PROIECT HERBOLOGIE

COMBATEREA INTEGRATA A BURUIENILOR

0

1

CAPITOLUL 1. BURUIENILE SI COMBATEREA LOR

Buruienile sunt plante nedorite, care cresc pe terenurile agricole, pe pajişti, în parcuri şi

grădini, pe terenuri industriale, aeroporturi etc. şi produc diverse şi enorme pagube. Ele provin

din flora spontană. Întrucât condiţiile climatice influenţează asupra pagubelor pe care le

produc unele specii sălbatice, acestea sunt considerate plante utile în anumite regiuni şi

buruieni în altele. Astfel, costreiul (Sorghum halepense) şi pirul gros (Cynodon dactylon) sunt

considerate plante furajere în unele zone secetoase din Africa de Nord, India centrală, sudul

SUA ş.a. sau sunt utilizate în scopuri medicinale.

Buruienile provoacă pagube agriculturii, dar şi altor sectoare ale economiei. În agricultură

pagubele sunt mari şi variate şi, în sinteză, se concentrează în diminuarea recoltelor,

deprecierea calităţii acestora, creşterea costurilor de producţie, uzura prematură a maşinilor de

recoltat. Adesea, recoltele plantelor cultivate sunt diminuate cu 20-70%, iar când

îmburuienarea este puternică, acestea pot fi compromise în totalitate. La acestea se adaugă şi

alte pagube de ordin organizatoric, sanitar etc. Iată, sumar modul cum se produc pagubele.

a. Creşterea costurilor de producţie şi procesare. Toate lucrările executate pentru

distrugerea buruienilor, începând cu cele manuale, continuând cu aplicarea erbicidelor şi până

la combaterea integrată, contribuie la creşterea costurilor de producţie. Aceste costuri sunt

necesare pentru e preveni pierderile importante de recoltă sau chiar distrugerea completă a

acesteia, fiind considerate ca ceva indispensabil pentru obţinerea unui profit.

b. Buruienile crează mari greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Se apreciază că pe

terenurile agricole îmburuienate, mai ales cu buruieni perene cu înmulţire puternic vegetativă,

rezistenţa opusă la executarea lucrărilor solului creşte cu peste 30%. Lanurile îmburuienate se

recoltează greu, cu mari cheltuieli de energie, iar maşinile agricole se deteriorează repede.

Seminţele, resturile de tulpini şi de inflorescenţe ale buruienilor ajunse la seminţele plantelor

de cultură măresc umiditatea acestora şi creează pericolul de mucegăire a recoltei.

c. Concurarea plantelor cultivate pentru condiţiile de viaţă. Buruienile răpesc plantelor

cultivate apa, substanţele nutritive, lumina şi căldura. Numeroase buruieni îşi dezvoltă

sistemul radicular mai repede şi mai adânc decât plantele de cultură. Ca urmare, buruienile

consumă apa din stratul arabil şi subarabil, lipsind plantele de cultura şi agravând acţiunea

secetei. De aceea, lupta cu buruienile este una din principalele măsuri de luptă cu seceta.

2

Numeroase buruieni, în condiţii favorabile cresc repede, depăşesc plantele de cultură pe

care le umbresc micşorându-le procesul de fotosinteză. Umbrirea este dăunătoare, îndeosebi

în primele faze de vegetaţie şi de aceea suferă mai mult plantele care la început cresc mai

încet.

d. Deprecierea calităţii produselor agricole. Unele seminţe de buruieni sunt toxice şi

vătămătoare pentru om şi animale, ca de exemplu cele de neghină (Agrostemagithago),

zîzanie (Loliumtemulentum), măselariţă (Hyoscyamusniger) ş.a. În boabele cerealelor

panificabile nu este admis un procent mai mare de 0,5% neghină. Seminţele de zîzanie sunt

greu separabile din boabele de cereale. Ele conţin o ciupercă otrăvitoare, care în proporţie

mare în făină poate otrăvi omul. Alte buruieni conţin narcotice ca de pildă piciorul cocoşului

(Ranunculus acer) şi calcea (Calthapalustris). În cazul când animalele care dual apte consumă

întimpul păşunatului anumite buruieni ca: usturoi sălbatic (Allium rotundum), pelin

(Artemisia sp.) şi altele, laptele capătă un gust rău şi devine inutilizabil. De asemenea şi fânul

care conţine buruieni are o valoare nutritivă inferioară. Trebuie menţionat şi faptul că unele

seminţe de buruieni se agaţă de blana animalelor depreciind calitatea lânei şi a pieilor.

f. Buruienile sunt gazde pentru numeroş idăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură.

Buruienile pot trece uşor de pe buruieni pe plantele de cultură. Astfel, buruienile favorizează

atacul plantelor de cultură şi îngreunează combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Metode de combatere a buruienilor

Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace.

Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori după cum

urmează: metode preventive, metode agrotehnice, metode fizico-mecanice, metode biologice

şi metode chimice. Alegerea şi folosirea acestor metode este în funcţie de gradul de

îmburuienare a culturilor, de raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni,

particularităţile biologice ale buruienilor, sursele de îmburuienare.

Metode preventive de combatere a buruienilor

Metodele preventive urmăresc prevenirea înmulțirii buruienilor și răspândirii acestora,

cunoscut fiind faptul că este mai ușor, dar și mai ieftin să previi îmburuienarea unui teren

agricol decât să combați buruienile.

Aceste metode se referă, în general, la sursele de îmburuienare. Asfel, putem enumera

următoarele metode preventive: utilizarea la semănat de sămânţă condiţionată, folosirea de

funoi de grajd cu un grad redus de infestare cu seminţe de buruieni, evitarea transportului sau

3

contaminării cu seminţe de buruieni prin intermediul maşinilor agricole, menţinerea curată a

canalelor de irigarea şi desecare şi folosirea la irigat a apei fără seminţe de buruieni,

distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafeţele necultivate, recoltarea la timp a culturilor

pentru a împiedica buruienile să ajungă la maturitate, precum şi organizarea serviciilor de

carantină şi controlul seminţelor.

Metode agrotehnice de combatere a buruienilor

Se referă în special la: îngrăşămintele chimice şi amendamente, lucrările solului, tehnica de

semănat, folosirea mulciului, lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit), irigarea şi desecarea

precum şi cositul şi păşunatul rational.

Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult lupta cu

buruienile întrucât unele culture înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu cu buruienile.

Îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Majoritatea cercetărilor arată că folosirea

raţională a îngrăşămintelor chimice şi amendamentelor influenţează pozitiv puterea de

concurenţă a plantelor cultivate şi ca urmare se realizează o reducere a gradului de

îmburuienare.

Lucrările solului. Efectul cel mai pronunţat asupra combaterii buruienilor îl are aratul,

operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De asemenea, seminţele

de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd viabilitatea iar altele, din

cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra, pier între germinare şi răsărire.

Prăşitul şi plivitul. Sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie

combaterea buruienilor. Distrugerea buruienilor trebuie să se facă imediat după apariţia lor.

Acest lucru este necesar pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi pentru

faptul că la începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de

concurenţa buruienilor. Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite.

Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irrigate există tendinţa de creştere a gradului de

îmburuienare. Din această cauză pe astfel de terenuri lupta cu buruienile trebuie foarte bine

organizată.

Metode chimice de combatere a buruienilor

Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor prezintă numeroase avantaje, printre care

amintim:

- eficacitate mare în combaterea buruienilor din culturile agricole;

4

- în zonele sau în anii cu precipitaţii abundente, erbicidele protejează cultura de

concurenţa buruienilor în perioadele critice, în care combaterea eficientă nu este posibilă cu

alte mijloace;

- se creează condiţii favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;

- se reduc lucrările de întreţinere şi, prin urmare, numărul de treceri cu tractoarele şi

diferitele utilaje pe teren, ceea ce prezintă o mare importanţă în economia de energie şi în

menţinerea însuşirilor fizice ale solului;

- amplifică coeficientul de valorificare, de către plantele cultivate, a factorilor de

vegetaţie înbunătăţiţi: energie solară, spaţiu de nutriţie, elemente fertilizante, apă etc;

- tratamentul cu erbicide se execută uşor şi repede, cu maşini terestre sau cu aviaţia

utilitară, ceea ce face posibil ca într-un timp scurt să se trateze suprafeţe mari;

- prin folosirea erbicidelor se realizează economie de forţă de muncă mecanică şi

manuală şi creşte productivitatea muncii pe unitatea de produs efectiv recoltat;

- degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin intensive şi

canalizarea disponibilului rezultat în alte direcţii mai productive.

Folosirea erbicidelor este însă o problemă care reclamă temeinice cunoştinţe profesionale,

deoarece nerespectarea tuturor regulilor de aplicare poate să ducă la o slabă eficienţă în

combaterea buruienilor, la poluarea mediului ambiant, la creşterea cantităţii de reziduuri în

produsele agroalimentare ş.a.

Metode biologice de combatere a buruienilor

În combaterea biologică buruienile sunt distruse cu ajutorul unor duşmani naturali,

îndeosebi insecte şi mai rar agenţi patogeni. În unele cazuri pot fi folosite răzătoarele, gâştele,

raţele, melcii, peştii. Combaterea biologică se dovedeşte eficientă pe suprafeţe mari, cum sunt

pajiştele şi canalele pentru apă, inaccesibile altor metode, infestate puternic cu o singură

specie de buruieni, provenită din altă parte şi care în locul habitat nu este atăcată de duşmani

naturali.

Metoda este eficientă mai ales împotriva buruienilor perene şi mai puţin eficientă unde

solul este infestat cu seminţe care, în sol, îşi păstrează viabilitatea o perioadă îndelungată.

5

CAPITOLUL. 2

PREZENTAREA CONDITIILOR PEDOCLIMATICE DIN COMUNA

BIVOLARI, JUDETUL IASI

Asezare geografica

Comuna Bivolari  este situata in partea central estica a Campiei Moldovei, in valea

Prutului, la o distanta de  45 Km de  municipiul  Iasi. Comuna Bivolari ocupa o pozitie nord-

estica în cuprinsul judetului. Teritoriul comunei ocupa o parte din lunca si terasele Prutului,

precum si o parte din interfluviul Jijia-Prut. Localitatea Bivolari se invecineaza la est pe Prut

cu Republica Moldova, la nord cu comuna Santa Mare, judetul Botosani, la vest cu comunele

Andrieseni si Roscani si la sud cu comuna Trifesti.

Regimul temperaturilor

Climatul comunei are un caracter temperat – continental excesiv , cu temperaturi medii

anuale intre 9 si 10 grade Celssius, cu maxime de peste 24 grade Celssius iar minime de – 4

grade Celssius.

Regimul precipitatiilor si aspectul hidrologic

Precipitatiile din din timpul anului sunt in medie de 450 – 500mm. Deasemenea sunt

caracteristice ploile de vara de tip aversa, cand intr-un timp relativ scurt cad cantitati mari

care pot depasi valoarea medie a lunii iunie, precum si secetele cand mai multe luni cad ploi

foarte putine sau deloc.

Regimul  hidrologic al Raului Prut si al afluientilor acestuia se caracterizeaza prin variatii

ale debitelor si nivelelor , cresterile acestora neproducand inundatii. Mentionam ca de la

realizarea acumularii de la Stanca – Costesti , Raul Prut nu a mai inundat sesurile de pe terasa

inferioara a comunei Bivolari.

Aspectul pedologic si geomorfologic

Relieful comunei se prezinta fragmentat sub forma unor interfluvii colinare si terase cu

amplitudini maxime de 150 – 170 m , reprezentand 50 – 60 m, marginite cu versanti cu pante

in majoritate moderate. Ponderea reliefului de versant in teritoriu este de circa 50%,

majoritatea versantilor fiind insa accesibili pentru agricultura.

6

Substratul geologic este format din alternante de argile, marne si nisipuri de varsta

sarmatiana medie, , peste care se suprapun nisipuri si argile loessoide cuaternare.

Solurile caracteristice din teritoriu sunt formate din cenoziomuri tipice si carbonatice pe

terasele Prutului , cernoziomuri lavigate pe platourile interfluviale din jumatatea vestica si

cernoziomuri pe versanti. Pe pantele puternic inclinate si  cu degradari se mai intalnesc

regosoluri ( soluri in formare cu roca la zi) si soluri degradate. In sesuri se intalnesc soluri

alluviale si lacovisti.

7

CAPITOLUL 3.

SPECTRUL DE IMBURUIENARE

Surse de imburuienare

Spre deosebire de plantele cultivate, care nu se pot menţine în lanuri decâtsemănate şi

îngrijite de om, buruienile se răspândesc spontan şi se menţin pe câmpuri mult mai bine decât

plantele cultivate. Principalele surse de îmburuienare sunt: rezerva de seminţe de buruieni din

sol, terenurile necultivate, sămânţa plantelor cultivate, gunoiul de grajd, transportul

produselor agricole .

Rezerva de seminţe de buruieni din sol: Seminţele de buruieni din sol provin din seminţele

scuturate în fiecare an la suprafaţa solului, care nu au germinat şi au fost încorporate în masa

solului odată cu executarea lucrărilor.

După cercetările lui Kott (cit. de Gh. Ionescu-Şişeşti, 1958) rezerva de

seminţe de buruieni din sol variază de la 540 milioane până la 3 miliarde de seminţe la hectar.

Din acest număr mare de seminţe de buruieni germinează numai ¼ iar restul îşi pierd

facultatea germinativă.

Numărul seminţelor de buruieni nu este constant. Multe seminţe sunt

consumate de insectele şi animalele din sol, unele germinează şi sunt distruse prin lucrări, iar

altele îşi pierd facultatea germinativă datorită condiţiilor de mediu. Pe de altă parte în fiecare

an se scutură de pe buruieni seminţe în cantităţi foarte mari care îmbogăţesc rezerva de

seminţe din sol.

În ceea ce priveşte distribuţia seminţelor de buruieni pe profilul solului s-a constatat că

ea nu este uniformă. Cele mai multe seminţe se găsesc în stratul 0-20 cm şi cu cât înaintăm în

profunzime numărul seminţelor de buruieni scade din ce în ce mai mult, astfel că la 50-60 cm

dispar aproape în totalitate.

Locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite: Prin păşunat nu se pot combate

buruienile pentru că animalele ocolesc pe cele vătămătoare. Foarte periculoase sunt răzoarele

de hotar îmburuienate, zona căilor ferate şi a şoselelor şi drumurilor, taluzurile canalelor,

locurile unde au fost ariile, platformele de gunoi etc. Trebuie luate măsuri ca locurile

menţionate să fie cât mai des cosite, astfel ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi

răspândească seminţele.

8

Sămânţa plantelor cultivate însăşi, când este amestecată cu seminţe de buruieni: Această

sursă nu este atât de puternică dacă pentru semănat se folosesc numai seminţe condiţionate.

Trebuie avut în vedere ca locurile unde se condiţionează seminţele plantelor cultivate să nu

prezinte focare de răspândire a seminţelor de buruieni. Toate deşeurile care rezultă în urma

condiţionării seminţelor trebuie arse sau îngropate.

Gunoiul de grajd: S-a constatat că seminţele de buruieni care trec prin tubul digestiv al

animalelor nu-şi pierd în întregime facultatea germinativă. Pentru ca gunoiul de grajd să

conţină cât mai puţine seminţe de buruieni este

necesar să se dea animalelor furaje care pe cât posibil să conţină cât mai puţine

seminţe de buruieni.

Transportul produselor agricole: Foarte multe seminţe de buruieni au fost aduse din Asia în

Europa în timpul migraţiei popoarelor. Seminţele erau prinse de părul animalelor, roţile

vehiculelor sau răspândite prin boabele folosite de oameni sau animale. Comerţul cu cereale

contribuie de asemenea, la răspândirea seminţelor de buruieni. În ultimul timp au fost aduse

din America în Europa şi invers multe specii de buruieni. În prezent statele au luat o serie de

măsuri de oprire a răspândirii seminţelor de buruieni, care pot fi aduse din alte ţări odată cu

sămânţa plantelor de cultură. Buruienile cele mai periculoase, au fost denumite buruieni de

carantină. Buruienile supuse măsurilor de carantină pe teritoriul ţării noastre sunt: Acroptilor

picris Fisch. Mei, Ambrosia artemisiaefolia L., Ambrosia psilostachya DC., Ambrosia trifida

L., Cenchrus tribuloides L., Cuscuta sp., Helianthus sp., Orobanche sp., Solanum rostratum

Dum.

9

Evaluarea gradului de imburuienare

Determinarea rezervei de seminţe de buruieni din sol

În vederea aplicării diferenţiate a măsurilor de combatere a buruienilor, este necesar să se

cunoască rezerva de seminţe de buruieni din sol, precum şi distribuţia acestora pe adâncime.

Numărul maxim de seminţe de buruieni din sol se întâlneşte după scuturarea lor în stratul

superficial 0-10 cm. Rezerva de seminţe de buruieni se determină pe întrega adâncime a

stratului arat şi uneori chiar din subarabil. Pentru recoltarea probelor se foloseşte sonda

Kalentiev.

Evaluarea gradului de îmburuienare

Evaluarea stării de îmburuienare a culturilor este o lucrare absolut necesară atât în fiecare

fermă agricolă, cât şi la nivel local, pe un anumit teren sau chiar la nivel de judeţ, regiune,

ţară. Cartarea buruienilor reprezintă sintetizarea, pe o anumită solă sau teritoriu, a datelor

calitative şi cantitative ale gradului de îmburuienare a culturilor pe o perioadă de 5-7 ani

consecutivi.Lucrarea este esenţiala pentru stabilirea la nivel de parcelă, regiune până la nivel

naţional a măsurilor preventive, în general, dar şi a celor curative pentru combaterea

buruienilor problemă. În funcţie de condiţiile climatice şi sistemul de agricultură practicat,

gradul de îmburuienare a unei anumite suprafeţe se modifică în timp, iar aprecierile şi

deciziile exacte pot fi luate numai prin analizarea datelor privind îmburuienarea pentru fiecare

solă şi parcelă de lucru în parte, pe o perioadă de mai mulţi ani.

Gradul de îmburuienare (%), reprezintă exprimarea procentuală a numărului de buruieni

sau greutăţii lor de pe o anumită variantă faţă de numărul sau greutatea buruienilor în varianta

martor, exprimată la m2(Guş P. şi colab., 2004).

Gradul de îmburuienare se poate determina când buruienile sunt în stadiul de plantulă,

moment în care se alege erbicidul postemergent optim sau în două etape pentru fiecare

perioadă de vegetaţie, când se efectuează în vederea cartării buruienilor, diferenţiată în funcţie

de tipul culturii (cereale păioase- la înfrăţire şi 1-3 săptămâni înainte de coacere, prăşitoare-

înainte de prima praşilă şi cu 2-3 săptămâni înainte de coacere).

Intocmirea hartilor de imburuienare

10

Hărţile de îmburuienare, cu care se încheie acţiunea de cartare a buruienilor, sunt foarte

utile, deoarece prezintă o imagine sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile

dominante, scot în evidenţă existenţa vetrelor cu buruienile cele mai periculoase, permit

aplicarea unor măsuri de combatere diferenţiate pe fiecare solă şi parcelă în parte, în funcţie

de gradul de îmburuienare.

De asemenea, aceste hărţi fac posibilă planificarea şi utilizarea eficientă a erbicidelor,

mijloacelor mecanice sau aviatice de combatere şi permit urmărirea dinamicii îmburuienării şi

eficienţa măsurilor de combatere aplicate. Pentru intocmirea hartilor de imburuienare se

utilizeaza urmatoarele metode: metoda vizuala, metoda numerica, metoda cantitativ –

gravimetrica.

Această fază începe prin întocmirea tabelelor de sinteză, utilizând datele obţinute în teren,

însoţite de analiza variaţiei. Valorile din tabele se marchează pe hărţi, utilizând culori şi

semne convenţionale, însoţite de cifre care indică numărul burienilor/m2.

Tipuri de hărţi de îmburuienare:

a. Hărţile botanice elaborate pentru evidenţa florei şi vegetaţiei unei anumite zone se

clasifică în funcţie de conţinutul (florei, vegetaţiei), după gradul de generalitate (generale,

speciale) şi după scară (gradul de detaliere).

b. Hărţile analitice evidenţiează răspândirea pe o anumită suprafaţă a unei singure specii

sau a unui număr redus de specii. Răspândirea unei specii este indicată prin "metoda

punctelor". Prin desimea lor punctele dau unele indicaţii privind răspândirea speciilor în zona

respectivă.

c. Hărţile sintetice prezintă gradul global de îmburuienare al unei suprafeţe, cu

evidenţierea asociaţiilor de buruieni, grupele de buruieni cu aceeaşi durată a perioadei de

vegetaţie, aceleaşi particularităţi de înmulţire şi sensibilitate la erbicide, etc. Pentru

prezentarea pe hartă a asociaţiilor sau grupelor de buruieni se utilizează suprafeţe colorate

divers sau haşurate.

d. Hărţile mixte cuprind asociaţiile sau grupele biologice, dar evidenţiază şi răspândirea

unor specii de buruieni mai periculoase

11

Cap. 4 Asolamentul din cadrul fermei Agro..

Asolamentul şi respectiv rotaţia reprezintă prima verigă din tehnologia unei

plante de cultură de care depinde în bună măsură producţia obţinută, ca urmare a

efectelor multiple pe care le are asupra însuşirilor solului, a combaterii buruienilor, bolilor şi

dăunătorilor etc.

Concepţiile despre necesitatea succesului culturilor au evoluat şi însoţit diferite trepte de

dezvoltare a societăţii omeneşti.

Astfel, în comuna primitivă ca urmare a lucrărilor foarte superficiale cât şi

din cauza îmburuienării excesive solul îşi pierde după un număr de ani fertilitatea. Aceasta îi

determină pe oameni să părăsească aceste terenuri şi să ia în cultură alte suprafeţe cu fertilitate

naturală ridicată.

Ca urmare a cerinţelor agroalimentare din ce în ce mai mari s-a redus

perioada de “odihnă” a solului ca pârloagă la 1-2 ani, acest mod de folosire a

terenului căpătând denumirea de sistem de agricultură cu ogor. Terenul neocupat poartă

numele de ogor sterp şi era folosit adesea pentru păşunat. Uneori acest teren se ara din toamnă

şi se menţinea curat de buruieni în anul următor până la semănatul cerealelor de toamnă,

constituind aşa numitul sistem de agricultură cu ogor negru.

Totuşi, sistemul de agricultură cu ogor neocupat este un sistem extensiv neputând să asigure

creşterea continuă a recoltelor pe măsura nevoilor de hrană şi de materii prime pentru

industrie.

Ca urmare a dezvoltării rapide a industriei care solicită materii prime în cantităţi din ce în

ce mai mari şi datorită dezvoltării sectorului zootehnic, în asolament, în locul ogorului

neocupat s-a introdus o plantă leguminoasă şi anume trifoiul. Astfel, a luat naştere

asolamentul: 1 cereale de primăvară cu trifoi; 2 – trifoi; 3 – cereale de toamnă.

Acest sistem de agricultură s-a introdus la început în Anglia, apoi în Belgia şi Olanda iar

astăzi este răspândit în foarte multe ţări ale Europei şi Americii.

Mai târziu, prin introducerea în asolament a culturilor industriale prăşitoare acest

asolament a fost modificat.

În felul acesta s-au pus bazele agrotehnice ale asolamentului cu alternarea culturilor,

denumită rotaţie. De asemenea, în vederea menţinerii fertilităţii solului plantele leguminoase

alternau cu plantele prăşitoare mari consumatoare de substanţe hrănitoare. Practicarea

12

sistemului de agricultură altern a dus la sporirea producţiei agricole şi zootehnice şi la

creşterea fertilităţii solului.

Noţiunea de asolament a căpătat în ultimul timp un sens mai larg şi ca atare asolamentul

nu reprezintă numai succesiunea culturilor în timp şi în spaţiu ci şi sistemul de îngrăşare şi de

lucrare ce se aplică fiecărei culturi.

Aşadar prin asolament se înţelege succesiunea culturilor în timp şi în spaţiu însoţită de

un sistem corespunzător de lucrare şi fertilizare care asigură creşterea fertilităţii solului

şi sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei.

Rezultă clar din această definiţie că succesiunea culturilor nu este un scop în sine, ci

trebuie să se facă în mod raţional după anumite principii, reguli ştiinţifice în aşa fel ca fiecare

plantă să găsească în sola unde este cultivată condiţii de vegetaţie optime, asigurând o

producţie mare şi cu eficienţă economică maximă posibilă, iar fertilitatea solului să crească.

Asolamentul presupune în primul rând împărţirea teritoriului unităţii pe categorii de

folosinţă şi în cadrul fiecărei categorii de folosinţă, delimitarea solelor aproximativ egale ca

mărime. În al doilea rând repartizarea diferitelor plante pe tarlale sau sole şi în al treilea rând

rotaţia culturilor pe aceste suprafeţe în decursul anilor.

Deci asolamentul se referă la distribuirea culturilor în spaţiu, iar rotaţia la

succesiunea lor în timp pe aceeaşi solă. Adeseori, aceste două noţiuni se confruntă şi se

întrebuinţează una în locul celeilalte.

Asolammentul stabilit in cadrul fermei Bivolari

Asolament pe 3 ani pe o suprafata de 100 hectare: grau, rapita, porumb.

Tehnologia de cultivare a principalelor culturi din cadrul fermei

Tehnologia de cultivare a graului de toamna

Intrucat in campania de toamna, cultura graului ocupa un loc important, reusita unei culturi

bune depinde de respectarea tehnologiei specifice de cultura.

Rotatia culturilor. Cele mai recomandate culturi premergatoare sunt: borceagurile,

trifoiul, lucerna, cartoful, porumbul. La grau nu se recomanda monocultura.

Fertilizarea. Odata cu pregatirea terenului, se aplica 20 – 30 tone gunoi de grajd/ha, o dată

la 3 – 4 ani şi îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu, în cantitate de 40 – 60 kg substanţă

13

activă/ha. În lipsa gunoiului de grajd, cantitatea de fosfor şi potasiu creşte la 80 – 100 kg s.a.

la hectar.

Lucrările solului. Se efectuează în aşa fel încât între executarea arăturii şi semănat să

treacă un interval de 15 – 20 zile, necesar pentru a se realiza „aşezarea solului”. Arătura se

efectuează, funcţie de sol, la 18 – 20 cm adâncime, cu precizarea că pe solurile cu o vegetaţie

prea înaltă se procedează mai întâi la o mărunţire a acesteia cu grapa cu discuri. Dacă solul

este prea uscat şi rezultă bulgări prea mari, se renunţă la arat şi se pregăteşte terenul utilizând

grapa cu discuri grea. Pregătirea patului germinativ se face cu 1 – 2 zile înainte de semănat şi

constă în afânarea şi mărunţirea bulgărilor pe o adâncime de 6 – 8 cm cu ajutorul grapei cu

discuri.

Sămânţa trebuie să aibă o valoare biologică şi culturală ridicată, cu îndeplinirea

următoarelor condiţii: puritate peste 98%, capacitate germinativă peste 90%, sănătoasă,

umiditate sub 14%. Înainte de semănat sămânţa se tratează în mod obligatoriu cu fungicide

pentru protejarea împotriva principalelor boli.

Semănatul se realizează în epoca optimă, data semănatului fiind diferită în funcţie de zona

ecologică. Cantitatea de sămânţă necesară pentru un hectar de cultură este cuprinsă între 200

şi 240 kg/ha, funcţie de condiţiile pedo-climatice, fertilitatea terenului şi epoca semănatului.

Adâncimea de semănat este de 3 – 4 cm pe solurile luto-argiloase sau lutoase şi 5–6 cm pe

solurile nisipoase.

Lucrările de întreţinere. În situaţia în care, în perioada semănatului, se manifestă

fenomenul de secetă, se recomandă tăvălugirea semănăturilor pentru a realiza un contact mai

bun al seminţelor cu solul şi a asigura o răsărire uniformă şi rapidă Combaterea buruienilor se

efectuează prin respectatrea tuturor lucrărilor agrotehnice şi fitotehnice sau prin aplicarea de

erbicide, în funcţie de gradul de îmburuienare şi structura speciilor de buruieni.

Recoltarea. Recoltarea se efectuează mecanizat în totalitate, cu combinele de recoltat

cerealele păioase, în faza de coacere deplină, când umiditatea boabelor este cât mai aproape

de 14%. Durata optimă a recoltării grâului este de 5-7 zile în zonele mai secetoase (la

câmpie) şi 7-9 zile în zonele mai umede (colinare). În funcţie de soiul folosit, paiele reprezintă

55-65% din recolta totală a părţii aeriene.

14

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE LA RAPITA

Rapita a fost si va ramane una dintre cele mai profitabile culturi agricole din Romania.

Condiţiile optime pentru înfiinţarea culturii de rapiţă

Pentru o cultura bogata de rapita, trebuie sa se efectueze din toamna urmatoarele lucrari:

buna pregatire a patului germinativ, alegerea hibridului sau soiului potrivit, combaterea

eficienta a buruienilor precum si combaterea bolilor si daunatorilor, care pot distruge cultura.

Rotatia

Se recomanda ca rapita sa aiba ca planta premergatoare grau, ovaz si niciodata sa nu vina

dupa ea insasi saudupa alte culturi cu boli si daunatori comuni cum ar fi floarea – soarelui,

mustar, soia, fasole.

Pregatirea terenului

Aratura se face la o adancime de 20 – 22 cm. Patul germinativ sa fie afanat in primii 2 – 3

cm si ferm sub adancimea de semanat pentru a se asigura conditii optime de germinare a

semintelor.

Semanatul

Perioada optima de semanat incepe de la prima jumatate a lunii august si dureaza pana la

jumatatea lunii septembrie, in functie de conditiile zonelor de cultura. Insamantarea tarzie

poate duce la aparitia de radacini deformate si mici.

Fertilizarea culturii de rapiţă

Rapiţa este una dintre culturile cu cele mai mari consumuri specifice de elemente nutritive

necesare pentru realizarea unei tone de producţie (sămânţa + masa vegetativă aferentă). În

general, literatura de specialitate citează consumuri specifice de aproximativ 45 kg N; 30 kg

P2O5 şi 35 kg K2O/tona de sămânţă de rapiţă cu materia vegetativă aferentă.  Ca urmare, încă

de la pregătirea patului germinativ trebuie acordată o importanţă marită capitolului de

fertilizare a culturii.

Rezistenta la iernare

În funcţie de caracteristicile soiurilor sau hibrizilor, rapiţa de toamnă poseda, la o evolutie

optima, o toleranta la frig de pana la -20°C. Pentru prevenirea daunelor cauzate de inghet, o

importanta deosebita o are stadiul de dezvoltare al plantelor. Deosebit de periclitate sunt

plantele care, in conditiile insamantarii tarzii, nu s-au dezvoltat suficient. Plantele semanate

devreme au tendinta de a creste defectuos, plantele prea dezvoltate poseda de asemenea o

toleranta redusa la frig.

15

Lucrările de întreţinere

Lucrările solului după semănat au ca scop completarea realizării calitative a patului

germinativ prin lucrări ale solului (tăvălugire, eliminarea excesului de umiditate), combaterea

buruienilor a bolilor si dăunătorilor.

In tehnologia culturii rapiţei lucrările solului după semănat au o pondere redusa si caracter

facultativ.

Recoltarea rapitei

Perioada optimă de recoltare a rapiţei începe la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie,

când lanul capătă o culoarea galbenă ruginie, plantele sunt aplecate, tecile sunt galbene-

liliachii, iar pe majoritatea seminţelor se pot observa puncte cafenii.

 

Tehnologia de cultivare a porumbului

Amplasarea culturii

Porumbul poate fi cultivat pe soluri diferite cu fertilitate textură şi reacţie, dar trebuie

evitate solurile extreme. Bune premergătoare pentru porumb sunt leguminoasele perene,

cerealele paioase, inul, cânepa, sfecla pentru zahăr, cartoful etc. Deşi suportă monocultura, nu

este indicată cultivarea porumbului mai mult de 2-3 ani pe acelaşi teren numai dacă se aplică

îngrăşăminte organice şi chimice şi se combat corespunzător buruienile, bolile şi dăunătorii.

Fertilizarea

Având un potenţial productiv ridicat, porumbul consumă cantităţi mari de substanţe

nutritive. Pentru fiecare 1000 kg boabe + producţia secundară, porumbul consumă: 18-28kg

azot, 9-14kg P2O5 şi 24-36kg K2O. Pe toate tipurile de sol, porumbul valorifică bine atât

îngrăşămintele organice cât şi cele chimice. Gunoiul de grajd este bine valorificat de către

porumb mai ales pe solurile grele şi reci dar este recomandat şi pe solurile mai uşoare, în doze

de 30-40 t/ha ce se încorporează imediat prin arătura de bază.

Lucrările solului.

Arătura se execută imediat după eliberarea terenului de către planta premergătoare la 25-30cm

adâncime. Arătura de primăvară trebuie exclusă, putând fi înlocuită prin discuiri şi grăpări

repetate pe terenuri curate de buruieni şi bine aprovizionate cu apă. În situaţii extreme când se

impune, arătura de primăvară trebuie efectuată cât mai devreme şi de

16

bună calitate. Pregătirea patului germinativ urmăreşte nivelarea terenului şi realizarea unui

strat de sol afânat şi mărunţit pe adâncimea de semănat printr-un număr cât mai redus de

treceri pe teren.

Sămânţa şi semănatul

Epoca de semănat corespunde perioadei când în sol la adâncimea de 10 cm se stabilizează

temperaturi de peste 8-10°C. Desimea de semănat este un factor tehnologic foarte important şi

se stabileşte în funcţie de durata perioadei de vegetaţie a populaţiei semănate, de rezerva de

apa din sol şi de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.

Semănatul se realizeaza la distanţa între rânduri de 70 cm şi adâncimea de 5-8 cm, asigurand

15-25 kg sămânţă/ha. Atunci când suprafaţa care se seamănă este foarte mică (mai puţin de

100mp.) lucrarea se execută manual cu sapa, se fac şaruri cu o adincime de 6 cm, la distanţa

de 70 cm între şaruri, iar seminţele de porumb se pun pe fundul şarului la distanţe de 20-25

cm. Este bine să se pună câte două seminţe la un loc.

Dacă se seamănă după porumb este indicat să se trateze seminţele, înainte de semănat,

împotriva viermelui sârmă şi a gărgăriţei frunzelor de porumb. În ziua semănatului se stropesc

seminţele cu această soluţie având grijă să se aplice pe întreaga cantitate de seminţe. Pentru a

evita folosirea insecticidelor, nu se seamănă porumbul după porumb sau în terenuri proaspăt

desţelenite (lucerniere).

Lucrările de întreţinere a culturii

În tehnologia clasică a porumbului sunt necesare: 3-4 praşile mecanice între randuri şi 2-3

praşile manuale pe rând.

Primele 2-3 săptămâni după răsărire constituie faza critică în îngrijirea porumbului, iar

praşilele se execută la intervale de 10-20 de zile în funcţie de apariţia buruienilor, urmărindu-

se ca lanul de porumb să fie menţinut curat.

Recoltarea

Aceasta se face sub formă de ştiuleţi se face când umiditatea boabelor este cuprinsă intre

22-30 %, şi se observă stratul negru care separă bobul de rahis (ciucălău).

17