glossa (1)

4
GLOSSA de Mihai Eminescu „A glosa” înseamnă a explica un cuvânt sau un pasaj obscur dintr-un text. Dar în Glossa eminesciană „adunarea la sfârşit a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a glosei; e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă” (G. Călinescu). Eminescu nu adnotează aici un text, cum s-a afirmat, invocându-se Biblia, Schopenhauer, Sfântul Augustin ş. a., ci glosează Cartea Existenţei, carete ce arată rostul lumii şi al lucrurilor, al oamenilor comuni şi al celor de geniu. Punctul de plecare este tristeţea vechiului Ecleziast, însă ideea deşertăciunii lumii şi a imobilităţii ei este orientată în altă direcţie de poet. Ideile fundamentale ale Ecleziastului apar la Eminescu foarte clar şi, fapt semnificativ, exprimate în acelaşi limbaj gnomic. Ecleziastul arată că şi cunoaşterea lucrurilor (înţelepciunea) este zădărnicită de vreme ce „omul nu poate să pătrundă ce se face supt soare; oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla” (Ecleziastul). Această idee nu apare la Eminescu care, influenţat de Schopenhauer, consideră că există un subiect cunoscător pur care vede, cunoaşte, înţelege „clipa ce se schimbă”, intuind prototipurilr sub forme efemere. Acesta este geniul dotat cu putere de a înţelege mersul universal al lumii, la universului. Prin introducerea acestui schopenhauerian „subiect cunoscător” se produce

Upload: nicoleta-boneagu

Post on 28-Sep-2015

16 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

glossa

TRANSCRIPT

GLOSSA

GLOSSA de Mihai Eminescu

A glosa nseamn a explica un cuvnt sau un pasaj obscur dintr-un text. Dar n Glossa eminescian adunarea la sfrit a tuturor preceptelor i maximelor are un sens superior formei goale a glosei; e socoteala total a lumii, linia tras dedesubt pentru aceast sum (G. Clinescu). Eminescu nu adnoteaz aici un text, cum s-a afirmat, invocndu-se Biblia, Schopenhauer, Sfntul Augustin . a., ci gloseaz Cartea Existenei, carete ce arat rostul lumii i al lucrurilor, al oamenilor comuni i al celor de geniu.

Punctul de plecare este tristeea vechiului Ecleziast, ns ideea deertciunii lumii i a imobilitii ei este orientat n alt direcie de poet. Ideile fundamentale ale Ecleziastului apar la Eminescu foarte clar i, fapt semnificativ, exprimate n acelai limbaj gnomic. Ecleziastul arat c i cunoaterea lucrurilor (nelepciunea) este zdrnicit de vreme ce omul nu poate s ptrund ce se face supt soare; orict s-ar trudi el s cerceteze, tot nu va putea afla (Ecleziastul). Aceast idee nu apare la Eminescu care, influenat de Schopenhauer, consider c exist un subiect cunosctor pur care vede, cunoate, nelege clipa ce se schimb, intuind prototipurilr sub forme efemere. Acesta este geniul dotat cu putere de a nelege mersul universal al lumii, la universului. Prin introducerea acestui schopenhauerian subiect cunosctor se produce devierea de la Ecleziast. Ce se ntmpl n lume este deertciune, nimic nu este nou sub soare: n efemer exist un element statornic, prototipul pe care subiectul cunosctor poate i tie s-l vad; n acest caz deertciunea capt mai nti un nume, apoi un neles, deertciunea fiind neleas, este clar c nu mai este totul deertciune,de vreme ce cunoaterea este totui posibil. n acest caz, efortul contemplativ i meditativ al subiectului cunosctor nu este zadarnic; rostul lui este bine definit.cunoaterea lumii i glosarea ei.

Subiectul cunosctor pur este o ntrupare romantic a geniului, pe care o regsim n multe poeme eminesciene, ca i n unele scrieri n proz. Natura lui este prin esen contemplativ. E vorba de o contemplaie activ, orientat n vederea unui scop precis: nelegerea i cunoaterea lumii. Subiectul cunosctor contempl realitatea, nelege faptele vzute, intuind prototipurile, i trage o concluzie definitiv i universal valabil ce e ru i ce e bine pentru c el tie msura lucrurilor. Tocmai aceast concluzie o gloseaz Eminescu aici.

Superioritatea geniului = subiect cunosctor, const n faptul c el tie s vad spectacolul vieii nelegndu-l. Tot ce vezi pricepe bine ndeamn poetul n prima versiune. Dup Eminescu, nelegerea este determinat n primul rnd de tiina de a privi: nelegi nsa lor art/ De-o priveti cum se cuvine. Subiectul cunosctor mediteaz permanent la rostul lumii. El vede prototipurile i, dndu-i seama de zdrnicia multor fapte, gsete unica salvare n detaarea de lume i retragerea n sine. Fr a trda litera Ecleziastului, Eminescu i lrgete sfera de semnificaii, punnd-o s justifice oarecum detaarea subiectului cunosctor. Efectul ei prim este privirea lumii ca spectacol i neparticiparea afectiv la problemele lumeti. Numai deprtndu-se, subiectul cunosctor i poate lrgi perspectiva asupra lumii. Deprtarea e uneori fizic dar, de cele mai multe ori, afectiv: Tu rmi la toate rece. Distanarea afectiv a geniului fa de lumea comun este exprimat rspicat n urmtoarele versuri: Nu spera i nu ai team/ i rmi senin i rece. Pentru c exist pericolul ca subiectul cunosctor s fie atras (afectiv-intelectiv) n lumea muritorilor, el face eforturi pentru a evita acest pericol: Ca s nundrgeti nimic/ Tu rmi la toate rece. Oricte ar fi rolurile jucate de un actor, geniul nu particip afectiv la nici unul: A lui patimi, a lui art/ ns nu te-ating pe tine, ci le contempl senin i rece, nelegnd din a lor art ce e ru i ce e bine. El rmne rece la cele lumeti entru c le consider himere pe care lumea le ntinde drept curse/ mreje, ca s schimbe-actorii-n scen. Dar, cntrind rosturile fiecrui actor, contemplatorul este la rndul lui un actor de tip special, deoarece, tiindu-i msura, nu accept orice fel de rol.

Cele lumeti, fiind pcate i prere geniul se detaeaz, creznd n msura lucrurilor din natur i, avnd n plus, o msur a sa. Ideea este clar exprimat n prima formulare scris a Glossei: De te-ating, din drum ferete/ De te strig, taci din gur,/ Tu s-i tii a ta msur/ i de drumul tu i cat. Legile firii sunt aspre i categorice, rostul geniului nu se poate confunda cu acela al muritorilor. n prima versiune a poeziei detaarea este total, fiind nsoit i de elimimarea subiectivismului: Nu da mult nici chiar pe tine/ Nu privi mult n oglinde/ Sar pute c te-ai surprinde/ Mult mai ru dect i vine. Dei vede prototipurile i legile imuabile ale naturii, geniul nu este pregtit pentru a se descurca n lumea himerelor, a formelor schimbtoare pe care le creeaz mereu muritorii: Nu spera c pemtru tine/ Este grea a vieii punte/ Te-or ntrece ori i cine/ Chiar s fii cu stea n frunte. n acest caz Numai muzica din sfere,/ Izvornd de sus, te cheam/ n pcate i-n prere/ Nu spera i nu ai team. Natur contemplativ i meditativ prin definiie, geniul se ndreapt dup-o raz, chemat de muzica din sfere izvornd din sus. Mircea Scarlat, Istoria poeziei romneti, volumul IV, Editura Minerva, Bucureti, 1990, pag. 135-138