Universitatea ” Ovidius”, Constanța

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice

Specializarea Istorie, Anul III

Holocaustul nazist

1

Student: Gheorghe Alexandra

Cuprins

1. Introducere

2. Holocaustul. Consideraţii generale:

2.1. Definirea conceptelor;

2.2. Minorităţile vizate de Holocaust.

3. Europa şi ordinea nazistă:

3.1. Cucerirea puterii în Germania nazistă;

3.2. Agresiunea împotriva evreilor.

4. Primatul morţii. Evreii și mitul națiunii pure:

4.1. Lagărele de concentrare;

4.2. Deportările;

4.3. Experimentele medicale.

5. Concluzii

2

1. Introducere.

Prezenta lucrare are ca obiect observarea cruzimii umanităţii, datorită poftei de putere,

dorinţă de afirmare şi a impunerii unei noi ordini în Europa. Am ales acest subiect, ca fiind o

temă cu un vast interes istoric, deoarece ea reprezintă evenimente nu demult petrecute,

evenimente care au pecetluit soarta a milioane de oameni nevinovaţi, a unor naţiuni care au fost

zguduite din temelii. Aceste atrocităţi săvârşite de oameni, împotriva oamenilor, nu au făcut

altceva decât să coboare omenirea la o existenţă primitivă, în care predomină instinctul de

supravieţuire, trăind, totuşi, într-o eră în care domnea o aparentă pace. Şocul asupra întregii

omeniri, în ceea ce priveşte Holocaustul, a fost un alt deziderat în alegerii temei, noi suntem cei

care prin umila posibilitate de aducere aminte, putem să facem cunoscut şi să menţionăm trecutul

dezastruos într-o prezenţă continuă; dar nu pentru a promova şi a solidifica aceste valori

negative, aceste porniri nefireşti, ci pentru a aminti celorlalţi cât de capabil este omul de a

produce rău, dacă nu deţine o educaţie întemeiată binelui comun.

2. Holocaustul - consideraţii generale

2.1. Definirea conceptului.

3

Conform Dex-ului, termenul de holocaust are două semnificaţii: 1. (în antichitate)

jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. 2. Ucidere (prin ardere) a unui

număr foarte mare de oameni.

Teşu Solomovici , în lucrarea sa Istoria Holocaustului din România, defineşte

holocaustul ca pe un termen ce provine de la cuvintele greceşti HOLOS(tot) şi KAIEIN(ardere).

Ardere totală, sacrificiu total. Evreii folosesc cuvântul ŞOAH care în ebraică înseamnă catastrofă.

Şoah se referă la genocidul săvârşit de Germania nazistă şi de aliaţii ei împotriva evreilor în anii

celui de-al doilea Război Mondial.1

Cuvântul „holocaust” era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea

violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul „masacru”, de origine latină -

ucidere în masă de oameni, de către alţi oameni - cuvântul „holocaust” se putea referi şi la

dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al doilea

Război Mondial, iar alţii îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din primul Război

Mondial.

Din anii 1950 utilizarea sa a fost restrânsă şi folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor

de câtre nazişti în ajunul şi în timpul celui de al II-lea război mondial.

Începând din anii 1950, termenul „Holocaust” se referă - de regulă - la genocidul evreilor.

Termenul german obişnuit pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der

Judenfrage ("Soluţia finală a problemei evreieşti"). În germană, ca şi în alte limbi, printre care

engleza, termenul "Soluţia finală" este folosit ca o alternativă la cel de Holocaust.

Persecuţia şi genocidul au fost îndeplinite în etape. Legislaţia de eliminare a evreilor din

societatea civilă a fost promovată cu mai mulţi ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război

mondial. Au fost înfiinţate lagăre de concentrare în care deţinuţii erau folosiţi ca sclavi până

mureau de extenuare sau de boală. Unde cucerea Al treilea Reich un nou teritoriu în Europa de

Est, unităţi speciale numite Einsatzgruppen ucideau evrei şi adversari politici, împuşcându-i în

masă. Evrei şi romi erau îngrămădiţi în ghetouri înainte de a fi transportaţi la sute de kilometri cu

trenurile de marfă în lagărele de muncă forţată şi exterminare unde, dacă supravieţuiau călătoriei,

majoritatea erau ucişi prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare ramură a aparatului

administraţiei statului a fost implicată în logistica asasinatelor în masă, transformând Germania

nazistă în ceea ce un istoric a denumit "un stat genocidar."

1 Teşu Solomovici, Istoria Holocaustului din România, Ed. Teşu, Bucureşti, 2005, pp.14.

4

Utilizarea cuvântului în acest sens mai larg a atras obiecţiile multor organizaţii evreieşti,

în particular al celor înfiinţate pentru comemorarea Holocaustului evreilor. Organizaţiile

evreieşti afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea

evreilor şi că Holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură şi atât de specifică, ca

punct culminant al unei lungi istorii de antisemitism european, încât nu ar trebui să fie subsumată

într-o categorie generală cu alte crime ale naziştilor.

Şi mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au

legătură cu al doilea război mondial. Termenul este folosit de armeni pentru a descrie genocidul

armenilor din primul război mondial. Termenii "Holocaustul ruandez" şi "Holocaustul

cambodgian" sunt utilizaţi cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 şi, respectiv regimul

himerilor roşii din Cambogia, iar "Holocaustul african" descrie comerţul de sclavi şi colonizarea

Africii, cunoscute şi sub numele de Maafa.

2.2. Minorităţile vizate de Holocaust.

Evreii. După anul 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei ucişi a fost cea

de şase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire

a Eroilor şi Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

„Nu ne este cunoscut numărul exact al evreilor ucişi în Holocaust: Cifra cea mai

frecventă este cea de şase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS

– ului. Majoritate cercetătorilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci şi şase

milioane. Primele estimări plasau numărul între 5,1 milioane şi 5,95 milioane. Cercetări mai

recente, ale Profesorului Yisrael Gutman şi Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului,

estimează numărul de morţi între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de

cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.

Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparaţiile dintre recensămintele de dinainte de

război şi cele postbelice. A fost folosită şi documentaţia nazistă cu date parţiale privind diversele

deportări şi asasinate. Se estimează că centrul de comemorare şi documentare Yad Vashem are în

prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.” De aici rezultă un total de peste 3,8

milioane; dintre aceştia 80-90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste şapte lagăre mai

sus menţionate au murit jumătate din numărul total de evrei ucişi în întregul Holocaust, practic

5

întreaga populaţie evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre. Cel puţin o jumătate de milion de

evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu

erau lagăre de exterminare propriu-zise. Însă au avut în diverse momente un număr mare de

prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziştii s-au retras din Polonia. Aproximativ

un milion de oameni au murit în aceste lagăre şi deşi proporţia de evrei nu este cunoscută cu

certitudine, a fost estimată la 50%. Alţii între 800.000 şi 1 milion de evrei au fost ucişi de

unităţile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate. Mulţi alţii

au murit prin executare ori din cauza bolilor şi malnutriţiei în ghetourile din Polonia, înainte să fi

putut fi deportaţi.

Polonezi şi slavi. Una din ambiţiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obţine

spaţiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi şi slavi. De aceea, el a pregătit,

"pentru moment, doar în est, formaţiunile mele Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toţi

bărbaţii, femeile şi copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem

obţine spaţiul vital de care avem nevoie."

Aproximativ trei milioane de cetăţeni polonezi non-evrei au murit în timpul războiului,

din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităţilor

etnice, ucraineni şi bieloruşi. marea majoritate a celor ucişi erau civili, masacraţi mai ales în

timpul operaţiunilor speciale ale Germaniei naziste. Cel puţin 200.000 dintre aceste victime au

murit în lagărele de concentrare. Mulţi alţii au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din timpul

Revoltei Varşoviene când au murit între 120.000 şi 200.000 de civili. O practică germană des

întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleşi la întâmplare, pentru

deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind ucişi pe loc. Termenul "łapanka" avea o conotaţie

sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapşa". Între 1942 şi 1944 erau

aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în Varşovia, numărul victimelor

ajungând uneori la câteva mii. Spre exemplu, pe 19 septembrie 1942 aproape 3000 bărbaţi şi

femei au fost transportaţi în Germania cu trenul, fiind adunaţi din Varşovia în cele două zile

anterioare.

Prizonieri de război sovietici . Între două şi trei milioane de prizonieri de război sovietici

—57% dintre toţi prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriţiei, maltratărilor

sau execuţiilor între iunie 1941 şi mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate.

Conform altor estimări, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt

6

luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944. Muzeul Memorial

al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de

război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de

prizonieri britanici şi americani. Numărul morţilor a scăzut deoarece prizonierii erau necesari

pentru a munci ca sclavi pentru a susţine efortul de război german; până în 1943, o jumătate de

milion dintre ei erau folosiţi la muncă forţată.

Rromii. Din cauza faptului că romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe

istoria orală, se ştiu mai puţine lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup.

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de

mii de oameni în Ghetoul Varşovia.

Homosexualii. Între 5.000 şi 15.000 de homosexuali de naţionalitate germană se

estimează că au murit în lagăre de concentrare. Homosexualitatea a fost declarată împotriva

"sentimentului popular general," iar homosexualii erau priviţi ca "poluatori ai sângelui german."

Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale

celor arestaţi, a folosit liste de abonaţi ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alţii, şi

a încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate şi să urmărească

comportamentul vecinilor. Sute de oameni au fost castraţi în urma deciziilor judecătoreşti. Au

fost umiliţi, torturaţi, folosiţi în experimente hormonale efectuate de medicii SS, şi omorâţi.

Acuzaţia de homosexualitate a fost folosită şi ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoţi

catolici. Multe victime nu şi-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în

Germania de după război. Totuşi, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani

au fost persecutaţi de nazişti.

3. Europa şi ordinea nazistă

3.1. Cucerirea puterii în Germania nazistă

Metamorfoza Germaniei civilizate, leagăn de umanism şi ştiinţă, Germania lui Goethe,

Beethoven şi Einstein într-o citadelă militarizată a urii şi cruzimii antisemite continuă să fie o

enigmă pentru istorici. Această transformare s-a datorat în primul rând lui Adolf Hitler. Ideile

7

rasiale ale superiorităţii rasei ariene germane circulau de multă vreme în mediile germane, iar

Hitler le-a oferit legitimitatea politică. După înfrângerea din 1918, Germania purta gustul

înfrângerii, se scufunda în haos şi se simţeau trădaţi. A fost o perioadă dificilă pentru Germania

zbătându-se între şomaj, mizerie, boli încât restabilirea ordinii a necesitat formarea unităţilor

libere şi grupe de luptă, un fel de armată personală care nu recunoştea nici un alt conducător în

afara ofiţerului care le comanda.

Viitorul dictator s-a născut la Braunan la 20 aprilie 1889. Numele său era neobişnuit

pentru un austriac provenind de la " Hidlar sau Hidlarcek".2 În şcoală s-a remarcat ca un elev

mediocru, în 1907 urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase de la Viena ce a reprezentat

un eşec ducând o viaţă mizerabilă timp de 6 ani.

Concepţiile sale politice sunt căpătate de la Viena, concepţii ce vor marca profund

politica sa când va ajunge cancelar al Germaniei " Acolo am primit bazele concepţiei mele

generale despre viaţă şi în special o metodă de analiză politică ".3 Odată cu începerea Primului

Război Mondial se înrolează în armata germană câştigând Crucea de Fier. Sfârşitul războiului l-a

cuprins într-un spital, fiind rănit în urma unui atac cu gaze el englezilor. Nu se ştie cât de

profundă era ura lui faţă de evrei în ziua intoxicaţiei cu gaze în Belgia, dar totuşi ura faţă de evrei

a devenit ideea deschisă şi preponderentă în viaţa lui. După terminarea războiului, Hitler avea

propria concepţie asupra a ceea ce urma să pună în practică şi anume socialismul, o gândire

bazată pe un antisemitism crud şi o orientare rasistă asupra societăţii şi a valorilor ei. În 1919

devine spionul Partidului Muncitoresc German unde Hitler devine în scurt timp membru al

comitetului executiv şi alături de Anton Drexler formulează programul politic în feb.1920.

Programul antisemitist propus de Hitler începea cu o insultă la adresa evreilor conform

căruia trebuia să li se ia anumite privilegii pentru simplu fapt că sunt o rasă străină, " dar scopul

lor fiind eliminarea evreilor "4, interpretat aici ca eliminare fizică. În timp îşi asigură controlul

asupra partidului pe care îl transformă în Partidul Muncitoresc Socialist German, iar datorită

intenselor campanii de propagandă partidul creşte rapid reuşind să creeze o echipă specială a

celor axaţi pe violenţă. Din dorinţa de a deţine un simbol , Adolf Hitler creează şi un drapel al

partidului ce ar fi putut să concureze cu steagul roşu al comuniştilor. Astfel a luat naştere steagul

cu crucea încârligată, plasată în centrul unui disc alb, pe fond roşu, numită svastică. Ameninţarea

2 John Toland, Viaţa lui Adolf Hitler,Ed. Moldova, Iaşi, 1977, Vol. I, pp. 12.3 Ibidem, pp. 37 4 Ibidem, pp. 55

8

pe care o reprezintă organizaţiile paramilitare, pentru reprezentanţii Germaniei au devenit clare

căci între 1920 şi 1925 o serie de comploturi şi asasinate compromiteau viaţa politică şi puneau

în pericol regimul. La 9 nov. 1923 crezând că acţiunea iniţiată de el va lua proporţii încercă sa

răstoarne la Munchen guvernul Bavariei, dar contrar aşteptărilor acesta este condamnat la 5 ani

de detenţie, fiind eliberat după 13 luni. În acest timp devine conştient că poate căpăta puterea dar

ilegal, prin forţă, vicleşuguri, violând legea dar cu sprijinul unor complici de nădejde. Hitler îşi

reorganizează partidul axându-se mai mult pe tineri. În 1928 1929 naziştii câştigă alegerile în

Reichstag şi Landtag înregistrându-se de acum succese ale extremiştilor.

Punctul culminant e atins în ian 1933 când Hitler devine cancelar al Germaniei, moment

în care începe consolidarea dictaturii. La feb 1933, incendierea Reechstagului îi oferă lui Hitler

ocazia sa instituie regimul totalitar " drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt abolite,

sindicatele şi partidele politice sunt interzise, parlamentarii landurilor desfiinţate, începe răfuiala

cu stânga germană şi se dă lumina verde pentru declanşarea violenţelor împotriva evreilor "5

După deţinerea puterii, acesta începe o veritabilă administrare a ţării. Primul pas a fost

înlăturarea adversarilor politici prin internarea lor în lagăre de concentrare sau prin comiterea de

asasinate. Lagărele apar în 1933, ce s-au dezvoltat apoi pe tot întinsul Germaniei. La numai o zi

după câştigarea alegerilor încep violenţele împotriva comuniştilor, evreilor şi a altor cetăţeni.

Ambiţia dementă a lui Hitler de dominaţie asupra lumii de care vorbeşte Bullock Allan,

elucubraţiile privind superioritatea rasei germane şi antisemitismului său au dus la tragedia

Holocaustului. " Din acea zi în care a început să pună pe hârtie ideile ucigătoare de evrei din

Mein Kampf, paranoia lui Hitler împotriva evreului nu a făcut decât să crească , îmbolnăvind pe

toţi cei care l-au slujit... Voinţa de putere din Hitler şi a grupului conducător nazist s-a manifestat

în obiectivul exterminării evreimii europene. "6

3.2 Agresiunea împotriva evreilor.

Marele istoric Ian Kershaw afirma despre nazism " e un fenomen care pare să nu poată fi

supus unei analize raţionale. Sub conducerea unui lider care vorbea în fraze apocaliptice despre

puterea mondială şi cu un regim întemeiat pe o teorie de a dreptul dezgustătoare a urii de rasă,

5 Teşu Solomovici, op. cit, pp. 15;6 Ibidem, pp. 26.

9

una din cele mai cultivate şi mai avansate ţării din punct de vedere economic din Europa s-a

pregătit de război şi a avansat o configuraţie care a ucis aproape 50 milioane de oameni şi a

comis atrocităţi cutremurătoare, culminând cu uciderea mecanizată în masa a milioane de evrei."

Antisemitismul endemic existent de secole în Germania, a căpătat dimensiuni noi în sec.

al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea., odată cu apariţia doctrinelor rasiste. Partidul nazist a

lui Hitler, în anii 30 a făcut din antisemitism un instrument politic. Antisemitismul european s-a

născut şi hrănit din scrierile teologice creştine care considerau pe evrei nu numai poporul care l-a

dat pe Mesia, ci şi poporul care l-a respins şi l-a ucis pe Mesia. De aceea, evreii trebuiau

menţinuţi în osândă şi mizerie. Legile rasiste, micile programe, declaraţiile belicoase şi demente

nu au alarmat suficient nici pe conducătorii lumii democratice şi nici pe conducătorii evrei. Este

important de remarcat ceea ce sugerează autorul în cartea sa : " holocaustul a reprezentat un

eveniment deosebit de tragic în istoria umanităţii, un genocid de factură specială, unic.

Holocaustul ii vizează în special pe evrei o comunitate care trăia de 2000 ani pe pământuri

europene cu o contribuţie crucială la închegarea şi dezvoltarea civilizaţiei creştine europene."7

Holocaustul, scrie istoricul israelian Iehuda Bauer, a devenit un simbol al genocidului,

rasismului, urii faţă de străini şi bineînţeles al antisemitismului. 6.000.000 de evrei au fost atunci

asasinaţi, adică o treime din întreaga populaţie evreiască din lume, nu din motive militare,

economice sau politice. Ei au fost asasinaţi pentru simplul fapt că s-au născut evrei. Soluţia

finală elaborată de Hitler prevedea exterminarea poporului evreu. Timp de secole, creştinii din

Europa au avut o atitudine discriminatorie faţă de evrei. În concepţia antisemită, evreii reprezintă

forţe misterioase,mitice şi diabolice, sunt atotputernici şi joacă un rol sinistru în istoria omenirii.

În Evul Mediu creştinii antisemiţi predicau interzicerea contactului cu evreii mulţi văzând ca

aliaţi ai Diavolului. Violenţa antisemită s-a manifestat în nenumărate rânduri " Timp de sute de

ani, problema omorului la evrei a rămas un secret păstrat în mod intenţionat de evreime. Atunci

când este vorba despre crimele rituale ale evreilor, care în esenţa lor nu pot reprezenta altceva

decât distrugerea simbolică a lumii ne-evreieşti, nu există decât o singură concluzie posibilă

distrugerea spirituală şi fizică a criminalităţii ereditare a evreilor."8 Încercările lui Hitler de a-i

extermina pe evreii din întreaga Europă a ocupat un spaţiu larg în politica dusă de acesta. Istoria

prigoanei evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial abundă în erori şi în crime

aproape incredibile. " În esenţă procesul de exterminare a evreilor a fost german şi în centrul

7 Ibidem, pp. 28;8 Max Weinreich, Universităţile lui Hitler, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 192.

10

acestei istorii se află întâi şi-ntâi germanii,care au elaborat întreaga teorie, care au hotărât

primele măsuri practice şi care au hotărât primele măsuri practice şi care au fost executanţii."

Legarea acuzaţiilor antisemite de problema rasială a determinat gravitatea extremă şi efectele de

genocid ale nazismului crezându-i răspunzători de procesul degenerării societăţii moderne.

Din 1933-1938, gloate îmbrăcate în uniforme au fost organizate, s-a dat foc sinagogelor,

prăvăliile evreieşti au fost boicotate, evreii au fost bătuţi şi împuşcaţi. Au fost agresaţi permanent

în această perioadă fiind excluşi de la viaţa socială, culturală si obligaţi sa emigreze din

Germania. În 1938, medicilor evrei li s-a interzis să profeseze. Toate măsurile ce îi priveau pe

evrei au fost aplicate în toate statele anexate Germaniei : Austria, Boemii, Moravii. În 28 oct

1938 înainte de începerea războiului în Reich sunt arestaţi mii de evrei, îmbarcaţi în trenuri şi

camioane. Aceste coloane ale mizeriei rulează spre graniţa poloneză. La staţia Benschen evreii

sunt adunaţi pe un tren viran şi hăituiţi peste câmpuri de poliţişti. Punctul culminant a fost atins

în 7 nov 1938 când secretarul ambasadei germane e ucis de un evreu ceea ce va duce la aplicarea

soluţiei finale. Atunci agresivitatea se acutizează căci bandele de nazişti ucid 90 de evrei, au

bătut alte câteva sute, vitrinele a peste 7500 de magazine evreieşti au fost sparte, demolate 76

sinagogi. Acţiunea lor rămâne cunoscută în istorie ca Noaptea de cristal. E momentul în care au

loc deportările, înfiinţările de ghetouri aparţinându-i lui Goriny. Evreii însemnaţi cu banderole

sunt obligaţi să-şi părăsească căminele, afacerile, atelierele pentru a se muta în ghetouri din

Cracovia, Varşovia, Lublin, Random.

Au fost obligaţi să poarte pe o haină o stea galbenă simbolizând originea lor evreiască şi

să execute munca forţată. Sistemul exterminării prin înfometare practicat în ghetouri s-a dovedit

a fi de lungă durată trecându-se apoi la exterminarea prin muzică zilnică. S-au format apoi unităţi

de poliţie ce urmau să împuşte evreii adunaţi în dreptul gropilor comune pe care trebuiau să le

sape înainte de a fi omorâţi. O altă agresiune a fost reprezentată de folosirea dubelor de gazare,

maşini speciale sigilate în care gazul de eşapament era introdus în compartimentul unde se aflau

victimele pentru a le asfixia. Apariţia furgoanelor, maşini monstruoase, a determinat uciderea

femeilor şi bărbaţilor spunându-li-se că vor fi transportaţi în altă parte. De îndată ce uşile se

închideau, interiorul devenea o adevărată cameră de gazare pentru toţi. S-a revenit apoi la

utilizarea execuţiilor prin împuşcări şi ştreang. Zeci de mii de evrei au fost omorâţi prin monoxid

de carbon în dubele de gazare.

11

În ciuda tuturor acestor agresiuni, au existat exemple ale rezistenţei armate a evreilor. În

ghetourile din Europa de Est s-au format grupări de luptători şi cei care au reuşit sa evadeze s-au

alăturat partizanilor în păduri, însă trebuie reliefat aspectul că mulţi au murit luptând.

4. Primatul morţii: evreii şi mitul naţiunii pure

4.1. Lagărele de concentrare.

Lagărele de concentrare au început a exista încă din 1933 cu menirea de a făuri şi a

extinde psihoza fricii în faţa regimului, de a izola de mase pe toţi cetăţenii Reich-ului oricât de

puţin ostili politicii hitleriste. În 1938 existau deja trei lagăre mari de concentrare la Dachau,

Sochceuhausen, Buchenv. După anexarea Austriei se mai constituie un lagăr la Mauthausen, apoi

unul la Flossenburg şi în mai 1939, lagărul de concentrare de la Ravensbruck. În 1942 existau

numai pe teritoriul Germaniei 15 lagăre de concentrare mari, cărora li se adaugă aşa zisele lagăre

de muncă sau lagăre de tranzit. 9 Hitler, se pare, că a preluat ideea lagărelor de concentrare şi a

genocidului de la americani şi englezi. El admira lagărele pentru prizonierii burilor din Africa de

Sud şi rezervaţiile indiene din America. Primii locuitori ai lagărelor de concentrare, primele

victime ale sistemului de tortură fizică şi morală tipic regimului nazist au fost antifasciştii

germani şi în primul rând comuniştii, urmaţi îndeaproape de social democraţi, militanţi creştini,

atât catolici cât şi protestanţi, şi bineînţeles, evrei. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război

mondial, deţinuţilor germani li s-au adăugat cei provenind din rândul naţiunilor cotropite de

Germania hitleristă. Hitler a extins peste întreaga ţară un sistem al spaimei de teroare. Lagărele

de concentrare nu au fost decât expresia cea mai cumplită a acestui sistem, cuprinzând pe multe

planuri toate domeniile vieţii publice şi particulare. Scopul principal al lagărelor de concentrare a

fost eliminarea oricărui adversar, real sau potenţial, al dominaţiei naţional-socialiste. Izolarea,

defăimarea, degradarea, zdrobirea şi nimicirea, acestea sunt formele în care acţiona teroarea. Cu

cât mai drastic, cu atât mai bine, cu cât mai temeinic, cu atât mai durabil. Duşmanii trebuiau

făcuţi inofensivi, deci erau exterminaţi: măcinaţi treptat prin muncă, spetiţi până la epuizare,

9 Marin Badea, Germanii împotriva lui Hitler, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 260.

12

spânzuraţi, împuşcaţi, gazaţi. Alegerea modalităţii depindea de la caz la caz, de considerente

subordonate nimicirii. Au luat naştere formaţiunile Cap de morţi. Membrii acestora erau

antrenaţi prin chinuri, aveau şi rol de paznici, iar când li se cereau, pur şi simplu se năpusteau

asupra deţinuţilor. Lagărele de concentrare au promovat un pretins progres al omenirii prin

experimente ştiinţifice.

Lagărele de concentrare au ajuns până la numărul 50 în Germania, până la al doilea

război mondial. Viaţa în primele lagăre de concentrare desfide orice descriere. Relatările

puţinilor vechi deţinuţi care au supravieţuit acelor ani concordă în afirmaţia că nu a existat nici o

formă de sadism pe care naziştii să nu o fi practicat-o. Începând cu 1936, formaţiunile Cap de

mort îşi alegeau amplasamente fixe, organizate de la bun început pentru multă vreme. Lagăre de

concentrare, cazărmi şi colonii, au fost proiectate şi dezvoltate ca şi unităţi inseparabile. Lagărele

mai mici au fost în parte desfiinţate, internaţii lor fiind transferaţi în lagăre mai mari, în parte

ataşate acestora ca nişte comandouri exterioare.

Conducerea organizatorică şi coordonarea tuturor lagărelor de concentrare din

Germania se făcea de la Berlin. Lagărele de concentrare erau formate din trei trepte: prima

treaptă (lagăr de muncă) reprezenta cea mai blândă formă; treapta a doua erau lagărele de viaţă şi

de muncă înăsprite; iar treapta a treia cuprindea lagăre de concentrare numite adesea mori de

măcinat oase, pe care deţinuţii nu le părăseau vii decât în cazuri extrem de rare. Fiind şi perioada

celui de-al doilea război mondial, iar rezervele se epuizau, cei mai mulţi deţinuţi erau înfometaţi

până când mureau, ceea ce a dus la o catastrofă a înfometării. La fel de proastă şi în plus,

înrăutăţită şi din cauza supraaglomerării aproape inimaginabile a lagărelor, a avut ca urmare între

1939-1940 izbucnirea a numeroase epidemii.

Extinderea naţional-socialismului asupra Europei a declanşat apoi un adevărat boom

al lagărelor. Au luat fiinţă lagărele de o odioasă faimă mondială şi un lung şir de lagăre mai

mici. Existau patru grupe de oameni: adversarii politici, persoanele aparţinând unor rase

inferioare şi de calitate inferioară din punct de vedere biologic, criminalii şi asocialii. Din a doua

grupă făceau parte evreii şi ţiganii. Iniţial, naţional-socialismul a intenţionat să-i colonizeze pe

ţigani. În cele din urmă, concretizarea acestei tentative s-a dovedit a fi prea complicată şi

incomodă. Comunele rurale şi posturile locale nu ştiau ce să facă cu aceşti vagabonzi. Pentru a

13

scăpa definitiv de ei s-a hotărât să fie cu toţii aruncaţi în lagăre de concentrare, unde apoi au

murit.10

Evreii au fost de la început obiectul predestinat al setei de distrugere a naţional-

socialiştilor. Naziştii au trecut de aşa numita lege pentru apărarea purităţii sângelui de la

Nurnberg, trimiţând în lagărele de concentrare şi mulţi semi-evrei şi chiar sfert-evrei, şi tratându-

i acolo vreme îndelungată drept evrei sută la sută. În lagăre, evreii erau diferenţiaţi în cele patru

grupe de deţinuţi. Evreilor li se tatua numele cu verde pe antebraţul stâng. În plus trebuiau să

poarte şi nişte ecusoane cu numele cusute de haină, precum şi steaua lor în galben, semn că erau

evrei.

La amplasarea lagărelor de concentrare, naziştii alegeau întotdeauna locuri retrase, în

apropierea unor oraşe mari. Erau preferate regiunile împădurite sau mlăştinoase. Se înfăptuiau

astfel două obiective: lagărele trebuiau să rămână inaccesibile lumii din afară, în timp ce

naziştilor le erau deschise sursele de aprovizionare şi de distracţie din respectivele oraşe.

Circulaţia era motorizată, drumurile şi terasamentele erau construite prin munca deţinuţilor.

Pentru lagărele de concentrare era demarcat un teren suficient de mare, pe care să încapă până la

20 000 de deţinuţi. Fiecare lagăr avea trei zone: lagărul dinăuntrul sârmei ghimpate, terenul

comandamentului şi coloniile naziştilor. Zona comandamentului includea clădirile administraţiei,

cazărmile, locuinţele şefilor. Coloniile naziştilor erau amplasate de obicei ca o coroană în jurul

zonei lagărului, în puncte adecvate şi cât mai frumoase ca şi peisaj, la o distanţă de trei până la

şase kilometri, realizate cu munca deţinuţilor. Cochetele case, fiecare cu o grădină proprie erau

locuite de Fuhreri. Perimetrul împrejmuit de sârmă ghimpată dădea impresia de pustiu şi

dezolare. Fiecare baracă din lemn avea două aripi, iar fiecare bloc de piatră avea două etaje, iar

fiecare aripă era formată dintr-o cameră de zi şi un dormitor ocupat de 100 – 200 de deţinuţi.

Dormitoarele nu erau încălzite nici atunci când temperatura cobora sub zero grade, iar deţinuţii

erau obligaţi să doarmă doar într-o cămaşă. Paturile erau suprapuse în câte două – trei etaje, în

unele cazuri aveau saltele de paie, alteori erau doar scândurile, iar fiecare deţinut avea câte două

pături, atunci când nu depăşeau un anumit număr, peste limită al spaţiului. Viaţa în lagăre era

extrem de grea, deţinuţii aveau un program de muncă bine stabilit, în fiecare dimineaţă şi seară

erau chemaţi la apel, indiferent dacă era viu sau mort, cu febră mare sau bătut cu sânge. Cel care

murise peste zi sau peste noapte în baracă, era târât la locul de adunare. Abia după apel

10 Eugen Kogon, Reţeaua morţii(Sistemul lagărelor de concentrare nazistă),Ed. Politică, Bucureşti, 1987, pp. 60.

14

muribunzii la blocul sanitar, iar morţii la morga din subsol. Uneori apelul putea dura şi ore

întregi, după voia comandanţilor şi spre amuzamentul comandanţilor. Motivele invocate pentru

pedepse erau multiple, iar SS – iştii le găseau foarte uşor, tocmai pentru a le putea aplica

pedepse, uneori acestea fiind chiar un mijloc de distracţie pentru mulţi dintre ei. Tipurile de

pedepse constau în din suprimarea hranei, care şi aşa era foarte slabă, statul în picioare pe locul

de adunare, indiferent de vreme, muncă disciplinară, exerciţii disciplinare, înăsprirea în

comandoul de luptă, lovituri cu ciomagul şi biciul, agăţarea de un pom sau un par, arestul,

lichidarea prin lovire, spânzurarea, împuşcarea şi o mare varietate de alte torturi, care de multe

ori depăşesc limita acestora.

Până la izbucnirea războiului, pentru hrana deţinuţilor era alocată o sumă forfetară,

pentru fiecare deţinut era alocată o anumită sumă de bani. Din 1939, în Germania principalele

alimente au fost raţionalizate, alimentaţia devenind mai proastă şi tot mai puţin bogată în calorii.

La 1800 de calorii pe zi era destul de greu să rămâi sănătos şi să îndeplineşti muncile grele.

Deţinuţii care erau transferaţi dintr-un lagăr în altul primeau ca hrană pe timpul transportului, pe

zi, 500 g pâine, 50 g cârnaţi şi 60 g margarină. Carnea livrată lagărelor era de calitate inferioară,

la început se distribuia carene de balenă, mai târziu, carne de cal. Majoritatea produselor erau

surogate, cafeaua, cacao era din ghindă, etc. Majoritatea deţinuţilor erau subnutriţi şi epuizaţi.

Noii veniţi pierdeau, de regulă, încă din primele două luni până la 20 – 25 kilograme din

greutate, greutatea multora se situa sub 50 de kilograme.

În contradicţie cu hrana deţinuţilor era hrana repartizată câinilor ţinuţi de SS – işti. În

fiecare lagăr existau adăposturi pentru creşterea şi îngrijirea câinilor de pază ai SS– ului,

majoritatea aveau câini de lux. Hrana lor consta din carene, lapte, cartofi, etc. Mulţi deţinuţi

înfometaţi se foloseau de orice prilej pentru a lucra în bucătăria câinilor, ca să pună mâna pe ceva

din hrana lor. De altfel, în multe lagăre deţinuţii ţineau ilegal pisici şi câini, animale pe care apoi

le devorau.

Într-o serie de lagăre de concentrare, din motive de raţionalizare, execuţiile se efectuau

chiar în crematoriu sau în imediata sa vecinătate. De regulă, deţinuţii erau sugrumaţi, omorâţi cu

ciomagul sau spânzuraţi. Mereu şi mereu erau aduşi oameni din afara lagărului sau deţinuţi din

lagăr chemaţi mai întâi la poartă şi duşi de acolo direct la crematoriu, unde, în prezenţa

medicului lagărului şi a unui reprezentant al conducerii lagărului, ei erau căsăpiţi – fără

15

deosebire de vârstă, sex, categorie socială sau naţionalitate. Printre victime se aflau prizonieri de

război francezi, femei germane, poloneze, paraşutişti, englezi, muncitori din Est, comercianţi

evrei, deţinuţi din lagărele de concentrare. Uneori se întâmpla ca lichidarea să fi fost deja făcută

de Gestapo, care trimitea apoi cadavrele pentru incinerare, împachetate în saltele de paie.

Numai foarte puţine lagăre de concentrare aveau instalaţii de gazare proprii Marea

instalaţie de gazare de la Auschwitz, mai precis: Birkenau care aparţinea de Auschwitz, a fost

descrisă de deţinuţii transferaţi apoi la Buchenwald, după cum urmează: 4 crematorii aveau nişte

buncăre de gazare construite în subteran, cu o capacitate de cuprindere de 1.200 – 1.500 oameni.

Cel de-al cincilea crematoriu nu avea cuptoare, ci doar o uriaşă groapă de jăratic.

Instalaţia de gazare era simplă şi totuşi rafinată, ea arăta ca o baie şi aşa şi era prezentată

victimelor. În încăperea în care trebuiau să se dezbrace era afişat în principalele limbi europene

că hainele trebuie împăturite ordonat şi ghetele legate împreună pentru a nu se desperechea; după

baie se va servi o cafea fierbinte. Din această încăpere se trecea direct la baie, unde prin duşuri şi

ventilatoare ţâşneau înăuntru gaze de acid cianhidric, de îndată ce uşile se închideau. Destul de

des, când camerele erau ticsite, mai erau aruncaţi înăuntru prin ferestre, copii mici. În funcţie de

cantitatea de gaz, moartea prin asfixiere survenea după 4-5 minute. Între timp se auzeau de

înăuntru ţipetele îngrozitoare ale copiilor, ale femeilor şi bărbaţilor, cărora li se sfâşiau încet

plămânii.

La Auschwitz au fost gazaţi în special evrei din toate ţările europene căzute sub

dominaţia lui Hitler, polonezi, ruşi, apoi deţinuţi bătrâni şi vlăguiţi aparţinând şi altor

naţionalităţi şi pe urmă o parte din bolnavi. Randamentul maxim de gazare a fost de 34.000 de

persoane, într-o repriză non stop de zi şi noapte. Numai în perioada comandantului Hoss, între

1942 şi toamna lui 1944, au fost gazate la Auschwitz, potrivit propriei sale mărturii, 2,5 milioane

de persoane.

4.2. Deportările.

După ce erau arestaţi şi după ce erau ţinuţi închişi o vreme, evreii erau deportaţi,

expediaţi în lagărele de concentrare. Transportul putea dura douăsprezece ore sau douăsprezece

zile şi mai mult, cu escale de câteva zile în vreo jumătate de duzină de închisori. Era întotdeauna

16

un chin, chiar şi când poliţiştii însoţitori nu erau brutali. Foamea, setea, înghesuiala, insomnii,

căldură sau frig – toate acestea în cel mai bun caz. Majoritatea transporturilor masive erau lanţ de

ticăloşii. Câte 100 – 130, chiar 150 de deţinuţi erau înghesuiţi într-un singur vagon de vite sau de

marfă, încât adeseori la sosire, când se deschideau vagoanele cădeau afară şi câte treizeci de

morţi sau mai mulţi – asfixiaţi sau striviţi. În vagoanele de persoane ale căilor ferate germane

trebuia să stai şi câte 36 de ore cu lumina în ochi – ferestrele fiind complet camuflate.11 De la

gară, deţinuţii erau fie înghesuiţi în cunoscutele dube închise ale poliţiei ori în camioane, fie

mânaţi pe jos, în lungi şiruri jalnice, până la lagărul de concentrare. Această ultimă modalitate

era deosebit de chinuitoare, fiindcă destul de mulţi dintre deţinuţi aveau cu ei bagaje pe care

trebuiau să le care în pas alergător, sub ploaia de lovituri. Dacă vreunul se prăbuşea, era lovit

până murea sau era pur şi simplu împuşcat. Cei care nu aveau bagaje erau forţaţi să parcurgă

ultima bucată de drum până la lagăr cu mâinile ridicate. Milioane de oameni au făcut acest drum

pe străzi ce fuseseră în majoritatea lor construite chiar de deţinuţi. Fără a se ţine seamă de

înălţime, talie sau particularităţi corporale, în camera de echipare, deţinutului i se aruncau

boarfele dungate. Acestea constau dintr-un indispensabil, o cămaşă, un pantalon, o jachetă, o

şapcă, uneori o pereche de şosete şi o pereche de ghete. Aceste denumiri provenite din limbajul

civil nu pot însă reflecta starea reală a obiectelor de îmbrăcăminte primite. Unii aveau noroc dacă

tocmai intrase în depozit echipament nou. Majoritatea primea însă lucruri complet uzate, cârpite

ca vai de lume, atât că erau proaspăt spălate. Doar cu timpul mai puteai repara câte ceva

organizându-te anevoie.

În timpul celui de-al doilea război mondial, după ce naziştii au cucerit şi au început să

anexeze teritorii, aceştia au deportat şi exterminat evrei din state precum Polonia, Austria,

Franţa. Bietele fiinţe erau transportate pe distanţe mai îndelungate, asemenea evreilor deportaţi în

Germania, în lagărele de exterminare.

4.3. Experimentele medicale.

Experimentele medicale, care erau efectuate de către oameni de ştiinţă germani şi medici

ai aviaţiei germane erau iniţiate de diferite foruri centrale. Cele mai multe şi mai groaznice

11 Eugen Kogon, op.cit., pp.87.

17

experimente pe oameni au fost făcute în lagărele Dachau, Buchenwald, Sachsenhausen,

Natzweiler, Ravensbruck şi Auschwitz. Primele experimente propriu-zise s-au făcut pe deţinuţi

germani, în lunile octombrie şi noiembrie 1938 s-a dat autorizaţia să se folosească internaţii din

lagărul de la Sachsenhausen pentru experimentele de răcire cu ajutorul apei. La Dachau, chiar în

centrul acestei inepuizabile rezerve de cobai umani, au fost instalate camere cu presiune scăzută

iar ceea ce a urmat a fost îngrozitor. Aici s-au efectuat experimente privind supravieţuirea la

altitudini înalte şi în condiţii de temperatură scăzută. Experimentele de răcire au ţinut din august

1942 până în mai 1943, în cadrul experimentelor cu privire la efectele frigului uscat, oamenii

erau expuşi nopţi întregi complet goi, în gerul cumplit al iernii din Germania. Temperatura

corpului lor scădea până la 25 de grade. Când leşinau erau readuşi în clădire, unde se trecea la

experimentele de reanimare şi reîncălzire. În lagăre s-au mai făcut multe alte experimente, s-au

încercat numeroase vaccinuri, precum şi anumite măsuri de apărare împotriva războiului

bacteriologic. S-au mai întreprins încă multe alte studii pe deţinuţi: experimentări de

medicamente noi, studii asupra alimentaţiei şi nutriţiei concentrate la Oranienburg; hormoni

artificiali la Buchenwald, seruri anti-cangrenoase, experimente hematologice şi serologice,

verificarea efectelor unei alifii pentru vindecarea arsurilor cu fosfor, producerea artificială de

flegmoane, abcese, septicemii la Dachau; verificarea unor sulfamide; experimente chirurgicale

pe oase, nervi şi fascicule musculare. S-a experimentat eutanasia prin folosirea injecţiilor cu

fenol care ucid aproape instantaneu; s-au efectuat studii asupra efectelor proiectilelor otrăvite cu

aconitină; s-au studiat mijloace de decontaminare a apei infectate cu gaze; s-au întreprins

experimente cu privire la efectele anumitor gaze de luptă ca iperita şi fosgenul.

Multe asemenea experimente au fost făcute pe copii, pe gemeni, pe femei însărcinate, pe

homosexuali, iar ceea ce a urmat a fost groaznic. De asemenea, experimentele lor medicale

aveau loc în spaţii fără norme sanitare, improvizate deseori şi mai ales neigienizate, ceea ce

ducea deseori la moartea cobaiului uman. Declaraţiile supravieţuitorilor şi arhivele în care au

fost trecute toate aceste atrocităţi au scos la iveală adevărate crime săvârşite cu sânge rece asupra

unor biete fiinţe umane. Ceea ce a urmat în urma acestor experimente medicale, este foarte bine

cunoscut prin Procesele de la Nurnberg, prin care autorii crimelor au fost condamnaţi pentru

omor de înaltă gravitate.

18

5. Concluzii.

Nu se ştie dacă perioada întunecată a regimului hitlerist, cu tot ceea ce a adus el rău în

societate, va fi vreodată înţeles pe deplin în aşa fel încât să nu se mai repete niciodată, sub nici

una din formele ei odioase. Sau, dacă în momentul în care, vocile pline de durere ale

supravieţuitorilor vor tăcea pentru totdeauna în noul secol, crimele ce s-au petrecut acum zeci de

ani să nu mai pară la fel de odioase şi dureroase. Am încercat să redăm toate aspectele celor

întâmplate într-un spaţiu cât mai restrâns, dar gravitatea evenimentelor nu are limite, totuşi, este

necesară menţionarea pentru speranţa necomiterii altor crime împotriva umanităţii. Tocmai acest

lucru a dus la crearea multor muzee memoriale şi organizaţii de susţinere a drepturilor omului,

indiferent de religie, culoare, etnie, etc.

Nu trebuie înţelese greşit acţiunile neomeneşti săvârşite şi nu este îndreptăţit a fi privite

ca simple fapte istorice dintr-o perspectivă puerilă, ci suntem obligaţi a le aminti celor ce n-au

trăit asemenea timpuri şi a nu uita că ele nu au fost efectele derulării defectuoase a unui

mecanism, ci au izvorât din propria iniţiativă a unor oameni, ce au dorit să pună lumea la

picioarele lor, şi aceasta nu oricum, ci ucigând, gazând, mutilând, într-un singur cuvânt

exterminând.

Pentru aceasta a fost creată şi o lege care prevede pedepsirea cu închisoarea, dacă negi

existenţa holocaustului în Germania. Aceasta lege este aplicată în ţări precum Germania, Austria,

Franţa, Polonia. Şi în România se comemorează, ca şi în toată Europa, victimele Holocaustului

nazist.

Prin concluzie, Holocaustul este şi va rămâne un eveniment istoric marcant pentru

umanitate, ţinând cont de bilanţul victimelor şi metodele practicate de nazişti asupra evreilor.

19

Bibliografie

Badea, Marin, Germanii împotriva lui Hitler, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980;

Kogon,Eugen, Reţeaua morţii(Sistemul lagărelor de concentrare nazistă),Ed. Politică,

Bucureşti, 1987;

Solomovici, Teşu, Istoria Holocaustului din România, Ed. Teşu, Bucureşti, 2005;

Toland, John, Viaţa lui Adolf Hitler,Ed. Moldova, Iaşi, 1977, Vol. I;

Weinreich,Max, Universităţile lui Hitler, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

Perry, Marvin;Schweitzer, Frederick M, Antisemitism.Myth and hate from antiquity to present,

Ed. Macmillan, New York, 2002.

http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=1542

http://www1.yadvashem.org/education/lessonplan/english/auschwitz/auschwitz.htm

http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/faqs/answers/faq_3.html

http://www.bloombiz.ro/news/germania-vrea-sa-pedepseasca-negarea-holocaustului-pe-intreg-

continentul

20