Împăraţii traco-iliri şi Străromâni

vistieria.ro

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

Constantius Chlorus

Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !!2   

 

Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră(3). Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian - Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275), Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena - dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi urmaşii săi. Primul este Constantinus II (317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfântului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare); Constans, împărat cu adevărat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmează o nouă dinastie străromână, deschisă de Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364), şi continuată de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).

 

Credem că această înşiruire este suficientă pentru a deschide o perspectivă nouă asupra unei perioade pe care istoriografia noastră oficială are tristul obicei de a o trata cu prea puţin interes(4).

 

Revenind la firul istoriei, să observăm că Imperiul Roman cunoaşte în secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe seama invaziilor venite în special din Răsărit. Neamurile migratorilor, lovind val după val, au sfărâmat în timp puterea imperială. Acesta este însă o observaţie empirică şi părtinitoare(5), ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei, ci chiar şi pe Dumnezeu, realitatea absolută.

 

Prima vină pentru această decădere o constituie voinţa îndreptată spre rău a cetăţenilor romani. Hedonismul ajunge în această epocă la apogeu, la fel şi ura faţă de creştini. Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu şi complacerea în cele mai josnice păcate aduce după sine şi pedeapsa divină. Invaziile migratorilor sunt consecinţa, nu cauza decadenţei romane, aşa cum stăpânirea filistenilor s-a impus evreilor datorită decăderii lor morale şi nu invers. Trebuie observat însă un fapt semnificativ: această epocă, numită şi a anarhiei militare, este deschisă de un traco-roman (Maximin Tracul) şi continuată de alţi împăraţi sau candidaţi la tron de aceeaşi origine traco-iliră.

 

Referindu-se la situaţia Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca întotdeauna în asemenea situaţii, în fiecare canton se formă o partidă a docililor partizani ai Romei şi una naţională, care pregătea răscoala în secret(6). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu traco-ilirii. Spre exemplu, la începuturi, populaţiile traco-ilire din Panonia şi Iliria au opus Romei o rezistenţă îndârjită, reeditată atunci când impozitele sau alte obligaţii deveneau supărătoare.(7) În contrast, Tracia a jucat cu predominanţă rolul de aliat fidel al romanilor, chiar în contra celorlalţi traci. Asemenea deosebiri au existat chiar şi în Dacia nord-dunăreană, unde triburile din Oltenia au refuzat, în vremea lui Traian, să lupte împotriva romanilor. Aceeaşi luptă între tabere naţionale opuse ca aceea dintre taberele naţionale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut însă în cazul iliro-tracilor o influenţă hotărâtoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului. Numeroşi şi capabili ei au ajuns să ocupe funcţii importante în armată şi administraţie, poziţii pe care le-au folosit în interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenând după ei tot Imperiul.

 

Este de observat că acest fenomen începe a se manifesta destul de târziu faţă de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeşte astfel că romanizarea - cea care a declanşat aceste lupte - s-a manifestat mai târziu decât se crede de obicei, ceea ce necesită găsirea unui alt factor de latinizare decât cele valabile până la începutul sec. I d.Hr. Acesta este creştinismul.Primul împărat din seria traco-iliră, Maximin Tracul, de o mândrie bolnavă, datorată probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci şi conştientizării trufaşe a caracterului excepţional al ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. El a poruncit de la început uciderea conducătorilor Bisericii [episcopi, preoţi, diaconi] vinovaţi de învăţătura cea după Evanghelie (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28).

 

Primul edict general împotriva creştinilor aparţine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este tristă, dată fiind înverşunarea cu care atât el cât şi oamenii săi au prigonit Biserica. Aurelian (270-275) a început spre sfârşitul domniei o mare persecuţie anti-creştină. Ştiută fiind originea lui se pune întrebarea ce legătură este între retragerea trupelor din Dacia nord dunăreană şi această persecuţie? Să fi încercat Aurelian eliminarea creştinismului din Dacia nordică prin intermediul păgânilor migratori ? Să se fi temut de numărul mare al creştinilor de la Dunăre ? Că nu avea o justificare reală această retragere se vede din aceea că după circa trei decenii, fără ca situaţia militară să se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera în mare parte Dacia Romană. Stârneşte mirarea şi mai mult faptul că, după câte se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decât din actuala Transilvanie, provinciile numite astăzi Banat şi Oltenia nefiind deloc abandonate(ii). Ori bogăţia în aur şi alte averi subpământene a Transilvaniei făcea mai mult decât justificată menţinerea ei. Şi cu toate acestea nu numai că de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ puţin vizată de invazii - îndreptate în general spre sudul Dunării - dar a şi fost în mod de necrezut părăsită de trupele romane(iii). Singura explicaţie pe care o pot găsi ţinând cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al creştinismului nord-dunărean(8).

 

După cum spune un celebru cunoscător al istoriei bisericeşti: sub împăraţii Diocleţian (284-305), Galeriu (293-305),

Maximian Hercule (286-305) şi Constanţiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecuţie. Aceşti împăraţi, în frunte cu Diocleţian, au dat contra creştinilor patru edicte de persecuţie, trei în 303 şi al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau dărâmarea locaşurilor de cult creştine, interzicerea adunărilor creştine, arderea cărţilor sfinte şi a arhivelor creştine, pedepsirea aspră a clericilor şi creştinilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos. În 298, Galeriu a procedat la o «curăţire» a soldaţilor creştini din armată(9). Mai departe autorul citat oferă o largă listă de martiri(10), atât din acel an cât şi din următorii ani ai persecuţiilor. Este de asemenea cunoscută atitudinea lui Licinius, care după un început promiţător în 313 decade la statutul de persecutor al creştinilor, mai ales din cauza unor ambiţii personale, pierzând în final totul(11).

 

Nu încercăm aici realizarea unei relatări amănunţite a situaţiei din Imperiul Roman în timpul dinastiei păgâne traco-ilire (dacă poate fi numită dinastie). Acesta este scopul altor lucrări, cu caracter mai general. Dorim să arătăm aici doar interacţiunea dintre gesturile acestor zeloţi iliro-traci şi dublul fenomen al formării Românilor şi apariţiei Imperiului Roman de Răsărit. Şi, într-adevăr, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atât luând în considerare poziţia lor de împăraţi cât şi laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia.Un prim element al puterii acestor împăraţi îl constituie trupele tracice. Fiind în număr de peste 200.000 de soldaţi, militarii traci formau o forţă extraordinară... însă doar la nivel teoretic, ori doar pentru duşmanii externi. Aflaţi în diferite părţi ale Imperiului, împărţiţi între ei prin religii şi păreri politice, confirmând prin toată atitudinea lor apartenenţa la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mică decât ar fi putut fi, cel puţin din punct de vedere politic. Totuşi împăraţii traco-romani s-au folosit de aceste trupe în mare măsură, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie şi considerând doar succesele lui Galerius(12).

 

A doua latură a forţei specifice pe care o posedau e importanţa elementului iliro-tracic în Imperiu. Acesta se întindea din zona Veneţiei şi din Noricum până departe în Răsărit. În afara importanţei militare ei erau şi o însemnată putere economică şi culturală. Puterea economică a Daciei, atât de mult dezvoltată sub conducerea înţeleaptă a diferiţilor regi şi mai ales a lui Decebal, trebuia să fi sporit mult sub organizata stăpânire romană. Totodată se dezvoltaseră şi regiuni cu o economie latentă - dacă o putem numi astfel - ca cele din Iliria şi Pind, dezavantajate iniţial de marea fărâmiţare geografică şi statală. Traco-ilirii aveau o largă arie de activitate. Din Iliria în Dacia se întindeau o sumedenie de mine şi de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alături de mine se găseau în mod firesc centre meşteşugăreşti, atât pentru prelucrarea metalelor cât şi conexe - ceramică, zidărie, producerea cărbunilor, dulgherie etc. Şi probabil nici nu mai este cazul să prezentăm activităţile agro-pastorale şi conexe, în care iliro-tracii totdeauna excelaseră. Şi totuşi, această imensă forţă economică n-a fost folosită, nici protejată corespunzător de atacurile externe.

 

La fel s-a întâmplat şi cu domeniul cultural. Se uită când se tratează acest teritoriu de influenţa enormă pe care cultura traco-iliră a avut-o asupra grecilor şi astfel, implicit, asupra romanilor. Câţi se gândesc, de exemplu, la influenţa pe care originea şi instrucţia tracică a avut-o asupra unor personalităţi ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.(13)? Câţi îşi amintesc de faptul că atât Orfeu cât şi Dionisos, cu opusa lor mistică şi mitologie, ca şi alţi zei adoptaţi de greci şi apoi de romani, au izvorât de la traci? Sau de avansata cultură a geţilor de care aminteşte Iordanes? Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie şi de ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare. Este însă o realitate incontestabilă ştiinţific faptul că traco-ilirii au avut o cultură cel puţin la fel de avansată ca şi cea grecească, sortită însă să rămână în umbră. Şi aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci şi dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunşi pe tronul Romei l-au avut faţă de cultură.

 

Nu se poate nega faptul că toţi împăraţii citaţi mai sus au fost ostaşi viteji şi este de remarcat că aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizată pe linie militară. Nu li se poate nega în general nici dragostea de neam, fie ea şi într-o formă alterată. Dar ceea ce uimeşte este atitudinea lor absurd-ostilă faţă de creştinism, asemănătoare cu a zeloţilor din vremea vieţii pământene a Mântuitorului. De ce oare nu au încercat să obţină un creştinism de limbă tracică(14)?

De ce au fost oare atât de obtuzi încât să nu înţeleagă puterea pe care ar fi adus-o neamului lor creştinismul? Poziţia lor este cel puţin ciudată. Deşi duşmani ai Romei, nu aveau curajul să se desprindă de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ. Poate că originea lor umilă, şocul inerent unei ascensiuni sociale atât de rapide şi strălucitoare, lipsa de clarviziune, să fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atât de iraţională. Ceea ce rămâne de necontestat este însă rezultatul purtării lor. Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducători s-au adăugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor aduşi de Dumnezeu ca pedeapsă pentru prigonirea ucenicilor Săi. Alte lovituri le-a suferit administraţia, precum şi alte domenii ale vieţii publice ale Imperiului sfâşiat de o permanentă şi absurdă luptă internă. Dacă adăugăm aici şi hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai puţin implicate în conducere de aceşti împăraţi autoritari, aveau prea mult timp liber, prea mulţi bani şi prea puţină morală şi responsabilitate, hedonism atât de atrăgător pentru majoritatea păgânilor şi atât de greu de controlat în situaţia conflictuală internă a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea să cuprindă cel mai mare stat al vremii.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

1 Paul MacKendrick, op. cit., p.125.

2 ILD, p.45.

3 Ibidem .

4 Cel puţin în ceea ce priveşte popularizarea datelor istorice existente, dacă în ceea ce priveşte documentaţia sau cercetările nu putem a spune acelaşi lucru. De fapt însă, atunci când vorbim de „istoriografia oficială”, ne referim chiar la manuale şi lucrările oficiale de popularizare şi propagandă istorică.

5 Să nu uităm că războaie cu cei din afară (şi tot felul de invazii) a cunoscut Imperiul Roman în toată istoria sa, fără ca acest lucru să ducă necesar la decădere. Situaţia din secolul III are altă origine fundamentală.

6 Theodor Mommsen, Istoria Romană, vol. IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.30.

7 ibidem, p.21-22, 28-29, 96 ş.u.

8 De mare importanţă pentru lămurirea acestei probleme sunt săpăturile arheologice menite să descopere noi aspecte ale vieţii urbane de după retragerea aureliană, până când această viaţă urbană dispare sub loviturile barbarilor.

9 PR. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească ..., p.61-62.

10 Ibidem, p.62-63.

11 Ibidem, p.98-99; Emilian Popescu, op. cit., p.34 şi 40.

12 Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «M.i.», XII (1978), nr.1 (130), p.11.

13 Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, 1995, p.47-48.

14 Pretinsul caracter tracic al "limbii besse" - a se vedea de ex. Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p.27 - trebuie înţeles de fapt ca o exprimare tipic analogă a cronicarilor vremii, aflaţi în faţa unui idiom nou, protoromâna - a se vedea de ex. pr. Dumitru Stăniloae, Besii în ... .

i Pr. prof. Ioan Rămureanu, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium , «Studii Teologice», XXVII (1975), nr.3-4, p.204; pentru lista prezentată am folosit mai multe lucrări din care, în afară celor deja citate, menţionez: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucureşti, 1990, p.60-62; G. D. Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, 1998, p. 201-202; Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale

ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII (1975), p.322-356; Liviu Mărghitan, Traianus Decius, restaurator al Daciei , «Magazin istoric», VIII (1974), nr.12 (93), p.55; P.I. David, Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte) între Anglia şi Daco-Romania (sec. III-XIII) ,«BOR», XCIII(1975), p.746-784 şi Religia traco-dacă şi celto-britanică. Studiu comparativ , «BOR», XCIII (1975), p. 389-408; Ioan I. Rămureanu, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381, «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450; Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «Magazin istoric», XII (1978), nr.1 (130), p.11-15; *** Românii de la sud de Dunăre, editată de Arhivele Naţionale, Bucureşti, 1997; *** Fontes Historiae Daco-Romanae , II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, cu o Introducere de profesor Gh. Ştefan şamd.

ii *** Cetăţi dacice în Oltenia, «Magazin istoric», VIII(1974), nr. 12 (93), p.45; Titu Georgescu, Craiova - 1750 ani , «Magazin istoric», IX (1975), nr.9 (102), p.13-14; Petrescu-Dâmboviţa, op. cit., loc. cit.; Rădună Dumitru, Divinităţile adorate în Oltenia în timpul stăpânirii romane , «Studii Teologice», XVIII (1966), nr.7-8, p. 450-469; pr. prof. Ioan Rămureanu, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381 , «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450 etc. Este cazul să arătăm însă şi faptul că nu doar Transilvania avea atunci mine de aur, ele existând şi în Banat, la Berzobis, Bocşa, Tibiscum, Turnu Ruieni, Borlova, Bolvaşniţa şi Vîrciorova, iar în nordul Olteniei de astăzi la Uricani şi Petroşani, conform şi *** Atlas pentru istoria României, Bucureşti, 1983, planşa 24.

iii Este cazul să tratăm aici absurda ipoteză a hiatusului de populaţie din Transilvania. Prezenţa dacilor liberi la nordul Daciei Superior (fie şi privită ca sumă a Daciei Apulensis şi a Daciei Porolissensis) a fost permanent resimţită de Imperiu, mai ales începând cu anul 117. Ei erau în legătură continuă cu dacii ocupaţi, ba chiar cu autorităţile romane, astfel încât după retragerea trupelor romane sosirea lor în Transilvania era de neevitat. Un hiatus este aşadar complet exclus, chiar dacă cineva ar fi atât de puţin cunoscător al oamenilor şi al istoriei încât să îşi poată imagina că autorităţile romane ar fi exterminat pe toţi dacii din Dacia Romană, că i-ar fi putut sili pe toţi colonii de rând să se retragă odată cu trupele şi că dacii liberi şi goţii ar fi permis aşa ceva. Desigur, nu am mai citat aici milioanele de alte mărturii - istorice, arheologice, lingvistice etc. - ale continuităţii, meritând a fi consultate, printre altele, şi următoarele titluri: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucureşti, 1990; Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor, Bucureşti, 1993; Gheorghe Guler, Etnogeneza şi continuitatea Românilor în vatra străbună, Editura Sagittarius, Bucureşti, 1997; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, II, Bucureşti, 1935; Constantin C. Şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975; Traian Dumitrescu - Transilvania - Pământ strămoşesc multimilenar , volumul I, Editura Carpatică, Cluj-Napoca, 1996; Ion Clopoţel - Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române literare , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972