În pădurea de lângă sat, iepuraşul era paznic la casa ursului. Liniştea domnea pretutindeni, căci ursul îşi petrecea mai tot timpul dormind. Sărmanul iepuraş abia apuca să se odihnească şi el şi-atunci închidea când un ochi, când celălalt. Într-o zi de vară, ariciul îşi croi drum prin pădure şi încet, încet ajunse tocmai până la casa ursului. Mândru nevoie-mare că reuşise să străbată atâta drum, se opri în faţa iepuraşului, cerându-i ceva să-şi astâmpere setea. – Ce crezi tu că este aici, ţeposule? întrebă, ursuz, iepuraşul.

– Cum... ce? se miră ariciul.

– Dacă te-ai gândit o clipă că ai dat peste o cofetărie în care să găseşti ceva pentru a te răcori sau

ai crezut că ai intrat în vreun spital în care sunt ajutaţi cei aflaţi în nevoie, ei bine, ariciule, să ştii

că nu-i aşa! continuă nervos iepurele.

– Atunci ce este aici? făcu, nedumerit, ariciul.

Uimirea îl cuprinsese întru totul pe iepuraş:

– Cum ce? Nu ştii că aceasta este locuinţa ursului?

– Nu, nu ştiam. Am nimerit însă tare bine! se bucură ariciul.

– Ce spui tu, ghemotocule cu ţepi? Atât de mic şi curajos, n-am mai văzut! râse, ironic, iepuraşul.

Se vede că ariciului nu-i plăcu defel vocea iepurelui, căci răspunse ofensat:

– Aşa sunt eu şi n-aş putea să fiu altfel!

– Mai bine ţi-ai vedea de drum, îl sfătui iepuraşul pe arici, căci, dacă se trezeşte Mormăilă, nu te

văd bine, fârtate!

– Măi să fie, megieşule! Ce mai spaimă te-a cuprins, nu degeaba ţi se spune Fricosul! se prăpădea

de râs ariciul.

– Ehe, ariciule, dar viteaz mai eşti! Şi iepuraşul nu mai contenea să zâmbească.

– Te-aş ruga ceva, dacă eşti amabil, continuă ariciul cu o voce gravă. Să-mi vorbeşti cu „domnule",

urecheatule!

– Ei, dar văd că eşti peste poate de obraznic!

Supărat, iepurele dădu să îi întoarcă spatele.

– Ei, iepuraşule, încotro pleci? Îi părea rău ariciului că se aprinsese şi-acum voia ca iepuraşul să

mai zăbovească de vorbă cu el, aşa că nu contenea cu întrebările:

– Nu mi-ai spus ce faci tu aici.

– Sunt paznic la casa ursului, nu vezi? se burzului, şi mai morocănos, iepuraşul.

Ariciul era tot mai interesat:

– Văd că stai în faţa uşii, dar că eşti paznic, nu m-aş fi gândit niciodată. Nu este loc şi pentru

mine?

– Îndrăzneţule, vezi-ţi de drum cât mai ai timp. Ursul se va trezi cât de curând şi nu-i plac

musafirii nepoftiţi.

Iepuraşul zise acestea şi se pregăti din nou să-i întoarcă scurta-i coadă insistentului vizitator.

– Nu cred, nu se lăsă înduplecat ariciul. Nu are cumătrul urs atâta curaj să se pună cu ţepii mei.

Dar, uite, pentru binele tău, plec, cu gândul însă, urecheatule, de a mă întoarce cât de curând.

Doreşti tu oare să-ţi aduc ceva?

Iepuraşul nu dorea însă să facă pace atât de grabnic şi se arăta încă necăjit:

– Nu avea tu grija mea şi pleacă îndată de aici!

– Rămâi cu bine, prietene, îi strigă râzând ariciul iepuraşului, vesel nevoie mare de isprava sa. Şi

pe curând!

– Ce necioplit, gândi iepuraşul, ştergându-şi, supărat, boticul cu lăbuţa sa albă. După plecarea

ariciului, Mormăilă se trezi şi, ieşind afară, îl împinse pe bietul iepuraş cu laba sa puternică.

– Cu cine vorbeai, mă rog, urecheatule?

– Cu ariciul, Măria Ta! Era în trecere pe aici şi a făcut un popas să se odihnească.

– Ce-a vrut?

– Era curios să ştie cine locuieşte aici, îi mărturisi, cu glasul uşor tremurat, supusul păzitor.

– Şi i-ai spus? întrebă, curios, ursul.

– Cum să nu! Ba chiar răspunsul său mi s-a părut niţel obraznic! prinse curaj mititelul. Ursul se

arăta din ce în ce mai interesat:

– Cum aşa?

– Vajnicul ţepos se pare că nu se teme de Măria Ta, stăpâne! Ursul mormăi indignat:

– Ghemotoc fără minte! Iepurele părea să-şi recapete firea tot mai mult:

– Eu cred că are dreptate!

– Cum îndrăzneşti tu oare să-mi vorbeşti astfel? nu-i veni să-şi creadă urechilor ursul.

– Măria Ta, nu ştii tu oare ce ţepi are ariciul? Nimeni nu-l poate învinge! adăugă urecheatul.

– Chiar crezi? Fricos mai eşti! tună uriaşul. Te voi apăra dacă este nevoie. Doar ştii că sunt cel mai

viteaz din întreg ţinutul!

− Să cred ce spui? păru să se îndoiască micul animal.

Ursul nu credea că ce aude e adevărat:

− Cum??? Şi tu mă înfrunţi?

– Spun şi eu, răspunse, timid, iepuraşul. Mi-amintesc că, nu demult, cumătra vulpe te-a cam

păcălit!

Morocănos peste poate, ursul se întoarse în casă şi numai vijelie lăsă în urma lui. Supărat de

mama focului, nu înţelegea cum nişte fiinţe atât de mici se distrează-acum pe seama lui.

– Eu, cel mai viteaz dintre animale, am ajuns de râsul lor! se-ntrista ursul, stând cu botul între

labe.

– Nu te necăji, stăpânul meu, îl mângâie cu vorba, din pragul uşii, iepuraşul.

– Cum să nu fiu supărat când un animal cum e ariciul îndrăzneşte să-şi încerce puterea cu mine!

Nu s-a mai văzut aşa ceva!

– Ei, ba bine că nu! îl contrazise iepuraşul.

– Şi tu eşti, deci, de aceeaşi părere? Ursul nu mai înţelegea nimic.

– Păi cum nu! continuă urechilă.

– Şi de ce, mă rog? Mai pot eu oare să am încredere în tine? Nu mai înţeleg nimic.

Şi Mormăilă se culcă din nou cu botul pe labe.

– Nu te supăra, stăpâne, ci ascultă-mă. Doar ştii că blana lui e acoperită cu ţepi. Nu ai cum să-l

învingi!

– Ai dreptate, încuviinţă ursul. Şi când a spus că mai trece pe aici?

– Ştiu eu? Cum i-o fi voia.

– Măi, măi! Să treacă la iarnă! îşi dori, ursuz, uriaşul.

Iepuraşul nu se putu opri să nu râdă:

– Nepoliticos mai eşti, stăpâne! Doar ştii că atunci vei hiberna. Mă laşi pe mine să-i ies în cale şi

cine ştie ce i-o mai trece prin minte!

Acum fu rândul ursului să râdă:

– Prost mai eşti, măi Iepurilă!

– De ce? Nedumerirea se citea în ochişorii aprinşi ai iepuraşului.

– Nici el, ţeposul, nu umblă hai-hui iarna. La fel ca mine, aşteaptă primăvara să prindă puteri şi să

înceapă mai apoi să umble-ncet, încet, din nou prin pădure. Numai tu străbaţi văile cărările

înzăpezite şi de aceea te-am şi-ales paznic la casa mea.

– Bună slujbă, conaşule, n-am ce zice! mormăi iepuraşul.

– Bună, bună, să ştii tu asta!dădu ursul din cap, aprobându-şi singur spusele.

– Ei, da! Îmi e o foame, stăpâne... şi iepuraşul se ridică în două labe.

– Descurcă-te! Vezi poate o fi rămas ceva din prânzul meu.

Acestea fură singurele cuvinte de consolare din partea ursului. Iepuraşul, sfios, începu a cotrobăi

prin casa ursului, poate, poate a găsi şi el ceva de-ale gurii. Însă nimic!

– Stăpâne, nu ai lăsat nimic şi pentru mine. Zgârcit mai eşti!

– Măi, flăcăule, se burzului la el ursul. Ai grijă cum te porţi şi vezi-ţi de lungul nasului, căci altfel

să nu-ţi fie de mirare dacă ai să rămâi fără slujbă!

Iepuraşul nu păru tare înfricoşat la auzul ameninţărilor ursului:

– Iaca pagubă! Decât să muncesc degeaba, mai bine stau colo, în pădure, că doar verdeaţă am

destulă.

– Şi dacă vine vânătorul? încercă să-l înfricoşeze Mormăilă. La mine eşti ferit de-asemenea

pericole.

– Ce-i drept, asta cam aşa este, nu putu să nu-i dea dreptate iepurele. Dar vreau şi eu să-mi dai

ceva în schimbul muncii mele pentru tine, căci zi şi noapte trudesc aici.

– M-am gândit la asta, recunoscu ursul şi cred că am găsit ceva care să te mulţumească.

Micuţul paznic era nerăbdător şi ardea de curiozitate:

– Şi ce anume mi-ai pregătit, stăpâne?

Ursul nu putu să nu observe cu câtă înfrigurare aştepta bietul supus răspunsul său, aşa că nu

întârzie să i-l dea:

– Din clipa asta devii, urecheatule, stăpân peste cuibul de albine de colo. Doar câţiva paşi te

despart de el.

Nu mică fu mirarea iepuraşului:

– Şi ce voi face cu el?

– În mâna ta stă-ntreagă provizia de miere ce tu vei aduna-o, s-avem şi noi deoparte când va fi

iarna grea.

– Şi zici că eu voi fi stăpânul? nu contenea să se mire Iepurilă.

– Da! îşi întări spusele ursul. Şi tu ştii că atunci când promit ceva, îmi respect promisiunea!

– Nu-i rău! zise mulţumit micul animal. Un lucru nu-nţeleg eu însă.

Ursul începu să râdă:

– Ce-i aşa greu de-nţeles, albeaţă?

– Păi cum? Oi fi eu stăpân, cum spui, dar munca tot mie îmi rămâne, iar tu, în schimb,       te-alegi

cu hrană dulce toată iarna.

– Măi, colţatule, bag de seamă că tu îl aştepţi pe ţepos să vină să culeagă toată mierea! se supără

ursul.

– Nu, Mormăilă, el are puii pădurarului.

– Norocosul! nu se putu abţine ursul.

– Şi zici că sunt stăpân acum?se alinta urecheatul.

− Eu când spun ceva, aşa rămâne, mormăi, nerăbdător, ursul. Nu ai încredere în mine, fricosule?

– Eu, fricos? se supără de îndată Iepurilă.

– Da, tu! Ori vrei să spui că nu-i aşa, râse ursul.

– Vom mai vedea, mormăi cel mic, frecându-şi lăbuţele moi.

Ursul îl privea puţin nedumerit pe iepurele pitic ce se credea atât de important, lăudându-şi

forţele de nebănuit. Şi toată această îndrăzneală picase şi după întâlnirea cu ariciul!

Nici iepuraşul nu era mai liniştit şi toată noaptea se gândi cum să facă să-l pună pe urs cu botul pe

labe. A doua zi, cum se lumină de ziuă, cu aerul unui învingător, urechilă se propti în faţa uşii,

aşteptându-şi stăpânul să se trezească. Şi când acesta se deşteptă, cu mişcări greoaie şi

neîndemânatice, răsturnă mai tot ce îi stătea în cale, apoi dădu cu ochii de supusul său ce

deschisese încet uşa şi îl privea ţintă din prag:

– Nu ai visat prea bine astă noapte, stăpâne!

– Ehei, prichindelule, cum de-ai intrat tu oare aici fără să te fi chemat? Bagă de seamă şi vezi-ţi de

lungul mustăţilor, că sunt amarnic la mânie!

– Ei, conaşule, nici nu s-au revărsat bine zorii şi tu te-ai şi supărat. Nu-i bine când avem atât de

lucru azi!

– Ce treabă ai tu cu mine, prăpăditule?

– Nu pot să cred că ai şi uitat, stăpâne urs, că astăzi vom merge să culegem mierea de la bunele

albine.

Ursului nu îi venea să-şi creadă urechilor:

– Ce-mi este oare dat să aud? Aceasta e treaba ta!

– O, da, stăpâne, fii pe pace, îl linişti iepuraşul pe urs. Dar tu mă vei apăra de vânătorul cel fără

minte.

– Măi, măi, nu ştiu ce te-ai face fără mine, se mândrea ursul.

– Aşa este, încuviinţă iepurele, de aceea te-am şi ales de stăpân.

Ursul râse, măgulit:

– Dar ştiu că te pricepi să-mi mângâi orgoliul, iepuraş şmecher ce eşti!

– Acum, că sunt stăpân la rându-mi peste ţinutul albinelor, am a-ţi zice şi eu câteva vorbe. Ursul

deveni curios:

– Şi, mă rog, ce ai să-mi spui?

– Îţi ordon să mergi cu mine! Tu ai mai multă experienţă în astfel de treburi, albinele te cunosc şi

poate că eşti chiar prietenul lor! spuse iepuraşul, şezând cu o atitudine impunătoare în faţa

ursului.

Acestui însă nu-i venea să-şi creadă urechilor:

– Tu îmi ordoni mie, albeaţă obraznică? Şi ursul, nervos peste poate, era gata-gata să-l prindă pe

iepure în labe.

– Nu aşa vorbeşte un stăpân? făcu iepuraşul pe-a miratul.

– Tu, stăpân???

– Tu mi-ai încredinţat astă misiune, ursule!

– Şi ce-i cu asta?

– Asta e acum! Şeful este şef!

– Obrăznicătură! mormăi ursul. Ia vezi-ţi de lungul nasului!

– Aşa o să fac! Şi fii pe pace, nasul meu e mititel foc!

– Cu tine nu se poate vorbi serios, se resemnă, în sfârşit uriaşul. Ieşi afară, iepure, şi aşteaptă-mă!

Zis şi făcut. După ce se pregăti niţel de drum, greoi şi anevoios, ursul o luă spre casa albinelor, cu

iepuraşul după el. Dar când au ajuns în faţa unui copac prea mare pentru Iepurilă, ursul se opri:

– Ce spui de asta, urecheatule?

– Ce să spun, stăpâne?întrebă iepuraşul, timid, cu blana niţel cam răvăşită de spaimă.

– Greu mai eşti de cap, iepure! Vezi tu oare scorbura aceea din faţa ta? se burzului ursul.

– O văd!

– Acolo vei intra să culegi mierea!

– Ei, dar nu e drept, stăpâne! se necăji iepurele.

– Şi, mă rog, de ce? se prefăcea ursul că nu înţelege.

– Eu voi intra în scorbura aceea mică din copacul vecin, iar tu să intri aici, căci eşti mai mare şi

tare uşor îţi va fi ţie să strângi toată mierea din scorbura cea înaltă.

– Păi nu ne-am înţeles aşa! spuse ursul.

– Dar cum?zâmbi, pe sub mustăţi, iepuraşul.

– Înţelegerea ne-a fost ca tu să culegi toată mierea, nu eu!

– Dar cum oare să fac eu asta, dacă nu mă pricep? Tu trebuie să-mi arăţi, să mă înveţi!

– Nu ştii? strigă, mirat, ursul. Atunci de ce oare te-oi fi ales să-ţi dau în stăpânire ţinutul albinelor?

– M-am întrebat şi eu asta, stăpâne, căci mierea nu e hrana mea!

Şi Iepurilă se tăvălea de râs, căci tare-i mai plăcea să-l vadă pe cumătrul urs strâmtorat. Văzând

că a fost tras pe sfoară, ursul n-avu încotro şi zise:

– Dar hai şi îţi voi arăta cum se face, căci mai apoi tu vei duce treaba la capăt.

Iepuraşul părea a fi mulţumit de această înţelegere şi de înţelepciunea ursului:

− Aşa să fie, precum spui!

Încet, încet, târâş-grăpiş ursul se apropie de scorbură. Nu se întâmpla nimic, era linişte. Cu labele-

i puternice, moş Martin se ridică dintr-o săritură până la gura scorburii. Lăcomia îi dădea ghes

când văzu fagurii plini de miere frumos aliniaţi. Întinse laba, cât pe ce să îi cuprindă, însă atunci

năpastă mare se abătu asupra bietului animal. Albinele rămase în scorbură să păzească avutul

familiei, cât suratele erau la lucru, se năpustiră cu toată furia, orbindu-l pe nepoftitul musafir.

Câteva clipe trecură doar şi ursul şedea doborât la rădăcina copacului, cu botul umflat de

înţepături, urlând de durere:

– Nu mai pot, Iepurilă, fă ceva, căci nu mai văd nimic!

Iepuraşul îşi luă picioarele la spinare şi pe-aci ţi-e drumul! Îi fugea şi pământul de sub picioare. În

calea sa, îl întâlni însă pe arici:

– Încotro alergi aşa, frăţioare? întrebă, surâzând, ariciul.

– Poznă mare, ţeposule!

– Ei, dar ce să se fi întâmplat?

– Ursul, stăpânul meu, zace aici, aproape, încolţit de albine!

– Ha, ha!!! Ia venit şi lui rândul să-şi râdă lighioanele din pădure de el, căci mult şi-a mai bătut joc

de noi!

Iepuraşul părea sincer îngrijorat:

– Nu mai fi şi tu atât de rău şi neînduplecat! Puteam să o păţesc chiar eu, să stau acum în locul lui,

de nu eram isteţ să-mi dau seama de pericolul ce mă păştea!

Ariciul deveni curios:

– Dar tu cum ai scăpat?

– Păi l-am rugat doar să-mi arate cum se culege mierea şi-atunci albinele au tăbărât pe el.

– Cam asta este soarta celor ce râvnesc la munca altora! Trântorii îşi merită pedeapsa!

– Rău mai eşti, ariciule! strigă iepurele. Mai bine du-te şi dă-i o mână de ajutor!

– Mă duc să-i văd mutra pocită, se hotărî, în sfârşit, ariciul.

Şi după ce merse cale de o poştă prin pădure îl găsi pe cumătrul urs zăcând cu faţa la pământ.

Niciun ajutor de undeva. Ruga sa de a fi salvat era în zadar. Târziu de tot, îşi făcu apariţia şi

vulpea şi o satisfacţie făţişă se vedea pe chipul său. Îşi aşeză coada între picioare şi, cu un glas

prefăcut îndurerat, îl întrebă pe bietul urs lovit de soartă:

– Ce s-a întâmplat, cumetre? Rău te-au mai potcovit albinele! De parcă nu-ţi era de ajuns că ai

rămas fără coadă, acum şi chipul ţi-e schimonosit!

– Te bucuri, nu? gemu ursul.

– Cum să nu? recunoscu vulpea. Au fost vremuri când tu umblai, fălos şi cuceritor, prin pădure, iar

eu plângeam de îmi storceai blana de atâtea lacrimi.

– Şireato! Pleacă până nu e prea târziu, căci vai fi vai şi-amar de tine!

– Dar oare ce-o să-mi mai faci acum? Nu mai eşti bun de nimic, ursule!

Şi râsul vulpii răsuna până dincolo de pădure. Drag îi fusese cândva ursul, însă el nu dăduse nici

măcar o amărâtă de leţcaie pe sentimentele ei.

– Acum plec, spuse vulpea, dar mă voi întoarce cât de curând. Vreau să-ţi mai văd o dată chipul

schimonosit. Urât te-au mai cioplit micile zburătoare, cumetre urs!

Ursul nu mai putea de indignare:

– Eu, urât???

– Da!

– Păi tu cum eşti? încerca el să se răzbune.

Vulpea nu era deloc modestă:

– Uită-te mai bine la mine, sunt o frumuseţe!

– Roşcato! nu ştiu ursul cum să o mai supere.

– Voi fi fiind roşcată, dar sunt mândră de deşteptăciunea mea!

Şi vulpea plecă, întorcându-şi coada. Ursul mormăi atunci şi mai puternic, aşezându-se cu capul pe

labe. Era tare supărat că nimic nu reuşea să facă bine. Până şi ariciul îşi bătuse joc de el. Se hotărî

atunci să meargă acasă, să încuie uşa şi să hiberneze până la primăvara viitoare, căci poate aşa

mintea îi va fi mai odihnită şi va chibzui cum trebuie fiecare trebuşoară.

Veni toamna zăludă cu vânt şi ploi, adunând peste  casa-i noian de frunze din pădure, acoperind-o.

Cumătra vulpe se adăposti ea, în zilele şi nopţile friguroase ce urmară, chiar sub streaşina casei

lui moş Martin, ascultându-i sforăitul. Ariciul îşi săpă tunel chiar sub bârlog. Numai bietul Iepurilă

a rămas în continuare paznic, înfruntând gerul şi viscolul ce cuprinseseră întreaga pădure.

Şi acum, în încheiere, eu îţi spun ca-n toate cele tu să ai răbdare, frate, a-nţelege de se poate.