MIHAI GRĂMESCU

MOLIA (publicată în Jurnalul SF Nr. 1/1992)

Editura electronică Equinox

2011

1

Nu sunt o tipă cine ştie ce, dar nu e nimeni să-mi reziste, atunci când vreau

să-l dau gata. Uite, până şi ciubota de prof. de desen, ăla creţ ca o oaie şi plin de

sine ca un curcan împăiat, că vorba ceea, nu mulţi absolvenţi ai institutului ajung

titulari la colegii de tradiţie, ca al nostru; ce să mai discutăm, mare sculă de preţ

proful ăsta, chiar dacă nu aruncăm noi pe el nici două parale şi Jeni zice că ins mai

nesuferit nici nu poate exista pe lume de vreme ce şobolanul, ori poartă degeaba

ochelari, ori este prost de se lasă amurgul pe unde trece, de se tot hlizeşte ea

degeaba de jumătate de an la el, când, se ştie, Jeni este de departe cea mai a’ntâia

gagică dintre noi, pe deasupra tac-su fiind cine e, nepurtându-se decât în ţoale din

alea... însă când i-am zâmbit eu odată lu’ mătălângă la o oră când mă scosese la

tablă şi mi-a trăsnit iac-aşa, brusc, şi în loc să dau glas, că de ştiut ştiam, unde nu

mi-a venit nu ştiu ce ambiţie, şi m-am scuzat că n-am putut învăţa, ca el să mă

întrebe „de ce?”, şi când m-a întrebat, atunci eu l-am spoit cu miere şi langoşi de

zâmbet şi uitături furişate printre gene un: „m-am îndrăgostit!” de toată

frumuseţea, oftând din rărunchi şi ţintindu-l drept în lumina parbrizului cu ochii

ăştia ai mei de răspândesc, atunci când am eu chef, parfum de migdale amare, sub

care şobolanul a paralizat cel puţin cinci minute, de toţi ăia din clasă căzuseră pe

sub-bănci de râs, pe cuvântul meu. Până la urmă, protozorul şi-a băgat nasul în

hârţoagele de pe catedră şi a mârâit ceva de genul: „Dar să nu se mai întâmple

altădată”, de-a fost un chiu şi-un vai printre noi de cred că s-a prins până şi fraierul

că făcusem de fapt caragaţă, dar ce să mai zică, fiindcă eu am rămas acolo ca de

stâncă, nici n-am clipit, că nu degeaba mă antrenez câte şapte ore pe zi la oglindă

ca Peter O’Toole. Ochi în ochi cu şarpele cu ochelari, zâmbeam de zor cu zâmbetul

ăla al meu de-i dă gata pe toţi fraierii din lume, oricât ar fi ei de şmecheri — aşa că,

după ce s-a mai zgâit conopida la mine o dată, circumspect ca un inspector de la

poliţia cu mustăţi, şi după ce nu a întâlnit nici acum decât mecla mea convingător

de nevinovată şi inocentă, nu a mai întrebat, totuşi, de cine sunt îndrăgostită, ca eu

să-i pot arunca poanta anecdotei, care a rămas din cauza asta în suspans până la

partida următoare, spre deziluzia ălora din clasă care se aşteptau la stagiune

completă. Înduioşându-se tot, ca o bunică rămasă fecioară până la 80 de ani, când

e invitată la dans de nepot la balu’ bobocilor, a mai murmurat doar un dulce-dulce

(de parcă ar fi mâncat numai rahat cu stafide în ultimele două-trei mii de ani):

„Bine, fetiţo, stai jos, poţi să stai!”, spre delirul general şi ireversibil al elementelor

recalcitrante.

Nu sunt eu cine ştie ce, ei bine, însă nu pot admite să stau jumătate de oră

faţă în faţă cu un tip care nici măcar nu-şi ridică ochii dintr-ale lui să vadă cu cine

are de-a face. Unul care ori se preface, ori e de-a binelea (prost), aşa încât nu mă

pot stăpâni să nu-l fac să cadă cu botul pe labe, mai ales dacă mai punem la

socoteală şi faptul că măciuca este blond şi punk, de cel mult 22, hai să zicem 23,

dar în niciun caz peste, că are obrajii ca piersica şi că lucrează dincolo de o vitrină

mare etalată în plin centru sub firma „Inexinfcorporation” (chestie care mie, de ce să

mint, nu-mi zice nimic), moşmondind de zor la o maşină de calcul, părăsit săracu’

şi cu un aer nefericit ce nu s-a mai pomenit de când e lumea şi pământul.

Oare ăsta nu are ochi decât pentru rahaturile alea ale lui de circuite la care

lipeşte cu pistolul făcând mereu aceeaşi plasă de pase magice de parcă şi-ar da în

2

bobi? Nu mă vede cum stau ca proasta de atâta vreme înaintea vitrinei la numai un

pas de el? Oricât de concentrat ar fi cineva, este imposibil să nu îi intre, fie şi

pentru o clipă, în unghiul vizual, silueta unei tinere zâmbind unei vitrine goale de

circa o jumătate de oră!

Nu am fost de felul meu niciodată o gagică înfiptă, ca Jeni de pildă, care e în

stare să intre în vorbă până şi cu vânzătorul cel înţepat de la „Bijuteria”; eu sunt, de

fapt, o timidă cum nici nu se poate mai timidă, şi chiar şi poantele pe care le comit

nu provin decât din stânjeneala stârnită celorlalţi de exteriorizarea prea ostentativă

a stărilor mele de penibil interior. Fac gafe, calc în străchini cu premeditare, şi

şmecheria asta am deprins-o târziu, abia când mi-a căzut fisa că atunci când

roşeşti, să zicem, înaintea unuia care te-a dat gata, a unuia „superb”, singurul fel în

care poţi evita dominaţia psihologică este să domini tu, să iei iniţiativa şi, când îl

vezi gata să caşte gura, sigur de el; să nu-l laşi să-şi ia prea tare elan cu vreun „Ce

s-a întâmplat, fetiţo, ce ai păţit?” după care, dacă apucă el să facă prima mutare, ţie

nu-ţi mai rămâne decât să joci rolul gâsculiţei fâstâcindu-te, ci înainte ca Don Juan

să facă remarca, tu să îl laşi cu dinţi-n sus, aplicând cea mai dură tehnică. „Nu mă

vezi cât sunt de emoţionată?” îl întrebi. „Ba parcă...” o înnădeşte el, în cel mai fericit

caz. „Ştii la ce mă gândeam? Nu? Ei bine, mă ruşinam toată la gândul că-mi vine să

tabăr pe tine. Tu cum procedezi în situaţia în care o tipă cam ca mine, îşi cade ca o

muscă beată de dragoste la pieptul păros?”

Şi, dacă şmecherul mai are destulă prezenţă de spirit încât să-i mai rămână

atâta de să mârâie vreo tâmpenie oarecare, i-o spulberi şi pe aia, demonstrându-i,

răbdător şi calm, de ce e vită, şi cum ar fi trebuit să se manifeste dacă ar fi fost

băiat deştept şi ar fi ştiut să profite de avantajul net pe care l-a avut pentru o clipă

asupra ta.

Dar de timidă sunt timidă, şi în niciun caz nu mi s-a întâmplat niciodată să

mă înnebunesc după cineva în aşa hal, încât să nu mai ştiu de mine. Însă de data

asta am simţit pur şi simplu că mi se face rău de la stomac dacă nu-l determin pe

ameţitul ăla de punk-ist din vitrină să se uite la mine şi să-mi vorbească. Ba, mai

mult, mi-am propus ca sâmbătă, de ziua mea, să-l invit la ceai, ca să le fac praf şi

pe Sanda şi pe Jeni, cînd o să fie să-l prezint la toată lumea: „prietenul meu”.

— Auzi! am zis intrând pe uşa oficiului, uluită eu însămi de ceea ce

întreprind, fiindcă m-aş fi aşteptat din partea mea la orice altceva, doar că o să

ajung să agăţ bărbaţi venind de la şcoală cu geanta la subsuoară şi codiţe cu

fundiţe, nu! Auzi, eşti chiar atât de ocupat încât nu-ţi poţi ridica şi tu ochii măcar o

clipă la mine să te uiţi la cum ar fi arătând nenorocita care a căzut de-un ceas

înaintea vitrinei?

Mi-a răspuns pentru început doar prin ridicarea privirii, pur şi simplu,

fixându-mă ca pe un circuit împuţit căruia i-ai pierdut schema. Rămăsese blocat ca

un releu ruginit, dar pe chip i se oglindea o tristeţe fără margini, şi, oricât ar părea

de paradoxal, cea mai expresivă inteligenţă din câte mi-a fost dat să întâlnesc la

semenii mei.

— Fata arată foarte bine, a rostit într-un târziu, zâmbind, în sfârşit. Dar,

spre părerea mea de rău, am de lucru, nu pot face conversaţie şi protocol. Şefu’ a

zis ca să termin astea până diseară, şi abia dacă reuşesc să le dau de cap...

3

Mi-a întins justificativ, ca şi cum mi-ar fi aşteptat confirmarea, încurcătura

de maţe de plastic peste care stătuse aplecat. Avea un aer de nevinovată îngrijorare

care m-a făcut să răsuflu, abia acum, pe deplin uşurată, că a fost să iasă bine până

la urmă, şi am roşit şi mai tare, dacă se poate admite că există un superlativ al

superlativului, când m-am văzut silită să trec iar la atac, înţelegând că în relaţia

asta stranie cu „bărbatul” va trebui să-mi asum eu întreaga iniţiativă:

— Ai putea să mă inviţi măcar la o plimbare, după program? Eram

contrariată de privirea aia a lui deschisă, şi sinceră, şi gentilă, şi toantă de

convenţională, dar, slavă Domnului, că era aşa şi nu altfel, vulgară, de exemplu,

sau insinuantă, cum ar fi avut destule motive să fie. Pe de altă parte, însă, cel mai

tare mă minuna ambiţia stupidă cu care mă cramponam în insistenţe fără noimă,

împinsă înainte, probabil, de chiar modul în care lua el evenimentul ca pe nimic

mai firesc, în ceea ce simţeam, în cum mă comportam.

— Cred că ar fi prea târziu, domnişoară, s-a explicat el cu o infinită blândeţe

inofensivă, scrutându-mă cu întunericul de dincolo de pupilele holbate cât întregul

iris, într-o căutătură ce-mi dădea frisoane.

Pur şi simplu i-aş fi sărit în braţe, l-aş fi mângâiat şi l-aş fi pupat ca pe o

păpuşă mare, i-aş fi strâns la piept găgăuţa pe bigudiuri, până s-ar fi înăbuşit de

pasiunea ce mă anima. De când nu mă mai jucam cu păpuşile nu mai avusesem

instincte atât de copilăros-atavice (oare o fi existând un asemenea cuvânt?).

— Ba nu ar fi deloc târziu! am bătut din picior, ca o cretină mică.

— Ba da, a insistat el. Mămica ta s-ar îngrijora, şi nu este frumos să-i faci

una ca asta mamei tale.

Nimic mai agasant în relaţiile cu un tip decât să-ţi amintească de familie şi

de dependenţa ta atunci când e vorba de o întâlnire, de parcă nu te-ai putea

îndrăgosti decât cu consimţământul expres al „celor mari” care să te împingă de la

spate: „Hai, micuţo, e ora mesei!”, în lipsa avertismentului competent tu fiind atât

de chioambă, după părerea ăstora, încât, neavizată, ai fi în stare să sucombezi de

inaniţie cu mâncarea sub nas, fără să ştii ce se întâmplă cu tine.

Vai, ce nu-i pot suferi eu pe ăştia care mă tratează ca pe o vacă, şi nu înţeleg

cum de au celelalte fete baftă doar de flăcăi romantici care, după primele cinci

cuvinte schimbate, le şi invită să fugă cu ei în lume (şi proastele refuză). Uite, Jeni

aşa a păţit cu Mufi-studentul, şi au rămas împreună, şi doar eu am noroc numai şi

numai de moamfe din astea care, în loc să-mi facă ei curte ca tot omul, îmi propun

doar chestii serioase de genul: „Mă laşi să te conduc până acasă pe jos? Sau, mai

bine, ia metroul, că, uite, s-a făcut târziu şi mama ta trebuie să fie îngrijorată, că ai

întârziat cinci minute.” De parcă mama nu ar avea altceva de făcut decât să-mi

cronometreze mie performanţele pe suta de metri plat.

— Bine, zic, dezamăgită, înţeleg că nu ai chef azi, dar sâmbătă seara vii la

mine? Dau o serată şi dintre colegele mele eu sunt singura fără partener.

— Nu ştiu, zice el. Zău, nu ştiu. Mai bine ai vorbi cu şefu’.

Ia te uită, câte fasoane? Ăsta e mai rău ca o fecioară speriată de faptul

divers! Mă mir că nu vrea să i-o trimit pe mama să-l ceară şefului. Oare ce m-o fi

lovit amorul tocmai cu fecioara asta îmbătrânită precoce?

4

— De ce reţineţi muncitorul în timpul programului, domnişoară? se răsteşte

în spatele meu o voce aspră.

Am ghicit din prima încercare (deşi aveam dreptul la trei, conform

contractului din povestea cu ghionoaia şi baba-cloanţa), că ăsta trebuie să fie

vestitul „Şefu’”. Curajul meu şi-a înfipt iar nasu-n maţele încurcate pe masă,

abordând figura jalnică a inculpatului surprins în flagrant delict. Dacă nu aş fi

mânată înainte de patima asta absolut anormală, într-o situaţie firească ar trebui

să-l scuip în ochi pe nătâng şi să mă topesc în zare fără a-i mai arunca nici măcar o

privire în urmă, ca unui laş nenorocit ce e. Dar în loc de aşa ceva, mă pomenesc cu

gura vorbind fără mine:

— Sunt prietena muncitorului dumneavoastră.

Îmi pironesc privirea pe maţele prin care „prietenul meu muncitorul”

scormoneşte ca disperatu’, doar să nu-i mai văd ăluia mutra tâmpă şi uimită de

şuchie cu care se holbează la mine ca la alte alea. Pe chipul şefului ăstuia, nimeni

pe lume nu ar putea citi, oricâtă bunăvoinţă şi-ar da, altceva decât o zeflemea de

escroc bătrân umflându-se-n burtă cu osânză pe seama amăritului meu de iubit la

prima vedere, pe care-l stoarce şi suge de toată vlaga şi tinereţea lui nenorocită.

— Sâmbătă e ziua mea. Sunt sigură că îl veţi învoi, nu?

Norocul meu drag cu păr pe moaţe nu zice nici câr, nici mâr, când porcul

bătrân de Şefu’ se zgâieşte la mine obraznic şi măcăne râzând icnit:

— Desigur, dacă sunteţi prietena lui...

— Da, zic, ridicând ochii.

Sunt, probabil, mai roşie ca sfecla.

— Mama dumneavoastră ştie de asta?... rânjeşte insinuant Şefu’, lua-l-ar

dracu’.

— Da, rostesc sec.

Mă bucur că la replica asta vocea mea a avut exact intonaţia pe care am

dorit-o: îngheţată, protocolară, tăioasă.

Simt o ură fără margini împotriva blestematului, exploatându-l pe prostul

meu scump ca pe o oaie stând cuminte la muls, cu nasu-n jos, fără să crâcnească.

Poah!

Toată noaptea n-am putut închide ochii de revoltă. Mă tortura înjosirea

acceptată cu atâta indiferenţă de dragostea mea dintâi, şi mi-l imaginam robotind

încă în spatele vitrinei, ca un sclav sârguincios, pentru ca mâine să-i permită Şefu’

să vină la mine. Parcă-l vedeam înnodat între maţele de naylon, scrutând cu

privirea neagră şi obosită încâlceala de pe bancul de lucru, executând fără speranţă

comenzile idiotului ăluia obscen, executând fără comentarii, ca un prost, harnic şi

modest, ruşinos şi nefericit, executând de parcă nu ar fi venit pe lume decât ca să

execute comenzile tuturor imbecililor şi îmbuibaţilor...

Sâmbătă, la şcoală, abia dacă am mai putut ţine ochii deschişi, dar când a

sunat de ieşire, am străbătut în fugă străzile până la atelierul de sub firma cifrată

„Inexinfcorporation”. L-am zărit prin vitrină încă dinainte de a intra. Muncea

sârguincios, cu pistolul de lipit într-o mână şi şurubelniţa de tensiune în cealaltă,

dar era înţolit cu o cămaşă albă cu danteluţe şi papillon, numai bun de însurătoare.

5

Intru şi-i zic: „Bună!”, şi el se opreşte din treabă şi se ridică politicos, îşi

trage pe el un frac negru pe care-l atârnase pe marginea scaunului. În tot atelierul

se răspândeşte un miros de levănţică de să-ţi mute nasul din loc. Mă ia de-o toartă

cu dezinvoltură şi mă scoate de acolo, mai lansând din uşă spre perdeaua roşie din

fundul încăperii un „săru’ mâna, Şefu’” respectuos. Dar, după aia, mă poartă

victorioasă pe străzi către casă. Doi-trei vecini care trec pe lângă noi mă recunosc şi

întorc miraţi dovlecele, în vreme ce eu trec mândră de el, că îi stă excelent aşa, pus

la patru ace — nici nu ai spune că e un simplu muncitor, ci, cine ştie ce grangur.

Are o prestanţă nemaipomenită. Când vin gagicile, mă invidiază toate, că niciunul

dintre păduchioşii lor nu ştie să fie atât de salon şi tandru totodată, atât de discret

şi decent ca muncitorul meu de la „Inexinfcorporation”.

— De ce-ţi pierzi timpul în atelierul ăla nesuferit? îl întreb. Ai putea găsi,

cred, ceva mai bun. De ce te laşi exploatat atât de josnic de un mizerabil?

Îmi zîmbeşte deschis, sincer, stupid. Dar nu-mi răspunde nimic, privindu-

mă cu ochi mari.

Am băut mult, prea mult. Nici nu ştiu de ce mă supăr pe el şi îl las de fraier

la mijlocul unui dans. Plec în cealaltă cameră să mă sărut cu un coleg pe care nu

pot să-l sufăr. Colegii care, până mai ieri, nici nu se uitau la mine, foiesc în jurul

meu. Se vede treaba că mi-au crescut cotele, de când au prins de veste cam cu ce

soi de tipi îmi trec eu vremea. Mă zbânţui ca o nebună. Şi, cum mă zbânţui aşa, îmi

dau seama că aş suferi nemaipomenit dacă el s-ar supăra din cauza tâmpeniei

ăsteia şi ar pleca. Îl caut din ochi şi nu-l văd. „Dacă a plecat?” Dar nu, el mă

aştepta în cealaltă cameră. Îmi zîmbeşte de dincolo de valurile mării, de tărtăcuţe

goale, ţopăind între noi, purtate sus cu mândrie de asistenţă, şi, când îi fac semn cu

mâna, fericită că e acolo, el îmi strigă: „La Mulţi Ani!” şi toate găinile mele de colege

turbează de invidie, de ce noroc porcesc pot avea eu, afurisita.

Mă duc lângă el să văd ce face, şi el stă de vorbă. I-a strâns, cu gura căscată

pe lângă el, pe toţi tipii mai de doamne-ajută, şi le zice ca din carte. De dansat nu

dansează decât cu mine, dar dansează nemaipomenit. I-a ameţit pe toţi de i-a luat

apa, iar eu sunt de-a dreptul fascinată.

Mai târziu, nu ştiu cum vine vorba de muzică şi artă, câţiva „artişti” se dau

în spectacol, şi atunci ne cântă şi el o compoziţie, a lui, dedicată, cică, special mie.

Nici ăia de prin formaţiile la care plăteşti biletul cu creditele de pontaj pe trei luni

nu ar fi în stare de ceva mai dichisit. Bietele mele exerciţii şcolăreşti pentru

sintetizator sună după aia atât de fals, că nici nu mai suport aplauzele de

complezenţă care pot fi sigură că ar urma, ca la toate aniversările mele. Că de mică

puradelă mă punea mama să fac bâlci ca bleaga, când, e clar, nu am niciun fel de

aplicaţie spre aşa ceva. E suficeint să asculţi 10 secunde de muzică adevărată ca

să-ţi dai seama că, oricât m-aş strădui, n-aş ajunge să compun aşa ceva nici peste

1000 de ani. Îmi lipsesc geniul, forţa, cunoştinţele necesare.

Trântesc peste instrument capacul negru, lăcuit, în care figura mi se reflectă

rânjind ondulat. Începe iar dansul şi plutim amîndoi, ochi în ochi, împrejurul

camerei din ce în ce mai largi, cum n-a mai fost niciodată, până când rămânem

numai noi doi şi mama, pe care o expeciez în camera ei să se culce. Pe el îl rog să

mă aştepte să mă schimb, ca să ieşim să ne plimbăm în parc. Dau fuga, să-mi pun

6

rochia albă cu decolteu în spate. În ea îmi stă mie cel mai sexi. Îmi pun şi cerceii cu

diamante false, îmi dau şi ruj pe buze. Cu totul şi cu totul nu lipsesc mai mult de o

jumătate de oră în care îl aud tot timpul cum cântă la sintetizator.

Când mă întorc în sufragerie, îl găsesc întors cu spatele, aplecat peste clape,

reflectându-se în apele negre de lac. Are cea mai perfectă ţinută din câte am văzut.

După cum cântă, ar putea oricând să dea spectacole, fie şi la Ateneu. Undeva, în

adâncul imaginii oglindite, mă văd şi pe mine, albă, fragilă, ca eroinele din filme. Îmi

dau lacrimi. Mă reped hotărâtă să-l sărut... acum ori niciodată. Dar când mă aplec

peste el, şi când el se întoarce spre mine, zăresc molia.

E o molie mare, cu aripi multicolore, în tente liliachii întunecate. Cine ştie

câtă vreme a stat ea ascunsă printre ţoalele alea străine, de împrumut, care îi

dădeau totuşi „prietenului meu” atâta prestanţă. „Prietenul meu”, cum făcusem

tâmpenia să îl prezint tuturor.

Parcă vedeam figura maică-mi mâine, când avea să sosească decontul de

închiriere de băieţi cu antetul „Inexinfcorporation”. Am scrâşnit din dinţi

neputându-mi dezlipi ochii de pe molia ce bătea încet din aripi, rozând. Îşi mişca

picioarele păroase chiar pe gura lui, printre firele de naylon ce răzbiseră prin

ochiurile leproase căscate în anvelopa simulând carnaţia suavă ce îl făcea să

semene atât de bine a om. Pergament! Asta era, pergament, ambalaj frumos colorat

de sub care se iţea acum la vedere ţesătura sintetică a substratului roz-bombon

tapisând gingia spartă.

Evident, el habar n-avea de catastrofă şi mă fixa mai departe cu ochii

inexpresivi, pe care îi crezusem, în naivitatea mea de până acum, trişti. Auzi:

„trişti”! Ce eroare!

— Pleacă, am spus.

El s-a ridicat cu gesturi ţepene, nu protocolare, ci ţepene, a salutat mecanic

şi a plecat, ca nimic mai normal. Chipul frumos i se descompunea din ce în ce mai

profund degradat, mutilat de molia cea mare şi liliachie. L-am urmărit în gând cum

coboară treptele casei, cum străbate oraşul purtându-şi ca pe o ţigară, molia în

colţul gurii, cum pătrunde în atelierul pustiu la ora înaintată a nopţii, cum se

autointroduce în cutia de ambalaj, ca o jucărie cuminte şi deşteaptă, aşteptând

până cineva desface capacul şi nu mai găseşte din ei decât scheletul nichelat

scufundat în praful de sămânţă de molie liliachie în care s-a transformat tot ceea

ce, cândva, mimase atît de bine viaţa cea frumoasă şi atrăgătoare. Multă vreme am

stat neclintită lângă sintetizator, sigură în liniştea casei pustii, jucîndu-mă neatentă

cu cordonul de alimentare pe care îl smulsesem din priză în momentul de furie.

Coborând într-un târziu privirea, am remarcat ce ţineam între degete, şi l-am extras

cu un gest firesc şi din mute din dreapta capacului negru şi lăcuit al

instrumentului în care încă mă mai oglindeam: mică şi penibilă în rochia mea albă,

exagerat de decoltată în spate. Şi, ca şi când aş li urmat un plan de demult pus la

punct până în cele mai mici amănunte, m-am urcat pe taburet, atentă să nu mă

dezechilibrez, am aruncat unul dintre capetele cordonului de nailon peste braţul

lustrei, i-am făcut celuilalt laţul pe care mi l-am trecut pe după gât, şi cu o lovitură

de călcâi am zburat de sub mine taburetul.

„Ce prostie”, îmi zic, aruncând cât colo cordonul sintetizatorului.

7

Ies din casă trântind uşa.

Afară miroase a primăvară. Din penumbra trotuarului de vizavi, un

derbedeu mă fluieră, interpelându-mă cinic:

— Hei, fetiţo, încotro?

— La agăţat, i-o trîntesc eu, orbraznică. Tu?

- sfârşit -