1

Freddy Gârbaci

Huța în talerele balanței- ghid de supravieţuire în casa săbiilor justiţiare -

2

“Am mai văzut sub soare că în locul rânduit

pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în

locul rânduit pentru dreptate este răutate”

(Eclesiastul 3, 16)

I. Ocheadă prin poarta infernului

V-aţi născut în România. Nu e nevoie să căutaţi scuze, ştiu că aţi ridicat găsirea lor la

rang de artă neomologată.

Mă rog, nimeni nu e perfect. Poate a fost un blestem, sau poate o formă de remunerare

a strămoşilor criminali în serie ori călugări vagabonzi. Aţi valorificat însă, prin

intermediul a ceea ce unii numesc învăţare iar alţii dresaj, una dintre trăsăturile

fundamentale ale speciei: adaptarea la mediu. Aţi crescut în tovărăşia speranţei: că

veţi putea trăi bine în cea mai bună dintre lumile imposibile, că seriozitatea şi

perseverenţa vă vor transforma în laureaţi ai loteriei vizelor, că veţi respira aerul

înmiresmat al iubirii veşnice în căminul întemeiat cu persoana iubită, că posedaţi arta

de a întreţine raporturi bazate pe toleranţă, blândeţe şi onestitate cu autoritatea de stat

în oricare dintre formele ei, că sistemul democratic vă ocroteşte împotriva abuzului,

că aveţi dreptul constituţional la hrană, îmbrăcăminte, sănătate mintală şi trai decent,

că toate forţele pozitive ale Universului vor concura la împlinirea dorinţelor

dumneavoastră şi că nu veţi lua parte niciodată la sângeroasele ceremoniale din

templele zeiţei Themis. Pentru mine sunteţi omul statistic, omul mediu, visător

obscur, materialist naiv şi naţionalist încropit. Aveţi ambiţia de a deveni milionar în

Drepturi Speciale de Tragere. Sunteţi român.

Dacă însă sunteţi negru ca lignitul ori galben ca icterul, aveţi ochii oblici şi tendinţa

de a filma orice imobil menţionat în tratatele turistice, dacă aţi copilărit în Kansas sau

aveţi o diplomă cum laudae eliberată de École Normale Supérieure prin mai 1968,

dacă bunicul dumneavoastră a scris istorie cu discursurile sale ţepene şi morocănoase

din Camera Lorzilor, ori dacă în subsolul casei voastre de prin bazinul Ruhr s-au

fabricat clopote de când lumea, atunci e puţin probabil să vă fi născut în România.

Cu siguranţă c-aţi avut o viaţă plină de meschinării refulate, c-aţi păgubit cetatea-

mamă nedeclarându-vă toate veniturile, că aţi chinuit animalele domestice în copilărie

3

(sau aţi fost chinuit de animalele sălbatice la maturitate, ceea ce oferă senzaţii în plus)

şi că aţi avut un impresionant palmares de tinereţe privind atentatele la liniştea pudică

şi siguranţa cetăţeanului placid.

Destinul a stat la pândă. V-a scos în cale o tulburătoare fiică a lui Dracula sau un şef

antipatic care v-a ruinat optimismul numindu-vă director al sucursalei de

multinaţională de pe malurile Dâmboviţei. Nu ştiu ce discurs consolator aţi vrea să

auziţi, dar n-am la îndemână decât înfiorătorul “Bun-venit în Carpaţi!”

În pliantul vostru scrie că avem la dispoziţie câteva sute de mii de kilometri pătraţi de

relief variat, cu netezimi verzi datorate ciulinilor tineri, cocoaşe arămii pline de pomi

roditori viermănoşi, stânci aspre ca femeile de afaceri din partea locului, orăşele

industriale gri, un splendid litoral radioactiv, locuinţe sumbre, plus venerabilul fluviu

care păstrează vestigiile punţilor către latinitate, terminat cu mirifica sa deltă defrişată,

populată de specii pe cale de dispariţie. Miturile noastre fundamentale au intitulat

acest tablou “gură de rai”. Oamenii sunt pe măsură, după cum desigur că aţi înţeles.

Dar nu discursul de întâmpinare a veneticilor ne interesează aici. La urma urmei, în

calitate de odrasle lepădate la tomberonul continental de mama Europă, ne putem

declara mulţumiţi cu bruma de aventurieri trimisă să ne corcească. E o înnobilare

dosnică şi tardivă, însă pierderea demnităţii este câştigare a unei forme de fericire. V-

am primit cu pâine, sare şi aurolaci fragezi, cu fiscalitate aproximativă şi cu obediente

imunităţi. Dar toate desfătările îşi măsoară tributul în grade de consum nervos. Vom

vedea.

Ajungem la subiect. Până acum mi s-a părut esenţial să vă prindeţi că mă adresez

tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiţi să se nască, să crească, să se

împerecheze, să se stabilească, să îmbătrânească, să se plimbe, să lucreze şi/sau să

locuiască pe bucata de pământ sus-pomenită. Inevitabil au supt, direct sau prin

interpuşi, una dintre bomboanele de pe coliva citadelei conceptuale a societăţilor

omeneşti: justiţia (în cazul de faţă cu sinistrele sale semne particulare, deci cu

specificul românesc).

Lucrarea aceasta se vrea un curs intensiv de supravieţuire în mediu ostil. E şi o joacă

de oameni mari şi păroşi. Joaca de-a recensământul vieţuitoarelor din ogradă. Mi-a

trebuit curaj ca să mă înfrupt din rezervele plăcerii de-a ironiza. Dar ţineţi minte o

regulă: după lectura aceasta, nimeni n-are dreptul să rămână supărat. Odihniţi-vă o

4

clipă mâna pe coperta a patra şi mângâiaţi-mi darul spiritual. Înduioşaţi-mă. Arătaţi-

mi că mă iubiţi.

Am făcut-o pentru disperaţi, pentru potenţialii sinucigaşi, pentru cei care nu mai

înţeleg nimic din viaţa lor şi mai puţin pentru cei care au o explicaţie la orice când

discută despre vieţile altora. Am făcut-o şi ca să mă uşurez de ranchiune, de toxinele

resentimentului, de forţa apăsătoare a geniului, de turbarea receptării indiferenţelor

colective, de iluzia că aş fi bun la ceva. Am făcut-o ca să mă amuz, ca să-mi persiflez

inadaptarea sau orice alt echivalent al comodităţii care sunt. Am făcut-o pentru că-mi

place cum scriu. Vouă nu?

Sunteţi obişnuiţi să vedeţi în justiţie pândarul ordinii sociale, vâna de bou trasă pe

spatele nelegiuiţilor, educatoarea căreia îi pârâţi atrocităţile din curtea grădiniţei,

depanatoarea de reputaţii rablagite, ţiitoarea avocaţilor rapaci, spectrul beciului

ferecat, adunătura de oameni înfăşuraţi în cearşafuri negre şi care comunică într-un

limbaj demenţial, încăperea în care li se dă întotdeauna dreptate celor bogaţi, cazinoul

în care vă jucaţi drepturile constituţionale, izvorul la care vă astâmpăraţi setea de

dreptate, călăul nonsentimental al tuturor greşiţilor voştri.

Aţi vrea să ştiţi cum se porneşte şi - mai ales - ce trebuie să faceţi ca să opriţi

maşinăria, însă dacă v-apucaţi să-i citiţi cartea tehnică ameţiţi. Şi-apoi, împingând

absurdul până la eventualitatea că aţi pricepe ceva, v-ar descumpăni refuzul

mecanismului de a urma ruta indicatoarelor teoretice. Tocmai de-asta am fost inventat

eu, trebuie să convenim că am apărut la timp.

Avem atâtea să ne spunem şi poate tocmai de-asta nu ştiu de unde să-ncep. De la

condamnarea la moarte a inofensivului palavragiu Socrate? De la scelerarea unchiului

Robespierre? De la chinurile facerii prin care-a trecut marea involuţie democratică din

decembrie (1989, normal)? De la mica şi perversa Constituţie din 1991? De la primul

vostru divorţ? De când aţi căzut victimă primului denunţ calomnios – dacă nu cumva

chiar voi l-aţi scris? De la vecinul procesoman? De la prostia care v-a dat brânci în

hăul jocurilor piramidale? De la avocatul care v-a fraierit? De la judecătoarea care v-a

vărsat pe cap un hârdău de istericale? De la ţeasta pe care-aţi despicat-o cu tăişul

toporului pentru cinci coţi de pământ? De la nepotul grijuliu care v-a internat la

psihiatrie ca să moştenească el tot? De la procurorul care v-a înjurat ca la uşa cortului

când aţi pomenit, sfios, de necesitatea prezenţei unui avocat? De la judecătorul care

5

ne-a arătat curul prin intermediul reporterului din spatele camerei de filmat? De la

Nadia Comăneci? De la Hagi? De la vampiri?

Ne mai gândim (Atenţie! Gândirea se exteriorizează prin gestică. Puteţi obţine un

splendid efect de autenticitate ducând la tâmplă unul din membrele superioare).

Un lucru e cert pentru mine şi liniştitor pentru voi: n-am de gând să cedez nici unui fel

de rigori, nici cronologice şi nici - sanchi! - ştiinţifice. Dacă scot recuzita seacă a

doctrinei încep să mă detest, conştient fiind că scrisul tehnicizat îmi provoacă aceeaşi

plăcere ca erotismul conjugal şi aceeaşi audienţă ca un cvartet de coarde pe Mezzo

(deci nu pe Adult Channel, să nu le confundaţi). Mulţumită succesului-monstru al

cărţilor mele anterioare, părerea voastră o ştiu.

Sfat: nu picaţi în eroarea de a-i invidia pe ăştia care umplu rafturi întregi cu cărămizi

de specialitate inscripţionate cu numele lor. Sunt nişte frustraţi. Şarlatania asta nu ţine

loc de talent. E indiciu de vanitate şi de caracter infect. Dacă vreţi cu tot dinadinsul să

vedeţi o carte tipărită purtând numele dumneavoastră n-aveţi de făcut decât două

lucruri: să-i găsiţi un titlu de orientare juridică şi să vă abonaţi la Monitorul Oficial.

Poate rezulta, de pildă, o ediţie atent îngrijită a singurei culegeri exhaustive de acte

normative vizând organizarea şi funcţionarea staţiunilor şi punctelor comunale de

montă. Satisfacţia va fi şi ea dublă: veţi avea un succes de librărie (fac pariu!) şi un

briliant în CV.

Nu vreau să spun decât c-am descoperit, în sânul corpului social, un cancer judiciar

netratat. Ultima speranţă e-n limbajul chimic, coroziv, şansa pilulelor şi-a

supozitoarelor a fost irosită de mult. Ca să ridic moralul familiei (unchiul Sam şi

hoaşca Europa), trebuie să par optimist: cu preţul calviţiei şi-al vărsăturilor, puradelu’

ăsta zdrenţăros ar putea supravieţui.

Dar mai întâi să vă prezint o altă familie, una adevărată. O familie numeroasă,

dezbinată, dementă, incestuoasă. O familie pe cinste, cum astăzi rar mai vedem. Ne

vom aminti astfel cu toţii că ne tragem din haos, că suntem o bezmeticeală de gene

dintr-un curcubeu de seminţii, că planetei-mamă i se va face dreptate abia în ziua în

care ultimul dintre noi va fi fost stârpit. Cunoscând-o pe prima ministră a justiţiei, veţi

privi într-o lumină nouă situaţia de acum.

Începe filmul! Hai, puţină atenţie! Telefoanele mobile vi le-aţi închis?

6

II. (Contra)Facerea. Pe limba cui s-a ivit justiţia în lume - ogenealogie pe înţelesul tuturor

“Să ne socotim pe fiecare dintre noi, cei vii, ca

nişte minuni zeieşti, create de zeu, fie ca

distracţie a lor, fie într-un scop serios, fiindcă

nu ştim nimic relativ la menirea noastră”

(Platon, Legile)

Eh, nu chiar toţi veţi pricepe, deşi veţi auzi de cartea asta şi veţi depune unele eforturi

ca s-o citiţi. Scrieţi-mi pe adresa freddygarbaci@yahoo.com, admiraţi-mi inteligenţa şi

frumuseţea şi poate mă înduplecaţi să vă răspund la două-trei întrebări.

Până atunci însă, trebuie să ştiţi c-am minţit. Vă zic vouă că m-am născut cu darul

dezamăgirii aproapelui, cu umilinţă şi fără căinţă admit. Nu sunt suficient de nebun

încât să v-aduc mântuirea, deşi după primele rânduri păream dezaxatul râvnit. Sunt

doar un vestitor, un antemergător, un sol, o premoniţie, un vis, girofarul precedând

blindatele din coloana oficială, fluturele prematur în care ghiciţi ocheadele primăverii,

meteoritul lepădat din lehuzia asteroidului ucigaş.

Am minţit recuzând orice rigoare, negând utilitatea vreunei sistematizări cronologice.

Trebuia să vă gândiţi de-atunci că e imposibil, că avem unele limite, că nectarul

coerenţei nu ştim să ni-l culegem decât dintre petale de timp.

Imaginaţi-vă splendoarea fără cusur a răsăritului de soare într-o lume nepoluată.

Stratul de ozon e în plină vigoare, aerul tare al dimineţii n-a cunoscut încă gazul de

eşapament, marea e calmă, lăncile muntoase nu străpung nici un nor, sunt deja 25 de

grade pe viitoarea scală Celsius, nici o adiere de vânt, liniştea e străpunsă doar de

obscenităţile cântate ale păsăretului predispus la actul împerechetor.

Dar unde sunt oamenii? Ei bine, deocamdată oamenii sunt rari spre inexistenţi şi

supuşi capriciilor speciei bizare care i-a precedat: zeii. Este insuficient elucidat

misterul vieţii şi dispariţiei acestei specii de scamatori genetici care a născut

umanitatea şi i-a îndrumat primii paşi pe pământ. Pe tema existenţei istorice a zeilor s-

a tot speculat; cert e că nişte generaţii de greci au crezut. Cum n-am nici un motiv

7

serios să infirm o întreagă cultură, am să vă invit la o vizită de curtoazie în parcul

tematic, atrăgându-vă atenţia să nu staţi prea aproape de gard.

Astăzi se bâjbâie serios pe tema începuturilor justiţiei europene. În agora se vorbea

mult şi despre orice. Oratorii erau, la nevoie, un fel de avocaţi. Sofişti, retori, filosofi,

toţi artificierii cuvântului îşi măsurau forţele cerebrale în argumentări subtile,

revendicând preţuirea cetăţii şi acces nerestricţionat la băieţi. Nimic nou în semnele

puterii, decodificate ca actul râvnirii la cele lumeşti. Câteodată însă, piaţa găzduia şi

masturbările lui Diogene, gest interpretat ca vădit semn de dispreţ. Un psihiatru din

lumea noastră l-ar devaloriza complet, demascându-l ca pe primul exhibiţionist

cunoscut. Era o lume colorată aparte, însă acum avem alte preocupări; mai târziu,

puteţi să căutaţi cărţile în care este descrisă pe larg.

De când au văzut lumina zilei, oamenii au căutat companie. Din instinctul de a se

aduna, au închegat colectivităţi. Sălbaticul n-a fost bun decât în delirurile lui

Rousseau, individ nedemn de a fi crezut pe cuvânt. Comunităţile se menţin prin

reguli, prin imperative morale, iar acestea din urmă devin, la un moment dat, legi.

E simplu să explici totul din perspectiva ideii de evoluţie, dar nu e sigur că lucrurile

au mers chiar aşa. Aici s-au amestecat şi zeii, iar legile esenţiale s-ar putea să fi fost

primite cadou. Mmmm, ce delicii! Ce subiecte de bârfă li s-au oferit atâtor generaţii

de învăţaţi!

Doamna Themis a fost cea dintâi matroană a dreptăţii şi n-a lăsat foarte multe urme

ale mandatului său. Dar cunoscându-i familia, vom pricepe de ce ne luptăm şi astăzi

cu o moştenire grea.

Primii părinţi ai obiectelor însufleţite dotate cu inteligenţă standard au fost, chiar dacă

pare greu de crezut, Cerul viril (agresorul sexual) şi Pământul lasciv (victima

neajutorată). Cerul lua pe-atunci, la miezul nopţii, înfăţişarea unui tip detestabil, pe

nume Uranus, care găsise în maica Geea cea mai nurlie dintre planete, căci la

adâncimile ei albastre cine n-ar fi râvnit? N-avem mărturii asupra exprimării vreunui

consimţământ explicit al Geei, însă având în vedere că Uranus, deşi cu alură de brută

mediocră, era singurul pretendent, putem presupune că n-a existat decât o împotrivire

de formă, cam cu jumătate de vulcan pitic în erupţie. Mă rog, haideţi să nu ne

judecăm prea aspru străbunicii.

În faza ei pasională, iubirea a fost fructuoasă, în sensul că din măruntaiele mamei

pământ s-au ivit o droaie de progenituri, mai mult sau mai puţin reuşite. Specialiştii

8

şi-au îngăduit o clasificare a odraslelor în trei mari categorii: titani, titanide şi ciclopi.

N-am fi acordat o mare atenţie nesăbuitei lubricităţi a Geei dacă n-am fi identificat-o

printre titanide şi pe micuţa şi cumpătata Themis.

Şase la număr, titanii sunt atestaţi ca prima generaţie de zei masculi, anterioară celei

cu domiciliu stabil pe Olimp. Au primit nume pompoase (Coeus, Crius, Cronos,

Hyperion, Iapetus şi Oceanus) însă au fost crescuţi, la propriu, în beznă. Necioplitul

Uranus le-a oferit o copilărie nefericită, forţându-i să rămână sub fusta mamei,

impenetrabilă la luminile zilei, fapt care i-a traumatizat profund. Sunt primii copii

nedoriţi din istorie, rodul unei ejaculări cosmice scăpate din frâu. De departe, cele mai

grave probleme psihice le-a avut mezinul Cronos, care şi-a urât din răsputeri tatăl, iar

la maturitate a contactat o bulimie de stres. Istovită şi deformată de naşteri, Geea a

început să-i poarte sâmbetele lui Uranus, găsind în zbanghiul Cronos braţul înarmat.

Ne putem imagina un scurt dialog de taină:

- Cronos, tu ştii cât te-am iubit eu şi câtă suferinţă ne-a pricinuit cruzimea lui Uranus!

Tu ştii că v-am crescut singură, cu preţul unor imense sacrificii şi cu teama să nu vă

strivească în timpul crizelor lui.

- Şi ce să facem, mamă, doar n-o să-l omorâm?

- Ei, ce-ţi trece prin cap, prostuţule, totuşi e tatăl tău!

- Tata, tata!

- Taci, Cronos, de-acum eşti un copil mărişor. Deşi tu habar n-ai, corpul ţi s-a-ntărit.

Eşti puternic, Cronos, poţi să răneşti.

- O să mă laşi să vânez dinozauri, mama? Nu sunt prea mic?

- Ce tot vorbeşti, puiule, lasă dinozaurii, ştii că trebuie să scăpăm întâi de tirania

tatălui tău.

- Mama, tu vrei să-l omorâm!

- Nu dragule, n-o lua aşa, să zicem că-l împiedicăm doar să mai facă rău.

- Vorbim cu el, mama? Îi spunem că ne-a ajuns?- Nu Cronos, ştii că nu se poate discuta cu el. Chiar nu pricepi?… Hai, nu te-ntrista, n-

are nimic, mama te iubeşte oricum. Îl faci inofensiv cu forţa ta, Cronos. Pui capăt

chinurilor noastre! Îl scoţi la pensie, îl mutilezi!

- Bine, mama. O să încerc.

- Promiţi?

- Dacă-ţi spun!

9

Şi l-a mutilat. Aparent terminat ca mascul şi ca stăpân absolut, Uranus s-a răzbunat

însă crunt: nu se ştie dacă a fost rănit în zona inghinală, dar mutilarea sa a dus – vai! –

la scurgerea ultimelor picături de poţiune magică pe trupul Geei, devenită iarăşi

însărcinată şi blestemând probabil clipa în care şi-a investit încrederea în Cronos.

Păgubos fiu! Cert e că Geea s-a văzut în situaţia delicată de a-şi încununa maternitatea

cu o serie de copii de bătrâneţe: eriniile, nimfele şi giganţii.

Să-l lăsăm baltă o clipă pe Cronos pentru a-i introduce în scenă surorile, cele şase

titanide. Cum Themis şi-a primit deja nominalizarea, iată-le şi pe celelalte graţioase

făpturi: Mnemosyne, inventatoarea lecitinei şi viitoare mamă de muze; Phoebe;

incestuoasele Rhea, Theia şi Tethys, aceasta din urmă responsabilă cu apariţia

băltoacelor pe pământ.

Cel mai prost a nimerit-o Rhea. Faptul că şi-a bătut joc de viaţa sa privată putea

însemna, cel mult, un faliment personal indiferent evoluţiei speciilor. Numai că fiul

său născut din incest avea să se joace de-a omul, gest decisiv în ivirea calamităţii Noi

înşine, cei de azi. Ce s-o mai lungim, nătânga de Rhea a fost o titanidă materialistă, de

vreme ce a acceptat mariajul interesat cu proaspătul înstăpânit peste Univers, paricidul

Cronos! Sămânţa nefericirii era deja aruncată peste solul de veci al viitoarelor

căsnicii. Nu moartea trebuie să ne cutremure, ci fertilitatea incestului. Acest cuplu

grotesc n-a fost şi abstinent, astfel că Rhea s-a văzut fericită mămică a şase

degeneraţi: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Din fericire, boala

mintală a lui Cronos se agravase, noul hobby al monstrului fiind acela de a-şi mânca

propriii copii!

A scăpat însă unul, viitorul păstor al turmei umane, viitorul soţ al fragilei Themis,

marele desfrânat! Rhea se săturase să asiste neputincioasă la ospăţurile demente ale

soţului său şi se săturase probabil şi să vadă maşinăria maternităţii sale funcţionând în

gol. Înainte de a-l naşte pe Zeus a consultat deci o expertă în uneltiri – pe maică-sa,

bătrâna zgripţuroaică Geea, aflată într-un con de umbră după gloria mutilării primului

soţ. Din suveranitatea posturii de mamă-eroină, Geei i-a inspirat milă neputinţa Rheei

de a atenua impactul psihologic al păcatului (din respect pentru tipicari, să spunem că

noţiunea nu era cunoscută pe-atunci) prin abaterea atenţiei către creşterea unui copil.

Ne putem imagina nestematele lacrimale ale Rheei fugărindu-i-se pe obraji, indiferent

cum vor fi arătat aceştia:

- Mami, ştii că nu ţi-am cerut niciodată nimic.

- Lasă prostiile, Rhea, n-avem nevoie de precauţii introductive. Ce e, o sarcină nouă?

10

- Da, mami. Dar când l-am întrebat ieri pe Cronos ce preferă să-i mai gătesc… ştii ce

mi-a răspuns?

- …

- C-ar avea poftă de un copil, de ce nu i-am mai făcut unul de mult?

- Ha, ha, ha! Îl recunosc pe nebun!

- Nu râde, mami, că eu nu mai suport! Dacă mi-l mănâncă şi p-ăsta, îi cer surioarei

Tethys să mă piardă în hăurile mărilor ei! Nu mai vreau să trăiesc cu monstrul, mami,

am îndurat destul.

- Bine, Rhea, să ne calmăm.

- Cere o fişă a viitorului de la prietena ta Steaua polară, mami, vreau să ştiu dacă

pruncul ăsta va avea şansa de a trăi.

- Tu crezi în prostiile astea, Rhea? Bârfitoarea aia o să ne facă de râs în toată galaxia!

Mai bine zi dacă Cronos bănuieşte ceva.

- Mi-am ascuns starea, mami, cum o să-i spun! Dar de-acuma o să se vadă, teamă mi-

e că-n curând îl voi surprinde pregătindu-şi tacâmul. E cumplit s-auzi asta, mami, dar

eu mă omor.

- Ce-ţi veni, fato, ia-ţi gândul, sorţii îţi surâd! Voiam să fie surpriză, Rhea, dar dacă

insişti…

- Va trăi, mami, chiar va trăi? Spune-mi odată, ai citit în inelele lui Saturn?

- Nu tocmai… mă rog, a fost un semnal dinspre constelaţia Ursei, dar e o chestiune

prea tehnică, n-are rost să te plictisesc. Sigur e nu numai că va trăi, ci şi că îţi va

răzbuna toate suferinţele, îl va înfrunta pe Cronos şi va fi stăpân suprem!

- Oh, mami, să fie cu putinţă? Cât te iubesc!

- Acum trebuie să m-asculţi cu atenţie: sub pretextul unei călătorii de plăcere, ai să

pleci în Creta, unde vei rămâne până la naştere. Locul e sigur, e afară din timp, deci

Cronos n-are de unde să-l ştie, va fi păcălit. Iar de va afla, m-am gândit la un vicleşug.

Găseşte un pietroi, înfăşoară-l bine în scutece şi dă-i-l să-l înghită. Şi roagă-te să-l

păzească Uranus de vreo ocluzie intestinală! M-ai înţeles?

- Da, mami, eşti cea mai bună mămică din Universul cunoscut.

Deşi pare neverosimil, planul a funcţionat. Cronos a înfulecat cataroiul, iar cecitatea

avea să-l coste scump. Pruncul din Creta e Zeus, alchimistul omenirii, conducătorul

echipei de specialişti care ne-a distilat în eprubetele zeieşti. A deprins însă năravul

colecţionării de aventuri erotice, pentru că a crescut răsfăţat de nimfe, cele mai

apetisante dintre zeităţi.

11

Ca orice fiu onorabil şi Zeus a visat, din fragedă pruncie, să-şi ucidă tatăl şi să

conducă cele ce mai rămâneau de condus. Până acum avem trei certitudini:

a) că nici una dintre fiinţele care a avut vreodată legătură cu această planetă periferică

n-a cedat puterea de bună-voie;

b) că puterea n-a fost dobândită – exceptându-l pe primul venit şi primul servit,

Uranus - decât prin ceea ce astăzi numim activitate infracţională, deci prin fraudă,

prin violenţă, prin uzurpare de calităţi oficiale;

c) că tot ceea ce a însemnat parte femeiască a evitat acţionarea directă a pârghiilor

puterii, preferând sforăria culiselor (de maximă eficienţă, altfel).

Ştiu că nu sunteţi mândri de planeta-mamă, dar vestea consolatoare e că noi chiar n-

am avut de ales. Suntem la fel de perverşi ca inventatorii noştri, ce vreţi discurs

defensiv mai eficient?

Corectând însă abaterea de la ruta prestabilită, să revenim la Cei Drepţi. De prisos să

spun că Zeus îl înfrânge pe Cronos, cu tot sprijinul ipocrit acordat acestuia din urmă

de fraţii titani. Aşa-zisa luptă n-a fost decât o altercaţie scurtă, fără istoric, de doar

zece ani, la capătul căreia Zeus înţelege că n-a dobândit decât corvoada de a porunci

unui întreg Univers. Cum-necum însă, a reuşit s-o enerveze la culme pe bunică-sa,

omniprezenta Geea, care nu se ramolise încă într-atât încât să nu mai fie în stare să

conceapă un nou plan de răzbunare prin intermediar.

V-amintiţi sper, din ce-aţi citit ceva mai-nainte, că-n muzeul ororilor care-au fost

copiii Geei avem şi nişte giganţi. În vremurile noastre triste gigantismul s-a

devalorizat până la a deveni boală endocrină sau curiozitate de circ. Monştrii

începuturilor izbuteau să impună respect. De data aceasta, Geea devenise mămică

involuntar, măcar de bănuiala relei-intenţii o vom absolvi.

Principalul beteşug al giganţilor nu era hidoşenia fizică, nici slaba utilare intelectuală,

ci calitatea detestabilă de primi muritori. Într-adevăr, o naştere la vârsta Geei nu e

scutită de riscuri, teză pe care starea giganţilor a confirmat-o din plin: deşi

certificatele de naştere le atestau puritatea sângelui divin, nimic din ceea ce presupune

moartea n-avea să le rămână străin. Toţi organizatorii vânătorilor de giganţi atrăgeau

însă atenţia, în pliantele lor, asupra unui amănunt semnificativ: pentru uciderea unui

asemenea exemplar era indispensabilă reunirea forţelor unui zeu cu ale unui muritor.

Nici unul n-ar fi putut duce treaba la capăt în mod individualist. De aceea, când Geea

12

şi-a asmuţit armata de Godzile asupra lui Zeus, supremul războinic cugetător a apelat

la omul Heracles pentru a birui. Şi-a biruit.

Bun. Zeus biruise (e ca şi când vi se serveşte din nou, spre aducere-aminte, ultima

replică dinaintea reclamelor întreruptive de film).

Se simţea însă singur şi neconsolat, uneori era zguduit de un plâns plin de remuşcări

sughiţate după divorţul de prima soţie, Metis. Fiinţa asta blândă chiar nu-i greşise cu

nimic. Poate tocmai asta a fost marea ei greşeală.

E drept că divorţul acesta pare ilustrarea zicalei: înţelepciunea trece, genele rămân.

Zeus n-avea prea multe opţiuni. Îi era jenă să-i spună lui Metis că n-o mai iubeşte,

astfel că îi trebuia un pretext pentru a cere divorţul din vina ei. A găsit unul cam

pueril: i se prezisese, chipurile, că va fi detronat de copilul pe care i-l va dărui

mansueta Metis.

- Dar Zeus, ar fi obiectat blajina Metis, asta n-are cum să se întâmple dacă te vei

ocupa personal de educaţia lui.

Rezultat nul, ca în cazul oricărei metode de resuscitare sentimentală. Zeus părea surd.

Supremul era şi lipsit de imaginaţie. A divorţat însuşindu-şi metoda brevetată de

Cronos, părintele pe care-l urâse atât. Vă vine să credeţi sau nu, a înghiţit-o pe

omenoasa Metis, femeie gravidă a cărei singură năzuinţă fusese întemeierea unui

cămin. Îl aştepta însă o colosală surpriză, constând în aceea că paşnica Metis, aşa

înghiţită cum era, tot a născut! Culmea ambiţiei de a veni pe lume e c-a născut şi

Zeus, desigur involuntar, prin singurul obiect din dotarea corporală până atunci

neîntrebuinţat: capul. Unii sceptici pretind că e o naştere imposibilă, însă astfel îşi

afirmă doar ignoranţa faţă de nivelul tehnologiei de-atunci. E ca şi cum i-ai vorbi

Sfântului Augustin de fertilizarea in vitro, ceea ce i s-ar părea cea mai tâmpită luare în

deşert a numelui Domnului pe care a auzit-o. Fapt e că prin capul lui Zeus şi-a croit

drum spre lumina zilei, răcnind de se cutremura galaxia, belicoasa şi sapienta Athena.

O femeie! Păi bine, Zeus, la ce oracol te-ai dus? Cum să te detroneze o femeie, zeu

mare şi fără minte ce eşti? Scormonind ţărâna cu degetele de la picioare, Zeus a privit

în pământ.

Dar timpul atenuează ocara şi în capul lui Zeus a încolţit, de data aceasta, un gând de

recăsătorire. Cu siguranţă, va fi mai Athent. El se gândeşte că o femelă mai în vârstă

reprezintă un câştig la capitolul echilibru, în sensul că e mai detaşată de furtunile

13

emoţionale ale tinereţii, se mobilizează cu teza că înţelepciunea unei astfel de

persoane îi va conferi şi îngăduinţa necesară pentru aventurile lui, că mariajul ideal e

bazat nu pe dragoste, ci pe sprijin reciproc, prietenie şi toleranţă, că doar astfel poate

avea o domnie lungă şi lipsită de teama comploturilor din jur. Îşi şlefuise

personalitatea, nimic de zis.

Aşa pune ochii pe simbolul feminin al dreptăţii, pe întruparea perfecţiunii legislaţiei

divine, pe cea care-i era un fel de mătuşă, adică soră cu mama lui Zeus – vorbim,

evident, de discreta titanidă Themis. Din câte ştiu, ritualul curtării n-a apărut decât

mult mai târziu şi la o altă specie (cea umană), astfel încât ceremonia zeiască a nunţii

presupun că era un act extrem de violent de luare în posesie, fără fasonul jucăuş al

consimţământului liber exprimat, foarte departe deci de imaginea înduioşătoare pe

care o avem astăzi asupra ceremonialului matrimonial.

Din păcate, nu ni s-au păstrat mărturii. Cum numele îi este legat de dreptate, bănuiesc

că Themis prezenta avantajul, faţă de surorile zeieşti, de a poseda discernământ. Dar

oare ştia cu adevărat ce face? Umbla încă de-atunci legată la ochi? Ce semnifică

această orbire voluntară? Incoruptibilitate? Un zeu trebuia să recurgă la artificii pentru

înfrânarea patimilor proprii? Sau realitatea e mai prozaică? Avea Themis un secret

bine păstrat? Nu suporta lumina solară? Dorea să ascundă o infirmitate?

Personificarea ordinii se născuse saşie? A avut justiţia o primă ministră strabică? Sau

această târzie reprezentare umană este o ironie subtilă la adresa divinităţii?

Într-un fel, poate este bine că întrebările acestea sunt sortite să rămână fără răspuns.

Este un bun stimulent al imaginaţiei umane, cel mai fertil sol pentru plantarea de

teorii.

În paranteză, am să vă dezvălui punctul de vedere personal. Pe vremea coabitării cu

zeii, oamenii nu cunoşteau scrisul, iar relatările orale ale martorilor oculari au fost

grav distorsionate în timp. Ne-am ales doar cu un talmeş-balmeş de conflicte,

incesturi, crime, fiinţe monstruoase şi canibalism, deci cu latura spectaculoasă a

speciei precedente, cea care dădea culoare relatării şi-l ferea pe receptor de plictis.

Este imposibil de reconstituit tabloul complet, pentru că nu mai există probe directe.

În ciuda teoriei larg colportate, nemurirea a fost doar un vis. Greu s-o admitem, dar

toţi zeii au murit. I-a executat ridicola creatură umană, dacă până acum nu v-aţi prins.

Lucrurile s-au petrecut cam ca-n splendida povestire ştiinţifico-fantastică Regii

nisipurilor, scrisă în clipa de graţie a unui domn pe nume George Raymond Richard

14

Martin. American în viaţă, mascul alb, gras, şi bărbos, cunoscătorii ştiu. În tinereţea

lui petrecută prin anii ’70 (bătusem, din eroare, 707, dar mi-am dat seama că n-ar mai

fi fost om, ci Boeing), acest domn a visat sau doar şi-a imaginat o chestie haioasă, de

care acum mă pot folosi: un om îşi cumpără de la un magazin al viitorului un acvariu

cu nişte mici fiinţe respingătoare, de companie. Erau un soi de gândaci în privinţa

cărora vânzătorul garantează că posedă inteligenţă. Omul plăteşte şi îşi montează

acvariul acasă, hotărât să respecte prescripţiile stricte pentru hrănirea şi întreţinerea

gândacilor. Primise asigurarea că micile fiinţe se vor împărţi în tabere, îşi vor înălţa

fortăreţe din nisip şi vor purta impresionante bătălii pe viaţă şi pe moarte.

Aşa s-a întâmplat. Gândăceii diferit coloraţi au început să trudească la ridicarea

cetăţilor care s-o adăpostească pe singura femelă a taberei, cea născătoare de alţi

gândăcei. La terminarea lucrărilor, omul a avut un şoc: ca simbol ocrotitor al cetăţii,

gândacii reconstituiseră din nisip chiar chipul lui. Era zeu. A continuat să-i hrănească,

iar ei l-au răsplătit cu sângeroase bătălii. Ca desert, încă o surpriză plăcută: s-au

dovedit canibali.

În cele din urmă, omul-zeu a fost incapabil să-şi înfrângă impulsul către

comportamentul meschin. Pentru a spori frecvenţa şi ferocitatea luptelor, a încetat să-i

hrănească, ceea ce i-a atras vizibile semne de ură: regii nisipurilor au început să

schimonosească chipul nisipos al zeului, mesaj explicit de dispreţ lansat pe adresa

celui uns cu puteri de viaţă şi moarte asupra lor. Tentativa de răzbunare divină a dat

greş, pentru că regii crescuseră, la fel şi forţa lor. Iar când au scăpat din acvariu,

pentru zeu era prea târziu: a fost ucis şi mâncat de nişte făpturi ciudate, asemănătoare

cu copiii umani, însă având, toate, acelaşi chip. Chipul omului-zeu, dar în maieră

grotescă schimonosit.

Mi se pare şi mie că suntem caricaturile zeilor noştri, că experimentele lor amuzate

ne-au iritat, apoi ne-au revoltat şi ne-au împins la crimă, cu riscul unui destin de

stigmatizaţi. Suntem schimonosirea trupurilor şi a chipurilor lor, mărturia vie a

destrăbălărilor din Olimp. Spiritul lor este gravat pe fizionomiile noastre, iar poveştile

despre ei n-aveau cum să fie altceva decât o impresionantă panoplie de orori. Regii

nisipurilor suntem noi, că ne place sau nu.

Paranteza s-a închis. Rămăsesem la problemele cuplului Zeus-Themis, adică aproape

de finalul redării semnificaţiei reale a tabloului de familie. Nu e cazul s-o lungim prea

15

tare cu amestecul în cele divine, pentru că riscăm o depresie cronică. Promit totuşi

răsplătirea consecvenţei în lectură cu o mică surpriză.

Datele sunt puţine, iar asupra credibilităţii lor am evitat să mă pronunţ de la bun

început. Vlăstarele cuplului au fost, după cum rezultă din bibliografia la îndemână,

mai ales de factură femeiască. Fiicele devenite celebre sunt cele trei ursitoare:

Clothos, Lachesis şi Atropos, făuritoarele de destin, cele care au deprins meşteşugul

jucându-se în copilărie cu cariocile şi trasând linii în palmele muritorilor. Lipsa de

imaginaţie tipic feminină a făcut ca toate destinele noastre să aibă la capăt moartea.

De-asta nici n-au fost prea iubite. Cei mai puţin norocoşi şi le-au reprezentat ca pe

nişte babe odioase, deşi e de domeniul evidenţei că nu se născuseră aşa. V-amintiţi

însă că şi prin basmele noastre, de câte ori se năştea vreun prâslea-cel-inegalabil-din-

toate-punctele-de vedere, nu era lăsat să se bucure până la capăt de aceste calităţi,

pentru că vreo hoaşcă din asta marginalizată sau deranjată de gustul fursecurilor naşei

îi amesteca nişte lupte cu balauri prin gene. Numite de greci moire, cele trei dame au

şocat suflarea zeiască inventând diviziunea muncii: Clothos a optat pentru rutina

muncii de jos, învârtind în permanenţă o roată (oare se inventase roata?), probabil

arhetip al ruletei de astăzi, Lachesis cea cu degete prelungi şi delicate extrăgea firele

vieţilor dintr-un fuior de dimensiuni cosmice, iar pentru bărbătoasa Atropos rămăsese

treaba murdară, crima, responsabilă fiind ea cu ruperea filmului celor născuţi.

Dar departe de-a fi perfecţi, zeii s-au confruntat şi cu jena unor copulaţii ratate. Nu

este în discuţie partea mecanică a acestor îndeletniciri hedoniste, ci calitatea

produsului finit. Însuşi Zeus s-a văzut nevoit să-şi digere conştiinţa propriilor limite

genetice, atunci când Themis i-a dăruit cel de-al doilea set de trei fiice. Sunt trei

naşteri nefaste, ceea ce oamenii vor simţi pe propria piele, din plin. Ca set se intitulau

Hore, iar pe bucăţi vorbim despre Eunomia alias Disciplina, Dice sau Dreptatea şi

Irene, mai cunoscută ca Pacea. Eunomia era rigidă şi bărbătoasă, genul tuns scurt, cu

mustăţi şi cu păr pe picioare, Dice s-a născut cu picioarele strâmbe şi a purtat, de

mică, doar fuste până-n călcâie, iar Irene s-a născut, pur şi simplu, moartă, ceea ce

Zeus şi Themis au convenit să rămână pentru totdeauna secret.

Informaţii suplimentare nu deţin, dar în compensaţie am să dezvălui surpriza promisă.

Pe cât de răspândită este convingerea că statueta aceea înfăţişând o tânără plinuţă şi

legată la ochi, având ca instrumente de lucru balanţa şi sabia ar fi avut-o ca model pe

Themis, pe atât este de eronată. Pentru amatorii de senzaţii nuanţate, este util de

reţinut: Themis doar întruchipa dreptatea divină, însă nu exercita propriu-zis

16

activitatea de distribuire a porţiilor dreptăţii, ea îndeletnicindu-se mai mult cu

prorocirea. Pentru sculptură a pozat adevărata zeiţă a dreptăţii, fiica lui Zeus şi a lui

Themis, cea care a trăit efectiv printre muritorii cei buni, cea care e acum salbă de

stele neprihănite, cea care s-a dezgustat şi s-a lepădat de dreptate, posibil cea născută

cu picioare strâmbe şi condamnată la veşmânt abundent, mignona Astraea, sau

Astreea, posibil una şi-aceeaşi cu Dice – deşi n-aş putea garanta.

Exclus ca modelul sculptorului primordial să fi fost altcineva, de vreme ce, cum

tocmai am menţionat, Astreea a orbecăit o vreme printre oameni ca noi (ca mine, ca

tine, ca el/ea). Aş putea lansa şi fumigena unei aproximative situări în timp, şi chiar

am s-o fac. Amestecul în treburile noastre meschine s-a produs chiar înainte ca

puricele să capete năravul potcovirii (sătul să facă pe plac instinctului de-a sări), pe

când omenirea incipientă vegeta în leagănul vârstei de aur.

De unde ştiu? Sursa mea poartă numele de Credulitate.

Dar am tot auzit vorbindu-se, în special pe la şuetele moşnegilor nevolnici, despre

nostalgia “vârstei de aur”. Ce să fie cu ea? Pur întâmplător, am deschis Metamorfozele

poetului roman de limbă latină care s-a îndeletnicit cu scrisul şi pe la ţărmurile

Pontului Euxin, în barbara cetate Tomis, silit de împrejurările unui exil. Impunătorul

Ovidiu a izbutit să producă o piesă cam indigestă, dar îmi mărturisesc norocul de a fi

dat peste vârstele omenirii undeva pe la început.

După părerea mea Ovidiu şi-a meritat exilul, pentru că era un naiv. Nu-mi amintesc

dacă la vremea aceea mi-a cerut cineva părerea, însă aş fi încurajat în mod ferm

principiile solide – deci materialiste – ale lui taică-său, care-l dorea avocat. „Băiete –

era refrenul favorit al bătrânului – literatura e pentru muieratici şi pentru rataţi, fă-ţi

un viitor cât mă mai ţin puterile şi mai ai ce să mănânci! Homer însuşi a crăpat în

sărăcie, din meşteşugul rimelor n-am auzit ca vreunul să se fi pricopsit”. Zadarnic

însă, mintea tânărului nu cunoştea ideea de muncă, adăpostită cum era de urgia

ambiţiilor şi-a grijilor lumeşti. Metamorfozele sunt redactate pe când tărâmul lui

Augustus îl răbda încă, la umbra naivităţilor în floare.

Nu ştiu dacă gustul pentru frumos, nostalgia, poezia sau zvonul artistic au slalomat

vreodată printre neuronii voştri, deşteptând curiozitatea perversă de a privi un tablou.

Trimit aici la Land of Cockaigne al pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân.

Acest tablou are o poveste aparte şi nu prin valoare artistică intrinsecă, ci prin aceea

că a fost “realizat” din vorbe, de Ovidiu, cu vreo cincisprezece secole înainte ca un

domn pe nume Bruegel să fie-n stare să ţină-n mână o pensulă. Iată dovada: „Teama

17

de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici

mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă

fără judecată. (...) Era o veşnică primăvară şi zefiri liniştiţi mângâiau cu adieri călduţe

florile născute fără sămânţă. Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul fără ani de

odihnă unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din

stejarul verde picura, galbenă, mierea” (Ovidius, Metamorfoze, trad. David Popescu,

Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 49-50). E drept, ouăle nu umblau încă sparte, cu tacâmul

înfipt în gălbenuş şi nici porcii nu creşteau cu cuţite gata înfipte-n şorici. Dar oamenii

trândăveau la fel, nici măcar asta nu s-a inventat în comunism.

Cred şi eu că pe atunci n-a fost mare încercare pentru Astreea să supravieţuiască

printre muritorii bovini şi ghiftuiţi. Dar, urmând logica firească a degradării valorii

metalelor, pe podiumul vârstelor omenirii au mai urcat, în ordine descendentă,

argintul şi bronzul, înrăutăţiri succesive cărora Astreea le-a ţinut piept, împărţindu-şi

tot mai anevoios darurile către muritorii pervertiţi.

Totul până la vârsta a patra, cea a simbolisticii decăzute la fier, punctul final al

metamorfozelor omului eşuat din proiect, animal ignobil dacă cedăm maniei de a

defini. Chip inspirând repulsia zeilor confruntaţi brutal cu rezultatele vii ale

iresponsabilităţii lor. Coşmar incurabil, temei pentru abandonarea fiinţei pocite,

autopedepsire prin retragere sub forma simulării morţii, laşitate divină dacă preferaţi

discuţia în termeni mai duri. „Îndată au izbucnit în această epocă de metal inferior

toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut

înşelăciunea, minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire. (...) Cu

chibzuinţă, măsurătorul a însemnat cu lungi hotare ogorul, care mai înainte era

comun, ca aerul şi lumina soarelui. Şi n-a fost de-ajuns ca pământului bogat să i se

ceară doar roadele şi hrana trebuincioasă, ci s-a pătruns în măruntaiele lui, de unde s-

au scos bogăţiile, aceste aţâţătoare la rău, ce stăteau ascunse în umbrele Styxului.

Acum a ieşit la iveală fierul şi aurul mai vinovat decât fierul. A apărut războiul, care

se foloseşte de ambele metale, şi cu mâini însângerate a ridicat armele zăngănitoare.

Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe, nici socrul de ginere. Până şi

dragostea între fraţi e rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a soţului.

Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are

de trăit tatăl” (Ovidius, op.cit., p. 50-51).

Astreea a fost ultima, cel puţin meritul acesta putem să i-l atribuim împăcaţi.

Astreea, zeitatea lăsată să stingă lumina de vitejii semeni masculi.

18

Astreea, simbol al abandonului sau al dedicaţiei, apărătoare ferventă a echilibrului,

ultimul zeu misionar.

Să fii nemuritor printre oameni? Cumplită tortură, cu toată facultatea de a-i pedepsi!

Ne-a lăsat legile prime şi un chip cioplit în piatră, realizând că răul genetic nu poate fi

stăvilit.

Astreea a optat pentru tămăduirea prin distanţă, pentru evanescenţă, din perspectivă

telurică s-a pierdut în zări, luând calea unui exil ceresc autoimpus. Se zice că Astreea

e constelaţia Fecioarei (Virgo), sau constelaţia e risipirea Astreei, e penitenţa pentru o

delimitare asemănătoare morţii, desenul cosmic al dreptăţii evadate din noi.

Justiţia a rămas orfană şi umană. Pentru tot timpul cât va mai fi om pe pământ.

19

Apendice

Propunere de lege ferenda. Fantezie literară cu oameni şi zei

Un om s-a apucat să facă ceva cu viaţa lui.

Să-i dea formă, anvergură, discurs. Pentru că aşa se face, pentru că aşa auzise că se

construieşte binele individual. Avea nevoie de tărie şi de o sumă de zile. O sumă cu

multe zerouri, gând înspăimântător dacă s-ar putea întâmpla să-l ai de la bun început.

Dar nu se întâmplă.

Viaţa e perfidă pentru că ştie că din ea nu se poate face nimic.

E tentaţie pură, e promisiunea iminenţei în vid.

Omul care s-a apucat nu putea să facă altceva cu viaţa lui decât un balon de săpun. Cu

tot curcubeul promisiunilor încorporat. Cu soarta tuturor baloanelor de săpun.

Tema oamenilor care vor să facă ceva cu vieţile lor s-a epuizat. Oamenii aceştia au

fost cântăriţi, disecaţi, cântaţi, canonizaţi. Subiectul „om” a devenit redundant, ne

repetăm de ceva timp, cu insignifiante diferenţe de stil.

Arta omului s-a senilizat.

Nimic care să te smulgă din déjà vu. Suntem mai mulţi, deci mai diluaţi emoţional.

Dispunând de un fond de cuvinte limitat, creşterea noastră numerică a făcut

imposibilă originalitatea. Este cu neputinţă ca o idee să rodească în tărtăcuţa unui

singur individ. În ciuda uluitoarelor pricopsiri tehnologice, nimic interesant în plan

fizic şi imaginativ. Eforturile patetice ale artiştilor avangardişti reuşesc performanţa

de a deveni plictisitoare înainte de a se naşte. Nu mai există nici orori noi, monştrii şi

gestica lor s-au banalizat.

E momentul unui act de curaj.

E fanta temporală fastă pentru gloria eternă a liderilor luminaţi.

Liberalizarea experimentului genetic, nu ne trebuie decât actul legislativ care să ne

permită joaca de-a noi. Să dinamizăm specia, poate vom da o şansă întâmplării de-a o

putea înlocui.

Să fim Dumnezeii generaţiei de hibrizi. Să ne ghicim chipurile în altarele lor. Să-i

lăsăm să ne ucidă din necesitatea propriei supravieţuiri.

Să acceptăm c-am spus deja tot ce-am putut. Că e inutilă grija de a ne mai perpetua în

stil tradiţionalist, prin copii.

20

Să facem cunoştinţă celulelor noastre cu cele ale animalelor dragi. Să universalizăm

afectul dăruind broaştei discernământ, dând şoriceilor capacitatea de a se împrieteni.

Biserica s-ar putea opune, sub pretextul nesocotirii Cuvântului divin. S-ar sufoca de

indignare, şi-ar dirija către liderul luminat toate rezervele de pucioasă verbală, ar

ameninţa cu ridicarea norodului, cu a nu ştiu câta mânie apocaliptică a Dumnezeului

de milenii propovăduit. Paşte cu sacrificiul mieilor vorbitori? Masă de Crăciun cu

ficaţii umani crescuţi într-un porc? La urma urmei, de ce să nu eliberăm creativitatea,

de ce să nu ne arătăm demni de ascendenţa divină, de ce să nu oblojim, după puterile

noastre, angoasele singurătăţii lui Dumnezeu? Acum, c-a ieşit la pensie, merită

sprijinul nostru îndatorat. Că doar de-asta ne-a creat, pentru o bătrâneţe lipsită de griji!

Ca să-l degrevăm treptat, ca să-l substituim.

Am atins conştiinţa supremă a limitei noastre ca oameni, deci suntem pregătiţi pentru

rolul de zei ai speciilor noi.

Evoluţionismul şi creaţionismul nu sunt antagonice, ci complementare, asta nu s-a

înţeles până acum. Există evoluţie pentru că există zei. Şi pentru că zeii sunt limitaţi,

deşi asta ni s-a ascuns. Evoluţionismul e haina ştiinţifică a basmului creaţionist.

Domnii aceştia susţin acelaşi lucru, cum de nu v-aţi prins? Că întâi a fost planeta, apoi

ideea de viaţă devenită viaţa însăşi din dobitoace, până spre om. Dumnezeu a creat în

trepte, acumulând idei. Ordinea evoluţionistă corespunde ordinii biblice a lui

Dumnezeu. Relatare identică, în termeni diferiţi. Iluzionism.

Aşadar, zeii au existat. Olimpul nu era gol. Centaurii şi pegaşii au trăit. Din alchimiile

genetice aleatorii s-a născut primul om. Zeii îşi atinseseră limitele, erau în situaţia

noastră de-acum. Privind pruncul uman, au ştiut că găsiseră specia demnă de a-i

înlocui.

Zeii chiar s-au amestecat cu oamenii şi s-au identificat cu problemele lor. I-au iubit şi

i-au pedepsit.

Era ultima lor distracţie. Ultima rotire a caruselului lor zeiesc. Zeii sunt de

compătimit.

Toată ştiinţa zeilor a fost dăruită înţelepţilor antici.

De la bariera zeiască am pornit noi.

Astăzi ne-am atins propria barieră. E timpul să devenim zei. Să rostim răspunsul

corect la întrebarea: „ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari?”

Cum ce? Zei!

21

III. Liderul, poporul, legea şi alţi demoni

„Cel care ne înfăţişează un adevăr nou

trebuie să stea în faţa noastră cu ştreangul

de gât, aşa cum stătea, conform legislaţiei

locriene, cel care propunea o nouă lege,

pentru a putea fi îndată spânzurat dacă

adunarea poporului, ascultând temeiurile

oferite de el, nu accepta pe loc propunerea

sa” (John Stuart Mill, Despre libertate)

Îi înţeleg cu greu pe marii ambiţioşi, figurinele acelea legendare care străbat timpul şi

ne populează manualele, liderii aceia suflaţi cu divinitate de 24 de karate şi cărora

norodul li se desfăşoară sub tălpi ca un covor de ceremonie. A fi decisivi e forma lor

de nebunie. A fi glorificaţi de posteritate e forma lor de nemurire. În abisurile ambiţiei

lor se găseşte un inepuizabil zăcământ de stupiditate. Dăinurirea lor e imposibilă,

dăinuirea lor devine dăinuirea celor câteva litere care compun numele lor. În

inevitabilitatea morţii, totul ar trebui să pară indiferent. Ortega o zice mai bine: „Una

dintre marile limitări, ba chiar ar trebui să spunem una din marile ruşini ale tuturor

culturilor existente până acum, este că niciuna nu l-a învăţat pe om să fie bine ceea ce

este în mod constitutiv, şi anume: muritor”1.

Hărnicia din jurul muşuroiului e alergare după nonsens. Şi ce dacă eşti steaua polară a

unei haite? Ce dacă-i organizezi aşa încât să fie prosperi şi docili? Te joci de-a

schemele? De-a sistemele? Îi clasifici în războinici, agricultori şi glumeţi? Clădeşti în

piaţa publică o sperietoare cu chip de zeu cioplit? Totul va fi ruină şi scrum, eroii sunt

mereu posibili pentru că stagnarea e contrariul vieţii. Viaţa e o neglijenţă a neantului.

Există viaţă pe planeta Pământ.

Limbajul religios a instituit în mod inspirat sinonimia între popor şi turmă. Turma este

masa dezorientată a fiinţelor incapabile de autoguvernare coerentă. De la om la oaie

nu e decât un pas. Fără lider, turma este expusă derutei şi pieirii. În contrabalans,

1 José Ortega y Gasset, Omul şi mulţimea, trad. Sorin Mărculescu, Humanitas,Bucureşti, 2001, p. 143

22

cărarea către guvernarea legitimă a fost deschisă de natură: poporului îi place să fie

sedus. Seducţia are nevoie de artificiu, de iluzia înghiţirii sabiei, a sacrificiului de sine

şi a jobenului plin-ochi cu iepuri maturi. În combinaţie cu spaima, seducţia face

minuni. Extratereştrii au fost tot timpul în vogă, chiar dacă iniţial s-au numit zei. Să

facem zoom pe imaginile câtorva cunoscute cascadorii:

În Egipt, poporul evreu se înmulţise considerabil, însă trăia asuprit pentru că era

dezorganizat, nu primise binecuvântarea unui lider. Dumnezeu este rug şi flacără –

vulcan? – şi decide să-l abordeze pe Moise într-o manieră care dă de gândit: îi

propune un post de conducere şi-i cere să scoată poporul ales din Egipt. Culpabil de

crimă, Moise îşi evaluează cu scepticism calităţile de lider şi ridică o problemă de

bun-simţ: e cam împleticit la vorbă, cum îi va convinge pe evrei să-l urmeze, cum le

va demonstra că asta e voia lui Dumnezeu? Simplu: prin intermediul promisiunii

electorale, făgăduindu-le ţara laptelui şi a mierii. Se adaugă două-trei miracole şi

poporul va consimţi să se lase mânat. Tendinţele de răzvrătire vor fi suprimate prin

Legi. Deci scopul legii este supunerea, încă de la cele zece porunci.

Primul pas al oricărui legiuitor este să-şi atragă ascultarea prin afirmarea propriei

supremaţii. Legiuitor abil, Moise a înţeles repede că n-avea nici o şansă să impună

personal restricţii unui popor şi aşa nemulţumit de privaţiunile îndurate în pustiu,

după părăsirea Egiptului. Trebuia făcută legătura între legile propuse, adică între noile

rigori impuse evreilor şi sancţiunea pentru nesocotirea acestora. La un pas de a fi

linşat de poporul “cârtitor”, Moise îşi conştientizează incapacitatea de a aplica

sancţiuni pentru a obţine respectarea noilor legi. Are nevoie de Dumnezeu. Nu

întâmplător primele porunci sunt destinate definirii supremaţiei legii, adică a ceea ce

reflectă voinţa divină: Dumnezeu se prezintă unui norod ignorant (“Eu sunt Domnul,

Dumnezeul tău”), îşi anunţă pretenţiile la exclusivitate (“Să nu ai alţi dumnezei afară

de mine”) şi induce în mase ideea de pedeapsă (“căci Domnul nu va lăsa nepedepsit

pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”). A contesta mesajul transmis de Moise este a

lua în deşert Suveranitatea Divină. Avem afirmarea autorităţii şi a purtătorului ei,

supremaţia legii şi sancţiunea.

Comunicarea cu divinitatea este esenţială pentru a organiza şi disciplina un popor.

Opera legiuitoare a liderilor antici n-ar fi avut şanse de materializare dacă n-ar fi fost

“contrasemnată” de zei. Nu doar Moise prezintă poporului legile concepute de

23

Dumnezeu. Prin acelaşi artificiu înfrânge şi Lycurg inerţiile poporului spartan: el ştie

că intenţia sa reformatoare este sortită eşecului dacă se rezumă la “plombe” legislative

şi nu infirmă principiile vechii orânduiri. Pe de altă parte, pare imposibil să convingă

întreaga comunitate de superioritatea proiectelor sale. În consecinţă, “mai întâi s-a dus

la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a

numit iubitor de zei, şi mai mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când i-a cerut legi

bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult cea mai

puternică decât celelalte” (Plutarh, Vieţi paralele I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.

111).

Lycurg ştie că rolul zeilor nu se opreşte aici. Îi sunt necesari nu doar pentru a-şi

impune legile, ci şi pentru ca acestea să-i supravieţuiască: moartea liderului înseamnă

adesea şi moartea legilor lui. Vanitos, Lycurg îi pregătise pruncului său legislativ

talismanul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, astfel că a încercat să

contamineze legea cu nemurirea zeilor înşişi. Le-a spus spartanilor că trebuie să

meargă la Delphi pentru a le putea împărtăşi apoi “lucrul cel mai de seamă şi mai de

frunte”. Enigmatică misiune, să convenim! Cu o condiţie însă: “să rămână la legile de

faţă şi să nu schimbe şi să nu mişte nimic până când nu se va întoarce el de la Delphi”.

A luat jurământul tuturor cetăţenilor, în acest sens – naivitate plus curiozitate, iată

două atribute umane numai bune de traficat.

Evident, oracolul i-a confirmat perfecţiunea legilor Spartei, cetate predestinată a

“dăinui cu mare faimă, dacă se va folosi de constituţia lui Lycurg”. Probabil că

mesajul a fost recepţionat fără martori, motiv pentru care îmi iau îngăduinţa de a pune

la îndoială valoarea sa probatorie. Lycurg l-a transcris fără să clipească şi l-a expediat

la Sparta, “zidindu-l” la temelia constituţiei sale împreună cu jurământul spartanilor.

Dacă ne amintim bine, i se jurase status-quo-ul legislaiv până la întoarcere. Întru

nemurirea legii, nu s-a mai întors. Şi-a grăbit moartea înfometându-se printre străini,

astfel că geniul său legislativ a străbătut timpul cu concursul a trei stratageme

esenţiale: voinţa divină, forţa jurământului şi sacrificiul de sine. Astfel şi-a căştigat

domnul acesta dreptul la statuie pe malul Dâmboviţei, lângă Operă, pe faţada

Facultăţii de Drept. Despre constituţia lui se spune că ar fi decedat la vârsta de 500 de

ani, în condiţiile în care speranţa de viaţă a legilor nu depăşeşte câteva zeci…

Eh, dragii mei, sunt cam ostenit… Bine, dacă insistaţi… Ce vrăji a făcut un vecin de

statuie, Solon?

24

El a-nceput prin a face pe nebunul. La propriu. Şi-a pus până şi tichie de mărgăritar

pentru a putea recita, în agora, un poem ce instiga la război. Şi-a stat la taclale cu zeii,

bineînţeles. Zeul i-a inspirat cucerirea Salaminei şi i-a canalizat astfel viaţa pe făgaşul

faimei milenare. Într-o Atenă în care „deosebirea dintre săraci şi bogaţi atinsese

culmea” (Plutarh), soluţia mântuirii nu putea sta decât în ideile unui legiuitor înţelept.

Solon se născuse la timp.

Dar cum altfel să conciliezi toate interesele decât prin intervenţie divină? Oracolul e

lipsit de echivoc:

„Aşează-te în mijlocul navei şi ia în mână cârma şi conducerea.

Mulţi atenieni îţi vor veni în ajutor”.

Solon îşi câştigă popularitatea promulgând faimoasa lege a iertării de datorii şi

interzicând garantarea împrumuturilor cu persoana debitorului. Ca detaliu picant,

Plutarh redă bârfa că prietenii lui Solon au fost primii profitori ai acestei legi:

cunoscând intenţiile legiuitorului, n-au ezitat să împrumute sume foarte mari, pe care

n-au mai fost niciodată nevoiţi să le restituie.

Solon n-a fost însă un legiuitor norocos. Poate şi din cauza lipsei de coerenţă a operei

sale legislative. Se pare că legile nu erau prea clare, astfel că puterea judecătorilor a

fost peste măsură sporită prin marea libertate de interpretare. Deşi a dat legilor sale

forţă obligatorie „pentru o sută de ani”, Solon a văzut nemulţumirile atenienilor

crescând de la o zi la alta.

Ca şi Lycurg, a ales varianta plecării într-o lungă călătorie, spre a lăsa Atenei răgazul

acomodării cu noile legi. Artificiul său a fost mai puţin subtil şi, în consecinţă, mai

deloc eficient: n-a revelat Atenei cuvântul divin, ci s-a mărginit să-i dăruiască propria

întoarcere. Dar cetatea trecuse între timp printr-o răscoală, legile lui Solon nu se mai

aplicau decât parţial şi poporul se îndrepta hotărât către tiranie.

Ieşit de sub tutela zeilor, Solon era încă ascultat, dar nu mai era luat în serios.

S-a retras ca să deplângă în versuri prostia poporului, cea mai facilă justificare pentru

eşecul unui legiuitor.

Sigur, suntem mai tentaţi ca oricând să admitem că această implicare divină în opera

de legiferare umană a fost doar un montaj al claselor conducătoare, un fel de

anticipare rudimentară a marilor producţii hollywoodiene. Zeii n-au furnizat legi

perfecte, după cum le-ar fi cerut-o natura, astfel că omenirea s-a văzut nevoită să

continue truda ascensiunii evolutive.

25

Civilizaţia s-a născut dintr-un lanţ de conflicte sângeroase, iar teama de armamentul

aproapelui s-a dovedit un stimul mult mai puternic decât porunca divină: spartanii se

fereau să ducă războaie împotriva aceloraşi duşmani, de teama ca aceştia din urmă,

nevoiţi să se apere des, să nu devină la rându-le războinici prea buni.

Republica democratică a fost obţinută de Montesquieu după o reţetă simplă: întregul

popor e la cârmă, în calitatea lui de monarh şi supus deopotrivă. Dar, ca să nu se

creeze înghesuială în jurul cârmei, Montesquieu admite totuşi că gloata trebuie să-şi

desemneze cârmaci: “poporul are nevoie să fie călăuzit de un consiliu ori senat”. Cum

va şti poporul că şi-a ales în mod inspirat călăuzitorii rămâne un mister. Evident că

alegerea poporului nu e liberă: vor candida indivizii roşi de ambiţii şi aparţinând

claselor mai “spălate” ale învăţaţilor şi negustorilor bogaţi. Dreptul de a încredinţa

demnităţi plebeilor sau de a alege magistraţi din oricare clasă socială n-a rămas decât

unul teoretic la romani şi la greci, astfel că nu putem atribui relevanţă exemplului lui

Montesquieu. Solomon însuşi găsise o explicaţie fascinantă cutremurelor de pământ:

glia nu-l poate răbda pe robul care ajunge rege. Iar regele era şi supremul judecător…

Călăuza poporului va fi tentată să-şi plaseze în posturi călăuzitoare mai mărunte

rudele şi prietenii, în dauna indivizilor merituoşi. Deja bazele corupţiei au fost puse,

dar un lucru atât de simplu pare să treacă neobservat la iluştrii fondatori ai teoriei

cârmuirii ideale. Nu degeaba strecurase cardinalul de Richelieu, în Testamentul său,

acest plăpând rod al experienţei de-o viaţă: “Nu trebuie să te serveşti de oameni de

neam prost; ei sunt prea austeri şi prea dificili”.

Funcţia fabulatorie pare hipertrofiată la aceşti mari gânditori. Eu nu-i suspectez atât

de naivitate, cât de o beţie a notorietăţii combinată cu intenţia de a conferi fundament

teoretic propriilor situaţii privilegiate. Nu ameliorarea rasei îi preocupă, ci propria

superioritate.

Mereu a fost nevoie de proşti. Nu ştiu cât de confortabil se simţea eruditul nobil

Montesquieu în mijlocul norodului zdrenţăros al Franţei, dar ce-l costa complimentul

destinat menţinerii prostimii la distanţă? Nu-ţi poţi explica altfel fraze precum

aceasta: “Poporul se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le

încredinţeze o parte oarecare din puterea sa”. Sunt absolut convins. Cred că, în

intimitate, Montesquieu îşi distra copios prietenii şi amantele împărtăşindu-le părerile

sale despre popor. Viteazul bufon avea libertatea de a da bobârnace monarhului, însă

pe ton de glumă şi fără prea mulţi spectatori.

26

Poporului nu-i spunea nimeni cât de înţelept s-ar putea dovedi.

În democraţii, libertatea e limitată în numele echităţii şi egalităţii. Viaţa socială e

posibilă prin limitarea indivizilor. Culmea este însă că acumularea bogăţiilor

individuale nu este limitată. Deşi diferenţele de avere creează inegalitate şi inechitate,

deşi aduc atingere dreptului fundamental la viaţă din perspectiva masei înfometaţilor,

acumularea obsesivă este justificată prin teoria falsă a egalităţii de şanse. Fiecare

trăieşte astfel cum aptitudinile i-o permit. Este ca şi când ai muta în planul

aptitudinilor celebra întrecere dintre Ahile şi broasca ţestoasă, pretinzând că, de vreme

ce ambii dispun de câte patru membre, întrecerea este echitabilă întrucât competitorii

sunt teoretic egali. Nu. Sunt nenumăraţi oameni care se nasc fără şanse, haideţi să nu

mai fim ipocriţi.

Este descumpănitor că s-a ajuns la recunoaşterea unanimă a “superiorităţii” sistemului

social care încurajează competiţia. Această vestită competiţie nu e decât

permanentizare a războiului pentru resurse. Cei mulţi sunt spectatorii ţinuţi la distanţă

de gardieni, adevărata arenă este accesibilă unui mic număr de combatanţi. Câteodată,

un spectator izbuteşte să înşele vigilenţa paznicilor. Se amestecă printre vedete şi este

oferit ca exemplu de împlinire a visului american.

Egalitate de şanse? Răsplătire a meritelor? Recunoaştere a valorii? Teoretic, un vlăstar

uman de sex femeiesc îşi trăieşte adolescenţa dobândind o serie de cunoştinţe şi

abilităţi care să-i confere o utilitate socială în faza matură a existenţei sale. Să

convenim că ignoranţa unei fiinţe umane în vârstă de 15-16 ani este aproape

desăvârşită, deci comunitatea n-ar trebui să aibă ce recompensa. Dacă părăsim însă

planul teoretic, putem observa că vlăstarul femeiesc e preocupat mai mult de petreceri

decât de instruire şi că obişnuieşte să fredoneze cunoscute acorduri pop, în loc de a

recita versurile marilor poeţi mai mult sau mai puţin dispăruţi. Din punctul de vedere

al semnificaţiei sale sociale, pare un rebut.

Pe Platon îl considerăm, cu toţii, un mare gânditor al umanităţii. În Legile, el le

explică doct, lui Clinias şi Megillos, că „nici un om nu vine pe lume cu raţiunea

întreagă, pe care va avea-o într-o zi, când va ajunge la maturitate. În răstimpul cât n-a

dobândit toată mintea ce se cuvine firii sale de om, este ca un nebun ce strigă fără

noimă şi zburdă mereu fără să poată sta pe loc. Să ne amintim că am stabilit împreună

că acestea sunt începuturile muzicii şi gimnasticii”.

27

Dar tocmai despre muzică e vorba. Părinţii vlăstarului feminin din zilele noastre sunt

bine poziţionaţi financiar, astfel că au decis să-i aniverseze ziua de naştere finanţându-

i propriul videoclip. Surpriză însă: acest bizar mecanism al competiţiei democratice

funcţionează adesea astfel încât tocmai nonvaloarea să fie remunerată colosal, ca şi

când o coincidenţă de nume face ca premiul Nobel pentru fizică să fie atribuit unui

retardat. Videoclipul înconjoară planeta, iar vlăstarul este transformat, peste noapte,

într-un star global adulat. La o vârstă la care puştoaica nici nu realizează ce i se

întâmplă, maşinăria socială atât de prelung teoretizată, râvnită, complimentată şi

perfecţionată – democraţia – îi oferă pe tavă notorietate mondială şi avuţie

neverosimilă. Ca număr de prezenţe pe Internet, numele său l-a depăşit pe acela al lui

Isus Cristos! Semn că vremea periodicei primeniri a Olimpului a sosit?

Egalitatea este utopică din perspectiva tuturor formelor de guvernământ. Au existat

glumeţi care s-o exerseze prin lege, precum Lycurg. El îşi închipuia că distribuind

pământul în parcele egale a rezolvat problema echităţii pe termen lung. De-acum, era

treaba fiecăruia să muncească pentru a se hrăni. N-a ţinut cont de forţa de muncă şi de

capriciile naturii, adică de ceea ce ar fi putut scinda împroprietăriţii tot în două cete:

bogaţii mişei şi sărăntocii smintiţi. E drept că, potrivit lui Plutarh, “Lycurg, cu câtva

timp mai târziu, întorcându-se dintr-o călătorie şi străbătând ogoarele de curând

secerate şi văzând căpiţele de grâu aşezate una lângă alta, la fel de mari, a surâs şi a

zis celor de faţă: <<Laconia întreagă pare o moştenire de curând luată în stăpânire de

mai mulţi fraţi>>”. Nu se mai ştie însă cum au fost utilizate aceste roade egale, dacă

nu cumva unele familii au comercializat surplusul şi au avut mai mult succes de piaţă

decât altele. În mod cert, inegalităţile au reapărut. Dacă dispăruseră vreodată, lucru de

care, în virtutea unei prudenţe native, mă îndoiesc. Spectacolul recoltării frăţeşti l-a

bucurat excesiv pe Lycurg, sau poate zâmbetul lui n-a avut decât un caracter pur

demonstrativ. Legea lui nu putea fi bună în sine, în eterul teoretic, ci doar prin efectele

sale asupra cetăţenilor Spartei, nu-i aşa? Să nu ne grăbim însă ca din grandoarea

căpiţelor să deducem înţelepciunea legiuitorului. Avem la îndemână contraargumentul

lui Aristotel din Politica, potrivit căruia la baza egalităţii nu poate sta, drept unic

criteriu, proprietatea asupra pământului. Potrivit lui Aristotel, primul care s-a

preocupat de egalizarea averilor a fost Phaleas din Calcedonia, însă acesta “nu s-a

exprimat adecvat privitor la egalitatea averilor. El egalizează numai proprietatea

pământului, deşi există şi averi în sclavi, în turme, în bani, precum şi multe dintre cele

numite mobile”. Iată o observaţie plină de bun-simţ!

28

Alţii au umblat la legile moştenirii, ale comerţului ori ale impozitării, în aceeaşi

speranţă că oamenii se vor lăsa nivelaţi. Au fost paliativele unor comunităţi restrânse,

ţinând cont că marile cetăţi antice numărau doar câteva mii sau zeci de mii de

locuitori. Încearcă să tranşezi acum pământul Chinei într-un miliard de parcele: de vei

reuşi sau nu, tot în chip de lider grav bolnav vei fi memorat de istorie.

Unde suntem acum? În plină derivă. Rătăcim într-un nou pustiu, ascultând cum

tărâmuri de basm ni se tot făgăduiesc. Relaţiile umane s-au complicat peste măsură,

iar ţesătura juridică menită să asigure coeziunea seamănă cu un păienjeniş

ininteligibil. Fără ermetisme ridicole nu mai poţi teoretiza dreptul, pentru că armura

dreptului nu se mai lasă străpunsă nici de cele mai ascuţite minţi din crescătoriile de

renume ale facultăţilor de profil. Dreptul s-a ramificat, radiografia sa seamănă cu un

arbore absurd. În ciuda triumfului juridic al persoanei pe filiera “canonizării”

drepturilor individuale, viaţa umană costă la fel de puţin. Ne zbatem într-o încâlceală

de concepte, orbecăim în norul unor teorii elaborate doar pentru a întreţine iluzia

desprinderii de vechile şi banalele servituţi ale sclaviei.

Toată teoria şi toate constituţiile ei sunt haină de camuflaj. Parcă pizmuim detaşarea

cu care Aristotel îşi permitea să scrie că „utilitatea sclavilor se deosebeşte puţin de cea

a animalelor domestice, căci şi unii şi alţii oferă cu trupul lor ajutorul pentru cele

necesare”. Eh, vremuri de sinceritate permisă, pentru totdeauna apuse...

Acum, reţeaua de reguli este densă şi încâlcită, întrece capacităţile mentale ale unui

singur om. În ciuda desocializării şi a dificultăţilor de comunicare directă, suntem

legaţi de aproapele nostru în virtutea complementarităţii cunoştinţelor lui. Diviziunea

muncii s-a transformat în fărâmiţare. Legea e un munte descurajant de hârtie tipărită,

imposibil de parcurs într-o viaţă de om. Profesioniştii înşişi navighează în derivă. Din

ce în ce mai des, judecătorului trebuie să-i dovedeşti conţinutul legii, lucru

nemaivăzut în dreptul legilor scrise. Avocatul nu mai poate fi eficient decât pe un

segment infim din reţea.

Probabil că specia va găsi calea către adaptare, deşi mi-e greu să anticipez care va fi

ea. Poate omul va recunoaşte triumful maşinii, ataşându-şi la creier vreun procesor

sofisticat. Sau poate creierul va simţi nevoia de expansiune şi, peste câteva generaţii,

capul fiinţei umane va deveni uriaş, deşi – după actualele canoane ale frumuseţii –

dizgraţios. Dar este puţin probabil ca natura să mai fie dispusă să ne asigure un viitor.

29

Singurul adevăr pe care îl deţin şi pe care mă grăbesc să vi-l comunic e că omul n-a

fost niciodată avansat în grad. S-ar putea să se întoarcă la simplitate – aceea visată de

Bergson în C.l. 2 surse ale moralei şi religiei – abia când indivizii vor rămâne mult

prea puţini. Când vor putea râde pe săturate de Constituţia Europei, cu cele o mie şi

una de pagini, bune de povestit în cele de pe urmă o mie şi una de nopţi glaciare ale

ei.

30

IV. Stiluri de interpretare în justiţia bazaconică. Despre limitele

opiniei în drept

“Opiniile sunt ca gaura curului: fiecare are câte una”

(Larry Flynt)

Profanii se întreabă adesea de ce problemele juridice concrete pe care le înfăţişează

juriştilor primesc soluţii incongruente. De ce legea, trecută de la o minte la alta,

capătă înţeles diferit. De ce este atât de dificil de dobândit acel echilibru comunitar

care a reprezentat miza constituirii societăţii înseşi şi a cărui fundaţie obişnuim să o

edificăm din concepte precum “egalitate”, “dreptate”, “libertate”. De ce judecătorii

sunt capabili să înfrângă aşteptările obştii cu sprijinul unor construcţii verbale

intraductibile, atribuite voinţei legiuitoare.

Sentimentul popular de revoltă este sintetizat în formula depreciativă: “dacă întrebi

doi jurişti ai să obţii trei păreri”. Cine poartă răspunderea? Legiuitorul sau interpretul?

Unde începe şi unde se termină rolul juristului? Cum va izbuti judecătorul să dea

hotărârea cea dreaptă, chiar de bună-credinţă fiind? Dispreţul popular pare a-i viza

exclusiv pe jurişti, ceea ce este eronat. Ei sunt croitori care lucrează cu materialul

clientului (“client” semnificând aici “popor care legiferează prin reprezentanţi”) şi mi

se pare excesiv să răspundă inclusiv pentru calitatea ţesăturii.

Ne avântăm pe un teren clisos, pe care nenumăratele dispute l-au făcut impracticabil.

Nu-mi voi asuma riscul încremenirii în concept; voi aborda problema frontal, fără

zorzoane filosofice, evitând implicarea în vreun duel ştiinţific steril.

Vorbim despre drept şi privim dreptatea ca aplicare de drept. Soluţionarea unei

probleme de fapt date implică o serie de operaţiuni precum: elucidarea completă a

împrejurărilor; analiza dovezilor disponibile; selectarea din legislaţie a normei

aplicabile; interpretarea justă a textului legal. Deşi pare simplu, dificultăţile încă nu au

început. Orice opinie legală a avocatului nu este altceva decât un pronostic. Avocatul

ideal acceptă un caz anticipând raţionamentul rezonabil al judecătorului ideal.

Folosesc termenul “ideal” pentru a mă îndepărta de numeroasele motivaţii psihologice

– extrem de variate – care îndeamnă avocatul să accepte un caz şi judecătorul să

31

pronunţe o hotărâre într-un anumit sens. Desigur, nu pot intra în discuţie particularităţi

precum nivelul de pregătire, educaţia, inteligenţa, integritatea morală ş.a.m.d.

Interesant este tocmai că persoane cu parametri similari pot identifica soluţii diferite

pentru unul şi acelaşi caz.

Avocatul nu poate oferi altceva decât un pronostic. Opinia lui este aceea a liberului

profesionist cu o întemeiere teoretică similară aceleia a judecătorului. Dresajul comun

nu îi permite avocatului decât să aibă anumite aşteptări în privinţa comportamentului

judecătorului şi să utlizeze tot instrumentarul profesiei pentru a determina acel

comportament. El va furniza atât părţii, cât şi judecătorului, un act de traducere

neoficială a legii, cu o concluzie de regulă diferită de a celeilalte părţi. Va uza de

retorică, şicană şi persuasiune. Poate va miza pe rezultatul obţinut prin specularea

formei în dauna fondului. Are puterea de a transforma cea mai banală disensiune într-

un caz extrem de complex.

Prin ea însăşi, legea nu are posibilitatea de cenzura teoriile speculative, de a limpezi

cazurile şi de a preveni artificiile avocăţeşti. Aici începe rolul judecătorului, al

singurului actor care poate imprima credibilitate actului de justiţie.

Aparent, un caz juridic concret nu poate avea decât o singură rezolvare legală, toate

celelalte opinii fiind rodul unor erori. Nici această teză n-o putem susţine însă decât

“în vid”, adică în ipoteza unui sistem juridic perfect, rupt de condiţia umană. Pentru

ca o singură soluţie să fie în mod cert dreaptă, deci să le excludă pe toate celelalte,

avem nevoie nu doar de judecători infailibili, ci şi de o lege perfectă.

Nu dispunem nici de una, nici de alta. Şi pentru că n-avem la îndemână resorturile

Raţiunii Superioare, nu rămâne decât să ne întrebăm care dintre soluţiile identificate

de oameni este cea dreaptă. Chiar ajungând la un rezultat necontestat (deşi, sincer, nu

prea avem cum), dificultăţile vor continua: o soluţie legală este neapărat şi morală?

Dacă nu, este preferabil ca soluţiile să fie mai degrabă întemeiate pe lege, sau pe

echitate? Dar nu este riscant să-i fie conferită unui judecător forţa colosală de a decide

ce este echitabil? Unităţile de măsură nu vor fi mai uşor de contrafăcut? Căci dacă “ar

trebui zei ca să dea legi oamenilor”, tot zei ar trebui şi pentru a le aplica.

Iată deci că, încercând să evităm speculaţiile filosofice, n-am scăpat de întrebările care

dau târcoale învelişului etanş al problemei. Pentru că nu putem intra cu forţa, nu ne

rămâne decât să ciocănim.

32

Trebuie început cu vestea cea rea: de când legea s-a separat de morală, a rămas

singura ţiitoare oficială a corpului de magistraţi. Toate hotărârile judecătoreşti se

pronunţă “în numele legii”, morala fiindu-le deci absolut indiferentă. Nu putem uita

însă că legea s-a desprins din morală, din cutuma care sintetiza practicile morale ale

comunităţilor umane. Sigur că ar fi de dorit ca legea să nu-şi renege originile, iar

morala să guverneze în continuare măcar actul legiuirii, dacă nu-şi mai poate găsi loc

la temelia hotărârilor judecătoreşti.

La prima vedere, judecătorii nu prea au de ales. Par a fi sclavii obligaţiei de a aplica

un şablon. Teoretic, acesta este un motiv de fericire generală, cât timp comunitatea îşi

închipuie că norma juridică o poate feri de abuz. Este un gest drăguţ din partea

liderilor spirituali şi politici să conceapă şi, ulterior, să dăruiască turmei sociale

închise în ţarcul de stat o Lege Fundamentală căreia pretind, în mod ipocrit, a i se

supune înşişi liderii pomeniţi. Iar când această Lege Fundamentală prevede că

“justiţia se înfăptuieşte în numele legii” şi că “judecătorii sunt independenţi şi se

supun numai legii”, toţi membrii ţarcului trăiesc şi mor cu iluzia că legea, fiind voinţa

lor, judecătorii le sunt indirect aserviţi.

Populaţia ţarcului greşeşte, decisiv, într-un singur punct: ea nu dispune de o voinţă

colectivă proprie, deci legea n-are cum să reprezinte voinţa sa. Legea, în continua sa

“complexificare”, sau expansiune, reprezintă un instrument prin care se valorifică

numai voinţele individuale. Sigur că toţi sunt egali în faţa legii, dar care “lege” şi care

“toţi”? Toţi cei mărunţi, toţi cei slabi, toţi cei neînsemnaţi. Toţi aceştia sunt egali în

faţa legilor generale, a legilor pentru prostime. Liderii se delimitează, îşi creează nişe,

cartiere selecte cu reguli particulare, au legi de exceptare de la legea pentru prostime.

În faţa cărei legi sunt deci egali toţi cetăţenii? Cum poţi fi “egal” în faţa unei legi care

prin ea însăşi creează discriminare? Trebuie să convenim că fiecare este egal cu cel

din clasa sa, în faţa propriei legi. Şi atunci în numele cărei legi se înfăptuieşte justiţia?

Evident, în numele legii prioritar aplicabile, în funcţie de interesele claselor aflate în

joc. Deci cui i se supun judecătorii? Destinatarului legii speciale, clasei exceptate,

celei care a avut inspiraţia de a-şi intitula privilegiul “lege” şi a-i acorda prioritate de

trecere în intersecţia actelor normative. Simplu. Democratic. Eficient.

Acesta e doar un aspect, departe de-a epuiza hibele legalităţii.

33

Nimic de obiectat adagiului latin ubi societas, ibi jus. Societatea este sinonimă cu

dreptul, însă nu în mod necesar cu legea scrisă. Dreptul a debutat ca obicei şi resturi

ale sistemului cutumiar se menţin şi astăzi în dreptul anglo-saxon. Partea noastră de

lume s-a lepădat de obicei şi nu ştiu cât de bine a făcut. Lycurg n-a elaborat pentru

Sparta legi scrise, ci a cerut chiar evitarea lor în beneficiul unei educaţii axate pe bune

moravuri, pe principii verificate practic: “el socotea că dacă cele mai însemnate şi mai

puternice măsuri care contribuie la fericirea şi la sporirea cetăţii sunt bine împlântate

în moravurile şi deprinderile cetăţenilor, rămân neclintite şi bine temeinicite, de

vreme ce deprinderea este o legătură mai puternică decât constrângerea, deprinderea

pe care o statorniceşte la cei tineri educaţia fiind, pentru fiecare din ei, un adevărat

legiuitor” (Plutarh).

Mult timp, această concepţie s-a bucurat de succes şi în spaţiul nostru. Pe vremea

când Dracula era încă om, pricinile se regulau după Obiceiul Pământului, adică după

regulile nescrise ale comunităţilor, după cutumă. Câteva reproşuri esenţiale au minat

Obiceiul Pământului: lipsa de certitudine; diferenţa uneori prea mare dintre obiceiurile

comunităţilor; puterea discreţionară a celor care soluţionau pricinile; practică

inconstantă. Din păcate se scria puţin, iar această infirmitate a împiedicat bijuteriile

cutumei să ne parvină. Am înţeles că Hasdeu a avut o tentativă de colectare,

întocmind un chestionar cu câteva sute de întrebări, pe care l-a multiplicat şi l-a

distribuit preoţilor şi altor lideri locali. Se pare însă că rezultatele n-au fost

satisfăcătoare. Nu mai putem cântări virtuţile Obiceiului, pentru că l-am pierdut.

De dragul unei coerenţe iluzorii, s-a ajuns la codificare prin împrumut masiv.

Disputele ştiinţifice ale învăţaţilor noştri constau în a stabili pe cine e mai bine să

copieze: pe austrieci?; pe francezi?; pe bizantini? Ca să nu se supere nimeni, au

preluat câte ceva de la toţi. Cum-necum, în secolul al XVII-lea, Tările Române şi-au

înfruntat primele legi scrise, dacă ignorăm legenda unei Pravile a lui Alexandru cel

Bun. Ca efect secundar, de trei secole şi jumătate, cuvântul cel mai des asociat

sistemului juridic este “reformă”. Îndreptarea legii şi Cartea românească de

învăţătură au marcat un grandios debut de reformă: de la obicei se trecea la legea

scrisă de aplicaţie universală, deşi sărăcia mijloacelor informaţionale a făcut ca aceste

prime legiuiri să rămână practic inutilizabile, inerţia cutumei cedând doar mult mai

târziu. Abia începutul de secol XIX avea să marcheze agonia dreptului cutumiar,

odată cu noua “reformă” adusă de Codul Calimach şi de Codul Caragea. Tot

34

“reforma” aveau s-o înfăptuiască şi Regulamentele Organice. În fine, aceeaşi ambiţie

a nutrit-o şi Cuza, dăruindu-ne copia servilă a Codului Napoleon, în vigoare şi azi. Ce

credeţi că revendica suflarea revoluţionară de la 1848, prin vocea liderilor săi

luminaţi? Reforma, evident. Iată câteva dintre “Dorinţele partidei naţionale în

Moldova”, astfel cum au fost redate de Kogălniceanu:

- “Reforma codicelor civilă, comercială şi criminală şi a procedurii lor” (recunoaşteţi

vreun cuvânt?), sub motiv că legile în vigoare “făceau ruşine epocii şi Moldovei”;

- “Reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor” (parcă s-a strecurat iarăşi

un cuvânt familiar), cu sublima argumentaţie că “o mare parte a îngenunchierii ţării se

poate atribui tribunalelor. Rău organizate, rău compuse, sub înrâurirea directă a

domnului, în loc de a fi organul şi expresia dreptăţii, ele nu sunt decât instrumentul

strâmbătăţii şi al venalităţii şi nu înfăţişază nici o garanţie împricinaţilor”;

- “Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc şi aducerea în împlinire a

sentinţelor fără întărirea sa” – aici nu mai recunoaştem un cuvânt, ci o adevărată

tradiţie (să nu zic “obicei”).

S-a dorit deci ca judecătorul să nu se mai supună obiceiului, ci legii. N-am vrut

principii, ci norme. Oare de ce se cere însă sistemul acesta atât de frecvent

“reformat”? Pentru că este perfectibil? Un răspuns prea vag. Pentru că societatea

evoluează continuu? Nţţţ, minciună oficială halucinogenă. Pentru că facilitează

nedreptatea şi abuzul grosolan? Ne apropiem de răspunsul adecvat.

Să terminăm odată cu aiurelile solemne ale autorităţii de stat. Legea nu are obrazul

neted, ci presărat cu negi, iar judecătorii, “interpretând-o”, au primit dezlegare la a-şi

face de cap.

Am introdus, aşadar, un nou şoricel în recipientul experimental: interpretarea. Îi vom

injecta câţiva hormoni doctrinali.

Judecătorul are cazul pe masă, între coperţile unui dosar. Este obligat să scrie oracolul

zilei în funcţie de prescripţiile unui text prefabricat, denumit lege. Ca să împartă

dreptatea, trebuie să găsească paragraful potrivit. Sau unul pe care să-l potrivească

forţat. Legea e geloasă: nu-i permite să tragă cu ochiul nici la obicei, nici la morală,

nici la jurisprudenţă. Nu-i permite nici măcar să-i demaşte în piaţa publică defectele;

35

trebuie s-o folosească, aşa slută sau amputată cum e: “Judecătorul care va refuza de a

judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va

putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, ameninţă articolul 3 din Codul

civil.

Jargonul judiciar manevrează termeni extrem de toxici. Toate persoanele respectabile

care şi-au pus condeiul în slujba dreptului par a fi căzut de acord că hotărârea

judecătorească exprimă nimic altceva decât… adevărul! Nu dreptatea, nu aplicarea

legii, nu poftele autorităţii de stat, ci adevărul! Legea însăşi trădează un comic

irezistibil pretinzându-le judecătorilor “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru

a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi

legale”. Cu alte cuvinte, judecătorul care aplică în mod inspirat sancţiunea legală unei

situaţii de fapt este descoperitorul adevărului.

Iată una dintre cele mai groteşti răstălmăciri lexicale din istoria contractului social. Se

pare că nu există decât un Adevăr, pe care justiţia umană l-a întemniţat cândva, iar de

atunci nu încetează a ni-l revela pe bucăţi. Cum procedează? Cu maximă precauţie şi

preţiozitate, iar în contextul acesta tragi-comic trebuie să citez, din păcate, un autor pe

care îl preţuiesc sincer şi căruia i-aş imputa doar o anumită desprindere de realitate:

“Activitatea judecătorului este prezentată ca un silogism categoric, în care premisa

minoră o constituie faptele, premisa majoră – legea, iar concluzia – hotărârea. Deci,

pronunţarea hotărârii nu este rezultatul capriciilor judecătorului sau al unei tresăriri

morale a conştiinţei sale, care îl conduce la echitate, ci este rezultatul aplicării legii,

stabilite de judecător, la situaţia de fapt, pe care de asemenea o stabileşte judecătorul,

pe bază de probe” (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.

I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 143-144). De reţinut că absenţa tresăririlor morale

este îmbucurătoare şi că elecţiunea legii constituie privilegiul bunului judecător. Nu

vrem echitate, ci lege, pentru că legea circumscrie oricum concepte secundare precum

morala şi echitatea, ca voinţă oficial exprimată a întregului popor!

Văzute dinspre sala paşilor pierduţi, lucrurile îşi pierd mult din strălucirea filosofică

impregnată de citatul anterior. A adăposti legea de morală şi echitate înseamnă a o

preda fără luptă tocmai capriciilor judecătorului. Din dexteritatea interpretării se nasc

cele mai perverse pocitanii: hotărârile judecătoreşti. Asta pentru că judecătorii au

libertatea exorbitantă de a combina în mod liber legile, spre a obţine rezultatul dorit,

36

prin intermediul a ceea ce doctrina numeşte, triumfalist, “rol activ”. Paradoxal,

obligându-l pe judecător să joace acest “rol activ”, legea însăşi îl îndepărtează de

“aflarea adevărului”, conducându-l în ţinutul bunului-plac. Judecătorul va aplica

legile care consideră el că sunt incidente în cauză, în loc de acelea pe care părţile îşi

întemeiază pretenţiile şi apărările. Cum va selecta regula de drept? Extrem de

ştiinţific, adică “ajutat de instinct, de intuiţie, de experienţă, de cultura juridică,

precum şi de cunoaşterea precedentelor existente, a jurisprudenţei” (P. Bellet, citat de

V.M. Ciobanu, op.cit., p. 145). Instinct! Intuiţie! Dulăii statului se lasă călăuziţi de

miros! Oare nu simţiţi că citadela Adevărului judiciar s-a fisurat? De ce nu s-ar lăsa

“ajutaţi” şi de anumite interese particulare, de anumite şoapte politice, de anumite

sclipiri ale ochiului diavolesc al banului?

Pe urmă, chiar “aleasă” cu grijă, regula se poate dovedi atât de clară încât se cere

neîntârziat “interpretată”.

În toate manualele de iniţiere în drept veţi găsi, candid prezentate, Marile Chei de

Boltă pentru descifrarea Codului Ipocriziei Legiuitoare, ascunse sub titlul benign:

“Reguli de interpretare a normelor de drept”. Atenţie deci! Ele nu figurează în lege, ci

în manual (din nefericire pentru inginerii şi economiştii care decid să se apere singuri

pentru că au văzut multe filme şi au citit Codul comercial).

Opera de desluşire a slovei legiuitoare garantează satisfacerea cam oricăror gusturi,

dacă interpretul manipulează abil câteva trucuri:

Tertipul interpretării literale presupune, cum i-o atestă şi denumirea, ca judecătorul

să decidă că există deplină armonie între litera normei şi fapt, deci că haina legii s-a

nimerit pe măsurile împricinaţilor şi nu mai trebuie dată la retuş.

Şiretlicul interpretării extensive este strădania de a îndesa un caz obez într-o regulă

strâmtă dar elastică, dilatând regula sub pretextul adaptării la “voinţa reală a

legiuitorului”. Aici planează, totuşi, un mister: dacă aceea era voinţa reală a

legiuitorului, de ce nu a exprimat-o explicit? Să fi testat vigilenţa judecătorului

strecurând şarade în textul legal?

Artificiul interpretării restrictive constituie, cum probabil aţi înţeles, opusul

interpretării extensive: un caz prea mic pentru o regulă atât de largă. Implică, desigur,

noi ajustări.

37

Şotia interpretării gramaticale prezintă asemănări cu tertipul interpretării literale şi

implică decriptarea normei juridice cu sprijinul regulilor gramaticale, pornind de la

poziţia virgulelor, a cratimelor, a liniilor de dialog şi a semnelor de punctuaţie până la

despărţirea frazelor în propoziţii, analiză sintactică şi morfologică, analiză stilistică şi

etimologică, plus observarea comportamentului paticulelor şi al cuvintelor compuse.

Cum? Legile n-ar trebui să aibă dialoguri? Poate că am exagerat.

Marafetul interpretării sistematice este destinat temperamentelor imaginative şi

permite tălmăcirea normei prin identificarea fără criterii precise a unor texte-surori.

Legea întunecoasă este tractată spre lumină de rudele ei mai limpezi, din iniţiativa şi

sub coordonarea unui judecător.

Prestidigitaţia interpretării istorico-teleologice conferă împricinatului o nesiguranţă

în plus: somptuozitatea terminologică nu ascunde decât o banală despletire a normei

cu unealta scopului urmărit de legiuitor la adoptare; scopul se analizează în context

istoric, vă daţi seama ce polivalenţă pe omul cu rol de judecător! Un mic răutăcism:

cum multe dintre legile noastre au copyright west (adică au fost adoptate pe principiul

copy & paste), judecătorul va studia, desigur, dezbaterile din parlamentul francez.

Scamatoria interpretării logice este piesa de rezistenţă a colecţiei şi expediază cugetul

magistrat exact acolo unde se simte mai stingher: la polul îngheţat şi nepopulat al

logicii. Dacă omul n-ar fi carne coruptibilă, dreptul ar tinde către sublim. Imaginaţi-vă

potenţialul unui adagiu precum acesta: ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde

încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale). Cum să dai pe mâna grobiană a

judecătorului uman tulpina unui concept atât de fragil?

Admit că sunt traumatizat decisiv de lectura unor hotărâri judecătoreşti – destule la

număr şi culese de pe întregul teritoriu al patriei – şi mă declar expus la subiectivism.

Cu toate acestea, trebuie să-mi mărturisesc anumite stupori, precum aceea că

judecătorii sunt capabili să utilizeze abundent adagiile de interpretare logică în

contexte absurde! Ei nu profanează astfel doar monumentele dreptului roman, ci îşi

clamează o putere brută, neşlefuită, lipsită de raţiune, imună la civilizaţie şi chiar la

bun-simţ. Pot înţelege şi stresul, şi condiţiile precare, şi grijile familiale, şi salarizarea

proastă, şi consumul nervos, şi limitele răbdării, şi lipsa de timp. Pot deci înţelege că a

pretinde judecătorului să facă din fiecare hotărâre o capodoperă a rigorii juridice este

absurd. Pot înţelege că toate circumstanţele enumerate au darul de a limita latura –

38

altfel esenţială – a motivării hotărârii la două fraze. Dar că aceste două fraze pot fi

lipsite de sens nu mai reuşesc să înţeleg. Că sfidează gramatica şi logica şi că trădează

o ignoranţă sumbră şi un dispreţ profund pentru împricinat îmi este peste puteri să

accept.

Acest sistem de subjugare constituţională a judecătorului de către legea scrisă, la

adăpost de principii, de echitate şi de precedent produce o serie de efecte perverse:

deresponsabilizează judecătorul, înlătură orice obstacol din calea legiferării

maniacale, facilitează incoerenţa jurisprudenţei şi transformă justiţia în joc de noroc.

Liber să decidă înţelesul legii, judecătorul este invitat în mod oficial să fie nedrept şi,

în general, nu dispune de autocenzura care să-l îndepărteze de această tentaţie. Este

prizonierul unui foarte complex mecanism de condiţionare socială, vestita

“inamovibilitate” fiind doar un cuvânt cu multe litere, dificil de pronunţat şi imposibil

de transplantat în organismul comunitar. “Independenţă?” O are exact în acelaşi grad

ca fiecare dintre noi: este soţ, tată, contribuabil, prieten, amant, parte în contract,

vecin, pacient, alegător, subaltern. În calitate de toate acestea este un om aservit.

Acest om este obligat câteodată să ia decizii majore. O va face interpretând legea,

adică urmând căile “adevărului” după “instinct, intuiţie şi experienţă”. Iar instinctul,

intuiţia şi experienţa îndeamnă la autoconservare, adică la perpetuarea climatului creat

prin calităţile de soţ, tată, contribuabil… Sau, în termenii lui Ortega, „foamea şi setea

de mâncare şi băutură vor fi psihologic mai puternice, vor avea mai multă energie

psihică brută decât foamea şi setea de dreptate”.

Principiile care trebuie să guverneze actul jurisdicţional, ca şi regulile de interpretare

a normei juridice ar putea conduce, cu siguranţă, la aplicarea morală şi echitabilă a

legii de către judecător. Dar valorile sociale actuale nu o mai permit. Trăim o furie a

luxului şi a distracţiei într-o lume a cărei forţă motrice este concurenţa, iar într-o lume

ca aceasta nu mai este loc pentru reflecţie şi discernământ. Răgazul aduce stagnare şi

foame, iar creierul nu mai poate funcţiona decât în regim de avarie, pe programul

acumulării obsesionale. Ştiinţa a umplut lumea cu jucării, reducând fulgerător

omenirea la o specie de copii. Suntem personajele involuntare ale unui grandios desen

animat. Din justiţie a rămas doar joaca de-a dreptatea a unor magistraţi infantilizaţi.

A pretinde să se construiască buncăre pentru judecători, a-i face inabordabili, adică

asociali este, desigur, inuman, însă problema insolvabilă este că justiţia chiar trebuie

39

să fie inumană. Trebuie să repire doar aerul rarefiat al raţiunii, mai presus de tentaţie

şi viciu. Să devină conştientă de propriul rost.

Cu riscul de a intersecta o delicată problemă religioasă, vreau să spun că nu mi se pare

în regulă să tolerăm ororile justiţiei umane cu gândul la perfecţiunea justiţiei divine.

Pentru că sunt convins de un lucru: dacă n-am colporta o formă sau alta de credinţă

în Judecata de Apoi, n-am fi dispuşi să înghiţim cu uşurinţă erorile justiţiei

pământene. Şi am fi mai prudenţi în a ne selecta semenii pentru învestitura de

judecător.

Nici nu le putem cere judecătorilor imposibilul, adică să-şi contrazică natura: din

moment ce omul judecător este supus aceloraşi condiţionări sociale ca şi cel judecat,

“adevărul” pare a fi sortit deplinei inaccesibilităţi. Pe de altă parte, izolarea pe termen

lung înseamnă boală psihică, deci cercul vicios s-a închis. Soluţia pare a fi de găsit tot

printr-o întoarcere în timp, la acel „trebuie să îl facem pe judecător cât mai puţin

stăpân pe decizii” al lui Aristotel, imperativ de o surprinzătoare actualitate.

N-are sens să ochim ţinte false, astfel că eforturile trebuie canalizate către

interpretarea unitară a legii şi către tratarea incontinenţei legiuitoare prin instituirea

supremaţiei principiilor. Poate că, dincolo de complexitatea lui, ceea ce conferă

superioritate sistemului de common-law este ansamblul de garanţii împotriva

abuzului. Cu oarecare invidie, Tocqueville observase că “englezii şi-au luat infinite

precauţii astfel încât cel puternic să nu poată fi niciodată favorizat pe seama celui

slab; pe măsură ce pătrundem şi mai mult în detaliile acestei legislaţii, observăm că

fiecărui cetăţean i-au fost date arme cu care să se apere şi că lucrurile sunt în aşa fel

aranjate încât fiecare să aibă maximum de garanţii posibile împotriva parţialităţii,

împotriva venalităţii propriu-zise a judecătorilor şi mai ales împotriva acelei venalităţi

care e şi mai ordinară şi mai periculoasă în vremuri democratice – venalitatea născută

din servilismul tribunalelor faţă de puterea publică”.

Balaurul va avea totdeauna două capete: cel al justiţiei şi cel al legiferării. Cât timp

legiuitorul va putea să pretindă că orice năzdrăvănie care-i poartă sigiliul reflectă

voinţa generală şi serveşte binele colectiv, iar judecătorul că orice interpretare a legii

intrată în puterea lucrului judecat reprezintă adevărul, separarea democratică a

puterilor îşi va demonstra doar incapacitatea de a ne feri de abuz. Dacă democraţia

înseamnă că nedreptăţile, abuzurile şi discriminările reprezintă voinţa populară, atunci

40

i se poate reproşa poporului un masochism colectiv. Dar ştim bine că nu asta e

realitatea, că Rousseau a avut dreptate susţinând că norodul nu poate fi corupt, dar

poate fi amăgit. Că oamenii mai puternici căpuşează voinţa populară ca să-şi

hrănească puterea, ocolind acuzaţiile de meschinărie şi egoism.

Trist e că, în ciuda iluziilor noastre, sistemul social care să slujească, dincolo de

vorbele spumoase, binele comun, n-a fost încă elaborat. Cuceririle tehnologice au

adus doar un confort material pe care l-am confundat cu organizarea socială

superioară; confortul a lenevit spiritul şi l-a otrăvit cu impresia că evoluţia socială şi-a

atins zenitul, că de aici încolo nimic nu se mai poate întâmpla – şi v-aş fi recunoscător

să nu mi-i arătaţi cu degetul pe americani.

Cum ştim deja cam ce ne aşteaptă în ceruri, l-am ruga pe viitorul Mesia să ne arate

calea către un echitabil sistem social pământean.

Ajungem tot la cuvântul “reformă” şi ne putem deparazita conştiinţa servindu-i

concluzia că avem opinii diferite din cauza propriilor imperfecţiuni. Aţi văzut toţi

oamenii punându-se de acord asupra priorităţilor politicii interne sau cel puţin asupra

formei de guvernământ? Atunci de ce-ar face-o în privinţa semnificaţiei actelor

normative, mai ales când acestea din urmă îşi probează incapacitatea de a răspunde

aşteptărilor tuturor?

Binele comun este un concept prea difuz, se lasă greu diagnosticat. Dacă statul sunt

eu, rezultă că binele poporului este binele meu, ar putea raţiona descendenţii lui

Ludovic. Şi chiar o fac, de data aceasta însă cu mult mai subtil. Poţi obţine multe cu

un bagaj verbal înălţător. Poporul habar n-are că legiferează, iar judecătorii sunt

departe de a bănui că se supun voinţei poporului, iată ce dă tot farmecul sistemului

reprezentativ!

41

V. Ce este procesul – definiţie urmată de tablou cu balanţă atârnată

de frânghia spânzurătorii

În graba defulării idiosincrasiilor, n-am realizat că sunt păscut de riscul ermetismului,

în măsura în care nu mă preocup de clarificarea terminologiei. Impardonabilă

insolenţa de a vorbi despre proces fără a-l defini.

Voi începe, evident, prin a vă dezvălui că definiţiile enunţate până în prezent în

doctrină sunt nesatisfăcătoare. Primul viciu care-mi vine în minte este acela al

limitării la ramură, al parcelării neputincioase, al obtuzităţii resemnate dacă doriţi. Ni

s-au furnizat definiţii ale procesului civil, ale procesului penal, ale procesului de

contencios administrativ şi tot aşa, adică fiecare îşi molfăie felia de tort ferindu-se de

ochii celorlalţi, ca şi când fericirea lor culinară n-ar fi rodul sfârtecării întregului

primordial. Nu s-a găsit până acum un războinic al luminii capabil să unifice toate

aceste facţiuni sub stindardul întrebării coagulante: ce este Procesul, mărunţi

glosatori?

Salvarea era să vină nu din ştiinţă, ci dinspre literatura pură. Dacă vă gândiţi la

scriitorul John Grisham, cel mai bun lucru pe care-l aveţi de făcut este să evitaţi

verbalizarea: referinţele voastre subculturale mă vor dezamăgi. Din cărţile acestui

domn, rezultă că procesul este cel mai sigur mijloc prin care oamenii săraci şi buni,

sprijiniţi de avocaţi începători şi filantropi, devin multimilionari în dolari. Am citit şi

eu opul intitulat Omul care aduce ploaia, în care un avocăţel lefter o ajută pe o

tabagistă diagnosticată cu cancer să jumulească producătorii de ţigări. Nu contează

atât banalitatea subiectului, cât reţeta ieftină a poveştii uşor de înţeles, cu dialoguri

multe, acţiune din plin şi cu îmbrăţişările fericite ale celor buni, la final. După cretinul

de Forrest Gump, iată că şi muribunzii pot să împlinească visul american. Chiar nu v-

aţi săturat, oameni mai mult sau mai puţin buni, ca tipul vânjos să rămână cu fata şi cu

milionul de dolari? Care e doza optimă de masochism ca să te tot bucuri de viaţă prin

intermediar?

În aşteptarea răspunsului, îmi dau seama că altceva intenţionam să vă spun. Scriitorul

Franz Kafka, în prezent decedat, a avut în timpul vieţii o curajoasă iniţiativă, însă a

întins analiza pe câteva sute de pagini şi a renunţat ca în final să furnizeze o definiţie

explicită, sugerând doar că proces este atunci când eşti executat fără ca, raţional, să

identifici ceea ce se numeşte “motiv”. Să recunoaştem că este mult prea puţin.

42

Cum spuneam, mie mi-a venit ideea scriind. Sunt grăbit să-mi transmit mesajul, să

dăruiesc planetei încă un cuvânt revelat. Cuvânt în sensul său maximal, stelar,

cuvântul care e toate cuvintele din toate limbile din tot timpul care poate fi măsurat.

Admit că râvnesc omagiile posterităţii, mă stimulează monomania că unul dintre

continentele viitorului îmi va purta numele, indiferent cum arată vieţuitoarele care-l

vor popula. Nu mă deranjează decât noema că am fost repartizaţi pe o planetă

periferică, pe o rută galactică prăfuită şi ignorată de hărţi, ceea ce sper că ştiinţa

viitorului va infirma.

N-am uitat însă că mi-am propus să alcătuiesc un ghid. Am nevoie de un limbaj

simplu, direct, explicit. A se evita înfloriturile savante, fraza greoaie, gândul

amănunţit. A se avea în vedere atenţia fragilă a cititorului hărţuit de stresul cotidian. A

se tinde către concilierea cu lumea, în toată superficialitatea şi superfluitatea ei. A nu

se vâna nemurirea, ci efemeritatea prosperă. A se procura puterea de a nu te dispreţui.

În şoaptă: Sunteţi în atelierul artistului, puteţi admira în dreapta priveliştea nervilor

lui. [Facem pariu că fraza următoare va începe cu “m-am gândit că”?]

M-am gândit că nu pot ajunge la definiţia Procesului decât pornind de la om. De la

omul aflat cel mai la îndemână, de la omul eu. Imaginaţi-vă copilul care am fost.

Mama, papa, bau-bau, buba sau pişu nu constituia un fond de cuvinte care să confere

vreun grad de rezonabilitate unui pronostic de genialitate. Sau măcar de discernământ.

Tocmai de-asta beneficiem de paza, ocrotirea şi corecţia părintească, aveam să înţeleg

mai târziu. Bine, dar asta e deja lege, raporturile sunt deja juridice, spectrul pedepsei

(ori, după caz, recompensei) e deja conturat! Teza nr. 1: Toate relaţiile umane conţin

latenţa unui proces.

Dar cum le-a venit oamenilor ideea de a organiza procese? Desigur, asta s-a întâmplat

doar treptat, prin intermediul supranaturalului. Deşi nedeprinsă cu funcţia raţiunii,

creatura umană a observat că faptul păgubitor nu e produs în mod necesar de alţi

oameni, ci şi de forţele naturii. Cu semenii o rezolva prin răzbunare (un fel de justiţie

privată), însă biciuirea valurilor nu-i era de mare ajutor. Intervenise o forţă superioară

şi invincibilă, deci prejudiciul produs de forţele naturii reprezenta actul de voinţă al

unei entităţi externe şi invizibile, superioară omenirii în ansamblul ei: zeul, în oricare

dintre reprezentări. Indivizii mai robuşti au împrumutat prerogativele zeilor, inclusiv

facultatea de a pedepsi. Forma în care a fost turnat ceremonialul avea să primească

43

numele de proces. Teza nr. 2: Procesul reprezintă acapararea de către om a

prerogativei divine de a pedepsi.

Odată cu plăsmuirea giganticului concept de diviziune a muncii nu s-au creat doar

premisele marilor discrepanţe între averi, ci a fost deschisă şi calea către funcţia de

judecător.

Avem acum scheletul şi articulaţiile definiţiei, mai rămâne să lipim carnea şi s-o

însufleţim. Eu o să-ndrăznesc, indiferent dacă mă mai urmează cineva:

Procesul este acea imitaţie umană şi implicit imperfectă a dreptăţii divine, apărută pe

o anumită treaptă a evoluţiei umane şi menită să dispară pe alta, ca mijloc de

prevenire a haosului, prin evitarea degenerării violente a unei stări conflictuale ivite

între oameni şi oameni, oameni şi alte animale, oameni şi orice tip de structură

societară sau instituţională inventată de oameni, în scopul soluţionării pe cale

paşnică, al salvgardării păcii şi armoniei şi al garantării punerii în aplicare a

hotărârii judecătoreşti.

Superb, ca tot ce e inutil.

E momentul să vă dezvălui frumuseţea ascunsă a dreptului, ceea ce generaţiile

următoare vor prochema a fi pilda majoră a învăţăturii mele, cheia de la bolta unui

edificiu de neegalat: definiţia Procesului nu ne va fi de nici un folos în continuare,

astfel că o vom abandona în acest şanţ. Ştiţi, desigur, că viziunea pragmatică asupra

vieţii aflate în expansiune datorită tendinţei de a fugi de moarte s-a impus recent în

societatea postwindowsiană, aşa că eu unul nu voi risca o cifoză luptându-mă cu acest

balast.

Subdiviziune 1: Schema logică a procesului penal

Proces penal este atunci când poliţiştii, jandarmii, procurorii, judecătorii, grefierii,

martorii, experţii, interpreţii, informatorii, securiştii, ba uneori şi politicienii şi chiar

avocaţii îşi pun în comun inteligenţele, educaţia, instruirea şi experienţa ca să-l

înfunde pe un marginal denumit inculpat.

Dacă această formă societară ad-hoc te-a captat în obiectiv, n-ai cum să te fofilezi.

Cocoaşa cu care te-a dotat natura e proiectată să ducă orice, de la furt de găini la

44

terorism şi de la trafic de stupefiante la subminarea autorităţii de stat. Ca să fii tras în

instanţă nici măcar nu e nevoie să le comiţi, asta face farmecul societăţii omeneşti în

stadiul său postindustrial. Oricine e un potenţial infractor, nu vă subestimaţi. Ei aşa

cred şi vă jur că au fost înscrişi pe o traiectorie de pe care nu mai pot fi deviaţi.

E nevoie de disciplină mai mult ca oricând. Gândiţi-vă la suprapopulare şi la

diferenţele odioase dintre averi, la faptul că 80% din avuţia lumii a fost înhăţată de

câteva sute de indivizi. Sub scutul verbal al pieţei libere, circulaţiei la fel de libere,

şanselor egale, democraţiei şi libertăţii, evident. Rămân deci, aritmetic vorbind,

miliardele de turmaci care trebuie puşi la jug, ameţiţi cu vorbe şi menţinuţi în ţarc.

Gesturile caritabile şi solidaritatea de calamitate merg până la un punct, nu-i pot

suplini pe dulăi. Drogurile gen Bruce Willis salvează planeta iar galacticul Cristiano

Ronaldo i-o strecoară Constelaţiei Fecioarei printre picioare (adică i-o strecoară pe

această imensă minge de fotbal care e planeta Pământ, trag nădejde că v-aţi prins) au

şi ele efect relativ.

Ca atare, statul finanţează crescătorii de pitbulli şi clădeşte şcoli de dresaj. După

încheierea ciclului, ei sunt eliberaţi în cetate sub numele de soldat, jandarm, poliţist,

procuror. E simplu şi eficient, democraţia îşi probează perpetuu superioritatea

funcţională şi e vestită lumii întregi ca sistem ideal.

Când va veni colapsul – asta însemnând o derivă entropică de neevitat –, toată lumea

o să ridice din umeri: “aşa ne-a ieşit”! Occidentul decade, terorismul, poluarea şi

epuizarea resurselor îl clatină deja - deci sfătuiesc generaţiile următoare să fie atente

la ce va urma. The day after tommorow le va părea povestea unei glaciaţiuni inocente,

adevărată joacă de sugaci.

Buboaiele acestea economice denumite companii multinaţionale au acaparat resursele

planetei. Ele legiferează în toate statele “democratice”, nu guvernele şi parlamentele.

Adevăratul legiuitor e producătorul de automobile sau de combustibil, nu parlamentul

bicameral. Poporul ţine cârma în democraţie cum o făcea şi clasa muncitoare sub

comunism: doar pe simulator.

Ştiţi de ce mai există statul ca formă de organizare umană, de ce mai e conectat la

aparatul de respiraţie artificială? Tocmai pentru jandarmii lui. Pentru militarii,

poliţiştii, procurorii şi judecătorii lui. Pentru puşcăriile şi ospiciile lui. Pentru forţa lui

represivă, pentru capacitatea de a stăvili mareea sclavilor revoltaţi. Dacă despre

45

Dracon s-a spus că şi-a scris legile cu sânge în loc de cerneală, acelaşi lucru se poate

afirma astăzi despre hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul penal. Paradoxal,

abolirea pedepsei cu moartea poate atrage un spor de duritate în politica penală a unui

stat.

Subdiviziune 2: Iluminaţii şi corpurile lor de iluminat

E timpul să spunem răspicat un lucru: teoreticienii aceia idealişti ai organizării umane,

unanim acceptaţi ca filosofi, au servit involuntar cauza lăcomiei şi a inegalităţii

aberante. Au produs lucrări consolatoare cu efecte perverse, predicând în fond

superioritatea pasivităţii creştine – sau platonice, înainte de creştinism – în faţa

acţiunii şi pe aceea a spiritului în faţa materiei. Spiritele inferioare au înotat în voie şi

au dosit resursele, sub privirea superior-dispreţuitoare a contemplativilor. Au pus

meschinăriei şi egoismului etichete colorate împrumutate de la teoreticienii cei nocivi

şi s-au văzut stăpâni peste miliarde de sclavi. Ei dorm liniştiţi, cu legea sub pernă şi cu

morala în braţe. Platon, Montesquieu, Rousseau şi alţii de teapa lor ar trebui

condamnaţi la stârpire din faşă, retroactiv.

Să stabilim regula ca exemplele demascatoare să umble doar în grupuri de câte trei.

Aşadar:

Unu arab. Iată cât comic involuntar există în Contractul social al lui Rousseau, una

dintre operele care alimentează fala sobră a omenirii meditative: pasămite, tranziţia de

la starea naturală la viaţa socială îi conferă fiinţei umane confortul înlocuirii

instinctului prin justiţie şi imprimă tuturor acţiunilor sale “moralitatea care le lipsea

înainte”. Ce frumos! “Glasul datoriei înlocuieşte impulsul fizic, iar dreptul ia locul

poftei”. Gustos aluat! Orizontul bietului animăluţ se cască pe cât de brusc, pe atât de

larg: ideile i se împrospătează şi capătă anvergură, “sentimentele i se înnobilează”,

sufletul se înalţă nestăvilit. Nu, nu e scenariu de reclamă la vodcă, ci gândirea

filosofică a unui tip care s-a luat în serios!

Explicaţia acestor grozăvii este că omul şi-a folosit în mod înţelept libertatea pentru a

şi-o autolimita (?!), spre a compune ceea ce se numeşte “voinţă generală”, înţelegând

că “impulsul exclusiv al poftei înseamnă sclavie”. Realizaţi ce armă mortală este

teoria aceasta în mâinile manipulatorilor de ieri şi de azi? Noi, bogaţii, suntem

46

condamnaţi să ascultăm de impulsul exclusiv al poftei, pentru că avem bani. Banul

ne-a făcut sclavi. În schimb voi, prostimea, sunteţi liberi să crăpaţi de foame şi să ne

admiraţi, pentru că alcătuiţi voinţa generală de a ne vota. Dacă vă vine ideea să ne

deposedaţi cu forţa, vă vom reaminti că aţi consimţit la înlocuirea instinctului prin

justiţie. Ca atare, ne vom asmuţi poliţiştii, procurorii şi judecătorii pe voi, în scopul

reîntronării moralităţii şi al propagării glasului datoriei. Iată că teoria lui Rousseau

funcţionează, hoinarul acesta – ratat ca părinte – chiar s-a dovedit un vizionar!

În ce mă priveşte, sunt convins că nu veţi ceda instinctului de a arunca piatra dacă

recunosc că îl plac. De Rousseau mă leagă o simpatie profundă, datorată în principal

insuccesului său la femei. Sărmanul, pentru ele s-a tot chinuit. Nu operase o selecţie a

muzelor, el iubea specia. S-a plimbat, a gândit şi a scris bălăcindu-se oniric în ideea

de feminin. A mai şi încercat, însă insuccesul l-a făcut singuratic, încruntat, hoinar,

nefericit. Cum să nu te sugrume compasiunea când ţi-l imaginezi visând la a fi lovit

nemilos – la propriu - de fiecare amazoană pe care soarta i-a scos-o în drum? Cât l-o

fi costat refularea excentricităţilor erotice? L-a costat viaţa, dar asta a făcut posibilă

opera, deşi onorurile post-mortem nu înseamnă că s-a ridicat de la masă în câştig. Cert

e că mâna dreaptă i-a fost un sprijin de nădejde, şi nu doar la scris.

Să ne înţelegem însă, Jean –Jaques a fost, o vreme, chiar familist.

Ce cutremur moral ne aşteaptă! Admiratorul bunului sălbatic a izbutit performanţa

virilă de a-i provoca cinci naşteri trecutei sale soţii. Dar odată cu numărul copiilor,

sporea şi intensitatea zgomotului casnic împrejmuitor.

Omul este un animal sensibil, cu nervii fragili. Şi-atunci ce-a făcut criticul virulent al

moravurilor civilizaţiei? Ei bine, şi-a amendat contractul social cu un act adiţional

unilateral, expediindu-şi toate odraslele la orfelinat! Prin bunăvoinţa strămoşilor -

putem să-i zicem şi apetenţă evolutivă - ieşise din starea de sălbăticie, deci nu-şi mai

putea atribui datoria de a fi bun. Oare asta insinua maestrul Voltaire divulgându-şi

abrupta dorinţă de a avea un aparat locomotor compus din patru labe? Îl lua la mişto

pe nemulţumitul Rousseau? Eu zic că-i preţuia gândirea, dar fără a reuşi să reziste

tentaţiei de a-şi folosi artileria de stil.

Doi roman. La Platon mi s-a părut omeneşte să opteze pentru pălăvrăgeală ca să-i

treacă de urât până la peştera lui Zeus de pe muntele Ida, pentru că, măsurat cu pasul,

drumul e lung şi accidentat. Şi oricum îmbătrânise, iar Clinias şi Megillos n-au decât

47

vina de a-l fi incitat. Dar să-ţi pui elucubraţiile pe suport material şi din asta să iasă o

glorie milenară e chiar deplasat. Credeţi că era imposibil ca teoria filosofilor-

conducători să fie urmată de ceva mai stupid? Deloc, ia ascultaţi: „Statul,

guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe treapta cea mai de sus sunt acelea unde

se realizează, cât mai strict, în toate părţile statului, vechiul proverb care zice că de

fapt toate bunurile să fie comune între amici. Oriunde va avea loc şi oricând va avea

loc orânduiala ca femeile să fie comune, copiii comuni, bunurile de orice fel comune,

şi ca lumea să-şi dea toată osteneala cu putinţă a scoate din întocmirile vieţii până şi

numele de proprietate, încât chiar lucrurile, ce natura le-a hărăzit personale fiecărui

om, să devină oarecum comune tuturor cât va fi cu putinţă, ca ochii, urechile, mâinile,

şi ca toţi cetăţenii să-şi închipuie că văd, că aud, că lucrează în comun, că toţi aprobă

şi dezaprobă în unire aceleaşi lucruri, că bucuriile şi durerile lor se rotesc în jurul

aceloraşi obiecte: într-un cuvânt, oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face

statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii

politice”2.

Nu vă grăbiţi să aplaudaţi ideea posesiunii comune a femeilor, pentru că s-ar putea ca

fantasmele să vă conducă la deziluzii pe măsură. Citatul nu este decât sinteza

concepţiei antiindividualiste a lui Platon, inspirată premisă a oricărui totalitarism.

Ceea ce marele filozof nu mai spune explicit este că această comunitate „între amici”

nu este posibilă decât tot în interiorul castelor – componentele ideale ale statului său

ideal. Rezumă-te la ceea ce-ţi permite condiţia şi lumea ţi se va părea dreaptă!, iată

sloganul publicitar al filozofiei sociale marca Platon. Popper observă, în mod just, că

această mască a frăţiei colectiviste a fost aşezată de Platon pe chipul schimonosit al

ostilităţii faţă de individ: „această ură este adânc înrădăcinată în dualismul

fundamental al filozofiei lui Platon; acesta ura individul şi libertatea sa la fel cum ura

varietatea experienţelor particulare, varietatea lumii schimbătoare a lucrurilor

sensibile. În sfera politicului, individul este pentru Platon întruchiparea răului”3.

Trei iezi. Dar sirenele dreptului l-au ispitit până şi pe Sfântul Toma să le mângâie

sânii. Cu aerul că o dată nu se pune, s-a conformat. Dacă ne uităm în gura Sfântului

2 Platon, Legile, trad. E. Bezdechi, Ed. IRI, Bucureşti, 1999, p. 155-156.3 K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vol. I – Vraja lui Platon, trad. D. Stoianovici, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 144.

48

Toma, „principiul exterior care îndeamnă la rău este diavolul”, astfel că nu ne-ar fi

greu să facem din toţi practicanţii dreptului nişte posedaţi.

Deşi, după acelaşi Toma, Dumnezeu ar fi cel care „ne învaţă prin lege”, gândindu-mă

la legile comerţului şi ale eliberării sexuale mă simt invadat de îndoieli.

Offf! Naivul Toma, „boul taciturn” care credea că orice lege trebuie să fie „rânduită în

vederea binelui comun”! El n-a prins legile cu dedicaţie, clanurile profesionale

inventate, îngrădite şi amplu împroprietărite, a ratat japca de stat şi bâlciul privatizării,

ca şi târgurile de jonglerii cu infracţiuni...

Subdiviziune 3: Autorul mai amplasează un stabilopod – o proteză? – pe trupul

schemei logice a procesului penal. Ritual sacrificial cu prilejul întoarcerii

naratorului risipitor. De unde se va vedea că ne merităm călăii şi că ne

supraevaluăm inteligenţa.

Ca să nu ne înghită hăul divagaţiei, vă reamintesc că discuţia noastră pornise de la

procesul penal. Să-i uităm deci pe Rousseau, Platon şi Toma. Au fost contestaţi la

nervi.

După ce-am demontat raţiunea de a fi a autorităţii de stat, nu rămâne decât să

observăm că procesul penal este deţinătorul unui talisman verificat: contractul social.

Cu această formulă originală vreau să spun că voluptatea supremă a statului este suma

voluptăţilor rotweillerilor săi şi constă în facultatea de a pedepsi.

Scopul procesului penal este puşcăria. V-o poate confirma orice ziarist. Dacă sunteţi

suspicioşi, apropiaţi de o flacără prima pagină a Codului de procedură penală: tot asta

vă veţi îngrozi să citiţi. Dacă vreun dezmoştenit e achitat sau condamnat cu

suspendare, procurorul de şedinţă se simte neîmplinit. Procurorul care a redactat

rechizitoriul spumegă de furie, iar procurorul-şef tremură la gândul negru că va fi

înlocuit. Nu mai vorbim de ulceraţia rebelă a ziaristului senzaţionalist, revoltat şi

cinstit. În schimb, dacă un cap sau măcar un căpşor de balaur economic multinaţional

e muşcat, retezat şi pus la conservare într-o cutie cu eticheta “arest preventiv”, în mod

cert se va ajunge la concluzia că unul dintre dulăi a turbat şi că trebuie eutanasiat.

Legea penală apără, împotriva nesăbuinţei şi a nătângiei răufăcătoare a populaţiei,

următoarele categorii de entităţi (în ordinea descrescătoare a importanţei lor): liderii

49

naţionali şi mondiali, companiile de interes strategic şi pe reprezentanţii lor la nivel

managerial, statul şi pe purtătorii autorităţii sale, marea proprietate şi pe puţinii săi

deţinători, ordinea şi disciplina populaţiei, precum şi persoana cetăţeanului placid.

Aşa începe Codul penal, continuând să vă explice cam la ce catastrofe de întrebuinţare

individuală vă puteţi expune dacă-i luaţi slova în pustiu. Gratii la orizont? Aţi ghicit!

Asta e ideea, deşi nu ne putem reprima nedumerirea care a stors odinioară dilemele

parlamentarului Chabroud: “Dacă mi-am trădat patria, voi fi închis; dacă mi-am ucis

tatăl, voi fi închis; toate delictele imaginabile sunt pedepsite în modul cel mai

uniform. Parcă aş vedea un medic care pentru toate bolile ar prescrie acelaşi

medicament”.

Medicul societăţii e statul. Statul e un concept, o diversiune, o “construcţie”

imaterială, o dihanie omniprezentă şi fără trup; e întotdeauna convenabil să faci ceva

murdar în numele statului, pentru că nu rişti nimic.

Asta e veritabila putere a omului, să-i convingă pe ceilalţi că el acţionează în calitate

de stat. Nu poliţistul lichidează adunările publice cu tunuri de apă sau cu lovituri de

baston, ci statul. Nu parlamentarul emite o lege discriminatorie, ci statul. Nu

procurorul îţi cere capul, ci statul. Nu judecătorul te condamnă, ci statul. Toate

infamiile sunt atribuite unei ficţiuni care a fost botezată stat.

Aceia dintre noi care ating un asemenea grad de depersonalizare încât să fie

confundaţi cu statul sunt singurii criminali fericiţi. Ei nu mai au conştiinţă umană, ci

conştiinţă de stat. Arhitecţii organizării umane, teoreticienii abisali ai societăţii au

trudit cu doctă ignoranţă ca să-i ajute pe aceşti monştri care-şi zic stat să moară

împăcaţi.

“Statul sunt eu!”, a răcnit Ludovic nr. 14, probabil după ce i s-a administrat o injecţie

cu serul sincerităţii involuntare (şmecheria asta am văzut-o în Kill Bill vol. 2, la

sfârşit). Ne place să cităm şi acum vorba, deşi e clar că nu izbutim încă să-i detectăm

întregul potenţial distructiv. Degeaba ai răsărit pe strada noastră, Ludovic. Ne trebuie

milenii ca să înţelegem trei cuvinte scăpate de un geniu. Am impresia că suntem prea

tâmpiţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE RAŢIUNII

50

AM HOTĂRÂT:

Resping apelul la milă şi recursul la înţelegere promovate de puterea judecătorească,

precum şi cererea de intervenţie formulată de Stat.

Condamn sistemul judiciar la dispreţ public pe toată durata existenţei sale, pentru

prejudicierea gravă a demnităţii umane.

Oblig Statul, prin corpul său de magistraţi, la practică agricolă în fermele

penitenciarelor şi ale spitalelor de nebuni.

Oblig Statul, prin corpul său de parlamentari, la 1000 de ore pe an muncă în folosul

comunităţii, în cadrul serviciilor de salubritate, canalizare, deratizare şi îngrijirea

porcilor.

Fără drept de recurs.

51

VI. Stearpa doctrină juridică sau despre suferinţele scriitorului ratat

„Activitatea ştiinţifică îşi are corespondentul

său perfect în tipul de spirite pe care îl pune la

contribuţie: ele nu mai trebuie câtuşi de puţin

să se înfrunte pentru a deveni propriii lor

controlori, voluntari şi zeloşi. Chiar şi atunci

când, în afara activităţilor propriu-zise, se

manifestă ca fiinţe umane şi cu totul

rezonabile, ele paralizează într-o prostie

patologică de îndată ce încep să gândească

profesional”. (Theodor W. Adorno, Minima

moralia)

Exerciţiu. Am auzit că e bine să scrii chiar şi când n-ai inspiraţie, că pentru a avea

ceva de spus trebuie ca, în prealabil, să-ţi construieşti un program, să-ţi impui zilnic

corvoada unor X pagini, indiferent la zgomot, la mizeria care te cotropeşte, la erecţiile

fortuite, la frig, la fum, la scrum. Chiar dacă 95% din ce-ai scris rupi şi arunci. Chiar

dacă publici platitudini, de dragul infatuării de-a te vedea tipărit. Să fii scriitor e

transpiraţie pură, geniul se cocoloşeşte şi se aruncă la coş.

Mi se pare stupid. Asta e mentalitate de sclav, de vânător de funcţii remunerate, de

căutător de onoruri îngropate adânc, de campion al conferinţelor, cenaclurilor şi

meselor rotunde (oare de la rotunjimea burţilor participanţilor se trage acest clişeu?),

de premiant programat pe calculatorul ambiţiilor părinteşti. Absenţa conştiinţei de

sine a insipidului, iată o temă de meditaţie pentru scriitorii de fiecare zi.

Ce să mai zic de mania asta detestabilă a vânătorului de reţete din bucătăria geniului,

de a-l descoase pe Creator la modul: “Dom’le, eşti abisal! Dar ia zi, matale cum

scrii?” Şi se-apucă prăpăstioşii să muşte nada flatării ieftine şi să vezi cum scrie unul

numai cu termosul de cafea la bord şi cu baxul de mahoarcă sub nară, altul cu un

şobolan putrezit agăţat de lustră, altul pe intestinul purificat şi cu un şomoiog de vată

în fiecare dintre urechi, iar altul cu creionul în dreapta şi cu orificiul unei pipiţe

gonflabile înconjurându-i arătătorul stâng.

52

Mă destind radical aceste produse de larg consum ale suficienţei umane, prea umane,

bune pentru înviorarea comerţului cultural de bazar turcit. E, drept, ce-am zis eu se

aplică prioritar scriitorilor cât de cât demni de supranumele purtat, celor băgaţi în

seamă pentru c-au izbutit un act oarecare de reproducere spirituală.

Dar aici ne ocupăm de alţii, că doar aşa am promis. Cum credeţi c-ar putea fi strigaţi

cei care scriu despre drept? Scriitorule? Înţeleptule? Savantule? Nu, nici pomeneală,

vă sugerez un termen mai frust: Ratatule! Filozofii sunt disculpaţi.

Mulţi şi-au deteriorat reţeaua gândurilor încercând să desluşească ce-i drept. Dreptul e

piatra filozofală a socialului, e utopia şansei egale, e otravă şi antidot, armă şi ramură

de măslin.

S-a scris enorm despre drept. Puse una peste alta, cărţile de profil ar alcătui o

autostradă Pământ-Lună, fără spaţii de servicii, dar cu patru benzi de circulaţie pe

sens. Vă daţi seama cât a stors toată maculatura asta din resursele planetei? Dacă

Glucksmann a putut afirma că operele complete ale lui Lenin sunt opresive pentru

mase, spun şi eu că tratatele juridice sunt opresive pentru oamenii de bun-simţ. Dar

cum aceştia din urmă s-au rărit simţitor…

Ca-n comunitatea alcoolicilor, încep confesiv: şi eu am scris despre drept! [Fără

“huo!”, doar sunt aici pentru că am nevoie de ajutor]. Nu o carte, ci două! Nu un

articol, ci zeci! Când eram mai tânăr şi la trup + cuget curat, n-am visat doar flori, fete

– flori de fete? -, filme sau stele căzute de la etaj, ci şi să port, în meschina mea lume

juridică, un nume care să inspire respect.

Calea era scrisul şi-am scris. Dezordonat şi prost, ca să-mi asigur dispreţul afectuos al

cititorului încă de-acum. Da, dragă cititoare, dacă n-am pleată nu înseamnă că-mi este

interzisă prostituarea prin scris.

De ce nu mai iubim dreptul? Pentru că ne-a dezamăgit. Revistele juridice sunt tot ce

poate fi mai nesărat în materie de hrană spirituală. Aici se colecţionează toate

avorturile gândirii, tot ce are limbajul mai indigest, toate ambiţiile eşuate ale

impostorilor care au ţinut în mână un pix. Aşa arată paradisul hunterilor de doctorate

şi de catedre, visul de mărire al tuturor suferinzilor de nanism.

Deşi m-am numărat printre greşiţi, mă proclam vindecat. Fraţi şi surori, n-am mai

scris un articol juridic de un an şi jumătate, am evacuat toate toxinele şi mi-am

recâştigat seninătatea contemplativă. Încercaţi şi voi, mă simt minunat!

Am o poveste emoţionantă, promit să nu vă reţin mult.

53

Am debutat în Dreptul, ca posesor al titlului ştiinţific de judecător stagiar. Ţin minte

ca acum: într-o zi din vara lui 1995 mă enervase unu’ care-o dăduse-n bară cu o teorie

elucubrantă, într-un număr abia difuzat. Era vorba de renunţarea la judecată în

procesul de divorţ, dacă şi în ce condiţii soţii împricinaţi pot reconstrui cuplul

conjugal din firimituri de sentiment reciproc, din traumatismele psihice ale copiilor şi

din învăţămintele bălăcărelilor publice. Petrecându-şi probabil copilăria între bariere,

ăla susţinea că-n toate există o limită, deci şi-n posibilitatea soţilor recalcitranţi de a

mai juca un jeton pe culoarea gri a căsniciei. Crupierul pretindea în revistă că după

judecata în primă instanţă jocurile s-au făcut, astfel că foştii soţi trebuie să aştepte

jocurile viitoare şi să-şi administreze fisele separat.

Fals!, a fost primul strigăt care mi-a evadat din gât. Ce suflet hain să ai ca să nu

concepi răzgândirea, ca să nu binecuvântezi îndreptarea consecutivă aplecării spre

dezbinare, ca să nu-l iei cu tine în rai pe tâlharul cel bun? Cum să nu-l laşi pe soţul

separatist să murmure cu ciocu-n podea “am greşit!”, cum să nu simţi magia

reconsiderării din cugetul celui plecat pe cărarea pasului tremurat şi pierdut?

Să fi dat tocmai noi peste un legiuitor dedulcit la perversitatea desfacerii

împreunărilor operate de Sfatul Popular cu largul concurs al Sfântului Duh? Da’ de

unde, sensul slovei oficiale a fost agresat prin răstălmăcire, ceea ce m-a sprijinit în

găsirea vocaţiei de restaurator.

Cel mai greu mi-a fost să-l zgâlţân de revere pe domnul acela în manieră sobră, rigidă,

aservită limbajului de lemn, aşa cum văzusem că procedează toţi mucenicii publicaţi.

Dacă scăpam o singură metaforă fistichie, adio! Cea mai îndrăzneaţă formulă critică

admisă era “s-a susţinut în mod greşit că…”, iar numele eronatului putea figura doar

în nota de subsol – obligatorie, de altfel.

Şi mai au ăştia mania titlurilor-fluviu, a titlurilor care aproape că înlătură necesitatea

de a citi articolul. La maşinuţa mea de jucărie de scris parcă Robotron (da, bine, am

siluit limba, dar acum sunt celebru şi îmi permit, s-a-nţeles?), primită la un moment

dat de ziua mea – vezi asteriscul - sau de Anul Nou – vezi calendarul - care se

confundă oricum, bătusem un titlu cu trei calităţi: scurt, decent, percutant.

Asterisc [l-aş descrie ca ghem de fire negre şi lipicioase care semnalează o divagaţie

pe hârtie]: N-am vrut să scot în evidenţă aspectul uşuratic că o zi a anului mi-ar putea

fi dedicată. Mie-mi plac nişte chestii ale scriitorului latino Cortázar, între care şi

54

observaţia că “aniversările sunt marile porţi ale prostiei”. Şi sunt deschise larg, încape

tot norodul, depun mărturie pentru că am văzut!

Mi-l închipui însă pe boss-ul redacţional în plină voluptate a manipulării

instrumentelor măcelăreşti – celebrul pix cu roşu, de care am oroare încă din clasa a

doua, când mi-a căsăpit o lucrare de control. Las’ că mi-a amputat articolul de-ai fi

jurat că bucăţile de gând n-au fost desprinse din aceleaşi sinapse, las’ că n-am mai

priceput nici eu mesajul pe care intenţionam să-l transmit, dar i-a lipit cu scuipat un

titlu cutremurător: Din nou despre admisibilitatea renunţării la judecată într-un

proces de divorţ în faţa instanţelor de apel. Şi articolul n-avea decât două pagini! Aţi

fi citit ceva purtând un asemenea titlu? Sincer, nici eu, dacă nu m-aş fi cunoscut. Nu

mă gândeam decât la Hegel, adică la maniera sa neinspirată de a-şi intitula vreo mie şi

ceva de pagini utilizând un singur cuvânt: Logica. A cui logică? A noastră, a

oamenilor harnici şi darnici, a întregului popor?

Nu e mai puţin adevărat însă că o timidă manifestare a norocului a avut darul de a

atenua indignarea: articolul mi-a fost publicat după circa 180 de zile de la expediere

sau, socotit altfel, vreo 26 de săptămâni ori 6 luni! Evident, nu mai ştia nimeni cu cine

mă cert, probabil că legislaţia se schimbase şi nu-mi aduc aminte dacă nu cumva ţara

noastră trecuse şi prin vreun conflict armat. Oare cititorii constipaţi ai revistei m-au

considerat ţicnit? N-ar fi exclus, dar bine că n-a îndrăznit nici unul să mi-o spună în

faţă. Zâmbete condescendente am recepţionat din plin.

Şi, ca să termin cumva cu povestea asta, admit că decepţia a fost suflată şi cu un strat

fin de mândrie, explicabil la 24 de ani – dacă nu făcusem 25, între timp.

Aceasta a fost istoria sinceră şi dezinteresată a păşirii mele pe nisipul plin de scoici

zimţate al ştiinţei dreptului. Nu pot vorbi de un debut propriu-zis, pentru că

debutasem literar, la 15 ani, în ziarul Teleormanul, cu haiku-ul “Cenuşa/ Amintirilor

mele/ Este cadavrul/ Păsării Phoenix”. Observaţi că majoritatea cuvintelor începe cu

majusculă. Nu ştiu dacă am mai atins vreodată acele profunzimi.

Dar să grăbim pasul, ştiţi doar că suntem aşteptaţi la masă. Iar ştiinţa dreptului este

departe de-a genera senzaţii atât de puternice precum foamea şi frigul - chestie pe care

n-am remarcat-o eu, ci un prieten pe nume Ortega, tot meditând la măreţia destrămată

psihic a domnului Quijote, rătăcitorul cu lance binecunoscut.

55

Această formă de consacrare a abilităţilor mele ştiinţifice m-a ambiţionat. M-am rugat

să-mi fi fost sădită în gene perseverenţa, pentru că apariţia meteorică nu reprezenta

decât o gradaţie milimetrică peste Nimic. Un calcul elementar conducea la ideea că

trebuie să găsesc un nou subiect şi să scriu articolul aferent într-o lună-două, putând

spera astfel la a fi publicat înainte de epuizarea mileniului doi.

Eram patetic. Cunoaşteţi genul: “o să-mi fac un Nume, v-arăt eu!” Dar nu prea ştiam

în ce direcţie să arăt, aşa că am muncit în derivă, fără căpitan şi fără cârmaci. Eram un

provincial decis să sondeze găurile negre ale Cunoaşterii şi-mi publicam consolări în

proză prin ziare minuscule: nu trebuie să plec nicăieri pentru a cuceri lumea; dacă am

ceva de transmis, lumea va veni după mine. Precizez că nu sunt născut în Bethleem.

Şi nici lumea nu m-a sunat până acum.

Mi s-au publicat, în schimb, articole despre cărţile din bibliotecile şcolare, despre

furtul prin efracţie al păsărilor de curte, despre locul şi rostul în procesul penal al

cumpărătorului unui lucru furat, ori despre complexa problemă a grăniţuirii între

libertatea de exprimare şi obstrucţionarea justiţiei. Spre uimirea mea, nimeni nu mă

oprea pe stradă ca să se fotografieze cu mine.

Dar tăcerea era prea profundă pentru a mă trezi. Toate articolele îmi erau publicate în

variantă prescurtată, asta identificasem drept cauză majoră a eşecului meu provizoriu!

Am acumulat resentimente şi am pus la punct strategia bombardamentului constant, în

ideea că tot ce e zidit de mâna omului de om va fi cucerit.

La un moment dat însă, articolele au început să-mi fie refuzate subtil, ba cu un telefon

din partea redacţiei sub pretext că un anumit enunţ ar merita dezvoltat, ba cu o

scrisorică antipatică în sensul ne pare rău, dar subiectul a mai fost abordat. În tot acest

timp, revistele gemeau de umpluturi, de însăilări penibile, de preţiozităţi cu sumă

nulă, de semnăturile epatante ale magilor contrafăcuţi. Eram prea tânăr ca să înţeleg

că uşile ruginite ale istoriei se urnesc greu, că nu pot fi trântie, pur şi simplu, în nasul

năravurilor înflorite sub comunism.

Eram de-acum avocat.

Unul trist.

Scrierile mele deveniseră fragmente necomunicative, se năşteau din depresie.

Nu mai înţelegeam prea bine ce caut pe lume. N-aveam obiectiv.

Totul pentru că se făcuse lumină. Pe neanunţate şi preţ de o clipă, cu viteza fulgerelor

lui Zeus, suficient însă pentru a-mi face scrum platoşa de naivitate.

56

Era vorba de bani. Nu de valori, nu de talent, nu de cultură, nu de a disputa idei, nu de

a înfrânge tipare. Scrisul ca semn de putere, puterea aceea malignă pe care n-ai nici

cea mai mică intenţie s-o împarţi. Era vorba de piepturi bombate academic, de forme

insidioase ale traficului de influenţă, de preţul notorietăţii, de căile contabile ale

gloriei, de mercantilismul acela hidos care moţăie în subsolul oricărui succes.

Aşa am cedat ocheadelor Netului, părându-mi-se peste puteri a înceta să exist.

Doi oameni dialogând pe un forum, adică navigând în derivă, agăţaţi de buşteni, pe

oceanul balamucului internetist.

Omul 1: Dacă vrei cercetare pe Net, nu găseşti mai nimic. Spaţiul virtual stă prost cu

ştiinţa juridică. Ce-i de făcut?

Omul 2: E simplu, proprietarii de site-uri trebuie să plătească. Doar imbecilii îşi pierd

timpul scriind articole pe care să le ofere gratis pe Net.

Replică omul 1: Mai sunt şi excepţii. Uită-te la Freddy Gârbaci.

Resemnare omul 2: Excepţie acceptată. Îl ştiu de mai mulţi ani, de când scria în

Dreptul. Desigur, asta nu infirmă regula.

Doi oameni căzuseră de acord să nu-mi aplice prezumţia de imbecilitate. M-am

bucurat sincer, apoi bucuriei i-am ataşat un moment de reflecţie şi-a rezultat un excurs

la ultimul meu articol juridic indigest. Trebuia să mă arăt la înălţimea momentului, să

produc un motiv eclatant. Căutând, slujit de focul care consumă trupul lumânării,

răspunsul adecvat întrebării “De ce public pe Net?”, a rezultat că:

Exprimarea pe web este forma mea de protest. Revistele acestea “de tarabă” te uită

câte o jumătate de an pe listele de aşteptare şi practică felurite forme de cenzură; de

asemenea, nu se situează deloc în afara bănuielilor de promovare a nulităţii. Sub

masca “sobrietăţii” lor se ascunde adesea un prozaism dezolant. Platon, Hobbes,

Montesquieu, Locke, Rousseau, Kant sau Hegel s-au străduit să ne înveţe că dreptul

este, în fond, o ramură a filozofiei. De aceea, poate ar fi de dorit ca scriitorii de drept,

creatorii doctrinei juridice, să nu se declare mulţumiţi cu îndoctrinarea practicată pe la

cursurile profesorilor universitari. Nici facultatea şi nici cursurile postuniversitare nu

trebuie privite ca surse definitive ale cunoaşterii, ci doar ca paşi timizi pe drumul

interminabil al desăvârşirii spirituale. Orice opinie poate şi trebuie să fie pusă în

discuţie, pentru că orice “guru” al dreptului poate comite uimitoare erori de judecată

(aici m-am luat după Popper, din câte reţin). Problema reală este că, în “societatea

57

spectacolului”, specia pe cale de dispariţie este aceea a cititorilor. Poţi să scrii şi pe

cer, cu litere de sânge divin, tot degeaba: domnii profesionişti ai dreptului (în special

cei bugetari, anesteziaţi de certitudinea venitului lunar) nu prea mai citesc.

Să trecem şi la aspectul mercantil al problemei. Pe bună dreptate autorii consacraţi

consideră că, în societatea care te obligă să munceşti pentru a-ţi câştiga pâinea,

diseminarea concepţiilor şi teoriilor dumnealor nu poate fi decât un “act de comerţ”.

Chiar dacă “negustorul nu poate să-i placă lui Dumnezeu”, să bem în sănătatea lor!

Vrem sau nu, cultura (inclusiv cea juridică) are un preţ, accesul la cunoaştere trece

prin buzunar, trebuie să plătim birul pe desfătarea spirituală.

Poate pentru că nu am ajuns încă la statutul de autor de best-sellers juridice (adică de

teste pentru susţinerea examenului de permis auto), îmi ţin contabilitatea în alt sistem.

Ştiu că există o mână de oameni care mă citesc cu plăcere şi nu vreau să-i oblig să dea

bani pentru asta. Disociez profesia de avocat - din păcate, atât de detestată public, din

cauze imputabile însă chiar avocaţilor - de pasiunea mea pentru scris. Nu scriu pentru

bani, ci pentru că nu pot trăi altfel; adică, vorba lui Sábato, ca să fac faţă corvezii de a

exista.

Bruno Lefebvre ne asigură (în studiul “Banii şi secretul: degradări şi recompuneri”)

că, de prin secolul al XII-lea şi până în apropierea Revoluţiei franceze, tagma

avocaţilor a pus mare preţ pe onoare – “exista un tabu cu privire la bani”, iar

avocatului nu i se părea onest “să ceară”, că vă vine să credeţi sau nu; ca o consecinţă

firească, unii mureau în mizerie. Tot el constata însă că avocaţii s-au aflat între

victimele preferate ale turmei revoluţionare de la 1791: “cadavrele sunt dezmembrate,

capetele şi inimile sunt purtate în triumf, apoi fripte şi mâncate” (“festinul

antropofag” a avut loc pe lângă Lyon). “Comitetele de salvare publică ce au eliberat

menajeria îşi propun să aneantizeze până şi numele de avocat”, spre înlăturarea

efectelor calamitante ale cupidităţii. Limbă de avocat cu măsline de oaie, gustaţi

specialitatea casei în lanţul de restaurante La Revolucion!

În fine, cred că Net-ul a devenit ultimul refugiu pentru ceea ce am putea denumi

“discuţie liberă”, în sensul că are calitatea de a găzdui, uneori, un soi de agora: îţi

permit accesul liber la ideile mele; le poţi dezbate, critica sau îmbunătăţi. Poţi

argumenta, în acelaşi loc, un punct de vedere diferit, astfel încât persoanele interesate

să aibă o viziune de ansamblu asupra problematicii. Este un bun exerciţiu pentru

combaterea acestei forme de scleroză intelectuală denumită “gândire dogmatică”.

58

Realitatea e că, în ciuda lozincilor propagate pe căi “oficiale”, libertatea de exprimare

nu poate primi laurii învingătorului în competiţia principiilor fondatoare ale societăţii

de consum. Cauzele sunt perfect identificate de Richard Rorty: “discuţie liberă nu

înseamnă aici liberă de ideologie, ci înseamnă acel gen de discuţie ce se desfăşoară

atunci când: presa, justiţia, alegerile şi universităţile sunt libere, mobilitatea socială e

raspândită şi rapidă, alfabetizarea e universală, educaţia superioară e comună, iar

pacea şi prosperitatea au făcut posibil răgazul necesar pentru a asculta o mulţime de

oameni diferiţi şi a gândi la ceea ce spun ei”.

Tocmai pentru a mai putea să purtăm vreodată “discuţii libere” este necesar să ucidem

în noi, din când în când, aspiraţiile evaluabile în bani şi să avem tăria morală de a

critica, de a ne exprima opinia. Este evident că presa, justiţia şi universităţile nu sunt

libere, că prosperitatea este rezervată unui procent infim, iar alfabetizarea universală e

o glumă. Dacă în secolul al XIX-lea Nietzsche îşi putea deplânge epoca pe motiv că

“nu ştie să facă altceva cu munca şi banii ei decât tot mai mulţi bani, tot mai multă

muncă”, ce să mai zicem de-a noastră? Tot mai mulţi bani, tot mai sinistru deşert

spiritual...

Mulţumesc pentru aplauze, nu asta am urmărit!

Materialiceşte vorbind, evident că îmi doream şi eu să câştig, evident că dracul mă

ademenea clipind insinuant din ochii săi de smarald şi că râvneam toate gadget-urile

pierzaniei: lâncezeala tolănită, haremul, automobilul unicat şi insula particulară din

locul unde paşii morţii s-au împotmolit. Dar chiar o fi necesar să mărturisesc tot? Şi

de ce oare vorbesc la trecut?

A dori… a râvni… expresii ale derizoriului, simptome ale imperfecţiunii, acte de

confirmare involuntară a propriei lipse de importanţă.

Grafic cu axa scrisului şi axa reuşitei. Acumulezi, ai talent şi noroc: curbă ascendentă,

cu tolănire şi harem pe culme. Dacă nu, nu.

A dori şi a râvni se aplică inclusiv ştiinţei, cu trimitere directă, din respect pentru

prezenta lucrare, la ştiinţa dreptului şi la eunucii ei. Habar n-aveţi de ce sunt în stare

aceste entităţi sfâşietoare pentru a-şi admira grafica numelui împodobind o copertă!

Iată: se ia o lege amplă şi de mare aplicaţie practică, să zicem un Cod; se predă unei

edituri cu titlul Codul cutare şi cu subtitlul Ediţie actualizată şi îngrijită de Judecător

dr.doc.ing.prof.univ.Ph.D.MBA.master.dipl.arh.ec.acad.preş.onor. Prenume + Nume,

intercalate, după gust, de iniţiala Tatălui sau a Fiului.

59

Şi mai sunt culegerile de acte normative “comentate şi adnotate” de ochii lumii,

tratatele copiate după feluriţi corifei înghesuiţi în subsol, traducerile de legislaţie

comunitară, culegerile de tratate internaţionale la care România este parte neglijabilă,

dicţionarele însăilate, culegerile de jurisprudenţă incoerentă monopolizate de trupele

judecătorilor autori, practica C.E.D.O. tradusă în limbajul flasc al mulţimii, manualele

grefierului, arhivarului, aprodului, judecătorului de serviciu şi femeii de servici

(diferenţă de doar un “u”, posibilă pentru că, între ortografie şi artificiul de stil,

ortografia va juca întotdeauna rolul înţeleptului care cedează primul!), testele-grilă de

rezistenţă la suficienţă pentru admiterea în structurile sectei magistraţilor împliniţi,

cărţile de interviuri cu satrapi blazaţi şi nesăraţi, ca şi criminologia schimburilor de

locuinţe în statul neosocialist.

Scopul imediat: notorietatea şi banii. Mobilul cu rază lungă de acţiune: celebrul C.V.

(completat în stil european). Miroase pe undeva a post de conducere? E rost de o

infiltrare într-un consiliu, comitet, minister, comisie, mă rog, orice chestie inutilă, dar

de copleşitoare anvergură mediatică şi aflată în pană de “specialişti”? Păi iată indexul

alfabetic, în trei volume, al lucrărilor ştiinţifice publicate de mandea! Aveţi alături şi

cele două geamantane cu diplome înrămate: în douăzeci de ani de carieră, de la

coafeză la samurai nu mi-a scăpat nici un curs. Cu această cutremurătoare atestare a

“expertizei” proprii, n-ai cum să ratezi: eşti omul bun la toate, tocmai pentru că nu ştii

să faci mai nimic. În vorbele distinsului Cheloo (a nu se confunda cu Coelho), “Sunt

atâtea meserii frumoase şi trebuie-ncercate,/ Aplauze, vă rog, sunt omul bun la toate,/

Aştept oferte şi remuneraţie,/ Momentan sunt fără ocupaţie”. Sintagmele ce exced

refrenului sunt pline de miez, însă nu pot fi reproduse aici.

C.V.-ul meu are un look grosolan, conţine doar o pagină şi dacă trecem peste locul

legendar al naşterii mele (un spital din Corabia, parcă), mai rămân doar câteva rânduri

în care se pomenesc două cărţi şi un noian de articole de specialitate neidentificate.

Probabil c-o să-mi putrezească oasele în partea stâncoasă şi stearpă a arhipelagului

visat.

Cât despre ferocitatea ironiilor plasate sub scoarţa juridică a cărţilor mele de tinereţe

veştedă, ce să mai zic! Am fost mulţumit că nu s-a constituit o celulă de criză la

nivelul topului judiciar, cu sarcina torturării şi uciderii sălbatice, dar discrete a

undevasemnatului. Au fost deştepţi. Cunoşteau poate conţinutul decretului semnat de

don Salvador Dalí: „Toate marile averi încep cu un jaf de proporţii, şi orice succes

începe cu un mare scandal”. Intuind că scandalul nu mi-ar aduce decât o halcă din

60

notorietatea pe care şi-o visau fidelă, m-au marginalizat. M-au trecut sub tăcere, şi-au

cioplit în continuare statuile hâde – tributul lipsei de talent - la adăpostul gândului

imprudent că, în fond, dacă ei nu vorbesc despre mine s-ar putea să nici nu exist. Dar

inexistenţa mea ustură, măcar acum s-au convins.

Oricum, am fost cotropit de remuşcări. Şi încă mă simt mizerabil, cam ca atunci când

încerci să dobori recordul mondial la numărul de scorpioni lăsaţi să ţi se plimbe pe

trup.

Nu pricepe nimeni că sunt un pacifist convins, dar la farmecele metaforei sunt

incapabil să rezist. Iar oamenii se supără pentru că sunt prea limitaţi, le scapă

conştiinţa propriei efemerităţi, a futilităţii rosturilor şi destinelor, iată singura

explicaţie decentă care-a fost de găsit.

Şi ce atât am făcut? De exemplu, am prezentat teritoriul judiciar al republicii Ploieşti

ca pe un tărâm de basm, cu uşoară invidie în glasul grafic transpus. Am făcut din

reclamantul şi pârâtul unui deşertic litigiu comercial personaje, despre care afirmam

că au ajuns în ţinutul supuşilor lui Strâmbă-Lege, unde vor mai avea de înfruntat

felurite orori. Era un motiv să-mi fie respinse toate cererile din cele peste douăzeci de

procese pe care le-am susţinut la tribunalul şi curtea de apel din Ploieşti? Întunecimile

răzbunării pot cotropi fulgerător teritoriile mintale ale bunului judecător? Se vede că

da, ca să nu mă mai agăţ în hăţişurile unor răspunsuri complicate care încep cu “ar

trebui…”.

Vestea bună e că aceste săgeţi înmuiate în otrava meschinăriei nu mi-au infectat

sângele, deşi pe moment a durut. Acum contemplu oarecum detaşat această

încrâncenare de a plăti poliţe inexistente, de a străpunge bezmetic aerul având în faţa

ochilor injectaţi silueta cartonată a unui fantomatic inamic. Jeliţi-i pe oamenii decăzuţi

în judecători, sclavii iluziei că pot zdrobi cu ciocănelul figura de stil!

Ştiţi cum se scrie în interiorul castei? Caligrafic, adică nespus de frumos. În primul

rând, se gravează cu litere de aur fălosul cuvânt “magistrat” la temelia oricărei

îndeletniciri umane clasificabile juridic. Mai citezi un amic, mai ridici în slăvi instanţa

condusă de-un văr. Condimentezi presărând platitudini. Pe urmă se cer bani şi sedii în

schimbul competenţei şi imparţialităţii. Autocritica e cu iz de brigadă (artistică, nu

rutieră), seamănă a cunillingus cu limbă de lemn aplicat puterilor politice. Se simte

implicarea, lupta, ardoarea, totul pentru preasfânta dreptate, să nu precupeţim eforturi,

să facem totul, ia reforma, neamule!, să accelerăm modernizarea justiţiei, fiecare

cetăţean al acestei ţări să aibă dosarul lui - e o încordare titanică pentru camuflarea

61

gunoiului, genul de agitaţie parodică pe care oamenii aceştia au practicat-o o viaţă şi

care n-o să fie bună nici de epitaf.

Am replicat poetic, decent şi discret, într-o notă de subsol: “Pe ansamblu este dezolant

că, după aproape 15 ani de democraţie, doctrina românească geme încă de apeluri la

<<accelerarea reformei>>, <<modernizarea justiţiei>>, <<formarea unui corp

profesional de magistraţi>> competenţi şi integri, întreaga imagine halucinatorie

gravitând în jurul figurii judecătorului-Mesia (<<cheia de boltă>> a peisajului). Ca şi

când, după 15 ani de somn profund, fecioara-justiţie aşteaptă încă sărutul izbăvitor al

unui enigmatic Făt-Frumos reformist, insensibilă la calvarul psihic al armatei de

<<justiţiabili încrezători>> pe care somnolenţa sa i-a distrus”. Unii s-au amuzat pe

ascuns, iar majoritatea a tăcut doct, lăsând impresia că respiră aerul înălţimilor, dar

organizând pânda la diferite cotituri.

Oare mi-au vânat erezia? Oare fumul înecăcios al eşecurilor mele profesionale să

însemne că mi s-a pus foc la vreascurile din rug?

Mă rog, măcar de la abjurare tot ar putea să-şi ia gândul, pentru că n-am chiar nimic

de pierdut.

Confesional: Cum şi de ce am scris două cărţi juridice – spovedanie atipică, în

cadru distonant

Lumea se înrăise.

Eu aşa vedeam lucrurile, ţinând cont de copilăria scutită de dezastre. Am devenit

major la o săptămână după căderea comunismului explicit şi-am terminat liceul

evitând la mustaţă două corigenţe: la biologie şi matematică. Retraşi, ascunşi,

nevăzuţi, negaţi şi satirizaţi, vârcolacii ambiţiilor pândeau.

Tineretul ţării era secerat pe capete de o epidemie agresivă: studiile juridice.

Student la Bucureşti. Lipsit de simţul orientării, aproape fără instinct de conservare.

Eminamente pasiv.

- Luaţi loc!, cred că astea sunt primele cuvinte auzite de la un profesor într-un

amfiteatru al Facultăţii de Drept. Am luat. După un timp m-am ridicat şi-am plecat.

Mi se întâmpla să mă plimb pentru a medita, adică pentru a mă înfuria, fără să realizez

vreodată cât sunt de tâmpit. Credeam că mi se cuvin multe, n-are rost să-mi fac o listă

a frustrărilor tocmai acum.

Am înţeles că sunt inadaptat. Şi-atunci chiar n-am mai ştiut ce să fac.

62

La seminarii erai ascultat ca la liceu. Ţi-ai învăţat lecţia? Mi se părea nefiresc. De ce

s-o-nvăţ? Eu nici nu ştiu ce înseamnă toate cuvintele-astea pe care le-am notat pocit

pe la curs. Învaţă-mă tu! Stil didactic rudimentar, vreau să zic.

M-am târât ca un vierme. Patru ani de viermuire ca să nimic.

Am mototolit toată teoria dreptului, cu tot cu teoreticieni, şi-am aruncat-o la coş. O să

schimb eu lumea, daţi-mi un răgaz şi pe urmă imploraţi-mă să vorbim. Cam prost-

crescut, e timpul să admit.

Practica. Recuziterul s-a dus până la magazie şi mi-a adus pelerina de iarmaroc. Cârpa

neagră a solemnităţii prefabricate, cu potecă albă pentru viitoarele scurgeri de bale.

Gloată nelegiuită, judecă-mă tu, trebuie să-ţi dai seama că n-am ce să caut aici!

Şi plec. Bocceaua inutilităţii sociale atârnă greu, iar un timp am să mă hrănesc cu

ciulini. “Maestre”, “onorată”, “să trăiţi”, “distinse”, “cu respect” sau “o respectuoasă

rugăminte” (după cât eşti de decăzut), iată că m-am prins din frăgezime cu ce ne

îndeletnicim. Ferocitatea mea e ridicolă, ăştia habar n-au ce papă-lapte sunt. Ne

condimentăm petiţiile cu înjurături mentale destul de sinistre, aşa compune imnuri de

slavă orice calic.

Semeţ şi brav, deţinătorul balanţei se înalţă pe tron. E nemuritor până la primul scurt-

circuit. Unul ia bani şi nu-i pasă că ştie că ştii. Altul s-a visat slugă de mic. Uite-l şi pe

stupid, fi-va în toate vieţile posibile fericit! Unii monopolizează ugerele viţeilor de

aur, altora nu le rămâne decât să-şi sugă degetul mic.

La noi în familie se discută doar lucruri serioase, ne-am exilat anatomia şi nevoile

vitale cu aerul că ne dumnezeim. La noi în familie nu se scuipă şi nu se vorbeşte urât.

La noi în familie respirăm greu, suntem mulţi şi gurile put. La noi în familie se

mănâncă decent şi ferit. La noi în familie se munceşte şi se cumpăneşte, se dau note şi

vize, se reconstituie aripi de păsări moarte şi se fabrică unelte pentru săpat galerii. Pe

ansamblu, se trăieşte senin.

Mda, pare că-n cătunu’ ăsta nu prea găseşti răzvrătiţi.

Variante: să râzi tare, să râgâi, să grohăi, să te scobeşti în nas, să-ţi zgândăreşti bubele

ostentativ, să vii cu pantofii plini de noroi, cu roba cocoloşită şi ruptă sau cu părul bej-

rozaliu, să te vopseşti pe dinţi, să-ţi dai cu spray de gângănii sub braţ, să organizezi o

sesiune de defecat la umbra pereţilor exteriori ai instituţiei, să gesticulezi dezordonat,

să izbucneşti în plâns din senin, să urmăreşti cu degetul un imaginar palimpsest pe

podea, să târăşti după tine, legată cu zgardă, o maimuţă de pluş, să nu-ţi mai tai

unghiile o jumătate de veac, să porţi perucă Valderrama, mustaţă Dalí sau drapel

63

Larry Flynt, să te prăbuşeşti la fiecare necuviinţă judecătorească, simulând un leşin.

Poţi? Ia uită-te-n oglindă şi zi!

În ce mă priveşte, m-am sondat adânc şi-a reieşit că nu. Poftim, am mărturisit. Şi-

atunci?

Dacă eşti molâu şi scheletic de înger nu faci nimic din toate astea, ci te apuci să scrii.

Atenţie, că despre mine vorbesc acum. Chipurile ca să dai în sistem, ca să-i pui

dinamită sub buci. Cine râde e monstru, n-are candoare, n-a fost niciodată naiv.

Şi te-apuci să scrii, să tai, să vânezi cuvântul optim, să răsfoieşti, să consulţi, să te

referi la, să critici teoria lui, să-ţi destrami amprenta identitară pe tastaturi, să risipeşti

metafore cu gândul la romanul care-ar fi putut fi, să te scindezi între valea seacă a

limbajului specializat şi piscurile jongleriilor literare, să-ţi refuzi odihna şi

telecomanda, să-ţi asumi riscul de a fi părăsit. Au trecut doi ani? Nu-i nimic, preţul e

mic pentru a măsura clipele de triumf.

Şi partea asta de lume a citit, dar eu nu m-am ales cu nimic. Două-trei vorbe de

admiraţie sau de încurajare, acolo, pot însemna politeţe, deci la socoteala mea nu se

pun. Deschid palma şi văd că e goală, nu tu bani, nu tu faimă, nu tu perspectiva de a

vieţui ferit şi tihnit.

Mecanismul strivirii mele nervoase trebuia repornit. Iarăşi trezire în zori, iarăşi birou

sau instanţă, iarăşi spectacolul insuportabil al şedinţei de judecată, iarăşi drumuri,

dialoguri mercantile, lacrimi în pumnii sprijiniţi pe muntele de hârtii.

De la capăt, hai, încă o încordare, poate acum, ce dracu’, doar doctrina juridică nu e

Harry Potter, câtă minte să ai ca să-ţi propui cucerirea publicului cu elemente de

contabilitatea întreprinderii armonizată european, ori cu acte constitutive şi majorări

de capital social? Adolescentele cu sârmă pe dinţi n-o să asedieze în veci librăriile ca

să cumpere aşa ceva. Dacă despre specia noastră vorbim.

Gemând, scâncind, pipăindu-mi vânătăile, m-am ridicat. Pe urmă iarăşi m-am

prăbuşit. Alcool în fiecare zi. Ciudă pe albul pereţilor care mă strângeau. Somnolenţă

stupidă, cu capul pe tastaturi. Eu, sau cine? Acum? Să scriu? Ha, ha, ha! La ce i-a dus

chestia asta pe Foucault, sau Hemingway, sau Debord? Pe Nietzsche l-aţi întrebat?

Cărţile se deschideau greu, nu ştiu de ce îmi luasem doar din acelea cu coperte de

plumb. A citi e a-ţi hrăni oroarea, a nu mai suporta să mergi, să vezi, să atingi. E a

încremeni fizic. A te ruşina de obezitatea intelectuală, a căuta adăpostul vizuinei ca să

nu fii batjocorit, ca să nu te expui. Ce să faci cu tine e greu de găsit. Deci scrii.

64

Ca să înviorez atmosfera, am decis să dau celei de-a doua cărţi o turnură de roman

poliţist. În vederile mele intrase un proces complex, plin de tehnicisme, greoi, grotesc,

greu de pătruns. Eu însumi i-am descâlcit iţele după un efort imens şi nemeritat. Doar

numele împricinaţilor puteau creşte miza, doar semnificaţia lor istorică putea epata.

M-am străduit să îmbin limbajul ştiinţific cu cel fistichiu, să fac digerabili termenii

tehnici presărând ceva acţiune istorică şi ceva ironii pe adresa ritualului împerechetor.

Degeaba. Am greşit iarăşi, pe ansamblu discursul rămânea prea juridic, iar ironia

înota printre rânduri într-un stil prea subtil.

Toate astea le-am înţeles mai pe urmă, când căutam motivele noii căderi, fără a avea

nici cea mai mică intenţie să mă mai ridic.

Aşa am ajuns aici. Dacă tot mi-am pierdut busola, dacă toată truda este echivalentul a

nimic, dacă lumea trebuie luată aşa cum este, atunci nu face sens să mai fii sobru,

tragic şi constipat ca un înţelept. Mă dau huţa şi flecăresc cu zâmbetul pe buze, poate

asta e şansa mea de a fi fericit.

Eu, cel care scria cărţi juridice, nu mai exist.

65

VII. În Cub

„Legea e tâmpită şi refulată prin definiţie,

destul să-i fluturi în faţă o cârpă roşie, că

împunge” (Philippe Sollers, Războiul gustului)

Poate-aţi citit Procesul lui Kafka. Nu? Nu prea aveţi timp de citit? Şi e mult mai

amuzant zapping-ul duminical? Bine, atunci poate-aţi văzut filmul Cubul. Nici asta?

Încep să mă enervez, nu ştiu pentru ce mi-aţi mai cumpărat cartea. Şi unde dracu’ o s-

ajungem bălăcindu-ne în hedonism pur?

Bine, în treacăt fie recunoscut, şi uşuraticul din mine a simţit c-o ia razna când

Travolta o dansa pe Uma Thurman tulburător în Pulp Fiction şi copleşitor, un număr

de ani mai târziu, în Be Cool. Dacă în mileniul doi nu mi-am putut şterge multă vreme

de pe retină mişcările Umei pe Girl, you’ll be a woman soon – nici acum nu garantez

că sunt deplin vindecat -, în timp ce Travolta încerca să-şi culeagă de pe jos rezistenţa

servindu-şi un discurs etic în oglinda din baie, mileniul trei a adus delicioase

suplimente marca F. Gary Gray: contrastul năucitor de pe scenă, unde un negru sfrijit

şi urât cu spume izbuteşte să cânte melodia vieţii în compania unei puştoaice albe pe

nume Senzualitatea În Stare Pură (erau Fergie & Black Eyed Peas, dar când am văzut

eu filmul încă nu se auzise de ei în România), plus duetul de pe ring, cu o Uma

minunat de coaptă sub pantalonii ei albi mulaţi (ce păcat că Tarantino n-a inventat un

dans şi-n Kill Bill!), dând replica unui Travolta mai convingător ca oricând. Dacă

dimensiunile frazei v-au pus în dificultate, vă vând un pont: recitiţi-o pe bucăţi.

Şi gata cu reveria!

Ideea ar fi asta: imaginaţi-vă o construcţie cubică de înălţimea unui bloc cu vreo

douăzeci de etaje, conţinând vreo zece mii de garsoniere cubice. Încăperile sunt

aparent aleatoriu numerotate şi comunică între ele, însă unele conţin fel de fel de

maşinării ucigaşe; camerele se deplasează continuu, astfel că riscaţi să vă învârtiţi în

cerc; nu există decât o singură ieşire din bloc - o punte spre exterior - însă este

„activă” doar pentru scurt timp, când camera se află într-o anumită poziţie.

Gândiţi-vă că într-o dimineaţă vă treziţi greu, cu capul vâjâind după beţia din seara

precedentă şi cu buzele murmurând înjurături despre necesitatea deplasării la job, însă

în loc de dormitorul din blocul ANL construit cu sprijinul Ministerului Tineretului şi

Internelor sunteţi în Cub! Dacă nu găsiţi traseul salvator nu vă scapă nici dracu’, acolo

66

crăpaţi – de sete, de foame, de jucărioarele infernale din camere, de mâna celorlalţi

prizonieri, de propria mână, de disperare, de panică etc.

Acum gândiţi-vă la justiţia română ca la un imens Cub. Clădirile tuturor instanţelor

judecătoreşti din ţară sunt garsonierele cubice ale imobilului. Există trasee letale, dar

şi încăperi neutre. Cum le ghiciţi? În dimineaţa aceea vă treziţi în dormitorul vostru,

dar în loc de job trebuie să mergeţi la tribunal (adică în Cub, cum ar veni). Veţi fi într-

o cameră sigură? O veţi părăsi viu? Avocatul vă va dărui firul care să vă scoată din

labirint? Niciodată n-o s-o puteţi şti.

Ei bine, eu sunt un fel de călăuză prin Cub (nu vă mai bag şi-n Strugaţki sau în

Tarkovski, că oricum m-aţi pierdut). Nu-mi risc niciodată propria piele, dar încerc să-i

ajut pe captivi. Trebuie să recunosc că mulţi au nimerit în camerele-capcană şi au

murit. Ei, sigur că sacrificiul lor n-a fost inutil, m-au ajutat să întocmesc un fel de

hartă a încăperilor mortale, fără a reuşi însă şi marcarea camerelor absolut sigure.

Asta e problema cu justiţia cubică a României: niciodată nu poţi garanta că una dintre

încăperile sale este curată.

Reţetă. Ca mod de întrebuinţare a hotărârilor judecătoreşti exasperante, recomandăm

înghiţirea pe stomacul gol a unei tablete marca Michel Foucault: “De la suveranitatea

infamă la autoritatea ridicolă mi se pare că avem toate gradele fenomenului pe care l-

am putea numi lipsa de demnitate a puterii”.

67

VIII. În pielea împricinatului mărunt

Procesul nu loveşte pe la spate. Ca supliment de sadism, eşti înştiinţat din vreme că

vei fi schingiuit. N-ai ce face, nu există scăpare. Eşti înregistrat la poliţie, ai familie,

carte de identitate şi domiciliu stabil. Ai intrat în raporturi juridice încă de la naştere

(nu mai vorbim că anumite drepturi ţi-au fost acordate chiar din perioada

intrauterină), fără s-o ştii. A venit vremea să înfrunţi capriciile destinului. Măsoară-ţi

tensiunea şi ţine la îndemână picăturile de inimă. La drum!

Într-o bună zi, poştaşul acela simpatic sună de două ori, deşi nu-l ştiai atât de

insistent: nu-ţi mai aduce doar pensia, ziarul cu supliment TV sau scrisoarea din

Spania, ci şi o bucată de hârtie pe care scrie “Citaţie”. Teribil cuvânt! Întinzi o mână

tremurândă, semnezi de primire şi cauţi să-l iscodeşti pe mesager. Nu ştie. Cară din

astea zilnic, oamenii au tot felul de probleme, dar pe el unul nu-l interesează. Nu vrea

s-audă de tribunale. Predă recipisa şi-atât.

Citaţia nu te roagă, îţi ordonă. Tonul său este departe de-a fi catalogat ca prietenos.

Eşti, pur şi simplu, “chemat în instanţă” în ziua de, la o oră matinală, spre a da

socoteală în calitate de reclamant, pârât, martor, inculpat, parte vătămată sau, în sens

atotcuprinzător spus, de animal social. Te-ai născut întru nemurirea seminţiei, ai fost

dresat ca să interacţionezi, relaţiile sociale definesc adesea starea de conflict, eşti

înzestrat, în proporţie variabilă, atât pentru luptă cât şi pentru acalmii, depinzi de

abilitatea cu care sfâşii sau creşti copii.

La judecata umană nu-ţi sunt examinate sentimentele, cultura, angoasele, nimic din

ceea ce crezi că te-ar defini. Wilde susţinea că orice chemare în faţa justiţiei semnifică

un fel de judecată globală, o sentinţă asupra întregii tale vieţi, dar se înşela. Omul

trăieşte uneori cu iluzia de a-i fi fost delegate asemenea puteri de către însuşi

Dumnezeu. Nu. Nici judecătorul care condamnă la moarte nu judecă viaţa, ci fapta. Se

supune prescripţiilor unui cod. Va avea un somn tulbure. Va fi şi el judecat.

Viaţa ta e o abstracţiune în ochiul inexpresiv al justiţiei, nu va interesa pe nimeni

zbuciumul existenţial care te-a împins să cerşeşti la Poarta Legii. Dacă Legea te va

strivi sau nu este prematur de răspuns, depinde de un purcoi de factori, de luat în

calcul fiind şi norocul personal. Plus întâmplarea. Conjunctura. Gradul de dezordine

din viaţa unui magistrat. Şi alte chestii mărunte, sau suma lor, mai curând…

68

Ce-i de făcut? Dacă întrebăm un maestru Zen, va spune că nimic. Să lăsăm soarele să

răsară, râurile să curgă (în speranţa că vom zări cândva şi cadavrul duşmanului nostru

plutind), păsările negre să croncănească, glaciaţiunea să sosească. Dar nu putem

întreba un asemenea maestru, pentru că ei nu puiesc în Balcani.

Prin urmare, astăzi vom vorbi despre…

Reacţii particulare. Pornisem de la mâna care ţine o citaţie, ne-am abătut pentru a

împunge cu reflecţii fragile porţile masive ale filosofiei dreptului. Am eşuat, ceea ce

reprezintă un mod de-a ne întoarce de unde am plecat.

Deşi nu ştiu ce sunt adevărurile – aşa mi se pare cinstit, să vorbesc la plural – deţin

unul, sau o bucăţică din unicul adevăr (pentru cei care nu vorbesc la plural): primirea

citaţiei nu lasă pe nimeni indiferent. Recunosc, n-a fost o revelaţie, ci o trudă. Ca

toate marile descoperiri, şi aceasta s-a lăsat demascată pe cale empirică şi oarecum

fortuit, având în vedere ocupaţia savantului: avocat. Anunţ juriul Nobel că primesc

premiul şi prin poştă, recomandat.

Am câteva idei pentru instituirea unei noi ramuri ştiinţifice, intitulată Patognomonica

Celui Citat (PCC, în limbajul criptic al iniţiaţilor). Iată:

Dacă eşti reclamant capeţi o stranie stare de agitaţie, proprie bucuriei. Ai fost luat în

serios. Statul s-a înduplecat la o mică cheltuială ca să-ţi trimită mesajul: “Ştiu că

exişti. Te aştept pentru amănunte”. Proprietatea ta, moştenirea ta, prejudiciul tău

material sau moral, decizia ta de a divorţa pentru nepotrivire de caracter constituie

acum centrul de interes al autorităţii de stat. În ziua înscrisă pe citaţie ţi se va face

dreptate. Vei fi ascultat, crezut, compătimit, ocrotit. Te vei întoarce acasă despăgubit.

Sigur, avocatul ţi-a cerut o groază de bani şi te-a ascultat cam distrat, ţi-a pus întrebări

ruşinoase, ţi-a retezat vorba şi te-a luat de sus; nici măcar nu ţi-a arătat ce-a scris

acolo, clar că evenimentele nu sunt relatate cum ai fi dorit. Nu-i nimic, ai să-i spui

judecătorului tot, pas cu pas, exact cum ţi-ai notat pe cele 25 de pagini de caiet şcolar,

scuzându-te că nu ştii să vorbeşti ca-n lege dar cerându-ţi drepturile în mod ferm,

neclintit. Adormi fericit, cu imaginea pârâtului sugrumat de tentaculele groazei. În

aşteptarea termenului, parcă timpul se împleticeşte, din motive obscure are un mers

poticnit.

Dacă eşti pârât înţelegi mai greu ce se-ntâmplă. Se numeşte adaptare la mediu,

instinct pur. E o reacţie de apărare, ca şi când ai vrea să faci imposibil evenimentul

69

prin simplul refuz de a accepta producerea lui. Ştii că ţii în mână o citaţie, dar dacă-ţi

spui că asta nu e posibil în realitate?

Nu ţine, după câteva secunde citaţia invadează realitatea, pătrunde în câmpul raţiunii,

pulverizează toate fortificaţiile din subconştient. Parcă gulerul cămăşii te strânge,

palmele transpiră, cutele încruntării caută să se eternizeze între ochi. Te vezi pus la

zid, dacă te cheamă acolo înseamnă că te-au găsit într-un fel vinovat, deşi ai motivele

şi scuzele tale, poţi explica, numai de n-ar fi târziu. Îţi treci în revistă educaţia,

temperamentul şi moralitatea, poate regreţi unele devieri comportamentale, te

consolezi în final cu intima încredinţare că eşti, în fond, un om bun.

Dar nu vei ceda, ticălosul care te-a târât în instanţă nu-şi va obţine satisfacţia chiar

atât de uşor. Drace, dar petiţia din spatele citaţiei e semnată de un avocat! Trebuie să

fie vreunul din căpcăunii ăia cu cravată, care-l înfăşoară pe judecător în vorbe şi te

mănâncă de viu. Tu n-ai de partea ta nici un diavol din ăsta, iar de unul singur… mai

bine nu te mai duci. Parcă fata cea mică a vecinului făcuse o facultate de-asta de legi,

da’ cum să te apere copila aia sfrijită care-ţi zicea săru’-mâna şi nu ridica ochii din

pământ? Întrebi în stânga şi-n dreapta, dai telefoane, te-nvârţi vreo oră-două pe lângă

tribunal.

Nimic.

Până la urmă, o rudă îndepărtată îţi dă un nume şi-un număr de telefon. Le avea de la

o cunoştinţă care e procuror. “Cu ăsta mergi la sigur, e plin de relaţii, i-a descurcat pe

toţi. Vezi, fii şi tu atent, nu mă face de râs!” Încântat, îţi închipui un mafiot d-ăla din

filme, atletic, spilcuit, alunecos. Viaţa are chef de glume. O fi având el relaţii, dar e

îndesat, urât şi bubos. Ţoalele-s mototolite şi arată cam şleampăt, îţi întinde o mână

moale şi bolboroseşte un salut morocănos. Tu-i întinzi citaţia, el uită să te invite să

stai jos. Uită cu totul de tine, de fapt. Vreo zece minute vorbeşte la telefon, alte cinci

priveşte fix un perete. Discret, simulezi un acces de tuse. Bingo!, s-a prăbuşit înapoi

pe pământ. “Mda, ia să vedem… aţi primit o citaţie”, aruncă în silă revelaţia zilei. Dai

să spui ceva, dar ridică mâna, cu ochii în actul-anexă. Citeşte, apoi azvârle hârtiile pe

birou. Doreşti să-ţi asiguri serviciile unui avocat, din câte-nţelege el. Te repezi să

confirmi, să-i spui că ţi-a fost recomandat de…, ţi-o taie cu “da, ştiu, ştiu”, numai că e

cam aglomerat, cauza ta e complexă, ştie şi el…, oricum, dacă-ţi face hatârul ăsta o să

te cam coste ceva, ţie-ţi rămâne un resemnat “sigur că da, numai să-mi spuneţi cât”,

cifra îţi înmoaie picioarele şi te aşezi fără a-ţi mai păsa de întârzierea invitaţiei lui. Îi

smulgi o eşalonare, pui pe masă întreg conţinutul portofelului şi ieşi plutind în

70

ambiguitatea formulei “ne vedem la termen, când veţi aduce şi restul de bani”. Oare

asta să însemne că, în fine, ţi-ai angajat avocat?

Cam aşa. Ai un fel de sosie, pe care-ai plătit-o ca să-ncaseze vârfuri de spadă în locul

tău, în duel. Asta e una din micile plăceri furnizate de ban: se găseşte întotdeauna

cineva care să facă treaba murdară pentru tine. Bancnota e un detergent pe invers,

chiar moartea unui detergent: previne murdărirea, te păstrează imaculat.

Avertisment. Naivitatea dăunează grav stării materiale şi sănătăţii psihice! Oricât ar

părea avocatul de implicat emoţional în cauza dumneavoastră, nu e! Întotdeauna, cel

care pierde cu adevărat e clientul şi numai el. Lamentările avocăţeşti sunt trucaje, ca şi

demascarea comploturilor universale împotriva dumneavoastră, scandalagiul vertical.

Cel care nu vă pregăteşte subtil pentru eşec nu e avocat, ci călău. După surpriza finală,

nici măcar pentru procurarea medicamentelor nu vă va sprijini.

Antipatici, totuşi, aceşti buldogi ai legii! Se agită, latră, sar la gât, nu râvnesc decât

banul şi faima. Dezastrul e supliciul nostru şi deliciul lor. [M-am inclus în “nostru” ca

figură de stil, vă reamintesc că discutaţi cu un avocat; dar, pentru că nu sunt lacom,

am devenit apostat].

Nu există sărbătoare mai mare în comunităţile restrânse decât moartea unui avocat.

Printre bucuriile simple putem număra senzaţia de bine care ne invadează la gândul că

şi lucrările diavoleşti îşi au sfârşitul lor. Împărăţia avocaţilor e din lumea aceasta, cu

toate maşinăriile, casele, pământurile şi dobitoacele ce definesc materia ei. Pieirea

agonisitorului e prilej de redistribuire, aşa se exprimă justiţia transmundană de cele

mai multe ori.

Bun, am ajuns la procest. Eu, omul mediu, sunt familiarizat cu înghesuiala, cu

aşteptarea şi cu mirosul de transpiraţie. Toate statisticile mi se închină, programele tv

sunt întocmite cu gândul la mine, ziarele îşi definesc succesul după cheful meu de-a le

cumpăra. Sunt în centrul imaginaţiei artistice, orice activitate umană devine rentabilă

dacă-mi este pe plac.

Nici justiţia n-ar avea sens fără mine. Îmbulzeala din tribunale sunt eu. Pentru mine se

deschid porţile, pentru mine se afişează orarele şi listele de şedinţă, pentru mine-şi ţin

slujbele aceste preotese nurlii.

Nu sunt foarte conştient de importanţa mea, m-am obişnuit să fiu trecut cu vederea

sau să mi se vorbească răstit. Îmi spune domnu’ avocat să stau cuminte pe colţu’

71

băncii ăsteia, stau. Asta dacă vine la-nfăţişare, că s-a-ntâmplat să ceară păsuire dacă e

plecat la altă judecată sau e bolnav. Când mi se strigă numele cu atâta lume de faţă, de

fâstâceală mai uit şi că trebuie zis “prezent”. Când dau să-mi spun părerea, avocatu’-

mi face semn să tac, iar judele se uită urât. Vorbesc doar între ei, acolo, în cuvinte

străine, din care familia mea nu pricepe nimic. Avocaţii zic mereu că se-amână, că

trebuie să vin iar peste o lună, că nu ştiu ce încurcături cu nişte hârtii sau experţi ţin

dreptatea în loc, că nu s-a ştiut de la început că durează atât, că aşa e la judecată, eu ce

pot să ştiu? Avocaţii dau din mâini, îi citesc judecătoarei din cartea de rugăciuni, se

mai întorc şi fac cu ochiul spre sală, strigă unul la altul, notează ceva pe hârtii şi m-au

expediat. Cică să ţin minte negreşit termenul, că ei au destule pe cap.

Întâmplare. Eu, naratorul, simt nevoia să mă implic. Iertăciune dacă subminez

pretenţiile de obiectivitate cu fapte culese din tabloul de familie (detalii dintr-un cadru

lărgit). Iubiţi-mă aşa cum sunt.

Tata-mare nu e os domnesc, deşi manierele mele asta lasă de presupus. E, mai curând,

un eşantion reprezentativ din talpa ţării, locuitor al unui sătuc cu nume de constelaţie,

situat pe lângă malul drept al Oltului şi deţinător al unei performanţe notabile: reţeaua

de străzi care-l traversează n-a cunoscut niciodată covor de asfalt. Pe tata-mare nu-l

deranjează: dacă excludem din baza de calcul căruţa, tot ce-a condus vreodată se

numeşte tractor. Cu permis sau fără, nu m-apuc acum să-l denunţ.

Nu ştie el multe despre împărţirea dreptăţii, jus, dura lex sau cogito ergo sum, dar

ideea îi place. E ceva să-ţi pui hainele de duminică (deşi nu e duminică), să-ţi iei pix

şi hârtie şi să pregăteşti banii de drum ca să fii de faţă la judecată în Corabia, la oraş.

Nişte domni serioşi te strigă pe nume şi te întreabă ce doreşti, nu e ca şi când

peştişorul de aur ar fi înghiţit tocmai râma din undiţa ta?

Am înăbuşit în faşă, deşi cu maximă dificultate, o serie de procese de grăniţuire,

revendicare, daune, insultă, servitute, obligaţie de a face şi parcă-parcă l-am auzit

ceva şi de un depozit bancar pentru Dacie, spulberat de inflaţia democratică a

halucinantului deceniu (10, cel anterior, anii ’90, sfârşitul secolului XX şi al

mileniului doi, din ’91 până-n două mii, dacă era greu de priceput). Veştile despre

Caritas au sosit prea târziu la el în cetate – de unde se vede că omul cu adevărat liber e

cel deloc informat – , deci de figuraţie în epopeea asta ne-a scutit. Nu orice disensiune

merită un proces, însă n-a avut ocazia să piardă prea mulţi bani căutându-şi dreptatea

72

în justiţia noastră gratuită şi nu pare convins de truismul pe care tocmai l-am făcut

scăpat.

Sigur, a ţinut să-şi fructifice unele ambiţii situate mai presus de sfaturile pacifiste ale

descendenţilor deprinşi cu aplicarea legilor pe la oraş. A ales tactica discreţiei, a

trecerii sub tăcere, îşi mai redacta singur câte o cerere sau se mai lăsa agăţat de vreun

avocat. Aflam în faze maligne, se spovedea doar când simţea că dreptatea-l ocoleşte

iremediabil sau când nu se putea abţine să împartă cu rudele apropiate bucuria unui

triumf. N-au fost multe, avem de-a face doar cu un ţăran uşor orgolios şi oarecum

încăpăţânat, nu cu un procesoman.

Recent, având el în jurul a 80 de ani, mi-a zis o chestie minunată, n-am cum să nu v-o

divulg: “Mă, Miti, io n-am drăcuit niciodată, că nu mi-a plăcut. Când mă supăram rău

mai ziceam lucruri urâte, da’ nu cu dracu’, ziceam numa’ <<Fire-ai al moartii>>!”

Înţelegeţi? Dracul înseamnă iad, trimiterea preopinentului la cazan, blestemul

maximal, pe când referirea la moarte lasă deschisă portiţa iertării de păcate prin

intermediul Judecăţii de Apoi. Un fel de “aleagă-se de tine ce-o vrea Dumnezeu!”.

Refuzul unui om de a-şi judeca semenii. Eu am fost tulburat.

Ca să vedeţi că satisfacţia înfăptuirii dreptăţii transcende obiectul material al

procesului, am pregătit pentru astăzi rola unei pricini de-a lui.

Aţi auzit, probabil, că unul dintre animalele domestice nonagresive este oaia. Omul n-

o hrăneşte şi ocroteşte în mod dezinteresat, ci ca să-i fructifice unele secreţii şi

pilozităţi. Asta când n-o sacrifică în mod barbar, sub un confuz pretext religios, dar –

zic eu – intolerabil, încă din faza de miel.

Câţiva oameni din satul-constelaţie au decis, la un moment dat, să-şi reunească oile

într-o mică turmă, pe care s-o păzească ei înşişi, pe rând. În urma acestui experiment

sociologic (n-am prea ştiut niciodată cu ce se ocupă ştiinţa respectivă şi de aceea nu

găsesc deplasată utilizarea în context a acestui cuvânt), tata-mare s-a văzut mai sărac

cu o oaie. Şi-a însuşit-o un consătean, pretinzând că domoala făptură face obiectul

unui drept de proprietate din patrimoniul lui. Cred că nu acestea i-au fost cuvintele,

dar ceea ce contează e că ideea am izbutit s-o exprim.

În ciuda apelurilor la resemnare, tata-mare trăgea cu urechea mai mult către gura

colectivă a satului – chestie de imagine, din câte am priceput – şi n-a putut tolera

gestul, astfel că a declanşat o dispută judiciară fără menajamente. Era decis să meargă

până la capăt, să nu aibă odihnă până ce nu s-ar fi văzut “pus în dreptul lui”.

73

A fost o luptă de uzură. Citaţii, înfăţişări, dezbateri, martori, “să jure el că oaia e a

lui”, avocaţi, bliţuri, invazie media, parcă s-au negociat şi drepturile de ecranizare –

mă rog, cam tot ce vedeţi prin filmele americane de consum nervos. În succesiune

logică, pe fondul aclamaţiilor mulţimii, judecătorul s-a pronunţat: oaia trebuie să

revină proprietarului de drept. Adică lui tata-mare, bineînţeles.

Dar tâlcul poveştii n-a fost încă dezvăluit.

Probabil că oaia cea disputată nu se mai află astăzi în viaţă (cât trăieşte o oaie? Habar

n-am. Cât e lăsată, presupun), dar sigur e că ea nu s-a mai întors niciodată în

patrimoniul bunicului biruitor. Nici măcar echivalentul ei bănesc. Debitorul n-a dat-o

de bună-voie, iar creditorul n-a apelat la forţa de constrângere a statului. Tata-mare se

simţea împăcat ştiind că printre actele casei are sentinţa care-i făcuse dreptate şi pe

care-o putea arăta oricui. “Bine, bre, atunci de ce-ai mai cheltuit atâta pe avocaţi şi pe

drum?”, am întrebat şi eu, cam nătâng. “Păi, cum de ce? Că era dreptu’ meu, nu?”

Magistral! Dacă tata-mare s-ar fi născut într-un spaţiu/timp care să-i permită să-l

cunoască pe impozantul Rudolf von Jhering, cazul său avea şanse să devină obiect de

studiu la Universitatea din Viena secolului nouăsprezece. Dreptul e luptă!, vibra

domnul acesta, trăgându-i scatoalce depăşitului Savigny. Dreptul se naşte din conflict,

din convulsii, sunt munţi de cadavre în spatele ideii de ars boni et aequi, distilată abia

de romani. “Ştii de ce meriţi omagiile mele, moşule?”, l-ar fi iscodit Jhering pe tata-

mare. I s-ar fi răspuns că nu. “Pentru că, deşi n-ai auzit în viaţa matale de teoriile

mele, m-ai confirmat. Ai purtat o bătălie splendidă pentru a-ţi proteja un drept deşi,

strict tehnic, nu te-ai ales cu nimic. Dacă la momentul destrămării turmei celălalt ţi-ar

fi cedat oaia, recunoscându-ţi dreptul de proprietate asupra ei, ai fi fost total

neinteresant. Un drept obţinut fără trudă poate fi comparat cu un copil pe care l-a

adus barza; asta pentru că ceea ce a fost adus de barză poate fi luat de vulpe sau de

vultur. Dar aşa cum mama nu va abandona copilul născut din pântecele ei, cu atât

mai puţin va renunţa un popor la drepturile şi instituţiile sale cucerite prin muncă

grea”4. Nu sunt sigur că tata-mare ar fi plecat acasă pe deplin lămurit. Mie mi se pare

că domnul Jhering susţine că este mult mai bine să te judeci pentru a-ţi obţine

drepturile – de dragul de a lupta – decât ca semenii să-ţi lase beatitudinea posedării

liniştite a lucrurilor proprii. Oare sunt greu de cap?

4 Italicele chiar sunt ale lui Jhering. Şi i le cedez de bună-voie, n-am chef să nejudecăm.

74

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

IX. Decalogul justiţiabilului

Justiţiabilul este partea, fiara aceea antipatică ce încarcă rolul instanţelor, irită

arhivarii cu întrebări tâmpite, determină rata criminalităţii, justifică rostul avocatului

în societate, trezeşte instinctele sadice ale procurorilor şi alimentează semeţia funcţiei

de judecător.

Am impresia că nimeni nu i-a atras atenţia justiţiabilului, până acum, că unul dintre

cele mai păguboase jocuri de noroc, cel care-a subjugat umanitatea din negura

timpurilor până-n crepusculul prezenturilor este… procesul.

Dreptatea absolută e un concept prea sofisticat, o ţintă imposibil de atins, deopotrivă

de oameni şi de zeităţile lor. Ne-am îngrozit împreună urmărind filmul dezmăţului

zeilor; cât despre divinitatea creştină, e de luat în considerare interpretarea Facerii din

perspectiva raţiunii cinice a lui Sloterdijk: citind în sens invers acel “Dumnezeu a

creat omul după chipul şi asemănarea Sa”, se limpezesc parcă apele învolburate ale

răzbunărilor, geloziilor şi nesăbuinţelor personajului principal al Vechiului Testament.

Legile i-au fost date lui Moise şi pe urmă, într-un acces de mânie, distruse – cine mai

ştie cum ar fi evoluat omenirea cunoscând conţinutul lor?

Evoluţia a atras gândul resemnat că o hotărâre judecătorească nu face dreptate decât

rareori şi aproape întâmplător. Din cumulul de factori care aduc oamenii la proces

majoritatea scapă cântarului, iar rezultatul obţinut astfel nu poate fi just. Suum quique

tribuere a rămas un utopic imperativ de drept roman, căci nu s-au născut încă nici

legiuitorul, nici magistratul care să cartografieze calea dreptei cumpăniri.

Grecii nu ne-au dat doar filosofia, ci şi grosolănia erorii judiciare. Atenienii l-au ucis

cu sânge rece pe Socrate, fără ca zeii să pară câtuşi de puţin stingheriţi. Vrea să

impună zei noi? Perverteşte tineretul? Rechizitoriu pe cât de grotesc, pe atât de

eficient. Xenofon nu-şi revine din stupefacţie: cum, Socrate? Să submineze autoritatea

zeilor, el? Dar “Socrate spunea că trebuie să facem cu bună ştiinţă cele ce ni le-au

hărăzit zeii să le cunoaştem, iar cele ce nu sunt la îndemâna oamenilor să căutăm să le

aflăm din oracolele zeilor; dar, zicea el, zeii nu comunică decât cu cei cărora le sunt

dragi”5. Să corupă tinerii? Ba dimpotrivă, întotdeauna a pledat pentru înţelepciune şi

cumpătare, “atât de stăpânit în plăcerile iubirii şi ale stomacului”. Chiar “i-a ferit pe

5 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, trad. GrigoreTănăsescu, p. 3.

75

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

mulţi de vicii, i-a făcut să dorească virtutea şi le-a trezit speranţa că dacă o cultivă, vor

deveni odată oameni adevăraţi”. Virtuos înseamnă stricat? Atunci Atena a fost o casă

de nebuni, după părerea mea. Dar mai curând vreun cuget mărunt i-a purtat sâmbetele

lui Socrate, asta e clar. Şi totuşi, el a primit sentinţa cu capul plecat. Tot ce-i mai

putea da Atena era o cupă cu otravă, iar un “nu, mulţumesc” ar fi putut corupe într-

adevăr tineretul, sugerând că autoritatea legii ţine doar de disponibilitatea subiectului

de a o recepta. A refuzat deci calea ruşinoasă a evadării, mustrându-l pe amicul care

nutrea gândul smucit. Şi-a consolat discipolii dezvoltând teoria nemuririi sufletului, a

golit cupa şi, slavă lui Zeus, a amuţit. Xantipatica lui soţie era, în fine, dispensată de

tentaţia cotidiană de a-l bodogăni.

Justiţie, pătat cu sânge este blazonul tău! Crima organizată poartă numele dreptăţii,

pizma, răutatea şi instinctele se acoperă cu haina legii şi îi ţin sub ascultare pe

judecători. Încovoiaţi sub apăsarea meschinăriei şi pervertiţi sub voluptăţile puterii, în

spatele epidermei faciale magistraţii ascund un chip hâd. Zeitatea lor tutelară e hârca

imprimată pe steag negru, abil mascată de jurăminte, formule solemne, colecţii de

legi, cruci, Biblii, steme şi citate latineşti.

Ca să fim totuşi pragmatici, trebuie să ne declarăm disponibilitatea de a încerca să

supravieţuim. Chiar şi când gaura neagră a oamenilor legii ne-a absorbit.

Nu există reţete universale, nu s-a inventat leacul care să se potrivească oricui. Să

ţinem ochii deschişi (dacă nu sunt de sticlă), iată atitudinea aflată la îndemâna tuturor.

Caut să vă fiu un sprijin, dar primiţi sfaturile mele cu rezerve şi aplicaţi-le cu

prudenţă, de la caz la caz.

Decalogul meu încape lesne pe o foaie A4 (chiar cu font 16, pentru bătrâni şi

ochelarişti), care poate fi înrămată cu sequoia la Rame.Geamuri.Oglinzi şi agăţată-n

living, lângă răpirea din serai. Merge şi brodat pe etamină, cu motive florale şi

păsărici la borduri. Mai poate fi inscripţionat pe tricouri, chiloţi, taioare, sacouri, căni,

platouri, iar pentru cei cu excedent de simţ al umorului, şi pe cruci. Fanilor din mediul

artistic sau marinăresc le recomand un tatuaj pe antebraţul fără sirenă.

Dar hai să nu vă mai fierb, ia uite ce v-am pregătit:

Eu sunt sfătuitorul tău dezinteresat; să n-ai alţi avocaţi în afară de mine, iar dacă-i ai

ţine cont de următoarele nouă porunci.

76

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Să nu iei în deşert concluziile procurorului. Pentru judecător sunt mai importante

decât dreptatea ta.

Să nu te judeci niciodată cu statul, în oricare dintre manifestările lui. Eşti victimă

sigură, vor râde pe seama ta.

Să nu te încrezi decât în legea scurtă, fără norme metodologice, modificată rar şi

nesemnificativ.

Să nu furi decât de la stat.

Să nu cutezi a desluşi fără tălmaci voinţa legiuitorului. El se exprimă metaforic,

abscons, oracular, ilogic. E viclean şi desfrânat.

Să nu-i ceri avocatului ceea ce nu-ţi poate da. El nu ştie decât să ia.

Adu-ţi aminte de ziua procesului şi cinsteşte-ţi avocatul cu bucate din gospodăria ta.

Să nu pofteşti la avocata adversarului tău.

Să nu-ţi ucizi toate orătăniile din ogradă ca să câştigi un singur proces, indiferent de

dimensiunile ambiţiei care te-a animat.

Anticipează frustrările judecătorului – de regulă e imposibil să le ghiceşti pe toate,

dat fiind că e plin – şi nu le zgândări. El dă soluţia, nu tu.

Cum? Sunt unsprezece? Bun. Fiecare o va şterge pe cea considerată în plus.

Să nu cădeţi nici în celălalt recipient al erorii, acela al compătimirii fără rezerve,

îndatorată reprezentării angelice a chipului justiţiabilului necesarmente bun. Mulţi

sunt pociţi sufleteşte, au scandalul în gene sau sunt dirijaţi de ban. Unii adulmecă

moşteniri sau casele bătrânilor nevolnici şi însinguraţi, alţii exploatează ignoranţa

semenilor, alţii caută pricină doar ca să se audă articulând cuvinte în sala de tribunal.

Accesul animalelor în templu fiind prohibit, toţi participanţii la ceremonie au trăsături

umane, iar de-aici încolo imaginaţi-vă ce doriţi.

Spectacolele de gală ale justiţiei prezintă avantajul de a fi frecvente şi gratuite.

Reprezentaţiile circului judiciar beneficiază de o menajerie completă, speciile se pot

exprima aproape neîngrădit. Numerele de iluzionism avocăţesc, pocnetele din bici ale

dresorilor în robă, clovneriile martorilor şi datul de-a berbeleacul al procurorilor

dresaţi, iată deliciile din programul cotidian. Lume, lume, leagă-ţi minorii la poartă şi

intră pentru senzaţii hard! Suntem la tine în oraş, iar cum justiţia e sedentară n-avem

nici cea mai mică intenţie să ne cărăbănim.

77

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Exagerez, evident. Actul împărţirii dreptăţii este o ceremonie sumbră. Am vrut să zic

sobră. Judecătorul de azi s-a îndepărtat îndeajuns de paradigma Marelui Inchizitor,

mai ales că tortura explicită e pedepsită penal.

S-o spun altfel. Imaginaţi-vă morocănoasa adunare ca pe o comunitate de actori cu

măşti. Măştile solemnităţii şi decenţei, interzisă purtarea căciuliţelor cu ciucuri

multicolori. Smulgerea măştilor atrage surprize neplăcute, de aceea n-o recomand: în

spatele lor nu sunt oameni, ci monştri, descoperire care poate nărui falnica temelie a

statului de drept.

Ce propuneri de ameliorare putem avansa, aşadar?

În stadiul acesta, sincer, eu nu văd ieşiri. Aşa e specia, săracă la cuget şi devoratoare

prin instinct. Similarităţile identificate de Hobbes între om şi lup îmi inspiră admiraţie

încă de când m-am făcut mare şi am început să fiu muşcat. Am urme şi-acum. A

spune dreptul e o formă de turbare, în cazul acesta muşcătura prezintă un insidios

efect anesteziant. Eu n-am nostalgia mersului în patru labe însă, dacă bunele maniere

o cer, îmi voi omagia astfel rudele din păduri.

Ştiu, se aşteaptă soluţii, de ironii rafinate sunteţi sătui. Ca să-mi dau totuşi cu părerea,

zic că actul de descompunere şi atribuire a dreptăţii ar trebui încredinţat

extratereştrilor, dacă americanii ar admite, în cele din urmă, existenţa lor.

Dar atunci întreb şi eu, ca tot omul care-n ochiul ciclonului se spală pe mâini: n-au

fost fraieri cei care i-au dat drumul acasă lui E.T.?

Protestaşul

Acum chiar mi-e greu să justific cuvântul, deşi nu obişnuiesc să las indolenţa să-mi

defileze pe chip. Oboseala fiinţei care caută cuvinte, cam asta mă simt. Altele cu

fiecare pagină, sau temă, sau frază, meditaţie asupra inepuizabilului filon de metafore

excavat zi şi noapte sub o ţeastă devastată de tornadele conştiinţei. Climă în

schimbare, fenomen antropogen, adică iată ce înseamnă să te desconsideri adult.

Somn. E nevoie de un somn lung, de limpezire, de revigorarea plantaţiei de cuvinte.

Ele nu mă mai au, învinge ridicolul expresiei plate, scormonirea latentă a bagajului

fundamental.

78

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

E frivol să te îndeletniceşti cu glosarea textelor proprii, deci dacă există oameni care

vor face pe aripa dură a intelectualităţii fortificate formulând asemenea obiecţii, atunci

se expun stupid căutându-mă când eu lupt împotrivă-mi, pe chiar baricada lor. La

gunoi cu mine, vreau să vă fiu rebut!

Apa aceasta s-a limpezit. Dar… “protestaş”? De unde până când? Seamănă cu un titlu

de Llosa, dacă n-ar fi atâta distanţă de la omul judecăţilor neterminate până la

povestitor.

Deci cu toţii au înţeles nimic, sună a circumstanţă atenuantă, a disculpare, a aruncare

a vinii pe nebunia celor puţini, categorie din care mi-e lehamite să mă exclud.

Bine, clarificări. Am început poetic pentru că, prin titlu, parcă l-am idealizat în mod

necugetat pe individ. Cei care scriu ştiu. Gândurile o iau razna. Sunt tot ce e liber din

noi, de când ne-am folosit libertatea ca să consimţim la constrângerile corpului social.

Gândurile ne risipesc în aer, fără urme de paşi pe pământ.

Protestaşul este varianta de circulaţie regională a procesomanului, practicant prin

vocaţie al duelului judiciar. Ca şi avocatul sau martorul, este un auxiliar al justiţiei. E

omul cruzimii de sine, plătitor de impozit pe resentimente, omul invizibil şi de aceea

veşnic îndurerat. El reclamă pentru că nu există (deşi ar râvni), pentru că e stăpânit de

iluzia înfrângerii cecităţii aproapelui, pentru că vrea să-şi strige fragilitatea şi

afundarea în futilitate, pentru că pe-aici s-a priceput să-şi deschidă propria cărare spre

sens.

Material, moral, sentimental, social a fost pus la podea. Pentru el, competiţia s-a

încheiat. Ce i-a rămas? Să fie clovnul justiţiei, saltimbancul teatrului judiciar. E

bufonul Curţii, cel care alungă duhurile dezodihnite ale executaţilor din pretoriu. E

expresia complexităţii speciei. Există în virtutea diversităţii, ori a perversităţii vieţii

naturale. Se distinge ca personaj tragic cu gesturi împrumutate din estetica ridicolului,

perfect încadrabile în categoria “act artistic involuntar şi prin aceasta desăvârşit”.

Nu există instanţă fără un protestaş stabil, fără prigonitorul de vecini, cel care umflă

benevol cifra statistică a bizareriilor judiciare. El justifică sporul de mediu toxic al

distinşilor magistraţi. Ar trebui încadrat în schema de personal şi remunerat generos.

Ar trebui să poarte robă multicoloră, să primească drept de veto şi drept de pălmuire a

completului. Justiţia ar fi o feerie, slavă maeştrilor oficianţi!

79

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Casta protestaşilor e şi ea dezbinată: unii preferă procesele penale, alţii pe cele civile,

unii se răfuiesc cu autorităţile statului, alţii n-au treabă decât cu rudele sau cu vecinii.

De ce o fac? Am fi rudimentari urmând impulsul de a-i cataloga drept “nebuni”. Strict

tehnic vorbind, nici măcar în psihiatrie nu se mai utilizează cuvântul “nebun”. De

aceea am şi evitat termenii cu elemente de compunere utlizaţi în descrierea stărilor

patologice, precum “procesoman” sau “procesomanie”. Această “-manie” este

indicatorul obsesiei patologice, ceea ce l-ar simplifica în mod nedrept şi l-ar

deresponsabiliza pe protestaş. El se vrea un alchimist al dreptăţii pure şi nu va

răspunde la tratamentul medicamentos.

Subiecte de presă. Galaţi: trei oameni cu pancarte inscripţionate sunt văzuţi în faţa

Seraiului Justiţiei. Acolo scrie că fac greva foamei. De ce? Pentru că “au drepturi”.

Liderul lor pretinde că a intentat 150 de procese, pentru că aceste drepturi se cer, la un

moment dat, valorificate. Încearcă să pară tragic, dar trufia profesionistului îl

trădează: deşi n-a apelat niciodată la un avocat, aproximativ jumătate dintre procese

pretinde că le-a câştigat. În greva cu pancartă caută un supliment de satisfacţie

judiciară. Ceilalţi doi nu şi-au elucidat încă menirea. Liderul i-a convins că şi ei “au

drepturi”; ergo, uneori trebuie să refuze hrănirea. Lefegiii Seraiului caută punţi de

negociere pentru că par timoraţi.

Constanţa: un Mare Maestru al plângerilor penale domină aria tribunalului şi a

cârciumilor din jur. Preţul delectărilor sale protestatare este o femeie scoasă din minţi.

Femeia i-a fost soţie, dar a divorţat şi-a plecat, împreună cu fiica plămădită în comun.

Gestul plecării a declanşat avalanşa de procese penale: insultă, calomnie, rele

tratamente aplicate minorului, tortură, lipsire de libertate în mod ilegal, ameninţare,

lovire. Ultimul succes al savanţilor noştri din ingineria genetică juridică este femeia-

inculpat. Ziarele se miră de paralizia justiţiei în disputa cu Marele Maestru. El pare

invincibil pentru că stăpâneşte perfect tehnica dreptului la petiţionare. Poate şi

plecarea femeii l-a tulburat.

Brăila: sub asediul petiţiilor trăieşte, de ani buni, o întreagă scară de bloc. Cu

administrator cu tot. Gestul banal al întemeierii unei familii le-a fost acestor oameni

paşnici fatal: statul s-a angajat, în deschiderea Codului familiei, să ocrotească uniunea

liber consimţită dintre o mahalagioaică şi un procesoman. Combinaţie de coşmar: ea

80

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

provoacă scandaluri, el caligrafiază pe plicuri adresa tribunalului local. Nu există

vecin nejudecat.

Dar ceea ce multă vreme a rămas taină de stat este că România deţine perla coroanei

în materie de jălbaşi. Plini de tact, bărbaţii noştri politici au evitat să uluiască

mapamondul cu mărturisirea că l-au făcut posibil pe liderul mondial. Pe cel care a

demonstrat prin fapte vulgaritatea cuvântului “procesoman”, pe regele petenţilor, pe

poetul plângerilor penale, pe cel mai neobosit dintre reclamanţi, pe cel care mi-a

ocupat gândurile când m-am oprit asupra titlului vag nobiliar Protestaş. Reveriile

introductive i se datorează, acum mă pot spovedi.

Este poliţist pensionar, se numeşte Leontin Sălăjan şi la ultimul recensământ adunase,

potrivit Magazinului Sălăjean din mai 2005, 745 de procese ca reclamant şi 300 de

mitinguri ca organizator. A fost descoperit de cotidianul central Evenimentul Zilei în

aprilie 2004, la modesta cifră de 370 de plângeri. În ediţia din 4 mai 2004 a ziarului se

consemna o evoluţie aparent îngrijorătoare: “Dacă în 22 aprilie 2004, adică în urmă cu

12 zile, el se putea lăuda că este autorul a 370 de plângeri, în cursul zilei de ieri

numărul acestora ajunsese la 408”. Şi-a schimbat obiectivul din mers: dacă iniţial nu-l

interesa decât o oarecare măsură reparatorie pentru o pensionare pretins abuzivă,

amploarea nebănuită a ambiţiei sale judiciare i-a deturnat gândul către Cartea

Recordurilor. De când auzise că întâiul performer omologat este un japonez care s-a

oprit pe la două sute şi ceva n-a mai avut astâmpăr. Ceea ce pare să ignore însă e

atitudinea discriminatorie a celor de la Cartea Recordurilor: ca şi la Gheata de aur

fotbalistică, România nu se pune. Ne suspectează de artificii ignobile, suntem

stigmatizaţi.

Atunci, în mai 2004, însuşi bravul Leontin îşi mărturisea epuizarea, simţea că un prag

psihologic îi blochează înaintarea: “Vreau să mă opresc la 450. Mi-am propus acest

lucru şi consider că este de ajuns. Am procese peste tot, şi la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi chiar la Strasbourg, unde am înregistrate 14 dosare”. Forrest, de ce te-ai

oprit? Erai un reper, cui ne laşi?

Ba nu. L-aţi crezut omul jumătăţilor de măsură? Procesoman de ocazie, gata să se

lepede de pix după doar şapte ani? Acolit al medicilor psihiatri, tratat ilegal cu

electroşocuri pentru a spori prestigiul vreunei lucrări de doctorat?

81

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Nimic mai departe de personalitatea lui: încă 300 de procese într-un singur an, un

adevărat boom. Cred că nu mai conta nici Cartea Recordurilor; pur şi simplu, fără

procese simţea că nu mai poate supravieţui ca artist. Potrivit revistei sălăjene, “ultima

chemare în judecată a înregistrat-o la Tribunalul Sălaj şi este îndreptată împotriva a 21

de instituţii: statul român, Ministerul Apărării Naţionale, UM 01024 Timişoara,

Parchetul Militar Timişoara, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,

Ministerul Administraţiei şi Internelor, Compania de Pompieri Petroşani, Judecătoria

Timişoara, Tribunalul Timiş, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara,

Judecătoria Zalău, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Cluj, Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul

Bucureşti, Ministrul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Preşedinţia

României şi Guvernul României”. Fabulos! Ar trebui să-şi împrumute imaginea unor

case de pariuri, în spotul cu titlul: “Oare unde se va opri?”

Nimeni nu-i înţelege amploarea operei, iată ce ocupă primul loc în ierarhia dramelor

lui. A greşit epoca şi regnul – dar nu şi ţara! –, semenii săi placizi s-au deprins cu

jugul şi preferă să-i dosească chipul în clasorul cu nebuni. În zadar se supune periodic

controalelor de sănătate mintală, în van i se eliberează certificate cu diagnosticul

“sănătos-tun”. Iadul sunt ceilalţi, nimic nu ilustrează mai limpede adevărul lui!

Omul acesta ar fi meritat mai multă atenţie, un surplus de sprijin şi un strop de

recunoştinţă, având în vedere măcar eforturile depuse pentru a-şi umili competitorii pe

plan internaţional.

Merita cel puţin instalarea unui calculator electronic la kilometrul zero al

Bucureştiului (I love you, Budapest!), care să numere procesele aşa cum se numără la

New York dolarii cheltuiţi în Irak.

Dar ne lipseşte exerciţiul admiraţiei, aşa tălmăcesc eu prostraţia amuzată pe care o

opunem vieţii de Protestaş.

82

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

X. Specii (de avocaţi)

1. Vedeta sau Gigastarul, cu subspecia Parlamentarul

E omul reflectoarelor, vânatul favorit al reporterului de teren, emblema profesiei,

paradigma succesului, visul oricărui împricinat. Dacă nu eşti telespectator, îl vei

recunoaşte după alai. După meleul de ziarişti şi cameramani. După dramatismul

gesticii, după semeţia privirii, după eticheta de pe căptuşeala costumului

(presupunând că-l convingi să-l dea jos), după dimensiunile stagiarei ori după modelul

de autoturism.

Priviri fixe, murmure, invidii mascate, uite-l pe…, chiar o fi el?, da’ sigur, îl cunosc

personal, să vezi ce-mi povestea ieri… şi luptă, şi dă-i… coridoarele justiţiei vor fi

impregnate întotdeauna de izul ultimei lui bădărănii de duh.

Judecătorii i se adresează de parcă tocmai au spălat în gură o lingură cu miere, iar

confraţii mai apropiaţi însoţesc strângerea de mână cu gestul instinctiv de lipire a

călcâielor. Să creşti în umbra-i e o formă de fericire, chiar dacă ajungi veşted de tânăr

şi te vei deprinde pe viaţă cu anvergura mentalităţii de preş.

Vorbeşte clar, ferm, mult şi pe ton imperativ. Să-i parezi loviturile e o impietate, să-l

întrerupi o barbarie, viitoarele colecţii de pledoarii celebre vor avea mai puţină

strălucire fără nestematele lui.

E artificial din cap până-n picioare, poţi să-l crezi rezultatul sabotării legislaţiei anti-

clonare. N-are de schimbat decât măşti şi discursuri exersate, pare incapabil să

capteze puncte de vedere care nu i-au fost incluse în program.

Râvneşte să fie recunoscut, temut, venerat. E un mit ambulant, e propria statuie în

viaţă, dogma pulsândă, esenţă de spirit în carcasă de lut însufleţit.

2. Circarul

E specialistul în tumbe şi contorsionări. Discursul său prezintă asemănări izbitoare cu

delirul de grandoare, din arsenal nu-i lipsesc răcnetul, îmbujorarea şi transpiraţia.

83

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

În timpul pledoariei se plimbă, adesea priveşte spre sală pentru a-şi culege laurii

imaginari. Hiperbolizează slăbiciunile defensivei adverse, desenează prin aer figuri

geometrice complicate, confundă timbrul vocal cu forţa argumentului.

Nimic din ce înseamnă mojicie nu-i este străin. Pentru că n-are simţul ridicolului, se

crede un desăvârşit profesionist.

Are şi variantă feminină. Mai puţin zgomotoasă, doamna lucrează mai mult jocul de

scenă. Gestica şi modulaţiile vocale sunt armele de panoplie. Cea mai nostimă mi s-a

părut aceea care, într-un banal litigiu comercial, şi-a început pledoaria exprimându-şi

temerea că va fi acuzată, “ca şi Socrate”, de tentativa introducerii zeităţilor noi în

cetate, pe uşa din dos.

Uneori e păcat că blasfemia nu mai duce la rug.

3. Decrepitul

I se pare glorios să crape pe baricade, deşi evoluţia legislativă a încetat pentru el în

urmă cu două decenii. Îşi îngroapă clienţii cu detaşare senilă. În numele unei glorii

apuse nu refuză pe nimeni, deşi în cvasitotalitatea cazurilor redactează cereri ca-n

vremurile bune, când armata roşie eliberatoare ne-a invadat. Dacă aduci vorba de

pensie, se crede invidiat.

Altfel, e un interlocutor savuros, cel puţin până la a cincizecea relatare a unei

întâmplări de pe vremea când era stagiar.

De la un termen la altul, uită ce e-n dosar. Dacă se întâmplă ca apelul părţilor să-l

dezmeticească din moţăit, nu mai realizează care este partea ale cărei interese şi-ar fi

dorit să le poată apăra.

Vorbeşte rar, pentru că ideile răspund mai greu la apel. Profită de riduri ca să bată

câmpii, are atitudinea “dacă-mi respectaţi cât de cât vârsta, trebuie să pricepeţi că mă

scoate din sărite să fiu întrerupt”.

4. Manechinul

Oh, ce picioare! Ce chip Playboy, ce bucle Pantene, ce gene Avon, ce bluziţă Ariel, ce

mers BMW, ce fund Casa Lux, ce ochi MasterCard!

84

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

E o apariţie, cum tocmai am recunoscut. E drept, i se pare destul de fragilă graniţa

dintre donaţie şi furt, însă impactul vizual sugerează inteligenţă, stil şi stăpânire de

sine. Ascensiune garantată. Din fericire, rareori ajunge judecător.

Legenda manechinului de la Drept nu cred că s-a născut în România, deşi admit că în

ţara noastră a fost îmbogăţită radical. Resortul este rudimentar: când dispui de

suficienţi bani ca să-ţi permiţi o diplomă, primul pas e consultarea catalogului unui

magazin universitar specializat. Păi, cam ce ţi se asortează? Ingineria e demodată şi

cere nişte complicate abilităţi de manipulare a cifrelor, aşa că o înlăturăm din start.

Medicina îţi înghite vreo cinşpe ani dintre cei mai frumoşi. Filozofia… hai să nu ne

ţinem de bancuri! Literele… doar n-o să ieşi în lume cu o calificare de profesor pârlit!

Sociologia nu prea ştii ce înseamnă, deci… ce-ar rămâne? Marile miraje: Hollywood-

ul şi Ally MacBeal! Pentru actorie n-ai nevoie de diplomă, la talentul pe care-l emani

prin toate dimensiunile e greu de crezut că producătorii celebri te-ar ignora.

Facultatea de Drept îţi cade impecabil, îţi conferă o statură fără cusur: nu-ţi cere talent

sau cultură, nu te oboseşte, nu te învaţă mai nimic. Durează puţin, te ia aşa cum eşti,

n-are orgoliul de a-ţi pretinde s-o frecventezi, garantează invidia prietenelor şi

respectul temător al pretendenţilor, iar la retragerea de pe podium te poate feri de

plictiseala trândavă şi-ţi poate asigura o sursă de venit. Rapid şi uşor, iată o minunată

cură de revitalizare a creierului tău! Cu vechile canoane universitare n-ai fi obţinut

acelaşi rezultat.

Oportunităţile se vor deschide ca petalele florilor în zori. Pot urma conferinţe

internaţionale, masterate şi specializări, diplome peste diplome care nu cer decât o

legănare de şolduri şi un surâs. Dacă eşti devorată de pasiunea pentru profesie, rolul

de stagiară decorativă garantează protectorului o salbă de succese memorabile, mai

ales dacă va trebui să înmânezi personal concluziile scrise magistratului şleampăt,

trecut şi… bărbat.

Ca atare, blonda de la drept poate constitui un excelent punct de plecare pentru o

teorie empirică a dreptului. Deşi, dacă e să-l urmăm pe Kant chiar şi în clipele sale

ludice, “o teorie empirică a dreptului este un cap care ar fi frumos dacă, din nefericire,

nu ar fi prost”.

5. Ruda

Calitatea lui principală e sângele, substanţa aceea care tranzitează conducta vitală şi

despre care se afirmă că nu poate deveni apă.

85

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Nu c-ar avea neapărat grupa donatorului universal, să nu mă percepeţi deformat.

Omul este un obiect astfel conceput încât să se dedice binelui propriu favorizându-şi

aproapele, prin contrafacerea scărilor de valori şi neglijarea departelui.

Familia lărgită este, în mic, un univers nociv.

Să considerăm familia în componenţa sa minimală, legal constituită imediat ce cuplul

ripostează succesiv, însă afirmativ unor întrebări de rutină ale delegatului comunitar.

Obiectivul primordial al familiei minimale este expansiunea, complexificarea.

Obiectele casnice şi animalele de companie nu fac parte din familie decât în

accepţiune publicitară.

Legislaţia familiei instigă ocrotitor la proliferare, de unde se poate înţelege că statul

aşteaptă copii, indiferent pe ce cale ar fi obţinuţi.

Pe de altă parte, actul sexual în accepţiune medicală este contactul organelor genitale

de sex diferit, realizat în vederea procreării. De unde deducem că numai în cuplurile

heterosexuale animate de dezideratul expansiunii este realizabil un act sexual.

Incapacitatea organică de proliferare favorizează depresia şi accelerează tendinţa de

fisionare a familiei minimale.

Fertilitatea responsabilizează. Micul rod trebuie plasat pe orbita rolului social, pe cât

posibil într-o poziţie mai comodă decât roadele altor familii – cu cât mai inteligente,

cu atât mai antipatice, cum numeroase studii au demonstrat.

Tradiţia creează vocaţie. Dacă părintele-lider se întâmplă să fie magistrat, vine clipa

când vlăstarul se va simţi chemat. Nu va uita nicicând că ta-su l-a dus de mână la uşa

profesiei de avocat, ca să devină bărbat.

6. Cârpa sau Din tainele discursului obsecvios

Nu se poate să nu-i fi văzut în facultate pe tipii ăia unsuroşi ieşiţi, pe coridoare, la

cules de scame de pe reverele profesorilor, în speranţa că vor fi ţinuţi minte şi

recompensaţi cu note mari. De regulă chiar sunt ţinuţi minte şi chiar sunt

recompensaţi cu note mari. Ce s-aştepţi şi de la corpul profesoral? E compus din

indivizi micuţi, atât de fragili, atât de umani…

Cum forma este, nu de puţine ori, cea mai redutabilă armă a femeii, aşa şi limba

compensează uneori deficitul intelectual la bărbat. “A linguşi” înseamnă a trece cu

limba peste orgoliul unui potenţial binefăcător, a-i netezi imaginea de sine, a excita

86

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

centrii măreţiei precare din fiinţa pe care-ai selectat-o ca să-ţi dăruiască ceva. Fă-te

potecă roşie de ceremonie şi adulatul se va revanşa.

Sigur, prin şcoală se ambiţionează fiecare cum poate, după cum îl ţin frânele bunului-

simţ sau după cum e dotat. Eşti tânăr şi aproape totul e de iertat. Însă Cârpa prezintă o

particularitate, o trăsătură care o/îl scoate din comun (iar pe cei din jur din sărite): nu

se maturizează niciodată, gustul drumului deschis cu limba e prea bun ca să se mai

poată desista. Îşi alege ţinta şi-o înfăşoară în limbaj ditirambic, o încercuieşte cu

plecăciuni, stană de piatră să fii şi n-ai putea rezista.

Cârpa-stagiar: “Maestre, nu-mi vine să cred! Dar să v-ajut cu roba, daţi-mi-o mie…

dar nici o problemă… lăsaţi… nu ştiu de unde atâta inspiraţie, astăzi aţi fost colosal!

Vă ţin şi agenda, sigur că da… Aţi hipnotizat sala, credeţi-mă, i-am urmărit. O

doamnă rămăsese cu gura căscată, cu greu şi-a mai mişcat fălcile la sfârşit. Nu mai

vorbesc de adversar: a privit numai în podea, parcă-şi cerea scuze pentru nesăbuinţa

de a vă înfrunta. Triumful e garantat, l-aţi strivit!”

Definitiv-cârpă: “Onorată Curte, Distinşi Magistraţi! În semn de plecat respect pentru

valoarea de întrebuinţare a timpului Dumneavoastră, voi fi scurt. Am o umilă cerere,

dacă îngăduiţi. Sunteţi Cheia de Boltă a sistemului judiciar, Farurile Călăuzitoare ale

ştiinţei dreptului, Iluminaţii păzitori ai legii, n-am nici o îndoială că stăpâniţi toate

secretele artei de a cumpăni. Cu admiraţie necondiţionată şi cu certă conştiinţă a

inferiorităţii mele, vă conjur: acordaţi-mi un termen - binecuvântaţi să fiţi! - pentru că

abia ieri am fost angajat şi n-am izbutit o cercetare aprofundată a pieselor din dosar.

Să vă dea Dumnezeu sau cine are putere mai mare de decizie sănătate, să fiţi răsplătiţi

pe măsura binelui pe care mi l-aţi făcut!”

7. Şmenarul

Dacă-i pretinzi decenţă, demnitate, coerenţă şi respect pentru normele ortografice vei

fi nefericit. Îi e peste puteri, nici măcar nu-ţi înţelege cererea, te crede aterizat de pe

altă planetă în mod accidental, te priveşte dintr-o parte, semiamuzat, el aranjează, nu

gândeşte, îţi arde de miştouri bă, slăbănogule, sau eşt scăpat de la balamuc?

Este unul dintre avocaţii de succes, în al cărui rânjet poţi recunoaşte invariabil

formula: “fraiere, te-am făcut!”

87

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

N-are o existenţă de sine-stătătoare, a fost creat de sistem. E drojdia aceea care tulbură

vinul, însufleţită brusc de mişcarea de agitare a recipientului. E viabil doar integrat

într-o gaşcă, doar dacă sistemul îi furnizează complici. E posibil doar în tranziţie, în

această căutare pe bâjbâite a valorilor, în această absenţă de repere, în această

monstruozitate socială rezultată din descompunerea cadavrului comunist.

8. Chiţibuşarul

Iată un specimen care atacă până la zdruncinare sistemul nervos. E cel care deconspiră

întotdeauna viermişorul din oala cu ciorbă, cel care identifică dintr-o ochire cele zece

deosebiri dintre figurinele aparent identice din pagina de divertisment. Citeşte cărţi

doar pentru plăcerea de-a detecta greşelile de tipar.

Dacă eşti reclamant şi simţi că vei da lovitura, iar el e pârât şi vrea s-o lungească, fii

sigur că va reuşi. Ca să nu ne rotim în tentativa de a ne înghiţi coada (sau ca să nu ne

înghiţim coada în tentativa de-a ne roti), să ştii că te-ai ars. Dacă mai poţi trebuie să

fugi, altfel te va îmbolnăvi.

În deschidere îţi va servi ceva uşor, ca să te introducă în atmosferă: cerere de amânare

pentru angajare apărător. Fără să bănuieşti ce va urma, te declari de acord.

Paragina ta cerebrală debutează la următorul termen, când primeşti cele câteva coli

A4 prinse cu capsă şi botezate “întâmpinare”. Sunt acolo vreo cinci-şase excepţii cu

efect paralizant.

De regulă, i se cere judecătorului să-ţi anuleze cererea, pe motiv că nu ţi-ai indicat

contul bancar, grupa sanguină şi culoarea ochilor sau că n-ai ataşat o schiţă a scării de

bloc. Pe de altă parte, n-ai scris pe actele doveditoare că sunt clone ale originalului, nu

le-ai tradus într-o limbă de circulaţie internaţională şi nici n-ai aviz de la Ministerul

Mediului că ai utilizat un copiator nepoluant.

Viza de primire a cererii tale este un fals, pentru că n-a fost aplicată ştampila

romboidă a judecătorului de serviciu.

Nu poţi să reprezinţi clientul, pentru că n-ai o împuternicire avocaţială valabilă (ori

viabilă, nu-mi amintesc care e termenul corect): lipsesc stema baroului şi firul de

siguranţă; clientul semnează indescifrabil, fără să-şi precizeze numele, prenumele şi

iniţiala tatălui în clar, iar data şi numărul contractului de asistenţă juridică nu apar. În

consecinţă, onorata instanţă este rugată să-ţi pună în vedere să depui la dosarul cauzei

88

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

contractul de asistenţă juridică în original, diploma de studii, care să ateste media de

licenţă, plus cazierele fiscal şi penal.

Ai trimis cererea prin poştă? Suspect. Ţi se invocă excepţia prescripţiei, având în

vedere că plicul de corespondenţă nu conţine ştampila poştei cu data de expediere şi

nici precizarea că a fost trimis recomandat. Instanţa este rugată să facă adresă la poştă

pentru a fi identificat lucrătorul poştal care a primit plicul, spre a fi citat şi audiat.

Dincolo de asta, reclamantul nu justifică un interes în promovarea cererii de chemare

în judecată, iar pârâtului îi lipseşte calitatea procesuală. Ca să nu mai vorbim că

instanţa este necompetentă atât material, cât şi teritorial, că în persoana judecătorului

a fost detectat un motiv de recuzare şi că oricum, pe aceste pretenţii s-a mai pronunţat

o hotărâre, astfel că există autoritate de lucru judecat.

Să recunoaştem că rezişti greu tentaţiei de a-l sugruma.

Dacă vei avea şansa de a depăşi toate aceste excepţii, ăsta nu e un motiv de a răsufla

uşurat. Urmează o cerere de suspendare a cauzei până la soluţionarea unui dosar

penal, apoi cereri de amânare pe motive de boală sau pentru administrarea de probe

noi, iar după circa doi ani, când arsenalul pare epuizat, o lovitură de ghioagă te pune

la podea pe termen nelimitat: se invocă excepţia de neconstituţionalitate a tuturor

textelor de lege pe care cererea ta s-a întemeiat.

9. Trombonistul

Trombonul seamănă cu trompeta. De aceea, datorez unele explicaţii în privinţa

criteriilor de selecţie: de ce trombonistul şi nu trompetistul? Chestie de gust, o s-o

lămurim noi cumva.

În căutarea rigorii pierdute: trombonul este un instrument muzical de suflat,

confecţionat din alamă, asemănător, ce-i drept, cu trompeta, însă ceva mai mare decât

aceasta, adică decât trompeta şi care el, trombonul, emite sunete mai răguşite şi mai

puternice decât ea, trompeta. De aceea, de trombonist vom vorbi doar la masculin.

Echivalentul lui feminin este trompetista.

Zgomotul este atributul central al personalităţii descrise aici.

În copilărie înduioşează, pentru că tendinţele de fraudare a realităţii sunt confundate

cu potenţialul imaginativ. Un artist precoce, adică exact ce înţeleg părinţii printr-un

produs de concepţie izbutit. Nici maturitatea nu-i este necesarmente împovărătoare.

89

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Mitomania netratată poate genera halucinaţii colective; subiectul va fi un avocat

respectat.

Familiei îi va spune că este agent secret, anturajului că s-a supus voluntar unor teste

ale producătorilor de medicamente, clienţilor că a rostit pledoaria finală în procesul de

pedofilie al lui Michael Jackson, judecătorilor că e senator al partidului de

guvernământ, comisiei de disciplină a baroului că e cam grăbit, fiscului că are o

hotărâre judecătorească de punere sub interdicţie, iar procurorilor că a glumit.

10. Stagiarul

El aleargă, e genul Forrest Gump. Nu ştie la ce-i foloseşte, i se spune că e condiţia

esenţială pentru a deveni învăţat. Iar ucenicul nu poate pune la îndoială, pentru că n-

are drept la cuvânt.

E ca-n legendele iniţierii:

- Maestre, am venit să-nvăţ. Vreau să-ţi fiu discipol. Ce-am de făcut?

- Să taci.

- Cum, doar atât?

- Te crezi în măsură să-mi pui deja întrebări, neisprăvitule? Vino peste un an.

Trece un an de regrete şi de privaţiuni, dar tânărul e hotărât.

- Maestre, am aşteptat să treacă anul şi-am meditat. Sunt mai decis ca oricând să-ţi fiu

discipol. Ce-am de făcut?

- Să taci.

Câteva zile se scurg în tăcere. De dimineaţa până seara, Maestru şi ucenic se închid în

birou şi tac. Până când Maestrul îşi pierde răbdarea:

- Recunosc că eşti bun. Dar adevărul e că acum n-am clienţi. Vino peste un an.

Sufocat de revoltă, ucenicul pleacă trântind uşa, cu gândul să găsească pe altcineva.

Totuşi nu găseşte, iar după un an e din nou la uşa Maestrului, resemnat.

- Maestre, vreau să-ţi fiu discipol. Şi pe lângă asta, sincer să fiu, nu prea am ce mânca.

Ce trebuie să fac?

- Mai întrebi? Să taci.

Tânărul se ridică cu greu şi se târăşte spre uşă, dar vocea Maestrului îl ţintuieşte în

prag:

- Băiete, dar tu chiar n-ai simţul umorului. Îmi placi. Zici că vrei să-mi fii discipol?

90

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

- E tot ce-am visat.

- Eşti gata de sacrificii?

- Cereţi-mi să intru în foc şi nu voi ezita.

- Ei, lasă fanfaronada, am o încercare mai grea. Vezi teancul ăsta de hârţoage?

- Îhî.

- Sunt cereri de amânare. Toate trebuie să ajungă în dosare de mâine. Dosarele sunt

răspândite pe la mai multe instanţe, dar ai noroc: toate în Bucureşti. Cu transportul te

descurci. Dacă un singur dosar se judecă, nu eşti pregătit să vii la mine. Vezi că

şedinţele de judecată au loc simultan. Ubicuitate, asta e prima mea condiţie. Mai vrei

să-mi fii stagiar?

Fericit că Maestrul i-a servit o primă lecţie, tânărul înşfacă cererile de amânare şi

pleacă. Pare neclintit. I-a dovedit Maestrului că ştie să tacă şi că tăcerea nu e doar

lipsă de idei sau surogat de răspuns. Poate fi semn de fermitate, de îndârjire, poate să

trădeze vocaţie de înţelept.

Stagiarul. Un tânăr sărman, vrednic de plâns. Îl aşteaptă doi ani de antrenamente

intense, dar la finalul lor va avea o bună condiţie fizică şi va trăi cu iluzia că asta l-a

transformat într-un învăţat.

Observaţi că de stagiară am refuzat să ne preocupăm aici.

11. Integrul naiv, adică melancolic, deci contemplativ

Îl veţi recunoaşte după privirea de câine bătut. E izolat, încruntat, distant,

necomunicativ. Hipersensibil şi hiperemotiv. Simţ al umorului ascuţit. Pare arogant,

dar în realitate nu vrea decât binele planetei Pământ: visează la Apocalipsă, la o

invazie extraterestră sau măcar la o glaciaţiune minoră. Categoric, specia umană l-a

dezamăgit.

Nu prea aveţi ce face cu el, ca profesionist. Se consideră o apariţie exotică, un

neînţeles. Consideră că discursul teatral nu e apărare, ci şarlatanie, adesea pier(d)e pe

limba discursului prea juridic, prea sobru, prea succint. Aşa i se pare demn.

Invectiva îl paralizează, iar vocabularul rudimentar îi confirmă inadecvarea.

Interlocutor dificil.

Este genul “teroarea psihanalistului”, pentru că emană ironie introvertită asociată cu

scepticism. Orice propunere de terapie îl va distra.

91

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

În muncă vede doar irosire, aparţine laturii statice a clasei “animalul social”. S-ar

retrage din muşuroiul urban pentru a medita şi a scrie. Îşi doreşte o casă în Alpi.

Intratabil, nevindecabil, nu vă osteniţi.

12. Lacomul

Ca să nu fiu deportat pentru limbaj pleonastic, mărturisesc şi regret: ca produs de

serie, cam tot avocatul e hrăpăreţ. Antenele înşfăcării sunt bine dezvoltate, un soi de

ventuză lipicioasă îi ţâşneşte dintre maxilare şi ţi se fixează pe portofel.

Dar există nuanţe, a nedreptăţi înseamnă a globaliza.

Insaţietatea poate trăda o copilărie nefericită sau un spirit efeminat.

Ele, avocatele lacome, par infectate virotic. [recunosc că gândul mi-a fost la specia

canină şi la blestemul rabiei, urlat pe vremea străbunilor neîmblânziţi]. Ei, avocaţii

jinduitori, par clădiţi cu mijloace modeste, nămol în loc de lut şi fantă de puşculiţă sub

freză, în cap. [bibelou în formă de ştiucă, dacă ne menţinem pornirile comparative în

regn animal, tranzitând de data aceasta mediul acvatic nonsalinizat].

Dar e de înţeles: vânătoarea de clienţi e dificilă, iar norocul versatil.

Avocaţii se cultivă masiv în ţara noastră, până acum s-au copt zeci de mii. Se

acumulează feroce (impersonal vorbind), cu scuza de a putea exista.

A lăcomi este a râvni. Maşina lui Kim Basinger, rochiţa Monicăi Lewinski,

consilierea prezidenţială, iaht ancorat extrateritorial, topul de succes femeiesc pe plan

financiar.

Lăcomia e stupidă în sine: epuizează trupeşte şi deshidratează spiritual. Cam ca

nesăbuinţa în actul sexual.

Nărav poluant: se poate vedea de departe cum iese fum pe coşurile fabricii de provizii

pentru urmaşi. Urmaşul-tocător, iată coşmarul lacomului pensionat. Din păcate, am

uitat învăţătura lui Platon: „Nimeni să nu strângă averi în vederea copiilor săi, ca să le

lase, după ei, o moştenire bogată; nu e nici în folosul lor, nici în acela al statului [...]

Nu grămezi de aur, ci un fond mare de ruşine trebuie să lase cineva copiilor săi”.

92

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

XI. Portretul Justiţiei, recompus din rămăşiţele ei pământeşti

„Nu se cuvine regilor, o, Lemuel, nu se cuvine

regilor să bea vin şi conducătorii băuturi

îmbătătoare,

Ca nu cumva bând să uite legea şi să judece

strâmb pe toţi sărmanii”.

(Pildele lui Solomon: 31; 4, 5)

1. Cum caută justiţia adevărul

Ai de dat multe explicaţii dacă te-ai oprit asupra unui titlu aservit lui “cum”.

Cuvintele stârnesc curiozităţi şi pofte, vai de cel care-şi abandonează cititorul

nesatisfăcut.

Să descompunem titlul:

Avem de citit cărţi, de observat oameni, de analizat fapte şi de identificat cauze, iată

calea onestă de a afla cum.

A căuta nu e totuna cu a găsi. A găsi trăieşte separat şi are surprizele lui.

Adevărul se reflectă în eroare, când palid, când intens, niciodată obiectiv. Eroarea e

mama învăţăturii? Parcă repetiţia, ei i-a fost dedicat un adagiu latin.

Justiţia e decăzută, ca şi moravurile, ca şi legile, ca şi natura controlată de om. De

omul mult, diluat, feroce, cotropitor, murdar, prin toate acestea insignifiant.

Un enunţ aparent eronat al lui Schopenhauer: „justiţia, mai precis justiţia adevărată,

liberă, îşi are sursa în milă”. Are dreptate, dar n-am să vă explic de ce. Vă invit doar

să distingeţi între „justiţia adevărată, liberă” şi justiţia oficială, sclavă, de stat. În

virtutea reversibilităţii, aceasta din urmă îmi inspiră milă.

Justiţia sună frumos dar e urâtă, parcă asta nu s-a mai spus. Nimeni nu are nevoie de

adevărul urâtei, cum nimeni nu doreşte femeia cu suflet bun.

Amuleta Justiţiei fie coasa, căci chipul Morţii pare câteodată mai blând. Propun

schimbul de gadget-uri între cele două bune surori. Coasă la Justiţie, balanţă la

Moarte: vom şti că ni se va face dreptate tuturor, cel puţin la sfârşit.

Deci Justiţia caută adevărul cu coasa? Să admitem că da, măcar pentru stadiul acesta,

aici şi acum.

93

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Rămâne să mai vorbim.

Recomandare cu vag caracter publicitar: Fii realist! Fii pragmatic! Nu mai fi tu

însuţi, oricum nu ţi-ar folosi la nimic! Dacă primeşti o citaţie, nu-ţi arunca prosteşte

agoniseala pe avocaţi. Eşti pe marginea gropii! Eşti încercuit! Investeşte într-un cor de

bocitoare şi porneşte în acorduri de marş funebru spre tribunal. Chiar dacă eşti curăţat,

măcar se va duce vestea c-ai avut un proces de “plângea şi caii de la dric” (de dragul

efectelor speciale cu impact emoţional, am introdus în scenă dricul cu tracţiune

animală, astăzi rar întrebuinţat).

2. Justiţia laică vrea s-o ajute Dumnezeu

Dacă spunem că legiuitorii sunt inconsecvenţi şi ipocriţi, spectatorii vor căsca

plictisiţi şi-şi vor bălăngăni mâinile a lehamite: da, da, ştim! Altceva? Păi staţi puţin,

era doar o formulă, o introducere brutală menită să capteze atenţia, un artificiu retoric,

evident că ştiţi, dar dovediţi pacienţă, nu vă comportaţi ca nişte magistraţi!

Ca să ne economisim energia, vom porni cu paşi mici. Mici dar filozofici, deci exist.

Aşa cum au înţeles-o oamenii, evoluţia s-a clădit pe orori. Convingerile şi sistemele s-

au ivit, corijat şi au dispărut convulsiv. Vieţile indivizilor n-au costat niciodată prea

mult, mai ales dacă crimele s-au comis sub pretextul desfătării divine. Dacă rudele

voastre de sânge vă vor îndemna să vă închinaţi altor divinităţi, ucideţi-le fără

scrupule şi veţi fi plăcuţi lui Dumnezeu, cuvânta Moise în faţa poporului ales.

Greu de spus acum, cu precizie, când au hotărât conducătorii noroadelor să divorţeze

de Dumnezeu. În urma Revoluţiei franceze, am auzit. A fost nevoie, oricum, de o

întreagă literatură subversivă, de execuţii şi excomunicări, de secole de zvârcoliri

pentru ca spiritul laic să se proclame învingător. Pentru ca guvernanţii să nu se mai

pretindă selectaţi de divinitate, ci să-i cheme la urne pe oamenii din popor. Pentru ca

justiţia să se înfăptuiască în numele legii umane, iar nu prin substituirea lui

Dumnezeu. Cu timpul, s-a ajuns ca dreptul să nu se mai preocupe de “cunoaşterea

lucrurilor divine şi umane”, ci să câştige în modestie, limitându-se la cele din urmă,

semn că s-a schimbat câte ceva de pe vremea lui Ulpian.

E drept că uzurparea frauduloasă a intenţiilor divine constituie încă o îndeletnicire

curentă, semn că individul manifestă tendinţa de a se valoriza excesiv. Cu sprijin

94

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

divin se câştigă alegeri şi meciuri de fotbal, se fac averi, se bate monedă (vezi

inscripţionarea bancnotelor la fraţii americani), se supravieţuieşte în condiţii extreme,

se evadează din închisori, se copiază la examene, se ocupă posturi de conducere, se

scriu poezii, se comit infracţiuni, se “eliberează” popoare, se înfiinţează societăţi

comerciale, se câştigă la bursă sau la loterie şi chiar se timorează cei chemaţi să

depună mărturie într-un proces. Cum vine asta?

Simplu, urmăriţi-mă puţin. Statul şi-a îndepărtat buldogii de biserică tocmai ca să-i

poată asmuţi mai lesne pe cetăţeni. Ca să-şi eficientizeze forţa de constrângere, cum

ar veni. Pentru a nu fi periclitate vieţile slujbaşilor, este strict interzis mirosul de

tămâie în sediile poliţiei, parchetelor şi instanţelor judecătoreşti. Dar iată marea

ipocrizie: toate sălile de şedinţă ale instanţelor sunt dotate cu Biblii şi cruci! Nu pentru

că acolo s-ar preocupa cineva de propagarea cuvântului Domnului, ci pentru ca

norodul să fie înfricoşat.

Tradiţia? De acord. Pe la 1865, apele dreptului şi ale religiei nu fuseseră separate şi

îndiguite complet, astfel că instanţele primeau jurăminte religioase nu doar de la

martori, ci şi de la părţi. Formulele erau diferite. Martorul, “Mai înainte de a depune

mărturia, va face un jurament precum urmeză:

Va pune mâna pe cruce, preşedintele va pronunţa şi martorul va repeta următorele:

<<Me leg pe onore şi pe consciinţă; jur înaintea lui Dumnedeu ca voiu marturisi

adevărul, nimic de cât adevărulu, fără ură sau favore pentru ver una din părţi>>.

După ce martorul va jura, preşedintele îi va adresa aceste cuvinte:

<<Dumnedeu, martor de jurămîntulu ce ai facutu, să te pedepsescă dacă vei fi

sperjur>>.”

Pentru parte, “Jurămentul se va severşi în modul următor:

Cel ce are să jure, va pune mâna pe cruce, preşedintele va pronunţa şi el va repeti

următorele cuvinte:

<<Jur pe sfânta cruce şi înaintea lui Dumnedeu de a spune adeverul şi nimic de cât

adevărul, asupra faptelor audite, şi asupra cărora partea adversă (dacă este vorba de

jurăment deferit de dânsa) sau judecata (dacă este vorba de jurăment de oficiu) îmi

cere mărturisirea consciinţei>>.

După ce partea va fi pronunţat acest jurăment, preşedintele va adăuga:

<<Dumnedeu martor de jurămentul ce ai făcut, să te pedepsescă dacă vei fi

sperjur>>.”

95

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Jurământul acesta religios pierduse însă mult din farmecul obiceiurilor păgâne ale

dreptului cutumiar. Una dintre cele mai impresionante ceremonii juridice rămâne

aceea a stabilirii hotarelor prin jurământul cu brazda pe cap. Extras din dreptul roman,

ritualul cunoaşte o largă răspândire europeană, iar în spaţiul românesc este practicat

chiar şi în secolul al XVIII-lea. În litigiile de grăniţuire erau convocaţi bătrânii

aşezărilor, în numele unei presupuse stocări în memoria umană a traseului vechilor

hotare – ceea ce nu ţinea cont, desigur, de festele senilităţii. Judecata era comodă: „am

dat trăişti cu pământ la oameni bătrâni din prejurul locului cari au ştiut… şi i-au pus

de au mărturisit naintea noastră cu sufletele lor şi cu dreptatea”. După George Fotino,

istoric al dreptului românesc, „în obiceiul şi în credinţele româneşti, brazda pusă pe

cap însemna un fel de îngreuiere a sufletului; un blestem care să apese pe sufletul

celui care ar mărturisi mincinos hotarele, aşa cum îi apasă pe cap brazda de pământ”.

Iată şi un jurământ religios mult mai sofisticat, din 1780: „li s-au dat mărturisanie şi

au primit de au jurat cu mâinile pă sfânta evanghelie şi cu lumânări aprinse şi le-au

stinsă în apă zicând că de nu va fi precum mai sus au arătat, aşa să li să stingă neamul

lor”. Pare o ceremonie mult mai înfricoşătoare, nu văd de ce n-ar fi reactivată printr-o

viitoare lege procedurală. “Reformă” semnifică uneori şi revenirea la tradiţii pe

nedrept abandonate, nu? Voturi împotrivă ? Se abţine cineva ? Drept pentru care am

încheiat prezentul procest-verbal, semnând papilar.

Formula religioasă a fost înlăturată, evident, de către regimul comunist. Ba mai mult:

prin 1959 chiar a fost extirpată din legea procedurală orice formă de jurământ,

revenindu-se la o formulă laică zece ani mai târziu. Până la modificările din anii ’90,

martorul n-avea de rostit decât: “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic

din ceea ce ştiu”. Judecătorul nu mai chema divinitatea să asiste la jurământ, ci

atrăgea atenţia asupra posibilelor consecinţe penale ale mărturiei mincinoase.

Astăzi s-a realizat un melanj, iar martorul se vede ameninţat sub dublu aspect:

închisoarea oamenilor şi mânia divină vor coopera întru găzduirea trupului şi

pierderea sufletului lui. Mai întâi trebuie să-şi afirme sinceritatea ţinând mâna pe

cruce sau pe biblie, apoi marele inchizitor îi anunţă şi canonul pământean: represiunea

statală prin intermediul justiţiei penale.

Ţinând cont de aerele “ştiinţifice” ale dreptului, cu greu ne putem reprima o

nedumerire: ce semnificaţie i se dă, în era marilor cuceriri tehnologice, desfăşurării

unui proces? Judecătorii administrează probe sau revendică formule magice? Poate la

96

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

sălbatici dansul ritual în jurul focului reprezintă singura formă de jurământ. N-ar

trebui ca instanţele să se aprovizioneze cu lemne de foc, preventiv?

Este adevărat că, după litera biblică, Dumnezeu le-a acordat o atenţie deosebită

martorilor, dedicându-le una dintre cele zece porunci: “Să nu mărturiseşti strâmb

împotriva aproapelui tău”. Numai că pretindem a avea de-a face cu o ştiinţă, că

dreptul este etatizat, laicizat, tehnicizat, logicizat şi irevocabil separat de teritoriul

religios. De ce statul fuge de lupta dreaptă, de ce nu se bate doar cu armele lui?

Dacă tot vrem să-l coborâm în instanţă pe Dumnezeu, eu aş propune şi introducerea în

Codul de procedură a jurământului pentru… judecători. Sigur că există un jurământ

de învestitură, însă acesta s-a dovedit inapt să rodească scrupule în cugetul de

judecător. Memoria umană se cere reîmprospătată frecvent, e chestie de adaptare şi de

conservare, la cât suntem de pervertiţi doar scutul uitării ne poate feri de smuceală

galopantă şi de sinucideri în grup. Şi-a propus justiţia să salveze sufletele martorilor?

De ce nu şi pe cele ale judecătorilor? Poate pentru că aceştia din urmă sunt

iremediabil damnaţi?

Dar de ce să nu-şi pronunţe singuri sentinţa de condamnare la iad? De ce publicul

spectator să fie privat de această voluptate? De ce corpul magistraţilor să nu fie

responsabilizat? Să reluăm ritualul birocratic: vede cineva piedici? Opoziţii? Voturi

contra? Înţeleg că nu.

Să trecem atunci la redactarea textului visat. Potrivit Codului de procedură civilă

modificat, înainte de a declara deschisă şedinţa de judecată, judecătorul va rosti, cu

mâna pe Biblie, în faţa asistenţei, următorul jurământ:

“Jur că n-am nici un interes personal în cauzele aflate pe rol, că n-am fost influenţat

politic sau ierarhic, că n-am primit daruri sau făgăduieli de daruri de la vreuna din

părţi ori de la alte persoane în numele lor. Mai jur că am studiat temeinic dosarele şi

că nici unul nu va fi tratat superficial. Mă leg pe onoare şi conştiinţă că nu voi căuta

decât să aflu adevărul şi să aplic legea, că voi fi echidistant şi că voi judeca drept.

Dumnezeu să mă pedepsească dacă mint”. Nu ne-ar însenina ziua, tuturor celor de

faţă, audierea unui asemenea jurământ?

3. Judecătorii sunt oameni – cine s-ar fi gândit?

97

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Nu, nu se ascund nişte extratereştri minusculi în capetele lor, aşa cum aţi văzut prin

pelicule de îmbărbătare gen Men in Black. Au trupuri reale, din cele pe care le aveţi la

rându-vă, deci le ştiţi, stăpânite de pofte, instincte, temeri, laşităţi şi egoism. Unii îşi

bat nevestele sau se duc la curve, alţii beau până la comă sau înjură grosolan, altele

fac crize de isterie sau depun jurăminte de răzbunare împotriva a tot ce înseamnă

bărbat. Aproape toţi îmbrăţişează “valorile” civilizaţiei: consum şi bani. Sforile sunt

la vedere, se cam cunosc şi maeştrii păpuşari. E un circ penibil, în toată solemnitatea

lui.

Tot ce-i interesează este menţinerea aparenţei, gestica suveranităţii, mesageria

neutralităţii, simularea transcendentului jurisdicţional. Ritualul e conceput ca să

jumulească încrederea împricinatului, ca să-i arate că în saloanele legii nu poate

pătrunde decât ca făptură măruntă, supusă, umilă, paralizată de unda de şoc a unei

inteligenţe superioare, cea a magistratului care a izbutit să se smulgă din clisa

condiţiei umane ca să devină, literalmente, altceva. O arătare nouă. Un mai-mult-

decât-omul, un corector de destine, un călăuzitor de turmă, liderul mai presus de

patimi, alesul luminat. Ca să furăm un mic briliant din caseta cu valori a lui

Tocqueville, “aceasta ne aminteşte un pic de convingerea fermă a doamnei Duchâtelet

care, aşa cum ne spune secretarul lui Voltaire, nu se jena să se dezbrace în faţa

oamenilor de casă, nefiind în întregime convinsă că valeţii ar fi oameni”.

Observaţi-i cum străbat coridoarele ca nişte maşinuţe teleghidate, cu gâtul ţeapăn şi cu

o semeţie rigidă în irişi. Orice contact uman e clipă de graţie pură, orice cuvânt scăpat

oamenilor e act revelator. E firesc să tremuri, să plângi, să leşini, să-ţi frămânţi căciula

în mâini. Unii chiar simt impulsul de a se adresa instanţei cu un genunchi pe podea.

Surprinde că pantomima solemnităţii judiciare se bucură de susţinerea filosofică a

întregii game de învăţaţi. De la teologi la sociologi, de la psihologi la eseişti, de la

psihiatri la lingvişti, toţi au căzut de acord că atmosfera de îngropăciune a şedinţei de

judecată e ceva bun. Şi mai vor, nu se satură de la primul prohod. E de bun-gust să

muşti dintr-o pipă la biroul din faţa bibliotecii, privind dintr-o dungă la camera de

filmat: da domne, categoric, dreptatea nu poate fi distribuită decât în cadru solemn.

Deraiatul trebuie să simtă c-a fost înşfăcat.

N-o să ne preocupăm acum de simţul ridicolului la justiţia cu peruci, pentru simplul

motiv că uniforma judecătorilor noştri nu mai include peruci. Nici împotriva acelor

cămăşi de noapte de culoare negru-călău nu ne vom ridica, dar parcă prea miroase

totul a haina morţii, a pedeapsă, a reglare de conturi, a stârpire de animale dăunătoare,

98

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

a ritual satanic sub pretext curativ. Îţi vine ca pe căpşorul statuar al divei Astreea să

aşezi o cagulă neagră, asemenea maestrului Leon Kuhn.

Întregul spectacol ar induce în mase, chipurile, ceva din senzaţia de distanţă şi

obiectivitate a justiţiei divine. Ar legitima cumva justiţia umană. Ar demonstra

prostimii că statul se bate pe burtă cu Dumnezeu. Dar e o minciună sfruntată, cu toţii

o ştim! Judecătorilor nu le este străin nimic din ce e uman: vorba cămătarului

shakespearian (mă refer la Al Pacino, pentru criticii de film), au şi ei sânge şi oase,

calviţie şi dureri de dinţi, suferinţe din dragoste şi complexe, pot fi proşti, meschini,

inculţi sau nespălaţi, ca şi noi ceilalţi, cei judecaţi. Şi-atunci cui foloseşte minciuna?

În nici un caz celor împinşi cu de-a sila în angrenaj, ci doar represiunii de stat! Asta n-

o s-o recunoască în ruptul capului, vă vor plimba dinaintea ochilor carta drepturilor

omului până vă vor ameţi. Deci şi amuţi.

Am văzut nenumăraţi oameni simpli ajunşi în faţa unui judecător şi al căror prim

impuls defensiv, fără legătură cu subiectul discuţiei, era acela de a declara că n-au mai

fost niciodată într-un tribunal. Cu alte cuvinte, că detestă ideea de tribunal, de

judecată, că ar fi preferat să nu se afle niciodată acolo, că nu admiraţie şi respect îi

inspiră, ci groază, că are o percepţie tulbure asupra justiţiei umane şi a profesiei de

judecător. Când solemnitatea ascunde putreziciune, “beneficiarii” justiţiei nu sunt

decât nişte creduli păcăliţi. Nu mai e decât jumătate de pas până la dezamăgire şi

neîncredere, până la furie şi violenţă, până la zguduirea comunităţii din temelii.

Chiar dacă pare greu de crezut, subomul-victimă îşi pune întrebări şi ajunge pe

bâjbâite la putregaiul din spatele robelor. Apoi scrie cu majuscule pe forumul unui

cotidian: “EŞTI PUR ŞI SIMPLU UMILIT ÎN FAŢA UNOR ASEMENEA

JUDECĂŢI (CHIAR DACĂ PERETELE DIN SALA DE JUDECATĂ ESTE ALB,

JUDECĂTORII STABILESC CĂ ESTE NEGRU). ÎN SCHIMBUL ACESTEI

LINIŞTI ÎN CARE ÎŞI VĂD DE AFACERI, JUDECĂTORII ŞI PROCURORII

RESPING TOATE ACŢIUNILE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA GUVERNULUI SAU

ADMINISTRAŢIEI”.

Deşi nu ştie s-o exprime cu rigoare de mare calibru iată că, pe cale empirică, individul

smerit, cel atât de dispreţuit şi subestimat în concernele puterii, începe să facă

descoperiri. El simte că drepturile şi libertăţile sunt vorbe, că justiţia nu e decât un

tentacul al caracatiţei de stat şi că nu poate fi tratat ca partener de dialog, ci ca pradă,

în urma unui ritual morbid, dar cu atribut anesteziant. El va înţelege că judecătorul

acela încruntat nu reprezintă o arvună a dreptăţii supraumane, ci un factor de banală

99

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

represiune mundană, un protector al deţinătorilor puterii, un paznic feroce al

propriului interes.

Viaţa se menţine în virtutea instinctului autoconservării şi perpetuării. Viaţa va

însemna întotdeauna război. Judecătorii – păcat că trebuie s-o spun – sunt combatanţi,

nu observatori.

4. Mai bine mai târziu?

O vorbă banală şi insidioasă, câteodată nocivă, a cărei geneză nu pot s-o localizez

(Biblia?; Mersul trenurilor?; Revoluţie şi reformă?), relativizează curajul,

promptitudinea şi punctualitatea sub formula “mai bine mai târziu decât niciodată”.

Este mantaua scuzei, croită deopotrivă pentru criminalii convertiţi, pentru bătrâneţile

femeilor uşoare, pentru alergătorii de pluton, pentru lehamitea de sine a laşilor şi

pentru tratarea zvârcolirilor de conştiinţă ale inerţiaticilor. Nu repudiez aprioric

mesajul. Uneori putem cădea de acord, alteori nu.

Noţiunea de bine târziu, de bine crepuscular, de bine scăpătat. Nimereşti într-o

încăierare şi eşti adus în stare de inconştienţă. Cu toate eforturile medicilor eşti

legumă pe viaţă, n-ai să mai cobori niciodată din pat. Totuşi, agresorii îţi aduc flori şi

bomboane, plâng şi imploră scuze: te-au confundat. În plus, afli că ai câştigat la loto

un Ferarri, un iaht şi o vilă pe Coasta de Azur. Mulţumesc frumos, mai bine mai

târziu, nu e minunat?

Nu garantez pentru realismul scenariului, recunosc că e un “mai bine” imaginat.

Garantez însă că Asociaţia Magistraţilor din România a adoptat, în iulie 2005, un

document ce va face istorie: Declaraţia de independenţă a puterii judecătoreşti.

Emfatic, heirupist, pe alocuri grotesc, cum ne-am obişnuit. Judecătorule, ridică-te şi

umblă! După ce 15 ani (nu zic 60) te-ai complăcut în isihie, adus de spate şi cu capul

plecat. După ce puterile politice îţi repetă, timp de vreo jumătate de an, că nu vei mai

fi dirijat. Am citit şi nu-mi amintesc dacă am râs sau am lăcrimat.

Mi-a reţinut atenţia un simulacru de căinţă, indiciul că răul a fost comis cu bună

ştiinţă. Iată: “Recunoaştem că în istoria sa recentă poporul român a avut parte de un

lung şir de abuzuri, urmărind invariabil scopuri particulare mai curând decât interesul

public; ele au demonstrat intenţia unor grupuri de persoane de a supune poporul

român unui despotism absolut. În fiecare stadiu al acestor oprimări, au fost

nenumărate persoane care au înaintat petiţii în termenii cei mai umili şi legali, pentru

100

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

a primi dreptate si reparaţii. Petiţiilor lor repetate li s-a răspuns cu indiferenţă sau cu

ofense şi represiuni. Puterea Judecătorească a acelor vremuri a fost surdă la glasul

dreptăţii.

Este timpul acum ca noi, în numele corpului de judecători români din prezent şi din

trecut, să ne cerem scuze în mod public faţă de toţi cei nedreptăţiţi sau abuzaţi şi faţă

de fiecare în parte”.

Singurul mijloc de a ne schimba trecutul este căinţa, spunea Wilde. O idee luminoasă

şi profundă, dar nu se ştie cât de funcţională. Căinţa ne schimbă trecutul sau e doar

sedativ? Toată suferinţa pe care am presărat-o pe drum e aneantizată prin erupţia

regretului? E pripit şi simplist să răspunzi cu “da”.

Eu, tu, ceilalţi, interacţiuni aleatorii sau căutate. Uragane născute din bătăile de aripi

ale fluturilor. The Butterfly Effect, ştiţi povestea deja. Nimic de retractat. Armata

demonilor o va copleşi numeric pe cea a îngerilor. Încă un efect secundar al

suprapopulării, dacă gândim detaşat. Sau poate nu există Judecată, şi-atunci totul este

egal, orice înseamnă echivalentul a tot. Indiferenţă în faţa binelui dezarmat.

Şi-apoi, nici măcar să savurăm clipa nu ne este întotdeauna permis (a se citi să putem

venera în tihnă decizia eroică a corpului de magistraţi): dacă manifestul A.M.R. va fi

declarat neconstituţional?

5. Reacţiile adverse ale îmbătrânirii, urmate de un control de constituţionalitate

Mai puţin juridic vorbind, vieţile noastre se derulează în vremea de pe urmă – să

sperăm – a unei mitologii terifiante. Copiii divertismentului şi ai marijuanei nu pot

înţelege comunismul decât ca pe o mitologie. Nu simt balastul conştiinţelor pervertite,

nu înţeleg că Răul expulzat de pe steaguri s-a refugiat în creieri, nu sunt capabili să

vadă în “acum” efectul unei contaminări din alt veac. Babacii sunt nişte smiorcăiţi, n-

avea cum să fie chiar aşa. Cum pot fi reale atrocităţile unei mitologii?

Cu vârsta, vocea conştiinţei slăbeşte. Fără hărmălaie în creier, nu-ţi rămâne decât să

înşfaci şansa de a trăi senin. De a pluti printre zoaiele senilităţii fără cârmă şi fără

pudoare. Dacă eşti judecător şi ai de partea ta o lege tâmpită care-ţi permite să

putrezeşti pe divan, îţi poţi atribui demnitatea de celulă canceroasă a organismului

social. Cu toată neruşinarea decrepitudinii, crezi că mai poţi salva când o viaţă

101

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

întreagă n-ai făcut decât să distrugi. Nu mai pricepi şi nu te mai interesează, ţi-a rămas

zâmbetul de egoism feroce cu care striveşti. Ţi-a rămas o semeţie ridicolă, o colecţie

de resentimente aruncate prin şanţurile de sub pomeţi.

S-a ştiut dintotdeauna că legea aceea este tâmpită, însă politicianul adulmecă,

intuieşte, galopează decerebrat către colţul de lume în care poate dicta, în care se

poate simţi ocrotit. Către judecătorul-copil al acelei mitologii. Ei levitează într-o stare

de nemernicie fericită, un timp. Ei n-au conştiinţa deşeului, a rateului, a deficitului de

umanitate, a aproape-omului care sunt.

Trebuie să le aştepţi moartea, să-ţi pui povara laşităţii în cârca biologiei, asta

înseamnă să nu fii tratat de secesionist, maniheist, complotist, nihilist, anarhist,

teribilist, anticrist. Chiar dacă odată cu hârca lor ţi se îngroapă un sfert sau jumătate

din viaţă. Ai fost modest. Discret. Cuminte. Politicos. Paşnic. Te-ai străduit să nu

verşi. Să nu-i laşi să vadă cât eşti de chinuit.

Iată însă că legile biologiei nu sunt satisfăcătoare pentru organismul mai mare, cel

care încearcă să ne digere, să ne “integreze” – falnic cuvânt! Legea tâmpită trebuie să

dispară ACUM, progeniturile mitologiei trebuie depozitate în muzeele cu orori, lăsate

să-şi exploreze inutilitatea în peştera cu provizii, să-şi roadă unghiile şi sângele uscat

de sub ele cu incisivii de porţelan.

Îmi amintesc de o dimineaţă de joi, întâmplată primăvara, când m-am trezit la ora 7 cu

una dintre cele mai sumbre stări de spirit din viaţa mea. Urma să rup pactul cu mine

însumi, să-mi suspend iarăşi demnitatea, să-mi fac ferfeniţă idealurile prosteşi despre

ce-ar fi trebuit să devin, să suport pentru a câta oară spectacolul propriei slăbiciuni, să

rămân cu veşnica apăsare a incapacităţii de a spune “nu”. Imaginează-ţi că în al 33-lea

an de viaţă toate îţi ies pe dos, iar într-o dimineaţă de joi, întâmplată primăvara, ceva

te aduce pe punctul de a ceda nervos: trebuie să pledezi la Curtea Constituţională!

Mă tot asigurasem că pe-asta n-o fac, până aici, e mai mult decât pot îndura, pe acel

tărâm sinistru nu vreau să calc. Dar mi s-a întâmplat. Clientul a zis “trebuie”, eu am

ridicat din umeri şi m-am uitat pe fereastră gândindu-mă că oricum n-ar înţelege dacă

refuz. Îmi jeleam tăcut umilinţa de a le vorbi într-o limbă stranie celor 9

Recompensaţi, într-o limbă fără puncte comune cu aceea a murdăriei politice din care

majestăţile în robe vişinii au crescut. Ce glumă sinistră: să le ceri tocmai lor, sugaci la

ugerul statului o viaţă întreagă, patriarhi ai proprietăţii-prerogativă a întregului popor,

să intre în pielea garantului proprietăţii private! Să te adresezi unei carapace goale,

102

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

unei forme fără consistenţă, unei proiecţii a Occidentului pe peretele Blocului de

Răsărit!

Am făcut-o. Calm, în robă, cu deferenţă. Ca şi cei 9 Medaliaţi, mi-am jucat rolul. Ca

şi când nici eu, nici ei, n-am fi văzut crucea de pe mormântul vorbelor mele. Am avut

timp să le iscodesc feţele acrite, în timp ce vorbeam. “Eşti un prost!”, asta am citit în

design-ul celor 9 guri.

S-a întâmplat ca o grupă de studenţi să fie adusă de un seminarist pentru a degusta

Adevărul distilat de justiţia constituţională. Aş fi fost curios să asist la seminarul

următor, să ştiu ce-au văzut şi ce-au priceput. Să-mi dau seama dacă au întrezărit

monştri în spatele măştilor faciale, dacă vreunul a fugit din facultate şi din lume

pentru a se apuca de grădinărit. Dar n-are sens să mă prefac că n-aş şti răspunsul, vor

visa să aibă discursul meu ignorându-mi dramele, vor crede în retorică şi îşi vor

deteriora sistemul nervos.

Nimeni nu scapă de sminteală, dacă nu e cu totul nesimţit.

103

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

XII. Răsturnarea inegalităţii sexelor, sau despre judecătorii deveniţijudecătoare

„Sexul acesta, mult deosebit de al nostru,

este, chiar din cauza slăbiciunii lui, mai

aplecat ca noi, bărbaţii, a se ascunde şi a

lucra pe căi de ocol; de aceea legiuitorul,

văzând că este mai greu de condus, a săvârşit

o greşeală lăsându-l în voia lui” (Platon,

Legile)

M-a amuzat abundent, într-un punct fix al existenţei mele, strădania legiuitorului

român de a satisface toate capriciile occidentale în materia judicioasei aplanări a

conflictelor sexuale. Unul dintre cele mai bune scenarii comice lecturate în ultimii ani

se numeşte Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, a primit marele premiu la

Festivalul Legiferării Obediente, dar n-a fost un succes de casă în moravurile

bătătorite ale poporului român.

În expunerea de motive, dacă nu chiar ca moto al Monitorului Oficial însărcinat cu

răspândirea slovei legiuitoare, aş fi postat această divină intuiţie a lui André

Glucksmann: “Noi nu ne organizăm deloc astfel încât să guverneze cel înţelept, ci aşa

încât cei mai proşti să nu confişte autoritatea”. Ei? O asemenea strategie n-ar fi

crescut apreciabil tirajul Monitorului Oficial?

Originea ideologiei egalităţii, a discriminării pozitive şi a corectitudinii politice

trebuie căutată, bineînţeles, în universităţile din Statele Unite ale Americii, iar

promovarea la rangul de politică de stat a avut loc în timpul administraţiei Clinton. În

cartea sa O Americă înfricoşătoare (Ed. Humanitas, 1999), Edward Behr arată că

„preşedintele Clinton a fost primul care a vorbit despre diversitate. Este el oare

conştient de ceea ce, în parte, a declanşat el însuşi? Şi în ce măsură sunt Clintonii

răspunzători de ravagiile cauzate de dogmele multiculturalismului şi feminismului

dur?”. Căutând să ofere un răspuns la această întrebare, acelaşi Behr susţine că „este

vorba de un cuplu extrem de branşat, cel puţin la ceea ce se referă la curentele

moralizatoare, “politic corecte”, feministe, “discriminare pozitivă”, diversitate, ieşite

toate din acel interminabil mai 1968 şi care a zguduit atât de puternic societatea

americană de douăzeci şi cinci de ani încoace. Clintonii, aceşti atotputernici baba-

cools, sunt ei înşişi produsele pure ale acestei generaţii”. Ironia a făcut ca Bill Clinton

104

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

să devină el însuşi victimă a politicii pe care a promovat-o cu ardoare, atunci când

Paula Jones l-a urmărit în justiţie pentru agresiune sexuală comisă pe vremea când era

guvernator de Arkansas.

Aşadar, despre efectele adverse ale înclinaţiei către aventuri galante poate depune

mărturie – frisonant cuvânt! – însuşi domnul William Jefferson Clinton. Pentru

domnia-sa, perioada evazată a pantalonilor n-a trecut niciodată. Florile din cosiţele

tinereţii s-au ofilit prin ierbare, dar miasmele lor turmentante au gâdilat şi nările

maturităţii.

Prima damă cu năzuinţe de starletă media a fost Paula Jones. Dacă din penisul

prezidenţial se pot stoarce ceva faimă şi dolari, de ce nu? Onorată instanţă, fostul

guvernator mi-a declarat că-i place cum îmi curg pletele pe umeri, pe urmă mi-a

arătat-o! Asta face vreo 200.000 de parai, nu?

Slujit cam aiurea de avocaţii săi, preşedintele Bill a comis o gravă eroare: le-a spus

celor nouă vraci ai Curţii Supreme că nu prea are timp de justiţia districtuală şi de

trăsnăile fostei secretare Paula. Acum mă sâcâie unul, Saddam, vorbim când mă-ntorc

din Irak, după mandat!

Sinucidere curată. Tirul ironiilor judecătorilor supremi a ţintit iniţial avocaţii: n-are

timp? Dar îl vedem jucând golf, tăind lemne şi pescuind. Argumente solide aveţi,

stimaţi domni? Paula, pe el!

Considerentele deciziei sunt necruţătoare: „Din punct de vedere practic, reclamantul

susţine că prezenta afacere – fără a considera şi contenciosul adiţional suplimentar pe

care l-ar putea antrena o confirmare a judecăţii de către Curtea de Apel – riscă să

cântărească greu în utilizarea timpului şi a energiei actualului Preşedinte şi prin

aceasta de a obstrucţiona exercitarea efectivă a funcţiunilor sale.

Prezicerile reclamantului nu îşi găsesc confirmarea nici în istorie, nici în cercul relativ

circumscris al problemelor ridicate de problema în cauză. Aşa cum am spus deja, în

cei peste două sute de ani de istorie ai Republicii noastre, nu există decât trei

preşedinţi în exerciţiu împotriva cărora să se fi intentat procese având drept capete de

acuzare faptele lor private. Dacă trecutul poate sluji ca punct de reper, este îndoielnic

ca un potop de procese de aceeaşi natură să ajungă vreodată să scufunde preşedinţia.

În ce priveşte prezenta afacere, ni se pare că în cazul în care este bine condusă de

105

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

către curtea de district, este foarte improbabil ca ea să fie de natură să consume o

parte considerabilă din timpul Preşedintelui”6.

Problema nu e însă la simţul umorului judecătorilor supremi din State. Noi, bărbaţii

adevăraţi, nu vom înţelege niciodată ce maşină infernală e această jucărie a

sexualităţii, cât de scump se plăteşte întrebuinţarea ei. Bill a trebuit să treacă, de fapt,

proba marelui canon masculin. Indiferent cât de exorbitant va fi preţul real al

zbenguielii, ne revendicăm satisfacţia. O cerem acum!

Chiar dacă drumul nostru va face aici un ocol, consider că este extrem de educativ

ceea ce vreau să vă spun.

Mi-am dat seama cum stau lucrurile privind la televizor împerecherea unor lăcuste

verzui. Parcă se numesc călugăriţe, dar nu pariez că am reţinut exact.

A fost o revelaţie. În timpul actului sexual al acestor insecte, femela începe să se

hrănească. Insensibilă? Ar fi prea puţin. Ghici ce e-n meniu! Astăzi avem specialitatea

casei: capul masculului libidinos. I-l ronţăie ca pe cipsuri, observi cum domnului

tocmai i-a dispărut un ochi. Te-ai aştepta ca, de la prima muşcătură, masculul să

riposteze sau să se desprindă. Dar nu, nu reacţionează defel, preocuparea primordială

e coitul, ce nevoie mai are de cap? Aşa că actul sexual îşi urmează cursul, deşi

fraierului îi lipseşte de-acum o jumătate de cap. Femela mestecă netulburată, până ce

se va rostogoli în iarbă un trup inert de lăcustă, adică lăcustoiul decapitat.

E cam ceea ce se petrece şi la specia noastră, deşi vom recunoaşte mai greu: ne

pierdem capul lesne în competiţia aceasta oarbă de a transforma în obiect de colecţie

sexul feminin. Femeile posedă un magnet misterios, irezistibil şi ucigaş, n-am înţeles

încă ce-a urmărit Creatorul când a decis să râvnim.

Juridic vorbind, femeia stârneşte râsul ?

„Numai la ideea că am putea vedea femeile guvernând în locul bărbaţilor, izbucnim în

râs”, scrie Schopenhauer. Observaţie validă până la un punct. Iată că râsul ne-a ajuns.

De-atâta râs, ne-am înecat cu propria salivă. Acum tuşim.

N-am visat niciodată să deţin şi să mânuiesc statistici. Cei care o fac sunt plictisitori,

tipicari, materialişti, carierişti, lipsiţi de politeţe, de umor şi de imaginaţie – adevăraţi

6 Citatul este preluat din E. Zoller, De la Nixon la Clinton. Neînţelegeri juridicetransatlantice, trad. Dan Radu Mateiu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 63.

106

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

oameni de ştiinţă, ce să mai vorbim! Să lăsăm deci graficele în seama funcţionărimii

triste, pentru că ne-am propus să zburdăm liberi la agăţat idei zburătoare, înarmaţi

doar cu plasa de fluturi ţesută din propriii neuroni.

Aşa, dintr-o privire, pot să vă spun că peste 75% din judecătorii României sunt…

judecătoare. Pe undeva explicabil, ţinând cont că pepinierele universitare gem de

feminitate. Supun la vot propunerea de a uita, deocamdată, de potenţialul utilitar al

cuvintelor “bine” şi “rău”. Să lăsăm la o parte şi principiul masculinităţii în

succesiunea dinastică, şi arderea pe rug a femeii vii dimpreună cu bărbatul mort la

hinduşi, precum şi maniera necumpătată în care regele Solomon îşi clădise un imperiu

din propriul harem. Să admitem că femeile şi-au cucerit definitiv dreptul la

discernământul legal prezumat. Să privim egalitatea sexelor cu ochi dulci. Înţeleg că

se aprobă în unanimitate.

Noi avem o oarecare tradiţie întreruptă în materie de egalitate, ceea ce ne poate întări

poziţia de popor blând şi tolerant, dar nu prea aplecat spre învăţătură şi prin aceasta

influenţabil. Până la primele legiuri scrise, datorate lui Vasile Lupu şi lui Matei

Basarab, infiltrate pe filieră bizantină prin secolul al XVII-lea, dreptul cutumiar făcea

din femeie aproape egala bărbatului.

Soţiile domnitorilor nu agreau rolul decorativ, ci profitau de orice absenţă belicoasă a

stăpânului ca să dea porunci cu aspect juridic şi chiar pentru a exersa împărţirea

dreptăţii. Mărturiile sunt destul de vagi şi nu ştiu cât e de ştiinţific să tragi concluzii

generale pornind de la cazuri particulare, însă mai ştiu că suntem absolviţi de păcatul

ignoranţei de vreme ce ne-am dezis de ştiinţă de la bun început. Avem informaţia că

„un călător străin, raguzanul Pascal din Marini […], descrie într-o scrisoare din 15

august 1587 grija cu care împărţea dreptatea în acel an Ecaterina doamna, văduva lui

Alexandru Mircea voievod al Ţării Româneşti şi mama tânărului domn Mihnea Vodă.

[…] judecăţile erau pronunţate, după împrejurări, cu aceeaşi împuternicire legală, atât

de Mihnea voievod cât şi de mama sa Ecaterina doamna” (G. Fotino, Pagini din

istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 58). Acelaşi hobby

este atribuit „frumoasei Safta”, care „a înlocuit pe Gheorghe Ştefan vodă aflat în

luptă”, Despinei, soţia lui Neagoe-Vodă, Ruxandrei, văduva lui Alexandru

Lăpuşneanu şi Elenei, văduva lui Petru Rareş. Aceste soţii de voievozi par a fi deci

primele femei din ţările române despre care se ştie că au îndeplinit, ocazional, funcţia

de judecător. Ne vom feri acum de a avansa explicaţii asupra cauzelor ce le-au făcut

să supravieţuiască soţilor lor.

107

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Moravuri mai libere şi femei mai emancipate, iată ce ne diferenţia de vecini. Femeile

noastre aveau vocaţie succesorală şi chiar puteau face parte din corpul de jurători („un

fel de magistratură populară”), spre deosebire de popoarele slave şi bizantine, cu o

populaţie masculină brutală şi neîndurătoare.

Vremurile de aur ale relativei egalităţi cutumiare între sexe sunt spulberate însă de

spiritul servil al legiuitorului român – nărav căruia îi plătim tribut şi acum.

Comoditatea intelectuală şi gândirea somnolentă de pe aceste meleaguri sunt perfect

ilustrate de evoluţia legislativă. Nu ştiu dacă ţine de climă, de farmecele femeilor sau

de vin, dar în spaţiul nostru geografic n-au existat niciodată spirite novatoare,

căutători de comori culturale, teoreticieni ai sistemului social sau legiuitori de

anvergură. N-am stat bine decât la traducători.

Aşa se face că, în secolul al XVII-lea, dreptul bizantin ne pulverizează obiceiurile şi

ne înlăcrimează femeile. În 1646 apare în Moldova Cartea românească de învăţătură

a lui Vasile Lupu, urmată în Ţara Românească de Îndreptarea legii a lui Matei

Basarab, în 1652. Daruri greceşti! Prea-luminaţii noştri dascăli şi filosofi mărturisesc

umil că „au scos den cărţi elineşti şi lătineşti toate tocmealele ceale bune şi giudeţele

celor buni creştini şi svinţi împăraţi”. E mai comod. Dar şi frustrant, ţinând cont că

aceşti domni îl înmormântaseră pe Grotius, că erau contemporanii lui Hobbes şi că

mai aveau puţin să prindă şi primele orăcăieli ale lui Montesquieu.

De-atunci, „Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, măcară de ar

avea şi zapis să nu o bată”. Nici ţipetele femeii şi nici ochii vineţi sau obrazul umflat

nu pot proba reaua-intenţie ori caracterul excesiv al corecţiei; dacă doreşte divorţul,

doamna trebuie să producă dovezi ceva mai convingătoare. Nimic de mirare, de

vreme ce noul statut al femeii devine acela de incapabilă, fiinţă despre care se afirmă

legal că „iaste mai proastă” decât bărbatul şi că se poate considera, cel mult, egala

unui ţăran analfabet şi grosolan sau a unui copil („cocon mic de vârstă”).

După aceea n-am mai reuşit decât să împingem spre perfecţiune tehnica

“împrumutului”. La lucrările de control ale înţelepciunii juridice am tras şi noi cu

ochiul pe unde se putea: la austrieci, la italieni, la francezi sau la ruşi, în funcţie de

banca în care eram aşezaţi. Acum oscilăm între marea familie europeană şi inspiratorii

americani.

Mă înţeapă totuşi pe limbă acul de albină al unei întrebări: care să fie cauzele

efeminării dreptului? Dacă Platon ar vedea un complet de judecată din zilele noastre

108

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

ar muri în ospiciu, lovit de dambla. Pitagora obişnuia să se preocupe şi el de bunul

mers al cetăţii pe termen mai lung, atenţionând pe un ton grav că nici un efort nu e

prea mare dacă vizează împiedicarea femeii de a deveni magistrat.

În ciuda înţelepciunii totalitare a marilor filosofi – Platon avertizase că schimbarea

rânduielilor cetăţii atrage decăderea, dar cine l-a luat în serios? -, De Neimaginatul s-a

întâmplat: femeile au liber acces la demnitatea publică, iar în aer pluteşte miros de

matriarhat.

În secolul al XIX-lea, Tocqueville călătoreşte în America. Vede cum funcţionează

sistemul judiciar şi cade în extaz. Îşi ia notiţe. Scrie că, dacă s-ar întâmpla ca la Curtea

Supremă a Statelor Unite să ajungă judecători incompetenţi, corupţi sau imprudenţi,

întreaga ţară ar fi pândită de haos, „confederaţia va trebui să se teamă de anarhie sau

război civil”. Cei nouă judecători sunt apăsaţi de o responsabilitate covârşitoare, iar

un sistem defectuos de selecţie ar echivala cu o catastrofă socială.

În Balcani e altfel. Ne naştem sub spectrul dezastrului şi-l perpetuăm prin moravuri

corupte. O justiţie imparţială ar fi „ruptă de oameni”, străină de popor, judecătorul

distant nu e aproape de sufletul troglodit şi parşiv al românului. Cangrena

nepotismului şi a încrengăturii politice a cotropit tot. Probabil că şi afacerea

distribuţiei sexuale e de importanţă secundară, deşi simptomatică dintr-un anumit

punct de vedere: acela că femeia e un animal mai docil.

Nu denigrez femeia, m-aţi înţeles greşit. L-am văzut şi eu pe judecătorul Vişan

aruncând cu pietre-n reporteri şi oferindu-şi curul obiectivului camerei de filmat. L-

am văzut şi eu pe deplorabilul magistrat de Înaltă Curte Gherguţ polemizând senil cu

un candidat la alegerile prezidenţiale. Ştiu şi eu ce adunătură masculină este reunită

sub falnica denumire de Curtea Constituţională. M-am întrebat şi eu ce reîntoacere a

vârstei de aur visa preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe când îşi vopsise

părul într-o nuanţă cu reflexe verzui. Dar tocmai despre asta vorbeam: despre criteriile

de selecţie. Nu ducem lipsă de masculinitatea psihopatului, a agramatului şi a

decrepitului. Nu pledez cauza bărbatului laş, mitocan sau corupt.

Dar dacă tot ne-am săturat până peste cap de generalizări tembele, haideţi s-o

penalizăm în treacăt şi pe doamna ex-ministru de justiţie Monica Macovei. Răsărită la

Londra, pe la un seminar exclusivist cu tema „Femei aflate în afaceri şi la guvernare”

– aflate în treabă, cum ar veni – domnia-sa declara, paralizant: „Corupţia este o

109

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

problemă masculină”. Dacă să ne râdem sau să ne plângem este greu de ucis, ca şi de

decis. Să urmăm totuşi „raţionamentul” doamnei ministru:

La 27 aprilie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii decide sancţionarea

judecătoarei Elena Simionescu de la judecătoria Vatra Dornei, cu diminuarea

salariului cu 15% pe trei luni, ca urmare a acuzaţiilor aduse de colegi privind

practicarea magiei în sediul instanţei. Magia pare a fi deci o problemă feminină.

La 18 mai 2006, CNSAS a decis că judecătoarea Florica Bejinaru, membră a

Consiliului Superior al Magistraturii, a colaborat cu fosta Securitate. Pe bani! Prestări

de servicii remunerate. Ca orice arivistă feroce, a debutat în arta delaţiunii la vârsta la

care piesa umană feminină suportă într-adevăr comparaţia cu o floare: 26 de ani. Cred

c-ar fi totuşi eronat să tragem concluzia că această oroare caracterială – colaborarea

voluntară şi retribuită cu Securitatea – constituie monopolul sexului feminin.

Indicaţiile autorului, în perspectiva ecranizării acestei cărţi:

Personajul principal feminin (Monica Bellucci sau Angelina Jolie) iese din baie,

înfăşurată într-un prosop sumar. Desigur, are picioarele goale şi mersul provocator. Îi

zâmbeşte lasciv soţului (Bruce Willis sau Brad Pitt), probează roba de magistrat, apoi

începe să se rujeze în faţa oglinzii. [Zeii să-şi acopere privirea]

Monica/Angelina: Ştii că avem noi modele de robă, darling? Bruce/Brad: Oh, God,

asta mai lipsea! Le-aţi scurtat sau le-aţi decoltat? Monica/Angelina: Au rămas

unisex, my love. Diferenţa e că am supus la vot personalizarea lor. Fiind

majoritare, am reuşit să obţinem dreptul la strâmtare şi la crăpături laterale. E un

început.

Bruce: Fuck! Mă întreb uneori dacă lumea asta mai merită salvată, iubito! Nasol să fii

ultimul samaritean.

Monica/Angelina, privindu-l prin oglindă, contrariată: Hai, nu exagera! Stăm

atâtea ore cu cârpa aia neagră pe noi şi cred c-avem dreptul ca şi-n orele alea să ne

simţim femei, nu-i aşa? Altfel cum vrei să cumpănim drept?

Brad: „Ceea ce posezi ajunge să te posede”, sau cam aşa ceva. Ne-aţi făcut sclavi.

Mai bine dinamită sub palatul justiţiei decât să mă văd târât la judecata ta.

Angelina, lăsând să se zărească o discretă lamă de cuţit ascunsă între pulpă şi

dres: Cugetări de doi cenţi. Vezi că azi am şedinţă cu arestaţi. Să nu m-aştepţi la

masă, OK? Am tacâmul asupra mea.

110

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Bruce/Brad, căutându-şi ciorapii (sau pistolul) pe sub pat: OK, baby, be cool!

Bagă-i la zdup! Ai toată susţinerea mea.

Uma: Vrei să-mi spui că tu chiar ştii să dansezi, Chili?

John: Glumeşti, Edie! Doar mi-am şlefuit personalitatea în Brooklyn!

Pardon, cred că ăştia doi de la urmă sunt din alt film.

N-am renunţat însă la căutarea unui răspuns pentru întrebarea: „de ce”? Ce s-a

întâmplat? De ce, într-un interval istoric nesemnificativ, bărbatul se vede foarte

aproape de a fi pierdut abilitatea practicării dreptului? A înşelat aşteptările sau a fost

deposedat abuziv? Ştim că el a creat dreptul, că el a înălţat acest fort, recent cucerit de

femei. Cum dracu’ s-a ajuns aici?

Am să spun o banalitate, doar pentru că nu pot să mă abţin: trăim epoca

superficialităţii tehnologizate. Nu numai pentru că ne închinăm confortului

intermediat de monedă, ci şi pentru că am ajuns să negăm utilitatea gândirii, a

meditaţiei, a interogării lumii. Însemnele puterii sunt reduse la statutul de prizoniere

ale spiritelor necioplite, barbaria inculturii şi-a găsit ascunzătoarea ideală sub haina

elegantă sau în habitaclul automobilului de lux.

Dreptul? N-am idee ce s-a ales de el. Am înţeles că există nişte instituţii de

învăţământ dedicate dreptului – aberant de multe, după unele păreri -, în care unii

oameni învaţă conţinutul unor cărţi, alţi oameni le verifică forţa memoriei, iar în final

primii câştigă nişte bani scriind sentinţe, completând mandate de arestare sau

redactând excepţii şi întâmpinări. Pe vremea când îmi obţinusem şi eu rolul de

învăţăcel figurant, retorica era un curs facultativ predat de o femeie (încă o dovadă că

Platon a murit la timp), iar filosofia un curs obligatoriu constând dintr-o înşiruire

respingătoare de curente, gânditori şi teorii didactic rezumate.

Eu m-am resemnat. Epoca noastră a retezat cordonul ombilical ce lega dreptul de

filosofie. Parcă doar americanii mai încearcă ceva, în detestabila lor manieră

pragmatică, pentru că au nevoie de un edificiu teoretic pentru impunerea cultului

corectitudinii politice. Europa doarme de mult pe perna democraţiei veşnice, umplută

cu fulgii rezultaţi din separarea puterilor în stat.

Dreptul a devenit o piatră de încercare pentru memorie. Transformare fulgerătoare.

Cu foarte puţin timp în urmă, Steinhardt putea susţine, cu temei, că practicarea

dreptului este o probă de curaj fizic în faţa morţii şi cred că l-ar fi crezut dement pe

cel care-ar fi pretins că în doar câteva zeci de ani, după Stalin şi Ceauşescu, singurul

111

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

gen de curaj care mai poate fi asociat dreptului este acela de a memora numeroasele

tomuri tehnicizate din bibliografia oricărui examen de practician. Este aceasta

evoluţie? Depinde cum ne-o reprezentăm, dar din colţul meu de lume se vede că nu.

Este motivul principal pentru care iconografia justiţiei s-a văzut monopolizată de

imaginea domnişoarei în robă. O groază de fătuci de douăzeci şi ceva de ani se

chinuie să emită pe unda sobrietăţii, ori să pară surmenate şi isterice spre câştigarea

autorităţii, aşa cum înţeleg ele actul locuirii pe divanul de judecător. Bine, de acord,

mânuiesc cu oarecare graţie numerele articolelor din codurile de procedură, dar…

hm!… mă rog… adică… a fi judecător… nu mai vorbim de incultură, de insuficienta

exersare a personalităţii, de fragilitatea reperelor, de lipsa experienţei de viaţă, însă nu

ştiu ce să ne facem cu trei calităţi esenţiale, care se cer îndeplinite cumulativ: logica,

înţelepciunea şi cumpătarea. Dacă-ţi arogi îndreptăţirea de a rescrie destine în absenţa

celor trei calităţi, nu vei fi niciodată judecător, ci criminal de rând.

Dar aşa e-n război. Nu ştiu dacă e clar pentru toată lumea, dar buna-intenţie

primordială privind complementaritatea sexelor a eşuat în barbaria unui război.

La specia umană în stadiul său actual, tânăra femelă nu mai vânează, în mod necesar,

masculul “cu situaţie”, pentru că aceasta marchează revenirea la zgardă, la

dependenţă, la supunerea molatică împotriva căreia s-a ridicat; mirajul carierei

proprii, al opţiunii libere, al intruziunii pe terenul disputării puterii reprezintă noua

motivaţie, semnul indicator al înscrierii pe un drum de acces revoluţionar şi irezistibil.

Dreptul nu mai invită la cultură ori la raţionament, ci la asimilarea unui manual. La

receptarea sârguincioasă a formulei consacrate, a definiţiei şi clasificării

standardizate. Bărbaţii nu pot fi altceva decât perdanţii luptei memorării, pentru că le

lipseşte, genetic, puterea de învăţare mecanică aptă s-o concureze pe cea a femeii.

Femeia ocupă spaţiul puterii cu oarecare ferocitate, mizând pe instinct şi sfâşiind

aleator, dacă se întâmplă să fie rănită. Cultivă mai pregnant apartenenţa de clan şi de

sex, discursul “surorii” defavorizate are toate şansele să mişte coarda solidarităţii şi să

rupă echilibrul balanţei pe un discutabil criteriu emoţional. Războiul sexelor se poartă

inclusiv pe scena teatrului judiciar. Surd, nemilos, cu pierderi aparent mai grele de

partea bărbaţilor, uneori cu copii pe post de victime colaterale, alteori sub semnul

armistiţiului conferit de discursul seductiv.

Am cules din media un exemplu american, cu vocaţie universală: America nu are doar

organizaţii feministe, ci şi crâmpeie de solidaritate masculină, precum The National

Coalition of Free Man, asociaţie care poartă stindardul luptei bărbaţilor pentru acces

112

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

la unele drepturi domestice, precum dreptul de a-şi vizita copiii în caz de divorţ sau

acela – ceva mai obraznic – de a obţine custodia lor ori, cel puţin, custodie comună cu

ex-femeile-vieţilor-lor. Sunt batjocoriţii proceselor de divorţ, târăsc povara unor

veritabile infirmităţi sociale care le-au fost aşezate în cârcă de judecătorii femei.

Bărbatul e o brută stângace, nu se pricepe la îngrijirea de plozi. Bărbatul nu e bun

decât de plată, dacă tot s-a ajuns aici. Ca atare, bărbatul îşi pierde minţile şi nu mai

rămân decât puţini neuroni de nimicit până la suicid. Conceptul de pagubă poate viza,

cel mult, plantaţiile de ciuperci. Specia va fi perpetuată de femei şi de eunuci.

Marea problemă a justiţiei e că s-a transformat în teren experimental pentru cultivarea

unei noi inegalităţi a sexelor, de astă dată cu femeia sub stindardul agresorului

cvasimonopolist.

Cred că explicaţia e simplă, dacă n-aţi dedus-o încă vi se scade nota la purtare, iar

mâine veniţi cu părinţii: maniera în care este conceput acum învăţământul universitar

de profil a făcut din drept cea mai simplă cale de acces a mediocrităţii la uneltele

puterii. Doar un mediocru îşi asigură viitorul profesional memorând articole de lege,

astfel că mediocritatea intelectuală este condiţia suficientă a carierei juridice de

succes!

Continuarea raţionamentului aproape că se impune de la sine: cine asigură echilibrul

speciei prin conservatorism, lipsă de imaginaţie, spirit practic şi refuz al jocurilor cu

mărgele de sticlă, deci prin mediocritatea sa? Femeia! Cea genial caracterizată de

Ortega după ce a fost studiată sub alt unghi, cel al comportamentului erotic, doar

aparent distanţat de ceea ce discutăm noi aici: „femeia nu colaborează cu preferinţa ei

sentimentală întru perfecţionarea speciei, cel puţin în sensul pe care i-l atribuim noi

bărbaţii. Tinde mai degrabă să-i elimine pe indivizii cei mai buni, din punct de vedere

masculin, pe cei ce inovează şi se angajează în acţiuni superioare, şi manifestă un

entuziasm decis faţă de mediocritate. [...] examinând problema sub orizontul ei cel

mai amplu şi aşa zicând zoologic, tendinţa generală a fervorilor feminine pare

hotărâtă să menţină specia înlăuntrul unor limite mediocre, să evite selecţia în sensul

optim, să caute ca bărbatul să nu devină niciodată semizeu sau arhanghel”7.

7 Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Ed. Humanitas, 2001, ediţia a II-a, trad.Sorin Mărculescu, p. 90-91.

113

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Să facem o precizare: nu e un rău în sine că femeia se afirmă în spaţiul puterii publice,

că face politică şi că dobândeşte demnitatea de magistrat. Nefastă e doar proporţia,

cred.

După ce-a fost stăpâna divină a legii, femeia a tânjit, din păcate, să devină braţul ei

înarmat.

Îndulcitor:

Am văzut cândva o judecătoare deloc interesată de sonoritatea numelor implicate în

proces. Cu egală politeţe, solicita probe şi lămuriri. Nu-şi nuanţa vocea, nu ironiza

grosier, nu profita de însemnele autorităţii pentru a exhiba instincte. Fără grimase,

fără tocmeli, fără orbecăieli procedurale, trecea cu tact peste unele stângăcii

avocăţeşti. Îşi motiva toate măsurile şi nota esenţialul din concluziile părţilor. Vorbea

puţin şi la obiect. Impunea respect prin propria decenţă. Impunea linişte prin

competenţă. Respira neutralitate şi bună-credinţă. Sunt sigur că nici o casă de

avocatură nu-şi permitea s-o “încerce”, de mărţişor, cu vreo trusă de farduri sau cu un

parfum.

Impecabil pregătită, şedinţa de judecată curgea de la sine.

I-am cerşit clipei să rămână, dar a trecut.

Mai trăieşte oare acea tânără judecătoare? Au mai ţinut-o nervii? A izbutit să

contamineze pe cineva? A fost asimilată?

Nuferii nu sunt resorbiţi de negura cleioasă a mlaştinii?

Întrebări călătoare. Fără ţintă, în deplină libertate, către cimitirul întrebărilor.

Întrebările mele nu mai simt apăsarea căutării unui răspuns.

Întrebările sunt adunări de cuvinte. Despre cuvinte s-au spus alte cuvinte, n-am nimic

în plus.

Bătrâna doamnă O-San a avut, abia pe patul de moarte, revelaţia care să-i justifice din

plin viaţa – tot sub formă de întrebare:

“În această lume

în care cuvintele nu rămân

mai mult decât roua

pe frunze,

ce aş putea spune

pentru posteritate?”

114

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Nimic. Posteritatea trebuie lăsată

să simuleze truda

de a-şi produce propriile

cuvinte care să rămână

mai mult decât rugina

pe fierul mamuţilor industriali falimentaţi.

115

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

XIII. Solemnităţile sfâşietoare ale despărţirii, în cronologia unei foste

săptămâni

„Căci nu trebuie să îl abatem pe judecător,

împingându-l la mânie, frică sau ură; acest

lucru ar fi ca şi cum cineva ar falsifica dinainte

regula de care trebuie să se folosească”

(Aristotel, Retorica)

În cincisprezece ani de practică, sistemul juridic românesc mi-a otrăvit viaţa.

Nu voi mai avea şansa de a practica dreptul în mod decent. Chiar presupunând că

justiţia va deveni un tărâm al miracolelor, că o subită maree a raţiunii şi a demnităţii

va inunda magistratura, pentru mine nu va mai fi nimic de făcut. Sunt impregnat de

dezgust.

Şi n-o spun de dragul epatărilor teribiliste, ci doar în semn de rămas-bun.

Prea mult întuneric, aer prea fetid, prea numeroase amprente ale jegului uman. Prea

mulţi şi prea siniştri demonii de sub eleganţa ţoalelor “de firmă”. Un talcioc prea

strident, un comerţ cu destine prea imund. Un pol al onoarei prea plăpând.

Durerea îndeamă la somn. Te faci covrig în aşternut şi aştepţi. Ceri încă un efort din

partea sistemului imunitar. Uneori eşti prea slăbit ca să mai faci faţă încă unei bătălii.

Nesimţire sau moarte!, iată sloganul cu care se pleacă la luptă în colcăiala urbană de

azi.

Mă numesc Freddy, zis şi Spaima Norocului Chior. Ca dar de despărţire, primiţi

recipientul acesta în care se află o săptămână de-a mea:

Luni

Am proces la Buzău. Mă trezesc cu greu, pe la 6, după ce-am închinat Zilei Odihnei

Plouate vreo cinci Heineken la jumătate. “Plouate” pentru c-a turnat cu găleata.

116

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

România e pe cale să se înece. Europa nu izbuteşte să-i arunce colacul, din cauza

sclerozei în plăci.

Am înţeles că, prin Colentina, unul făcea pluta deasupra liniilor de tramvai. Exact pe-

acolo trebuie să ies.

Conduc cu prudenţă, dar apele s-au retras. Nimic nu-mi poate sta în cale şi asta mă

face să par prost dispus.

Ajung pe la 9 fără un sfert. Procesul meu e pe lista a doua, deşi pe citaţie scriseseră

8,30. Sala de şedinţă seamănă cu o cameră de gazare. Mobilierul e rânced, pe la

colţuri văd bobiţe de otravă pentru şobolani. Sau pentru iepurii de câmp, n-am înţeles

exact. Cei de la Curtea de apel Ploieşti aveau mai multe bobiţe. Poate şi mai mulţi

şobolani (sau iepuri de câmp, depinde de ce se temeau).

Prima listă e de administrativ-fiscale cu procuror. Procurorul e un tip în pragul pensiei

şi, de fiecare dată când deschide gura, aştept să spună ceva de genul: “mi-e jenă să

recunosc că nu ştiu pentru ce mă aflu aici”. N-a spus asta, ci felurite neghiobii.

Părăsind sala, unii dintre avocaţi împrumutau discret contrarierii lor gestica semnului

crucii. Oare cum arată justiţia în cea mai bună lume din imaginaţia lor? Nu i-am

întrebat.

Abia pe la 11,30 începe şi şedinţa “mea”. Aveam planuri frumoase cu neuronii mei,

însă această sincopă a mişcării – care este aşteptarea – m-a iritat.

La apelul părţilor constat că n-am adversar. Judecătoarea îmi zâmbeşte timid, apoi îmi

ţine un discurs deconcertant: la termenul anterior a substituit-o un coleg care a fixat

greşit termenul aşa că ulterior a trebuit modificat şi partea adversă trebuia citată dar n-

a fost… aşa că nou termen peste câteva săptămâni. Acum zâmbesc şi eu: absurdul se

dovedeşte imposibil de codificat.

E trecut de 12 când izbutesc să plec spre Constanţa, oraşul procesului de a doua zi.

Am o misiune de maximă importanţă, dar şi aproape 300 de kilometri de parcurs.

Maşina pare docilă, nimic de zis. Nu-mi place să culeg autostopişti, în consecinţă

drumul va fi destinat meditaţiei. “Ce mă determină să alerg ca un idiot?”, asta e tema

pe care am scris-o pe foaia de parcurs. Din înlănţuirea raţionamentelor reiese că banii

nu, pentru că nu câştig cine ştie cât; gloria nu, pentru că procesele mele n-au lipici la

camerele de filmat; desăvârşirea profesională nu, pentru că mă simt uşor plafonat;

cunoaşterea patriei nu, pentru că mă tutuiesc deja cu fiecare tufiş; evadarea din

conjugal nu, pentru că nu sunt căsătorit; lărgirea cercului de prieteni nu, pentru că sunt

117

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

introvertit; întâlnirile cu admiratorii nu, pentru că aceştia încă nu au aflat că exist.

Rămân prostia şi inerţia. O aleg pe aceasta din urmă, v-aţi prins.

Marţi

Deschid un ochi şi văd marea. Bănuiesc că, dacă nu l-aş fi deschis, n-o vedeam.

Drace, cum oi fi adormit pe ţărm? Stai, că nu se poate, e început de octombrie, nici

chiar aşa. Şi chestia asta de sub mine e un pat. Hotelul a fost edificat pe faleză şi

termopanul bate spre mare, asta era. Din patul meu nisipul pare umed, iar fără

imbecilul care practică jogging aş putea simţi că lumea a devenit a mea.

Pe paljă se vede un leagăn imens, gol, zvâcnit de vânt. Nu ştiu ce mi-a venit să cobor

şi să-l ocup. Dac-aş avea un celular d-ăla de fiţe, ca să vă trimit o poză cu mine, aţi

zice că un ciudat cu cravată pune la cale o mică răutate avocăţească, bâţâindu-se lent

într-un leagăn pentru copii. Un leagăn ca un taler de balanţă. Punct de plecare pentru

un eseu cu oameni şi zei, cu oameni ca jucării mânuite de zei…

Casa justiţiei din Constanţa a fost supusă unui face-lift, aerul ei pare mai respirabil ca

oriunde şi ca oricând. Stau cuminte într-o bancă, presupun că par stingher, ca un

adevărat venetic. Privirea mi-o ia razna, se caţără pe pereţi. Conştientizez senzaţia că

m-am rătăcit. Sala de judecată e împodobită cu floricele arhitecturale de un

neverosimil kitsch; număr nu mai puţin de patru amoraşi, iar la fiecare colţ sunt

reprezentate obiecte indispensabile actului de justiţie: 1. rachete de badminton, tolbă

cu săgeţi, colier cu inimioare, pachet cărţi de joc; 2. mandolină şi un fel de trâmbiţă;

3. coş cu flori, seceră, cuţit; 4. mănuşi de damă, evantai, oglindă, colier de perle,

sticluţă cu parfum, ciupercă.

Îmi vine rândul. De data asta am adversar. Şi eu, şi judecătoarea zâmbim. Din pricina

decalajului de vârstă, ea zâmbeşte mai ofilit. Zâmbind, eu depun un certificat eliberat

de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care atestă că s-a solicitat strămutarea dosarului

nr. … de la Tribunalul Constanţa la o altă instanţă, egală în grad. Zâmbind, o rog să-

mi acorde un termen mai lung. Ea, cameleonul, îşi schimbă o clipă culoarea, zâmbind.

Zâmbind, mimează indiferenţa: vai, domnule avocat, dar suntem chiar aşa de speriat?

Zâmbind, răspund că îmi cer scuze, doamna preşedintă, nu e nimic personal, dar

experimentele anterioare efectuate pe această instanţă ne-au determinat să… Zâmbind

din ce în ce mai înfiorător, îmi acordă termenul solicitat. Zâmbind din ce în ce mai

cald, mă înclin uşor şi îi rămân îndatorat.

118

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Bucureştiul e acolo, spre vestul civilizator, la capăt de drum.

Tema drumului de întoarcere va fi: “Faptul că a doua zi mă voi prezenta la birou

semnifică acceptarea condiţiei de sclav?” Acum e mai simplu: răspund “da” şi pe

urmă, vreo două ore jumate, pot să mă gândesc la femei acoperite sumar.

Miercuri

Zi de birou.

Mai întâi caut să-mi înec demonii în cafea.

Ziarele de sport scriu că Naţionala mai are o şansă de calificare la Campionatul

Mondial. Rahatu’ ăsta de Speranţă îşi atribuie mereu meritul că trăim.

Îmi verific mail-ul. Editura P… tocmai îmi refuza romanul la care muncisem un an.

Romanul meu foarte licenţios, foarte filozofic şi foarte deprimant. Romanul meu scris

cu pixul pe unde apucam, pe hârtia de pe genunchi, pe hârtia de pe masă, de pe pat, de

pe peretele vertical, de pe canapea, de pe orice corp solid din imaginaţia ta. Fără

explicaţii, pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sau tipu’ ăla cu care-am corespondat eu

invidiază un spirit adevărat. Va fi declanşatorul unei nesfârşite depresii, perioadă în

care mă voi deprinde cu mersul de somnambul.

Dosarele mă pândesc dinspre stânga, şi-au construit un fel de baricadă la mine pe

birou. N-am chef să mă lupt. M-am hrănit cu iluzia că voi scăpa de “domnule

preşedinte” trudind un an de zile la un roman. Că nu va mai trebui să depun certificate

de strămutare ca să pot supravieţui. Iluzia mea a primit un şut în fund. Cred că nu

eram pregătit.

Timp de vreo oră, ţintuiesc cu privirea nişte jaluzele verticale. Mă simt paralizat,

gândurile mi se concentrează pe nimic. Dacă aş şti să primesc toată suferinţa lumii, n-

ar trebui să mă pretind defavorizat. Sensul nu e de căutat printre noi, ştiu şi că mi-ar

prinde bine o înseninare raţională, dacă maşinăria de inscripţionat gene nu m-ar fi

melancolizat.

Pe la prânz, aparatele înregistrează eforturi disperate de a mă concentra. Curtea de

apel Cluj îmi porunceşte să formulez un punct de vedere asupra excepţiei lipsei de

interes, desenată în întâmpinarea unor mahalagii locali. Un proletar al consilierii

juridice se chinuia să-mi ciobească aura cu dalta stilisticii lui sfrijite, relatându-mi în

întâmpinare ce-a învăţat el în anul întâi de la Facultatea de Drept. Ce clişeu prăfuit!

119

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Nici mitocănia nu mai poate aspira la originalitate pe tărâmurile noastre descrise în

basm.

Răspund telegrafic, neutru, detaşat. Scot la imprimantă, pun în plic, lipesc, trimit. N-

am chef să mă rătăcesc în Ţara Piticilor, chiar dacă mi s-a refuzat un roman.

Până seara nu mai risipesc nici un cuvânt. Prietenei mele, acasă, îi spun doar: “Bună!

Sunt deprimat”.

Joi

Am proces la Râmnicu-Vâlcea şi mi-am propus să fac drumul dus-întors în aceeaşi zi.

De data asta mă trezesc pe beznă, la 5; ceea ce luam drept întuneric era Neantul, dar

n-am înţeles pe loc.

Cearcăne, gust de cocleală, intestine agitate, amărăciunea unei idei fixe: merit mai

mult. Iată că gândesc prosteşte, cantitativ. S-ar fi cuvenit să cred că merit ceva diferit

(aici se potriveau italicele aplecate spre stânga, dar cred că nu s-au inventat). Dar cine

să ierarhizeze meritele noastre, cui să-i stea gândul la a ne recompensa?

Cât despre intestinele agitate, cred că e vorba de exersarea memoriei: ni se livrează

periodic sentimentul tragic al fiinţei (să ţinem cont că omul e numai păstorul fiinţei, se

zice c-ar zice Heidegger), inclusiv prin dizgraţioase indispoziţii corporale. Adică ni se

spune că suntem fragili, trecători, insignifianţi, practic inexistenţi. God, I am so

young!

Tema de azi – la dus: “Oare ar fi indicat să inventez un curent literar?” Argumente

pro: nu sunt mai prost decât nimeni altcineva; beau şi fumez suficient de mult ca să

par profund şi revoltat; am scris două cărţi juridice şi un roman nepublicat; prietena

mea nu mă înţelege; eu însumi mă detest uneori; nu vreau să-mi dezamăgesc părinţii;

mă consider inapt pentru profesia de avocat. Argumente contra: n-am scris decât

două cărţi juridice şi un roman, însă pe acesta din urmă nu l-am publicat; ca să fie

curent am nevoie de adepţi şi de epigoni, însă nimeni nu pare a mă urma; aş fi prea

uşor de clasificat; aş fi bârfit prin toate cafenelele literare; aş avea succes la tânăra

generaţie; aş fi excesiv mediatizat.

Pe ansamblu, parcă aş încerca. Cred că voi dărui lumii curentul Noua imperfecţiune

livrescă, denumire predestinată unei glorii apuse înainte de a se naşte.

120

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Răsăritul m-a prins pe serpentine, depăşind un camion. Vâlcea se trezea. Avocaţii

locului soseau la judecată cu obrajii trandafirii – semn de optimism, sănătate, hrană de

calitate, viaţă sexuală satisfăcătoare, poziţie consolidată în cadrul conflictului

generalizat.

Sală de şedinţe decentă, cu mobilier curat. Judecătoarea de-aici nu zâmbeşte, s-ar

putea să aibă probleme cu busola din habitaclul conjugal. Mă amână din prima, fără

să-mi ceară părerea, cu aerul că are atâtea pe cap… Încă un reper pe harta resemnării,

ce să-i faci?

Tema drumului de întoarcere: “Oare Eclesiastul a fost cel de-al doilea misogin atestat

documentar?” (primul fiind Dumnezeu însuşi, după părerea mea). Mi s-a fixat în

memorie, încă de la prima lectură (ceea ce nu prea-mi este caracteristic), pasajul acela

în care Eclesiastul pretinde că a gustat din fructul cunoaşterii. Dorea să cerceteze ca să

înţeleagă, căuta “înţelepciunea şi rostul lucrurilor”, naivitate primordială pentru care,

dacă ar fi după mine, ar fi iertat. Pentru că ne oferă nouă, netrebnicilor degeneraţi,

roadele trudei lui: “Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă

este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu

scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea”. I l-am spus şi prietenei mele. A făcut

ochii mari: “Cum adică mai amară ca moartea? Eşti sigur că ăla ştia ce vorbeşte?”

Uneori aşa mi se pare şi mie, zic. “Da’ fă ce vrei, dragule, nu te ţine nimeni în lanţ”.

Sigur, amândoi ştiam că nu pot să fac chiar ce vreau.

Eu îi găsesc femeii o mulţime de circumstanţe atenuante. Coasta lui Adam nu

conţinea şi materie cenuşie, astfel că Dumnezeu n-a avut ce să-i pună Evei în cap.

În această delicată etapă a vieţii lupt să-mi păstrez simţul umorului, ceea ce mi se pare

esenţial.

Vineri

Proces la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Din respect pentru nepăsarea mea, nu mă

bărbieresc nici azi. Arăt ca un cetăţean defavorizat, ceea ce mă face să zâmbesc vag.

Mă detest pentru că am puterea să mă îmbrac.

Timp de un sfert de oră voi absorbi noxe prin pasajul de la Unirii, pentru că foarte

mulţi conducători auto au drum în direcţia mea. Să mori ucis de noxe în goana după

resurse, iată titlul unui posibil roman emoţionant.

Privesc radio-ul din maşină cu teamă, nu cred că-mi stă în puteri să deschid poarta

răgetelor din eter. Degetul îmi tremură pe buton, transpir rece, mă simt epuizat. În

121

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

cele din urmă curajul mă părăseşte cu totul, mi-l retrag. Publicitatea transmisă pe

posturile de radio nu mai e semn de decădere, ci de picaj. Bineînţeles, cu toţii se simt

minunat.

Îmi dau seama că săptămâna asta am văzut mulţi oameni, dar n-am făcut schimb de

cuvinte cu nici unul dintre ei. Poate doar cu judecătorii, forţat de împrejurări. De cele

mai multe ori dialogurile sunt traumatizante, lipsite de înţeles. Îmi amintesc de

Hobbes şi de convingerea lui că nu poţi dialoga cu oamenii îmbuibaţi cu idei false,

pentru că “este la fel de imposibil să poţi vorbi cu sens cu ei ca atunci când scrii lizibil

pe o foaie de hârtie deja mâzgălită”. Şi-atunci ce să faci? Să te ridici din banca

avocaţilor, să avansezi câţiva paşi, să taci un minut-două, cât să culegi nişte guri

căscate şi pe urmă să-i laşi? Oare acest nou tip de retorică poate reabilita profesia de

avocat?

Intră instanţa. Ne ridicăm. Se consideră că aşa e civilizat. S-a vorbit mult în şedinţa

aceea. Înainte de a lua decizii, doamnele judecătoare s-au consultat.

Sâmbătă

Trebuie să mă dedic unei reculegeri lucide, înainte de culcare aşa mi-am promis. De

miercuri până vineri a fost timpul depresiei de maximă intensitate, am noroc c-am

scăpat neautomutilat.

La judecata imbecililor du-te cu detaşarea celui dinainte condamnat! Iată o tentativă

improprie de disciplinare psihică. Să te laşi hipnotizat de privirea strabică a Speranţei

înseamnă să-ţi supui spiritul unui supliment dezonorant: tortura de a fi deprimat.

Niciodată n-am fost adeptul slăbiciunii mele.

Gândul la impostură e amestecat cu aburii din cafea. Avocatura pare o profesie fără

miză, fără consistenţă, fără corespondent în nevoile vitale. Maşină de făcut şi stors

bani. E semn de prostie să pui pasiune în aşa ceva. Contribuţie la sălbăticirea lumii, în

cadrul unei ordini sociale întemeiate artificial.

Dilemă demnă de seminariile abaţiei Thélème: fă ce-ţi place, dacă ai adunat suficienţi

bani! Fă ce-ţi repugnă, dacă ţi-ai propus să crăpi dement, adunând bani!

Avocatura este o dementă adunare de bani. Mai există şi satisfacţia aceea animalică,

de învingător în turnir. O soluţie favorabilă e ca un dans pe cadavrul adversarului. O

anihilare totemică. Andreaua înfiptă în păpuşa de câlţi.

122

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Mi-ar plăcea să citesc şi să scriu, dar n-am reuşit să adun bani (iertare pentru derapajul

mercantil; în fond sunt un sensibil). Sunt conducătorul auto al cuiva care nu înţelege

de ce e luat drept avocat.

Prietena mea şi-ar dori să ieşim în oraş. De ce nu? În oraş sau în casă e acelaşi înger

sau drac. “Hei, îmi zice, e sâmbătă, mergem la librărie şi la cinema, măcar de data

asta ai putea să nu mai stai aşa încruntat”. Are dreptate, măcar am să văd blugi cu talie

joasă, mulaţi.

Librăria este acel loc în care oamenii îşi satisfac nevoia de a răsfoi. Se

comercializează decoraţiuni interioare pentru biblioteci. Altădată eram fericit aici,

inocenţă de care am reuşit să mă scutur. M-am maturizat.

Reeditare masivă Llosa, în cinstea unei vizite larg mediatizate. Mersi, am servit la

timpul potrivit. Câţiva scamatori ai cuvântului, aduşi să ne lase cu gura căscată tocmai

de la Paris. Cetatea luminii se clatină sub invaziile barbare ale tinerilor scriitori

dezorientaţi. Căpetenia Beigbeder pare un desen animat.

Stive de Dan Brown şi Coelho, bineînţeles. Librăriile patriei sunt asediate de

templieri. Războinicii luminii le ţin piept cu ultimele puteri.

La Mall, Cartea Lunii – sau a Secolului, chestie de gust – e o culegere de articole

publicate de Cărtărescu printr-un ziar. Probabil că şi lui i-ar plăcea să citească şi să

scrie, dar pentru asta trebuie să adune suficienţi bani.

Duminică

Mă trezesc la 3 dimineaţa, fără un motiv întemeiat. Sunt asudat ca după un fitness la

jugul în care ar fi trebuit să tragă un bou, dacă valorile lumii nu s-ar fi răsturnat. Am

sentimentul apartenenţei la inutilitatea cosmică, pretext pentru a mă ridica din pat.

Deschid calculatorul ca să-mi revăd romanul abia refuzat. Mi-l imaginez în volum, cu

o copertă asemănătoare hârtiei igienice de 30 de bani. Voi scrie aşa: “Titlul nu apare

pe copertă, din cauza unei furii decăzute până la indiferenţă”. M-am răzbunat. “Cel

mai bun thriller de la Geneză încoace!” – iată nota critică de pe coperta a IV-a, extrasă

dintr-o recenzie a unui nepot de-al Sfântului Augustin. Va fi vorba despre fericire, aşa

începe romanul meu refuzat. Accept că are pasaje sinistre, poate nici eu, în locul lor,

nu l-aş fi publicat.

Mai târziu exersez arta conversaţiei minimale. Am decis să eliberez doar cuvintele

claustrofobe. Pe undeva, îmi pare rău de nedumerirea celor din jur. De nedreptatea

căreia i-a căzut victimă prietena mea.

123

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Puseul de eroism e anihilat de telefonul unui coleg avocat. Vrea să ne vedem ca să-mi

propună ceva. Să ajutăm o bătrânică la cumpărături? Să jefuim un mărfar cu

îngrăşăminte chimice? Să devin membru al societăţii secrete înfiinţate de Contele

Dracula, Frăţia magistraţilor tenebroşi din Carpaţi?

Îmi spune că a citit cu nesaţ una din cărţile mele juridice, că până la ultimul rând i-a

fost imposibil să se despartă de ea. Jena şi stupoarea mi se amestecă în priviri. N-aş

vrea ca posteritatea să mă ţină minte aşa.

Îmi mai spune că sunt cunoscut în mlaştină şi că vrea semnătura mea. Adică să scriu

articole juridice, pe care să le public pe Net, urmând să fiu recompensat băneşte –

bine, nu chiar de la început, ci la un moment dat.

Acum râd. Priveşte-mă cu atenţie, nu mai sunt în stare, puterile m-au abandonat. Zice

că sunt o voce unică, ceea ce coboară pensionarea mea prematură la nivelul unui

păcat. Renunţ să-mi şterg lacrimile, pentru că nu mi-am tăiat unghiile, iar priveliştea l-

ar fi dezgustat.

Deşi am văzut şi eu filme americane, evit să-mi strivesc ostentaiv, de colţul mesei,

chiştocul de Dunhill lights, sau să-mi ucid abrupt zâmbetul protocolar. Ca să salvez

iubirea noastră, de data asta îmi acopăr colţii cu blana de miel. Adică accept, în cele

din urmă, să nu exclud eventualitatea unei reveniri.

Mai zâmbim, ne mai amintim câte ceva, ne mai plictisim reciproc cu enunţuri de

maxim dezinteres personal, ne mai şi despărţim.

Închid calculatorul, ca să nu-mi revăd romanul abia refuzat.

“Auzi, dar noi n-am mai făcut dragoste de o bună bucată din eternitatea accesibilă,

nu?”, o întreb, anticipând încuviinţarea uluită, pe prietena mea.

Şi pentru că e cuviincios să te opreşti la timp, ar mai rămâne doar să-mi propun a

tolera şi cantitatea de deriziune pe care o va prăvăli asupra vieţii mele ziua de luni…

În măsura posibilităţilor supranaturalului revelat, aş consimţi chiar la nemurirea mea.

-----

Autor : Freddy Gârbaci

freddygarbaci@yahoo.com

124

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com