Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul.(I.L.Caragiale)

I.L.Caragiale văzut lumina zilei în anul 1852. Fiind un om plin de umor s-a autocaracterizat ca “un grec păcatos” , “un copil neastâmpărat, samânță de idriot, veșnic doritor de alte orizonturi.

La 160 de ani de la nașterea lui I.L. Caragiale cât de actuale mai sunt personajele clasicului?

Unele teme sunt foarte apropiate de realitatea zilelor noastre chiar se și regăsesc în ea, dar le lipsește totuși ceva… nu au același umor tragi-comic, am uitat sa râdem, ne-am pus o mască și ne ascundem în spatele ei…!

O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului - cine din cei ce se duc la

teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii?

Mulți o cunosc pe cea dintâi, mai toți pe cea de-a treia și câțiva pe celelalte.

De meritat toate merită să fie cunoscute și, lăudate - toate fără excepție.

O noapte furtunoasa este jucată în stagiunea din ianuarie 1879 și în ciuda certurilor cu Ion Ghica, directorul teatrului, comedia va fi repede inclusa în repertoriul altor teatre si grupe teatrale din țară.

La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea.

In anul 1884, beneficiind de aprecierea reginei Elisabeta (Madame Carol- cum o numesc eroii schitelor sale), se joaca cu mult succes O scrisoare pierduta. Aceasta recunoastere oficiala a valorii artistice a dramaturgiei sale.

Piesa D-ale carnavalului a fost reprezentată la 8 aprilie 1885. Premiera a fost un insucces, datorită fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei.

Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; și Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; și D-ale carnavalului a fost fluierată.

În materie de gust literar - ce e drept - discuția e totdeauna grea, și e grea mai ales acolo unde lipsește încă tradiția literară…

Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor.

Comediile lui Caragiale, se zice, sunt triviale și imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vițioși, sau proști; situațiile sunt adeseori scâbroase; amorul e totdeauna nelegiuit; și încă aceste figuri și situații se prezintă într-un mod firesc, parcă s-ar înțelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăieri nu se vede pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni.Oare dupe ce observam atâtea asemenari cu viața din zilele noastre mai are oare rost sa punem intrebări despre actualiatea lui Caragiale?

A vorbi despre actualitate înseamnă a folosi un termen ambiguu care trimite la o temporalitate aflată mereu în mişcare.Am putea spune că a vorbi despre actualitate înseamnă a vorbi despre

actualitatea receptării. Dar şi aici se iveşte o serie întreagă de probleme.

I s-a mai reproşat lui Caragiale şi imoralitatea, datorită confuziei care s-a făcut între modul de a gândi al dramaturgului şi modul în care gândesc şi acţionează personajele sale.

Există aceste tipuri în lumea noastră? sunt adevărate aceste situații? Dacă sunt, atunci de ce la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic; iar valoarea lor morală este afară din chestie.

Dacă ni se pune întrebare: arta în genere și în special arta dramatică are sau nu are și o misiune morală? contribuie ea la educarea și înălțarea poporului? Noi răspundem fără șovăire: da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, și orce adevărată operă artistică o îndeplinește.

Rămâne numai să ne înțelegem în ce consistă, în ce poate consista acea influență morală a lucrărilor de artă.

Dupa premiera piesei “O noapte furtunoasă”  înalta societate  a vremii a fost profund scandalizată de lezarea moralei publice. In “Telegraphul”, se afirma că ” piesa posedă tipul cel mai reuşit al imoralităţii celei mai lascive, prezentându-se pe scenă viciile cele mai abjecte ale societăţii”. În ziarul « Liberalul », apare un articol referitor la « O scrisoare pierdută », care sună astfel : «  acţiunea e rudimentară, adică dezvoltată pe o cale cunoscută şi aproape ruginită”, iar în “Românul” se spunea despre comedia “D-ale Carnavalului” că este o farsă scrisă într-o limbă stricată şi încărcată cu toate banalităţile şi absurdităţile de pe la barieră.Comediile sale au fost acuzate că ar indispune spectatorii, care “nu le-ar mai accepta” .

Oare din ce cauză ? De ce o fi vinovat omul că a reuşit să imortalizeze peisajul societăţii vremii într-o manieră apropiată de perfecţiune ?

Acestea sunt întrebările pe care şi le-au pus şi cei care vin în apărarea dramaturgului, printre care se numără : Titu

Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Perpesiciuss, George Călinescu etc.

Titu Maiorescu, în studiul său, intitulat « Comediile d-lui Caragiale », tratează tocmai problema originalităţii operei scriitorului, vorbind şi despre tipurile de personaje care apar prezentate : “Comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişarii  lor în situaţiile anume alese de autor “.

Actualitatea lui Caragiale constă în soarta glorioasă a scriitorului “cu mesaj”,a fost marele ironist care n-a oferit societăţii româneşti nimic altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate. Această realitate se adaptează excelent prezentului.

Comediile lui Caragiale, sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a

trăi.

"Caragiale n-a murit Caragiale nu poate sa moara ...

Ostenit de atata zbucium, doarme cu fata in sus... incet sa nu-l desteptam... desprins din unda divina, oprit o clipa intre noi,

geniu reversibil, se intoarce in splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile.... "

(Stefanescu Delavrancea)

Realizat de Mititelu Diana

Bibliografie:

Lăzărescu Gheorghe, “O scrisoare pierdută – text literar şi context istoric”, în revista “Limba şi literatura română”, nr. 3, Bucureşti, 2002.

Manolescu Florin, “Caragiale şi Caragiale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.

Titu Maiorescu, “Comediile d-lui I.L. Caragiale” în Convorbiri literare,1885.

Mircea Tomuș, “Opera lui I.L.Caragiale”,Editura Minerva, București 1977.