Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

HIPNOZA ŞI MEMORIILE FALSE – CAZUL ABUZULUI

Ciopei Roxana

Mucichescu Sorana

Psihologie, an III, zi

Se considerã cã abuzurile descoperite la vârsta adultã au fost "reprimate" de cãtre

subiect pânã la momentul respectiv datoritã caracterului lor traumatic. Problema care se

pune este cã aceste amintiri sunt dezgropate printr-o formã de terapie care are ca premise

tocmai probabilitatea existenţei unui abuz, mai ales în cazul unor tulburãri asociate de

obicei cu acesta, cum ar fi identitatea disociatã (fosta "personalitate multiplã"). O meta-

analizã a lui Frankel în 1993 a arãtat însã cã majoritatea declaraţiilor pe care se bazeazã

legãtura dintre DID şi abuz nu au fost confirmate prin alte mijloace. Cât de sigurã este

veridicitatea acestor reactualizãri în cadrul terapiei?

Adulţii, de toate vârstele, majoritatea femei, au diverse probleme,

clinice/subclinice (tulburãri ale comportamentului alimentar, abuz de substanţe şi alcool,

automutilare) sau nu (promiscuitate, şomaj, relaţii eşuate etc) care determinã începerea

terapiei. Pe parcurs, subiecţii intrã in stare de transã, uneori fãrã sã ştie, sau chiar fãrã ca

terapeuţii sã considere cã folosesc hipnoza, deşi tehnicile folosite (cel mai adesea

meditaţia/imageria dirijatã) fac parte din arsenalul hipnozei. La un anumit moment

subiecţii încep sã povesteascã abuzuri pânã atunci neconştientizate. Uneori susţin cã

anumite evenimente recente au declanşat reamintirea.

Deoarece terapeuţii considerã cã explorarea traumelor este utilã, "amintirile" sunt

"clarificate" printr-o serie de şedinţe, neîncrederea este interpretatã ca simptom al

represiei ca mecanism de apãrare, iar subiectul are parte de beneficii secundare

considerabile: în primul rând cele oferite de explicarea simptomelor sale (mitul

terapeutic), în al doilea rând atenţia şi consolarea oferitã de terapeut, la care se poate

adãuga suportul social al grupurilor pentru "supravieţuitori ai abuzului". Interacţiunea cu

ceilalţi "supravieţuitori" este o altã sursã de influenţã asupra persoanei. În 1994 Nelson

and Simpson au intervievat 20 de retractori. Dintre cei 14 care şi-au dezvoltat povestea în

cadrul terapiei de grup, 13 au spus cã ceilalţi membrii ai grupului aveau amintiri similare.

In ceea ce priveste istoria acestei tehnici, in urmă cu 100 de ani, Sigmund Freud

folosea hipnoza pentru a releva amintirile reprimate privitoare la evenimentele

traumatizante din copilăria pacienţilor săi. Astăzi, această tehnica este în continuare

utilizată în aşa numitele terapii de recuperare a memoriei în cazurile de incest, abuz

sexual sau alte evenimente traumatizante. În ţările occidentale, această tehnică e folosită

şi de către agenţii de poliţie sau criminalişti pentru a obţine mărturiile persoanelor ce au

asistat la diferite crime, abuzuri sau au fost direct implicaţi în acestea şi care prezintă

amnezie (sau nu) în urma evenimentului traumatizant.

Hipnoza este definită ca o interacţiune socială dintre o persoană, numită

hipnotizator, ce acţionează asupra altei persoane: subiect, pacient sau hipnotizat, cu

ajutorul sugestiilor pe care le foloseşte pentru a releva anumite amintiri reprimate sau

pentru a modifica anumite cogniţii sau acţiuni voluntare viitoare ale persoanei. Acest

proces este facilizat de imaginaţia subiectului care internalizează sugestiile şi

observaţiile hipnotizatorului. Sub hipnoză, pacienţii pot experienţia alterări ale

conştiinţei: anumiţi stimuli dureroşi din mediu pot fi suprimaţi, anumite amintiri sau

cunoştinţe de asemenea iar alţi practicieni folosesc această tehnică pentru a mări puterea

musculară, rezistenţa la efort, capacitatea memoriei şi abilităţile de învăţare sau dezvăţare

a anumitor comportamente (ca fumatul, de exemplu). (John F. Kihlstrom apud Hilgard,

1965)

Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că persoanele ce primesc astfel de

sugestii au impresia că într-adevăr forţa lor musculară s-a mărit sau îşi simt capacităţile

mnezice mai performante, însă studiile de laborator controlate au demonstrat faptul că

hipnoza nu poate creşte cu adevărat nivelul performanţei, chiar şi printre subiecţii

puternic hipnotizabili. (Kihlstrom apud Kihlstrom & Barnhardt, 1993; Kihlstrom & Eich,

1994).La fel se poate crea şi încrederea cu privire la acurateţea unei reamintiri care de

fapt este falsă.

Dywan (Kihlstrom apud Dywan,1998) a administrat teste de recunoaştere a unor

cuvinte înainte şi în cadrul şedinţelor de hipnoză asupra pacienţilor săi observând că

această tehnică măreşte numărul răspunsurilor false, iar Whitehouse şi colegii săi

(Kihlstrom apud Whitehouse, Dinges, Orne, & Orne, 1988) prin studiile realizate, au

reliefat creşterea nivelului de încredere al subiecţilor în răspunsurilor date, dar nu şi

corectitudinea acestora.

Acelaşi lucru se petrece şi cu reactualizarea amintirilor. În anumite circumstanţe,

prin imagerie dirijată, hipnoză, intonaţia vocii, întrebări şi sugestii explicite, şi sub o stare

de sugestibilitatea ridicată, memoria unei persoane poate fi influenţată şi ajutată să

creeze amintiri false ce vot fi actualizate drept adevărate; şi aceasta deoarece după

hipnoză, pacienţii nu pot diferenţia între fantezie, detaliu sugerat de hipnotizator sau

eveniment petrecut în copilărie şi reactualizat.

Studiile au arãtat cã este posibilã inducerea unor memorii false printr-o simplã

întrebare ("Îţi aminteşti când erai mic şi te-ai pierdut în magazin?")

Revenind la reactualizarea anumitor informaţii, la un nivel teoretic este posibil ca

prin acest demers imaginativ să recuperăm anumite informaţii reprimate cu privire la

întâmplările din copilăria timpurie. Cu toate acestea, capacitatea copiilor mici de a

encoda amintiri sau experienţe pe o perioadă îndelungată de timp sau chiar permanentă e

limitată, iar hipnoza, ca tehnică ce utilizează imaginaţia, nu conferă nici o siguranţă cu

privire la evenimentele reamintite sau relevate de subiecţi-dacă acestea sunt într-adevăr

reprezentări acurate ale unor întâmplări ce s-au petrecut şi nici dacă ea poate depăşi cu

adevărat amnezia infantilă.

Întregul proces este asemãnãtor celui care stã la baza relatãrilor, credinţei şi

grupurilor celor rãpiţi de extratereştri sau celor ce considera ca au asistat sau au fost rapiti

de grupuri satanice. Existã insa modalitãţi clare de investigare a adevãrului. Mãrturia

altor persoane poate confirma abuzul, însã nu îl poate respinge cu certitudine. De aceea

este interesant cazul "cercurilor de abuz ritualic" devenit foarte celebru in Statele Unite:

aici existã totodatã un numãr mare de subiecţi şi o respingere clarã a declaraţiilor lor.

Pentru prezentarea cazului am apelat la raportul FBI final, întocmit de agentul

care a supervizat investigaţiile, Kenneth V. Lanning, Behavioral Science Unit.

În cazurile în care terapeutul a crezut afirmaţiile pacientului, poliţia sau FBIul au

fost contactaţi pentru a investiga sau pentru a-i proteja pe cei care cunosc secretele. Mulţi

dintre asemenea terapeuţi au garantat adevãrul cu propria lor reputaţie profesionalã.

Particularitatea acestor cazuri este cã abuzul a fost fãcut de cãtre mai multe

persoane, deseori familia, membrii ai clerului, poliţiei şi figuri importante din societate

sau persoane în a cãror îngrijire s-au aflat pe când erau la grãdiniţã. Abuzul a fost însoţit

de practici bizare, cele mai relevante pentru caz fiind asistarea la mutilãri, sacrificii,

crime şi "recoltarea" copiilor victimelor în scopul sacrificãrii lor.

O parte din relatãri sunt evident imposibile (victime tãiate în bucãţi şi refãcute),

sau puţin probabile (sacrificarea victimelor, canibalism, vampirism), unele sunt posibile

şi probabile (folosirea copiilor în pornografie, manipularea copiilor în a crede cã diferite

evenimente au fost reale).

Cercetãrile au infirmat însã chiar existenţa cadavrelor. Uneori s-au fãcut sãpãturi

masive în locurile indicate de subiecţi, dar nu s-a gãsit nimic, în nici unul dintre cazuri.

Explicaţiile oferite au mers de la mutatul cadavrelor dupã ce subiectul a plecat, membrii

ai cultului lucrau la crematoriu şi au ars corpul sau chiar cã Satana a fãcut cadavrul sã

disparã.

Mãrturiile au fost însã infirmate şi la alt nivel: examinarea locurilor în care s-au

petrecut evenimente ce implicau sex, sânge, crime, nu a scos la ivealã nici o urmã a lor.

Deşi argumentul principal care se invocã în favoarea autenticitãţii mãrturiilor este

faptul cã s-au înregistrat în numãr mare şi la persoane care nu au intrat niciodatã în

contact unele cu celelate, acest fapt creeazã la rândul lui probleme în situaţia abuzurilor

(spre deosebire de cazul rãpirilor extraterestre, unde este doar un argument pro.)

În primul rând, datoritã existenţei a multor mãrturii chiar dacã grupurile sataniste

ar fi putut sã facã victimele sã disparã fãrã urmã, numãrul total al acestor victime se

ridicã la cifre care le depãşesc pe cele ale persoanelor înregistrate ca dispãrute în

statisticile din perioada respectivã! Cu alte cuvinte, chiar dacã toate dispariţiile s-ar fi

datorat grupurilor satanice, tot nu ar fi fost de ajuns pentru toate sacrificiile la care pretind

cã au asistat subiecţii.

În al doilea rând, datoritã faptului cã mãrturiile nu au legãturã unele cu altele, este

vorba aici de foarte multe grupuri satanice, alcãtuite dintr-un numãr foarte mare de

persoane. Şi totuşi nici unul din aceste grupuri, nici una din aceste persoane nu a putut fi

incriminat/ã în urma cercetãrilor.

Luând în considerare toate aceste elemente, este extrem de improbabil ca

mãrturiile sã fie adevãrate. Care pot fi atunci explicaţiile pentru existenţa lor?

Memoriile false create prin terapie pot fi o explicaţie. Terapeuţii se aşteaptã sã

descopere abuzurile şi rãsplãtesc, uneori inconştient, declaraţiile subiectului, sau le

interpreteazã greşit şi pun întrebãri, de altfel bine intenţionate, care conduc subiectul la

declaraţii. Kenneth Lanning include în raport afirmaţia unui terapeut celebru (al cãrui

nume nu îl face cunoscut) si anume cã motivul pentru care poliţia nu poate afla detaliile

de la copiii abuzaţi este cã nu ştie sã punã "leading questions".

O a doua ar fi cã mãrturiile se datoreazã unor distorsiuni în procesare, pe baza

unor tulburãri mentale, cum ar fi psihozele sau tulburãrile disociative, sau a personalitãţii

histrionice. Aceste distorsiuni au ca scop obţinerea unor beneficii (atenţie, compasiune)

dupã tiparul tulburãrilor factice. Persoanele care merg de la teraput la terapeut pânã

gãsesc pe cineva care îi crede suferã de sindromul Munchausen. Terapeutul care îi crede

şi le sprijinã mãrturiile, explicând uneori cã nu poate sã-şi imagineze de ce cineva ar

minţi în legãturã cu asememnea lucruri, deşi amintirile sunt implausibile, o face pentru cã

relatãrile sunt atât de încãrcate emoţional încât nu par false.

O a treia explicaţie este distorsiunea datoratã evenimentului traumatic. Disociind

realitatea şi distanţându-se de ea, copilul o proceseazã inacurat, de exemplu existenţa mai

multor victime poate rezulta din "nu sunt singur, am fost singurul care a fost abuzat",

ideea ritualului satanic din faptul cã asemenea acte, mai ales când sunt comise de

persoane cunoscute, trebuie sã fie "lucrul diavolului" şi se leagã, de asemenea, de

simplificarea elementelor implicate în bun/rãu, care se observã şi la persoane luate ca

ostatici.

O a patra, care apare în combinaţie cu una din celelalte, este rãspândirea

informaţiilor prin legende urbane, media şi cãrţi. Aceasta explicã numãrul de mãrturii

aparent independente.

Infirmarea mãrturiilor în acest caz a fost o loviturã pentru adepţii terapiei pentru

recuperarea amintirilor reprimate în caz de abuz. Dar controversele amintesc nu doar de

aceste eşecuri, ci şi de excesele poziţiei lor. Cartea "Courage to Heal" afirma cã "dacã

crezi cã ai fost abuzat sexual, probabil cã ai fost". În numele represiei ca mecanism de

apãrare, terapeuţii considerã cã trebuie sã învingã rezistenţa pacientului la ideea cã abuzul

s-a produs.

Ca rezultat al controversei, astãzi mãrturiile bazate pe amintiri "recuperate" sub

hipnozã sunt privite cu suspiciune în justiţie şi, la fel, se acordã mai multã atenţie

obţinerii mãrturiei copiilor. Scepticismul este cu atât mai necesar cu cât consecinţele sunt

drastice pentru toţi cei implicaţi. (Vezi anexele)

Concluzionand, a-ţi reaminti reprezintă un proces constructiv. Aşa cum studiile

din neuroştiinţă ne dovedesc, spre deosebire de un calculator, memoria nu stochează

informaţiile pe care le primeşte în aceeaşi măsură. Ea selectează diferiţi stimuli din mediu

sau din experienţa respectivă care vor fi alteraţi de-a lungul timpului, îmbogăţiţi cu alte

detalii sau amintiri în viitor. Foarte multă informaţie este pur şi simplu uitată de-a lungul

acestui proces iar memoria nu este nici fixă, nici acurată.

Astfel, amintirile pot fi cu uşurinţă create, nu neapărat pe baza evenimentelor ce

s-au petrecut la un moment dat, cât mai ales prin sugestiile, imaginile şi întrebãrile

folosite în procesul reactualizării.

Anexe:

American Psychological Association declarã în repetate rânduri, începând cu

1993, cã nu existã încã o modalitate clarã de diferenţiere între amintirile autentice şi cele

false în absenţa coroborãrii cu surse externe.

Tot în 1993 APA neagã existenţa unui profil prin care sã poatã fi recunoscute

persoanele abuzate în copilãrie. Canadian Psychological Association (1996) şi Royal

College of Psychiatrists (1997) declarã cã nu existã o constelaţie de simptome care sã

permitã diagnosticul abuzului sexual în copilãrie.

Royal College of Psychiatrists se declarã împotriva folosirii tehnicilor de

recuperare a memoriilor abuzului în cazul în care pacientul nu îşi aminteşte nimic (1997)

Fundaţia False Memory Syndrome, formatã în 1992 de persoane afiliate cu

Universitatea Pennsylvania şi Institutul Medical Johns Hopkins pentru a combate

"sindromul memorilor false" şi a ajuta persoanele care au fost marcate de el şi familiile

lor, prezintã pe site o serie de afirmaţii care indicã un practician "dubios":

1. "Ai simptomele cuiva care a fost abuzat."

2. "Studiile aratã cã (sau din experienţa mea ştiu cã) majoritatea persoanelor care

au (diagnosticul/simptomele în cauzã) au fost abuzate."

3. "Dacã crezi cã ai fost abuzat, probabil cã ai fost."

4. "Dacã vrei sã te vindeci, e esenţial sã îţi aminteşti.."

5. "Aceastã tehnicã (hipnozã, imagerie dirijatã, sodium amital etc.) e menitã sã te

ajute sã îţi aminteşti."

6. "Darea în judecatã/Tãierea legãturilor/Iertarea familiei e o parte necesarã a

vindecarii. "

7. "Trebuie sã fie mai rãu înainte sã fie mai bine."

8. "Corpul tãu pãstreazã amintirile autentice ale trecutului tãu."

Un caz:

Beth Rutherford a mers la un consilier pastoral la vârsta de 19 ani, datoritã

stresului la care era supusã ca asistentã la oncologie. În urmãtorii 2 ani şi jumãtate şi-a

amintit cã a fost abuzatã sexual între 7 şi 14 ani de cãtre tatãl ei, şi el pastor. L-a acuzat cã

a lãsat-o însãrcinatã şi i-a provocat avortul cu un umeraş. Dacã ar fi fost condamnat, ar fi

putut primi de la 7 ani la închisoare pe viaţã. În urma unor evenimente, Beth şi-a dat

seama cã este vorba despre memorii false. Examinarea medicalã a arãtat cã este virginã.

Beth descrie procesul prin care a fost reconstruitã copilãria ei astfel:

P – Plantarea îndoielilor cu privire la copilãrie, la amintiri şi la familie

R – Reamintirea copilãriei

O – Omiterea aspectelor pozitive şi concentrarea asupra celor negative

C – Considerarea cã visele şi ideile sunt amintirile adevãrate

E – Accentuarea emoţiilor cu privire la amintiri şi la terapeut

S – Separarea de familie şi de cei neîncrezãtori

S – Confruntarea şi acuzarea familiei

De exemplu, la pasul 1, terapeutul sugereazã cã notele mari din şcoalã sunt un

semn al abuzului pentru cã reprezintã rezultatului focalizãrii pe studiu ca escapism. Pe

aceeaşi idee, la pasul 3, când ea a spus cã pãrinţii o încurajau în activitãţile şcolare pentru

care era înzestratã, terapeutul a interpretat aceasta ca datorându-se faptului cã reuşitele ei

îi fãceau pe pãrinţi sã se simtã mai puţin vinovaţi din cauza abuzului. La fel, când a

povestit cã scria cecuri şi plãtea facturi împreunã cu tatãl ei, terapeutul a spus cã acesta e

un semn cã era tratatã drept soţie şi cã tatãl o prefera mamei.

Beth declarã cã a ajuns sã creadã cã terapeutul are o imagine mai clarã a trecutului

ei dcât ea însãşi, din cauzã cã victimele abuzului în copilãrie nu pot sã judece obiectiv,

fiind obişnuite sã considere anumite aspecte ale abuzului drept normalitate.

Beth face o paralelã între modul în care a fost tratatã ea de cãtre terapeut şi

urmãtoarea situaţie: Dacã mergi la medic pentru indigestie, este acceptabil ca el:

* sã nu te examineze, sã nu verifice simptomele prin testãri

* sã te diagnosticheze ca având cancer la stomac

* sã te trateze ani de zile, medicaţie, chemioterapie etc

* sã încerce sã te convingã sã accepţi o operaţie prin care sã îţi extirpeze tumoarea

împreunã cu o parte din stomac

* sã te priveascã cum te deteriorezi din ce în ce mai mult

Şi în cele din urmã sã se dovedeascã cã nu ai avut niodatã cancer.

Bibliografie:

Dutton, Denis, The New Victims of Sex Abuse, 1993http://www.denisdutton.com/sex_abuse.htm

Hansen, Joyce, Hypnosis - Controversial Again, 1996http://www.rickross.com/reference/false_memories/fsm25.html

Kihlstrom, John, Hypnosis, Memory, and Amnesia, 1997http://ist-socrates.berkeley.edu/~kihlstrm/hypnosis_memory.htm

Lanning, Kenneth, FBI Report --Satanic Ritual Abuse, 1992

Seymour, Fred, Memory and Childhood Abuse: The Psychological Evidencehttp://www.waikato.ac.nz/law/wlr/special_1996/6_seymour.html

Childhood Memories? Or the "Power of Suggestion"?http://www.rapidnet.com/~jbeard/bdm/Psychology/memory.htm

False Memory Syndrome Foundationhttp://www.fmsfonline.org