Un nou episod despre crimele comise de regimul totalitar comunist în teritoriul din stânga

Nistrului vizează perioada Noii Politici Economice, care în spaţiul rural din RASSM a început să

se soldeze cu efectele scontate abia în a doua jumătate a anilor ‘20, întrucât, în anii 1924—

1925, această regiune a fost bântuită de încă o foamete, neelucidată deocamdată în

istoriografie.

Renunţarea la rechiziţiile forţate de cereale, practicate în timpul aşa-numitei politici a

„comunismului de război”, şi substituirea acestora cu impozitul în natură a reanimat, într-o

anumită măsură, agricultura, contribuind şi la o relativă ameliorare a situaţiei ţăranilor. Factorul

cointeresării personale a ţăranului producea efecte pozitive. După ce-şi onora obligaţiunile sale

faţă de stat, ţăranul putea să-şi vândă surplusul de produse agricole la preţuri avantajoase,

reglementate de piaţă.

Din dorinţa de a stoarce un beneficiu maxim, necesar pentru realizarea planurilor grandioase

ale industrializării, autorităţile comuniste reduc preţurile de achiziţie pentru producţia agricolă de

o aşa manieră, încât aceasta îi determină pe ţărani să refuze să-şi vândă surplusurile de

produse agricole. În consecinţă, se declanşează criza colectărilor de cereale. Către anul 1927

colhozurile întruneau 8% din numărul total al ţăranilor din RASSM.

În RASSM lichidarea „chiaburimii” s-a produs în baza aceluiaşi calapod, utilizat în celelalte regiuni ale imperiului sovietic. Aceasta a fost divizată în trei categorii. Primele două categorii erau deposedate de bunuri şi trimise la închisoare sau în lagărele de concentrare. Cea de-a treia era lipsită de dreptul de a locui în satul natal, fiind obligată să se strămute în altă parte a regiunii.

Abuzurile la care s-au dedat autorităţile comuniste din „autonomia moldovenească” în procesul deschiaburirii au fost mai mari decât în alte părţi, întrucât acestea, din cauza prezenţei mai mult decât modeste a acestei categorii, pentru a-şi asigura o atitudine binevoitoare din partea superiorilor, au inclus în listele celor „deschiaburiţi” şi deportaţi mai mulţi reprezentanţi ai ţărănimii mijlocaşe şi chiar ai celei sărace.

Începând cu luna aprilie 1930, ţăranii părăsesc colhozurile, aceasta semnificând un eşec catastrofal al campaniei de colectivizare. Situaţia n-au putut-o salva nici emisarii trimişi de la Harkov pentru a curma acest proces. 

Autorităţile locale, instigate de la centru, au recurs la procedee mult mai dure — ameninţări cu „deschiaburirea”, deportări. Satele sunt din nou invadate de agitatori şi de împuterniciţi de tot soiul, care desfăşoară o agitaţie menită să-i convingă pe ţărani să accepte colectivizarea. Metodele de convingere erau îmbinate cu cele de constrângere. Sunt reluate deposedările de bunuri şi deportările. În felul acesta, în februarie 1931 procentul colectivizării este majorat până la 41,6%, iar către 1 iunie — până la 67% din numărul total de gospodării ţărăneşti. În august Moscova constata că procesul de colectivizare în RASSM era considerat, în temei, încheiat. În realitate, evoluţiile ulterioare din satele „autonomiei moldoveneşti” au demonstrat inconsistenţa unor atare constatări.

Colectivizarea agriculturii a fost realizata in conditiile unei baze tehnico-materiale rudimentale, precum si a lipsei oricaror premise obiective. La finele anilor ’20, in gricultura RASSM functionau doar 329 de tractoare, 2800 de semanatori. In RASSM au fost depistate neasteptat circa 3.200 de gospodarii de giaburi, dintre care 2000 de familii au fost deportate pe insula Solovki, in regiunile Arhanghelsk, Tomsk etc. Colectivizarea fortata, confiscarea prin violenta a cerealelor, precum si seceta din anii1931-1932 au provocat declansarea foametei in rindul populatiei RASSM, asemanatoare celei din 1925.

În anul agricol 1929 – 1930 au fost declarate culăceşti peste 3.000 de gospodării ţărăneşti, cărora urmau să le confisce averea, iar ei să fie deportaţi. Apogeul luptei antiţărăneşti a fost atins în anul 1932. Satele erau deja distruse sub aspect moral şi material. Următorul val al politicii de colectare a cerealelor a afectat majoritatea absolută a gospodăriilor ţărăneşti. Situaţia s-a complicat şi din cauza calamităţilor naturale: în primăvară s-a revărsat Nistrul şi cca 1000 familii ţărăneşti au rămas fără adăpost, peste 10.000 şi-au pierdut complet sursele de existenţă. Vara şi toamna au fost secetoase, după care au urmat ploi abundente. Ca rezultat în Transnitria a urmat o perioadă de foamete grea, cele mai îngrozitoare proporţii înregistrându-se în anii 1932-1933, când au murit cca 20.000 oameni.

Foametea din 1932-1933, care cuprinde regiunea Volgăi şi o parte bună a Ucrainei, inclusiv zona nistreană, va fi îndreptată împotriva ţăranilor care nu vor să intre în colhozuri. RASSM nu este ocolită nici de procesele Marii Terori, a căror victime sunt lideri din primul eşalon al puterii. Chiar prim-secretarul organizaţiei de partid al autonomiei, Grigori Starâi, este executat. În timp ce elita ucraineană este învinuită de spionaj în favoarea serviciile secrete poloneze şi germano-fasciste, elita din RASSM, alcătuită din reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi, precum ruşi, ucraineni, evrei şi români, este învinuită de colaborare cu spionajul românesc. Una din acuzaţiile oficiale stipula că naţionaliştii din RASSM „aveau drept scop să rupă Moldova Sovietică de la Ucraina şi URSS şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor şi boierilor români. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura, la indicaţia siguranţei româneşti, o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul construcţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”20. Ceea ce se subînţelege prin activitate duşmănoasă pe frontul construcţiei naţional-culturale nu este altceva decât introducerea alfabetului latin în 1932 şi renunţarea de a crea o limbă moldovenească, iniţiativă care fusese coordonată anterior cu Moscova. În total, în RASSM vor fi executaţi în anii 1937-1938 nu mai puţin de 4 913 persoane.