IDENTITATE ŞI ALTERITATE

I. Problema identităţii

Interogaţii filosofice:· După ce criteriu putem stabili că două fiinţe sunt identice ?(identitatea

ca specie)· Sunt eu cel de azi acelaşi cu cel care am fost ieri ?(identitate

individuală)Primele abordări ale fiinţei umane au încercat să determine care sunt acele trăsături care pot fi considerate ca esenţiale pentru natura umană.Consecinţe:1. – acele fiinţe care nu deţin acele trăsături nu pot fi considerate oameni;2. – aceste trăsături constituie pentru toţi cei care le deţin un criteriu care le diferenţiază faţă de

celelalte creaturi din univers.Cu alte cuvinte, prin posesia unor trăsături care sunt caracteristice doar omului, noi ne definim identitatea ca specie.Întrebarea la care îşi propun să răspundă textele din manual este dacă identitatea a două fiinţe poate fi stabilită după un criteriu material ( sunt alcătuite din aceeaşi materie), sau după un criteriu psihologic.A. J.LOCKE – IDENTITATEA PSIHOLOGICĂ - neagă teza identităţii materiale- identitatea de materie nu este suficientă pentru a dovedi dacă eu din momentul T2 sunt acelaşi cu mine din momentul T1.Pentru a stabili acest lucru trebuie să avem în vedere facultatea raţională a omului.- lansează conceptul de identitate personală ( prin conceptul de persoană înţelege o fiinţă raţională şi responsabilă faţă de faptele sale).O persoană este identică cu sine dacă poate repeta idei despre acţiunile trecute şi despre acţiunile prezente.Deci, o persoană poate stabili dacă în prezent este identică cu cea care a fost în trecut cu ajutorul memoriei.

B.B.WILLIAMS – IDENTITATEA FIZICĂ - teza sa este că identitatea corporală este o condiţie necesară pentru stabilirea identităţii personale.- modul de demonstraţie constă în special în respingerea tezei identităţii psihologice susţinută de J.Locke, conform căreia memoria este ceea ce face ca un om să fie el însuşi ( argumentează că dacă unui om i s-ar putea schimba tot setul de amintiri cu un alt set, acest lucru ar însemna că acel om nu mai este el însuşi, ceea ce, în opinia lui Williams, este absurd.)

1

ÎI Problema alterităţii

Interogaţii filosofice:· Eu ştiu cine sunt eu ( îmi cunosc identitatea), dar cine este celălalt ?· Îl putem cunoaşte pe celălalt ?

Alteritatea reprezintă un termen opus identităţii, şi defineşte o relaţie stabilită între două realităţi:- între ceva (identitatea)- şi altceva ( alteritatea)A.Abordarea platoniciana (metafizică)

Platon considera că, în sens metafizic, alteritatea nu constituie negaţia absolută a Fiinţei, ci se referă doar la ceva diferit, care poseda cu totul alte trăsături caracteristice, de ex: pădurea, albină, copacul.Deci, aşa cum subliniază C.Noica, alteritatea platoniciana reprezintă de fapt ,, complementara unei realităţi date ‘’.

Aristotel – în cartea a V-a a Metafizicii :- ,, calitatea de a fi diferit ’’ = diferenţa specifică care există între entităţi care aparţin aceluiaşi gen.

B.Filosofia modernă :- alteritatea = altceva faţă de subiectul cunoscător ( transfera problema alterităţii în domeniul cunoaşterii)

C.Filosofia contemporanăInterogaţii filosofice:

· Oare alţii mă văd aşa cum mă văd eu ?· Oare eu mă văd aşa cum mă văd alţii ?

Alteritatea este privită din perspectiva comunicării cu celălalt, şi poate lua două forme:a) – comunicarea cu celălalt ( EU-TU)b) – comunicarea cu sine ( EU- EU)În primul caz este vizata cunoaşterea de sine prin intermediul celuilalt.În al doilea caz – este vizata cunoaşterea de sine prin intermediul sinelui, adică devine o problemă de autocunoaştere, în care eu încerc să mă cunosc pe mine ca şi cum aş fi Altul. -(Aţi încercat vreodată să vă priviţi din exterior , ca şi cum aţi fi altă persoană ? Nu numai fizic – în oglindă, dar şi raţional ? )

Abordarea existenţialista: Celălalt este condiţia şi cenzura morală a existenţei mele Filosofia contemporană subliniază ideea că numai prin apariţia conştiinţei de sine (eu ştiu că imaginea din oglindă este a mea) este posibilă cercetarea intersubiectiva (adică a propriei interiorităţi).Totodată, Celălalt exprima cenzură morală (dacă mie îmi displac anumite acţiuni, trebuie să am grijă ca eu, la rândul meu, să nu le provoc altora -,, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face’’), adică valorizarea şi controlul propriilor gesturi, acte, scopuri, motivaţii. Prin însăşi apariţia celuilalt, devin capabil să avansez o judecată asupra mea, ca asupra unui obiect, căci eu apar celuilalt ca obiect ‘’ (J.P Sartre).

2