Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici în data de 15 ianuarie 1850, Botoșani – decedat în data de 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură; poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la „Timpul” a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 laspitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui teidin cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea ”Eminescu și poeziile lui” (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.

Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici.

Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban – 1841 , studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n.1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.

După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiet…” sau „O, rămâi”).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) laCernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859-1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară

și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, , i s-a promis de către gimnaziul din Botoșani că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Junimea

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și în special Titu Maiorescu. Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași surse și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație. Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamnă și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioada îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristică modului de a trăi și a se dezvoltă. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeană o adopta pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existenței ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare baza materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective.

Fondarea Junimii

Societatea „Junimea” a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".

Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea să la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre elementele de viață ale popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o

librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.

Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: „Convorbiri literare”, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucură de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.

În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casă lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limba, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urmă activității “Junimea”, și lectură atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.

Periodizarea junimii

În activitatea societății și a revistei se conturează distinct trei etape:

Prima etapă, numită și "etapă ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnutiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureolă prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Între anii 1874 și 1885 urmează a două faza a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din stradă Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit „Fântâna Blanduziei”,”Despot-vodă”; Caragiale a citit „O noapte furtunoasă”, apărute în aceeași perioada în „Convorbiri literare” împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Perioada 1885-1944 este o perioada mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru că în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreagă conducere a revistei. Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioada are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tăușan. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale își continuă colaborarea la „Convorbiri literare”, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin „Convorbiri literare” devine drumul spre universitate.

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală,

acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut același grad de popularitate că și în anul 1980.

A treia epoca a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lungă direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhivă de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durata, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioada cu revistele „Viață nouă” și cu „Viață românească”.Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți preda conducerea lui Al. Tzigara-Samurcaș care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de artă românească veche și populară. Nici nouă direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreagă arborescentă a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a două generații de scriitori și gânditori junimiști.

Activitatea membrilor de baza ai Junimii Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detașează prin publicarea mai multor studii și cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice și estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim:” Despre scrierea limbii române (1866)”, „O cercetare critică asupra prozei române de la 1867”, „Direcția nouă în

poezia și proză română (1872)”, „Neologismele (1881)” , „Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)”

În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susținând ideea, novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluția sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susținând folosirea literelor latine. Argumentează și probează necesitatea îmbogățirii limbii, pe cai externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în același timp, calcul lingvistic și tendințele de stricare a limbii (Neologismele). Ideile, privind procesul de desăvârșire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română își însușește aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice și direcțiile criticii literare. Pornind de la estetică lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferențiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzică, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptură se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre formă și fondul operei literare, Maiorescu stabilește, pentru prima oară, conceptele: „condiția materială“ și „condiția ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.

Ion Luca Caragiale - problema moralității artei este definită în Comediile d-lui I.L. Caragiale. Operând cu elemente specifice analizei estetice și științifice, criticul arată că artă devine morală prin propria să valoare estetică și nicidecum prin ideile morale pe care le conține.

Mihai Eminescu - În anul 1872, în lucrarea „direcția nouă” în poezia și proză română, el îl așază pe Eminescu, în fruntea pleadei poeților, imediat după bardul de la Mircești, pe baza celor patru

poezii publicate în „Convorbiri literare”, intuind geniul acestuia și arătând că este „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“

Dovedind o concepție unitară, în întregul proces de dezvoltare și consolidare a civilizației române moderne, respingând fără ezitare imitația și împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe fondul nostru autohton și nu se puteau integra organic în specificul nostru național, Societatea „Junimea” și revista „Convorbiri literare” au constituit punctul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.

Mihai Eminescu si „Junimea”

Mihai Eminescu vine în țară, în vara anului 1871, în vederea pregătirii Serbării de la Putna și nu este exclus să fi trecut pe la Iași pentru a lua contact cu membrii ,,Junimii” și cu T. Maiorescu. Însemnarea din registrul ,,Junimii” scrisă de mâna poetului dovedește că poetul a fost la Iași în 1871. La poziția 49 din registru este trecut: Mihail Eminescu – 1849 – decembrie 20 Sf. Ignat – Botoșani. Următorul înscris în registru este din anul următor 1872. Încă din anul 1870, când era la Viena, Eminescu trimite lui I. Negruzzi poezia ,,Venere și Madonă” ceea ce-l face pe Maiorescu să aprecieze talentul său în memorabilul articol ,,Direcția nouă”: ,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”.

Abia în septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iași în mijlocul ,,Junimii” unde, în procesul-verbal al ședinței a I-a de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73, se consemnează: ,,M. Eminescu cetește fragmente din Diorama și

anume, „Egipetul” și începutul «Evului de mijloc». Apoi cetește nuvela sa „Sărmanul Dionisie”. Asupra acesteia d. Pogor și Maiorescu observă că sfârșitul și modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primește pentru a se tipări” (A. D. Xenopol). La citirea nuvelei ,,Sărmanul Dionis” junimiștii n-au apreciat cum se cuvine calitatea operei, dovadă fiind și comentariul lui I. Negruzzi: ,,Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toți înapoi revista”.

Peste o săptămână, pe 7 septembrie, Eminescu citește poeziile ,,Înger și demon” și ,,Floare albastră”. În ședința următoare s-a dezbătut problema subvenționării lui Slavici și Eminescu pentru continuarea studiilor. Acest lucru se hotărăște în ședința din 22 septembrie 1872, prin contribuția benevolă a junimiștilor, iar în noiembrie Eminescu era deja la Berlin pentru înscrierea la facultate. Deși Mihai Eminescu a publicat în perioada ieșeană cele mai multe și cele mai valoroase din poeziile sale: Venere și Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger și demon, Floare albastră, Noaptea etc., el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare decât de Maiorescu și prietenii săi din ,,Caracudă”: I. Creangă, M. Pompiliu, S. Bodnărăscu, V. Conta, A. Lambrior, Missir.

Ceilalți membrii ai ,,Junimii” l-au subapreciat pe poet și opera sa, chiar și I. Negruzzi care într-o scrisoare către Maiorescu spune: ,,Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtășesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câțiva amatori răzleți, dar publicul cel mare nu-l va ține în seamă de nu se va îndrepta”. Corespondența membrilor ,,Junimii” cât și procesele verbale de la ședințele ei confirmă uneori indiferența cu care cercul a integrat prezența lui Eminescu în viața grupării. Unii dintre ei, fruntași ai scenei politice, bancheri, mari proprietari, l-au privit pe poet de sus, au refuzat recunoașterea valorii sale și l-au receptat doar ca boem muncind, răbdător, incapabil de a-și revendica drepturile muncii sale.

Supărat de modul cum unii dintre colegii săi de la ,,Junimea” ascultau și judecau literatura, Eminescu, într-o ciornă de scrisoare, afirmă:,,Spun drept că n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași, căci desigur că pentru convulsiuni lirice, râsul e mijlocul cel mai bun și cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele și de valoarea ce le-o dă autorul… Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenția mea și c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată”.

În scrisoarea către Titu Maiorescu din 15 octombrie 1877, Eminescu afirmă că: ,,…o scăpare din Iași mi-ar fi fost cât se poate de plăcută. Căci nimic nu întrece mahalagismul ieșean, nici vorbăria goală înrădăcinată la «Junimea» nici discuția cam trivială pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflorească față de toate producțiile literare. Pe de altă parte, trebuie în adevăr de ținut seamă că această societate este totuși singura care arată oarecare pricepere în ce privește produsele literare”.

Titu Maiorescu a fost printre puținii care l-au apreciat pe poet, afirmând că: ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.Maiorescu l-a ajutat mult pe Eminescu, în primul rând l-a proclamat în ,,Direcția nouă” ca al doilea poet al țării, l-a sprijinit cu bani pentru continuarea studiilor la Berlin, la publicarea și cunoașterea poeziilor sale în ,,Convorbiri literare”, a scos primul volum de versuri în 1883 și a avut grijă de tratamentul poetului în clinicile de specialitate, la îmbolnăvirea sa, în 1883. Dacă Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit această mișcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.

Oricât de obtuză i se va fi părut lui Eminescu atmosfera de la „Junimea”, oricâte nemulțumiri și amărăciuni răsuflă din hârtiile sale,

seara de sâmbătă a societății îl atrăgea către ea ca un loc de relativă potolire a zbuciumelor vieții și de năzuințe contemplative. Lui Eminescu îi plăcea, cu tot zâmbetul dulce-amar din colțul gurii, să citească la „Junimea”, și când se așează la București el continuă să frecventeze colonia junimistă din casa lui Maiorescu. Pentru un spirit creator, lauda, ca și ironia invidioasă sunt îmboldiri deopotrivă de eficace la faptă, și numai spiritele mediocre evită societatea umană, rănite nu numai de râsete, dar chiar de prețuirile măsurate.