Impactul violenei televizate

Impactul violentei televizate

Durata vizionarii:

Pe langa televiziunea nationala, televiziunea prin cablu vine cu programe noi, mai violente, recicland vechile transmisii violente. O cercetare recenta facuta de Centrul pentru Mass- Media si Afaceri Publice ( Lichter & Amundson?, 1992) a identificat 1.846 de scene violente televizate transmise de televiziunea nationala prin cablu intre 6 dimineata si miezul noptii intr-o zi in Washington D.C.

Cele mai violente episoade s-au inregistrat intre 6 si 9 dimineata, cu 497 scene violente (165,7 pe ora) iar intre 2 si 5 dupa-amiaza cu 609 scene violente ( 203 pe ora). Majoritatera scenelor de violenta sunt prezentate fara a fi incadrate intru-un context sau fara legatura care sa se inscrie in limitele acceptabilitatii. Cele mai multe din aceste scene de violenta prezentate dimineata devreme si dupa-amiaza sunt privite de copii si tineret.

Care sunt efectele expunerii la aceste nivele de violenta televizata? Ce stim despre influenta violentei televizate pornind de la studiile corelationale experimentale si de teren care s-au efectuat timp de peste 40 de ani?

Studiile corelationale

Dovezile din studiile corelationale sunt destul de insemnate:

vizionarea si /sau preferinta pentru televiziunea violenta sunt legate de atitudinile, valorile si comportamentele agresive. Acest rezultat e valabil pentru studiile efectuate la inceputurile televiziunii, cand agresivitatea copiilor era constatata si masurata de profesori. E inca valabil si pentru studiile mai recente cand metodele de masurare a agresivitatii au devenit sofisticate.

Alegem cateva studii ca exemple : Robinson si Bachman (1972) au gasit o relatie intre numarul de ore televizate, urmarite si declaratiile facute de adolescenti privind propria implicare in comportamentul agresiv sau antisocial. Atkim, Greenberg, Korzenny? si Mc Dernott? (1979) au folosit un alt mijloc de masurare a comportamentului agresiv,le-au dat fetelor si baietilor de 9 pana la 13 ani situatii precum urmeaza:

Sa presupunem ca mergi cu bicicleta pe o strada si niste copii,vin si iti imping bicicleta. Ce ai face?

Raspunsurile alese au incus agresiunea fizica si verbala, dar au existat si raspunsuri care aratau dorinta de a reduce si de a evita conflictul. Investigatorii au ajuns la concluzia ca raspunsurile continand agresivitate fizica sau verbala au fost alese de 45%

dintre privitori ai scenelor de violenta televizata extrema, comparativ cu doar 21% din privitorii scenelor violentei reduse.

Intr-un studiu mai aprofundat, Sheehan (1983)a urmarit 2 grupuri de copii din Australia, din clasele I-a si a III-a, pe o perioada de 3 ani. El a ajuns la concluzia ca pentru grupul cu copii de varste mai mari, acum in clasele a III-a si a IV-a, atat numarul scenelor de violenta privite cat si intensitatea cu care au fost urmarite erau strans legate de nivelul comportamentului agresiv al copilului, constatat asupra adultilor, Phillips ( 1983) a investigat efectele prezentarii sinuciderilor in telenovele pe procentul de sinucideri din Statele Unite, folosind inregistrarile mortii adunate de Centul National pentu Statistica Sanatatii. El a constatat intr-o perioada de 6 ani, ca ori de cate ori un personaj principal dintr-o telenovele se sinucidea, in 3 zile exista o crestere semnificativa a sinuciderilor in randul femeilor din S.U.A.

Studiile experimentale:

Majoritatea studiilor experimentale initiale privind cauza si efectul dintre comportamentul violent si agresiv transmis prin televiziune/ filtru au fost conduse de Bandura si colegii lui ( Bandura, Ross, 1961,1963 ), care au lucrat cu copii de varste foarte mici si de Berkomitz si asociatii lui ( Berkomitz, 1962;Berkomitz & Ramlings, 1963, Berkomitz, .., 1963), care au facut studii pe adolescenti. Intr-un studiu tipic condus de Bandura ( Bandura, Ross & Ross, 1963), unui copil i-a fost prezentat intr-un film, o persoana care a lovit si a pedepsit o papusa de plastic gonflabila. Copilul a fost dus apoi intr-un loc de joaca si s-a inregistrat incidentul comportamentului agresiv. Rezultatul acestor studii de inceput a indicat faptul ca copiii care au vazut filmul agresiv au fost agresivi in locul de joaca decat copiii care nu au vazut acest film. Aceste studii au fost criticate, pe motiv ca comportamentul agresiv nu a fost relevant in cadrul contextului social si ca materialele stimulative nu au fost reprezentative pentru programele de televiziune de la aceea data. Studiile urmatoare au folosit mai multe programe de televiziune tipice si masuratori mai realiste ale agresivitatii, dar, in principiu concluziile de inceput ale lui Bandura inca stau in picioare.

Un alt studiu ( Liebert Bacon, 1972) a investigat dorinta copiilor de a deranja alt copil dupa ce au vazut fragmente de agresiune pe benzi video sau pe diferite programe de televiziune. Baietii si fetele erau in doua grupuri de varste diferite, 5-6 si 8-9 ani. Programul agresiv consta in fragmente din Incoruptibilii, iar celalalt porgram prezenta o cursa de alergatori. Dupa vizionare, copiii au fost dusi intr-un loc in care fie puteau facilita sau deranja jocul unui copil care se juca intr-o camera alaturata. Concluzile au fost ca cei care au vazut programul agresiv au demonstrat o mai mare dorinta de a-l deranja pe celalalt copil.

Intrebarea care se ridica este, acelasi efect il au si desenele animate? Raspunsul pare sa fie pozitiv. Cateva studii au demonstrat ca o expunere la un desene animat agresiv duce la agresiune crescanda ( Ellis Sekyra, 1972; Lovaas, 1961, Hussen Rutherford, 1961, Ross, 1972). Mai mult, Hapkiewitz si Roden (1971) au constatat ca baietii care au vazut desenele animate violente nu pareau dornici sa-si imparta jucariile cu ceilalti, spre deosebire de cei care nu vazusera desenele animate agresive. Pare clar din studiile experimentale ca se poate produce un comportament agresiv crescand ca urmare a unei expuneri fie prelungite, fie de scurta durata la violenta televizata, dar intrebarea ramane daca aceasta a crescut , agresivitatea constatata in experimente si in viatea de zi cu zi.

Studiile de teren

In studiile experimentale tipice de teren, investigatorul prezinta programe de televiziune intr-un cadru normal de vizionare si observa comportamentul acolo unde el apare in mod natural. Investigatorul controleaza secvente televizate fie aranjand o serie speciala de programe fie alegand orasele care, in mod natural, receptioneaza diferite programe de televiziune.

Unul din studiile de inceput a fost cel condus de Steire si Friedrich (1972) pentru proiectul S.Genera. Acesti investigatori au prezentat 97 de prescolari care vizionau fie programe antisociale, prosociale sau neutre timp de 4 saptamani. Programele prosociale erau compuse din 12 episoade din Vecinii domnului Roger ( program care insista pe impartirea cu ceilalti si aceea ce ai si pe cooperare). Programele neutre constau in imagini care nu erau nici violente nici prosociale.

Copiii erau urmariti pe o perioada de 9 saptamani, care consta in 3 saptamani de pre-vizionare , 4 saptamani de expunere televizata si 2 saptamani de observare post-vizionare. Toate observatiile se desfasurau intr-un cadru natural, in timp ce copiii implicati in activitati scolare obisnuite. Observatorii inregistrau diferite forme de comportament care putea fi considerat prosocial ( de exemplu: ajutor, impartirea lucrurilor lor cu ceilalti, jocul cooperativ) sau antisocial ( exemplu: pedepsirea, cearta, stricarea jucariilor). Rezultatele generale, indicau ca copiii considerati la inceput oameni agresivi deveneau in mod semnificativ mai agresivi ca urmare a vizionarii unor desene animate ca Batman sau Superman. Mai mult, copiii care vazusera programele prosociale cu Vecinii d-lui Roger erau mai putin agresivi, mai cooperanti si mai dornic sa-si imparta lucrurile cu alti copii.

Intr-un alt experiment, Parke si colegii lui au intalnit o agresiune similara marita atat la tinerii americani, cat si la cei belgieni dupa vizionarea unor filme similare cu studiile de acelasi gen facute in Statele Unite, unor baieti adolescenti care locuiau intr-o institutie ce le oferea securitate minima, li s-au prezentat atat filme cu continut agresiv, cat si filme neutre.

Acest studiu a inclus o perioada de observare de 2 saptamani, urmata de o saptamana de vizionare, si o saptamana de observare dupa vizionare. Au fost implicate 4 institutii. Doua dintre ele gazduiau baieti cu nivele de comportament agresiv; doua gazduiau baieti cu nivel scazut de comportament agresiv. Una din fiecare pereche de institutii a vizionat filmul agresiv, iar celelalte doua au vizionat filmele neutre. Doar cele doua institutii considerate initial foarte agresive au fost afectate de filme; baietii care au vzut filmele agresive si-au crescut nivelul de agresivitate, in timp ce cei expusi la filme neutre si-au redus nivelul de agresiune.

Totusi se pune intrebarea daca astfel de rezultate se intalnesc cand variatia in programele de televiziune apare in mod natural mai degraba decat prin aranjamente speciale. Williams si colegii ei ( Joy, Kiniball & Zabrack, 1986; Williams, 1986) au avut prilejul de a evalua impactul violentei televizate asupra comportamentului copiilor inainte si dupa introducerea televiziunii intr-o comunitate canadiana. Si au comparat copiii care traiesc in orase inainte si dupa introducerea televiziunii, cu copiii din alte doua orase unde televiziunea de mult timp introdusa. Cele 3 orase se numeau Notel ( fara receptie TV ), Unitel ( care recepta doar canalul comercial al guvernului CBC), si Multitel ( care receptiona CBC si 3 retele comerciale americane ABC, CBS si HBC). Copiii din toate cele 3 orase au fost evaluati la Timpul 1 cand Notel nu receptiona nici un semnal TV si la Timpul 2 cand in Notel exista televiziune de 2 ani ( canalul guvernamental CBC). Rezultatele au indicat faptul ca nu exista nici o diferenta in cele 3 orase la Timpul 1, dar la Timpul 2 copiii din fostul oras Notel erau in mod semnificativ mai agresivi, atat fizic cat si verbal, decat copiii din orasele Unitel sau Multitel. Mai mult, doar copiii din orasul Notel au manifestat o crestere semnificativa a agresivitatii psihice si verbale de la Timpul 1 la Timpul 2.

Extinderea efectelor:

Vom avea o imagine mai clara asupra extinderii violentei televizate cand vom sti mai multe despre modul in care privesc copiii violenta televizata. De exemplu, Ekman si asociatii lui ( Ekman, 1972) au ajuns la concluzia ca acei copii ale caror expresii faciale, in timp ce priveau violenta televizata, aratau emotii pozitive de fericire, placere, interes sau implicare, erau mai probabil sa faca rau altui copil decat acei copii ale caror expresii faciale indicau dezinteres sau neplacere.

Influenta de lunga durata a televiziunii nu a continuat sa fie investigata, dar avem indicatii din cateva studii majore. Intr-un studiu longitudinal initial, Lefkowitz si colegii lui ( Lefkowitz, 1972) au putut sa demonstreze efectele de lunga durata intr-un grup de copii dupa o perioada de 10 ani. In acest exemplu, Eron (1963) a demonstrat anticipat relatia dintre preferinta pentru mass-media, violenta si comportamentul agresiv al acestor copii la varsta de 8 ani.

Intrebare pusa acum a fost, ar fi valabila astfel de relatie si la varste mai mari? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, investigatorii au obtinut masuratori ale comportamentului agresiv si preferinta pentru un anumit tip de televiziune, radio, carti cu benzi desenate cand copiii erau la varsta de 8 ani.

10 ani mai tarziu, cand membrii grupului aveau 18 ani, investigatorii au obtinut masuratori ale comportamentului agresiv si preferintele pentru programele de televiziune. Pentru baieti, rezultatele indicau ca preferinta pentru violenta televizata era in mod semnificativ legata de agresivitatea la varsta de 8 ani, dar aceea preferinta pentru violenta televizat la varsta de 8 ani nu era in legatura cu violenta la varsta de 18 ani.

O alta intrebare pusa a fost daca s-ar putea ca acesta agresivitate adolescentina sa fie doar o predictie datorata faptului ca noi cunosteam obiceiul lor din frageda pruncie de a se uita la televizor. Raspunsul pare sa fie pozitiv.

Concluzia importanta aici are legatura semnificativa, pentru baieti, intre preferinta pentru mass-media violenta la varsta de 8 ani si comportamentul agresiv la varsta de 18 ani. La fel de importanta este lipsa legaturii in directie inversa; adica, preferinta pentru programele de televiziune violente la varsta de 18 ani nu este rezultatul comportamentului agresiv din frageda copilarie.

Cea mai plauzibila interpretare a acestor corelatii este ca preferinta timpurie pentru programele de televiziune si alte mijloace violente e un factor generator de comportament agresiv si antisocial cand copilul devine matur.

In studiile longitudinale recente, pe termen scurt, conduse de Lefkowitz & Eron si colegii lor ( Eron, 1982, .?, Langerspetz & Eron, 1984, ? 1983), s-a ajuns la concluzia unor efecte pe termen scurt ale violentei televizate asupra comportamentului agresiv al copiilor din Statele Unite, Australia si Finlanda.

In cele din urma, studiul longitudinal de 22 de ani ( ..?Eron, Lefkowitz & Walder, 1984) o umare a studiilor anterioare ale lui Lefkowitz si ale colegilor lui (1972) a gasit semnificative corelatiile cauzale intre vizionarea scenelor de violenta la varsta de 8 ani si comportamentul interpersonal criminal la varsta de 30 de ani.

Intr-o abordare diferita, un studiu al lui Belson (1978) a avut in vedere alte efecte pe termen lung si a ajutat sa se stabileasca ce tip de program a vut cea mai mare influenta. Belson a chestionat 1565 de studenti care reprezentau o mostra semnificativa de baieti intre 13 si 17 ani, care locuiau in Londra. Acesti baieti au fost intrebati, cu diferite ocazii, despre cat de mult s-au expus unei selectii de programe de televiziune cu continut violent intre 1959-1971. Nivelul si tipul de violenta din aceste programe a fost stabilit de membrii unei comisii de la BBC. A fost astfel posibil sa se obtina, pentru fiecare baiat, o masurare atat a gradului de intensitate cat si a tipului de expunere la violenta telvizata ( de ex: realista, fictionala, etc.). Mai mult, s-a stabilit nivelul de comportament violent al fiecarui baiat prin propria declaratie si cat de des a fost implicat in oricare cele 53 de categorii de violenta in ultimele 6 luni. Gradul de gravitate al seriozitatii faptelor raportate de baieti a variat de la doar o usoara agravare a violentei, cum ar fi sarcasmul sau la un comportament mai serios si foarte violent, ca de exemplu: Am incercat sa fortez o fata sa aiba raporturi sexuale cu mine ; Am lovit un baiat cu capul de un zid; Am amenintat ca il omor pe tata; Am ars un baiat cu tigara pe piept in timp ce prietenii il tineau imobilizat jos. Aproximativ 50% din cei 1565 de baieti nu fusesera implicati in nici un act violent in ultimele 6 luni. Totusi, dintre cei care au fost implicati in acte de violenta, 188 ( 12%) au fost implicati in 10 sau mai multe acte in timpul perioadei de 6 luni. Cand Belson a comparat comportamentul baietilor care se expusesera mai mult la violenta telvizata cu al celor care se expusesera mai putin ( si s-a potrivit pentru o mare varietate de posibili factori contributivi), s-a ajuns la concluzia ca telespectatorii actelor cu un grad ridicat de violenta erau mai implicati in comportamente violente grave. Mai mult decat atat, Belson a ajuns la concluzia ca violenta interpersonala grava e o consecinta a expunerii indelungate la ( in ordinea descrescatoare a importantei):

1. piese de teatru sau filme in care relatiile personale apropiate sunt o tema majora si care prezinta violenta verbala sau fizica;2. programe in care violenta e introdusa fara nici un motiv sau nu e necesara intrigii;3. programe care prezinta violenta fictionala a naturii realiste;4. progrme in care violenta e prezentata ca fiind o cauza dreapta;5. westernurile violente.Rezumand extinderea efectelor, suntem de acord cu Comstock ( Comstock & Paik, 1991) ca exista multiple moduri in care violenta televizata sau de pe marele ecran influenteaza privitorul. Comstock sugereaza 4 dimensiuni :

eficacitatea e legata de rasplatirea sau pedepsirea violentei de pe ecran;

normativitatea se refera la ideea ca violenta pe ecran e justificata sau ii lipsesc consecintele;

penitenta descrie masura in care violenta de pe ecran are similaritati cu contextul social al privitorului

sugestibiliatea se refera la factorii care predispun la provocari sau frustrare.

Avand in vedere aceste 4 dimensiuni, Comstock sugereaza ( Comstock & Paik,1991 ) situatii pentru care avem dovezi experimentale ale efectelor filmelor sau ale violentei televizate.

1. Rasplatirea sau lipsa pedepsei pentru cei care actioneaza agresiv ( ex.: Band? Ross & Ross, 1963);

2. Daca comportamentul agresiv e considerat justificat ( ex.: Berkowitz & .?, 1963);

3. Exista replici rostite in violenta televizata care sunt similare cu cele din viata reala;

4. Exista similaritati intre agresor si privitor ( ex.: Rosekrans,1967);

5. Puternica identificare cu agresorul, cum ar fi imaginarea ca e in locul lui ( ex.: Tumer & Berkowitz, 1981);

6. Comportamentul care e motivat sa cauzeze rau si neplacere ( ex.: Green & Stomer, 1972);

7. Violenta in care consecintele sunt diminuate, cum ar fi lipsa durerii, a parerii de rau sau a remuscarii ( Berkowitz & ?, 1963);

8. Violenta care e reprezentata mai realist sau e vazuta ca nu e eveniment real ( ex.: Atkin, 1983);

9. Violenta care nu e supusa comentariilor critice ( ex.: Lefcourt, 1966);

10. Prezentarile care apar sa multumeasca privitorul ( ex.: Ekman, 1972);

11. Prezentarile de violente care nu sunt legate de alte evenimente;

12. Violenta care include abuzul fizic adaugat la sau comparat cu agresiunea verbala ( ex.: Liebermann, 1975);

13. Violenta care lasa privitorul intr-o stare provocatoare ( ex.: Zillmann, 1971);

14. Cand privitorii sunt predispusi sa actioneze agresiv (ex.: Donnerstein & Berkowitz, 1981);

15. Persoanele care sunt intr-o stare de frustrare dupa ce au vazut scene violente, fie dintr-o sursa externa sau chiar din vizionarea propriu- zisa (ex.: Worchel, .1976).

Concluzii:

Asfel, cu toate ca se poarta inca discutii despre interpretarea dovezilor cercetarii privind impactul violentei televizate, majoritatea cercetatorilor sunt de acord cu concluzia continuta in raportul Institutului National de Sanatate Mintala (1982), care sugereaza ca exista un consens care se dezvolta intre membrii comunitatii de cercetare, si anume ca:

Violenta pe micul ecran conduce la un comportament agresiv la copiii si adolescentii care privesc astfel de programe. Aceasta concluzie se bazeaza pe experientele de laborator si pe studiile de teren. Nu toti copiii devin agresivi, desigur, dar corelatiile dintre violenta si agresiune sunt evidente. Ca importanta, violenta televizata e la fel de puternic corelata cu compotamentul agresiv ca orice alta variabila comportamentala care a fost masurata. Intrebarea cercetatorilor s-a schimbat, ea nu mai este daca exista sau nu un efect, ci se cauta explicatii pentru acest efect.

Cu toate ca exista puncte de vedere diferite asupra impactului violentei televizate, un rezumat foarte relevant al acestora e oferit de Eron ( 1992) in Congres:

Nu mai poate exista nici un dubiu ca expunerea indelungata la violenta televizata e una din cauzele comportamentului agresiv, ale infractiunilor si violentei din societate. Dovezile vin atat din studiile de laborator, cat si din cele din viata de zi cu zi. Violenta telvizata afecteaza tinerii de toate varstele, de ambele sexe si toate nivelele socio-economice, precum si cele ale inteligentei. Efectul nu se limiteaza la copii, care sunt deja dispusi sa fie agresivi si nu se restrange la o singura tara. Nu se poate fi ignorat faptul ca obtinem aceleasi concluzii ale relatiei dintre violenta televizata si agresiunea copiilor in mai multe studii, in diferite tari. Efectul cauzal al violentei televizate asupra agresiunii, chiar daca nu e foarte mare, exista. El nu poate fi negat sau inlaturat. Am demonstrat acest efect cauzal in afara laboratorului, in viatat reala, la multi copii. Am ajuns sa credem ca exista un cerc vicios in care violenta televizata face copiii mai agresivi, iar acesti copii agresivi ajung sa vizioneze mai multa violenta pentru a-si justifica comportamentul.

17