Heidegger şi abordarea morţii.

Martin Heidegger(1889-1976) este unul dintre cei mai importanti filozofi din secolul XX.

Abordarea mortii este conturata in una dintre cele mai valoroase opere si anume : ¨ Fiinta si timp¨ . Heidegger considera ca existenta omului este precedata inevitabil de moarte. El aduce in centrul atentiei cuvantul Dasein ce semnifica existenta, mod de a trai.

O definitie data dasein-ului este faptul de a fi inaintea lui insusi, fiind deja in lume ca fapt de afi in preajma fiintei intalnite in interiorul lumii. Caracteristicele fundamentale ale dasein-lui sunt:existenta-inintea lui insusi, facticitatea-faptul de a fi deja in, caderea-faptul de afi in preajma. Se contureaza faptul ca moartea cuprinde Dasein-ul, si ea se afla mereu in fata noastra avand un caraceter imminent. Iminenta nu este doar o caraceristica a mortii,ci mai sun si alte lucruri care pot sta in fata Dasein-ului¨ ca fapt de a fi in lume¨. Lucrurile considerate de Heidegger ca fiin iminente sunt legate de aparitia unei furtuni, sosorea unui prieten, amenajarea unei casa, insa diferenta consta in faptul ca moartea reprezinta un alt concept.Esenţa importantă a analizei morţii nu este cum se simte, în realitate cineva în momentul morţii, ci ce poate însemna moartea iminentă pentru cineva în deplinătatea vieţii sale. Michael Gelven ne prezintă patru stadii majore care vizează prezentarea concepţiei heideggeriene ontologice asupra morţii: (1) analiza morţii în termenii triplei metode de dezvăluire a lui Dasein: existenţialitatea, facticitatea şi căderea; (2) o prezentare a felului în care cotidianul sinele „ei” îl împiedică pe cineva să surprindă în mod adecvat o semnificaţie a morţii; (3) o prezentare a certitudinii morţii; şi (4) sensul unei comprehensiuni autentice a ceea ce înseamnă a fi pe moarte”. Este foarte important pentru înţelegerea demersului heideggerian al morţii punerea a două întrebări: ce înseamnă a fi; Şi ce înseamnă a nu fi. Cele două întrebări se prezintă ca o comprehensiune a finitudinii noastre, filosoful arătând faptul căci concepţia autentică asupra morţii, nici pe departe nu este morbidă sau fatalistă ci, este mai degrabă, o conştientizare curajoasă şi incitantă a finitudinii umane. Existenţa autentică înseamnă a fi pe deplin conştient de putinţa cuiva de-a-fi, care trebuie să includă, posibilitatea, dar nu actualitatea, de-a-fi-în-stare-a-nu-fi. Nu putem analiza problema morţii fără a constata importanţa conceptului prin care moartea este de cele mai multe ori interpretată şi definită – conceptul de viaţă. Moartea şi viaţa formează o pereche conceptuală indisolubilă, ele constituind cele două feţe opuse ale aceleiaşi probleme. Putem spune că atât moartea a fost înţeleasă prin intermediul conceptului de viaţă, şi, reciproc, ideea de viaţă a fost sesizată în orizontul finitudinii sale, sub exigenţa limitei sale, moartea, cea care o pândeşte mereu. Investigaţia raportului dintre viaţă şi moarte pleacă de la următoarele întrebări: ce rol i se acordă fenomenului vieţii în analitica Dasein-ului? Este viaţa o caracteristică a Dasein-ului? Este considerat Dasein-ul cu adevărat viu? Moartea Dasein-ului trebuie înţeleasă în orizontul vieţii, ca fenomen al vieţii? Aceste întrebări sunt refuzate de Heidegger, întreaga „perspectivă heideggeriană poate fi caracterizată printr-un profund antivitalism” Heidegger va spune că „Orice vietate, deîndată ce intră în viaţă, începe deja să moară şi invers: a muri înseamnă încă a trăi, de vreme ce numai ce este viu poate să moară; moartea poate fi actul suprem al vieţii” interesant de mentionat este faptul ca filozoful a reusit sa conturezez problematica mortii in contextul filozofiei contemporane. Fenomenuil mortii este tratat in mod riguros fiind plasat in existenta fiintei umane.Filozoful precizeaza ca fiinta umana se afla in imposibilitatea de a se situa in afara mortii. Privita ca o posibilitate, Heidegger considera ca moartea continua sa fie gandita ca pe ceva care urmeaza sa vina. Cand spunem posibilitate, ne referim la asteptare.

Lumea mortii poate fi incadrata intr- un univers propriu si are propriul mod de a se manifesta,punand intrebarea daca moartea aprtine omului prin experienta lui personala. Se

contureaza ideiile de inţelegere, proiectivitate, posibilitate, afectivitate, discurs, adevăru, totalitate, alteritate, tempoalitate ale mortii pe tot parcursul vietii unui om.

Heidegger pune in evidenta faptul ca fiintei ii este greu sa accepte intelegerea mortii. De asemanea, noi trbuie sa vedem moartea ca pe un fapt autentic, ca pe o posibilitate a fiintei. Filozoful considera ca fiinta ce este in legatura cu moartea nu este om rational sau vietuitoare, ci Dasein-ul. Pentu a intelege moartea, trebuie abordata din perspectiva proprie si nu din cea a semenilor nostri: „Orice Dasein trebuie de fiecare dată să ia asupră-şi propriul său fapt-de-a-muri. rebuie urmărit atât sensul pe care moartea îl are pentru fiinţarea care de fiecare dată eu sunt, cât şi sensul raportului pe care Dasein-ul îl întreţine cu propria moarte. Întrebarea nu urmăreşte doar ce este moartea, ci modul în care Dasein-ul în viaţa sa factică poate întreţine un raport autentic cu „faptul morţii”.

In conceptul heideggerian exista o o experienţă intransferabilă a faptului-de-a-exista şi a faptului-de-a-muri, nefiind prezenta o esenta a mortii.Sciitorul mentioneaza faptul ca descrierea mortii unui om, nu reprezinta o caraceristica generala a acesteia. Cercetand moartea unei alte fiinte, nu poti sa ajungi sa intelegi moartea ta, iar argumentul care sustine aceasta ideea se refera la faptul ca un Daseinnu poate experimenta în mod autentic şi originar moartea unui alt Dasein.

In ceea ce priveste conceptul de moarte ca pierdere, se contureaza faptul ca cei vii resimt acest lucru. Noi nu experimentăm în chip genuin faptul-de-a-muri la celorlalţi, ci suntem alaturi neputand intelege cum se revarsa moartea asupra celuilalt.

Heidegger mentioneaza ca fiecare isi traieste propria viata, se confrunta cu propriile temeri, principii sau mod de gandire,astfel existenta este centrata doar asupra lui, fiind vorba doar despre el. Se contureaza totodata responsabilitatea faptelor si a modului de a ne petrece viata. Filozoful aminteste ca ne asemanam cu semenii nostrii prin memorie, gandire, instincte, imaginaţie, conştiinţă, simturi, cu toate acestea unicitatea exista deorece nu ne putem transpune in pielea altuia. Se reliefeaza faptul ca prezenta celuilalt in ceea ce priveste problema mortii are o valenta negativa, iar autenticitatea poate fi obtinuta doar prin ¨solitudine şi individualizare¨ renuntand la ideea de alteritate. Un oponent a lui Heidegger este Lévinas care vede moartea celuilalt ca fiind mai puternica decat cea proprie, deoarece ne afecteza mai mult. Se mentioneaza faptul ca putem alege sa murim pentu altcineva, insa nu in locul lui, deorece nu putem sa eliberam pe cineva din moarte, ci eventual sa i prelugim viata fara a-i oferi nemurirea.

Privaţia celuilalt este experimentată în doliu, care este un fapt-de-a-fi-laolaltă-cu-celălalt, pentru ca prin moarte poti sa fii mai aproape de celalat, decat erai in viata. Faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată-al-meu” al existenţei nu este „incompatibil cu-faptul-de-a-fi-laolaltă-cu-ceilalţi, ci dimpotrivă stă la baza acestuia, căci ceea ce eu împart cu celălalt este tocmai caracterul intransferabil al existenţei ce mă separă în mod abisal de el”.

Experienta doliului contureaza ideea de a fi laolaltă-cu-celălalt dar aceasta nu înseamnă că ea este o autentică experienţă a morţii „înseşi”.Cand o fiinta draga moare, se poate considera anuntarea propriei morti, deoarece ne accentueaza neputinta in fata mortii, insa asta nu inseamna ca ne asumam acest lucru. Oricat de aproape incercam sa fim de cel aflat in agonie, ne este imposibil sa fim in locul lui, deoarece astfel am descoperi ce insemana taramul nepatruns al vietii de dincolo. Asadar, fiinta este sortita sa moara singura, sa treaca singura in ceea ce se numeste moarte.

Totodata, daca omul este sortit mortii, sfarsitului din aceasta lume si nu poate sa scape si nici sa moar in locul altuia insemna ca nu este un eveniment neprevazut ci un ¨atribut esential¨. Din aceasta cauza filozoful, contureaza raportul pe care il detine fiinta cu faptul-de-a-muri, afirmand ca certitudinea faptului de a muri este certitudinea pe care Dasein-ul o are despre el însuşi, în aşa fel încât nu acelcogito sum, „constituie veritabila definiţie a fiinţei

Dasein-ului, ci sum moribundus – eu sunt muribund; căci acest moribundus – destinat morţii – e cel care îi dă sensul lui sum, eu sunt ”.

Meditaţiile lui Heidegger asupra fenomenului morţii altuia nu reprezintă o cale reuşită de a ieşi din dilemă. Soluţia filosofului rezidă în surprinderea naturii proprii a elementului încă-nu, implicat în existenţa Dasein-ului, existenţă în care există întotdeauna ceva excepţional, adică ce nu s-a întâmplat încă. Se desprind, în legătură cu moartea trei căi :1.moartea este proprie. Astfel eu imi umez singur moartea.2.moartea nu poate fi impartasita cu nimeni. Chiar daca anumiti indragostiti si martiri au murit din aceleasi motive, uneori in acelasi timp sau mod nu inseamna ca au aceasi revelatie, deoarece pentu fiecare imaginea mortii e diferita. Nonrelational este termenul folosit de filozof pentu a marca imposibilitatea de a imaprtasi moartea cu celalalt.3.moartea nu poate fi oprita. Scriitorul se vede doborat in fata mortii, deoarece este imposibil de depasit, facan parte din conditia nostra de simpli muritori. Se evidentiaza unicititatea mortii, care chiar daca este frecventa se petrece in mod diferit si o singura data pentru fiecare persoana.

Recursul la moartea celorlalţi pentru a înţelege moartea proprie nu doar că nu dă rezultatele scondate „ci însuşi acest recurs se bazează pe o presupoziţie nefondată şi nelegitimă fenomenal” presupoziţia că „Dasein-ul ar putea fi înlocuit în chip arbitrar de către un altul, astfel încît ceea ce nu poate fi experimentat în Dasein-ul propriu ar urma să devină accesibil printr-unul străin”. Heidegger admite faptul că Dasein-ul poate fi reprezentat şi poate la rândul său să reprezinte pe un altul. Acest lucru insemna ca noi putem fi reprezentati la un proces de un avocat, in anumite treburi de un coleg sau un prieten. Nu este valabil si in cazul mortii, deoarece raportul pe care il avem cu propria moarte reprezinta oglinda noastra:nimeni nu ne poate inlocui in confruntarea cu propriul sfarsit. „Nimeni nu-i poate luae altuia propriul său fapt-de-a-muri”.

Cu totii stim ca moartea reprezinta o posibilitate si este marcata de non-reprezentabilitate. Astfel, Heidegger indică un lucru evident: nimeni nu se poate interpune cu adevărat între Dasein-ul propriu şi propria moarte.Absoluta singurătate a Dasein-ului în faţa propriei sale morţi, non-relaţionalitatea, absoluta individualizare în faţa morţii reprezinta alte caracteristici fundamentale ale mortii. Dasein-ul se află singur în faţa propriei morţi, cea care este posibilitatea cea mai proprie, indeterminată, de nedepăşit şi certă. Nimeni nu-i poate sustrage altuia propriul fapt de a muri. Dasein-ul trebuie să aibă în vedere în permanenţă propriul său fapt-de-a-muri fiind necesară o comportare comprehensivă către această posibilitate.

Pentru M. Heidegger moartea se prezintă ca „posibilitate a Dasein-ului de a fi în mod propriu, posibilitate necondiţionată certă şi astfel nedeterminată, dar şi insurmontabilă” care manifestându-se în angoasă pune omul în condiţia de a se decide pentru o existenţă autentică.

Chiar daca moarte survine frecvent in sfera publica; persoane apropiate, vecini, oameni necunoscuti mor, ea ramane in nestire desi pare vorba aceea ca intr-o zi vom muri si noi, insa pana atunci mai este.Moartea nu este amenintatoare, deorece nu e prezenta in fata noastra: ¨Moartea, atunci cînd ne exprimăm astfel, este înţeleasă ca un cevanedeterminat care trebuie mai înainte de orice să survină de undevaanume, dar care în primă instanţă, în ce ne priveşte, nu este încă prezentă şi, de aceea, nu este ameninţătoare.¨ „Faptul-de-a-muri“ suferă o nivelare fiind redus la un eveniment care desigur atinge Dasein-ul dar care nu vizează pe nimeni anume .In cazul decesului, spaţiul public nu trebuie afectat, în liniştea sa, printr-un astfel de eveniment şi nici tulburat în lipsa sa de griji, din preocupareacu care el se îndeletniceşte. Căci faptul-de-a-muri al altora este nu rareori privit ca un dezagrement social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care spaţiul public trebuie ferit.

¨Caderea ¨ se caracterizeaza prin ispitire,linistire si instrainare, iar fiinta cazuta in moarte este intr-o permanenta fuga din fata mortii. Însă o dată cu acest semn al căderii care este fuga din faţa morţii,cotidianitatea Dasein-ului atestă că pînă şi impersonalul „se“ însuşi estede fiecare dată deja determinat ca fiinţă întru moarte, chiar şi atunci cîndel nu pune în joc în chip explicit „gîndul la moarte“.

Însă, în acelaşi timp, felul acesta în care am degajat fiinţa cotidiană întru moarte ne arată cum să încercăm — printr-o interpretare mai pătrunzătoare a fiinţei întru moarte trăite sub semnul căderii, în speţă caeschivă în faţa morţii — să consolidăm conceptul existenţial deplin alfaptului-de-a-fi-întru-sfîrşit. O dată ce acel ceva din faţa căruia se fuge afost făcut vizibil ca fenomen, trebuie să fie posibil să proiectăm fenomenologic felul în care Dasein-ul însuşi îşi înţelege propria moarte eschivîndu-se din faţa ei.

Fiinta supusa sfarsitului este desprinsa de orice relatie si e de nedepasit. Asadar, fiinta supusa mortii reprezinta o eschiva pentru a o acoperi. Heidegger expmica fiinta cotidiana din perspectiva expresiei: o să murim, desigur,cîndva, însă deocamdată nu“.Prin cuvantul¨candva¨acceptam o certitudine a mortii, deoarece nimeni nu se indoieste de moartea noastra . Cotidianitatea se limitează la această acceptare ambiguă a „certitudinii“morţii, tocmai pentru a slăbi această certitudine, acoperind astfel şimai mult faptul-de-a-muri, şi pentru a face mai lesne de suportat starea de aruncare în moarte.

Eschiva menită să acopere moartea, prin însuşi sensul ei,nu poate fipropriu-zis „sigură“ de moarte şi totuşi ea este. Ce putem spune atuncidespre „certitudinea morţii ?

A-avea-certitudine privitor la o fiinţare înseamnă: adevărată fiind, a o considera adevărată. Însă „adevăr“ înseamnă stare de descoperire afiinţării. Numai că orice stare de descoperire îşi are temeiul ontologic înadevărul cel mai originar, în starea de deschidere aDasein-ului. Ca fiinţare care deopotrivă este deschisă şi care deschide şi care totodată descoperă,Dasein-ul este, prin esenţa sa, „în adevăr“. Însă certitudinea îşiare temeiul în adevăr sau îi aparţine ca fiind la fel de originară.Cuvîntul„certitudine“, întocmai precum termenul „adevăr“, are o dublă semnificaţie. Originar, „adevăr“ înseamnă fiinţă-care-deschide, înţeleasăca mod de comportament al Dasein-ului. Semnificaţia derivată de aici sereferă la starea de des-coperire a fiinţării. În mod corespunzătorcertitudinea semnifică originar tot atît cît faptul-de-a-avea-certitudine,înţeles ca fel de a fi alDasein-ului. Totuşi, într-o semnificaţie derivată,fiinţarea în legătură cu careDasein-ul poate avea certitudine este numită,la rîndul ei, „certă“.Un mod al certitudinii este convingerea. În convingere,Dasein-ulface din mărturia lucrului însuşi care a fost des-coperit (şi care este astfeladevărat) elementul determinant pentru fiinţa sa care se raportează prinînţelegere la acel lucru. Faptul-de-a-considera-ceva-ca-adevărat, înţeles larîndul lui ca fapt-de-a-se-menţine-în-adevăr, este unul suficient dacă el se întemeiază în fiinţarea des-coperită însăşi şi dacă, ca fiinţă raportată lafiinţarea astfel des-coperită, el şi-a devenit transparent sieşi în privinţaadecvării sale la această fiinţare. Or, aşa ceva nu se întîmplă atunci cîndinventăm pur şi simplu sau cînd nu facem decît „să ne dăm cu părerea“ înprivinţa unei fiinţări.

Dasein-ul cotidian îşi acoperă şieşi cel mai adesea posibilitatea ceamai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de nedepăşit a fiinţei sale.Această tendinţă factică de acoperire confirmă teza:Dasein-ul este, ca Dasein factic, în „neadevăr“.Certitudinea care aparţine acestei acoperiri a fiinţei întru moarte trebuie să fie aşadar un mod neadecvat dea considera ceva ca adevărat şi nu, să zicem, o incertitudine în sensul de îndoială. Certitudinea inadecvată menţine lucrul de care ea e sigură înstarea de acoperire. Dacă la nivelul impersonalului „se“ moartea esteînţeleasă ca eveniment ce poate fi întîlnit în lumea ambiantă, atunci certitudinea care se raportează la ea nu are nimic în comun cu fiinţa întru sfîrşit.

Analizand cu atentie observam ca filozoful, mentioneaza ca totusi moartea nu este certa, ci certidudine empirica pe coare o cunoastem doar in anumite domenii de studii teoretice.

Faptul că decesul ca eveniment care survine este cert„numai“ empiric nu decide în privinţa certitudinii morţii. Moartea cuiva poate fi de fiecare dată ocazia factică pentru ca Dasein-ul să inceapă în genere să dea atenţie morţii. Totuşi, cîtă vreme rămîne la certitudinea empirică de care am vorbit,Dasein-ul nu poate defel să capete certitudinea morţii în felul în care ea „este“. Chiar dacă, în spaţiul publical impersonalului „se“,Dasein-ul pare să nu „vorbească“ decît despre această certitudine „empirică“ a morţii, totuşi, în fond, el nu rămîneexclusiv şi primordial la cazurile de moarte care survin.Eschivîndu-se din faţa morţii sale, chiar şi fiinţa cotidiană întru sfîrşit are totuşi în alt fel certitudinea morţii decît ei înseşi îi place să creadă atunci cînd nuface decît reflecţii teoretice. Pe acest „alt fel“ de a avea certitudinea morţii cotidianitatea, cel mai adesea, îl învăluie. Ea nu îndrăzneşte să facă lucrurile limpezi în această privinţă. Situarea afectivă cotidiană pe care am caracterizat-o afişează o superioritate în faţa „realităţii“ certe a morţii,o superioritate aparent eliberată de orice angoasă, dar de fapt preocupată„în mod anxios“ de această realitate certă. În virtutea acestei situăriafective, cotidianitatea admite o certitudine „mai înaltă“ decît aceea doarempirică.Ştim că moartea este certă şi totuşi nu „avem“ propriu-ziscertitudinea ei. CotidianitateaDasein-ului, care pune în joc căderea,cunoaşte certitudinea morţii şi totuşi se eschivează cînd e vorba de a aveaaceastă certitudine. Însă această eschivă atestă fenomenal, tocmai pornind de la realitatea din faţa căreia are loc eschiva, că moartea trebuie concepută ca posibilitatea cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie, de nedepăşit şi certă.

Heidegger mentioneaza faptul ca certitudinea mortii se potriveste cu indeterminarea momentului. Astfel, nu se pate reliza calculul momentului in care moartea va survine.

Rămîne totuşi o întrebare dacă această problemă a fost suficientelaborată. Fiinţa întru moarte îşi are temeiul în grijă. Ca fapt-de-a-fi-în-lume aflat în starea de aruncare,Dasein-ul este de fiecare dată remismorţii sale. Fiinţînd întru moartea sa, el moare factic, ceea ce înseamnăclipă de clipă, pînă să fi ajuns la decesul său.Dasein-ul moare facticînseamnă în acelaşi timp că, în fiinţa sa întru moarte, el s-a decis pe sinedin capul locului într-un fel sau într-altul. Eschiva cotidiană (de ordinul căderii) în faţa morţii esteo fiinţă neautentică întru moarte. Neautenticitatea are ca temei posibilitatea autenticităţii. Neautenticitateacaracterizează un fel de a fi în careDasein-ul poate să se transpună şi încare cel mai adesea el se şi transpune, fără însă să şi trebuiască să o facăîn chip necesar şi constant. Deoarece Dasein-ul există, el se determină pesine ca fiinţare, aşa cum este el, pornind de fiecare dată de la oposibilitate care el însuşieste şi pe care o înţelege.

Filozoful pune un mare accent pe posibilitatea mortii, fiind o relatie de nedepasit cat si una proprie. Adevarul in ceea ce priveste existenta mortii trebuie acceptat pentru ca face parte din fiinta. Caracterizarea fiinţei autentice întru moarte, ca fiinţă proiectată existenţial, poate fi rezumată după cum urmează: pre-mergerea dezvăluie Dasein-ului pierderea sa în sinele-impersonal şi îl aduce în faţa posibilităţii de a fi el însuşi— şi aceasta fără a aştepta mai întîi sprijinul care vine îndeobşte ca grijă-pentru-celălalt de ordinul preocupării—însă un a fi el însuşi în acea libertate, desprinsă de iluziile impersonalului „se“, o libertate factică, certă în privinţa ei însăşi ş icuprinsă de angoasă, libertea intru moarte. Princ aceste randuri se pune in evidenta puterea de a obtine libertatea suprema prin intermediul mortii, gasindu-se o noua cale sau un nou inceput.

In opinia mea, filozoful priveste moartea ca pe un lucru firesc ce trebuie asumat de fiecare persoana.. El nu trateaza moartea ca pe un element inspaimantator, ci mai degraba ca pe un concept ce face parte din existenta noastra. Cand am citit abordarea lui fata de moarte, am simtit o eliberare in ceea ce priveste atat viitorul meu cat si al celor dragi, in sensul ca

trebuie sa sa ne asumam o ¨moarte proprie¨. Inainte de citit opera lui, simteam o teama ingrozitoare in fata acestui concept, nu pot sa zic ca acum lucrurile s-au schimbat radical,insa mi-au redat o alta viziune in fata unui subiect misterios.

In concluzie, Martin Heidgger reprezinta instauratorul problematicii mortii in cadrul preocuparilor fenomenologice( ramură a filozofiei idealiste, care se ocupă cu studiul fenomenelor ca esență de ordin spiritual, nelegate de lumea materială). El considera ca moartea este o: existenţa febrilă, situată, finită, aflată în orizontul sfârşitului”.

BIBLIOGRAFIE¨Fiinta si timp¨, Martin Heidegger