UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

ROLUL ORAŞELOR MICI ÎN DEZVOLTAREA INTRAREGIONALĂ.

STUDIU DE CAZ: REGIUNEA DE DEZVOLTARE SUD-EST

Bucureşti2014

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................41. Oraşele mici în literatura de specialitate.......................................................62. Consideraţii teoretico-metodologice..............................................................72.1. Conceptul de dezvoltare regională............................................................................................7

2.1.1. Contextul regional al dezvoltării economice......................................................................72.1.2. Dezvoltarea regională - definiţie........................................................................................72.1.3. Regiunea – definiţie şi metode de delimitare.....................................................................82.1.4. Teorii de dezvoltare regională............................................................................................92.1.5. Indicatori de măsurare a disparităţilor regionale..............................................................102.1.6. Convergenţa sau divergenţa nivelului de dezvoltare între regiuni?.................................10

2.2. Oraşele mici – categorie distinctă a oraşelor...........................................................................112.2.1. Definiţii şi criterii de individualizare a oraşelor...............................................................112.2.2. Definiţii şi criterii de individualizare a oraşele mici........................................................142.2.3. Definiţia oraşului şi a oraşului mic în România...............................................................15

3. Rolul oraşelor mici în dezvoltarea regională..............................................173.1. Urbanizare şi dezvoltare..........................................................................................................173.2. Rolul oraşelor în dezvoltarea regională şi intraregională........................................................183.3. Sistemele urbane şi dezvoltarea regională...............................................................................183.4. Oraşele mici – instrumente în dezvoltarea regională şi intraregională...................................18

3.4.1. Dezvoltarea spaţiilor rurale..............................................................................................203.4.2. Deconcentrarea şi decongestionarea oraşelor mari..........................................................213.4.3. Echilibrarea sistemelor urbane.........................................................................................213.4.4. Consolidarea administrativă la nivel local.......................................................................22

4. Factori de dezvoltare a oraşelor mici..........................................................224.1. Teorii privind dezvoltarea economică a oraşelor mici............................................................224.2 Factorii care influenţează dezvoltarea oraşelor mici................................................................22

4.2.1. Localizarea geografică a oraşelor mici.............................................................................224.2.2. Imapactul zonei de influenţă asupra oraşelor mici...........................................................234.2.3. Dotarea infrastructurală şi calitatea resurselor umane – factori care favorizează dezvoltarea economică a oraşelor mici......................................................................................234.2.4. Evoluţia istorică şi moştenirea culturală..........................................................................234.2.5. Statutul administrativ.......................................................................................................23

4.3. Funcţiile oraşelor mici.............................................................................................................244.3.1. Asigurarea de servicii urbane pentru spaţiile rurale adiacente.........................................244.3.2. Oraşele mici – piaţă a forţei de muncă.............................................................................244.3.3. Funcţii de locuire..............................................................................................................244.3.4. Funcţii culturale şi de agrement.......................................................................................24

5. Oraşele mici în era globalizării....................................................................255.1. Impactul schimbărilor structurale şi globalizării asupra oraşelor mici...................................255.2. Oraşele mici – viitor şi perspective.........................................................................................256. Oraşele mici şi politica de dezvoltare regională.........................................266.1. Politici şi strategii de dezvoltare regională..............................................................................266.2 Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene...............................................27

6.2.1. Baza legală privind elaborarea şi implementarea politicii de coeziune...........................276.2.2. Scurt istoric al Politicii de Coeziune a Uniunii Europene................................................276.2.3. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune.....................................................................28

6.2. Politica de dezvoltare regională în România...........................................................................296.2.1. Istoricul politicii de dezvoltare regională în România.....................................................296.2.2. Cadrul instituţional de implementare a politicii regionale...............................................29

2

6.2.3. Politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013.......................306.2.4. Rolul oraşelor în politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013....................................................................................................................................................31

7. Studiu de caz: Regiunea de Dezvoltare Sud-Est.........................................327.1. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – prezentare generală...........................................................32

7.1.1. Caracteristici geo-demografice.........................................................................................327.1.2. Piaţa forţei de muncă........................................................................................................327.1.3. Economia regională..........................................................................................................327.1.4. Accesibilitate....................................................................................................................337.1.5. Disparităţi de dezvoltare...................................................................................................347.1.5. Potenţial de dezvoltare.....................................................................................................347.1.6. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – regiune în cadrul Uniunii Europene..........................35

7.2. Originea şi etapele de apariţie a oraşelor mici........................................................................357.3. Poziţia geografică a oraşelor mici...........................................................................................367.4. Accesibilitate...........................................................................................................................37

7.4.1. Accesibilitate rutieră.........................................................................................................377.4.2. Accesibilitate feroviară.....................................................................................................387.4.3. Accesibilitate aeriană.......................................................................................................397.4.4. Accesibilitate navală.........................................................................................................40

7.5. Dinamica demografică a oraşelor mici....................................................................................407.6. Asigurarea de servicii urbane pentru spaţiile rurale adiacente................................................417.7. Dinamica economică a oraşelor mici......................................................................................427.8. Dinamica numărului de locuinţe.............................................................................................437.9. Potenţialul de dezvoltare turistică...........................................................................................447.10. Poziţia şi rolul oraşelor mici în cadrul sistemului de aşezări regional..................................457.11. Poziţia şi rolul oraşelor mici în reţeaua regională de aşezări................................................45

8. Concluzii şi recomandări privind rolul oraşelor mici în dezvoltarea intraregională.....................................................................................................47BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................51

3

INTRODUCERE

Ideea privind realizarea unui studiu care să se aplece asupra oraşelor mici s-a născut din raţiuni care ţin de o oarecare lipsă a cercetărilor şi studiilor privind oraşele mici, atât în literatura internaţională, cât mai ales la nivel naţional, în ciuda faptului că oraşele mici, îndeosebi prin rolul lor în cadrul sistemelor de aşezări, de verigă de legătură între spaţiul urban şi lumea rurală, sunt elemente extrem de importante în promovarea dezvoltării economice şi sociale echilibrată teritorial.

Lucrarea de faţă îşi propune să studieze rolul şi funcţiile pe care oraşelor mici le pot îndeplini pentru atenuarea disparităţilor la nivel intraregional şi promovarea unei dezvoltări echilibrate teritorial. Într-o perioadă în care fenomenul globalizării economiei, cu creşterea discrepanţele de dezvoltare economică şi socială dintre diverse regiuni, precum şi la nivel intraregional şi concentrarea populaţiei şi activităţilor economice în marile centre urbane (metropolizare) se manifestă din ce în ce mai pregnant, oraşele mici par a „pierde” din importanţă şi a fi condamnate la recesiune şi declin.

Obiectivul acestui studiu este de a explora relaţia oraşelor mici cu mediul lor regional şi urmăreşte:

să identifice factorii şi forţele care contribuie la dezvoltarea oraşelor mici.

Capacitatea oraşelor mici de a se dezvolta depinde şi este influenţată atât de factorii endogeni, cât şi exogeni. Teoria privind dezvoltarea economică locală propune, în funcţie de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, două tipuri de abordări şi anume: pe de-o parte se consideră că concentrarea pe capacitatea locală (localizare, dotare infrastructurală, resurse umane, etc.) conduce la o dezvoltare durabilă, iar pe de altă parte, se consideră că creşterea economică a oraşelor mici este influenţată de factori exogeni (declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, potenţialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influenţă, etc.). Este recunoscut că oraşele mici sunt puternic supuse efectelor regionale şi nu numai consecinţelor evoluţiilor locale.

să identifice rolul şi principalele funcţii ale oraşelor mici în atenuarea disparităţilor intraregionale şi în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional.

O serie de autori susţin şi afirmă că oraşele mici sunt indiferente faţă de procesul dezvoltării, cu alte cuvinte, ele nu contribuie la dezvoltarea economică. Cu toate acestea, în ciuda faptului că nici cercetătorii în domeniul urban, nici cei specializaţi şi preocupaţi cu dezvoltarea rurală sau a dezvoltării regionale nu au acordat o importanţă deosebită oraşelor mici, rolul acestora în promovarea unei dezvoltări echilibrate, îndeosebi prin rolul lor de verigă de legătură între marile oraşe şi spaţiul rural nu poate fi contestat. Rolul oraşelor mici în dezvoltarea regională şi intraregională a fost analizat şi discutat în raport cu impactul acestora asupra spaţiilor rurale adiacente. Întrebarea care a suscitat cele mai multe dezbaterii a fost legată de impactul pe care acestea îl au în dezvoltarea spaţiilor adiacente rurale: au oraşele mici capacitatea să inducă dezvoltare în hinterlandul lor, astfel spus, pot oraşele mici genera creştere economică pentru spaţiile rurale? Sunt capabile oraşele mici de a juca un rol în modernizarea spaţiilor rurale?

Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea şi se confruntă şi în prezent planificarea regională este creşterea necontrolată a oraşelor mari (metropolizarea) şi combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităţilor economice şi populaţiei în marile centre urbane. Prin sprijinirea şi consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcţii ale acesteia, oraşele mici par a îndeplini un rol important în deconcentrarea activităţilor economice şi a populaţiei din marile oraşe, constituind în acelaşi timp un element vital al oricărui sistem urban.

4

Dezvoltarea oraşelor mici poate influenţa atragerea populaţiei rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activităţi non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migraţiei asupra oraşelor mai mari. Prin influenţele teritoriale pe care le au, oraşele mici pot asigura o dezvoltare proporţională a sistemului de aşezări, aducând în acelaşi timp beneficii şi în ce priveşte limitarea migraţiilor definitive. Strategiile de echilibrare a sistemelor urbane naţionale urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaţionat dintre urbanizare şi migraţie.

să identifice care este impactul fenomenului globalizării asupra oraşelor mici, precum şi care sunt perspectivele de dezvoltare ale acestora.

Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbări de natură structurală a sectorului agricol şi atenuarea rolului tradiţional agricol al oraşelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice şi reducerea costurilor transportului, au condus la slăbirea diferenţiată a interdependenţelor dintre oraşele mici şi zonele rurale adiacente, la creşterea competiţiei dintre oraşe printr-o mai mare distanţare dintre oraşele mari şi cele aflate pe treptele ierarhice inferioare ale sistemelor urbane. Totodată, o mare parte din oraşele mici au fost afectate de fenomenul de declin urban (shirinking cities), care se manifestă prin declin economic, creşterea şomajului, migraţia populaţiei, scăderea populaţiei. Pe de altă parte, schimbările structurale pot conduce şi la noi oportunităţi de creştere economică pentru anumite oraşe mici, prin specializarea flexibilă şi integrarea în sistemele urbane.

să identifice dacă şi în ce măsură politicile de dezvoltare regională iau în considerare şi acordă imoprtanţă oraşelor mici în atingerea obiectivelor privind dezvoltarea echilibrată la nivel regional.

Studiul se compune din două părţi distincte. În prima parte vor fi abordate problemele teoretice cu privire rolul oraşelor mici în dezvoltarea intraregională, în care sunt prezentate elemente care ţin de cadrul teoretico-metodologic al dezvoltării regionale şi intraregionale, precum şi a rolurilor pe care oraşele, respectiv oraşele mici, le-au îndeplinit în strategiile de dezvoltare regională şi intraregională, respectiv a funcţiilor pe care acestea le-au îndeplinit pentru atenuarea disparităţilor de dezvoltare economică la nivel regional. O atenţie deosebită a fost acordată identificării şi definirii oraşelor mici în cadrul categoriei mai mari a oraşelor. Identificarea factorilor care influenţează dezvoltarea oraşelor mici, precum şi prezentarea diverselor funcţii şi roluri pe care oraşele mici le-au avut de-a lungul timpului în dezvoltarea intraregională sunt capitole distincte ale lucrării.

Această parte teoretică cuprinde şi un capitol dedicat studierii rolului oraşelor mici în politicile publice de profil care prezintă şi analizează Politica de Coeziune a Uniunii Europene, cu accent pe rolul oraşelor în atingerea obiectivele de reducere a disparităţilor de dezvoltare economică. În acelaşi timp capitolul cuprinde şi o scurtă introducere cu privire la politica de dezvoltare regională din România, cu exemplificarea rolului oraşelor în politica de dezvoltare regională în România în perioada 2007-2013.

Cea de-a doua parte a lucrării – studiu de caz privind rolul oraşelor mici în dezvoltarea intraregională la nivelul regiunii de dezvoltare Sud-Est – constituie practic validarea sau invalidarea ipotezelor teoretice dezvoltate în prima secţiune a lucrării. Regiunea de dezvoltarea Sud-Est este o regiune extrem de complexă din punct de vedere al istoriei, cu judeţe care aparţin la trei regiuni istorice diferite, complexitate sporită şi de configuraţia sistemelor de aşezări, gradul de urbanizare al judeţelor componente, precum şi eterogenitatea funcţională a oraşelor mici. S-a analizat, pe baza datelor statistice, dinamica demografică şi economică a oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, accesibilitatea, potenţialul de polarizare a spaţiilor rurale, etc cu scopul de a identifica rolul şi funcţiile pe care oraşelor mici le pot îndeplini la nivel regional.

5

Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii şi recomandări concrete şi practice cu privire la rolul oraşelor mici în dezvoltarea intraregională.

Facem câteva precizări cu privire la terminologia folosită în lucrarea de faţă. De cele mai multe ori, diferitele funcţii şi roluri în dezvoltarea economică pe care oraşele mici le îndeplinesc în teritoriu nu transced nivelul regional, ci acestea se manifestă cu pregnanţă în interiorul regiunii, intraregional, practic aria lor de influenţă fiind limitată la regiunea în care sunt localizate. Pe de altă parte, cadrul conceptual privind dezvoltarea intraregională este puţin dezvoltat. Din aceste considerente, în lucrarea de faţă se face referire la elementele teoretico-metodologice ale conceptului de dezvoltare regională atunci când se analizează diferitele aspecte care ţin de raportul oraşelor mici cu mediul lor regional. Inclusiv politica de dezvoltare regională, o politică emblematică are ca element de referinţă regiunea, cu toate că discrepanţe de dezvoltare există şi, de multe ori sunt mai evidente, în interiorul regiunilor, decât între regiuni.

Având în vedere datele statistice limitate şi complexitatea rolului şi funcţiilor pe care oraşele mici le pot juca în dezvoltarea regională, studiul de faţă nu constituie decât o trecere în revistă a principalelor funcţii şi roluri pe care acestea le îndeplinesc în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional. Este evident că studiile viitoare necesită o aplecare mai aprofundată asupra fiecăruia dintre aspectele identificate în lucrarea de faţă.

1. Oraşele mici în literatura de specialitate

În ciuda faptului că numărul oraşelor mici din orice sistem urban ar putea constitui un subiect important de studiu şi cercetare, literatura de specialitate nu acordă o atenţie deosebită oraşelor mici. Ceea ce este de remarcat, atât în privinţa cadrului teoretic, cât şi privinţa politicilor publice elaborate, o aplecare mai mare asupra oraşelor mari şi rolului acestora în dezvoltarea regională şi intraregională.

Până în prezent, cercetările şi studiile privind rolul oraşelor în promovarea dezvoltării economice şi sociale în general s-au axat asupra analizei şi studierii a două categorii de oraşe distincte: pe de-o parte, literatura de specialitate s-a concentrat oraşelor mari (large cities, metropolitan areas, etc), iar pe de altă parte, asupra celorlalte oraşe ale sistemului urban, înţelegând aici, fără a se face distincţie, oraşele mici, mijlocii – oraşe intermediare (intermediate cities sau second and third tier cities).

Literatura geografică românească privind exclusiv oraşele mici nu este foarte dezvoltată, dar studii şi cercetări asupra oraşelor mici au apărut ca parte a unor lucrările de specialitate cu caracter general care vizează oraşele şi sistemele de aşezări în general. U atât mai mult lipsesc studiile dedicate analizei oraşelor mici într-un context regional.

La nivel internaţional1, se remarcă îndeosebi studiile şi cercetările având cat temă oraşele mici din Africa şi America Latină, unde urbanizarea diferenţiată, cu dezvoltarea puternică a fenomenului de primat urban, a condus la apariţia unor studii cu privire la roluri ale oraşelor mici în dezvoltarea spaţiilor rurale, precum şi a rolului de stopare şi interceptare a fluxului de migranţi dinspre spaţiul rural spre marile metropole.

Concluzionând, putem spune că nu există încă o literatura foarte dezvoltată în ceea ce priveşte oraşele mici. Se poate afirma că există un oarecare vid al cercetării în privinţa oraşelor mici şi rolului acestora în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional şi intraregional.

1 A fost consultată îndeosebi literatura de limbă engleză. Despre aboradarea oraşelor mici în literatura de specialitate de limbă franceză se găseşte în Zamfir D., 2005.

6

2. Consideraţii teoretico-metodologice

2.1. Conceptul de dezvoltare regională

Majoritatea ţărilor lumii nu au cunoscut în decursul istoriei lor o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere geografic. Anumite părţi din teritoriile naţionale au înregistrat o anumită întârziere în raport cu dezvoltarea generală, sudul Italiei sau vestul Irlandei fiind numai câteva exemple din Europa. În acelaşi timp, există şi regiuni care se află în declin economic în raport cu restul ţării, declin generat de unele schimbări ale condiţiilor economice, cum este, de exemplu, cazul unor regiunii din Marea Britanie.

În anumite ţări (Germania, Franţa) creşterea economică puternică a avut tendinţa de a se concentra în anumite zone ale ţării şi a lăsa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă. În altele – Norvegia, Suedia, regiunile relativ slab populate sau cu producţie concentrată în sectoarele primare nu au putut să menţină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel satisfăcător.

2.1.1. Contextul regional al dezvoltării economice

În general, teoriile de dezvoltare economică au acordat o atenţie mai mare considerentelor macroeconomice (măsuri de deschidere a pieţei, asigurarea drepturilor asupra proprietăţii, stabilitate politică, investiţii în educaţie, principii de guvernământ democratice etc.), minimizând sau neluând în calcul într-un mod serios importanţa regiunii, definită ca un sistem de bunuri şi servicii relaţionale („assets”) în procesul de dezvoltare economică (Scott A. J., Storper M., 2003).

Fenomenele macroeconomice nu explică singure procesul dezvoltării la nivelul unei ţări, dezvoltarea în orice ţară fiind caracterizată prin diferenţe de intensitate de la un loc la altul, de la o regiune la alta, de la un oraş la altul. Cu alte cuvinte, creşterea economică are expresie spaţială – „space matters sau geography matters” (Dawkins C. J., 2003).

Intensificarea globalizării aduce în prim plan din ce în ce mai mult rolul regiunilor în dezvoltarea economică, acestea fiind considerate elemente active şi cauzale ale dezvoltării economice (idem). Acestea sunt considerate locuri în care sunt concentrate cele mai avansate forme de dezvoltare economică şi inovare.

2.1.2. Dezvoltarea regională - definiţie

Conceptul de dezvoltare regională, provine din cel de dezvoltare economică, luând în considerare aspectele teritoriale, zonale sau locale ale acestei dezvoltări.

După unii autori, dezvoltarea regională se referă la capacitatea regiunilor de a produce (şi vinde) bunuri şi servicii, şi prin urmare capacitatea populaţiei de a câştiga venituri. Disparităţile de dezvoltare regională se referă la diferenţele dintre regiuni în capacitatea acestora de a furniza oportunităţi de a câştiga venituri pentru locuitorii săi (Polese M., 1999).

După alţi autori, dezvoltarea regională „presupune utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale, dar şi a celor atrase din mediul naţional şi internaţional) pentru creşterea competitivităţii generale a teritoriului, creşterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producţie şi funcţionale la necesităţile de ajustare structurală (pentru satisfacerea nevoilor regionale şi naţionale) şi, în ultimă instanţă, din perspectivă macroeconomică, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spaţiului economic naţional” (Jula D., 2002).

În literatura de specialitate sunt utilizaţi mai mulţi termeni legaţi de diferenţele de dezvoltare dintre regiuni. Cel mai folosit termen este cel de „disparitate regională”, dar pe lângă acesta se mai

7

foloseşte şi termenii de „decalaje de dezvoltare” sau „inegalităţi regionale”. Se consideră că inegalităţile se transformă în disparităţi atunci când acestea depăşesc amplitudinea de 30% (Constantin L., 2004, a).

În linii mari obiectivele politicii regionale pot fi reduse la două (Constantin L., 2004, a): maximizarea creşterii economice la nivel naţional (eficienţă); reducerea disparităţilor interregionale (echitate).

Conflictul dintre creşterea economică la nivel naţional (eficienţă) şi echitate interregională constituie una dintre cele mai importante dileme în dezvoltarea regională. Cum să promovezi convergenţa cu celelalte state membre, dar în acelaşi timp să contribui şi la descreşterea disparităţilor regionale?

De ce ar trebui să ne ocupăm de problema disparităţilor? Unii cercetători consideră că din moment ce disparităţile în nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni apar pe măsură ce economia se dezvoltă (înregistrează creşteri economice înalte), altfel spus, factorii care au contribuit la creşterea disparităţilor regionale sunt cei care au condus şi la o rapidă creştere economică, nu ar mai trebui să ne preocupe nivelul inegalităţilor. Aceste disparităţi pot fi practic preţul care trebuie plătit pentru ca o ţară să se dezvolte (Gill I. şi Kharas H., 2007).

Făcând abstracţie de aceste considerente, sunt câteva elemente de care ar trebui să se ţină cont în această dilemă. Poate cel mai bun argument în dezvoltarea unei politici de reducere a disparităţilor regionale îl constituie faptul că oamenilor le pasă de inegalităţi. Majoritatea culturilor şi religiilor lumii au prevăzute prevederi referitoare la inegalităţi (Banca Mondială, 2006).

Pe de altă parte, se consideră că disparităţile socio-economice între regiuni afectează şi se va transforma în inegalităţi privind oportunităţile generaţiei viitoare, altfel spus inegalităţile se reproduc de-a lungul timpului (Gill I. şi Kharas H., 2007).

În al treilea rând, inegalitatea poate avea efecte negative asupra investiţiilor productive şi în special asupra capitalului uman. Este recunoscut faptul că capacitatea diferită de a investi în capitalul uman şi cel fizic are consecinţe asupra gradului de disparitate a veniturilor. Cu alte cuvinte, cu cât disparităţile sunt mai mari, cu atât creşterea economică afectează populaţia mai săracă. Pe de altă parte, disparităţile regionale generează o serie de efecte care determină întârzierea sau frânarea creşterii economice, pot constitui factor de inflaţie, atrag costuri ridicate de susţinere a dezvoltării în regiunile dezvoltate (Pascariu G. C., 2004/2005). Spre exemplu, pentru Uniunea Europeană, disparităţile generează importante riscuri pentru procesul de unificare (idem).

Nu în ultimul rând, există şi un argument de ordin politic, inegalităţile de dezvoltare, mai ales atunci când se suprapun şi corespund şi cu diviziuni etnice şi religioase constituie o sursă de instabilitate socială şi politică care afectează dezvoltarea durabilă (Gill I. şi Kharas H., 2007).

2.1.3. Regiunea – definiţie şi metode de delimitare

Regiunea reprezintă o parte dintr-un teritoriu care este delimitată după anumite criterii (economice, administrative, geografice, sociale, culturale, istorice, ecologice) care are o anumită omogenitate şi care se particularizează în raport cu spaţiul economic naţional. Din punct de vedere politic, termenul de regiune este utilizat uneori şi în context transnaţional.

Regiunea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale geografiei, care defineşte entităţi spaţiale caracterizate prin elemente geografice omogene care le conferă unitate, distingându-se astfel de spaţiile adiacente înconjurătoare (URBANPROIECT, 2005).

8

Regiunile naturale sunt considerate entităţi mezo-spaţiale definite de către caracteristicile fizice: sol, vegetaţie, climă etc. Paul Vidal de la Blache, este cel care introduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea, noţiunea de regiuni omogene: legătura dintre natură şi societate creează o istorie şi o geografie comună pentru populaţie. Alte concepte în legătură cu regiunea au fost cele referitoare la regiuni istorice (J. Bruhnes şi A. Demangeon) şi regiuni culturale, concept dezvoltat de R. Dion, P. Deffontaines şi C. Sauer.

Dimensiunea funcţională a căpătat importanţă odată cu W. Christaler şi A. Losch , care văd regiunea ca fiind un sistem ierarhizat de locuri centrale sau oraşe. Fiecare regiune dispune de un număr mai mic de oraşe mari şi un număr mai mare de oraşe mici, în funcţie de diversitatea şi serviciile oferite de fiecare în parte. Se presupune că oraşele mici importă bunuri şi servicii de la oraşele aflate pe treapta superioară a ierarhiei urbane. Thisse J.F., 2000 consideră că componenta cea mai importantă în definirea regiunii este similaritatea, „locurile care formează regiunea sunt, într-un fel sau altul, considerate suficient de similare pentru a fi grupate împreună în interiorul aceleiaşi entităţi spaţiale”. Această similaritate este privită fie după principiul omogenităţii – concept dezvoltat de către geografi în secolul al XIX-lea, similarităţi dintre locuri, fie după principiul funcţional – dezvoltate de către geografi şi economişti, similaritatea fiind văzută prin anumite relaţii dintre diferitele locuri care formează regiunea (idem).

Ceea ce trebuie menţionat este că există o rară corespondenţă între limitele regiunilor rezultate pe baza informaţiilor statistice şi limitele administrative şi politice ale acestora. De cele mai multe ori planificatorii sunt în situaţia de a elabora o strategie de dezvoltare regională care, din cauza acestui aspect, rareori corespunde problemelor regionale (Dawkins C. J., 2003). Pe de altă parte, deşi definiţiile şi delimitările care iau în calcul criteriile funcţionale economice sunt mult mai precise şi mai utile, imposibilitatea adunării de date comparabile şi faptul că limitele sunt dinamice, putându-se schimba de-a lungul timpului, constituie impedimente în utilizarea lor în practică.

2.1.4. Teorii de dezvoltare regională

Teoriile de dezvoltare regională elaborate de-a lungul timpului vin dinspre mai multe discipline: economie, geografie, planificare şi administraţie publică. Fiecare dintre aceste teorii contribuie la înţelegerea surselor dezvoltării economice inegale la nivel regional, naţional sau internaţional, dar niciuna nu poate explica în întregime cauzele dezvoltării inegale.

Fără a avea o abordare exhaustivă, în cele ce urmează vom încerca să sintetizăm principalele teorii de dezvoltare regională dezvoltate de-a lungul timpului (tabelul )2.

Tabelul . Teorii de dezvoltare regionalăTeoria Tendinţe pe termen lung Mecanismul dezvoltări

regionaleTeoriile neoclasice ale creşterii Convergenţă Mobilitatea factorilor de

producţie tari (capital, tehnologie, forţă de muncă)

Teoria bazei de export Convergenţă Investiţii în activităţi de exportCreşterea cererii externe

Teoria cauzalităţii cumulative Divergenţă Economiii de aglomeraţie în regiunile industrializate iniţial

Teoria polilor de creştere Divergenţă Industrii stimulatoare, motrice în zonele urbaneDifuzarea dezvoltării economice

2 Acest capitol se bazează în principal pe lucrarea Dawkins Casey G. (2003) Regional development theory: Conceptual Foundations, Classic works, and recent developments, Journal of Planning Literature, SAGE Publications.

9

în zona de influenţăTeoriile creşterii economice endogene

Divergenţă Progres tehnologicÎnvestiţii în capitalul umanEfecte de învăţare

Noua economie geografică Divergenţă Aglomerarea activităţilor industriale, determinată de economia de scară, costuri de transport şi cerereMobilitatea forţei de muncă din industrie

Teoriile instituţionaliste - Instituţiile politice (constituţie, structura de guvernământ), economice (drepturi de proprietate etc.) şi sociale influenţează creşterea economică

Sursa: Adaptare după Benedek, 2004

2.1.5. Indicatori de măsurare a disparităţilor regionale

Una dintre problemele centrale referitoare la dezvoltarea regională o constituie indicatorii de măsurare a acesteia. Cei mai utilizaţi sunt: outputul total al regiunii (măsurat în producţia totală – brută a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii, etc), outputul pe persoană ocupată, outputul pe locuitor (Constantin L., 2004).

Utilizarea unuia sau altuia dintre aceşti indicatori de măsurare a dinamicii dezvoltării regionale este foarte importantă pentru că, pe de-o parte alegerea trebuie fie în concordanţă cu scopul măsurării, iar pe de altă parte aceasta determină formularea unor concluzii diferite la situaţia reală a disparităţilor regionale. Spre exemplu, outputul total este utilizat ca indicator ce semnifică capacitatea productivă a unei regiuni, outputul pe persoană ocupată este un indicator care se referă la productivitatea regiunii ce determină competitivitatea unei regiuni, iar outputul per capita indică bunăstarea economică a unei regiuni (Constantin L., 2004). Se poate spune astfel că nu există un „cel mai bun” indicator, fiecare dintre aceştia fiind util în funcţie de scopul măsurării.

Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparităţile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privinţa politicii de coeziune. O serie de autori consideră că şi alţi indicatori ar trebui luaţi în considerare în măsurarea disparităţilor de dezvoltare regională, condiţiile de viaţă şi facilităţile existente („amenities”) având o foarte mare importanţă în ceea ce priveşte bunăstarea locuitorilor unei regiuni (Thisse J.F, 2000). Folosirea unor indicatori arbitrari sau doar a anumitor indicatori este un demers care influenţează elaborarea politicii de dezvoltare regională şi poate exacerba sau micşora cerinţa pentru echitate spaţială.

2.1.6. Convergenţa sau divergenţa nivelului de dezvoltare între regiuni?

O problemă mult dezbătută în legătură cu dezvoltarea regională se referă la perspectiva pe termen mediu şi lung a evoluţiei disparităţilor de dezvoltare dintre regiuni.

În general, teoriile de dezvoltare regională susţin fie convergenţa nivelului de dezvoltare – nivelul de dezvoltare dintre regiunile unei ţări/dintre ţări/regiuni pe glob este tranzitoriu şi provine din diferenţa cu care se propagă procesele de ajustare (ex. teoriile care susţin acest lucru – teoria comerţului internaţional, teoria migraţiilor, creşterii regionale), fie divergenţa nivelului de

10

dezvoltare dintre regiuni: nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni creşte, convergenţa fiind imposibilă (teoria polilor de creştere, a cauzalităţii cumulative, teoria centru-periferie, etc.).

În literatura de specialitate se foloseşte mai multe noţiuni legate de convergenţă. Astfel vorbim de „convergenţă sigma” care se referă la convergenţa unui grup omogen de ţări şi „convergenţa beta” care exprimă convergenţa privind venitul per locuitor la nivel mondial.

Unii autori (Barro R. J. şi Sala-i-Martin X., 1999 citat în Dawkins C. J., 2003) consideră că convergenţa între regiunile aceluiaşi stat sunt mult mai probabile decât convergenţa la nivel mondial.

Disparităţile în nivelul de dezvoltare între regiuni apar şi sunt de obicei mai pronunţate în faza de început sau intermediară a dezvoltării economice a unei ţări. Asta pentru că, aşa cum menţionează şi Parr J. B., 1999 activitatea economică nu se localizează dispersat, ci doar în anumite puncte şi regiuni care dispun de avantaje competitive: resurse, acces la pieţe, proximitatea faţă de centrele politice şi administrative, etc. Un ritm susţinut de creştere economică a ţării va conduce la un maxim al nivelului de disparitate dintre regiuni, după care aceste disparităţi scad.

2.2. Oraşele mici – categorie distinctă a oraşelor

2.2.1. Definiţii şi criterii de individualizare a oraşelor

Înainte de definirea şi identificarea noţiunii de „oraş mic”, care face obiectul studiului de faţă, este necesară clarificarea termenului de „oraş”, înţelegând prin aceasta definiţiile, metodele şi criteriilor folosite pentru desemnarea şi identificarea acestora în diferite state3.

Încă de la început se impune precizarea că nu există la nivel mondial o definiţie şi o înţelegere unanim acceptate asupra a ceea ce se înţelege prin noţiunea de „oraş”. Fiecare ţară îşi defineşte ceea ce înseamnă oraş, bazându-se pe considerente de ordin geografic, istoric sau administrativ (Le Gleau J-P., Pumain D., Saint-Julien T., 1997).

La fel de importantă şi controversată, pe lângă înţelegerea noţiunii de „oraş” este şi modalitatea de stabilire graniţelor acestora, din ce în ce mai vagă în timp şi spaţiu ca urmare proceselor succesive de extindere a zonelor urbane, suburbanizare şi rurbanizare (idem).

Există o serie de organizaţii recunoscute la nivel mondial care folosesc anumite metodologii şi criterii pentru identificarea oraşelor. Este de amintit Organizaţia Naţiunilor Unite, care recomandă un prag minim de 2.000 de locuitori, ca limită de separare între localităţile urbane şi cele rurale. În aceeaşi notă se înscrie şi metodologia utilizată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică bazată pe densitatea populaţiei, localităţile (nivelul NUTS V) cu o densitate a populaţiei mai mare 150 locuitori/km2 fiind considerate urbane.

S-au conturat trei metode principale de identificare şi delimitare a oraşului (ESPON, 2006), fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale:

metoda administrativă: oraşul fiind clasificat din raţiuni administrative; metoda morfologică: bazată pe densitatea clădirilor, a populaţiei sau a altor indicatori; metoda funcţională: bazată pe comportamentul populaţiei şi agenţilor economici.

1. Metoda administrativă. Ţările care folosesc această modalitate de definire a oraşului îi conferă anumite drepturi, competenţe şi îndatoriri, definiţia oraşului regăsindu-se şi în sistemul legislativ al

3 Acest capitol se bazează în principal pe lucrarea The Role of Small and Medium-Sized Towns (SMESTO), ESPON 1.4.1., 2006

11

ţări respective. În aceste ţări (ex. Anglia, Ţara Galilor, Germania etc.) sistemul legislativ face deosebire de ordin administrativ între teritoriile urbane şi cele non-urbane (ESPON, 2006).

În anumite ţări, acordarea statutului de oraş unor localităţi se bazează pe criterii diverse, dar cel mai uzitat rămâne criteriul numărului populaţiei. Municipalităţii/comunei îi este acordat statutul de oraş atunci când populaţia sa atinge o anumită valoare de referinţă, în acest caz limitele oraşului corespunzând cu limitele administrative ale municipalităţii/comunei iniţiale. Valoarea acestui prag la nivel mondial variază de la o ţară la alta, fiind cuprins între 200 şi 50.000 locuitori.

Există cazuri în care statutul de oraş este dobândit prin decizie guvernamentală. Această modalitate de definire şi identificare a oraşelor ia în considerare importanţa lor în sistemul instituţional şi politic, oraşele fiind considerate centre pentru luarea deciziilor publice (centre for public decision-making) (idem).

În anumite ţări (ex. Germania) factorii istorici joacă un rol însemnat încă în identificarea oraşelor şi stabilirea locului în ierarhia urbană naţională.

Această modalitate de definire a oraşului este folosită ca un instrument pentru structurarea şi organizarea administrativă a ţării. Cel mai mare dezavantaj în folosirea acestei metode de definire şi delimitare a oraşelor o constituie faptul că ele nu pot evolua în acelaşi timp cu ritmul dezvoltării urbane. Schimbările limitelor oraşelor (creştere sau descreştere) sunt de cele mai multe ori evitate în favoarea asigurării stabilităţii administrative. Pe de altă parte, există şi un mare avantaj al acestei metode în sensul în care se poate asigura o legătură facilă între politicile publice şi unităţile administrative, în acelaşi timp cu uşurinţa strângerii de date statistice.

2. Metoda morfologică. Această metodă de definire consideră „oraşul” un obiect fizic sau arhitectural, principala caracteristică fiind aglomerarea clădirilor. Limitele sale sunt date de extinderea fizică a spaţiului construit, de continuitatea zonei construite (ESPON, 2006). Le Gleau J-P., Pumain D., Saint-Julien T., 1997 consideră că folosirea acestui indicator are o importanţă deosebită şi este necesară pentru explicarea dezvoltării geografice şi spaţiale a aşezărilor de tip urban.

Metoda morfologică privind definirea a oraşului este legată de analiza extinderii clădirilor în teritoriu şi formarea de „zone construite continue” (continously built-up areas), luând în considerare anumite caracteristici considerate urbane şi măsurându-se gruparea acestora sub forma continuităţii spaţiului construit.

Trei elemente sunt importante atunci când avem în vedere identificarea şi stabilirea „zonelor urbane construite continue”: caracteristicile care sunt considerate urbane (clădiri industriale, clădiri publice, clădiri comerciale etc.), distanţa minimă dintre aceste caracteristici pentru a forma o zonă construită continuă şi o anumită limită de populaţie pe care trebuie să o îndeplinească aceste zone construite pentru a fi considerate urbane.

Concluzionând, putem spune că cel mai important criteriu luat în calcul prin această metodă de definire şi delimitare a oraşelor este densitatea clădirilor, continuitatea lor, principiul „aglomerării” fiind esenţial în determinarea urbanului. Aşezările nu se mai împart în rurale şi urbane, în două lumi diferite cu caracteristici proprii şi specifice, cu nivele de dezvoltare diferite, o localitate sau un grup de localităţi fiind considerat urban doar în măsura în care atinge un anumit prag de aglomerare. Fără îndoială că şi această modalitate de definire a urbanului are avantajele ei (uşurinţa de a strânge şi aduna date statistice), dar şi dezavantaje. O problemă majoră o constituie posibilitatea limitată de a face comparaţii la nivel internaţional generată de paternul diferit între ţări al sistemului de aşezări care reflectă diferenţe de natură instituţională sau pur şi simplu diferenţe istorice şi topografice (OECD,b 2010). Amintim doar diferenţele dintre ţări precum Marea Britanie sau Olanda, cu un sistem de planificare a folosirii terenului care îngrădeşte posibilitatea oraşelor de a se dezvolta

12

(centurile verzi din jurul marilor oraşe, sau „greenheart”-ul care separă cele patru mari oraşe ale Olandei) şi ţări ca Belgia şi Elveţia, care nu aplică o politică de restricţionare a urbanizării (idem).

3. Metoda funcţională. Cu scopul identificării mai în profunzime a fenomenului urban, o serie de ţări îşi completează definiţiile oraşelor folosind metoda funcţională, în acest caz oraşul fiind asimilat unei entităţi economice şi sociale. Elementul fundamental în considerarea urbanului îl constituie importanţa relaţiilor funcţionale (ESPON, 2006).

Definirea oraşele după metoda funcţională permite împărţirea teritoriului urban în două părţi principale: nucleul urban (urban core) şi hinterlandul urban4 (urban hinterlands), care împreună alcătuiesc ceea ce se numeşte regiune urbană5 (urban region). Limitele oraşului sunt date de limitele zonei sale de influenţă urbană, reprezentând arealul polarizat de centrul urban (urban core) în jurul căruia gravitează zonele înconjurătoare. Principalul impediment care, probabil, limitează aplicarea acestei definiţii în identificarea urbanului îl constituie complexitatea ei şi necesarul de date statistice utilizate pentru identificare (OECDb, 2006). Pe de altă parte, această metodă de definire a oraşului are un mare avantaj prin aceea că surprinde legătura dintre procesul urbanizării şi dezvoltarea economică (idem).

Mai trebuie spus că noţiunea de regiune urbană este cu precădere relevantă atunci când vorbim de zone metropolitane, în general, dar devine inaplicabilă atunci când se iau în calcul şi se aplică unităţilor urbane de mai mică dimensiune (ESPON, 2006).

Cea mai mare provocare a acestei metode de delimitare şi definire a oraşului o constituie cooperarea între diferitele unităţi administrative în scopul promovării unor politic urbane coerente, din moment ce „oraşul” se suprapune peste mai multe unităţi administrativ-teritoriale. De cele mai multe ori este necesară o bună legislaţie care să favorizeze crearea de parteneriate între unităţile administrativ-teritoriale (din mediul urban şi rural) pentru a elabora politici în comun, în ciuda faptului că este dificil de a aduce la un consens diferite voci, cu priorităţi diferite.

***Există, aşa după cum am văzut, mai multe tipuri de definiţii aplicate oraşului/urbanului, fiecare având dezavantaje atât din punct de vedere conceptual cât şi din punct de vedere practic. Se poate spune astfel că nu există definiţii corecte sau incorecte, definiţiile şi criteriile de delimitare a oraşelor folosindu-se în funcţie de scopul urmărit: statistic, administrativ sau de cercetare. Prin urmare, delimitarea urbanului şi definirea oraşului trebuie să aibă în vedere scopul urmărit (statistic, politic, economic). Spre exemplu, metoda de definire administrativă este folosită foarte bine de autorităţi atunci când se elaborează politici urbane, pe când metoda funcţională se pliază mai bine elaborării de politici regionale care marşează pe ideea rolului oraşului în teritoriu.

Una sau mai multe metode de definire şi delimitarea a oraşului exemplificate mai sus sunt aplicate şi utilizate diferit de către statele lumii. De exemplu, Irlanda utilizează două definiţii pentru oraş: una administrativă, oraşele având limitele stabilite legal, respectiv oraşe definite la Recensământ - census towns - delimitate şi definite în funcţie de criteriul morfologic.

Unele dintre aceste metode sunt folosite de autorităţi pentru politici urbane şi din această cauză au un statut oficial. Altele sunt folosite pur şi simplu numai ca entităţi statistice sau sunt folosite numai pentru scopuri de cercetare, nefiind validate de către autorităţile naţionale. O serie de ţări au integrat noţiunea de urban în desemnarea unităţilor administrative. În aceste ţări, desemnarea ca „oraş” a

4Hinterlandul urban poate fi, la rândul său, împărţit în: inner ring, ce corespunde zonelor aflate în imediata apropiere a nucleului urban şi outer ring, ce corespunde limitei exterioare a regiunii urbane, cu aşezări mai dispersate (ESPON, 2006) 5 Este important de menţionat că în anumite ţări există o definiţie oficială a regiunii urbane: aire urbaine (Franţa), region urbaine/stadsgewest (Belgia) sau agglomeration (Elveţia) (ESPON, 2006).

13

unei localităţi îi asigură anumite drepturi şi responsabilităţi. Într-o mulţime de alte ţări este o simplă clasificare statistică folosită ca referinţă pentru studii.

2.2.2. Definiţii şi criterii de individualizare a oraşele mici

Problema esenţială care se pune în cazul definirii şi identificării oraşelor mici este de a determina care sunt criteriile care definesc şi individualizează oraşele mici în cadrul ansamblului oraşelor. Altfel spus: care sunt caracteristicile care le diferenţiază de celelalte oraşe ale sistemului urban?

De cele mai multe ori, oraşele mici nu sunt definite ca entităţi specifice ale sistemului urban naţional. Aşa cum am arătat în subcapitolul precedent, majoritatea ţărilor folosesc o definiţie pentru noţiunea de oraş (administrativă, morfologică sau funcţională), dar nu au o definiţie suplimentară şi precisă pentru diferitele categorii de oraşe: mici, mijlocii sau mari. În cele mai multe cazuri există o înţelegere tacită a noţiunii de oraş mic, aceasta desemnând oraşele care nu se încadrează zonelor metropolitane sau marilor oraşe (ESPON, 2006).

În principal oraşele mici au fost identificate de către diferite ţări folosind pe de-o parte criterii cantitative (ex. numărul populaţie), iar pe de altă parte criterii calitative (pe baza funcţiilor pe care le îndeplineşte pentru spaţiul înconjurător).

În cele mai multe ţări, oraşele mici sunt delimitate faţă de celelalte categorii de oraşe din sistemul urban folosind criteriului mărimii demografice (taliei). Numărul populaţiei este, de regulă, criteriul cel mai folosit pentru separarea oraşele mici de celelalte categorii din reţeaua urbană şi identificarea lor drept categorie distinctă a sistemului urban.

În afara criteriului privind numărul de locuitori care identifică oraşele mici, există şi o altă metodologie şi un alt criteriu de definire şi identificare a oraşelor mici. Această modalitate calitativă de identificare şi definire a oraşelor mici pune accent pe semnificaţia şi rolul pe care acestea, prin funcţiile pe care le îndeplinesc, le poate juca pentru teritoriul adiacent. Din această perspectivă, criteriul folosit pentru definirea oraşului este centralitatea, identificându-se astfel centrele cu mai multă sau puţină importanţă funcţională pentru spaţiul adiacent (ESPON, 2006). Principiul centralităţii se bazează pe cunoscuta teorie a locurilor centrale elaborată de geograful german Walter Christaller în anul 1933 care a formalizat relaţia dintre numărul populaţiei unui oraş şi gradul de specializare, numărul şi gama de funcţii îndeplinite.

Prin această modalitate de identificare, oraşul mic este considerat un loc unde sunt concentrate şi îndeplineşte o serie de funcţii (economice, culturale, politice administrative sau financiare) pentru teritoriul înconjurător, oraşul formând o combinaţie a acestor funcţii din care rezultă importanţa lor pentru teritoriu.

Această modalitate de definire a definire oraşelor accentuează rolul important al oraşelor în patternul funcţional al teritoriului naţional, şi cu precădere la zona lor de influenţă. Oraşele mici acţionează ca centre pentru asigurarea cu servicii, fie publice, fie private a zonelor rurale înconjurătoare.

Cel mai mare neajuns al acestei modalităţi de definire a oraşelor mici îl constituie faptul că localităţile urbane mici au poziţii diferite în structura sistemului urban. Ele sunt situate fie în marginea oraşelor mari, îndeplinind o serie de funcţiuni pentru acesta (localitate-dormitor, zonă de recreere, etc.), în acest caz ariile celor două oraşe suprapunându-se, fie într-o zona rurală, unde poate juca rolul de pol de dezvoltare pentru zona rurală.

****În numeroase ţări din Europa, există categorii de localităţi, definite oficial ca trepte intermediare între spaţiul urban şi cel rural. În Grecia, de exemplu, localităţile cu peste 10.000 locuitori sunt

14

considerate oraşe, în timp ce cele care au între 2000 şi 10.000 sunt considerate localităţi semiurbane. În Italia, între localităţile semiurbane şi cele rurale mai apare o categorie grupând localităţile semirurale.

2.2.3. Definiţia oraşului şi a oraşului mic în România

România utilizează metoda administrativă de definire a oraşului, acordarea statutului de oraş unei localităţi/grup de localităţi făcându-se prin lege. Constituţia României prevede la art. 3 (3) că „teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. Legea 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România6, încă valabilă şi astăzi, defineşte oraşul ca fiind „centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural si edilitar-gospodăresc”. Totodată, municipiile sunt considerate „oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii”. La fel ca în majoritatea statelor Europei Centrale si de Est, care folosesc aceasta metoda de definire a oraşelor, România a adoptat aceasta clasificare in concordanţă cu ideologia comunistă de gestiune a teritoriului. Din punct de vedere al ideologiei comuniste, industrializarea şi corolarul ei urbanizarea, trebuia să aibă ca efect şi transformarea unei părţi din populaţia rurală, agricolă, în muncitori industriali şi astfel crearea clasei muncitoare, clasa care era considerată conducătoare în societatea socialistă (Murgescu B., 2010).

În anul 2001 este elaborată şi publicată Legea nr. 351 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV a – Reţeaua de localităţi, prin care se stabileşte, printre altele, ierarhizarea pe ranguri a reţelei naţionale de aşezări, precum şi modalitatea de trecerea unei localităţi de la un rang la altul (ex. indicatori cantitativi şi calitativi minimali pentru localităţile urbane şi rurale).

Sistemul legislativ din România ia în considerare trei elemente în declararea unui oraş. Mai întâi, pentru a putea accede la statutul de oraş, o localitate rurală trebuie să îndeplinească cei 16 indicatori minimali stabiliţi prin lege. Delimitarea localităţilor urbane de localităţile rurale se face pe baza a 16 indicatori cantitativi şi calitativi minimali care definesc localităţile urbane, menţionaţi în anexă legii amintite7.

În al doilea rând, există obligativitatea organizării unui referendum local prin care se solicită „acceptul” populaţiei locale privind „transformarea” aşezării în oraş. Acest element de guvernare democratică, despre care se vorbeşte foarte puţin, este utilizat destul de puţin de ţările lumii în declararea oraşelor. Importanţa lui poate fi însă nesemnificativă, pentru că, de cele mai multe ori, schimbarea statutului social al populaţiei, care va deveni urbană, ”de la oraş” , în contrast cu lumea rurală, ”de la ţară”, folosit de multe ori peiorativ, este un factor care face, de cele mai multe ori, influenţează într-o manieră covârşitoare referendumul privind schimbarea statutului localităţii8.

În final, prin decizie a Parlamentului, se stabileşte noul statut administrativ al localităţii în cauză care consfinţeşte trecerea unei localităţii din categoria rurală (comună) în urbană (oraş).

6 Legea a fost modificată de nenumărate ori, practic orice înfiinţare/declarare de oraş/comună modificând anexa acestei legi. 7 Cei 16 indicatori sunt: numărul populaţiei; populaţia ocupată în activităţi neagricole; dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă; dotarea locuinţelor cu baie şi WC în locuinţă; număr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori; număr de medici care revin la 1.000 de locuitori; unităţi de învăţământ; dotări culturale şi sportive; locuri în hoteluri; străzi modernizate; străzi cu reţele de distribuţie a apei; străzi cu conducte de canalizare; epurarea apelor uzate; străzi cu reţele de hidranţi exteriori pentru stingerea incendiilor; spaţii verzi; depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat.8 În ultima perioadă am asistat la un fenomen interesant, in sensul în care în mai multe oraşe au fost organizate referendumuri de revenire la statutul de comună (ex. Milişăuţi, Căzăneşti).

15

Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi, nu prevede o împărţire a localităţilor urbane pe categorii mari, mijlocii şi mici, ci ierarhizează sistemul urban pe ranguri. Astfel distingem:

1. rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană;2. rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel europeană;3. rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în

reţeaua de localităţi;4. rangul III – oraşe.

Din această ierarhizare pe ranguri a reţelei urbane cel mai aproape de caracteristicile ”oraşelor mici” sunt localităţile de rangul III9 şi, mai puţin, cele de rangul II10.

Elementele şi nivelul de dotare ale localităţilor urbane de rangul III sunt enumerate în anexa legii: a) nivelul de populaţie:

de regulă de la circa 5.000 la circa 30.000 locuitori din zona de influenţă: între circa 5000 şi 40.000 locuitori

b) rază de servire: circa 10 – 20 kmc) accesul la căile de comunicaţie: acces direct la drum naţional sau judeţean, la centrul de rang

superior şi legături facile cu localităţile din zona de influenţăd) funcţiuni economice: capacităţi de producţie din domeniul secundar (industrie prelucrătoare

şi construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar (industrie extractivă, agricultură, piscicultură, silvicultură)

e) nivel de dotare-echipare: administraţie publică, autorităţi judecătoreşti şi asociaţii: primărie, judecătorie, parchet,

tribunal, notariat, sedii pentru diferite asociaţii; educaţie: învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal; sănătate, asistenţă socială: spital general sau secţie-spital, maternitate, dispensar

policlinic, staţie de salvare, creşă, farmacie, cămin de bătrâni; cultură: casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică, muzee, sală de expoziţii, club

etc. comerţ, prestări de servicii: magazine universale şi magazine specializate, piaţă

agroalimentară;

turism: hotel de două stele cu minimum 50 de locuri; finanţe-bănci, asigurări: sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi societăţi de

asigurare, C.E.C.; sport, agrement: terenuri, eventual stadion mic, săli de sport, eventual pentru competiţii

locale, grădini publice şi alte spaţii verzi amenajate; protecţia mediului: serviciu de protecţie a mediului; alimentare cu apă şi canalizare: reţele de alimentare cu apă, sistem colector de

canalizare, staţie de epurare; culte: lăcaş de cult; transport-comunicaţii: autogară, eventual gară, poştă, centrală telefonică; ordine, securitate: sedii de poliţie şi de jandarmerie.

În concluzie putem afirma că, folosind metoda administrativă de a defini un oraş, România îi oferă oraşului un caracter instituţional preponderent, relevând mai degrabă importanţa instituţională a acestuia.

9 Din cele 172 de oraşe de rang III, doar 21 de oraşe înregistrau la 1 ianuarie 1999 peste 20.000 de locuitori, considerată limita care face separarea între oraşele mici şi mijlocii 10 Din cele 81 de oraşe de rang II, numai 4 oraşe înregistrau la 1 ianuarie 1999 sub 20.000 de locuitori, considerată limita care face separarea între oraşele mici şi mijlocii

16

În literatura geografică românească11, una dintre cele mai interesante definiţii a emis-o, încă de la începutul secolului trecut, Simion Mehedinţi, care definea oraşele drept ”grupări de clădiri şi de oameni, provocate de circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a oamenilor” (Mehedinţi S, 1994). În acelaşi context, este de menţionat şi definiţia pe care Ianoş I., 1987 o dă oraşului, în accepţiunea acestuia oraşul fiind considerat ”un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis”, subliniind că oraşul este un sistem parţial deschis, având suficiente resurse şi mecanisme care să-i asigure o funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri de intrare.

În ceea ce priveşte delimitarea diferitelor categorii de oraşe, aşa cum se menţionează în lucrarea ”Geografia României - Geografia umană şi economică”, Vol. II, pentru România, în literatura geografică românească, s-au adoptat următoarele categorii: oraşe mici, cu o populaţie sub 20.000 de locuitori, oraşe mijlocii, cu o populaţie între 20.000 şi 100.000 de locuitori şi oraşe mari, cu peste 100.000 de locuitori. Este interesant însă de aflat care au fost considerentele care au impus această categorizare, deoarece lucrarea mai sus amintită nu menţionează cum s-a ajuns la stabilirea acestor limite între diferitele categorii de oraşe.

În statistica naţională oraşul este definit în conformitate cu legislaţia amintită, neutilizând şi neavând şi alte definiţii pentru entităţile urbane. Datele statistice sunt adunate la nivelul unităţilor administrativ teritoriale. Anuarul Statistic al României, 2009 menţionează următoarele definiţii legate de procesul de urbanizare:

oraşul reprezintă o concentrare umană cu o funcţie administrativă şi un mod de viaţă specific ariilor urbane şi o structură profesională a populaţiei în care predomină cea ocupată în ramurile neagricole;

municipiul este un oraş cu un rol economic, social, politic şi cultural având, de regulă, funcţie administrativă.

3. Rolul oraşelor mici în dezvoltarea regională

3.1. Urbanizare şi dezvoltare

Cei mai mulţi specialişti, consideră că urbanizarea este un efect al dezvoltării economice, mai precis creşterea/dezvoltarea economică determină concentrarea populaţie în oraşe. În ultima perioadă însă, tot mai multe studii argumentează că există şi o relaţie inversă între aceste componente, în care urbanizarea, datorită beneficiilor economiilor de aglomerare, determină dezvoltare economică. Concluziile unor studii elaborate, atât pentru ţările dezvoltate, cât şi pentru ţările în curs de dezvoltare, sprijină ideea conform căreia oraşele au un rol deosebit de important în facilitarea creşterii economice, creşterea productivităţii şi creşterea veniturilor populaţiei (Quigley J. M., 2008).

Mai mult, unii autori, prin studiile lor, argumentează că, pe termen lung, urbanizarea are un impact mai mare şi mai puternic asupra dezvoltării economice şi dezvoltării umane decât comerţul, fluxurile de investiţii străine directe, etc. (Mayer D., 2011). Prin urmare, ţările ar trebui să elaboreze politici care să faciliteze şi nu să inhibe urbanizarea, având ca scop îmbunătăţirea condiţiilor economice (Quigley J. M., 2008).

3.2. Rolul oraşelor în dezvoltarea regională şi intraregională

Este foarte important de notat şi de a înţelege, mai ales de către cei implicaţi în domeniul politicii regionale, că între dezvoltarea regională şi urbanizare există o legătură strânsă, putându-se spune că 11 O serie de definiţii ale geografilor (FR. Ratzel, Von Richtofen, W. Christaler, etc.) se găsesc menţionate în Zamfir D., 2005

17

dezvoltarea sau înapoierea uneia afectează dezvoltarea/sau regresul economic al celeilalte (Polese M., 1999).

Există mai multe moduri în care dezvoltarea urbană afectează şi influenţează dezvoltarea spaţială inegală (Kim S., 2008). În primul rând, diferenţele de salarii/venituri între spaţiul rural şi cel urban vor influenţa şi afecta dezvoltare spaţială inegală, atunci când există rate ale urbanizării diferite între regiuni. Prin urmare, cu cât diferenţele între veniturile celor două spaţii sunt mai pronunţat, cu atât mai mult disparităţile regionale vor fi mai accentuate.

Pe de altă parte, specializarea urbană în diferite industrii poate conduce la inegalităţi spaţiale regionale atunci când regiunile au în componenţa lor diferite tipuri de oraşe.

În al treilea rând, distribuţia mărimii oraşelor (size distribution of cities) dintr-o regiune este esenţială pentru nivelul dezvoltării acesteia: dacă oraşele dintr-o regiune sunt mici şi distribuite uniform, urbanizarea va avea un efect minor asupra disparităţilor regionale, pe când atunci când oraşele diferă ca mărime, aşa cum se întâmplă de obicei, atunci există disparităţi spaţiale în dezvoltarea regională. Este binecunoscut faptul că atunci când populaţia se concentrează în câteva oraşe există discrepanţe de dezvoltare la nivel regional.

În opinia lui Cappellin R., 2000 oraşele îndeplinesc cinci funcţii în economia regională. Ele sunt: centre administrative ale regiunilor; centre de economii de aglomeraţie; noduri ale reţelelor de transport şi comunicaţii la nivel interregional şi noduri sau „porţi de intrare” („gateways”) în relaţia cu celelalte regiuni la nivel naţional şi internaţional; centre ale inovării şi ale noilor producţii, centre de cercetare şi universitare; centre ale identităţii culturale regionale.

3.3. Sistemele urbane şi dezvoltarea regională

Un element important explicarea disparităţilor regionale în termeni de dezvoltare îl constituie sistemul urban. Regiunile care cunosc ritmuri înalte de creştere economică şi care prezintă un grad ridicat de dezvoltare, fie au între graniţele sale un oraş mare, fie o reţea regională de oraşe (aglomerare urbană).

Aşa cum menţionează Ianoş I., Heller W., 2006 schimbările structurale puternice din ultima perioadă, intensificate şi provocate de fenomenul globalizării, pun în discuţie noile valenţe pe care regiunile le pot avea, ţinând cont de modul de funcţionare şi structurare a sistemelor de aşezări, în principal cel urban. Practic o regiune – regiune funcţională – constituie un sistem regional de aşezări, coordonat de un oraş mare care interrelaţionează cu celelalte localităţi componente, principiul centralităţii fiind cel care conturează ierarhia acestora (idem). Regiunile funcţionale, având la bază un sistem de aşezări, în care cel urban joacă un rol deosebit în dezvoltarea regiunii, are la bază principiul polarizării (idem).

3.4. Oraşele mici – instrumente în dezvoltarea regională şi intraregională

Mai multe argumente sunt folosite şi prezentate pentru a sprijini necesitatea dezvoltării oraşelor mici şi mijlocii în politicile promovate de organismele internaţionale şi de către ţările în curs de dezvoltare (Minocha A.C., Yadav H. S. 1989). În primul rând, oraşele mici şi mijlocii ar trebui sprijinite din raţiuni care ţin de eficienţă. Peste un anumit număr de populaţie, economiile de scală nu mai sunt eficiente şi se epuizează, fiind devansate de procesele de dezavantaje economice (diseconomies) care devin mult mai pronunţate. Astfel, costul pentru a putea pune la dispoziţie o serie de facilităţi infrastructurale cresc disproporţional peste o anumită mărime a oraşului. Cu toate că nu s-a ajuns la o concluzie privind mărimea optimă a oraşului care să favorizeze eficienţa, cu cât oraşul este mai mic cu atât nu se pot permite dezvolta din punct de vedere economic anumite funcţii. O serie de cercetări asupra mărimii oraşului (city size) indică faptul că oraşele mici pot oferi economii de scală pentru investiţii într-un larg set de utilităţi publice, infrastructură, servicii sociale

18

activităţi comerciale şi întreprinderi mici şi mijlocii de procesare agricolă şi manufacturieră (Rondinelli D. A., 1983).

Un al doilea argument are la bază considerente de echitate. O distribuţie echilibrată a populaţiei în spaţiu favorizează şi sprijină în mai mare măsură obiectivul de dezvoltare naţională. O concentrare a populaţiei majoritar în câteva centre urbane mari poate afecta integrarea naţională prin crearea unei stări de dependenţă şi unui anumit „dualism”. Pe de altă parte, există o nemulţumire în legătură cu teoriile macroeconomice care promovează concentrarea investiţiilor în centrele urbane mari cu scopul de a maximiza creşterea economică naţională (Rondinelli D. A., 1983), recunoscându-se faptul că concentrarea excesivă urbană este greu de a se corecta atunci când s-a instalat ( idem). Argumentul primordial în dezvoltare centrelor urbane mici îl constituie faptul că creşterea economică echilibrată şi pe scară largă este facilitată de apariţia şi existenţa unui sistem de oraşe de diferite mărimi şi funcţiuni, bine articulat şi integrat, „capabil” de a servi inclusiv populaţia din zonele rurale înconjurătoare. Bazată îndeosebi pe teoria lui W. Christaller, preopinenţii acestei linii de argumentaţie consideră că un sistem de locuri centrale integrat şi răspândit în teritoriu este un fenomen însoţitor al creşterii economice şi condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru atingerea obiectivului de dezvoltare echilibrată şi echitabilă (idem). Într-un astfel de sistem urban, oraşele mici pot constitui importante noduri de comerţ într-o reţea de centre urbane, precum şi puncte de legătură într-un sistem de distribuţie şi schimburi dintre zonele rurale şi centrele urbane (idem).

Un alt argument ţine de eşecul transmiterii creşterii economice (trickle-down mechanism) către baza ierarhiei urbane. Mai degrabă, există o tendinţă ca creşterea economică să se perpetueze, atunci când se concentrează în zonele urbane mari, şi mai puţin să se transmită către centrele urbane mai mici. Principiul de bază al strategiilor care promovează concentrarea investiţiilor, care presupune că beneficiile se transmit automat dinspre centrele urbane spre zonele rurale, reducându-se astfel disparităţile urban-rurale şi interergionale, nu sunt valide pentru ţările în curs de dezvoltare, pentru care există mai degrabă un trend contrar: creştere economică a centrelor urbane mari se repercutează asupra zonelor rurale prin atragerea capitalului, forţei de muncă, materii prime şi întreprinzători din spaţiile rurale înconjurătoare (Rondinelli D. A., 1983). Eşecul acestei lipse a difuzării/netrasmiteri a dezvoltării este atribuit în parte şi lipsei şi neadevcării unui sistem de aşezări bine articulat şi integrat prin care inovaţia şi beneficiile creşterii economice urbane să poată fi transmise spaţiului rural (idem).

Un alt argument care vine în sprijinul dezvoltării oraşelor mici este acela că se consideră că dezvoltarea urbană şi rurală strâns relaţionate, oraşele având un important rol catalizator în dezvoltarea spaţiilor rurale şi că un sistem de oraşe intermediare poate fi important pentru atingerea obiectivului de creştere economică cu echitate socială (Rondinelli D. A., 1983). În anii ’70 şi la începutul anilor ’80 s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea echilibrată înseamnă nu numai o creştere a productivităţii în sectorul agricol, dar şi o creştere a capacităţii sectoarelor economice secundare şi terţiare de a furniza bunuri şi servicii şi de a absorbi surplusul forţei de muncă din agricultură. Atingerea acestui obiectiv se realizează numai dacă există o ierarhie a centrelor urbane: de la oraşele mici şi mijlocii, la marile zone metropolitane (Rondinelli D. A., 1983).

Nu în ultimul rând, interesul pentru rolul oraşelor mici şi intermediare în dezvoltarea regională vine din simplul fapt că o mare parte din populaţia lumii trăieşte în oraşe mici şi mijlocii12.

În general, se poate spune că în politicile publice având în prim plan oraşele mici şi intermediare sunt identificate o multitudine de obiective, mergând de obiective economice, sociale la cel de ordin politic, fie că acestea sunt explicite sau se încadrează într-o strategie mai largă la nivel naţional.

12 Tacoli C., 2004 menţionează că se estimează ca până în 2015 peste 27% din populaţia lumii va locui în oraşe mici şi intermediare cu mai puţin de 500.000 locuitori. Este important de a ţine cont de faptul că există diferenţe între state în ceea ce priveşte definiţia a ceea ce înseamnă oraş mic şi că politicile publice îndreptate către oraşele mici ar trebui să ţină cont de aceste diferenţe.

19

Atunci însă când ne limităm la politicile de dezvoltare regională sau naţională, Tacoli C., 2004 identifică cinci mari categorii de politici publice axate pe oraşele mici şi intermediare:

politici de dezvoltare a oraşele mici şi intermediare în zonele şi regiunile mai puţin dezvoltate şi preponderent rurale;

politici de dezvoltare a oraşele mici şi intermediare având ca scop sprijinirea dezvoltării rurale şi a sectorului agricol13;

politici de dezvoltare a oraşele mici şi intermediare în zonele urbanizate şi industrializate, având ca scop concentrarea populaţiei investiţiilor în marile zone urbane din aceste regiuni;

politici de dezvoltare a oraşele mici şi intermediare având ca scop reducerea fenomenului de migraţie şi rezolvarea principalelor cauze ale acesteia, cum ar fi concentrarea resurselor în zonele urbane mari;

politici de dezvoltare a oraşele mici şi intermediare având ca scop consolidarea administrativă la nivel local şi regional (regional and local government), inclusiv prin îmbunătăţirea serviciilor publice la nivel local şi regional.

3.4.1. Dezvoltarea spaţiilor rurale

Rolul oraşelor mici în promovarea dezvoltării la nivel regional şi intraregional a fost analizat şi discutat în raport cu influenţa acestora asupra spaţiilor rurale adiacente. Întrebarea care a suscitat cele mai multe dezbaterii a fost legată de impactul pe care acestea îl au în dezvoltarea spaţiilor adiacente rurale: au oraşele mici capacitatea să inducă dezvoltare în hinterlandul lor, astfel spus, pot oraşele mici genera creştere economică pentru spaţiile rurale? Sunt capabile oraşele mici de a juca un rol în modernizarea spaţiilor rurale? (Owusu G., 2005 b.).

Două tipuri de teorii explică rolul oraşelor mici în dezvoltarea spaţiului rural. Este vorba de teoria modernizării, care sugerează că oraşele mici sunt centre care difuzează invovaţia şi încurajează modernizarea în spaţiul rural (în acest fel dezvoltarea rurală ţine de dezvoltarea integrată şi echilibrată a unui sistem urban); şi teoria dependenţei, care sugerează că oraşele mici contribuie la sărăcirea populaţiei rurale prin exploatarea cu precădere a resurselor naturale, dar şi umane (Tacoli C., 2004).

Calea de mijloc sau ipoteza intermediară în teoriile privind rolul oraşelor mici în dezvoltarea rurală, ai cărei promotori sunt mai ales Jorge E. Hardoy şi David Satterthwaite14, afirmă că generalizările privind rolul pozitiv sau negativ al oraşelor mici în dezvoltarea rurală nu sunt valide. În dezvoltarea unor politici de dezvoltare rurală, cu accent pe oraşele mici, este necesar a se lua în considerare, pe de-o parte unicitatea oraşelor mici, iar pe de altă parte specificul regiunii în care sunt localizate acestea (Tacoli C., 1998).

Principalele obiective spaţiale ale politicilor regionale presupun că oraşele mici contribuie la dezvoltarea regională şi rurală prin potenţialul lor rol de (Tacoli C., 2004):

centre ale comercializării produselor agricole rurale regionale. Accesul la pieţe, reprezentate de oraşe mici şi mijlocii situate în apropiere, constituie o condiţie necesară pentru creştere veniturilor populaţiei agricole rurale;

centre pentru producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii către spaţiul rural înconjurător. Concentrarea producerii de bunuri şi servicii în oraşele mici poate reduce costurile şi îmbunătăţi accesul la o varietate de servicii publice şi private (educaţie, sănătate,

13 Se poate spune că primele două categorii de politici publice axate pe oraşele mici practic au acelaşi obiectiv, respectiv dezvoltarea rurală. 14 Lucrările exponenţiale sunt Jorge E. Hardoy şi David Satterthwaite (editori), Small And Intermediate Urban Centers: Their Role In National And Regional Development In The Third World, 1986, Hodder and Stoughton in association with International Institute for Economic Development şi Jorge E. Hardoy şi David Satterthwaite, Small and intermediate urban centers in the third world: what role for government, 1988, Thirld World Planning Review, Vol. 1. No. 1

20

servicii financiare etc.) atât pentru populaţia, cât şi pentru întreprinderile localizate din mediul rural;

centre ale creşterii şi consolidării activităţilor non-agricole şi populaţiei ocupate în sectoare non-agricole, prin dezvoltarea IMM-urilor sau prin relocarea sucursalelor întreprinderilor mari private naţionale sau internaţionale.

3.4.2. Deconcentrarea şi decongestionarea oraşelor mari

Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea şi se confruntă şi în prezent planificarea regională este creşterea necontrolată a oraşelor mari – metropolizarea – şi combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităţilor economice şi populaţiei în marile centre urbane: sisteme de transport congestionate, creşterea preţurilor terenurilor, perioade de timp mai mari de deplasare între zonele rezidenţiale şi locurile de muncă, descreşterea suprafeţei spaţiilor verzi, creşterea costurilor investiţiilor în toate tipurile de infrastructuri, creşterea nivelurilor de poluare a apei şi aerului, înrăutăţirea sănătăţii populaţiei etc. (Sorensen A., 2001).

Printre cele mai utilizate soluţii pentru a descongestiona metropolele s-au numărat promovarea unor noduri multiple de dezvoltare sau a oraşelor-satelit în cadrul zonei metropolitane. Planul dezvoltat pentru capitala Marii Britanii, Londra, pregătit de către Patrick Abercrombie în 1944, este cel mai cunoscut şi cel care a influenţat într-o măsură covârşitoare planificările ulterioare (Sorensen A., 2001). S-a considerat că Londra era excesiv dezvoltată în partea centrală, fiind necesară dezvoltarea unei centuri galbeni-verzi în jurul acesteia şi, mai ales, dezvoltarea unor noi oraşe, imediat după centura galben-verde, care să găzduiască o parte din populaţie. S-a considerat că zonele metropolitane/oraşele mari sunt afectate de substanţiale exeternalităţi negative care aduc atingere dezvoltării şi eficienţei economice (Parr J. B., 1999).

Prin sprijinirea şi consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcţii ale acesteia, oraşele mici constituie un element vital al oricărui sistem urban.

3.4.3. Echilibrarea sistemelor urbane

Deşi pot fi categorizate şi strategii de dezvoltare rurală, strategiile de echilibrare a sistemelor urbane urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaţionat dintre urbanizare şi migraţie. Un studiu despre atitudinea guvernelor faţă de urbanizare a relevat că o vastă majoritate a ţărilor sunt pentru întoarcerea populaţiei către mediul rural şi oprirea acestui val al urbanizării (Quigley J. M., 2008). S-a considerat astfel că dezvoltarea oraşelor mici poate influenţa atragerea populaţiei rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activităţi non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migraţiei asupra oraşelor mai mari.

Strategiile privind dezvoltarea oraşelor mici cu scopul de a echilibra sistemele urbane au fost elaborate cu precădere pentru Africa şi determinate mai ales de urbanizarea diferenţială marcată de dezvoltarea unor mari centre urbane.

3.4.4. Consolidarea administrativă la nivel local

În perioada anilor 1960-1980 au fost elaborate o serie de politici publice pentru dezvoltarea oraşele mici având ca scop îmbunătăţirea capacităţii administrative la nivel local (Tacoli C., 2004). Aceste politici, elaborate în special în ţările în curs de dezvoltare, care vizau descentralizarea erau mai degrabă o deconcentrare a angajaţilor din sectorul public. În multe din statele din Africa sau Asia creşterea capacităţii administrative la nivel local, inclusiv prin dezvoltarea de servicii publice

21

(sănătate, educaţie, etc.) a însemnat o dezvoltare a oraşelor mici prin localizarea agenţiilor şi oficiilor de la nivel central. Pentru unele state din Africa, stabilirea de agenţii guvernamentale sau dezvoltarea unor servicii publice a însemnat o trecerea în categoria localităţilor urbane (idem).

4. Factori de dezvoltare a oraşelor mici

4.1. Teorii privind dezvoltarea economică a oraşelor mici

Încă de la început trebuie menţionat că nu există o abordare cuprinzătoare asupra teoriilor de dezvoltare economică a oraşelor mici15, această lipsă fiind generată, pe de-o parte de diversitatea oraşelor mici (variate ca mărime, localizare şi bază economică), iar pe de altă parte de interesul pentru studiul oraşelor mici care vine dinspre mai multe discipline (economie agricolă, geografie, sociologie etc.). Totodată se poate menţiona şi o anumită inadecvare a unei părţi a teoriei de dezvoltare economică la situaţia oraşelor mici (Daniels Th. L., 1989).

În funcţie de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, teoria privind dezvoltarea economică locală propune două tipuri de abordări. Pe de-o parte sunt cei care consideră că concentrarea pe capacitatea locală conduce la creştere durabilă, creşterea economică a oraşelor mici fiind generată de comunităţile locale prin propriile eforturi, iar pe de altă parte sunt cei care consideră că creşterea economică a oraşelor mici este influenţată de factori exogeni oraşelor mici (idem). Prin urmare, succesul dezvoltării oraşelor mici este influenţat, atât de factori endogeni, cât şi de cei exogeni.

4.2 Factorii care influenţează dezvoltarea oraşelor mici

Într-un studiu referitor la factorii care determină creşterea şi dezvoltarea economică a oraşelor mici (UNCRD, 1983) autorii, analizând un număr limitat de oraşe mici din diferite regiuni ale lumii, au enumerat factorii şi forţele responsabile pentru creşterea economică a oraşelor mici, după cum urmează: localizarea, tipul şi resursele din zona de influenţă a acestora, dotarea cu infrastructură şi calitatea resursei forţei de muncă, evoluţia istorică şi statutul administrativ.

În afara acestor factori care ţin de oraşele mici propriu-zise, oraşele mici sunt afectate şi de factori exogeni (ex. evoluţia economiei la nivel naţional sau regional, trendurile de dezvoltare la nivel macroteritorial, influenţele economiei mondiale care se repercutează asupra oraşelor mici prin intermediul economiei naţionale, declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională etc.) (UNCRD, 1983).

4.2.1. Localizarea geografică a oraşelor mici

Poziţia geografică a oraşelor mici are un rol foarte important în ceea ce priveşte însăşi existenţa şi viitorul lor (Vaishar A., 2004). Localizare acestora constituie de cele mai multe ori un element esenţial în dezvoltarea oraşelor, cele mai importante atribute ale localizării fiind legate de amplasarea faţă de marile unităţi naturale geografice (ex. în câmpie, la contactul unităţilor mari de relief – câmpie-deal, deal-munte, în zona montană, etc.) accesibilitatea faţă de reţelele de transport şi comunicaţii, distanţa faţă de oraşul coordonator al judeţului/regiunii şi poziţia în reţeaua judeţeană/regională de aşezări, precum şi locul pe care respectivul oraş îl ocupă în ierarhia urbană naţională sau regională.

4.2.2. Imapactul zonei de influenţă asupra oraşelor mici

15 Acest capitol se bazează în principal pe lucrarea Daniels L. Thomas, 1989 Small Town Economic Development: Growth or Survival?, Journal of Planning Literature, Sage Publications

22

Dotarea hinterlandului oraşului în termeni de resurse naturale (agricultură, minereuri, etc) influenţează destul de mult performanţa economică a oraşelor mici. Este recunoscut că dezvoltarea centrelor urbane mici ţine cont şi de potenţialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influenţă. Cu cât puterea de cumpărare şi activităţile rurale sunt mai productive, cu atât există posibilitatea existenţei unui mai mare cerere de bunuri şi servicii urbane oferite de oraşul mic.

Rolul factorilor naturali este uneori decisiv pentru apariţia şi dezvoltarea oraşelor mici, fiind de amintit aici rolul pe care resursele naturale (minereuri, etc.) îl au în dezvoltarea oraşelor mici.

4.2.3. Dotarea infrastructurală şi calitatea resurselor umane – factori care favorizează dezvoltarea economică a oraşelor mici

Este unanim recunoscut că investiţiile în infrastructură contribuie decisiv la creşterea economică. Investiţiile în infrastructura rutieră, de comunicaţie etc. poate facilita creşterea competitivitatea firmelor şi poate contribui la creşterea calităţii vieţii locuitorilor. Fără a dispune de o infrastructură adecvată, oraşelor mici le este dificil de a atrage şi reţine agenţi economici, şi a fi competitive la nivel regional, naţional şi internaţional.

Lipsa sau starea necorespunzătoare a infrastructuri utilitare (apă, canalizare, trama stradală, infrastructura de educaţie, de sănătate, culturală, etc) afectează, atât calitatea vieţii populaţiei rezidente, cât şi realizarea şi îndeplinirea funcţiilor urbane ale oraşelor mici. Dotarea oraşelor mici cu infrastructură adecvată nu constituie un elemnt important pentru creşeterea calităţii vieţii populaţiei, dar constituie o oortunitate pentru crearea de locuri demuncă laa nivel local.

În acelaşi timp calitatea forţei de muncă constituie un element vital care afectează creşterea sau descreşterea economică a oraşelor mici, fiind factorul care influenţează aproape decisiv dezvoltarea oraşelor mici. Teoria creşterii economice moderne susţine că capitalul uman constituie un important element care contribuie la dezvoltarea şi creşterea economică. calitatea înaltă a capitalului uman produce efecte pozitive asupra creştereii economice şi ocupării forţei de muncă (Comitetul Regiunilor, 2005). Capitalul uman afectează direct atât indivizii (salarii, ocuparea forţei demuncă, etc.), dar şi oraşele mici şi regiunile în general. În general, la nivel macroeconomic, se poate spune că cu cât populaţia este mai educată, cu atât rata de ocupare a forţei demuncă este mai ridicată, câştigurile salariale sunt mai mari, iar productivitatea muncii este crescută.

4.2.4. Evoluţia istorică şi moştenirea culturală

Atunci când oraşul are o importantă moştenire culturală, politică şi religioasă, istoria se poate dovedi a fi un element cheie în dezvoltarea oraşelor mici. Administraţia publică, fundaţii, corporaţii etc. au început, în ultima perioadă, să recunoască legătura care poate exista între moştenirea culturală, dezvoltare economică şi agenda publică.

4.2.5. Statutul administrativ

Atribuirea unui anumit statut administrativ în oragnizarea teritorial administrativă a ţării anumitor oraşe mici poate constitui un element care să influenţeze şi să contribuie la dezvoltarea economică a acestora. Este binecunoscut că, prin anumite decizii politice cu privire la statutul administrativ al localităţilor, a fost influenţată şi schimbată evoluţia normală a unei comunităţi , de multe ori în favoarea altor comunităţi.

4.3. Funcţiile oraşelor mici

Conform Elsasser, 1998 citat în ESPON, 2006 referitor la oraşele mici şi mijlocii, se consideră că oraşele mici oferă un mixt din următoarele funcţii: furnizor de servicii de bază pentru regiune, piaţă de muncă, funcţii de locuire, funcţii culturale şi de agrement.

23

4.3.1. Asigurarea de servicii urbane pentru spaţiile rurale adiacente

Conform teoriei locurilor centrale, elaborate de geograful german Walter Christtaler, oraşul este un loc central care furnizează bunuri şi servicii pentru o regiune mai mare sau mai mică în funcţie de mărimea acestuia. Oraşul mic este considerat o piaţă, care primeşte produsele regiunii rurale înconjurătoare, căreia îi vinde produsele prelucrate şi îi distribuie diverse servicii ( fig. ). Oraşele mici care nu sunt poziţionate în sfera de influenţa a marilor aglomerări urbane sunt considerate, de obicei, „osatura” regiunii din care provin. Ele asigură „existenţa” zonelor rurale, prin îndeplinirea unor funcţii urbane pentru hinterlandul lor.

4.3.2. Oraşele mici – piaţă a forţei de muncă

Oraşele, prin concentrarea activităţilor economice şi a populaţiei, determină apariţia unei pieţe a forţei de muncă, diferită de la o categorie de oraşe la alta. Oraşele mici oferă locuri de muncă atât locuitorilor proprii, cât şi pentru populaţia din mediul rural. Oraşele mici pun la dispoziţia populaţiei rurale locuri de muncă în activităţi non-agricole.

Oraşele care depind de o singură întreprindere, cum sunt de obicei oraşele mici, sau cele care nu au capacitatea de a atrage investitori şi care înregistrează o rata a şomajului ridicată nu oferă suficiente locuri de muncă.

4.3.3. Funcţii de locuire

De cele mai multe ori, oraşele mici dispun de o calitate a vieţii superioară oraşelor mari şi metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viaţă urban, care le fac atractive pentru populaţie. Se poate afirma că oraşele mici înregistrează mărimea optimă, asigurând un echilibru între externalităţile negative (poluare, congestie etc.) şi cele pozitive ale urbanizării (costuri de tranzacţionare scăzută, etc.), şi din această cauză ele sunt preferate, îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.

Atunci când sunt situate în apropierea marilor metropole, de cele mai multe ori ele îndeplinesc funcţia de localităţi-dormitor, în care este cazată populaţia care are un loc de muncă în metropolă.

Când dispun de suficient teren pentru construcţii de locuinţe, oraşele mici pot preveni fenomenul de extindere necontrolată a intravilanului urban.

4.3.4. Funcţii culturale şi de agrement

În era post-modernă, funcţia culturală şi de agrement capătă o importanţă desăvârşită. Potrivit ESPON, 2006, funcţia culturală şi de agrement a oraşelor mici serveşte atât dezvoltării economice, cât şi caracteristicilor non-economice:

constituie un factor „soft” de localizare pentru investitori; constituie este un pilon important pentru turism; constituie „noduri” culturale pentru împrejurimile lor; creează o identitate locală; conservă patrimoniul cultural.

5. Oraşele mici în era globalizării

5.1. Impactul schimbărilor structurale şi globalizării asupra oraşelor mici

Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbarea în sectorul agricol şi atenuarea rolului tradiţional agricol al oraşelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice şi reducerea costurilor transportului au condus la slăbirea diferenţiată a interdependenţelor

24

dintre oraşele mici şi zonele rurale adiacente (Courtney P., şi Errington A., 2003). Zonele rurale sunt, acolo unde există o bună conectivitate, mult mai bine conectate de oraşele aflate pe o scară ierarhică superioară şi la distanţe mult mai mari. Oraşele mici sunt ameninţate şi dominate de oraşele mari, şi prin urmare se află în poziţia de a pierde o serie de funcţii şi putere economică.

Schimbările structurale determinate de globalizare şi terţiarizarea economiei determină creşterea competiţiei dintre oraşe, fapt ce conduce la o mai mare distanţare dintre oraşele mari şi cele mici. În general, oraşele mici sunt dezavantajate în competiţia cu oraşele mari şi sunt cele care sunt afectate din cauza pierderii forţei de muncă calificate, a populaţiei cu educaţie sau creşterea şomajului. Existenţa mai multor oraşe aflate la distanţe apropiate poate fi considerată ca un dezavantaj pentru oraşele mici care suferă de competiţie din partea oraşelor mari, legăturile de transport existente făcând necesare mai puţine oraşe pentru sistemul urban (ESPON, 2006). Acest context de dezvoltare economică, marcat prin trecerea de la sectorul industrial la cel terţiar, se repercutează în mai mare măsură asupra oraşelor mici, cu o bază industrială tradiţională aflată în declin, care sunt afectate de fenomenul denumit „declin urban” sau ”shirinking cities”. Închiderea unei fabrici în care era concentrată majoritatea populaţiei active a oraşului afectează de cele mai multe ori structura socio-economică a oraşului. Forţa de muncă dislocată nu poate fi absorbită de celelalte sectoare economice, astfel că are loc creşterea şomajului. În acelaşi timp, are loc migraţia populaţiei, de obicei populaţia educată şi tânără, către alte regiuni/oraşe care oferă oportunităţi mai bune pentru locuit. În acest fel se declanşează ceea ce se numeşte spirala degradării („downward spiral”): depopulare, îmbătrânirea populaţiei, creşterea şomajului etc. (ESPON, 2006) (fig. ).

Schimbările structurale către activităţile terţiare par a avantaja totuşi anumite oraşe mici. Există autori care sunt de părere că schimbările structurale conduc la apariţia de noi oportunităţi de creştere economică, cum ar fi specializarea flexibilă şi integrarea în sistemele urbane (ESPON, 2006). O posibilitate pentru oraşele mici, deşi riscantă, o constituie specializarea, fie în domeniul industriei, fie cel al serviciilor, inclusiv al serviciilor turistice. Este recunoscut că specializarea într-un anumit sector economic este dificil de atins şi foarte riscant pentru dezvoltarea durabilă a unui oraş. O anumită activitate economică care este într-un anumit moment atractivă pentru mediul de afaceri poate intra în declin în viitor pe fondul schimbării preferinţelor consumatorilor sau inovaţiei. Specializarea poate fi un câştig pentru dezvoltarea economică şi forţa de muncă pentru o anumită perioadă de timp, dar poate avea şi consecinţe nedorite, ţinând cont de schimbările structurale (inovare) şi preferinţelor consumatorilor în timp. Specializarea înseamnă să alegi o industrie ce imprimă un numit tip de infrastructură şi care, în timp, poate intra în declin (ESPON, 2006).

5.2. Oraşele mici – viitor şi perspective

Oraşele mici sunt mult mai vulnerabile la schimbările economice decât marile oraşe, fiind extrem de dependente de economia naţională sau regională.

Viitorul oraşelor mici va fi diferenţiat. Trebuie însă să luăm în considerare faptul că vor fi oraşe mici care vor înregistra creştere economică asigurând un standard de viaţă ridicat pentru populaţia sa şi va face faţă schimbărilor socio-economice, precum şi faptul că unele oraşe vor pierde în lupta pentru creştere şi dezvoltare economică.

Oraşele care depind încă de sectorul agricol, activităţi forestiere sau minerit, cel mai probabil vor continua să fie afectate şi să lupte pentru supravieţuire (Daniels T. L., 1989). Oraşele mici care îşi vor păstra identitatea vor fi acelea care vor reuşi să fie inovative şi să se adapteze la noile condiţii economice (idem).

Oraşele mici situate în zonele de creştere economică (zonele metropolitane) vor avea de câştigat. Provocările cu care se vor confrunta oraşele mici vor fi cuplarea dezvoltării economice cu

25

problemele de mediu. Ele vor continua să ofere „cazare” pentru populaţia care munceşte în oraşele mari sau vor putea beneficia de pe urma deconcentrării unor industrii din oraşele mari. Marea provocare a acestor oraşe o constituie totuşi pierderea identităţii lor, fiind dominate de oraşele nuclee ale zonelor metropolitane şi percepute ca părţi ale oraşelor mari (Vaishar A., 2004).

6. Oraşele mici şi politica de dezvoltare regională

Inabilitatea economiei de piaţă de organiza economia echilibrat în spaţiu, într-un mod raţional constituie un argument din partea autorităţilor de a interveni pentru a remedia „eşecurile de piaţă” (Thisse J.F., 2000). Anumite zone sunt prospere, altele mai puţin, şi asta este dificil de acceptat ca fiind o situaţie inevitabilă din partea guvernelor.

Politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea acestor disparităţi, în special prin promovarea unei dezvoltării economice a regiunilor mai slab dezvoltate sau rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice (Polese M., 1999).

6.1. Politici şi strategii de dezvoltare regională

Statele din Europa de Vest au elaborat politici regionale încă de acum mai bine de 50 de ani 16, cu toate că anumite state din Europa Occidentală au promovat măsuri asemănătoare chiar din perioada interbelică, imediat după recesiunea economică generală din anii ’30 (Bachtler J. şi Yuill D., 2001). De-a lungul acestor ani politica regională şi-a schimbat „înfăţişarea” în privinţa obiectivelor, domeniului de aplicare, aspectelor care ţin de management şi administrare (guvernanţa) sau instrumentele, distingându-se mai multe perioade.

În viziunea lui Bachtler J. şi Yuill D., 2001, spre deosebire de vechea paradigmă (tabelul ), noua abordare a politici regionale are patru caracteristici importante:

are o sferă de cuprindere şi de acţiuni şi măsuri mult mai largă, acoperind mai multe sectoare: resurse umane, infrastructură, turism, mediu, etc.;

se adresează tuturor regiunilor; presupune o abordare proactivă, răspunde provocărilor regionale; se elaborează şi implementează în parteneriat, cu implicarea tuturor actorilor relevanţi din

domeniul public, privat şi al comunităţilor locale şi regionale.

Tabelul 3. Schimbare de paradigmă în politica de dezvoltare regionalăVechea paradigmă Noua Paradigmă

Recunoaşterea problemelor Disparităţi regionale în venituri, infrastructură şi populaţie ocupată

Lipsa competitivităţii regionale; potenţional regional subutilizat

Obiective Echitate prin dezvoltare regională echilibrată

Competitivitate şi echitate

Cadrul general al politicii: Compensarea temporară a dezavantajelor de localizare a regiunilor rămase în urmă; reacţionând la şocuri (ex. declin industrial)Reactiv la probleme

Abordând potenţialul regional subutilizat prin programare la nivel regionalProactiv pentru potenţial

Temele acoperite Abordare sectorială cu un set limitat de sectoare

Proiecte de dezvoltare integrate şi cuprinzătoare cu o mai largă arie de cuprindere

16 Acest capitol se bazează în cea mai mare parte pe Bachtler John, Yuill Douglas (2001) Policies and strategies for regional development: a shift in paradigm?, Regional and Industrial Policy Research Paper, No. 46, precum şi Regional Development Policies in OECD Countries, OECD, 2010

26

Orientarea spaţială

Unitatea pentru intervenţie

Dimensiunea temporală Abordare

Focus

Orientată către regiunile mai puţin dezvoltate („lagging regions”)

Toate regiunile

Zone administrative Zone funcţionale

Pe termen scurt Pe termen lung

Aceeaşi abordare pentru toţi („one-size-fits-all”)

Abordare contextuală specifică („place-based approach”)

Investiţii exogene şi transferuri Bunuri („assets”) locale endogene şi cunoaştere („knowledge”)

Instrumente Subvenţii şi ajutor de stat (adesea către firme individuale)

Investiţii mixte pentru capital „soft” şi „hard” (infrastructură, mediu de afaceri, piaţa forţei de muncă)

Actori Guvernul central Diferite niveluri de administraţie şi actori (privaţi, publici, ONG-uri)

Sursa: Regional Development Policies in OECD Countries, OECD, 2010

6.2 Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene

6.2.1. Baza legală privind elaborarea şi implementarea politicii de coeziune

Baza legală privind dezvoltarea politicii comunitare de dezvoltare regională este reglementată de Articolele 3 şi 4, precum si Titlul XVII al Tratatului Comunităţii Europene. În particular, Art. 158 stipulează că Comunitatea Europeană „ar trebui să contribuie la reducerea disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Art. 160 adaugă că „Fondul European de Dezvoltare Regională este destinat să ajute la corectarea principalelor dezechilibre regionale în Comunitate Europeană prin participarea la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă şi conversia regiunilor industriale în declin”.

6.2.2. Scurt istoric al Politicii de Coeziune a Uniunii Europene

În anul 195717, Tratatul de la Roma menţiona, în preambul, necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferenţelor existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puţin favorizate”. Această referinţă generală privitoare la necesitatea consolidării unităţii economice dintre cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) nu oferă însă un mandat explicit pentru adoptarea unei politici de coeziune.

Anul 1986 marchează adoptarea Programului Pieţei Unice Europene şi semnarea Actului Unic European. Se poate spune că începe o noua era pentru politica de coeziune economică şi socială din CE. Actul Unic European pune bazele unei politici de coeziune de sine stătătoare având ca scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În anul 1988 are loc, odată cu creşterea considerabilă a alocaţiilor din bugetul comunitar, recunoaşterea importanţei Fonduri Structurale, denumire sub care sunt cunoscute fondurile de solidaritate, pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.

17 Acest capitol se bazează în principal pe lucrarea Politica de dezvoltare regională în România, 2003, IER 27

Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1993 a Tratatul de la Maastricht, coeziunea economică şi socială devine, alături de uniunea economică şi monetară şi piaţa unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene (UE). Totodată, se creează şi Fondul de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului si transporturilor în statele membre cel mai puţin prospere (Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda).

Importanţa diminuarea disparităţilor de dezvoltare economică şi realizarea coeziunii economice şi sociale la nivel comunitar este consacrată de Tratatul de la Amsterdam (1997), care accentuează necesitatea colaborării în vederea reducerii şomajului.

În anul 2000, pentru promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor din Europa Centrala şi de Est candidate la aderarea la Uniunea Europeană, programul PHARE este completat de Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) si Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD).

Tratatul de la Lisabona (2007) adaugă, fără a modifica fundamental prevederile legislative ale politicii de coeziune, o dimensiune nouă, şi anume „coeziunea teritorială”, cu impact asupra înţelegerii şi implementării politicii de coeziune.

6.2.3. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune

Tratatele care guvernează Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană nu oferă nicio bază legală Uniunii Europene pentru a elabora şi implementa o politică în domeniul dezvoltării urbane18. Cu toate acestea, Uniunea Europeană are o tradiţie îndelungată în promovarea dezvoltării şi regenerării urbane şi, în consecinţă, a jucat şi are un rol major în sprijinirea oraşelor cu scopul creşterii competitivităţii economice şi promovării coeziunii economice, sociale şi teritoriale.

În „Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013”, document care trasează liniile directoare pentru politica de coeziune în perioada 2007-2013, sunt specificate modalităţile în care dimensiunea urbană a politicii de coeziune poate fi luată în considerare în elaborarea programelor operaţionale cu finanţare din fonduri structurale:

acţiuni de promovare a oraşelor ca motoare de dezvoltare regională, având ca scop creşterea competitivităţii (promovarea antreprenoriatului, inovării si dezvoltării serviciilor, cu efect asupra creşterii atractivităţii oraşelor);

acţiuni de sprijinire a promovării coeziunii interne oraşelor prin sprijinirea cartierelor aflate în dificultate, în special prin reabilitarea mediului ambiant, reabilitarea anumitor zone, conservarea si dezvoltarea moştenirii culturale si istorice;

acţiuni care au ca scop promovarea unei dezvoltări echilibrate, policentrice a teritoriului Uniunii Europene prin dezvoltarea reţelelor urbane la nivel naţional şi comunitar. Reuşita unor astfel de acţiuni depinde de realizarea creării unor reţele între oraşe, atât din punct de vedere fizic (infrastructură, tehnologii informaţionale etc), cât şi din punct de vedere uman (promovarea cooperării etc).

6.2. Politica de dezvoltare regională în România

6.2.1. Istoricul politicii de dezvoltare regională în România

Putem spune că primele măsuri de politică economică cu caracter regional, adoptate în anii 1992-1993, au fost stimulentele financiare acordate unor grupuri de persoane, cu scopul de a dezvolta anumite activităţi de interes local, menţionând că acestea nu se încadrau într-o concepţie coerentă de dezvoltare regională. Dar, criza economică din ce în ce mai pronunţată, adâncirea dezechilibrelor economice între diferite regiuni, au făcut necesară proiectarea unei politici economice orientată

18 Acest capitol se bazează, în principal, pe lucrarea Promoting sustainable urban development in Europe. Achievements and opportunities, Comisia Europeană, 2009

28

către zonele aflate în declin economic, să stopeze şi să elimine decalajele economice şi sociale înregistrate, dar în acelaşi timp să sprijine dezvoltarea economică.

Astfel, în anul 1995 a fost elaborată strategia de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, două capitole ale strategiei fiind consacrate problematicii dezvoltării teritoriale: Strategia de dezvoltare economico-socială a judeţelor ţării şi a municipiului Bucureşti în perspectiva anilor 1999 şi 2004 şi Strategia de pregătire a aderării României la UE în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului şi lucrărilor publice (Constantin L-D, 2004, b).

Politica de dezvoltare regională a început să se contureze în 1996, odată cu implementarea programului PHARE. Prin acest program Uniunea Europeană a sprijinit România să demareze un program pentru formularea principiilor fundamentale pentru dezvoltarea regională în ţara noastră, care au fost prezentate în documentul „Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România”, apărută în anul 1997.

În anul 1998 se aprobă Legea 151 privind dezvoltarea regională în România privind dezvoltarea regională care stabileşte cadrul legal ce reglementează conceptul de dezvoltarea regională, fixează obiectivele dezvoltării economice regionale şi stabileşte instituţiile, competenţele şi instrumentelor necesare promovării politicii de dezvoltare regională.

În anul 2004, prin Legea 315 privind dezvoltarea regională în România se aduc corecturile de rigoare reglementărilor anterioare în raport cu noile cerinţe ale dezvoltării economice a României şi din perspectiva etapei finale a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, respectiv adaptează cadrul normativ şi instituţional românesc la prevederile şi cerinţele comunitare.

În anul 2007, odată cu accederea ţării noastre în Uniunii Europene, România are acces la fondurile structurale şi coeziune ale UE, puse la dispoziţie prin politica de coeziune. România a trebuit, în concordanţă cu cerinţe europene, să elaboreze un Cadru Naţional Strategic de Referinţă (CNSR), acesta fiind document de referinţă pentru programarea fondurilor structurale şi de coeziune. CSNR este documentul de legătură între priorităţile naţionale de dezvoltare, stabilite în Planul Naţional de Dezvoltare, şi priorităţile la nivel european – Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Liniile Directoare Integrate ale UE pentru Creştere Economică şi Locuri de Muncă 2005-2008.

6.2.2. Cadrul instituţional de implementare a politicii regionale

Cadrul instituţional aferent elaborării şi implementării politicii de dezvoltare regională, aşa cum este prevăzut în Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, este structurat pe două nivele: regional, respectiv naţional.

La nivel de regiune, principalii actori instituţionali sunt: Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR), în fiecare din cele 8 regiuni de dezvoltare,

având rolul de a coordona activităţile de elaborare şi de monitorizare a implementării politicii de dezvoltare regională la nivel regional, fiind format din preşedinţii Consiliilor Judeţene şi de un reprezentat al Consiliilor Locale;

Agenţia pentru Dezvoltare Regională (ADR), în fiecare din cele 8 regiuni de dezvoltare, fiind o organizaţie ne-guvernamentală, subordonată CDR şi cu personalitate juridică; are drept scop implementarea politicii de dezvoltare regională la nivel regional.

La nivel naţional, principalii actori instituţionali sunt: Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR) este structura instituţională cu rol

decizional în procesul de elaborare şi implementare a politicii de dezvoltare regională, fiind constituit în baza principiului parteneriatului interinstituţional. Este compus din membrii

29

reprezentanţi ai Guvernului la nivelul secretarilor de stat şi reprezentanţi ai regiunilor de dezvoltare, la nivel de preşedinţi şi vicepreşedinţi ai CDR;

Ministerul Dezvoltări Regionale şi Turismului (MDRT) este instituţia responsabilă de procesul elaborării, promovării şi coordonării, gestionării implementării, monitorizării şi evaluării politicii de dezvoltare regională.

Prin Hotărârea Guvernului 497/2004 privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale, amendată ulterior printr-o serie de acte legislative, a fost stabilit cadrul instituţional responsabil de coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013.

Tabelul 4. Cadrul instituţional privind implementarea politicii de coeziune în România – Obiectivul convergenţă

Autoritate de Management Programe operaţionale FondMinisterul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri

POS Creşterea competitivităţii economice

FEDR

Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii

POS Transport FEDR+FC

Ministerul Mediului şi Pădurilor POS Mediu FEDR+FCMinisterul Dezvoltării Regionale şi Turismului

PO Regional FEDR

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale

POS Dezvoltarea resurselor umane FSE

Ministerul Administraţiei şi Internelor PO Dezvoltarea capacităţii administrative

FSE

Ministerul Finanţelor Publice PO Asistenţă Tehnică FEDR

6.2.3. Politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013

Începând cu anul 1999 şi până în prezent au fost elaborate trei Planuri Naţionale de Dezvoltare (PND), cel mai recent fiind PND 2007-2013.

În conformitate cu Regulamentele UE pentru perioada 2007-2013 privind Politica de Coeziune a Uniunii Europene, fiecare Stat Membru trebuie să elaboreze un Cadru Strategic Naţional de Referinţă (CSNR) care reprezintă documentul de referinţă al Statelor Membre pentru programarea fondurilor structurale şi de coeziune. Acesta reprezintă un document strategic, prin care sunt stabilite priorităţile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune în perioada 2007-2013. CNSR se implementează prin diversele Programe Operaţionale, acestea fiind instrumentele prin care se realizează diversele prevederi ale CSNR.

Baza pentru elaborarea acestui document strategic de planificare pe termen mediu a fondurilor structurale şi de coeziune a constituit-o Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013. CSNR preia şi sintetizează elementele principale incluse în PND, fiind reorganizate şi aranjate astfel încât să corespundă şi să fie în conformitate cu cele 3 priorităţi şi cele 11 direcţii de acţiune cuprinse Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013, ca o reflectare a încadrării CSNR în principiile europene ale Politicii de Coeziune.

Viziunea CNSR constă în crearea unei Românii competitive, dinamice şi prospere şi are ca obiectiv general „reducerea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei creşteri suplimentare de 15-20% a PIB până în anul 2015”.

30

6.2.4. Rolul oraşelor în politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013

Componenta strategică a Cadrului Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013 (CNSR), documentul de referinţă al României pentru programarea fondurilor structurale şi de coeziune, are o prioritate strategică dedicată promovării dezvoltării teritoriale echilibrate, fiind o prioritate strategică asumată a CNSR.

În cadrul acestei priorităţi oraşele sunt considerate elemente cheie pentru atingerea obiectivului privind asigurarea coeziunii sociale, economice şi teritoriale la nivel naţional, menţionându-se că zonele urbane „acţionează ca motoare ale dezvoltării economice pentru regiuni şi sub-regiuni şi, cu precădere, pentru zonele rurale din vecinătate” (CSNR, 2007, pag. 121). În acest context, se afirmă că strategia se va concentra pentru a crea condiţii astfel încât să se pună în valoare potenţialul urban, precum şi pentru creşterea oraşelor la creşterea economică, crearea de locuri de muncă şi promovarea coeziunii sociale în regiuni (CSNR, 2007). Obiectivele strategice ale acestei priorităţi de dezvoltare a CNSR cu referire la oraşe sunt:

dezvoltarea polilor urbani existenţi sau în formare/coridoare. Acest obiectiv vizează concentrarea dezvoltării economice şi sociale în jurul acestor poli, îmbunătăţirea accesibilităţii, a condiţiilor propice expansiunii mediului de afaceri, a calificării şi folosirii eficiente a resurselor umane, întărirea capacităţii administrative, utilizând în mod optim potenţialul regional şi local de dezvoltare.

dezvoltarea oraşelor mici şi mijlocii. CSNR sprijină totodată şi pentru ca acestea să-şi poată realiza funcţiile urbane de bază, creându-se astfel condiţiile unei dezvoltări policentrice şi echilibrate a ţării şi, totodată, afirmării principiului solidarităţii, ca principiu esenţial al politicii de coeziune a UE.

Dintre acestea, Programul Operaţional Regional 2007-201319 acordă o importanţă deosebită rolului strategic al oraşelor, fiind singurul program operaţional care are o dimensiune urbană explicită20. POR a stabilit dezvoltarea urbană ca o direcţie strategică de dezvoltare la nivel regional şi a identificat – pe baza analizelor economice şi sociale în regiuni, precum şi a reţelei de localităţi –dezvoltarea urbană ca o prioritate de dezvoltare a regiunilor României intitulată „Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor–poli urbani de creştere”.

Concluzionând, putem afirma că oraşele mici sunt luate în considerare în politica regională a României în perioada 2007-2013, rolul lor în atingerea unei dezvoltări echilibrate la nivel naţional şi regional fiind recunoscut în documentele strategice şi în priorităţile de dezvoltare pentru perioada de programare a fondurilor structurale şi de coeziune 2007-2013. Fără a beneficia de alocări orientative predeterminate, aşa cum se întâmplă în cazul oraşelor mari din România (polii de creştere şi polii de dezvoltare urbană), oraşele mici, cu o populaţie de peste 10.000 de locuitori, sunt eligibile pentru finanţare directă în cadrul Programului Operaţional Regional. Deşi fără o exprimare specifică în ceea ce priveşte dimensiunea urbană, celelalte programe operaţionale pot contribui, prin proiectele implementate în mediul urban, în mod semnificativ, la dezvoltarea urbană durabilă.

19 Pentru perioada 2007-2013 în România, spre deosebire de majoritatea statelor membre Uniunii Europene, unde fiecare regiune elaborează şi implementează propriul program regional, a fost elaborat un program regional care acoperă cele opt regiuni de dezvoltare. Prin urmare, rolul oraşelor în politica de dezvoltare regională pentru perioada 2007-2013 a fost analizat ţinând cont de acest program gestionat şi elaborat la nivel naţional pe baza priorităţilor regionale, deşi există la nivel regional Planul de dezvoltare regională 2009-2013 a regiunii de dezvoltare Sud-Est.20 În cadrul Programului Operaţional Regional – Axa Prioritară 1 proiectele de dezvoltare urbană se finanţează în măsura în care fac parte dintr-un plan integrat de dezvoltare urbană, elaborat la nivel de aglomeraţie urbană (polii de creştere), oraşul ca întreg sau zone clar delimitate în cadrul oraşelor (poli de dezvoltare urbană şi centre urbane).

31

7. Studiu de caz: Regiunea de Dezvoltare Sud-Est

7.1. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – prezentare generală

7.1.1. Caracteristici geo-demografice

Regiunea de dezvoltare Sud-Est se află situată în partea de sud-est a României ( fig. ), acoperind 35.762 km² reprezentând 15% din suprafaţa totală a ţării, regiunea fiind a doua ca mărime din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României. Include între graniţele sale şase judeţe: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea (fig. 6).

În anul 2007, regiunea avea 2.830.430 locuitori, reprezentând 13,1 % din populaţia României; densitatea populaţiei – 79,1 loc/km2 este sub media pe ţară (90,3 loc/km2), cea mai ridicată valoare a densităţii populaţiei regăsindu-se în judeţul Galaţi (137,6 loc/km2), dominat de centrul industrial şi comercial cu acelaşi nume, iar cea mai mică, în judeţul Tulcea (29,5 loc/km2), unde îndeosebi condiţiile naturale, cu întinse suprafeţe de apă (Delta Dunării), sunt mai puţin propice locuirii (tabelul ).

7.1.2. Piaţa forţei de muncă

În anul 2007, populaţia ocupată reprezenta 37,3% din totalul populaţiei, cea mai mare parte fiind concentrată în sectoarele servicii (40,1%) şi agricultură (31,6%), urmate de industrie (21,0%) (tabelul 6). Se remarcă ponderea ridicată a populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în judeţele Constanţa, generată îndeosebi de prezenţa staţiunilor turistice din lungul litoralului şi a porturilor Constanţa şi Mangalia, şi respectiv Galaţi. Spre deosebire de acestea, în judeţul Vrancea, 44% din populaţia ocupată lucrează în agricultură, în contextul în care 62% din populaţia judeţului locuieşte în mediul rural.

Rata şomajului în regiunea de dezvoltare Sud–Est (tabelul 7), începând cu anul 2003 se află pe un trend descrescător ajungând ca în anul 2007 să fie 4,4%. Cu toate acestea nivelul regiunii este apropiat celui naţional (4,0%) şi aceasta din cauza judeţelor cu rate mari ale şomajului: Galaţi (5,7%), Buzău (5,5%), Brăila (3,9%).

Reducerea şomajului poate fi explicată prin amploarea pensionărilor, plecărilor la muncă în străinătate, muncii în economia subterană, dar şi prin faptul că cei mai mulţi şomeri nu se mai înregistrează la Oficiile Forţei de Muncă (Comisia Naţională de Prognoză, 2009).

7.1.3. Economia regională

Cu o valoare de 13.286 milioane euro a Produsului Intern Brut (PIB) realizat în anul 2007, locul al şaselea la nivel naţional, regiunea de dezvoltare Sud-Est contribuie cu 10,6% la formarea PIB-ului naţional, în timp ce raportat la populaţie acest indicator se situează sub media naţională. Valoarea PIB/locuitor a fost în anul 2007 de 4.700 Euro/locuitor, fiind inferioară mediei naţionale de 5.800 euro/locuitor.

Din punct de vedere al PIB/locuitor în anul 2007, regiunea de dezvoltare Sud–Est se situează la 81% din media naţională, acest indice de disparitate fiind în uşoară scădere. In această regiune un singur judeţ – Constanţa prezintă un indice de disparitate care devansează media naţională (Comisia Naţională de Prognoză, 2009).

32

În interiorul regiunii, judeţul Constanţa deţine un avantaj comparativ, cu un PIB pe locuitor, în 2006 aflat la peste 50% faţă de media regională. Comparativ cu cel mai sărac judeţ al regiunii, Vrancea, judeţul Constanţa avea, în anul 2006, un PIB/locuitor cu 72% mai mare.

Economia regiunii este alcătuită în principal din sectoare precum: agricultura, comerţul, turismul şi serviciile, activitatea portuară şi transportul maritim, precum şi ramuri industriale dezvoltate în anii ‘65–’70, ai secolului trecut. Prin tradiţie, regiunea este o zonă agricolă cu o pondere a ocupării în agricultură în anul 2007 de 31,6%. Industria şi construcţiile deţin 28,3%, iar serviciile 40,1%.

Pentru următorii ani, după ieşirea din criza financiară şi economică, este prognozată o revenire la creştere economică. Sectorul serviciilor, bazate îndeosebi pe valorificarea potenţialului turistic al regiunii (prin litoralul românesc, Delta Dunării, dar şi prin dezvoltarea celorlalte tipuri de activităţi, cum sunt informatica şi activităţile conexe, serviciile bancare şi de asigurări etc.) şi construcţiile vor reprezenta motorul principal al creşterii economice a regiunii (tabelul ). Agricultura, dar şi industria, vor contribui, la rândul lor, la creşterea economică a regiunii.

7.1.4. Accesibilitate

Regiunea de dezvoltare Sud-Est este străbătută de importante coridoare de transport rutier care asigură legătura centrelor importante ale regiunii cu capitala, municipiul Bucureşti, sau alte zone importante ale ţării, între care se remarcă marile artere rutiere europene: E60, care străbate regiunea de la vest la est, având ca punct terminus Constanţa; E85, care străbate partea de nord-vest a regiunii trecând prin Buzău si Focşani; E87, care străbate Dobrogea de la sud la nord, trecând prin Constanţa oprindu-se la Tulcea; E577, care străbate regiunea pe linia Slobozia-Brăila-Galaţi; E581, care străbate partea de nord a regiunii pe linia Galaţi-Tecuci; E675, care strbăte sudul judeţului constanţa între Constanţa şi Negru-Vodă.

Există două elemente esenţiale în regiune care favorizează transportul naval: fluviul Dunărea şi Marea Neagră. Portul maritim Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră şi pe locul al şaisprezecelea în Europa, cu 45,8 milioane tone bunuri tranzacţionate în 2008, oferă servicii şi facilităţi pentru toate tipurile de transport (auto, feroviar, maritim, aerian), fiind utilat cu depozite şi terminale pentru toate tipurile de bunuri. Acest port este situat la intersecţia dintre Coridoarele Pan-Europene TEN-T IV (Dresden/Nurenberg-Timişoara-Constanţa) şi VII (Dunărea) – prin canalul Dunăre-Marea Neagră.

În anul 2007, reţeaua de cale ferată în Regiunea Sud-Est avea o lungime totală 1.745 km (16,2 din totalul căilor ferate în România), din care numai 477 km, reprezentând 27,2% din total, sunt electrificaţi. Densitatea căilor ferate este de 48,8km/1000 km2, comparativ cu 45,2km/1000 km2, cât este media la nivel naţional. O densitate mai mare a căilor ferate se înregistrează în judeţele Constanţa, 109,7km/1000 km2, respectiv Galaţi, 67,8km/1000 km2. Regiunea este străbătută de două magistrale feroviare, respectiv Bucureşti-Galaţi şi Bucureşti-Constanţa.

Transportul aerian este puţin dezvoltat. În regiune există patru aeroporturi: un aeroport internaţional la Mihail Kogălniceanu, situat la aproximativ 25 km de Constanţa, unul la Tulcea (care funcţionează în prezent numai pentru curse charter), precum şi două aeroporturi utilitare la Tuzla (Constanţa) şi la Buzău. Aeroportul internaţional „Mihail Kogălniceanu”, cu aprox. 93.000 pasageri transportaţi în 2009, se află la mijlocul clasamentului în ceea ce priveşte numărul de pasageri transportaţi pe aeroporturile din România. Dinamica activităţii aeroportului din Constanţa, cu un trafic mai mare în sezonul estival, este strâns legată de evoluţia turismului, de creşterea atractivităţii litoralului românesc pentru cetăţenii străini.

7.1.5. Disparităţi de dezvoltare

33

Regiunii îi este caracteristică discontinuitatea în teritoriu a activităţilor industriale şi îmbinarea cu activităţi terţiare (comerţ, servicii, turism) şi agricole.

La nivelul regiunii se manifestă decalaje de dezvoltare dintre zonele puternic industrializate din judeţele Constanţa, Galaţi şi Brăila şi zonele care valorifică în special resursele locale, în special judeţele Buzău, Focşani, Tulcea. Una din zonele în care predomină factorii favorizanţi ai dezvoltării este Dobrogea de Sud-Est, concentrată în jurul municipiului Constanţa şi litoralului Mării Negre. Aici predomină activităţi din sectorul de servicii, generator de valoare adăugată, judeţul Constanţa înregistrând cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în sectorul servicii din regiune.

Pe de altă parte, sunt zonele Deltei Dunării, Dobrogea Centrală şi de Sud-Vest, Câmpia Bărăganului, zona Subcarpaţilor de curbură şi a Moldovei de Sud, care, în ciuda potenţialului ridicat de dezvoltare, rămân totuşi nedezvoltate (Planul de Dezvoltare al Regiunii Sud-Est, 2009). Arealele în care nivelul de dezvoltare este cel mai scăzut cuprind nordul judeţului Galaţi, estul şi sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum şi estul judeţului Vrancei. Cele mai mari procente ale populaţiei ocupate în agricultură se găsesc în judeţele Vrancea şi Buzău.

Există încă în Regiunea Sud-Est un decalaj de dezvoltare major dintre mediul urban si mediul rural. Zona rurală este caracterizată de probleme de dezvoltare cauzate de lipsa şi calitatea dotărilor infrastructurale (transport, sănătate, educaţie, etc) şi accentuată de fenomenul de migraţie a populaţiei tinere către oraşe, în special oraşele mari, dar şi migraţia populaţiei în străinătate.

7.1.5. Potenţial de dezvoltare

Regiunea de dezvoltare Sud-Est dispune de o serie de atuuri, care dacă sunt valorificate corespunzător, pot juca un rol important în dezvoltarea economico-socială în următoarea perioadă.

Cel mai important potenţial pentru dezvoltarea regiunii este reprezentat de resursele turistice:

Un alt avantaj pe care regiunea îl poate valorifica îl constituie activităţile portuare. Legăturile portului Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră, secondat de porturile dunărene Galaţi, Brăila şi Tulcea cu marile porturi ale lumii, pot fi folosite, atât pentru a asigura materia primă necesară dezvoltării economiei regiunii, cât şi pentru a exporta bunuri şi produse în afara ţării.

Gruparea urbană Brăila-Galaţi. Cele două municipii aflate la o distanţa de mai puţin de 20 km unul faţă de celălalt, formează împreună, după numărul de locuitori, al doilea pol urban al ţării, după Municipiul Bucureşti. Brăila şi Galaţi însumează împreună aprox. 500.000 de locuitori. Într-o lume în care densitatea populaţiei şi cea economică este o valoare în sine, cooperararea dintre cele două municipii şi renunţarea la competiţia sterilă dintre cele două oraşe ar putea crea beneficii pentru ambele oraşe şi ar facilita dezvoltarea economică a zonei şi a regiunii.

Platforma continentală a Mării Negre, îmbogăţită cu suprafaţa câştigată de România în procesul cu Ucraina în anul 2009, adăposteşte importante resurse de hidrocarburi, ce pot fi valorificate pentru dezvoltarea economică şi socială.

7.1.6. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – regiune în cadrul Uniunii Europene

Cu toate că creşterea PIB-ului în Regiunea de dezvoltare Sud-Est s-a situat peste media UE începând din 2001, regiunea se află încă la un nivel scăzut al gradului general de dezvoltare. PIB/locuitor exprimat la Standardul Puterii de Cumpărare (SPC) a crescut din 2000, când înregistra valoarea de 23% la 34% în anul 2007 PIB/locuitor exprimat la PPC, valoare care plasează regiunea între ultimele 10 regiuni ale UE-27 în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare.

34

Deşi ritmul de creştere a fost destul de ridicat comparativ cu media europeană, ar mai fi necesari încă aproximativ 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor al regiunii să ajungă la nivelul de 75% din media UE, bineînţeles în condiţiile păstrării actualelor ritmuri de creştere economică.

7.2. Originea şi etapele de apariţie a oraşelor mici

În lucrarea de faţă sunt considerate ca făcând parte din categoria oraşelor mici21, centrele urbane declarate conform legislaţiei în vigoare, respectiv Legea 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, cu modificările şi completările ulterioare, care înregistrau în anul 2007 o populaţie totală mai mică de 20.000 de locuitori22. În analiza dinamicii fenomenelor socio-economice au fost urmărite oraşele din această categorie, chiar dacă în trecut ele făceau parte din altă categorie de oraşe sau erau aşezări rurale. Conform datelor statistice furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în regiunea de dezvoltare Sud-Est, la data de 1 iulie 2007, existau 24 de oraşe mici, cele mai multe regăsindu-se în judeţul Constanţa (8), cele mai puţine fiind în judeţul Galaţi – 2 oraşe, urmat de judeţele Buzău şi Brăila, cu câte trei oraşe fiecare (tabelul şi fig.). Oraşul Adjud din judeţul Vrancea este singurul cu rang de municipiu23 dintre cele 24 de oraşe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est. Tabelul 11. Oraşele mici din Regiunea Sud-Est, 2007Oraş Populaţie totală (nr.) JudeţFăurei 4.114 Brăila Ianca 11.227 BrăilaÎnsurăţei 7.265 BrăilaNehoiu 11.649 Buzău Pătârlagele 8.128 BuzăuPogoanele 7.744 BuzăuMurfatlar24 10.855 Constanţa Băneasa 5.496 ConstanţaCernavodă 18.595 ConstanţaEforie 9.856 ConstanţaHârşova 10.454 ConstanţaNegru Vodă 5.535 ConstanţaOvidiu 13.929 ConstanţaTechirghiol 7.218 ConstanţaBereşti 3.453 Galaţi Târgu Bujor 7.619 GalaţiBabadag 10.146 Tulcea Isaccea 5.341 TulceaMăcin 11.011 TulceaSulina 4.593 TulceaAdjud 18.505 Vrancea Mărăşeşti 12.559 VranceaOdobeşti 8.474 Vrancea

21 Zamfir D., 2005 menţionează două metode de identificare şi stabilire a eşantioanelor analizate, în speţă a oraşelor mici: 1) identificarea oraşelor mici într-un anumit moment (ex. într-un anumit an, la un recensământ) şi studierea şi analizarea acestora indiferent de categoria (oraş, comună, oraş mijlociu etc.) în care se încadrează de-a lungul timpului; 2) identificarea oraşelor care se încadrează categoriei “oraşelor mici” la diferite momente în timp (ex. la mai multe recensăminte). Am considerat mai relevant pentru studiul nostru identificarea şi stabilirea eşantionului oraşelor mici într-un anumit an, respectiv 2007, şi urmărirea dinamicii socio-economice de-a lungul timpului. 22 Institutul Naţional de Statistică foloseşte pentru această categorie mai multe sub-grupe: sub 3000, 3000-4999, 5000-9999, 10.000-19.999 locuitori23 Oraşul Adjud a căpătat rangul de municipiu în anul 2000 (Legea nr. 223 din 28 noiembrie 2000).24 În anul 2007, prin Legea 370/21 decembrie 2007, are loc schimbarea denumirii oraşului Basarabi, judeţul Constanţa în Murfatlar

35

Panciu 8.802 Vrancea

Sursa: Anuarul Statistic al României, INS, 2008

Din punct de vedere al momentului apariţiei oraşelor mici în regiunea de dezvoltare Sud-Est ( fig.8 au fost identificate mai multe perioade (Săgeată R., 2001), după cum urmează:

oraşe antice: Isaccea şi Hârşova; oraşe medievale: Măcin, Babadag; oraşe care au apărut în secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial: Cernavodă,

Sulina, Odobeşti; oraşe care au apărut în perioada interbelică: Mărăşeşti, Techirghiol, Eforie; oraşe care au apărut perioada 1945-1968: Adjud, Panciu oraşe care au apărut în anul 1968, odată cu noua organizare administrativ-teritorială:

Bereşti, Făurei, Târgu Bujor aşezări declarate oraşe în 1989: Însurăţei, Ianca, Nehoiu, Pogoanele, Negru-Vodă,

Murfatlar, Ovidiu oraşe declarate după anul 1989: Băneasa, Pătârlagele.

Concluzionând, în ceea ce priveşte originea şi etapele de apariţie a oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est se poate spune că:

reţeaua oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est este rezultatul unor procese şi factori diferiţi de-a lungul istoriei şi se caracterizează prin eterogenitate din punct de vederea al etapelor de apariţie, manifestând o dinamică accentuată;

reţeaua oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie o reţea stabilă în timp şi spaţiu, cu o existenţă îndelungată ce coboară în antichitate şi, mai recent, în epoca feudală (ex. Hârşova, Isaccea, Babadag, Măcin). Cele mai recente localităţi întrate în categoria oraşelor sunt Băneasa şi Pătârlagele;

momentele de apariţie ale oraşelor, dar mai ales factorii care au determinat apariţia lor au o influenţă asupra evoluţiei lor, în special după 1989, odată cu trecerea la un nou sistem economic şi social, când oraşele apărute în perioada comunistă, ca urmare a deciziilor politice şi mai puţin din raţiuni fireşti, au fost şi sunt „testate” în condiţiile economiei de piaţă. Este de menţionat că jumătate din oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, fără a menţiona pe cele apărute după 1989, au apărut în perioada comunistă, „artificialitatea” acestora la care se adaugă lipsa unei istorii îndelungată creînd probleme de dezvoltare şi de adaptare la noile condiţii economice (vezi şi cap. 7.9);

oraşele mici din regiune, ca de altfel şi la nivel naţional, cresc ca număr şi scad ca pondere a populaţiei în total populaţie în perioadele de creştere urbană şi scad sau stagnează ca număr şi creşte ponderea populaţiei în total populaţie în perioadele de descreştere urbană. Acest lucru oferă o informaţie utilă în ceea ce priveşte capacitatea oraşelor mici de a creşte endogen, de a se dezvolta „pe cont propriu”, evoluţia lor fiind strâns legată de cea a sistemelor urbane naţionale şi regionale din care fac parte.

7.3. Poziţia geografică a oraşelor mici

Repartiţia oraşelor mici în teritoriu este strâns legată de cadrul natural.

Faţă de unităţile naturale (fig. ), oraşele mici din Regiunea Sud-Est se poziţionează astfel: în zona de câmpie: Pogoanele, Însurăţei, Ianca, Făurei, Mărăşeşti în zona de deal şi de podiş: Cernavodă, Hârşova, Măcin, Isaccea, Babadag, Murfatlar,

Negru-Vodă, Ovidiu, Bereşti, Târgu Bujor, Adjud, Odobeşti, Panciu, Băneasa în zona montană şi submontană: Nehoiu, Pătârlagele în Delta Dunării: Sulina pe litoralul Mării Negre: Eforie, Techirghiol

36

7.4. Accesibilitate

7.4.1. Accesibilitate rutieră

Pentru a identifica gradul de accesibilitate rutieră al oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est au fost analizate trei elemente definitorii: poziţionarea şi localizarea geografică a oraşelor mici faţă de arterele naţionale (tipul de drum pe care sunt localizate oraşele mic), distanţa faţă de oraşul reşedinţă de judeţ, precum şi timpul de deplasare până la oraşul reşedinţă de judeţ. Premisa de la care plecăm în analiza accesibilităţii rutiere este că oraşul reşedinţă de judeţ este centrul judeţean care concentrează viaţa economică şi socială a judeţului şi zona cu cele mai mari oportunităţi, fiind deci centrul către care gravitează toate oraşele judeţului respectiv, precum şi faptul că atracţia unei destinaţii creşte sau descreşte cu distanţa şi timpul de deplasare. Prin urmare, o bună poziţionare faţă de acesta şi distanţe reduse de parcurs, cu durată de deplasare redusă, facilitează legăturile economice, demografice etc. cu aceste centre urbane coordonatoare şi poate impulsiona dezvoltarea oraşelor mici.

Majoritatea oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est se află situate pe drumuri naţionale sau drumuri naţionale cu statut european şi sunt conectate cu oraşele reşedinţă de judeţ prin drumuri naţionale şi/sau drumuri naţionale cu statut european.

În privinţa celei mai bune accesibilităţi, măsurată prin distanţa pe şosea faţă de centrul coordonator se remarcă oraşele mici din judeţul Constanţa (Murfatlar, Eforie, Ovidiu, Techirghiol), precum şi Odobeşti în judeţul Vrancea, toate la mai puţin de 20 km distanţă faţă de municipiul reşedinţă de judeţ, respectiv Constanţa şi Focşani. Oraşele aflate la cele mai mari distanţe faţă de centrul coordonator judeţean sunt Băneasa, Hârşova şi Bereşti, aflate la distanţe de peste 80 km faţă de municipiile Constanţa, respectiv Galaţi (tabelul ).

Mult mai importantă este însă durata de deplasare dintre două locaţii, care poate fi influenţată de tipul şi calitatea infrastructurii de transport. Două oraşe pot avea aceeaşi distanţă către reşedinţele de judeţ, dar amplasarea acestora (acces la autostradă, drum naţional sau drum judeţean) are repercusiuni asupra duratei de transport generate de calitatea infrastructurii de transport.

Ceea ce se observă, în general, este că există o diferenţă între tipul de drum pe care este localizat oraşul mic şi durata de deplasare, acest indicator înregistrând valori mai mici, respectiv sub 0,8 min./km pentru oraşele conectate prin drumuri naţionale cu caracter european (Hârşova, Babadag, Adjud) şi peste 0,9 min/km la oraşele mici situate pe drumuri naţionale sau judeţene. Cele mai mari valori ale acestui indicator le înregistrează oraşele care se conectează cu municipiile reşedinţă de judeţ prin intermediul drumurilor judeţene cum sunt Odobeşti şi Panci în judeţul Vrancea, respectiv Bereşti şi Târgu Bujor în judeţul Galaţi (tabelul ).

Corelând cele două elemente analizate, respectiv accesibilitatea rutieră (durata deplasării pe şosea faţă de municipiile reşedinţă de judeţ) şi dinamica populaţiei oraşelor mici în perioada 1992-2007, se observă că în fiecare judeţ al regiunii de dezvoltare Sud-Est, cele mai mari descreşteri ale populaţiei au înregistrat oraşele mici aflate la distanţele, respectiv duratele cele mai mari faţă de centrul judeţean: Făurei în judeţul Brăila, Nehoiu în judeţul Buzău, Cernavodă şi Hârşova în judeţul Constanţa, Bereşti în judeţul Galaţi, Măcin în judeţul Tulcea şi Adjud şi Panciu în judeţul Vrancea. Pe de altă parte, cele mai multe oraşe care au înregistrat creşteri de populaţie sau care au stagnat (valori cuprinse între -2% şi +2%) sunt cele aflate la distanţe şi durate de deplasare reduse faţă de centrul urban judeţean: Murfatlar, Eforie, Ovidiu etc., aflate la mai puţin de 20 minute de deplasare faţă de municipiul Constanţa.

37

Fig. Durata de deplasare pe şosea până la municipiul reşedinţă de judeţ a oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est

Astfel, concluzia care reiese din analiza accesibilităţii rutiere corelată cu dinamica populaţiei, considerată un indicator destul de relevant pentru creşterea sau descreşterea oraşelor, este că cu cât oraşul mic este situat la o distanţă mai mare faţă de municipiul reşedinţă de judeţ, deci durată mai mare de deplasare, cu atât oportunităţile de dezvoltare sunt mai scăzute, iar oraşul este condamnat la declin sau stagnare.

7.4.2. Accesibilitate feroviară

Conectivitatea la reţeaua regională şi naţională de cale ferată, precum şi tipul şi calitatea infrastructurii feroviare (electrificată sau neelectrificată, respectiv dublă sau simplă) reprezintă elemente importante care influenţează accesibilitatea feroviară a oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est.

Concluzionând, din analiza accesibilităţii feroviare, se desprind următoarele: există un număr destul de mare de oraşe mici la nivel regional (7 oraşe) care nu au acces la

reţeaua regională şi naţională de infrastructură regională, cu implicaţii asupra mobilităţii bunurilor şi persoanelor;

majoritatea oraşelor mici sunt legate la reţeaua de infrastructură de cale ferată simplă neelectrificată ceea ce are implicaţii în viteza de deplasare a garniturilor feroviare şi tipurilor şi numărului de trenuri care străbat respectivele oraşe;

oportunităţile de deplasare către centrul judeţean şi, de aici către reţeaua regională şi naţională, cresc cu cât numărul căilor ferate care străbat oraşele mici sunt mai multe: Făurei, Mărăşeşti, Ianca, etc.

o bună accesibilitate înregistrează oraşele care sunt situate pe magistrale feroviare, dar şi cele aflate la distanţe reduse faţă de reşedinţa de judeţ: Eforie, Murfatlar, Mărăşeşti, Făurei, Ianca, etc.

numărul de trenuri şi tipul de infrastructură care străbat oraşul are influenţă asupra accesibilităţii feroviare a oraşului mic, şi aici se remarcă oraşele Adjud, Mărăşeşti şi Făurei.

Fig. Durata de deplasare pe calea ferată până la municipiul reşedinţă de judeţ a oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est

38

7.4.3. Accesibilitate aeriană

Singurul aeroport din regiune deschis circulaţiei internaţionale este cel din judeţul Constanţa, situat în comuna Mihail Kogălniceanu, aflat la aprox. 27 km Nord de municipiul Constanţa. Celelalte aeroporturi internaţionale situate la distanţele cele mai reduse faţă de oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt aeroporturile internaţionale Iaşi şi Bucureşti-Otopeni25.

În funcţie de durata de deplasare către cel mai apropiat aeroport internaţional oraşele din regiunea de dezvoltare Sud-Est se clasifică astfel (fig. ):

oraşe în care durata de deplasare este de sub 45 minute: Murfatlar, Eforie, Hârşova, Ovidiu, Techirghiol.

oraşe în care durata de deplasare este între 46 minute şi 1h şi 30 minute: Băneasa, Cernavodă, Negru-Vodă, Babadag.

oraşe în care durata de deplasare este între 1h şi 31 minute şi 2h şi 15 minute: Făurei, Ianca, Însurăţei, Pătârlagele, Pogoanele, Isaccea, Măcin.

oraşe în care durata de deplasare este de peste 2h şi 15 minute: Nehoiu, Bereşti, Târgu Bujor, Sulina, Adjud, Mărăşeşti, Odobeşti şi Panciu.

Concluzionând, putem spune că oraşele mici beneficiază de o accesibilitate aeriană redusă şi că, atunci când au durate de deplasare către un aeroport internaţional, cum sunt oraşele din judeţul Constanţa şi Tulcea faţă de aeroportul „Mihail Kogălniceanu”, acesta este slab dezvoltat, cu trafic redus de pasageri şi mărfuri, care nu asigură o bună legătură cu spaţiul aerian european.

Fig. Durata de deplasare pe şosea până la cel mai apropiat aeroport internaţional a oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est

25 Pentru multe oraşe aeroportul Bucureşti-Băneasa este situat la o distanţă mai mică comparativ cu Bucureşti-Otopeni. Dat fiind faptul că distanţa dintre cele două aeroporturi este mică şi ţinând cont şi de faptul că aeroportul Bucureşti-Otopeni este mult mai mare, s-a optat pentru această variantă.

39

7.4.4. Accesibilitate navală

Oraşele mici care se află pe Dunăre sau au ieşire la Marea Neagră, având posibilitatea de a se dezvolta în acest sens sunt: Cernavodă, Hârşova, Măcin, Issacea, şi Sulina (fig. ). Prin canalul Dunăre-Marea Neagră, care leagă Cernavodă de Constanţa, pe căile navigabile mai au ieşire, din categoria oraşelor mici, şi oraşele Murfatlar şi Ovidiu, care facilitează astfel legătura fie cu cel mai mare port la României, Constanţa, fie cu Năvodari.

În perspectiva dezvoltării şi realizării proiectelor privind reţelele transeuropene de transport (TEN-T), prezenţa pe teritoriul acestei regiuni a coridorului Dunărea va favoriza şi avea efecte pozitive asupra accesibilităţii navale a oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est situate pe Dunăre.

7.5. Dinamica demografică a oraşelor mici

Creşterea sau descreşterea populaţiei este unul din indicatori potenţiali, unul destul de important, care releva situaţia economică a unei comunităţi. Dinamica populaţiei poate indica evoluţia economică a unui oraş: oraşele care înregistrează creştere economică şi performează mai bine tind să atragă populaţie, pe când cele care au o dinamică economică negativă au tendinţa de a pierde populaţie sau de a stagna.

Principalele concluzii care se desprind din analiza dinamicii demografice a oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est în perioada 1992-2007 sunt:

per ansamblu, există o relaţie invers proporţională între creşterea economică regională şi creşterea populaţiei oraşelor mici: oraşele mici înregistrează o dinamică pozitivă atunci când creşterea economică este negativă şi invers, populaţia oraşelor mici scade atunci când există o creştere economică pozitivă regională/naţională;

există o corelaţie destul de puternică între nivelul naţional urban al dinamicii populaţiei şi cel al oraşelor mici din regiune, cele două componente evoluând în aceleaşi coordonate, oraşele mici practic neavând soluţii de contracarare a acestui fenomen;

la nivel regional, oraşele mici au înregistrat scăderi ale numărului populaţiei mai mici comparativ cu dinamica populaţiei mediului urban, fiind afectate în mai mică măsură de declinul demografic;

40

nivelul de dezvoltare judeţean are o influenţă majoră în dinamica demografică a oraşelor mici, oraşele cu dinamică pozitivă fiind localizate în judeţele cu un nivel ridicat al PIB-ului;

distanţa faţă de centrul coordonator judeţean şi dinamica şi importanţa economică a acestuia îşi pune amprenta asupra dinamicii demografice a oraşelor mici localizate în imediata apropiere;

Fig. Dinamica demografică a oraşelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est în perioada 1992-2007

7.6. Asigurarea de servicii urbane pentru spaţiile rurale adiacente

Analiza calitativă a prezenţei sau inexistenţei în oraşele mici a fiecărui tip de serviciu scoate în evidenţă faptul că oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est le lipsesc în primul rând funcţia turistică şi de agrement (tabelul ). Un număr de 19 oraşe din cele 24 ale regiunii nu dispun de hoteluri şi creează o problemă în ceea ce priveşte capacitatea lor de îndeplini condiţiile minime pentru a fi încadrate categoriei oraşelor.

Serviciile sociale şi administrative sunt şi ele slab reprezentate în oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est. În acest sens menţionăm serviciile judecătoreşti, care sunt localizate în numai jumătate dintre oraşele acestei regiuni, precum şi serviciile de sănătate, 7 oraşe (Ianca, Însurăţei, Pogoanele, Murfatlar, Negru-Vodă, Ovidiu, Bereşti) din cele 24 nedispunând de spitale26. În privinţa acestor servicii, este de remarcat că toate oraşele mici dispun de liceu sau altă formă de învăţământ secundar, precum şi de biblioteci publice, ceea ce face posibilă asigurarea în bune condiţii a funcţiei de educaţie a oraşelor mici.

În domeniul serviciilor financiare analiza relevă că un singur oraş, Negru-Vodă din judeţul Constanţa, nu dispune de filiala niciuneia dintre cele mai puternice 10 bănci din România. Cea mai apropiată unitate bancară se află la Mangalia, la aprox. 34 km, ceea ce creează probleme în accesul la creditare al populaţiei şi firmelor în partea de sud a judeţului Constanţa.

26 Analiza se bazează pe date statistice din anul 2005. Reforma Ministerului Sănătăţii din anul 2011 clasifică spitalele în funcţie de competenţă. Oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt grupate în Clasa a IV-a – competenţă de bază (ex. Panciu, Adjud, Mcin, etc), respectiv Clasa a V-a – competenţă limitată (ex. Eforie, Techirghiol, etc). Este important de menţionat că o serie de spitale au fost propuse pentru reprofilare şi transformarea lor în cămine de bătrâni (ex. Pătârlagele, sulina etc.) (Sursa: http://www.ms.gov.ro/?pag=53).

41

Analiza calitativă a serviciilor urbane pe oraşe indică faptul că un singur oraş dispune toate serviciile luate în calcul (fig. şi tabelul ), Adjud din judeţul Vrancea, explicabil şi prin funcţia de municipiu, singurul din regiune, pe care acesta o deţine. Cel mai puţin dotat oraş pentru a asigura servicii urbane este oraşul Negru-Vodă, care nu îndeplineşte un număr de 4 (bănci, spitale, judecătorie, hoteluri) dintre cei 7 indicatori analizaţi. Mai multe oraşe (Murfatlar, Bereşti) sunt deficitare în ceea ce priveşte serviciile medicale, serviciile judecătoreşti şi cele turistice şi de agrement. Astfel putem afirma că anumite oraşe mici nu pot asigura o serie de servicii urbane pentru populaţia rurală din hinterlandul său, funcţiile acestora fiind preluate de oraşele mijlocii sau mari. Odată cu creşterea conectivităţii şi accesibilităţii, este posibil ca aceste oraşe să îşi pardă în continuare din funcţiile sale, populaţia rurală deplasându-se spre oraşele mai mari, care oferă o diversitate mai mare de funcţii urbane.

Concluzionând, din analiza capacităţii oraşelor mici din Regiunea Sud-Est de a asigura servicii urbane pentru zona rurală înconjurătoare, putem spune următoarele:

oraşelor mici din regiune le lipsesc în primul rând funcţia turistică şi de agrement. Un număr de 19 dintre cel 24 de oraşe nu sunt dotate cu hoteluri, ceea ce creează o problemă în privinţa capacităţii lor de îndeplini condiţiile minime pentru a fi încadrate categoriei oraşelor;

funcţia de educaţie este asigurată în toate oraşele regiunii. Toate cele 24 de oraşe dispun de liceu sau altă formă de învăţământ secundar, precum şi biblioteci publice;

serviciile financiare sunt prezente în toate oraşele, cu excepţia unuia singur (Negru-Vodă); funcţia de municipiu pe care acesta o deţine, face din Adjud cel mai dotat centru urban din

punct de vedere al serviciilor urbane pe care le pune la dispoziţia spaţiilor rurale adiacente. La polul opus, Negru-Vodă este cel mai puţin pregătit pentru a asigura servicii urbane pentru spaţiile adiacente.

7.7. Dinamica economică a oraşelor mici

Acest capitol încearcă, folosind date statistice referitoare la numărul mediu de salariaţi, să scoată în evidenţă măsura în care oraşele mici se pot constitui ca piaţă a forţei de muncă în care sunt concentrate locuri de muncă, atât pentru locuitorii oraşului propriu-zis, cât şi pentru cei din spaţiul rural adiacent.

Din analiza datelor cu privire la forţa de muncă (numărul mediu de salariaţi) a oraşelor mici se desprind mai multe concluzii.

Fără nicio excepţie, numărul mediu de salariaţi a scăzut în toate oraşele mici din Regiunea Sud-Est, ceea ce demonstrează o reducere a activităţii economice în toate oraşele mici din regiune. Se poate spune astfel că oraşele mici din regiune nu au avut în perioada studiată o forţă de atracţie economică asupra populaţiei. Niciun centru urban nu a atras populaţie pentru că a înregistrat o dinamică economică, prin creşterea numărului de salariaţi, ci creşterea populaţiei înregistrată în anumite oraşe mici s-a datorat altor factori (ex. mişcare naturală pozitivă).

Cu anumite excepţii (Cernavodă, şi într-o oarecare măsură Măcin şi Nehoiu), oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt în mică măsură centre economice importante şi dinamice care să asigure o ocupare a forţei de muncă. O situaţie precară din punct de vederea al ocupării forţei de muncă prezintă oraşele Bereşti, Târgu Bujor, Însurăţei, Pogoanele, Băneasa.

Funcţional, oraşele mici din regiunea Sud-Vest prezintă o oarecare diversificare. Este de menţionat că, prezenţa litoralului Mării Negre în această regiune conferă multor oraşe funcţii balneoclimaterice (Techirghiol, Eforie, etc.). O altă activitate destul de frecventă ce caracterizează oraşele mici ale regiunii de dezvoltare Sud-Est o constituie cea de transport, respectiv cea de nod feroviar – Făurei, Mărăşeşti, dar şi funcţia portuară întâlnită la oraşele situate, fie pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ovidiu), fie pe Dunăre (Sulina, Isaccea, Măcin). Datorită prezenţei zonei

42

subcarpatice în judeţele Buzău şi Vrancea o serie de localităţi au funcţii agricole, cu specializare în viticultură, cum ar fi Odobeşti şi Panciu din judeţul Vrancea. Funcţie viticolă importantă deţine şi oraşul Murfatlar din judeţul Constanţa. Altele au funcţii agroindustriale fiind situate în arii profund rurale, ele devenind oraş tocmai datorită funcţiei de loc central pe care le îndeplinesc pentru aceste spaţii.Există un trend de modernizare a funcţiilor urbane înregistrat la majoritatea oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, cele mai multe dintre ele schimbându-şi profilul agricol, mai degrabă specifică aşezărilor rurale, cu funcţia de servicii specifică aşezărilor urbane. La un număr apreciabil de oraşe mici ponderea salariaţilor în agricultură a scăzut, crescând ponderea celor ocupaţi în servicii. În anul 2005 la un număr de 14 oraşe din 24 se înregistrează ponderi ale numărului mediu de salariaţi în sectorul servicii de peste 60%. Creşterea ponderii sectorului servicii se datorează practic unui efect pur statistic, în sensul în care, pe fondul scăderii fără excepţie a numărului mediu de salariaţi, scăderile din sectorul servicii au fost mai mici decât cele înregistrate în alte sectoare economice. Numai trei oraşe mici din regiune au înregsitrat în perioada analizată creşterei ale numărului mediu de salariaţi în sectorul servcii.

7.8. Dinamica numărului de locuinţe

De regulă, oraşele mici dispun de o calitate a vieţii superioară oraşelor mari şi metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viaţă urban, care le fac atractive pentru populaţie, fiind preferate îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.

De cele mai multe ori, mai ales când sunt situate în apropierea marilor oraşe, oraşele mici îndeplinesc funcţia de localităţi-dormitor, în care este cazată populaţia care are un loc de muncă în oraşele mai mari din apropiere (vezi cap. 4.3.3).

Pentru a identifica măsura în care anumite oraşe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est se pot constitui sau nu ca localităţi dormitor a fost analizată dinamica numărului total de locuinţe în perioada 1992-2005. Analiza evoluţiei acestora în perioada 1992-2005 ne relevă că, pe fondul restrângerii numărului locuinţelor din fonduri publice şi creşterea numărului locuinţelor din fonduri private, numărul locuinţelor a crescut în toate oraşele, cu excepţia oraşelor Pogoanele, Babadag şi Sulina. Oraşul Pogoanele a înregistrat cea mai mare restrângere a fondului de locuinţe, respectiv cu 25,4%, în contextul restrângerii numărului locuinţelor din fonduri publice.

În acelaşi timp s-a analizat dinamica numărului locuinţelor existente în comparaţie cu dinamica populaţiei pentru încerca să se surprindă în ce măsură cele două fenomene se corelează şi se suţin. Oraşele mici, mai ales atunci când se află la o distanţă relativ redusă faţă de un centru urban mai mare şi care are o dinamică economică pozitivă, pot atrage populaţie prin calitatea vieţii oferită.

Există o corelare puternică dintre dinamica pozitivă, atât a numărului populaţiei, cât şi a numărului locuinţelor cu nivelul de dezvoltare al judeţului, respectiv al oraşului reşedinţă de judeţ şi localizării în proximitatea imediată a acestuia, oraşele din judeţul Constanţa fiind cele care înregistrează o dinamică pozitivă pentru ambii indicatori. Pe de altă parte, localizarea în într-o zonă rurală (ex. Babadag, Pogoanele) sau izolat în reţeaua de aşezări (ex. Sulina) explică restrângerea numărului de locuinţe pe fondul scăderii sau stagnării dinamicii populaţiei.

Majoritatea oraşelor mici din regiune înregistează o creşetere a numărului de locuinţe pe fondul descreşeterii numărului populaţiei. Creşterea numărului locuinţelor în paralel cu scăderea numărului populaţiei în aceste localităţi poate fi pusă şi pe seama migraţiei externe a populaţiei tinere la muncă în străinătate care aleg să investească în construcţia de locuinţe.

Introducerea în ecuaţie a evoluţiei numărului mediu de salariaţi (vezi cap. 7.7), care a înregistrat o scădere în toate oraşele regiunii, şi corelarea cu dinamica numărului de locuinţe ne relevă faptul că creşterea numărului de locuinţe în oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est nu a fost

43

generată de o atragere a populaţiei ca urmare a unei dinamici pozitive a dezvoltării economice, ci, cel mult, ca urmare a unei evoluţii pozitive a populaţiei, susţinută în principal de sporul migratoriu pozitiv.

Ceea ce se observă din analiza corelată a acestor date statistice şi indicatori este că numărul de locuinţe a crescut în majoritatea oraşelor mici din regiune, dar numai în anumite cazuri această dinamică pozitivă este corelată şi cu o creşetere a numărului populaţiei. Mai mult, doar oraşele Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu înregistrează un spor migratoriu pozitiv şi poate explica creşterea numărului locuinţelor pe seama migraţiei populaţiei. Atfel se poate spune că, acolo unde dinamica pozitivă a numărului locuinţelor se corelează cu dinamica pozitivă a populaţiei (Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu), pe fondul scăderii numărului mediu de salariaţi, se transformă din ce în ce mai mult în localităţi dormitor.

Totuşi, analiza trebuie privită precaut, atâta timp cât datele statistice limitate nu permit o analiza diferenţiată a populaţiei în funcţie de locul de rezidenţă şi locul de muncă, fiind dificil de apreciat cu exactitate intensitatea şi gradul în care oraşele mici din regiunea de dezvoltare îndeplinesc funcţia de locuire (dormitor).

7.9. Potenţialul de dezvoltare turistică

Analiza punctajului potenţialului de dezvoltare turistică rezultate din studiile de fundamentare a PATN – Zone turistice ne indică faptul că, în cea mai mare parte, oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est beneficiază de un potenţial de dezvoltare turistic mediu. Aceasta se traduce prin faptul că aceste oraşe dispun de anumite resurse turistice şi infrastructură turistică şi tehnică care să susţină acest sector, fără însă a excela şi a putea fi folosit ca un domeniu care să influenţeze şi să conducă într-o manieră decisivă la creşterea şi dezvoltarea oraşului.

Dacă analizăm punctajul exclusiv obţinut pentru potenţialul resurselor turistice se observă că cel mai ridicat potenţial îl înregistrează Sulina (29 puncte dintr-un maxim de 50). Poziţia izolată în sistemul urban, accesul dificil către localitate, dar şi infrastructură turistică şi tehnică neadecvată sunt elemente care se repercutează asupra exploatării în scop turistic a potenţialului existent27. Conform Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 privind Lista Monumentelor Istorice, oraşul Sulina are cea mai mare concentrare de monumente din regiune (31 de monumente de interes naţional şi local), dispunând de biserici, clădirile civile urbane, etc.

Alte oraşe cu resurse turistice relativ ridicate sunt Techirghiol (resurse turistice antropice, dar şi naturale), Eforie (resurse turistice naturale) şi Murfatlar (resurse turistice antropice).

Oraşele cu cele mai reduse resurse turistice, care au obţinut un punctaj mai mic de 5 puncte sunt Făurei, Ianca, Însurăţei, Pogoanele, fiind lipsite atât de resurse turistice naturale, cât şi resurse turistice antropice.

Se poate spune că, în general, oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est dispun de un patrimoniu natural şi cultural relativ diversificat, dar fără a putea fi „folosit”, cu anumite excepţii, drept vector pentru dezvoltarea oraşelor. Majoritatea oraşelor mici din regiune dispun de anumite resurse turistice antropice şi naturale şi acestea pot constitui elemente dintr-o strategie mai largă a dezvoltării oraşelor.

Există în regiunea de dezvoltare Sud-Est un număr redus de oraşe mici în care resursele turistice, naturale sau antropice, pot oferi o bază solidă pentru elaborarea unei strategii pentru dezvoltare turistică. Poate cel mai îndreptăţit oraş din acest punct de vedere este oraşul Sulina, care dispune de resurse turistice antropice şi naturale cu potenţial ridicat. De altfel, oraşul Sulina, localizat în

27 Recent a fost lansată spre dezbatere publică Strategia Deltei Dunării pentru perioada 2011-201544

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, deţine statutul de Zonă de interes naţional prin Legea nr. 345/06.07.2001 prin care este declarat obiectiv de interes naţional. Celelalte oraşe cu pronunţate resurse turistice sunt Eforie şi Techirghiol, oraşe turistice prin definiţie, pentru care provocarea cea mai mare este, pe de-o parte creşterea calităţii serviciilor turistice, iar pe de altă parte, dezvoltarea turismului şi în sezonul rece.

7.10. Poziţia şi rolul oraşelor mici în cadrul sistemului de aşezări regional

Ianoş I., 2004 observă că sistemul urban al regiunii de dezvoltare Sud-est, spre deosebire majoritatea regiunilor de dezvoltare, se caracterizează prin sisteme urbane fragmentate, dispunând de o morfologi bipolară, axat pe oraşele Galaţi şi Constanţa. Oraşul Galaţi face parte din sistemul de aşezări al Moldovei, dominând partea sudică a acesteia. Aproape întreaga reţea urbană a Munteniei este dominată de Capitală, o mai mare independenţă funcţională prezentând oraşul Brăila, care s-a dezvoltat în strânsă conexiune cu oraşul Galaţi, situat în apropiere, constituind cea mai mare concentrare bipolară a ţării. În Dobrogea, Constanţa domină sistemul de aşezări, sistemul urban având un caracter excesiv monocentric, ca şi în cazul Munteniei. De altfel, o caracteristică principală a sistemelor urbane regionale de dimensiuni reduse, aşa cum este cel al Dobrogei, o constituie hipertrofierea capitalei regionale (Ianoş I., 2004).

Oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie baza sistemelor urbane (fig. 30) aparţinând subsitemelor centrate pe cele trei oraşe coordonatoare astfel:

oraşele mici din judeţul Buzău (Nehoiu, Pătârlagele şi Pogoanele) se subsumează sistemului Munteniei, centrat pe capitala Bucureşti;

oraşele mici din judeţele Constanţa (Murfatlar, Băneasa, Cernavodă, Eforie, Hârşova, Negru-Vodă, Ovidiu, Techirghiol) şi Tulcea (Isaccea, Babdag, Sulina) se subsumează sistemului Dobrogei, centrat pe municipiul Constanţa. O particularitate o constituie oraşul Măcin, din judeţul Tulcea, care face parte din sistemul centrat pe Galaţi-Brăila;

oraşele mici judeţele Brăila (Făurei, Ianca, Însurăţei), Vrancea (Adjud, Mărăşeşti, Panciu, Odobeşti) şi Galaţi (Târgu Bujor şi Bereşti) sunt centrate pe gruparea Galaţi-Brăila.

În concluzie, se poate spune că oraşele mici din regiune de dezvoltare Sud-Est au un loc bine definit în structura sistemului de aşezări – formează baza ierarhiei urbane fiind centre ale sistemelor de aşezări locale (Deică P., 1984).

7.11. Poziţia şi rolul oraşelor mici în reţeaua regională de aşezări

Poziţia oraşelor mici în cadrul reţelei regionale de aşezări indică tipul de strategie şi funcţiile şi rolurile principale pe care oraşele ar trebui să le îndeplinească în teritoriu: deconcentrarea marilor oraşe, centru coordonator pentru spaţiile rurale întinse etc. În acelaşi timp, poziţia lor spaţială în cadrul regiunii şi a reţelei de aşezări şi, coroborat cu actualul stadiu de dezvoltare urbană, poate constitui un indiciu asupra viabilităţii acestor oraşe în viitor.

Viitorul unui oraş este totdeauna greu de prezis pe termen mediu sau lung. Situarea unui oraş în raport cu celelalte cu care formează un sistem constituie un element important în analiza evoluţiei oraşului respectiv. Evaluate în termenii poziţiei geografice, dimensiunii relative şi specializării, se poate trage o concluzie cu privire la dependenţa istorică, la adaptarea anterioară a oraşului, la traiectoria sa evolutivă, iar pe de altă parte asupra efectelor concurenţei exercitate asupra sa de către celelalte oraşe.

În contextul globalizării principalii poli urbani regionali, capitalele sistemelor urbane (Constanţa, Brăila-Galaţi) îşi consolidează poziţiile lor, în timp ce oraşele mici şi, deopotrivă cele mijlocii, sunt condamnate a stagnare sau sunt afectate în mare măsură de fenomenul de declin urban.

45

O dezvoltare specifică poate fi anticipată pentru oraşele mici situate în zona de influenţă a oraşelor mari (Ovidiu, Murfatlar, Panciu, Odobeşti, etc). Ţinând cont de amploarea fenomenului de suburbanizare care se va accentua în următoarea perioadă, oraşele mici pot asigura locuinţe de bună calitate pentru populaţia care va lucra în oraşele mari (Constanţa şi Focşani) sau se pot oferi pentru dislocarea unor activităţi productive sau non-productive. Pentru unele dintre ele, pe viitor, cel mai mare risc îl poate constitui pierderea identităţii, în măsura în care dezvoltarea ulterioară a oraşelor mari va îngloba aceste aşezări.

Fig. Poziţia oraşelor mici în cadrul reţelei regionale de aşezări din Regiunea de dezvoltare Sud-Est

Oraşele mici cu un insuficient hinterland sau cu funcţii urbane insuficient conturate (ex. Bereşti, Tg. Bujor, etc.), generate şi de declararea arbitrară a oraşelor din perioada comunistă, sunt aşteptate în perioada imediat următoare a se ruraliza gradual. Există însă şi posibilitatea, ca, pentru viitorul îndepărtat, în funcţie şi de evoluţia economică, aceste oraşe, situate în zonele rurale izolate, marginale, să îşi consolideze funcţiile urbane pentru spaţiile rurale pe care le polarizează. Ţinând cont de lipsa competiţiei din partea oraşelor mari, prezervarea funcţiilor sale urbane ca centre ale arealelor rurale va deveni necesară. Este de aşteptat ca o parte a oraşelor regiunii de dezvoltare Sud-Est îşi vor păstra funcţiile în viitorul apropiat (ex. Cernavodă, Eforie, Techirghiol, Făurei, etc.). Oraşele mici vor continua să constituie elemente importante pentru dezvoltarea spaţiului rural (ex. Adjud), pentru asigurarea unui alt stil de viaţă oferit populaţiei şi conservarea identităţii regionale şi locale în procesul globalizării (ex. Sulina).

O altă posibilitate de menţinere şi dezvoltare a oraşelor mici o constituie sprijinirea specializării lor. Specializarea industrială va rămâne la fel, deşi numărul oraşelor cu specializare industrială a scăzut şi este de aşteptat să scadă din cauza dislocării industriilor tradiţionale, care vor fi înlocuite de funcţiile de servicii. Specializarea oraşelor mici în sectorul terţiar este de aşteptat să joace un rol şi mai proeminent şi cu deosebire în turism, ţinând cont de valenţele turistice ale Regiunii de dezvoltare Sud-Est (ex. Eforie, Techirghiol, şi eventual Sulina).

46

8. Concluzii şi recomandări privind rolul oraşelor mici în dezvoltarea intraregională

Succesul dezvoltării oraşelor mici este influenţat, atât de factori endogeni, cât şi de cei exogeni. Factorii şi forţele responsabile pentru creşterea economică a oraşelor mici sunt numeroşi şi menţionăm: localizare, zonă de influenţă/hinterland, dotarea infrastructurală şi calitatea resurselor umane, etc. În afara acestor factori care ţin de oraşul propriu-zis, oraşele mici sunt afectate într-o măsură destul de mare, de evoluţia economiei la nivel naţional sau regional, de trendurile de dezvoltare la nivel macroteritorial, declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, etc.

Reţeaua oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est este rezultatul unor procese şi factori diferiţi de-a lungul istoriei, caracterizându-se prin eterogenitate din punct de vederea al etapelor de apariţie. În acelaşi timp, constituie o reţea stabilă în timp şi spaţiu, cu o existenţă îndelungată ce coboară în antichitate şi, mai târziu, în epoca feudală (ex. Hârşova, Isaccea, Babadag, Măcin).

Momentele de apariţie ale oraşelor, dar mai ales factorii care au determinat apariţia lor au o influenţă asupra evoluţiei lor, oraşele apărute în perioada comunistă, ca urmare a deciziilor politice şi mai puţin din raţiuni fireşti, au înregistrat scăderi demo-economice, fiind afectate de reducerea numărului populaţiei, scăderea activităţilor economice şi creşterea şomajului.

Problemele specifice ale oraşelor mici nu pot fi rezolvate în afara sistemului unitar de aşezări, evoluţia lor fiind strâns legată de cea a sistemelor urbane naţionale şi regionale din care fac parte. Oraşele mici din regiune, ca de altfel şi al nivel naţional, cresc ca număr şi scad ca pondere a populaţiei în total populaţie în perioadele de creştere urbană şi scad sau stagnează ca număr şi creşte ponderea populaţiei în total populaţie în perioadele de descreştere urbană. Totodată, există o relaţie invers proporţională între creşterea economică regională/naţională şi creşterea populaţiei oraşelor mici: oraşele mici înregistrează o dinamică pozitivă atunci când creşterea economică este negativă şi invers, populaţia oraşelor mici scade atunci când există o creştere economică pozitivă regională/naţională. Mai mult, există şi o corelaţie destul de puternică între nivelul naţional urban al dinamicii populaţiei şi cel al oraşelor mici din regiune, cele două componente evoluând în aceleaşi coordonate, oraşele mici practic neavând soluţii de contracarare a acestui fenomen.

Distanţa faţă de centrul coordonator judeţean şi importanţa economică a acestuia îşi pune amprenta asupra dinamicii demografice a oraşelor mici. Analiza accesibilităţii rutiere corelată cu dinamica populaţiei, considerată un indicator destul de relevant pentru creşterea sau descreşterea oraşelor, indică faptul că cu cât oraşul mic este situat la o distanţă mai mare faţă de municipiul reşedinţă de judeţ cu atât oportunităţile de dezvoltare sunt mai scăzute, iar oraşul este condamnat la declin sau stagnare. În acelaşi timp, nivelul de dezvoltare judeţean are o influenţă majoră în dinamica demografică a oraşelor mici, oraşele cu dinamică pozitivă fiind localizate în judeţele (ex. Constanţa) cu un nivel mai ridicat de dezvoltare.

În ceea ce priveşte gradul de echiparea al oraşelor mici şi capacitatea acestora de a asigura servicii urbane pentru zona rurală înconjurătoare putem spune că oraşelor mici din regiune le lipsesc în primul rând funcţia turistică şi de agrement, asigurând în schimb funcţia de educaţie. Toate cele 24 de oraşe dispun de liceu sau altă formă de învăţământ secundar, precum şi biblioteci publice. Nu întotdeauna oraşele mici localizate în spaţii profund rurale, care ar trebui să polarizeze întreaga zonă rurală sunt bine echipate din acest punct de vedere. Negru-Vodă, care polarizează o întinsă suprafaţă rurală în Sudul judeţului Constanţa este cel mai puţin pregătit pentru a asigura servicii urbane pentru spaţiile adiacente.

În perioada de tranziţie, cele mai multe dintre oraşele mici şi-au menţinut un grad scăzut de dezvoltare şi un grad ridicat de ruralitate. Fără nicio excepţie, numărul mediu de salariaţi a scăzut

47

în toate oraşele mici din Regiunea Sud-Est, ceea ce demonstrează o reducere a activităţii economice în toate oraşele mici din regiune. Prin urmare, putem afirma, corelat şi cu dinamica populaţiei, că niciun centru urban nu a atras populaţie pentru că a înregistrat o dinamică economică, ci mai degrabă creşterea populaţiei s-a datorat unei dinamicii pozitive a creşterii naturale.

Cu anumite excepţii (Cernavodă, dar şi Măcin şi Nehoiu), oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt în mică măsură centre economice importante şi dinamice care să asigure o ocupare a forţei de muncă.

Funcţional, oraşele mici din regiunea Sud-Vest prezintă o oarecare diversificare. Este de menţionat că, prezenţa litoralului Mării Negre în această regiune conferă multor oraşe funcţii balneoclimaterice (Techirghiol, Eforie, etc.). O altă activitate destul de frecventă ce caracterizează oraşele mici ale regiunii de dezvoltare Sud-Est o constituie cea de transport, respectiv cea de nod feroviar – Făurei, Mărăşeşti, dar şi funcţia portuară întâlnită la oraşele situate, fie pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ovidiu), fie pe Dunăre (Sulina, Isaccea, Măcin). Datorită prezenţei zonei subcarpatice în judeţele Buzău şi Vrancea o serie de localităţi au funcţii agricole, cu specializare în viticultură, cum ar fi Odobeşti şi Panciu din judeţul Vrancea. Funcţie viticolă importantă deţine şi oraşul Murfatlar din judeţul Constanţa. Altele au funcţii agroindustriale fiind situate în arii profund rurale, ele devenind oraş tocmai datorită funcţiei de loc central pe care le îndeplinesc pentru aceste spaţii.

Există un trend de modernizare a funcţiilor urbane înregistrat la majoritatea oraşelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, cele mai multe dintre ele schimbându-şi profilul agricol, mai degrabă specifică aşezărilor rurale, cu funcţia de servicii specifică aşezărilor urbane.

De cele mai multe ori, oraşele mici dispun de o calitate a vieţii superioară oraşelor mari şi metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viaţă urban, care le fac atractive pentru populaţie. Oraşele mici înregistrează mărimea optimă, asigurând un echilibru între externalităţile negative (poluare, congestie etc.) şi cele pozitive ale urbanizării (costuri de tranzacţionare scăzută, etc.), şi din această cauză ele sunt preferate, îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.Atunci când sunt situate în apropierea marilor metropole, de cele mai multe ori ele îndeplinesc funcţia de localităţi-dormitor, în care este cazată populaţia care are un loc de muncă în metropolă. Dinamica numărului de locuinţe, corelată cu dinamica populaţiei şi a numărului mediu de salariaţi ne arată faptul că pentru anumite oraşe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est (ex. Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu, Negru-Vodă), pentru care creşterea numărului de locuinţe se corelează cu dinamica pozitivă a populaţiei, susţinută în principal de migraţie, în contextul scăderii numărului mediu de salariaţi se transformă din ce în ce mai mult în localităţi-dormitor.

Funcţiile culturală şi de turism capătă din ce în ce mai mare importanţă în oraşele mici, întărirea şi promovarea turismului reprezentând o soluţie pentru dezvoltarea comunităţii. Se poate spune că, în general, oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est dispun de un patrimoniu natural şi cultural relativ diversificat, dar fără a putea fi „folosit”, cu anumite excepţii, drept vector pentru dezvoltarea oraşelor şi bază solidă pentru elaborarea unei strategii pentru dezvoltare turistică. Majoritatea oraşelor mici din regiune dispun de anumite resurse turistice antropice şi naturale şi acestea pot constitui elemente dintr-o strategie mai largă a dezvoltării oraşelor. Poate cel mai îndreptăţit oraş din acest punct de vedere este oraşul Sulina, care dispune de resurse turistice antropice şi naturale cu potenţial ridicat. Celelalte oraşe cu pronunţate resurse turistice sunt Eforie şi Techirghiol, oraşe turistice prin definiţie, pentru care provocarea cea mai mare este, pe de-o parte creşterea calităţii serviciilor turistice, iar pe de altă parte, dezvoltarea turismului şi în sezonul rece.

48

Vulnerabilitatea oraşelor mici declarate în perioada comunistă, fără o bază justificată şi care nu au istorie îndelungată, se manifestă şi în imposibilitatea elaborării unei strategii alternative de dezvoltare, în lipsa unei baze economice solide a oraşului care să susţină dezvoltarea sa.

Oraşul mic reprezintă elementul care face legătura dintre reţeaua rurală şi cea urbană dintr-un sistem de aşezări, oraşul mic aflându-se, de cele mai multe ori, plasat la partea inferioară a sistemelor urbane şi la cea superioară sistemelor rurale. Oraşele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie baza sistemului urban al regiunii de dezvoltare Sud-Est format din subsitemele centrate pe cele trei oraşe coordonatoare: Bucureşti, Brăila-Galaţi şi Constanţa.

Locul şi poziţia pe care fiecare oraş mic îl deţine în cadrul reţelei de aşezări este, deosebit de important prin prisma evidenţierii funcţiunilor pe care acesta le îndeplinesc pentru regiune. În funcţie de poziţia pe care oraşele mici le deţin în cadrul structurii de aşezări se poate stabili strategia de dezvoltare la nivel regional pentru fiecare oraş în funcţie de poziţia sa în reţeaua de aşezări: altele sunt obiectivele şi funcţiunile pe care le îndeplineşte un oraş mic, aflat în zona de influenţă a marilor aglomerări urbane, după cum alta este strategia de urmat pentru un oraş mic care polarizează o întinsă suprafaţă rurală.

În acest context, o dezvoltare specifică poate fi anticipată pentru oraşele mici situate în zona de influenţă a oraşelor mari (Ovidiu, Murfatlar, Panciu, Odobeşti, etc). Ţinând cont de amploarea fenomenului de suburbanizare care se va accentua în următoarea perioadă, oraşele mici pot asigura locuinţe de bună calitate pentru populaţia care va lucra în oraşele mari sau se pot oferi pentru dislocarea unor activităţi productive sau non-productive. Cel mai mare risc constă în faptul că ele sunt pasibile de pierderea identităţii, fiind ulterior înglobate şi percepute ca părţi ale oraşelor respective. Totodată, una dintre provocările cu care se vor confrunta oraşele mici situate în ariile de influenţă a marilor oraşe va fi cuplarea dezvoltării economice cu problemele de mediu.

Oraşele mici cu un insuficient hinterland sau cu funcţii urbane insuficient conturate (ex. Bereşti, Tg. Bujor, etc.), generate şi de declararea arbitrară a oraşelor din perioada comunistă, sunt aşteptate a se ruraliza gradual. Cu siguranţă că, pentru viitorul îndepărtat, ţinând cont şi de evoluţia economică, aceste oraşe, situate în zonele rurale izolate, marginale, îşi vor consolida funcţiilor urbane pentru spaţiile rurale pe care le polarizează. Ţinând cont de lipsa competiţiei din partea oraşelor mari, prezervarea funcţiilor sale urbane ca centre ale arealelor rurale va deveni necesară şi fără dubiu.

Este recunoscut faptul că punctul de plecare al oricărei politici publice eficiente este acela de a avea la dispoziţie şi a dispune de o bază de date statistice care să surprindă elementele vitale ale dezvoltării socio-economice a societăţii. Prin urmare îmbunătăţirea sistemului de date statistice pentru relevarea fenomenelor şi proceselor socio-economice la un moment dat şi în timp istoric este esenţială pentru elaborarea unei politici sau planificări la nivel regional şi intraregional. Exemplificăm aici lipsa din catalogul datelor statistice şi a anchetelor statistice a informaţiilor, deosebite de importante pentru identificarea fenomenelor socio-economice la nivel regional şi intraregional, a fenomenului navetismului ce implică deopotrivă cunoaşterea locului de rezidenţă şi a locului de muncă al populaţiei.

Se impune, dacă nu la nivel legislativ, cel puţin pentru elaborarea politicilor teritoriale o nouă metodă de definire şi delimitare a oraşelor, inclusiv a oraşelor mici. În elaborarea unor politici eficiente la nivel regional şi intraregional este foarte important pentru a clarifica şi a pune de acord oraşul, ca entitate administrativă, cu oraşul ca expresie a funcţiilor sale socio-economice, a cărei influenţă se extinde dincolo de graniţele administrative.

O mare provocare o constituie gândirea limitată la graniţele administrative. Fiecare oraş este concentrat cu propria-i situaţie în interiorul graniţelor sale. Nu există gândire multilaterală la un nivel politic dincolo de limitele administrative şi prea puţin se gândeşte când vorbim de planificare spaţială la zone funcţionale şi nu la limite administrative.

49

În acest context considerăm că este nevoie de o întărire a legislaţiei referitoare la asocierea dintre unităţile administrativ-teritoriale şi promovarea în comun a unor strategii de dezvoltare („parteneriatul urban-rural”). Oraşul, respectiv spaţiul rural, nu trebuie să mai fie văzute drept entităţi separate pentru care sunt elaborate şi implementate politici specifice, ci este necesară elaborarea politici atât la nivel regional, cât şi intraregional, care să cuprindă atât oraşul propriu-zis, cât şi zona înconjurătoare în care acesta se află ancorat. Politicile şi strategiile care urmăresc dezvoltarea oraşelor mici trebuie să ţină cont de interacţiunile sectoriale dintre spaţiul urban şi rural. Este importantă astfel crearea, inclusiv la nivel legislativ, a unui cadru care să influenţeze cooperarea între unităţile administrativ-teritoriale pentru dezvoltarea şi elaborarea de strategii de dezvoltare comune.

Literatura de specialitate, dar şi informaţiile empirice evidenţiază caracterul heterogen al oraşelor mici, atât din punct de vedere funcţional (bază economică, performanţele economice, specializarea socio-economică, resursele naturale existente, distribuirea veniturilor şi a puterii de cumpărare etc.), cât şi din punct de vedere al poziţiei geografice (poziţia în cadrul regiunii şi de accesul la principalele căi de comunicaţii, accesibilitate la pieţe, etc) şi atrage atenţia asupra importanţei acestor aspecte în formularea unei politici publice care să acorde o importanţă rolului oraşelor mici în dezvoltarea socio-economică. Prin urmare, considerăm că este dificil de elaborat o politică dedicată exclusiv oraşelor mici, întrucât aşa cum am menţionat, fiecare oraş trebuie analizat în funcţie de specificul regiunii în care se află şi în funcţie de poziţionarea în spaţiu.

Identificarea şi cooperarea între politicile publice, sectoriale sau teritoriale, este astfel vitală pentru creşterea viabilităţii economice şi sociale a oraşelor mici.

Oraşele mici ar trebui să joace un rol important în primul rând în politicile şi strategiile de dezvoltare regionale şi ale politicii urbane. În politica regională şi cea spaţială oraşele mici trebuie să fie entităţi spaţiale care să îndeplinească funcţia de noduri în sistemul urban sau în regiunile slab dezvoltate. Totodată, în politica de dezvoltare regională trebuie ţinut cont de faptul că dezvoltarea oraşelor mici se face în cadrul zonele metropolitane (conceptul „city-regions”) sau, după caz, ţinând cont de spaţiul rural pe care îl polarizează.

Oraşele mici care întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte dezvoltarea economică au posibilitatea de a promova o dezvoltare urbană prin îmbunătăţirea unor factori „soft”, cum ar fi, de exemplu, funcţia culturală şi de turism. Revitalizarea urbană prin renovarea şi conservarea centrelor/monumentelor istorice constituie o opţiune strategică de luat în seamă pentru oraşele mici care au un trecut istoric, putând contribui astfel la creşterea economică a acestora.

O atenţie deosebită trebuie acordată politicilor care conduc la creşterea competitivităţii economice şi îmbunătăţirea gradului de atractivitate a acestora. Strategiile privind creşterea competitivităţii economice a oraşelor mici nu trebuie să neglijeze legăturile cu mediul economic local, dar în acelaşi timp ele trebuie să ţină cont şi să promoveze specificul local regional. Politicile publice, atunci când au în vedere dezvoltarea oraşelor mici, ar trebui concentrate, pentru a schimba calitatea unei locaţii, asupra investiţiilor în infrastructura fizică, rutieră, de telecomunicaţii, etc.

Alte politici care ar trebui să includă o componentă pentru oraşele mici: politica de dezvoltarea rurală (diversificare economică, furnizarea de servicii publice etc), politica socială (coeziune socială, forţă de muncă, etc), politica în domeniul mediului (contrabalansând extinderea necontrolată a oraşelor sau concentrarea creşterii în câteva oraşe mari), politica în domeniul transportului (oraşele mici, ca noduri de transport în zonele metropolitane şi rurale).

50

Schimbul de experienţă între oraşele care au condiţii similare constituie una dintre metodele de îmbunătăţire a capacităţii oraşului de a răspunde provocărilor inerente dezvoltării economice. Cea mai mare provocare o constituie replicarea acestor exemple de bună practică în alte comunităţi. Dar, aceste exemple de bună practică sunt, de cele mai multe ori, valabile la un anumit moment în timp şi se întâmplă în oraşe/comunităţi cu resurse/condiţii specifice şi elite conducătoare diferite. Transferabilitatea exemplelor de bună practică este limitată de condiţiile şi circumstanţele specifice şi personalitatea diferită a oraşelor mici.

Pe de altă parte, având în vedere mărimea lor, oraşele mici manifestă avantaje incontestabile dacă ne gândim la guvernanţa locală (administraţie): ele sunt mult mai uşor de manageriat şi sunt foarte aproape de cetăţeni ceea ce facilitează procesul participării la luarea deciziilor. Majoritatea oraşelor mici se confruntă, însă, cu lipsa resurselor materiale şi umane ceea ce face aproape imposibilă elaborarea şi implementarea unei strategii de dezvoltare economică.

Concluzionând putem afirma că succesul dezvoltării oraşelor mici poate fi asigurat numai printr-o tratare într-o manieră integrată şi prin cooperarea politicilor publice relevante, atât sectoriale, cât şi teritoriale.

Fără îndoială că datele statistice limitate şi complexitatea rolului pe care oraşele mici îl pot juca în dezvoltarea intraregională necesită o aplecare mai aprofundată asupra fiecărui din aceste aspecte identificate în lucrarea de faţă. Astfel considerăm necesar ca temele pentru cercetările viitoare privind rolul oraşelor mici pe care îl joacă în dezvoltarea intraregională şi regională sau echilibrată a teritoriului să acorde o mai mare atenţie fiecărui aspect.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adam Brigitte (2006) Medium-sized cities in urban regions, European Planning Studies, Vol. 14, No. 4

2. Aldskogius Goran Urban Policy in the structural policy of European Union, CERUM Working Paper, No. 21

3. Bachtler John, Yuill Douglas (2001, August) Policies and strategies for regional development: a shift in paradigm?, Regional and Industrial Policy Research Paper, Nr. 46

4. Bailly S. Antoine The Region : A basic Concept for understanding local Areas and Global Systems, Cybergeo, Fragments of regional science in honour of Jean Paelinck, article 42, http://www.cybergeo.eu/index333.html, accesat în luna Septembrie 2009

5. Baker Jonathan (1990) Small town Africa. Studies in urban-rural interaction, Seminar proceedings No. 23, The Scandinavian Institute of African Studies http://books.google.com/books?id=8zLEEUplPmIC&pg=PA51&dq=small+and+intermediate+urban&hl=en&ei=FPw0TqyXD8mF-wbjwtz_DA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDkQ6AEwAw#v=onepage&q=small%20and%20intermediate%20urban&f=false, accesat în luna iulie 2011

6. Barro Robert J., Sala-i-Martin Xavier (1999) Economic growth, Cambridge, MA: MIT Press

7. Benedek Jozsef, Kurko Ibolya (2010), Evoluţia şi caracteristicile disparităţilor teritoriale din România, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos şi Benedek Jozsef

8. Benna G. Umar (1996) New towns in national and Regional development: Lessons from Jubail Industrial City in Saudi Arabia, Journal of King Saud University, Arhitecture & Planning Vol. 8, No 1 (1996)

9. Brennan Christiana, Hackler Darrene, Hoene Christopher (2005) Demographic changes in small cities 1990 to 2000, Urban Affairs Review, Vol. 40, No 3

51

10. Cappellin Riccardo (2000) Urban agglomeration and regional development policies in an enlarged Europe, în „Spatial Change and interregional flows in integrating europe – Essay in honour of Karin Peschel,” Physica-Verlag, Heidelberg, pg. 117-129

11. Carlino Gerald A. (2005) The Economic role of cities in the 21st century , Business Review, Issue Q3, pg. 9-15

12. Cândea Melinda, Erdeli George (1981) Consideraţii asupra spaţiului urban în România, St. Cercet. Geol., Geogr., seria geografie, tom XXVIII, Bucureşti

13. Constantin Luminiţa Daniela (2004) a. Elemente fundamentale de economie regională, Editura ASE, Bucureşti

14. Constantin Luminiţa Daniela (2004) b. Strategia şi politica regională în România, Administraţie şi management Public, Nr. 2

15. Courtney Paul, Errington Andrew (2003) Small towns as „sub-poles” in European rural development, Agricultural Economics Society Annual Conference, University of Playmaouth

16. Cristea Marius (2010) Dimensiunea urbană a politicii de coeziune, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos şi Benedek Jozsef

17. Cucu Vasile (1970) Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti18. Cucu Vasile (1973) România. Cartea de vizită a oraşelor, Editura pentru Turism,

Bucureşti19. Cucu Vasile, Cândea Melinda, Nancu Daniela (1987) Fenomenul urban în

Subcarpaţii româneşti, Terra, Nr. 420. Duham D. (1991) Agricultural growth and rural industry: some reflections on the

rural growth linkages debate, ISS Working paper Series, No. 114, The Hague21. Daniels L. Thomas (1989), Small Town Economic Development: Growth or

Survival?, Journal of Planning Literature, vol 4, 413, SAGE Publications22. Daniels L. Thomas, Lapping M.B. (1987) Small town triage: A rural settlement

policy for American Midwest, Journal of Rural Studies, 3, 3: 273-28023. Dawkins Casey G. (2003) Regional development theory: Conceptual Foundations,

Classic works, and recent developments, Journal of Planning Literature, SAGE Publications24. Deică Petre (1984) Rolul oraşelor mici în structura teritorială a economiei

naţionale, Bul. Soc. St. Geogr., Bucureşti25. Deică Petre, Cândea Melinda, Erdeli George (1984) Dinamica şi căile de creştere

a oraşelor, Geografia României, Geografie umană şi economică, II, Editura Academiei26. Deică Petre, Erdeli George (1994) Les petites villes de Roumanie, Institutul de

Geografie al Academiei Române, Bucureşti27. De Michelis Nicola (2008) Regional Convergence: A Relevant Measure of Policy

Success?, CESifo Forum 128. Dumitrescu Bianca (2008) Oraşele monoindustriale din România. Între

industrializare forţată şi declin economic, Editura Universitară, Bucureşti 29. Dutt Ashok K (1970) A comparative study of regional planning in Britain and

The Netherlands, The Ohio Journal of Science, Vol. 70, No. 630. Easterly W., Levine R. (2000) It’s not factor accumulation: Stylized facts and

Growth models, World Bank 31. Erdeli George, Braghină Cristiana (1997), Consideraţii geografice asupra

transportului feroviar şi rutier din România în perioada de tranziţie economică, Comunicări de Geografie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

32. Erdeli George, Cândea Melinda, Braghină Cristian, Castachie Silviu, Zamfir Daniela (1999) Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti

33. Fox Karl A., Kumar Krishna T. (1994) The functional economic area: Delineation and implications for economic analysis and policy, Urban-regional economics, social system accounts, and eco-behavioral science: Selected writings of Karl L. Fox James L. Prescott , Paul van Moeskeke, and Jati K. Sengupta, eds. Ames: Iowa State University Press

34. Gill Indermit, Kharas Homi (2007) An East Asian Renaissance – Ideas for Economic Growth, World Bank

52

35. Glaeser Edward L. (1998) Are cities dying?, The Journal of Economic Perspective, Vol. 12, No. 2, pp. 139-160

36. Hardoy Jorge E. şi Satterthwaite David (editori) (1986) Small And Intermediate Urban Centers: Their Role In National And Regional Development In The Third World, Hodder and Stoughton in association with International Institute for Economic Development

37. Hardoy Jorge E. şi Satterthwaite David (1988) Small and intermediate urban centers in the third world: what role for government?, Thirld World Planning Review, Vol. 1. No. 1

38. Henderson Vernon (2000) The effects of urban concentartion on economic growth, Working paper 7503, Cambridge, MA: National Bureau of Economic Research

39. Herbers J. (1986) The new heartland, New York: Times Books40. Hinderink Jan, Titus Milan (2002) Small towns and regional development:Major

findings and policy implications from comparative research, în Urban Studies, Vol. 39, No. 341. Hoover Edgar M., Giarratani Frank (1985) Introduction to regional economics,

3d ed. New Zork: Knopf42. Ianoş Ioan (1982) Locul şi rolul oraşelor mici în reţeaua naţională de aşezări,

Terra, Nr. 343. Ianoş Ioan (1987) Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei,

Bucureşti.44. Ianoş Ioan, Tălângă Cristian (1994) Oraşul şi sistemul urban românesc în

condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Bucureşti45. Ianoş Ioan (1994) On the central place functions of the rural settlements in

Romania, RRGGG, Geographie, 3846. Ianos Ioan, Guran Liliana (1995) Comportamentul demografic recent al oraşelor

României, S.C.G., t XLII, Bucureşti47. Ianoş Ioan, Tălângă Cristian (1996) Structura şi dinamica funcţională a oraşelor

mici în România, Conferinţa naţională de geografie, vol. II, Timişoara48. Ianoş Ioan, Humeau J. P. (2001) Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura

Tehnică, Bucureşti49. Ianoş Ioan (2004) Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban

românesc, Editura Tehnică, Bucureşti50. Ianoş Ioan, Heller Wilfried (2006) Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Editura

Tehnică, Bucureşti51. Ionescu Claudia, Toderaş Nicolae (2007) Politica de dezvoltare regională, Editura

Tritonic, Bucureşti52. Jula Dorin (2002) Economie regională, Editura Estfalia, Bucureşti53. Kim Sukkoo (2008) Spatial inequality and economic development: theories, facts

and policies, Commission on Growth and Development, Washington54. Lamboy J. G. (1998) Economies of agglomeration and spatial development,

Inaugural Lecture, University of Utrecht55. Le Gleau Jean-Pierre, Pumain Denise, Saint-Julien Therese (1997) Towns of

Europe: to each country its definition, INSSE Studies, No. 6 56. Lin George C. S., Ma Laurence J.C. (1994) The role of towns in Chinese regional

development: the case of Guangdong Province, International Regional Science Review, SAGE Publications

57. Louv R. (1985) America II, New York, Penguin58. Mathur O. P. (1982) Small cities and national development, United Nations Centre

for Regional Development, Nagoya, Japonia 59. Mc Granahan David (2002) Regional convergence and divergence in the US,

1969-98, Working Party on Territorial Indicators, OECD60. Mehedinţi Simion (1994) Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Editura

Enciclopedică, Bucureşti

53

61. Meijers Evert, Romein Arie (2003) Realizing potential: Building Regional Organizing Capacity inpolycentric urban regions, European urban and regional studies, Vol. 10, No 2, SAGE Publications

62. Meijers Evert (2008) Summing small cities does not make a large city: Polycentric urban regions and the provision of cultural, leisure and sports amenities, Urban studies, Vol. 45, No 11, SAGE Publications

63. Meijers Evert, Sandberg Krister (2006) Polycentric development to combat regional disparities, The relation between polycentricity and regional disparities in European countries, ERSA

64. Meyer Dietmar, Lackenbauer Jorg (2005) EU Cohesion Policy and the Equity-Efficiency Trade-Off: Adding Dynamics to Martin’s model, Andrassy Working paper series, No XIII

65. Minocha A.C., Yadav H. S. (1989) Small and medium towns and their role in regional development, Gian Publishing House, New Delhi, http://books.google.com/books?id=Mvzr53VRyPEC&pg=PA40&dq=small+towns&hl=en&ei=SWUpTolDxJbxA-Li8bcE&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CCsQ6AEwATge#v=onepage&q&f=false, accesat ]n luna iulie 2011

66. Murgescu Bogdan (2010) România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom

67. Owusu George (2005, a) Small towns in Ghana: Justifications for their promotion under Ghana’s decentralisation Programme, African Studies Quarterly, Vol. 8, No. 2

68. Owusu George (2005, b) The role of district capitals in regional development: linking small towns, rural-urban linkages and decentralisation in Ghana, PhD.-thesis, Department of Geography, Faculty of Social Sciences and Technology Management Norwegian University of Science and Technology, NTNU, Trondheim

69. Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 1. Origins and Advocacy, Urban Studies, Vol. 36, No. 7, SAGE Publications

70. Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 2. Implementation and Outcome, Urban Studies, Vol. 36, No. 8, SAGE Publications

71. Polese Mario (1999) From regional development to local development: on the life, death and rebirth (?) of regional science as a policy relevant science, Canadian journal of regional science, XXII:3, pp. 299-314

72. Pop Iuliana (2007) Oraşele mici din Câmpia Română. Structuri şi funcţionalităţi urbane, Editura Universitară, Bucureşti

73. Popescu Claudia Rodica (coordonator) (2004) Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura Meteor Press

74. Staicu Gabriel, Moraru Liviu-Cătălin (2006), Paradigma creşterii endogene. Implicaţii privind teoria şi politica economică, Economie teoretică şi aplicată, Vol. 13, Nr. 10, ASE

75. Southhall Aidan (1988) Small towns in Africa revisited, African Studies Review , Vol. 31, No. 3

76. Pascariu Gabriela Carmen (2004/2005) Despre convergenţă şi divergenţă în procesul de integrare europeană, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Tomul L/LI, Ştiinţe Economice

77. Pelkmans Jaques (2003) Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul european din România, Bucureşti

78. Richardson Harry W. (1978) Regional economics, Urbana: University of Illinois Press

79. Rietveld Piet (1990) Infrastructure palnning and rural development: reeflection on the urban functions approach, International Regional Science Review, Vol. 13, No. 3, pp. 249-256

54

80. Rondinelli Dennis A. (1983) Towns and small cities in developing countries, Geographical Review, Vol. 73, No. 4, pp. 379-395

81. Rey Violette, Groza Octavian, Ianoş Ioan, Pătroescu Maria (2006) Atlasul României, Ed. A 2-a Rev, Bucureşti, Enciclopedia RAO

82. Săgeată Radu (2001) ”Ruralul” în mediul urban, Revista Geografică, t. VIII, Institutul de Geografie, Academia Română

83. Scott Allen J., Storper Michael (2003) Regions, globalization, development, Regional Studies, Vol. 37.6&7, pp. 579-593

84. Siegel Beth, Waxman Andy (2001), Third-tier cities – Adjunsting to the new economy, Review of economic development literature and practice, No. 6

85. Sorensen Andre (2001) Subcentres and satellite cities: Tokyo’s 20th century exeperience of planned polycentrism, International Planning Studies, Vol. 6, No. 1, pp 9-32

86. Tacoli Cecilia (1998) Urban-Rural interactions: a guide to literature, în Environment and Urbanization, Vol. 10, No. 1, SAGE Publications

87. Tacoli Cecilia (2003) The links between urban and rural development, în Environment and Urbanization, Vol. 15, No 1, SAGE Publications

88. Tacoli Cecilia (2004), The role of small and Intermediate urban centers and market towns and the value of regional approaches to rural Poverty reduction policy , Prepared for the OECD DAC POVNET Agriculture and Pro-Poor Growth Task Team, Helsinki Wokshop

89. Thisse Jacques-Francois (2000) Agglomeration and regional imbalance: Why? And is it bad?, EIB Papers, Vol. 5, No 2

90. Tălângă Cristian, Popescu Claudia, Ianoş Ioan (1988) Caracteristici ale evoluţiei numerice a populaţiei Deltei Dunării în secolul XX, SCGGG, Geografie, XXXV

91. Quigley M. John (1998) Urban diversity and economic growth, Journal of Economic Perspective, Vol. 12, 2o. 2, pp 127-138

92. Quigley M. John (2008, Aprilie) Urbanization, Agglomeration, and Economic Development, Working Paper, No. 19, The Commision on growth and development working series

93. Ungureanu Alexandru (1980) Oraşele din Moldova, Editura Academiei, Bucureşti94. Vaishar Antonin (2004) Small towns: an important part of the moravian

settlement system, Dela 2195. Vlăsceanu Gheorghe, Ianoş Ioan (1998) Oraşele României – mică enciclopedie,

Casa Editorială Odeon, Bucureşti96. Vârdol Daniel Celu (2009) Dinamica social-economică a oraşelor mici din Valea

Dunării româneşti, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie97. Williamson Jeffrey G. (1965) Regional inequality and the process of national

development: A description of paterns, Economic development and cultural change, Vol. 13, No 4 98. Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2000) Locul localităţilor componente în

eveoluţia demografică a oraşelor mici din România, Comunicări de Geografie, III, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

99. Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2001) Consideraţii geografice privind ierarhizarea oraşelor mici din România, Comunicări de Geografie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

100. Zamfir Daniela (2005) Dinamica şi structura demografică a oraşelor mici din România, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie

101. Zamfir Daniela, Tălângă Cristian, Stoica Valentina Ilinca (2009), Romanian small towns searching own identities, Journal of Urban and Regional Analysis, Vol. 1, No. 1, University of Bucharest

102. *** (1983) The growth profiles of small cities: Report of the research project on the role of small- and intermediate-sized cities in national development, United Nations Centre for Regional Development, Nagoya, Japonia

103. *** (1984) Geografia României. Geografie umană şi economică, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti

55

104. *** (1996) Carta Verde a politicii de dezvoltare în România

105. *** (2002) The role of cities in national and international development, UN – HABITAT, World Urban Forum, Nairobi, 29 Aprilie-3 Mai

106. *** (2003) Politica de dezvoltare regională în România, Institutul European din România

107. *** (2005) Relaţii între amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională în România, URBANPROIECT, Bucureşti

108. *** (2005) Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma continentală, Vol. V, Editura Academiei Române

109. *** (2005) Economic Linkages Between Small Towns And Surrounding Rural Areas In Scotland: Final Report, http://www.scotland.gov.uk/Publications/2005/03/20911/55370, accesat în luna Septembrie 2009

110. *** (2005) Potentials for polycentric development in Europe, ESPON 1.1.1.

111. *** (2005) Human capital as a factor of growth and promotion of employment at the regional level: the case of France and Gemany, Committee of the Regions Studies E – 2/2005, Bruxelles

112. *** (2006) Probleme specifice ale dezvoltării reţelei de localităţi din zona de sud a României. Regiunile de dezvoltare 3 (Sud), 4 (Sud-Vest), şi 8 (Bucureşti), URBANPROIECT, Bucureşti

113. *** (2006) Community strategic guidelines on cohesion, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/2007/osc/l_29120061021en00110032.pdf , accesat în luna martie 2009

114. *** (2006) The Role of Small and Medium-Sized Towns (SMESTO), ESPON 1.4.1.

115. *** (2007) Programul Operaţional Regional 2007-2013, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, www.inforegio.ro

116. *** (2007) Al patrulea raport privind coeziunea economică şi socială, Comisia Europeană, Bruxelles

117. *** (2008) Manual de România, NewsIn şi The Monney Channel, Nr. 1

118. *** (2008) Cartea verde privind coeziunea teritorială. Transformarea diversității teritoriale într-un avantaj, http://ec.europa.eu/regional_policy/consultation/terco/paper_terco_ro.pdf , accesat în luna Ianuarie 2010

119. *** (2009) Planul de dezvoltare regională 2009-2013 a Regiunii de dezvoltare Sud-Est, Agenţia pentru dezvoltare regională Sud-Est

120. *** (2009) Territorial Dynamics in Europe. Trends in Accesibility, European Union, Territorial Observation No. 2, Noiembrie, ESPON

121. *** (2009) Proiecţia principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în 2012, Comisia Naţională de Prognoză, Prognoza de primăvară 2009, Iunie

56

122. *** (2009) Promoting sustainable urban development in Europe. Achievements and opportunities, Comisia Europeană, Bruxelles

123. *** (2010, a) Regional Development policies in OECD countries, OECD, http://browse.oecdbookshop.org/oecd/pdfs/browseit/0410061e.pdf, accesat în luna Aprilie 2011

124. *** (2010, b) Trends in urbanization and Urban Policies in OECD countries: What lessons for China, OECD, http://www.oecd.org/dataoecd/2/18/45159707.pdf, accesat în luna Iunie 2011

125. *** (2010) Reuniunea Informală Ministerială privind Dezvoltarea Urbană, Declaraţie, Toledo, 22 iunie, http://www.rur.ro/Declaratia_de_la_Toledo.pdf, accesat în luna Mai, 2011

126. *** http://www.fonduri-ue.ro/upload/118786175226.pdf, accesat în luna Mai 2010

57