CUPRINS

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TRAFICULUI DE COPII 3

CINE SUNT VICTIMELE? 4 ETAPELE TRAFICULUI 5 REINTEGRAREA 6

MANAGEMENT DE CAZ 8

PROFILUL ECHIPEI DE INTERVENŢIE 8 ROLUL MANAGERULUI DE CAZ 10 PRINCIPII DE BAZĂ ALE INTERVENŢIEI 10 OBIECTIVELE PLANULUI INDIVIDUAL DE REINTEGRARE 11

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ 13

EXPERIENŢA TRAUMATICĂ A TRAFICULUI DE COPII ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE 13 REGULI PENTRU TERAPIA TRAUMEI 16 PLANUL DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ 18 ABORDAREA TERAPEUTICĂ A VICTIMELOR TRAFICULUI 21

ASISTENŢĂ SOCIALĂ 25

1. SESIZAREA 27 2. ÎNREGISTRAREA CAZULUI 27 3. ASIGURAREA INTERVENŢIEI DE URGENŢĂ 27 4. EVALUAREA PRIMARĂ A CAZULUI 28 5. EVALUAREA FAMILIEI 29 6. INTERVENŢIA 29 7. EVALUAREA FINALĂ ŞI ÎNCHIDEREA CAZULUI 34

INTERVENŢIA POLIŢIEI 35

INSTITUŢII RESPONSABILE 35 ETAPELE INTERVENŢIEI 36 CADRUL GENERAL DE LUCRU CU COPII VICTIME ALE TRAFICULUI ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE 43 ERORI DE APRECIERE 46 REFERIREA CĂTRE SERVICIILE SOCIALE 47 MONITORIZAREA 47 SELECTAREA ŞI PREGĂTIREA POLIŢIŞTILOR 48

ASPECTE JURIDICE ALE TRAFICULUI DE COPII 50

1. DEFINIREA NOŢIUNII DE TRAFIC DE PERSOANE – LEGEA 678/2001 51 2. DIFERENŢELE DE CONŢINUT JURIDIC AL INFRACŢIUNILOR DE PROSTITUŢIE, PROXENETISM ŞI TRAFIC DE PERSOANE 52 4. ACŢIUNEA CIVILĂ ALĂTURATĂ ACŢIUNII PENALE 56 5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ÎN PRIVINŢA INFRACŢIUNILOR DE TRAFIC DE PERSOANE. 61

ANEXA 1 65

LISTA SERVICII SOCIALE PRIVATE 65

ANEXA 2 69

FIŞĂ PRELIMINARĂ 69 FIŞĂ PERSOANĂ ASISTATĂ 70

ANEXA 3 74

CHESTIONAR PENTRU PERSOANE TRAFICATE (MINORI) 74

ANEXA 4 80

PROCEDURI ALE BIROULUI OIM DIN ROMÂNIA 80

BIBLIOGRAFIE 88

2

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TRAFICULUI DE COPII

Gabriela Alexandrescu

După căderea comunismului, instabilitatea economică şi slăbirea controlului

graniţelor au condus la extinderea alarmantă a traficului de fiinţe umane în sud-estul

Europei. România, prin poziţia sa geografică, a devenit o ţară de origine dar şi de

tranzit a victimelor traficului. Astfel, copii, femei, persoane cu dizabilităţi sau alte

grupuri vulnerabile au fost vândute şi exploatate în diverse ţări (fostele state

Iugoslave, ţări vestice dar şi asiatice).

Amploarea neaşteptată a fenomenului a necesitat crearea unor instrumente de

combatere. În primul rând, era necesară definirea fenomenului, astfel că România a

semnat Protocolul de la Palermo (ONU) din 15 noiembrie 2000, prin care s-a adoptat

definiţia recunoscută la nivel internaţional:

Traficul de persoane indică „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau

primirea de persoane, prin ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă

ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de

autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de

plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane având

autoritate asupra alteia în scopul exploatării.”

Traficul de copii este definit în aceeaşi manieră, diferenţa constând în vârsta

victimei, (termenul de „copil” fiind similar cu cel adoptat de Convenţia ONU cu

privire la Drepturile Copilului: orice persoană sub 18 ani) şi mijloacele de recrutare,

în cazul copiilor neavând importanţă dacă s-au folosit sau nu metode de constrângere.

De altfel, Legea 678/2001, care defineşte şi sancţionează infracţiunea de trafic,

menţionează la art. 16: „Consimţământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură

răspunderea penală a făptuitorului.”

În general, traficul de persoane este perceput ca un fenomen transfrontalier, dar după

cum se poate observa din definiţie, trecerea graniţei nu mai este o condiţie pentru

clasificarea acestei infracţiuni drept „trafic”. De altfel, acest lucru era necesar

deoarece traficul intern a devenit la fel de dezvoltat şi are o puternică legătură cu cel

extern, necesitând o abordare unitară.

3

Principalele forme de exploatare, menţionate şi în Legea 678 sunt:

1. munca forţată 2. prostituţia forţată, implicarea în producerea de materiale pornografice sau alte

forme de exploatare sexuală; 3. prelevarea de organe;

De asemenea, sunt menţionate pornografia infantilă şi adopţia ilegală.

Fără a diminua extinderea sau efectele celorlalte forme de trafic asupra copiilor,

trebuie subliniat că traficul în scopul exploatării sexuale are consecinţele cele mai

grave, la nivel psihologic, dar şi fizic. În general, metodele de constrângere presupun

violenţă fizică şi psihică. De asemenea, victimele repatriate din fostele state Iugoslave

(Serbia, Macedonia, Kosovo) au relatat despre utilizarea drogurilor pentru a obţine

„cooperarea”, sau folosirea armelor pentru intimidare.

Cine sunt victimele?

Analizând cazurile asistate, se poate alcătui un portret al victimei traficului în scopul

exploatării sexuale:

- fete, 15 – 17 ani

- nivel scăzut al educaţiei (de obicei abandonează şcoala pentru a pleca în

străinătate)

- provin din regiuni sărace ale ţării (majoritatea cazurilor asistate până în

prezent provneau din Moldova)

- provin din familii cu probleme (violenţă domestică, alcoolism, abuzuri

sexuale)

Deşi sărăcia este un aspect ce caracterizează majoritatea familiilor din care provin

victimele, nu se poate considera că aceasta este cauza principală a traficării. Sărăcia

reprezintă un factor care contribuie la destrămarea relaţiilor în familiile cu probleme.

Lipsa sprijinului familiei, în condiţiile unei lipse de alternative la nivelul comunităţii,

contribuie la perceperea ofertei recrutorilor ca singura şansă de succes. În unele

cazuri, victimele sunt conştiente de riscurile pe care le presupune o astfel de ofertă,

dar le neagă, neavând alte alternative.

De multe ori, profesioniştii care asistă victima în procesul de reintegrare sunt

dezamăgiţi să afle că aceasta a bănuit că avea să se întâmple ceva rău şi totuşi a

plecat, şi au tendinţa de a nu o mai considera victimă. Aceasta este o greşeală ce

trebuie evitată din două considerente: rolul profesionistului nu este acela de a emite

4

judecăţi de valoare referitoare la decizia victimei şi , în plus, trebuie să ţină seama că

nimeni nu îşi dă acordul să fie torturat, ameninţat, exploatat.

Etapele traficului

Prima etapă o constituie „recrutarea”, aceasta fiind realizată în diverse moduri :

- promisiuni false de locuri de muncă în străinătate (oferite de diverse

cunoştine)

- anunţuri în presa scrisă

- răpiri

Cea mai frecventă metodă de recrutare o reprezintă ofertele de locuri de muncă în

străinătate făcute de diverse cunoştinţe, prieteni, rude. Chiar şi părinţii pot fi implicaţi

în procesul de traficare, uneori prin consimţirea la plecarea copilului, iar în unele

cazuri chiar prin vânzarea directă a acestuia. De obicei recrutorul (bărbat sau femeie)

abordează victima într-un spaţiu familiar şi îi câştigă încrederea fie prin bunăstarea pe

care o afişează (haine scumpe, bijuterii, bani) fie prin relatarea unor cazuri de succes

în străinătate.

Anunţurile în presă vizează o categorie mai largă de potenţiale victime, de obicei cu

vârsta mai mare de 18 ani. Anunţurile sunt atractive pentru victime deoarece promit

slujbe în ţări occidentale, nu solicită decât calităţi fizice, iar salariul este mult mai

mare decât ce se poate obţine în ţară.

În general, recrutorii nu lasă prea mult timp de gândire, toate pregătirile pentru

părăsirea ţării durând câteva zile.

De asemenea, cazurile de răpiri sunt mai rare, dar sunt asociate de la început cu

folosirea violenţei sau a drogurilor.

După eliminarea vizei pentru spaţiul Schengen, principala modalitate de trecere a

graniţei a victimelor traficului este cea legală (cu ajutorul actelor care dovedesc

calitatea de turist, invitaţii de la diverse persoane).

Totuşi, dacă vârsta copilului este prea mică, probabilitatea unei treceri frauduloase a

frontierei creşte, deoarece pentru trecerea legală sunt necesare prea multe acte. De

obicei, trecerea ilegală presupune transportarea victimei până în apropierea graniţei cu

un autovehicul şi apoi trecerea graniţei, pe jos sau cu barca, cu ajutorul unei călăuze.

Acolo începe şirul vânzărilor şi revânzărilor, victima fiind analizată şi evaluată ca

orice marfă. De fiecare dată, noul „proprietar” îi impune acesteia răscumpărarea

5

preţului pe care l-a plătit pentru ea, suma fiind din ce în ce mai mare. Cele mai

frecvente tratamente de care au parte victimele în timpul exploatării sunt: confiscarea

actelor (pentru a nu putea fugi înapoi), izolarea, supravegherea permanentă, violenţă

verbală şi fizică, abuzuri sexuale.

Reintegrarea

Reintegrarea socială a victimei traficului în scopul exploatării sexuale este un proces

de lungă durată ce implică specialişti din diverse domenii (psihologi, asistenţi sociali,

medici, poliţişti, avocaţi, judecători). Principiul pe care trebuie să-l aibă toţi

specialiştii în vedere este că victima, indiferent de modul de exploatare la care a fost

supusă, are dreptul la protecţie şi asistenţă.

În Declaraţia principiilor de bază privind justiţia în cazurile victimelor crimelor şi

abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU în sesiunea a XIV-a, din

17.09-18.12.1985, victima este definită drept acea persoană care, individual sau în

colectiv, a suferit o vătămare constând într-o atingere adusă integrităţii sale fizice

sau psihice, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a

drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activităţi sau unor omisiuni care

contravin legilor penale în vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naţionale în

materia drepturilor omului.

În acest act, se identifică patru puncte speciale care tratează problema asistenţei

acordată victimelor:

13. Victimele trebuie să primească sprijin material, asistenţă medicală, psihologică

şi socială necesară, prin mijloace guvernamentale, voluntare sau comunitare.

14. Victimele trebuie să fie informate cu privire la serviciile sociale şi de sănătate ce

le au la dispoziţie şi despre alte forme de asistenţă la care au acces imediat.

15. Poliţia, Justiţia, Ministerul Sănătăţii şi alte instituţii interesate trebuie să fie

pregătite pentru a-şi oferi sprijinul sau asistenţa promptă şi eficientă victimelor.

16. În acordarea de servicii şi asistenţă victimelor, atenţia trebuie îndreptată spre cei

care au nevoi speciale din cauza vătămărilor sau a unor factori de tipul celor

menţionaţi anterior.

Asistenţa pentru reintegrarea victimelor traficului este o problemă ce necesită

cooperarea instituţiilor guvernamentale şi a celor neguvernamentale. În lipsa unui

6

sistem coerent de repatriere, recuperare şi reintegrare a victimelor, riscul ca aceşti

copii să fie retraficaţi este major. De asemenea, lipsa unei coeziuni între toţi

specialiştii, a unei abordări comune şi a înţelegerii responsabilităţilor fiecăruia pot

conduce la eşecul planului de reintegrare. Pentru ca asistenţa oferită victimei să fie

întrutotul în interesul acesteia, acest ghid încearcă să ofere o perspectivă asupra

rolului fiecărui actor implicat în reintegrare.

7

MANAGEMENT DE CAZ

Daniela Munteanu

Diana Şerban

“ Art. 39 – Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita recuperarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale unei forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare şi această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului.”

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului

Copiii victime ale traficului de fiinţe umane sunt persoane cu un complex de

probleme cauzate pe de o parte de istoria de trafic, iar pe de altă parte de mediul din

care au provenit. Nevoile copiilor victime sunt multiple: medicale, psihologice,

sociale, juridice a căror gravitate variază de la caz la caz.

Nici un profesionist nu îşi poate asuma singur responsabilitatea intervenţiei în aceste

cazuri, o intervenţie eficientă fiind posibilă numai în cadrul unei echipe

multidisciplinare (psiholog, asistent social, jurist/avocat, poliţist).

Intervenţia în echipă presupune o divizare a sarcinilor şi a responsabilităţilor, dar şi o

coordonare a eforturilor. De aceea este necesar ca echipa să fie condusă de un

manager de caz (în general psihologul sau asistentul social) care să monitorizeze

întreaga activitate.

Pentru a exista o imagine şi un limbaj comun privind traficul de copii, echipa trebuie

să beneficieze de formare profesională aprofundată care să cuprindă module centrate

pe intervenţia în situaţiile de abuz fizic, emoţional, sexual şi economic, violenţă

domestică şi victimologie. Formarea trebuie să acopere şi problematica drepturilor

copilului (prevăzute nu numai în legislaţia internaţională dar şi în cea naţională) pe

care specialiştii trebuie să-şi bazeze toate intervenţiile.

Profilul echipei de intervenţie

Echipa multidisciplinară şi interinstituţională va fi alcătuită din profesionişti cu

următoarele profiluri:

1. Asistentul social – va avea următoarele responsabilităţi:

8

Să se asigure de corecta colectare şi înregistrare a informaţiilor

referitoare la caz. Aceste informaţii vor face parte din dosarul care va

însoţi victima pe întreg traseul de reintegare şi au caracter de

confidenţialitate. Ele vor avea menţiunea „STRICT SECRET”.

Documentele cu caracter confidenţial vor fi păstrate într-un fişier

metalic închis la care au acces doar membrii echipei şi, la cerere, cu

acordul victimei şi poliţiştii care instrumentează cazul, precum şi

avocatul victimei.

Să faciliteze accesul victimei la serviciile cuprise în planul de servicii

şi reintegrare (medicale, educaţionale, de orientare profesională).

Să medieze legătura dintre victimă şi alte persoane de referinţă din

anturajul acesteia (familie, alte rude, funcţionari publici).

2. Psihologul/psihoterapeutul are un rol activ atât în procesul de evaluare a istoriei

de trafic din perspectiva consecinţelor acesteia asupra psihicului victimei, cât şi în

procesul terapeutic centrat pe diminuarea simptomatologiei de stare şi creşterea

capacităţii de adaptare a victimei. Planul de intervenţie psihoterapeutică, ca parte

integrantă a planului individualizat de servicii şi intervenţie, vizează:

Restabilirea sentimentului de siguranţă al victimei. Aceasta se

realizează printr-o atentă evaluare a riscurilor, securizarea fizică şi

psihică a victimei pe toată durata curei psihoterapeutice şi construirea

unei relaţii de încredere cu victima.

„Reconstrucţia” istoriei de viaţă a victimei. Reconstrucţia este parte

importantă a actului psihoterapeutic şi presupune:

reevocarea evenimentului/evenimentelor traumatizante şi

retrăirea traumei;

„trăirea doliului” pentru pierderile înregistrate;

integrarea traumei, înţelegerea semnificaţiei acesteia în

contextul producerii ei, acceptarea trecutului şi reevaluarea

dimensiunilor valorice, morale, etc.

Reconectarea victimei la prezent şi viitor, reevaluarea sistemului de relaţii

interpersonale, crearea premiselor pentru formarea altor relaţii interpersonale.

9

3. Medicul, poliţistul, consilierul juridic, avocatul sunt membrii ai echipei

interinstituţionale şi nu neapărat ai echipei pluridisplinare de intervenţie. Aceşti

profesionişti „oferă” servicii care sunt circumscrise pregătirii lor profesionale şi care

sunt parte a planului individualizat de servicii şi intervenţie.

Rolul managerului de caz

Principalele atribuţii ale managerului de caz sunt:

Monitorizarea permanentă a cazului.

Asigurarea contactului direct, permanent cu victima.

Asigurarea comunicării între membrii echipei (să convoace şi să organizeze

discuţiile de caz).

Coordonarea şi documentarea planului de servicii, plan realizat în

colaborare cu persoana asistată.

Evaluarea resurselor şi a serviciilor oferite de agenţiile furnizoare de

servicii.

Stabilirea unui set de criterii de succes ce vor fi folosite în evaluarea

obiectivelor şi scopurilor. Un program clar de reevaluare şi modificare a

scopurilor şi obiectivelor iniţiale trebuie prevăzut încă de la început.

Principii de bază ale intervenţiei

Principiile de bază de la care trebuie să pornească orice intervenţie a echipei

multidisciplinare în cazurile de victimizare prin trafic sunt legate de drepturile

garantate tuturor copiilor prin Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile

Copilului, ratificată de România în 1990, acordându-se o atenţie deosebită

următoarelor aspecte:

art. 3 –prevalarea interesului superior al copilului în orice acţiune întreprinsă de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, de autorităţile administrative sau organele legislative

Toate intervenţiile vor viza interesul superior al copilului

Dialog constructiv cu victima şi persoanele de referinţă pentru aceasta;

art. 12 –dreptul copilului de a-şi exprima opinia şi de a i se lua în considerare opinia, în orice chestiune sau procedură care îl priveşte

10

art. 2 –garantarea drepturilor indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naţionalitate, apartenenţă etnică, origine socială sau incapacitate fizică

Nediscriminare religioasă,

etnică sau legată de exploatarea sexuală;

art. 16 –dreptul la viaţă privată, la protejarea familiei, a

domiciliului şi corespondenţei, la protecţie împotriva oricăror atacuri nelegitime la onoarea şi reputaţia sa.

Confidenţialitatea informaţiilor legate de istoria de abuz şi de cea de trafic;

Protecţia şi securizarea mediului în care trăiesc, atât pe parcursul desfaşurării procesului penal împotriva traficanţilor, cât şi pe întreaga durată a implementării planului de reintegrare

art. 3, alin. 3 –dreptul copilului la securitate şi sănătate şi la asigurarea unei supravegheri competente în cadrul instituţiilor sau serviciilor care răspund de protecţia şi îngrijirea sa

art. 9 –dreptul copilului de a trăi cu părinţii săi sau de a păstra relaţiile cu aceştia, cu excepţia cazului când acest caz este constatat ca fiind incompatibil cu interesele superioare ale copilului

Facilitarea recuperării şi reintegrării în familie sau comunitate, dacă acest lucru este în interesul copilului

Participarea activă a persoanei asistate la creionarea şi implementarea planului

individual de reintegrare (PIR) este foarte importantă. Prezenţa victimei în momentul

în care fiecare profesionist membru al echipei pluridiscplinare îşi exprimă opinia

privind cazul şi posibilităţile de soluţionare îi oferă acesteia posibilitatea de a-şi

exprima propriile soluţii şi va primi respectul şi încrederea de care are nevoie.

Obiectivele Planului Individual de Reintegrare

Obiectivele PIR sunt:

satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) şi

asigurarea unui mediu securizat

recuperarea psihologică

îmbunătăţirea stării de sănătate

reintegrarea familială

(re)integrarea şcolară / pregătire vocaţională

dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă

11

integrare profesională (dacă vârsta şi capacitatea permit acest lucru)

În fiecare PIR, echipa stabileşte împreună cu victima o ierarhie a obiectivelor, ţinând

cont de vârsta acesteia, trauma pe care trăit-o, mediul familial/instituţional din care a

provenit, interesele şi aspiraţiile victimei, resursele disponibile (financiare şi umane –

nivelul educaţional şi abilităţile victimei).

În concluzie, structura generală a unui plan de intrevenţie trebuie să conţină:

1. Enunţarea scopului intervenţiei;

2. Descrierea obiectivelor pe termen scurt şi lung;

3. Descrierea serviciilor care vor fi accesate pentru atingerea obiectivelor;

4. Planificarea activităţilor şi a limitelor de timp.

12

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Daniela Nicolăescu Bogdan Barbu

Experienţa traumatică a traficului de copii în scopul exploatării sexuale

În vederea asigurării unei intervenţii eficiente, psihologul trebuie să înţeleagă

experienţa traumatică prin care a trecut copilul victimă. Victimele asistate până în

acest moment au relatat despre torturi fizice şi psihice la care au fost supuse, dacă au

refuzat să se prostitueze: arsuri, sechestrarea în spaţii foarte mici, loviri etc. De cele

mai multe ori, prima metodă de constrângere şi de intimidare o reprezintă violul.

În cele mai multe cazuri, victimele nu doresc să vorbească despre aceste evenimente

traumatice, de aceea psihologul trebuie să fie pregătit să recunoască anumite semne

specifice diferitelor metode de abuz fizic.

• Arsurile provocate cu ţigara lasă cicatrici maculare de 5 până la 10 mm diametru,

care prezintă un centru depigmentat şi o periferie relativ neclară, hiperpigmentată.

• Consecinţele biciurii şi pedepsei cu bâta sunt cicatrice lungi, drepte sau ondulate, lineare, care sunt ordonate asimetric. Legarea victimei poate să lezeze ţesuturile subcutanate presate. Astfel poate lua fiinţă o leziune a nervilor cu pierderea funcţiei senzoriale sau motrice.

• Tăieturile cu lama lasă o cicatrice de 5-10 cm lungime şi un 1 mm laţime, maculară, adesea depigmentată. Dacă peste rană s-a presărat piper se ajunge la hipertrofierea cicatricei

Cele mai dese simptome prezente la victimele traficului sunt:

- atacuri de angoasă, frică şi panică, victima aşteptând ca trauma să se repete dintr-un

moment într-altul

- autoculpabilizare pentru propria suferinţă

- tulburări de concentrare

- încercări sau dorinţe suicidare

- tulburări de comunicare, agresivitate şi mânie intensă

- hiperactivitate

- tulburări sexuale

- fenomene psihotice (halucinaţii, idei paranoide)

13

- autovindecarea este căutată în abuzul de alcool şi de medicamente

Specific traumei de viol, pot fi menţionate următoarele simptome:

► Angoase, fobii; tulburări psihosomatice, respectiv, dureri psihogene; tulburări

ale comportamentului alimentar; dureri în partea inferioară a abdomenului, în

zona genitală; maladii ale pielii; dureri de cap cu alură de migrene, dureri de

spate, dureri persistente ale unor părţi ale corpului, paralizie de scurtă durată

sau resimţirea unor organe ca neaparţinând de fapt propriei persoane; depresii;

sentiment de disperare. Dispoziţia depresivă poate conduce la suicid.

► Tulburările sexuale şi tulburările de relaţie. În multe cazuri se ajunge la

ruperea contactelor sexuale şi sociale. Alternativ pot interveni şi forme de

relaţie puternic sexualizate, o căutare de tip adictiv a relaţiilor sexuale.

► Anorgasmia şi vaginismul, senzaţii de greaţă în cazul atingerii corporale

► Alterări în relaţia cu propriul corp. Unele victime îşi privesc corpul ca ceva

desprins de ele, străin murdar devalorizat (după Kretschmann, 1993).

În tratamentul victimelor au fost identificate câteva caracteristici ce s-au repetat în

abordarea terapeutică. Cele 10 simptome pentru care terapeuţii trebuie să acorde o

atenţie specială în lucrul cu victimele sunt:

1. Folosirea frecventă a negării sau disocierea de experienţa

traumatizantă.

2. Nevoia de a deţine controlul.

3. Tendinţa de a fi prea senzitivă şi de a lua lucrurile prea personal.

4. Dificultate de a se încrede în alţii.

5. Simţ distorsionat de responsabilitate, fiind fie prea responsabilă fie

iresponsabilă.

6. Probleme în a fi asertivă şi în a-şi exprima furia.

7. Gîndire şi comportamente neobişnuite, uneori pînă la limita

patologicului.

8. Tendinţa de a repeta sau reedita comportamentele de apărare.

9. Probleme sexuale şi somatice.

10. Înstrăinare de sine şi de cei din jur.

14

Sindromul de stres postraumatic (SSPT) este diagnosticul care este folosit în mod

obişnuit pentru a desemna suferinţa acelor persoane care au fost victime ale abuzului

pe o perioadă lungă de timp.

Cu toate că SSPT acoperă în mod clar unele dintre simptomele prezentate de victime

şi problemele ridicate de această situaţie de abuz, multe dintre victimele traficului nu

prezintă simptome clasice de SSPT şi nu se ,,încadrează tehnic” pentru acest

diagnostic. Astfel terapeuţii trebuie să fie pregătiţi pentru a descrie ,,situaţii multiple”.

Din punctul de vedere al DSM –IV, victimele traficului întrunesc mai multe situaţii

descrise. In mod normal, primul diagnostic este acela care descrie problema pentru

care victima a căutat asistenţa terapeutului.

Luând însă în considerare varietatea problemelor pe care victimele traficului le

experimentează trebuie descrise în evaluarea terapeutului atât manifestări legate de

Axa I cum ar fi dependenţa de alcool şi tulburarea de stres postraumatic, cât şi

manifestări legate de Axa II respectiv tulburările de personalitate.

Un prim pas în elaboarea unei imagini depre urmările traficului asupra victimei este

concentrarea pe ,,parametrii” abuzului. Cel mai investigat tip de abuz în această

problematică a traficului de persoane este abuzul sexual. Cu cât mai sever este abuzul

sexual cu atît este mai mare impactul asupra victimei.

Efectele abuzului sexual sunt mai severe atunci cînd :

- Incidentele sunt mai frecvente

- Abuzul sexual se întinde pe o perioadă mai mare de timp.

- Activităţile sexuale sunt extensive şi îmbracă diverse aspecte

(perversiune, sado-maso etc.)

- Există mai mulţi abuzatori

- Abuzul sexual implică violenţă fizică.

- Diferenţa mare de vîrstă între abuzator şi abuzat.

Trebuie avut în vedere că strategiile traficanţilor sunt complexe deoarece aceştia

izolează victima, invocă diferenţa de putere, o constrâng la acţiuni triviale care duc la

istovirea victimei, o umilesc, o denigrează, o depersonalizează reducând-o la a fi

obiect, marfă prin mesaje ca: “nu eşti bună de nimic”, „fără mine o să mori”, „nu o să

te poţi descurca singură niciodată”. Folosesc violenţa prin adevărate demonstraţii de

15

forţă şi o ameninţă cu moartea în mod repetat, însă ocazional traficanţii au o conduită

prietenoasă: îi oferă bani, cadouri, ajutor, gesturi galante, atenţii, complimente.

Toate acestea au urmări grave asupra atitudinii şi comportamentului victimei, aşa

numitul „sindrom Stockholm”, ataşamentul de abuzator.

Caracteristici cognitiv-comportamentale ale ataşamentului de abuzator:

• Gratitudine şi mulţumire faţă de manifestările de “bunătate” ale traficantului

• Negarea sau raţionalizarea violenţei şi furiei faţă de traficant

• Atenţie excesivă faţă de nevoile traficantului

• Dificultăţi în a-l părăsi pe traficant după întoarcerea în ţară

• Frica de răzbunarea traficantului, chiar în condiţiile în care acesta este mort

sau în închisoare.

Reguli pentru terapia traumei

Wilson, in 1989, a formulat cateva reguli pentru terapiile traumelor, care se bazează

pe un consens larg între terapeuţi şi cercetători.

1. Acceptarea victimei fără a o judeca. În cazul în care victima crede că

terapeutul nu îi acordă atenţie şi o judecă pentru experienţa pe care a trăit-o atunci

aceasta va avea mari greutăţi în a se deschide şi a lucra cu terapeutul.

2. Interventia imediata si ajutorul sustin procesul de descarcare. Victimele

traumelor au nevoie urgenta de cat mai mult ajutor social, psihologic si economic

pentru a putea restabili un sentiment fundamental de siguranta.

3. Aşteptarea de reacţii contra-transferenţiale masive. Terapeuţii trebuie să se

aştepte la reacţii sentimentale proprii puternice şi adesea tendinţe de acţiune greu

controlabile. În cazul în care aceste reacţii afectează bunul curs al terapiei este indicat

ca terapeutul să ceară ajutorul unui alt specialist pentru supervizare.

4. Disponibilitatea de a se lăsa pus la încercare. Victimele traumelor au pierdut

adesea orice încredere în ajutorul inter-uman. Inainte de a se confesa unui om neutru

ele întreprind o serie de teste pentru a decide dacă merită încrederea. Terapeutul care

trebuie sa fie deschis, să-şi comunice intr-un mod sincer si adecvat gandurile si

sentimentele.

5. Transferul va fi vazut ca un proces de reconstruire a relatiilor distruse de

trauma. Astfel pentru a-şi putea integra experienţa, victima va retrăi experienţele

16

semnificative pentru ea într-un cadru securizant al mediului terapeutic, unde

terapeutul va facilita atât transferuri pozitive (diversele persoane importante pentru

victimă), dar şi transferuri negative (eventual abuzatorul sau abuzatorii).

6. Punctul de plecare al terapiei traumei îl reprezintă ipoteza că simptomele

actuale şi reacţiile de stres au fost provocate şi determinate de situaţia traumatică

traită. Cu această ipoteză, victima se poate simţi acceptată şi se poate lansa în

elaborarea experienţei traumatice.

7. Informaţia despre natura şi dinamica reacţiilor traumatice este o parte

componentă a terapiei traumei. Astfel, victima trebuie asigurată că simptomele sunt o

consecinţă normală a unei situaţii anormale. Este necesar să se precizeze că orice

individ pus în aceeaşi situaţie va reacţiona într-un mod similar.

8. Cu toate că terapeutul are acces la nota cazului prin cooperarea cu membrii

echipei pluridisciplinare, acesta va lua în considerarea doar relatarea victimei, chiar

dacă aceasta ar putea diferi în mod considerabil de ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Acest lucru ar putea constitui chiar un mecanism de apărare a victimei cu privire la

evenimentul traumatic.

9. Evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării

Eu-lui şi identităţii. Ele pot urgenta, încetini, împiedica sau întrerupe procesele

normale de dezvoltare ducând, spre exemplu, la un clivaj între identitatea de sine

pretraumatică şi posttraumatica.

10. Negarea, clivajul şi formele de disociere aparţin mecanismelor de apărare

care urmează unei traume psihice. Este necesar ca terapeuţii traumelor să ia poziţie

faţă de aceste reacţii de apărare, care sunt mai degrabă neglijate în conceptele

tradiţionale de apărare. Toate aceste mecanisme pot duce la o alterare durabilă a

personalităţii. După traumatizări severe, este de aşteptat să apară aşa zisul „doubling”

(Lifton, 1993), tendinţa de a forma o nouă identitate după traume severe, care pare să

fie mai adaptată la noua situaţie.

11. Încercările de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite, în cazul

sindromului de suprasarcină posttraumatică. Este absolut normal ca pacienţii să

încerce să îmblânzească suprasarcina extremă prin alcool sau alte droguri. Psihologul

trebuie să înţeleagă aceste fenomene, deşi dependenţa de alcool sau droguri

interferează cu planul de tratament al terapiei.

12. Transformarea cu succes a experienţei traumatice poate avea drept

consecinţă dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter: onestitate, integritate,

17

sensibilitate pentru ceilalti şi eforturi puternice pentru egalitate, echitate, adevăr,

interes pentru valori spirituale.

13. Angajamentul social (ajutorarea altor persoane traumatizate) şi discuţia

despre traumă favorizează procesul de vindecare.

14. Transformarea traumei este un proces de durată. Chiar si atunci când

experienţa traumatică este tratată cu succes, cel afectat rămâne marcat pe viaţă.

Evenimentele care amintesc de traumă, chiar şi de departe, pot să ducă la o nouă stare

de nelinişte, mai ales când legăturile cu experienţele traumatizante au rămas

inconştiente.

15. In afară de temele menţionate mai sus, pentru pacienţii traumatizaţi este

important sportul sau activitatea fizică pentru demontarea reacţiilor fiziologice de

stres. Plimbările sau ascensiunile montane pot contribui la întreruperea, fie şi pentru

scurt timp, a ciclului retrăirii experienţelor traumatice sau al blocării şi retragerii.

16. Pentru a se lupta cu retragerea apatică, victimele dezvoltă uneori dependenţă

de cofeină, tutun, alcool, droguri, care este însoţită de atacuri de anxietate, nelinişte,

nervozitate, iritabilitate, insomnie, tulburări gastro-intestinale, aritmie cardiacă, stări

de epuizare şi agitaţie psiho-motorie. Aceste simptome sunt adesea foarte

asemănătoare stărilor de anxietate cu origine traumatică şi pot să fie legate de acestea.

17. Familia poate oferi un ajutor valoros pentru depăşirea traumei, dar numai

atunci când structura familiei este favorabilă.

Planul de evaluare psihologică

1.Obiective iniţiale:

Stabilirea relaţiei terapeutice

Obţinerea datelor despre pacient

Formarea unui cadru general al problemei

Stabilirea unei ierarhii preliminare a problemelor care vor fi explorate

2. Obţinerea informaţiilor despre istoria de trafic

Debutul problemei:

Acut:

- Cauză clar identificabilă – accident, viol, vătămare corporală, etc.

- Se identifică evenimentele precipitatoare şi de menţinere- gânduri negative,

intruzive, comportament evitant- care întreţin comportamentul

18

Cronic/lent:

- Problema s-a dezvoltat treptat, într-o succesiune de evenimente care sunt în

legătură directă cu problema identificată

Neclar:

- victima îşi dă seama că există o problemă, dar nu-i este clar cum a apărut

aceasta

Evoluţia problemei:

- evoluţie fluctuantă sau constantă

- deteriorare progresivă

- ameliorare progresivă

Este important să se discute cu victima motivele iniţiale care au dus la apariţia

problemei, acestea putând fi în momentul terapiei irelevante fiind întreţinută de

alţi factori.

3. Analiza comportamentală

- revederea problemei în detaliu

- focalizarea pe “aici şi acum”, pe factori actuali de menţinere, precipitatori şi

de protecţie

- modelul teoretic- A-B-C- al lui O’Leary şi Wilson

A – Antecedent

B – Comportament

C – Consecinţă

De asemenea, ne axăm pe:

Descrierea detaliată a istoriei de trafic:

-prin descrierea unei reacţii recente legate de traumă

- prin autonomizare

Există 4 niveluri de analiză a problemei:

- Comportamental – CE FACI

- Cognitiv – CE GÂNDEŞTI

- Emoţional – CE SIMŢI

- Fiziologic – CE MODIFICĂRI APAR ÎN CORP

Variabile contextuale şi modulatoare:

- Variabilele contextuale se referă la acele elemente dintr-un context

care declanşează manifestări ale problemei

19

- Variabilele modulatoare sunt acele elemente din mediul cotidian al

victimei care modulează (fie intensifică, fie reduc anumite simptome

ale tulburării)

Factori de menţinere - sunt acei factori care contribuie la perpetuarea

problemei:

- consecinţe imediate:

a. situaţionale

b. comportamentale: încercarea de a creşte ritmul respirator

c. cognitive: gândul că va face un atac de cord

d. afective: teama de leşin

e. interpersonale

f. fiziologice

- comportament evitant:

a. evitarea pasivă – ce ai încetat să mai faci de când a apărut

problema

b. evitarea activă – ce comportamente noi manifeşti de când a apărut

problema

4. Modalităţi de adaptare

Modalităţile de adaptare se referă la resursele pe care fiecare persoană le utilizează

pentru a se adapta la probleme şi dificultăţi cotidiene şi care îl ajută să facă faţă

problemelor.

Acestea presupun identificarea abilităţilor generale de adaptare la situaţii

problematice:

- abilităţi sociale, de introspecţie, de rezolvare a problemelor etc.

- calităţi – umor, perseverenţă

- resurse externe - financiare, familie, loc de muncă, stare de sănătate

5. Istoria medicală şi psihiatrică anterioară

Este foarte important să se cunoască istoria bolilor anterioare şi reacţiile persoanei

la tratament.

6. Convingeri faţă de problemă şi terapie

- modul de prezentare al problemei şi mituri ale problemei – se discută cu

victima reprezentarea mentală a bolii, deoarece discutarea şi analizarea

acesteia precede educarea

- impactul convingerilor şi aşteptărilor asupra stării actuale

20

7. Situaţia socială

Chestionarea pentru date demografice, privind familia, starea de sănătate, nivelul

de educaţie.

Abordarea terapeutică a victimelor traficului

Având în vedere complexitatea şi diversitatea experienţelor traumatizante prin care

trec victimele traficului în scopul exploatării sexuale, este dificil a se indica cel mai

eficient model de terapie ce ar trebui abordat.

Intervenţii cognitiv-comportamentale în sindromul de stres posttraumatic

Identificarea factorilor ce menţin prezentă percepţia ameninţării – senzaţii,

gânduri negative. Se arată dependenţa de situaţii şi se subliniază faptul că nu este o

problemă internă ce nu poate fi rezolvată, ci este o problemă ce depinde de ceva, nu

este absolută.

Reducerea comportamentelor de siguranţă. Se realizează prin experimente

comportamentale, ca evitarea unei locaţii legate de situaţia traumatică. Experimentele

comportamentale se realizează mai întâi în şedinţele de consiliere, realizându-se

întăriri şi monitărizări succesive ale progresului. Treptat, prin temele de casă sunt

învăţate comportamente alternative adaptative, aplicabile în mediul cotidian. Se reţine

faptul că, de câte ori reducem şi apoi anulăm comportamente de siguranţă, trebuie să

susţinem şi să construim comportamente alternative adaptative.

Desensibilizare sistematică se realizează prin expunere gradată, de la situaţiile

în care victima are control maxim la situaţiile cu control scăzut. Situaţiile le

identificăm din analiza situaţiei traumatice, a memoriei legată de situaţia traumatică

prin analiza funcţională a unor comportamente, reacţii dezadaptative. Confruntarea

are loc sub relaxare, joc de rol.

Identificarea stimulilor care activează sentimentul de ameninţare, gândurile şi

imaginile intruzive. Se identifică situaţiile care produc anxietate, intensitatea anxietăţii

pentru fiecare situaţie, frecvenţa situaţiilor, durata lor, latenţa şi intensitatea.

Monitorizarea este eficientă şi pentru a putea realiza o ierarhie a situaţiilor

generatoare de anxietate.

Expunerea. Expunerea în vivo la situaţii care declanşează simptomele SSPT,

după ierarhizarea acestor situaţii.

21

În SSPT, metodele de expunere vizează acceptarea şi integrarea traumei în

contextul istoriei de viaţă a pacientului. Se urmăreşte:

- conştientizarea în anasamblu a situaţiei traumatice

- evidenţierea caracteristicilor situaţiei traumatice

- stabilirea parametrilor memoriei legate de traumă – goluri în

reamintirea evenimentului; incoerenţă în structurarea memoriilor legate

de traumă; emoţionalitate intensiv negativă legată de anumite aspecte

ale situaţiei traumatice; construirea unor mituri legate de situaţia

traumatică.

- identificarea mecanismelor de apărare utilizate în confruntarea cu

evenimentul traumatic – negare, raţionalizare, detaşare, evaluare

dihotomică

- identificarea semnificaţiilor acordate traumei

- identificare modalităţilor specifice utilizate pentru prelucrarea

informaţiei legată de traumă

Tehnici de distragere a atenţiei în condiţiile confruntării cu situaţii care

activează starea de ameninţarea prezentă: centrarea pe un obiect, centrarea pe

senzaţii, exerciţiile mentale, reamintirea unor episoade plăcute, centarea pe activităţi.

Urmărirea gândurilor - Se realizează pentru distanţarea de gândurile

automate. Pacientul este învăţat să-şi urmărească apariţia gândurilor automate şi să le

oprească astfel încât să nu influenţeze dispoziţia afectivă. Dezavantajul tehnicii este

că efectul posibil poate duce la persistenţa gândurilor automate şi nu la remiterea lor.

Testarea realităţii - Presupune identificarea propriilor gânduri, adică

observarea diferenţei dintre interpretări şi realitate; are un rol important în reducerea

sentimentului de ameninţare în prezent şi integrarea situaţiei traumatice în contextul

experienţelor de viaţă. Scopul tehnicii este acela de a identifica dovezi împotriva

cogniţiilor şi asumţiilor negative.

Tehnici cognitive

- identificarea şi modificarea convingerilor dezadaptative

- testarea şi modificarea cogniţiilor negative

- experimente comportamentale care testează efectiv validitatea cogniţiilor

dezadaptative

- identificarea gândurilor disfuncţionale

22

- modificarea gândurilor disfuncţionale

- managementul anxietăţii care ajută pacientul să dobândească sau să-şi

perfecţioneze anumite abilităţi de adaptare la situaţii stresante: metode de

relaxare, metode de respiraţie controlată, gândire pozitivă şi dialog interior

pozitiv, tehnici de antrenament asertiv prin învăţarea pacientului să-şi exprime

opiniile, dorinţele, emoţiile în mod corespunzător, fără a-i ataca sau a-i

exclude pe ceilalţi.

- Terapie prin joc, acolo unde este cazul

- Metode psihoeducaţionale – educarea pacientului şi a familiei acestuia

asupra simptomelor SSPT şi a diferitelor modalităţi terapeutice existente.

În cele ce urmează este prezentat pe scurt, un model de terapie pentru

persoanele ce au trăit evenimente traumatice, elaborat de Francis McNabb, în 2001.

Şedinţa I

1. Ancheta 2. Evaluarea copingului şi a non-copingului 3. Intervenţii terapeutice :

a. stabilirea scopurilor terapiei b. informarea şi conştientizarea de către victimă c. managementul anxietăţii

4. Explicarea modulului de terapie

Şedinţa 2

1. Câteva întrebări exploratorii 2. Anxietatea şi efectele acesteia 3. Managementul şi controlul anxietăţii 4. Strategii şi deprinderi

Şedinţa 3

Sumar

1. Managementul şi controlul sentimentelor 2. Distincţia dintre evenimentele traumatice trecute şi sentimentele

prezente, 3. Modele de coping, 4. Imageria copingului

23

Şedinţa IV

1. Reorganizarea cognitivă şi reconstrucţia 2. Sistemul de credinţe, atitudini, moduri de gândire, 3. Credinţe critice:

a. Felul lumii, b. Autoevaluarea, c. Mărimea şi natura traumei, d. Natura şi amplitudinea reacţiilor e. Frica, f. Alte persoane.

4. Dezvoltarea noilor cogniţii, strategii şi resurse.

Şedinţa V

1. practica în managementul anxietăţii 2. valori de bază, alegeri şi direcţii 3. explorarea prin relaxare şi imagerie 4. relaxarea şi imageria pentru managementul amintirilor 5. îmbunătăţirea imaginii de sine şi a eficacităţii

Şedinţa VI

1. recapitularea resurselor 2. întărirea stimei de sine şi autoeficacităţii 3. sănătatea şi încrederea în sine 4. evaluarea modulului 5. direcţii de viitor, stima de sine.

24

ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Daniela Nicolăescu

Sprijinirea persoanelor sau grupurilor defavorizate pentru depăşirea situaţiilor dificile

reprezintă apanajul asistenţei sociale. Aceasta oferă mecanismele pentru accesarea

serviciilor de protecţie socială şi dezvoltarea capacităţii individului sau a comunităţii

de a identifica şi utiliza în mod eficient resursele disponibile.

Cu atât mai mult în cazul copiilor victime ale traficului, asistentul social joacă rolul

esenţial în procesul de reintegrare socială. Intervenţia asistentului social trebuie să se

bazeze atât pe cunoaşterea copilului victimă, a dificultăţilor de reintegrare şi a

resurselor fizice şi psihice de care dispune acesta, cât şi pe cunoaşterea mediului în

care se doreşte a se realiza reintegrarea copilului (comunitatea de origine, familia sau

un mediu nou).

În acest sens, în stabilirea planului de intervenţie, asistentul social trebuie să aibă

întotdeauna în vedere interesul superior al copilului. Astfel, acesta trebuie să

urmărească repunerea copilului în drepturile garantate atât moral cât şi prin lege:

dreptul la reabilitare, protecţie socială, asistenţă medicală, dreptul la protecţia

împotriva oricăror forme de violenţă, dreptul la familie, educaţie, precum şi

prevenirea traficului. Toate acestea trebuie să constituie obiectivele intervenţiei

asistentului social. De asemenea, toate activităţile întreprinse în favoarea copilului

victimă trebuie să-i creeze acestuia un mediu propice pentru exprimarea opiniei, a

dorinţelor şi aşteptărilor faţă de propriul destin. Fără participarea activă a copilului,

şansele de reintegrare sunt minime.

Este important ca asistentul social să cunoască prevederile legale referitoare la

serviciile sociale şi drepturile garantate prin lege pentru victimele traficului de fiinţe

umane (Legea 678/2001):

- protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială

- dreptul la recuperare fizică, psihologică şi socială.

- victimele pot fi cazate, la cerere, temporar, în centre de asistenţă şi

protecţie a victimelor traficului de persoane; centrele trebuie să ofere

condiţii civilizate de cazare şi igienă personală, hrană, asistenţă

psihologică şi medicală.

25

- victimelor cazate temporar li se asigură de către asistenţii sociali din

aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară

activitatea centrele informaţii şi consiliere pentru a beneficia de

facilităţile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social.

- Agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă din judeţele în care se

înfiinţează şi funcţionează centrele organizează, dacă este posibil,

programe speciale de scurtă durată pentru iniţierea sau formarea

profesională a victimelor cazate. De asemenea, asigură, cu prioritate,

victimelor traficului de persoane servicii de consiliere şi mediere a

muncii, în vederea identificării unui loc de muncă.

- Victimelor traficului de persoane, cetăţeni români, li se pot acorda

locuinţe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de

domiciliu

De asemenea, este important ca asistentul social să comunice permanent cu direcţia

judeţeană pentru protecţia copilului şi să identifice serviciile sociale private (oferite de

organizaţiile neguvernamentale) existente în regiune, la care victima se poate adresa,

acestea suplimentând eforturile instituţiei ce are responsabilitatea reintegrării (anexa

1).

Etape în investigarea cazului unui copil victimă a traficului de fiinţe umane

Chiar dacă fiecare caz are specificul său, se pot identifica câteva etape ce trebuie

parcurse în asistarea copilului victimă a traficului de fiinţe umane:

1. sesizarea cazului către serviciile specializate de asistenţă;

2. înregistrarea cazului;

3. evaluarea primară a cazului;

4. asigurarea intervenţiei de urgenţă;

5. evaluarea familiei copilului victimă a traficului de fiinţe umane;

6. planificarea intervenţiei;

7. intervenţia propriu-zisă;

8. evaluarea finală şi închiderea cazului.

26

1. Sesizarea

• În funcţie de parteneriatele stabilite cu diverse instituţii sau de metodologia de

referire a cazurilor adoptată, sesizarea poate fi făcută de către: poliţie, servicii

sociale, OIM, ONG-uri, persoane juridice sau fizice, victima însăşi;

• Sesizarea este preluată de asistentul social din cadrul instituţiei sesizate (ONG,

Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului)

• Informaţiile de bază ce ar trebui cuprinse în sesizare: datele de identificare ale

victimei (nume, data şi locul naşterii, adresă, starea civilă a victimei); situaţia

familială; studii; experienţa profesională; starea de sănătate, scurt istoric al

experienţei de trafic; asistenţa acordată în tranzit.

2. Înregistrarea cazului

Înregistrarea cazului se realizează conform procedurii instituţiei la care a fost făcută

sesizarea; aceasta este confidenţială şi respectă normele juridice

3. Asigurarea intervenţiei de urgenţă

Primele servicii ce sunt necesare victimei, până la finalizarea evaluării situaţiei şi

elaborării planului de intervenţie, au menirea de a asigura copilului un mediu

securizat, asistenţa medicală şi psihologică de urgenţă:

1. Asigurarea adăpostului pe termen scurt sau mediu

Este necesară asigurarea unui adăpost de urgenţă pentru o perioadă scurtă, timp în

care cazul este evaluat, analizându-se posibilităţile de a realiza reuniunea familiei sau

găsirea unui loc de cazare corespunzătoare, pe termen mediu.

2. Evaluarea şi tratamentul medical.

O atenţie specială se va acorda copiilor victime care se înregistrează cu boli cu

transmitere sexuală şi HIV/SIDA. Principalele servicii ce trebuie asigurate în această

perioadă, tuturor copiilor victime, sunt:

- examinarea medicală

- rapoarte medicale pregătite pentru instanţe (dacă este cazul)

27

- tratament şi medicaţie şi referirea pentru alte tratemente medicale în

cazurile de înregistrare a unor boli cu transmitere sexuală sau în

cazurile de abuz sau rănire grave

- testare HIV/SIDA sau abuz de stupefiante

3. Servicii de intervenţie psihosocială – consiliere psihologică şi socială pentru

depăşirea traumei, activitate ce presupune o bună coordonare între psiholog şi asistent

social.

4. Asigurarea necesităţilor minime ale copilului – alimente, îmbrăcăminte, produse

pentru igiena personală etc.

4. Evaluarea primară a cazului

Profesionistul care preia sesizarea trebuie să urmărească următorii paşi în realizarea

anchetei, respectiv evaluarea situaţiei copilului victimă:

• Cine a realizat repatrierea?

• Istoria de trafic: Unde s-a întâmplat?

Cum s-a întâmplat?

Traseul victimei privind plecarea din ţară

• Familia de origine a copilului

• Mediul familial al copilului

• Care sunt aşteptările/ temerile faţă de reacţia familiei la întoarcerea copilului

victimă a traficului

• Cine a acordat asistenţă copilului în perioada de tranzit (vezi anexa 3)

În culegerea informaţiilor este necesar să se urmărească şi alte elemente care vor

sprijini evaluarea şi stabilirea planului de intervenţie:

• Este victima în siguranţă?

• Există riscul ca victima să fie retraficată?

• Există martori sau alte surse de informare?

• Există alţi copii victime?

Aceste informaţii se obţin folosind un protocol de intervievare a victimei, a membrilor

familiei în măsura în care familia poate fi abordată.

28

5. Evaluarea familiei

Evaluarea familiei are drept scop identificarea cauzelor care au dus la situaţia de

trafic, a factorilor de risc existenţi şi a măsurilor ce pot fi adoptate în cadrul planului

de intervenţie. Această evaluare şi dorinţele copilului sunt cei doi factori care stau la

baza deciziei de a reintegra copilul familie sau nu.

Evaluarea familiei urmăreşte:

• Istoria familiei şi semnificaţia acesteia

• Semnificaţia mediului ambient trecut dar mai ales prezent

• Factori de funcţionare a familiei:

- condiţii de viaţă: condiţii de mediu extern; întreţinerea casei; toţi

aceşti factori conduc la siguranţă şi ordine;

- condiţii financiare: management financiar; probleme financiare;

- alte mecanisme de sprijin al familiei (părinţi sau familia extinsă):

suport din partea vecinilor, prietenilor şi implicarea comunităţii;

îngrijire disponibilă pentru victimă; asistenţă medicală disponibilă;

- interacţiunea părinte – copil victimă a traficului: înţelegerea

dezvoltării copilului; rutina zilnică; metode de disciplinare; stilul

de ataşament al părintelui faţă de copil; calitatea şi eficienţa

comunicării (copilul către părinte; părintele către copil);

interacţiunea între părinţi; interacţiunea între fraţi/ surori.

• Caracteristici ale părinţilor victimei: istoricul tatălui; istoricul mamei:

caracteristici personale ale tatălui: caracteristici personale ale mamei; susţinere

din partea familiei extinse – caracteristici personale ale acesteia şi istoricul ei.

6. Intervenţia

După evaluarea victimei şi a familiei următoarea etapă este cea de stabilire a

planului de intervenţie împreună cu managerul de caz. Planul de intervenţie are ca

bază informaţiile culese de către asistentul social şi vizează:

• Obiectivele ce trebuie atinse;

• Factorii determinanţi care au contribuit la trafic şi eliminarea acestora;

• Ce se poate schimba în familia de origine a copilului victimă a traficului de

fiinţe umane;

29

• Priorităţi;

• Paşi de urmat pentru atingerea obiectivelor ce vizează reintegrarea socială a

victimei si/ sau prevenirea retraficării victimei;

• Timpul estimat a fi necesar pentru reinserţia socială a copilului victimă a

traficului şi pentru ducerea la bun sfârşit a planului de intervenţie;

• Actorii sociali ce se pot implica şi ce roluri pot avea în intervenţie;

• Instituţiile care vor colabora în desfăşurarea eficientă a planului de

intervenţie.

Instrumentarea cazului reprezintă un factor important pentru protecţia victimei, de

aceea este necesară realizarea unui plan cât mai clar şi specific de intervenţie.

Planul de intervenţie trebuie discutat şi elaborat împreună cu victima, deoarece

trebuie să luăm în considerare aşteptările acesteia privind reintegrarea socială şi mai

ales securitatea ei, dar trebuie să vedem şi ceea ce aşteaptă copilul victimă de la

echipa pluridisciplinară. Un alt aspect foarte important este informarea copilului cu

privire la drepturile pe care le are (accesul la servicii sociale, dreptul la

confidenţialitate, dreptul la protecţia martorului etc.).

Planul de intervenţie cuprinde:

- activităţi ce vor fi realizate în prezenţa şi cu participarea victimei,

- intervenţii ale asistentului social asupra victimei – demersuri în vederea

reinserţiei sociale a victimei,

- intervenţii ale psihologului asupra victimei – prelucrarea traumei pentru ca

victima să poată accepta trecutul şi să-şi dezvolte noi abilităţi sau deprinderi

sociale;

- acţiuni realizate în absenţa victimei care vizează mediul şi factorii contextuali în

care se află aceasta.

Intervenţia are ca obiective generale:

• Facilitarea reintegării depline a victimelor în familiile şi comunităţile lor, în

acord cu principiile reuniunii familiale şi eliminării stigmatizării copilului

• Dezvoltarea unor alternative pentru reintegrarea în afara familiei, pentru copiii

victime în cazul cărora mediul familial este unul abuzator sau cu potenţial de

retraficare

Principalele dimensiuni ce vor fi abordate:

30

1. Promovarea reintegrării familiale

În cadrul conceptului de reintegrare familială se pot identifica diferite activităţi:

a. Identificarea familiei

Este necesară identificarea familiei de origine a victimei, pentru aceasta asistentul

social trebuie să colaboreze cu autorităţile locale.

b. Evaluare şi consiliere familială

În urma identificării familiei, asistentul social va evalua posibilitatea de reuniune a

familiei, prin următoarele acţiuni:

- investigarea trecutului familiei, a motivelor ce au condus la plecarea

victimei, prin consultarea rudelor, vecinilor, liderilor comunitari, etc.

- evaluarea situaţiei comunităţii, care poate sprijini sau împiedica

reintegrarea familială

- organizarea unei vizite a familiei, împreună cu copilul victimă

- consilierea familiei şi a victimei pentru a reconstrui relaţiile familiale

- luarea unei decizii privind reuniunea familială, prin respectarea

dorinţelor şi intereselor copilului

c.Sprijin pentru reintegrarea în familie a copilului victimă a traficului, prin

generarea de credite şi venituri pentru familie, implică stabilirea de legături cu

sistemul local de asistenţă socială şi cu potenţialii actori comunitari ce doresc să

susţină material şi financiar familiile victimelor.

2. Explorarea altor opţiuni: schimbarea domiciliului sau sisteme de îngrijire

alternativă

Dacă nu este posibilă sau dorită întoarcerea victimei în familia de origine, se vor

explora alte posibilităţi care să reprezinte interesele copilului:

- contactarea familiei extinse (unchi/mătuşi, bunici)

- găsirea unei familii de plasament

- identificarea unor locuinţe sociale

3. Acompanierea în instanţă

În cazurile în care copiii depun mărturie în procese pe trafic sau se constituie parte

vătămată, trebuie avut în vedere faptul că acesta constituie un factor de stres pentru

31

victimă. Asistentul social, împreună cu juristul sau avocatul, trebuie să-i explice

copilului ce se întâmplă în sala de judecată şi de ce este important să depună mărturie.

De asemenea, asistentul trebuie să-i ofere un suport emoţional pe parcursul

procesului, să-l asigure pe copil că nu va fi blamat dacă va povesti ceea ce i s-a

întâmplat.

Este foarte important ca asistentul social să menţină o strânsă legătură cu poliţiştii ce

au instrumentat cazul, pentru a apela la aceştia în cazul în care copilul victimă

primeşte ameninţări din partea reţelei de traficanţi sau nu se simte în siguranţă.

Având în vedere că experienţa traficului a presupus implicarea în activităţi ilegale,

este posibil ca victima să aibă o atitudine negativă, o neîncredere în reprezentanţii

legii (poliţişti, procurori, judecători). Asistentul social trebuie să-i explice că

reprezentanţii legii au drept scop tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru traficarea

şi exploatarea sa şi a altor victime (dacă este cazul) şi, de asemenea, că potrivit legii

este „parte vătămată”, indiferent dacă şi-a dat sau nu acordul să plece din ţară.

4. Continuarea studiilor este necesară tuturor victimelor traficului în scopul

îmbunătăţirii statusului social şi economic prin educaţie. Asistentul social va obţine

actele necesare care dovedesc nivelul de educaţie absolvit de victimă. În funcţie de

vârsta copilului şi nivelul de educaţie se vor căuta formele de învăţământ cele mai

potrivite. În vederea reintegrării şcolare copilul are nevoie de un efort susţinut din

partea asistentului social care trebuie să-i monitorizeze activităţile şcolare p-nă când

se înregistrează progrese.

5. Formarea deprinderilor de viaţă independentă

De multe ori, copiii victime ale traficului nu au cunoştinţele de bază necesare pentru o

viaţă independentă: la ce instituţie trebuie să se adreseze pentru diverse acte, cum să-

şi administreze bugetul, cum să scrie o cerere sau un curriculum vitae etc. În cazurile

în care reintegrarea familială nu este posibilă şi copilul se apropie de vârsta

majoratului, asistentul social trebuie să-l pregătească pentru o viaţă independentă.

Asistentul trebuie să-i prezinte toate aceste aspecte şi la începutul asistenţei să

medieze relaţia dintre victimă şi instituţii. Totuşi, trebuie evitată situaţia în care

victima devine dependentă de asistentul social pentru orice problemă.

Câteva exemple de deprinderi sociale ce trebuie dezvoltate:

32

- ce presupune locuirea în comun (pentru perioada în care este cazată în adăposturi

pentru victime)

- cum să-ţi administrezi propriul buget

- cum trebuie să-ţi administrezi locuinţa (plata facturilor, îngrijirea casei)

- unde şi cum poţi obţine asistenţă medicală

- cum poţi obţine sprijinul autorităţilor în diverse probleme (primărie, oficiile de

plasare a forţei de muncă)

- cum îţi cauţi un loc de muncă şi cum te prezinţi la interviu

- cum îţi petreci timpul liber (relaţionarea cu persoane străine, cum îţi faci noi

prieteni, evaluarea riuscurilor pe care le prezintă unele locuri de petrecere a timpului

liber)

6. Asistenţă în găsirea unei slujbe

Se vor căuta oportunităţile pentru victimele traficului ce au vârsta corespunzătoare de

a munci. În acest sens, se va asigura accesul la pregătire vocaţională, astfel încât

victima să fie capabilă să obţină o slujbă calificată, corespunzătoare resurselor sale

fizice şi psihice. În această perioadă este necesară monitorizarea şi susţinerea

copilului pentru finalizarea cursurilor.

7. Stabilirea unui sistem de sprijin comunitar

În cazul în care copilul victimă se întoarce la familia de origine sau îşi stabileşte

domiciliul în alt loc, este necesar să fie asistată prin:

- sprijin din partea autorităţilor locale şi comunităţii

- sprijin din partea instituţiilor statului prin facilitarea accesului la

programele de asistenţă socială

- sprijin din partea organizaţiilor neguvernamentale ce oferă servicii

complementare

8. Monitorizare – asistentul social va colabora cu autorităţi sau servicii sociale locale

pentru a monitoriza evoluţia copilului şi după ce asistenţa va fi încheiată. În funcţie de

resursele disponibile se stabileşte perioada de monitorizare (3 luni – un an).

33

7. Evaluarea finală şi închiderea cazului

Evaluarea finală presupune măsurarea efectelor obţinute şi compararea acestora cu

obiectivele definite în planul individual de intervenţie. De asemenea, principalele

aspecte ce trebuie monitorizate în fiecare caz sunt:

• siguranţa copilului victimă;

• reducerea riscurilor ca victima să fie retraficată;

Cazul este considerat închis în momentul în care factorii de risc care au dus la

victimizare prin trafic s-au redus semnificativ sau au încetat să mai existe; victima

este reintegrată din punct de vedere social iar relaţiile cu familia de origine sau familia

extinsă răspund nevoilor victimei (acolo unde este posibil).

34

INTERVENŢIA POLIŢIEI

Mircea Dumitrescu

Victor Nicolăescu

Traficul de copii în scopul exploatării sexuale reprezintă un fenomen

infracţional cu consecinţe extrem de grave asupra victimei. Din această perspectivă,

poliţia joacă un rol important în prevenirea şi combaterea fenomenului. Chiar dacă

principalul obiectiv îl constituie identificarea şi neutralizarea reţelelor de traficanţi,

asistenţa victimelor traficului reprezintă un aspect la fel de important. De aceea, acest

capitol se va concentra asupra etapelor în care poliţia are un rol în asistarea copilului

victimă a traficului de fiinţe umane.

Procesul de identificare, recuperare şi reintegrare a victimei este unul complex, de

aceea pentru asigurarea unei protecţii şi asistenţe adecvate este necesară cooperarea

poliţiei cu autorităţi şi instituţii publice relevante şi organizaţii neguvernamentale, atât

la nivel naţional cât şi internaţional.

Instituţii responsabile

Având în vedere aspectul transfrontalier, regional al traficului de fiinţe umane a fost

necesară dezvoltarea unor structuri de cooperare între instituţiile responsabile cu

prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane:

- Task-force-uri coordonate de F.B.I. sau.alte instituţii ;

- Grupuri de lucru instituite pentru cazuri concrete;

- Ofiţeri de legătură străini acreditaţi pe lângă ambasadele din Bucureşti

- Ofiţeri de legătură străini acreditaţi la Centrul Southeast European

Cooperative Initiative;

- Ofiţeri de legătură ai Poliţiei Române, aflaţi la post în străinătate

- Grupul operaţional de legătură româno-francez, organizat sub egida

Ministerului Justiţiei, constituit pe baza prevederilor Acordului între Guvernul

României şi Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea

protecţiei minorilor români aflaţi în dificultate pe teritoriul Republicii

Franceze şi a întoarcerii acestora în ţara de origine, precum şi a luptei

împotriva reţelelor de exploatare, semnat la Paris, la data de 4 octombrie 2002.

35

La nivel intern, rolul principal în combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe umane

revine Direcţiei Generale pentru Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog ce are

următoarele atribuţii:

- prevenirea şi combaterea traficului internaţional cu copii;

- prevenirea şi combaterea pedofiliei;

- prevenirea şi combaterea pornografiei infantile pe Internet;

- prevenirea şi combaterea traficului cu organe şi ţesuturi umane;

- prevenirea şi combaterea adopţiilor internaţionale ilegale;

- cooperarea internaţională în domeniile specifice de activitate.

Alte instituţii care au responsabilităţi şi cooperează la nivel naţional:

- structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor:

- Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră,

- Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei

- Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii

- instituţii guvernamentale:

- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului

- Ministerul Afacerilor Externe

- Ministerul Educaţiei, Cercetării

- Ministerul Sănătăţii

- Ministerul Administraţiei Publice

- Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

- Ministerul Justiţiei

- Ministerul Public

- organizaţii neguvernamentale

Etapele intervenţiei

Din punctul de vedere al asistării victimei, poliţistul are un rol foarte important în

toate etapele recuperării şi reintegrării: repatriere, intervievare şi întocmirea

dosarului, referire către servicii sociale, monitorizare.

Repatrierea

36

Repatrierea copiilor victime ale traficului de fiinţe umane se realizează prin

procedurile aplicabile copiilor neînsoţiţi aflaţi pe teritoriul altui stat. Instituţiile cu

responsabilităţi în aplicarea procedurii sunt diferite: organisme centrale şi locale ale

administraţiei de stat, organizaţii neguvernamentale. De asemenea, unele instituţii

internaţionale şi organizaţii neguvernamentale şi-au stabilit propriile proceduri de

repatriere în care reprezentanţii poliţiei joacă un rol important.

Misiunile diplomatice şi consulare ale României au obligaţia de a sesiza autorităţile

române cu privire la întoarcerea în ţară a cetăţenilor români aflaţi în străinătate care

au fost victime ale traficului de persoane.

Demersurile întreprinse în perioada în care copiii români se află în străinătate

presupun o comunicare rapidă şi intensă între autorităţile străine şi cele române,

precum şi între diferitele autorităţi române.

Principalele activităţi şi operaţiuni în asistarea copilului în vederea repatrierii:

a. În ţara unde se află copilul

► Primirea, de către misiunea diplomatică sau consulară a României în ţara

respectivă, a înştiinţării în legătură cu existenţa unei persoane sub 18 ani, care se

declară cetăţean român.

Înştiinţarea poate proveni de la :

- o autoritate a statului în care funcţionează oficiul diplomatic sau consular

român;

- o organizaţie neguvernamentală;

- o persoană fizică;

- de la copilul în cauză;

- de la membrii familiei din ţară, prin intermediul autorităţilor române.

► În situaţia în care înştiinţarea este făcută de altcineva decât autorităţile statului

de reşedinţă, misiunea diplomatică sau oficiul consular le va anunţa pe acestea din

urmă cu privire la solicitarea primită şi le va cere sprijinul pentru identificarea,

asigurarea protecţiei şi asistenţei copilului până la eventuala repatriere a acestuia.

37

► Autorităţile străine, în cooperare cu misiunea diplomatică/consulară,

organizaţiile internaţionale sau ONG-urile relevante, vor asigura plasarea

minorului în centre de asistenţă de specialitate, până la începerea şi în timpul

derulării procedurii de repatriere.

► Misiunea diplomatică sau consulară a României verifică dacă sesizarea

conţine suficiente elemente asupra cetăţeniei şi identităţii minorului şi în caz

afirmativ comunică imediat sesizarea respectivă Ministerului Afacerilor Externe

Roman/Directia Generală Afaceri Consulare (DGACo). Dacă sesizarea

autorităţilor străine nu conţine elemente suficiente asupra persoanei în cauză,

misiunea diplomatică sau consulară solicită, în regim de urgenţă, autorului

sesizării, clarificări care să permită identificarea în România, cu operativitate,

transmiţându-i modelul de formular de identificare pentru a fi completat. Dacă se

consideră necesar, se poate solicita un interviu cu copilul respectându-se

standardele internaţionale. După completarea datelor necesare identificării,

acestea se comunică imediat MAE/DGACo, după care solicită efectuarea unei

anchete sociale privind persona respectivă.

► Misiunea diplomatică sau oficiul consular va lua măsurile necesare în vederea

eliberării documentului de călătorie. Documentul va fi înmânat copilului sau

însoţitorului acestuia numai în momentul în care sunt primite din ţară toate

autorizaţiile necesare în vederea repatrierii.

► În cazul în care copilul nu este identificat în evidenţele MAI/DGEIP misiunea

diplomatică sau consulară decide, în urma unui interviu detaliat cu acesta dacă ar

exista posibilitatea să fie cetăţean român şi îi eliberează, în baza datelor declarate

de minor, un document de călătorie provizoriu în care se efectuează menţiunea

„IDENTITATE INCERTĂ”. În analiza posibilităţii ca minorul să fie cetăţean

român se va ţine cont de orice documente eliberate în România (chiar dacă la

momentul verificării ele sunt expirate) care au tangenţă cu acesta, declaraţii ale

unor terţi, cunoaşterea limbii şi unor fapte, locuri, persoane, date care în mod

normal sunt cunoscute de cetăţeni români minori.

38

► Misiunea diplomatică sau consulară a României transmite ancheta socială,

primită din România, autorităţilor străine competente din tara în care se află

minorul şi informează autorul sesizării asupra îndeplinirii procedurii române în

vederea repatrierii. Totodată, solicită autorităţilor străine copia documentelor

întocmite cu privire la caz şi la personalitatea minorului pentru a se lua măsuri

adecvate la întoarcerea acestuia în România.

► Autorităţile străine competente anunţă din timp misiunea diplomatică sau

consulară a României cu privire la data, ora şi locul de plecare/sosire a minorului,

punctul de frontieră de intrare în România, precum şi dacă minorul este însoţit; în

cazul în care minorul este însoţit se vor clarifica aspectele consulare şi financiar

logistice (masă, cazare, transport) legate de deplasarea însoţitorului. Dacă minorul

nu are însoţitor, el este predat personalului de bord de către autorităţile străine sau

de către misiunea diplomatică/consulară.

► Misiunea diplomatică sau consulară a României comunică datele referitoare la

repatriere MAE/DGACo.

b. În România

► MAE-DGACo comunică Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţiei

Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei - Direcţiei de Paşapoarte

(MAI/DGEIP), datele primite de la misiunea diplomatică sau consulară în vederea

identificării minorului. În situaţiile în care minorul solicită revenirea de urgenţă în

ţară MAE/DGACo poate anunţa direct ANPCA. Revenirea de urgenţă în ţară

presupune corectitudinea datelor de identitate prezentate de minor ceea ce permite

verificarea lor operativă.

► MAI-Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei-Direcţia

Paşapoarte realizează identificarea în baza centralizată de date (nume, prenume,

data şi locul naşterii, tatăl, mama, BI/CI după caz, CNP, domiciliul), informează

ANPCA şi, dacă este cazul, solicită serviciilor judeţene de evidenţă informatizată

a persoanei să ia legătura cu familia (inclusiv cea lărgită) sau unitatea unde a fost

instituţionalizat minorul, pentru a o informa despre situaţia în care se află acesta şi

39

a obţine în vederea repatrierii, declaraţia părintelui sau părinţilor, tutorelui, unităţii

în care a fost instituţionalizat minorul. În situaţia în care datele nu se verifică în

baza centralizată de date, se solicită reverificarea datelor, prin intermediul MAE,

de către misiunile diplomatice sau consulare care vor contacta autorul sesizării sau

minorul, după caz.

► După stabilirea identităţii persoanei, MAI-DEIP transmite MAE-DGACo

rezultatul verificărilor; în cazul în care minorul nu mai deţine paşaport valabil, se

comunică şi acordul Direcţiei de Paşapoarte, în vederea eliberării unui document

de călătorie provizoriu (titlu de călătorie sau paşaport consular), pentru revenirea

în ţară;

► MAE-DGACO transmite datele respective misiunii diplomatice sau consulare

relevante.

► MAI/DGEIP, transmite ANPCA rezultatul verificărilor în evidenţe şi datele de

identificare a minorului, în vederea demarării procedurilor interne de evaluare a

situaţiei familiale acestuia (ancheta socială).

► ANPCA solicita DJPC, competentă pentru zona în care copilul are domiciliul,

efectuarea, în regim de urgenţă, a anchetei sociale (cf OU nr.26/1997) şi

redactarea de recomandări referitoare la măsura preconizată a se lua de către CPC

+ schiţa de plan individual. Anchetele sociale se vor derula după proceduri

standard care vor fi consemnate în formulare tipizate ce vor fi elaborate de

ANPCA.

► DJPC transmite la ANPCA ancheta sociala pe care a efectuat-o.

► ANPCA transmite ancheta socială respectivă la MAE/Direcţia Relaţii

Consulare.

► MAE/DGACo transmite ancheta socială misiunii diplomatice sau consulare a

României din ţara în care a fost găsit copilul.

40

► MAE/DGACo va informa MAI/IGPF si DGEIP şi ANPCA.

► ANPCA comunică imediat DJPC-ului de domiciliu toate informaţiile privind

sosirea copilului, în vederea întâmpinării şi a preluării acestuia de la aeroport/alt

punct de frontieră, de către un reprezentant desemnat.

► DPC-ul de domiciliu comunică la ANPCA numele şi funcţia reprezentantului

desemnat pentru preluarea copilului.

► ANPCA comunică operativ IGPF numele persoanei desemnate a prelua

copilul.

► Persoana desemnată a prelua minorul se prezintă la conducerea Punctului de

frontieră din timp în vederea corelării activităţilor de preluare a copilului.

► Când copilul soseşte cu avionul, reprezentanţii Punctului de frontieră îl preiau

de la aeronavă şi efectuează cu operativitate procedura de trecere a frontierei.

► După preluarea copilului de către familie sau cazarea acestuia în sistemul de

asistenţă socială specializată, MAI-DGCCOA, va purta discuţii cu acesta în

vederea obţinerii de informaţii referitoare la împrejurările şi factorii determinanţi

ai plecării din ţară, persoanelor care l-au ajutat, mijloacele de transport folosite,

traseul parcurs, P.C.T.F.-ul folosit, ţările tranzitate, ţara şi localitatea de

destinaţie, identitatea altor persoane cu care a făcut deplasarea, orice alte date

de interes operativ referitoare la traficanţi/reţelele de traficanţi, abuzatori,

proxeneţi, etc. (vezi anexa 3)

► Aplicarea metodelor şi tehnicilor de investigaţie/cunoaştere/ comunicare se

pot efectua în Bucureşti sau/şi în teritoriu, la locul de domiciliu al copilului, de

către specialişti din cadrul poliţiei care au fost pregătiţi special în acest sens, au

experienţă în activităţi cu minori, inclusiv în lucrul cu minorii care au suferit

diverse traume. Aceste tehnici şi metode se efectuează cu respectarea opiniei

copilului şi cu păstrarea confidenţialităţii. Modalităţile şi standardele de

41

investigaţie în aceste cazuri, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia

copilului şi a familiei acestuia sunt prezentate în anexa-chestionar .

Intervievarea

Structurile de poliţie au un rol major în realizarea legăturii dintre procuratură,

instanţa de judecată şi victimă prin furnizarea acesteia din urmă de informaţii în

legătură cu variantele legale pe care le are la dispoziţie, evoluţia cazului, statutul

juridic şi locul unde se găseşte persoana care a determinat traficarea sa.

Expertizele şi tehnicile speciale de interogare a victimelor (în special a copiilor şi

femeilor) concepute de specialişti din diferite domenii (psihologi, sociologi, medici,

asistenţi sociali, jurişti, criminologi, etc.) contribuie în mod decisiv la asigurarea

protecţiei victimelor, cât şi la clarificarea cazurilor în speţă.

S-au realizat multe studii asupra „insensibilităţii” de care dă dovadă poliţia într-un

număr mare de ţări, care au sisteme diferite de poliţie, ceea ce l-a determinat pe

analistul internaţional Van Dijk (1985), să compare, printr-o exprimare sugestivă,

actualele stiluri ale poliţiei cu cele care ar trebui să fie ideale: „Există probe ample

rezultate din interviuri în profunzime că victimele sunt în special sensibile la modul în

care sunt abordate personal de către ofiţerii de poliţie. În acord cu câţiva cercetători,

multe victime trăiesc o nevoie acută de a fi reasiguraţi de poliţie. Alţii afirmă că

victimele aşteaptă ca poliţia să le recunoască statutul de persoană care a suferit de pe

urma altui cetăţean. Multe victime exprimă insatisfacţii faţă de ofiţerii de poliţie care

se manifestă suspicios, dur şi cinic. Asemenea observaţii trebuie să fie privite ca o

probă a unei a doua victimizări”.

În general, în ceea ce priveşte victimele criminalităţii, structurile de poliţie trebuie să

aibă în vedere şi să respecte drepturile acestora prevăzute în Declaraţia Asociaţiei

Internaţionale a Şefilor de poliţie privind drepturile victimei (1983):

Nu se negociază dreptul oricărei victime:

(1) de a fi liberă de orice intimidare

(2) de a fi informată despre asistenţa financiară şi serviciile

sociale disponibile, precum şi a modului de a le solicita;

42

(3) de a asigura o zonă sigură de-a lungul apelărilor şi

procedurilor din instanţă şi de a sublinia dacă este necesară

prezenţa în instanţă;

(4) de a asigura o returnare rapidă a bunurilor furate;

(5) de a asigura celeritatea procesului şi a oferi periodic

informaţii asupra stadiului cazului şi dispoziţiei finale; dacă

o permit resursele, să se atenţioneze asupra eliberării din

arest a făptuitorului în cazurile infracţiunilor cu violenţă;

(6) de a fi intervievată de către un ofiţer femeie în cazurile de

viol sau alte infracţiuni ce aduc atingere vieţii sexuale, dacă

resursele permit.

Cadrul general de lucru cu copii victime ale traficului în scopul exploatării sexuale

Toate victimele traficului de fiinţe umane au mare nevoie de sprijin în perioada

instrumentării cazului. O mare atenţie trebuie acordată copiilor, în special atunci când

exploatarea a avut o natură sexuală. Astfel, ca o recomandare generală, ofiţerul de

poliţie care va realiza interviul cu victima trebuie să nu fie de acelaşi sex ca agresorul.

De asemenea, ofiţerul de poliţie trebuie să aibă în vedere reducerea perioadei de

intervievare cât este posibil, astfel încât declaraţia să fie suficient de clară, detaliată şi

coerentă şi în acelaşi timp să nu provoace alte traume victimei. În general, victimele

traficului de fiinţe umane sunt nesigure, instabile emoţional şi lipsite de încredere în

persoanele care le înconjoară. În plus, experienţele prin care au trecut au condus la

formarea unei atitudini rezervate faţă de poliţişti (teamă, neîncredere), de aceea cel

care va conduce interogarea trebuie să creeze o atmosferă de încredere şi înţelegere.

Copilul victimă a traficului trebuie să înţeleagă de ce este important să relateze ce i s-

a întâmplat şi cum trebuie s-o facă. De asemenea, este posibil să apară anumite

blocaje, mai ales atunci când au fost implicate în procesul de traficare (în special în

recrutare) persoane apropiate (prieteni, rude sau chiar părinţi).

În cazul în care copilul are o vârstă mai mică, apar dificultăţi legate de capacitatea

acestuia de relatare şi înţelegere a evenimentelor, ofiţerul de poliţie trebuie să aibă în

vedere acest aspect şi să-şi adapteze tehnicile de investigare. Acest aspect este valabil

43

şi în cazul în care victima are o deficienţă mentală, capacitatea acesteia de a oferi

informaţii referitoare la istoria de trafic fiind redusă într-o măsură mai mare sau mai

mică, în funcţie de gravitatea bolii. Din păcate aceste cazuri nu sunt rare, traficanţii

preferând victime care au o capacitate redusă de discernământ. În aceste cazuri, este

indicat să se apeleze la specialişti care să asiste poliţistul în timpul interviului.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere în timpul interviului este gradul ridicat de

sugestibilitate al copiilor, aceştia având tendinţa de a oferi răspunsurile pe care le

consideră dezirabile. Pentru a evita astfel de situaţii, se recomandă crearea unui cadru

prietenos şi afirmarea clară a dorinţei poliţistului de a afla ceea ce s-a întâmplat.

Prin respectarea unui cadru general de lucru cu victimele se creează premisele unei

instrumentări eficiente a cazului atât în ceea ce priveşte victima în sine cât şi

instrumentarea juridică a traficanţilor.

Sintetizând, primii paşi în abordarea cazurilor de trafic de fiinţe umane de către

structurile specializate de poliţie sunt:

► Asigurarea unui loc special de luare a declaraţiei - în momentul luării

primei declaraţii, este recomandat să fie utilizat un loc proiectat special în acest

scop, izolat de alte activităţi specifice activităţilor de poliţie. Gradul de

confortabilitate al victimelor şi stabilirea unei relaţii de încredere creează

premisele unei bune colaborări între poliţist şi victimă

► Utilizarea unui interpret - în cazurile în care victima vorbeşte una dintre

limbile minorităţilor naţionale sau este depistată ca fiind în tranzit, este necesar să

i se ofere posibilitatea să se exprime în propria limbă, situaţie în care se va apela

la serviciile unui interpret cunoscut ca persoană de încredere şi capabil să păstreze

confidenţialitatea interviului. În plus, este recomandabil ca interpretul să nu fie de

acelaşi sex ca agresorul.

► Adoptarea unei atitudini tolerante - în decursul întâlnirilor cu victima,

poliţistul trebuie să evite să judece victima, să nu se pronunţe asupra „naivităţii”,

„lipsei de precauţie” sau „comportamentului neatent” al victimelor. Este

recomandat să se evite orice întrebare referitoare la motivaţia alegerilor făcute în

lanţul traficării. Poliţistul va acorda atenţie comunicării faptului că este respectată

44

ca fiinţă umană cu drepturi depline, că există persoane care sunt vinovate de

această situaţie şi să asigure victima că s-a comportat ca un supravieţuitor.

De asemenea, dat fiind faptul că victimele sunt într-o stare de labilitate

emoţională, declaraţiile se pot schimba de la un moment la altul sau se pot reduce

ca încărcătură informaţională printr-o abordare agresivă.

► Manifestarea empatiei faţă de traumele suferite de victime: anxietatea,

frica şi alte reacţii psihice sau somatice ce apar la victime trebuie să fie înţelese de

poliţistul investigator şi tratate ca reacţii normale în urma relelor tratamente

suferite.

► Tratarea cu înţelegere a temerilor şi nevoii de protecţie exprimate de

victime - este necesar să se asigure victima că există persoane care o sprijină şi îi

pot asigura protecţia. Astfel, trebuie întărite mecanismele de asigurare a

securităţii, atât în ceea ce priveşte perioada anterioară procesului cât şi după

finalizarea acestuia. De asemenea, victima trebuie încurajată să semnaleze imediat

orice ameninţare venită din partea traficanţilor.

► Conştientizarea participării la strângerea informaţiilor - victimele

traficului vor fi sensibilizate asupra valorii informaţiilor ce le oferă în privinţa

structurilor de trafic ce le-au parcurs, în special în sensul evitării victimizării altor

persoane.

► Derularea unor investigaţii alternative - cu sprijinul procurorului se pot

aplica alte metode care să permită asigurarea de probe din alte surse.

► Dezvoltarea unor legături strânse cu serviciile sociale publice sau private

- victimele au nevoi complexe (asistenţă medicală, consiliere psihologică,

asistenţă socială, asistenţă juridică) care pot fi oferite de serviciile sociale publice

(direcţiile de protecţie a copilului) sau de organizaţii neguvernamentale şi diferite

structuri comunitare. Este foarte importantă şi colaborarea poliţistului cu aceste

servicii, astfel încât să existe o abordare coerentă şi continuă.

► Menţinerea legăturilor internaţionale - conotaţia internaţională a traficului

determină menţinerea unor contacte strânse cu alte forţe de poliţie pentru a

comunica numele suspecţilor, metodele de recrutare şi reţelele de transport.

Având la bază acest cadru larg de lucru, există o serie de principii pe care ofiţerii de

poliţie trebuie să le respecte şi promoveze în contactul cu victimele traficului de fiinţe

umane:

45

Dreptul victimei de a fi crezută - rolul de a evalua adevărul relatărilor victimelor

aparţine instanţelor de judecată, organele de poliţie având sarcina de a lua declaraţii

şi strânge probe.

Dreptul de a fi asigurate asupra nevinovăţiei lor - toţi profesioniştii implicaţi în

recuperarea şi reintegrarea socială a victimelor traficului de fiinţe umane trebuie să

ofere siguranţa că plasează responsabilitatea pentru săvârşirea unor fapte penale

asupra celor care le comit şi să declare în mod explicit că victimele nu trebuie

condamnate.

Dreptul de a fi ascultate - acceptarea tuturor relatărilor victimelor vor permite

poliţiştilor să strângă cele mai bune şi mai detaliate probe

Dreptul la confidenţialitate - explicarea limitelor confidenţialităţii va permite

victimelor să comunice deschis asupra tuturor subiectelor care vor fi puse în discuţie

Dreptul de a deţine controlul asupra a ceea ce se întâmplă (situaţiei) - poliţistul

asistă victimele în acţiunile ulterioare preluării lor şi va explica procedura ce urmează

pentru a avea acceptul acestora.

Dreptul la informare - victimele ar trebui să beneficieze de cunoaşterea clară a

diferitelor roluri, responsabilităţi şi puteri ale poliţiei, procurorului, judecătorului şi

instanţei de judecată.

Erori de apreciere

Este recomandat să se evite de către profesioniştii din poliţie a erorilor de apreciere a

victimelor traficului de fiinţe umane şi să abordeze cazurile prin prisma unor norme

deontologice obiective. În acest sens, este necesar să se evite anumite stereotipuri:

- Victimele exploatate sexual ce au sub 18 ani sunt considerate adulte. Orice

persoană sub 18 ani trebuie tratată ca minoră, atât în ceea ce priveşte procedurile

juridice, cât şi modalitatea de relaţionare cu aceasta.

- Victimele traficului sunt prostituate - nu trebuie uitat că traficul înseamnă

exploatare, fiind asociat cu constrângerea victimei de a săvârşi anumite acte. În plus,

în cazul minorilor, implicarea acestora în prostituţie nu poate fi considerată o

problemă de opţiune personală.

- Victimele traficului au avut beneficii financiare, astfel că şi-au meritat soarta. În

momentul reîntoarcerii victimele nu deţin resurse financiare deoarece traficanţii nu le

permit acestora să deţină nici un fel de resurse financiare.

46

- Victimele nu au dorit să scape din lanţul traficării - foarte multe victime încearcă

să scape, dar monitorizarea permanentă din partea traficanţilor face acest lucru foarte

dificil. În plus, utilizarea agresivităţii (fizice şi verbale) şi uneori a drogurilor conduc

la o atitudine de resemnare a victimei şi de neîncredere în şansele de a scăpa din

reţelele de exploatare.

Referirea către serviciile sociale

În vederea recuperării şi reintegrării victimei este necesară intervenţia

serviciilor sociale publice sau a organizaţiilor neguvernamentale specializate în acest

domeniu. De aceea, este foarte important ca structurile de poliţie să cunoască şi să

contacteze instituţiile care oferă serviciile potrivite nevoilor victimei (consiliere

psihologică, asistenţă socială, asistenţă juridică, suport material). Se recomandă ca

acestea să fie contactate înainte de repatrierea victimei şi să se stabilească anumite

detalii referitoare la perioada de recuperare (este posibilă reintegrarea familială, unde

va fi cazată victima, ce fel de protecţie are nevoie etc.).

Aşadar, colaborarea dintre poliţist şi echipa care va asista victima în vederea

reintegrării este necesară încă din momentul în care s-a primit sesizarea şi au început

formalităţile de repatriere. De asemenea, psihologul care va asista victima poate

participa la intervievarea victimei, având rol de mediator (în special dacă între victimă

şi psiholog s-a format deja o relaţie de încredere).

Monitorizarea

Rolul poliţistului nu se încheie odată cu întocmirea dosarului penal. Dacă

traficanţii au fost identificaţi şi se află în proces, este foarte importantă protecţia pe

care poliţia o asigură victimei pentru a depune mărturie. Trebuie avute în vedere

traumele prin care a trecut victima şi faptul că este foarte uşor impresionabilă, ceea ce

ar putea afecta procesul penal. De asemenea, trebuie subliniat faptul că victimele

traficului au un potenţial ridicat de re-traficare, în special atunci când reţeaua de

traficanţi nu este descoperită şi sancţionată prin lege. De aceea, poliţistul trebuie să

aibă în vedere monitorizarea cazului pe termen lung. Acest lucru se poate face prin

punerea la dispoziţia victimei sau a asistentului social care se va ocupa de caz a

47

mijloacelor de comunicare necesare pentru a putea semnala orice situaţie de risc. În

limita resurselor (de timp şi financiare), se recomandă vizitarea victimei la anumite

intervale de timp şi evaluarea factorilor de risc.

Selectarea şi pregătirea poliţiştilor

Ofiţerii de poliţie care instrumentează cazurile de trafic de copii trebuie să

beneficieze de o pregătire în domeniu, dar în acelaşi timp să aibă o serie de calităţi:

• Manifestarea unei flexibilităţi în gândire

• Capacitatea de a demonstra empatie faţă de victime prin acţiuni şi

comportament corespunzător

• Evitarea aprecierilor negative faţă de alte persoane

• Capacitatea de interpreta limbajul non-verbal al altor persoane

Structurile de poliţie specializate în intervenţia în cazurile traficului de fiinţe umane

trebuie să-şi elaboreze şi implementeze politicile şi strategiile sectoriale de pregătire a

ofiţerilor în următoarele domenii: trauma victimizării, primul ajutor emoţional,

modalitatea de lucru cu victimele în situaţii practice, operarea cu diferite tipuri de

victime şi utilizarea declaraţiei de evaluare a victimizării.

Ofiţerul de poliţie trebuie să fie capabil să distingă, explice şi recunoască principalele

efecte ale traumei resimţite de victimă, fiind recomandat să aplice diferite jocuri de rol

pentru a trăi sentimentele victimei şi să-şi coordoneze eforturile pentru:

• Înţelegerea faptului că a fi victimizat conduce la efecte imediate în viaţa

victimelor şi a prietenilor şi familiilor lor;

• Aprecierea consecinţelor criminalităţii;

• Recunoaşterea reacţiilor normale şi de criză ca urmare a traumei, inclusiv prin

reacţii de criză fizice şi emoţionale;

• Comunicarea eficientă şi constructivă cu victimele şi ajutorarea acestora

pentru a depăşi trauma;

• Conştientizarea riscurilor de a produce o a doua victimizare prin propriul

comportament;

48

49

ASPECTE JURIDICE ALE TRAFICULUI DE COPII

Iulia Niţulescu Petre Matei

Extinderea traficului de persoane şi a traficului de minori, cu consecinţe devastatoare

asupra victimelor, dar şi asupra societăţii, a necesitat crearea unor instrumente legale

pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen.

În România, până în 2001, prevederile legale referitoare la traficul de persoane se

rezumau la alin. 2, art. 329 Codul Penal. După semnarea Protocolului de la Palermo

(noiembrie 2000), România a elaborat un cadrul legislativ care cuprinde mijloacele de

prevenire, definirea şi pedepsirea infracţiunilor, dar şi modalităţi de sprijinire a

victimelor traficului.

Capitolul de faţă se concentrează asupra laturii penale a traficului de persoane, oferind

o imagine de ansamblu a procesului în care victima asistată de echipa

multidisciplinară este parte vătămată.

În dreptul penal român criteriul principal utilizat pentru clasificarea infracţiunilor, atât cele cuprinse în codul penal precum şi în legile speciale îl constituie criteriul obiectului juridic, prin obiectul juridic al infracţiunii înţelegându-se valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal, valori ce sunt lezate sau periclitate prin săvârşirea faptelor incriminate. Analizând dispoziţiile generale ale Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, prin prisma acestui criteriu rezultă că infracţiunea de trafic de persoane, deşi reglementată prin lege specială şi negăsindu-şi reflectarea în Codul penal actual, este o infracţiune contra persoanei. În acest sens se impune realizarea unei delimitări intre obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei şi obiectul juridic specific al infracţiunii de trafic de fiinţe umane. Analizând obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, rezultă că acesta este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătura cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atribuţiilor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea). Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de alta parte, de faptul ca infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu celelalte categorii de infracţiuni.1

1 V.P. Dongoroz, S.Kahane, S. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca – “Explicatii teoretice ale Codului Penal roman, vol.III, Ed. Academiei Romane, Buc., 1971, p.171

50

1. Definirea noţiunii de trafic de persoane – Legea 678/2001

Reglementările conţinute în Legea nr. 678/2001 definesc în mod exhaustiv noţiunile

de trafic de persoane, trafic de minori şi de exploatare a persoanei.

Astfel, în art. 12 se precizează: constituie infracţiunea de trafic de persoane

recrutarea transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin

ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori

înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a

se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau

primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei

care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acelei persoane.

Pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. În situaţiile în

care traficarea s-a săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, ori s-a cauzat

victimei o vătămare corporală gravă, pedeapsa cu închisoarea va fi de la 5 la 15 ani.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa va fi

închisoarea de la 15 la 25 de ani.

În art. 14 din Legea nr. 678/2001 se stipulează o cauză de agravare a răspunderii

pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în sensul că atunci când fapta a fost

săvârşită de o persoană ce face parte dintr-un grup organizat sau care a produs pentru

sine ori pentru altul, beneficii materiale importante, pedeapsa aplicată va putea fi

sporită cu 3 ani.

Încă din preambul, în cuprinsul art. 2, actul normativ defineşte noţiunea de

exploatare a persoanei deoarece atât infracţiunea de trafic de persoane cât şi cea de

trafic de minori sunt infracţiuni care se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă, iar

latura subiectivă a infracţiunii este calificată prin scopul avut în vedere de făptuitor cu

prilejul luării rezoluţiei infracţionale şi desfăşurării activităţilor incriminate. Astfel,

exploatarea persoanei este definită ca fiind:

- executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat, cu

încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate

şi securitate;

- ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de

libertate ori de aservire;

51

- obligarea la practicarea prostituţiei, la reprezentări pornografice în vederea

producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de

exploatare sexuală;

- prelevarea de organe;

- efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi

libertăţi fundamentale ale omului.

Este de remarcat intenţia legiuitorului de a reglementa în mod foarte explicit

conţinutul constitutiv al infracţiunii, individualizând riguros atât acţiunile prin

săvârşirea cărora se realizează infracţiunea de trafic, cât şi modalităţile şi mijloacele

frauduloase folosite pentru săvârşirea faptelor incriminate. În acest mod sfera

activităţilor prin intermediul cărora se realizează infracţiunea de trafic este suficient

de cuprinzătoare pentru a include o serie de activităţi ilegale, ce nu puteau fi

incriminate ca infracţiuni distincte, dar prin intermediul cărora se favorizează

indiscutabil traficarea persoanelor în scopul de a fi exploatate.

2. Diferenţele de conţinut juridic al infracţiunilor de prostituţie, proxenetism şi trafic de persoane

Până la apariţia normelor speciale în materie de trafic de persoane conţinute de Legea

nr. 678/2001 activităţile infracţionale aflate în legătură cu exploatarea şi traficarea

persoanelor erau în mod lacunar incriminate în Codul penal, însă sfera acestor acţiuni

ilicite era mult restrânsă, fiind sancţionate numai

- lipsirea ilegală de libertate (art. 189),

- sclavia (art. 190),

- supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 191),

- proxenetismul (art. 329).

În acest context legislativ, pe de o parte, rămâneau nesancţionate o serie de activităţi

ilegale desfăşurate cu scopul de a favoriza traficarea persoanelor, iar, pe de altă parte,

nu se asigura o protecţie juridică eficientă împotriva tuturor formelor de acţiune prin

care sunt susceptibile a se realiza comerţul şi exploatarea fiinţelor umane.

Din analiza comparativă între infracţiunea de trafic de persoane, respectiv de

minori şi celelalte infracţiuni conţinute în Codul Penal rezultă că raportul dintre

52

acestea este cel dintre general şi particular. Deosebirile esenţiale constau în aceea că,

pe de o parte, în conţinutul legal al infracţiunii de trafic sunt enumerate toate

activităţile ilegale susceptibile a contribui la realizarea traficării persoanei şi sunt

avute în vedere toate formele de exploatare, în timp ce în conţinutul infracţiunilor

cuprinse în codul penal sunt cuprinse numai anumite activităţi infracţionale ( de ex.

îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori recrutarea unei persoane în

scopul de a practica prostituţia, la infracţiunea de proxenetism, ori supunerea unei

persoane la prestarea unei munci în contra voinţei sale, în cazul infracţiunii de

supunere la muncă forţată sau obligatorie etc. ) şi sunt avute în vedere forme

distincte de exploatare a fiinţei umane ( din punct de vedere sexual, din punct de

vedere al muncii etc. )

3. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor având de trafic de persoane şi

proxenetism

În scopul alinierii legislaţiei române în materie de trafic de persoane la normele

dreptului european şi internaţional în materie precum şi pentru sporirea acurateţii

actului de justiţie ce are ca finalitate sancţionarea acestor fapte, Legea nr. 678/2001

prevede o procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce priveşte

urmărirea penală şi judecata în cauzele de acest fel.

urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în acest act normativ se

efectuează în mod obligatoriu de către procuror ( art. 21 din legea nr.

678/2001) şi nu de către celelalte organe de urmărire penală sub

supravegherea procurorului, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în dreptul

comun.

cauzele se judecă în primă instanţă de către tribunal iar în situaţia în care

este vorba despre infracţiunile de trafic de minori şi de pornografie

infantilă, şedinţele de judecată nu sunt publice.

la judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 12 şi 17 din legea nr. 678/2001

instanţa poate declara şedinţa de judecată secretă la cererea părţii vătămate

în scopul ocrotirii demnităţii şi imaginii victimei acestor infracţiuni, măsura

fiind facultativă şi lăsată la aprecierea judecătorului.

53

cauza de impunitate

Art.20 din Legea nr.678/2001 prevede şi o cauză de impunitate, respectiv, persoana

care a fost supusă traficului, dar a săvârşit infracţiunea de prostituţie prevăzută de

art.328 C.pen2., nu se pedepseşte pentru această infracţiune dacă mai înainte de a se fi

început urmărirea penală pentru infracţiunea de trafic încunoştinţează autorităţile

competente despre aceasta sau dacă, după ce a început urmărirea penală ori după ce

făptuitorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora. Aceasta este o prevedere

foarte importantă, deoarece astfel se facilitează urmărirea şi pedepsirea făptuitorilor,

persoana vătămată având, de cele mai multe ori, un rol însemnat în desfăşurarea

urmăririi penale asupra acestora şi, în final în condamnarea acestora.

În ceea ce priveşte infracţiunea de proxenetism, prostituţie precum şi în cazul

celorlalte infracţiuni aflate în legătură cu traficarea persoanelor şi analizate în

secţiunea de mai sus, urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare

penală, care sunt organele de cercetare ale poliţiei şi organele de cercetare speciale

prevăzute art. 208 C. pen, sub supravegherea procurorului cu excepţia infracţiunilor

de lipsire ilegală de libertate în formele agravate prevăzute de art 189 alin. 3-5 c. pen.

viol, sclavie, supunere la munca forţată sau obligatorie. Competenţa de a judeca

aceste cauze în prima instanţă revine judecătoriei, cu excepţia infracţiunii de lipsire

ilegală de libertate a unei persoane în scopul practicării prostituţiei (art. 189 alin. 3 ),

sclavie, viol atunci când victima are vârsta sub 15 ani sau când violul a fost urmat

de moartea sau sinuciderea victimei (art.197 alin.3 c.pen), când competenţa în primă

instanţă revine tribunalului.

Începând de la 01.01.2004, dată la care au intrat în vigoare şi celelalte modificări

aduse codului de procedura penală prin Legea nr. 281/24.06.2003, urmărirea penală

se va face de către procuror şi pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În toate situaţiile în care există conexitate sau indivizibilitate între două sau mai

multe infracţiuni dintre care, pentru una competenţa în primă instanţă revine

tribunalului şi pentru celelalte competenţa revine judecătoriei, ori în caz de concurs

când disjungerea nu este posibilă, cauza se va judeca la instanţa superioară

2 ”Art. 328 – Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.” – Codul Penal al României

54

În toate cazurile analizate mai sus infracţiunile sunt urmărite din oficiu, cu excepţia

infracţiunii de viol în forma tip care este urmărită la plângerea prealabilă a victimei.

Sesizarea instanţei se face de către procuror prin rechizitoriu în situaţiile în care din

materialul de urmărire penală se constată săvârşirea faptei de către inculpat şi că

acesta răspunde penal. În celelalte situaţii, în care procurorul constată că nu există

învinuit dispune clasarea, în situaţia în care se constată că fapta nu există sau că nu a

fost săvârşită de inculpat, când fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracţiuni, ori când faptei îi lipseşte unul din

elementele constitutive ale infracţiunii, ori există o cauză care înlătură caracterul

penal al faptei, procurorul va dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire

penală. În cazul în care lipseşte plângerea penală prealabilă, a intervenit amnistia,

prescripţia sau decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă, sau părţile sau

împăcat, când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ori există autoritate de lucru

judecat, procurorul, tot prin ordonanţă va dispune încetarea procesului penal ( art.

11 rap. la art. 10 c. proc. pen ).

În varianta actuală a Codului de procedură penală, până la 01.01.2004 când au intrat

în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 şi OUG nr. 66/2003, împotriva

actelor procurorului, inclusiv cele prin care acesta dispunea netrimiterea în judecată se

putea face plângere doar la primul-procuror al parchetului în care funcţiona

procurorul, iar dacă actele erau îndeplinite de către prim-procuror ori efectuate la

ordinul acestuia, plângerea se îndrepta către procurorul ierarhic superior, neexistând o

cale procesuală de a contesta legalitatea acestor masuri la instanţa de judecată.

Această situaţie contravenea grav normelor europene referitoare la accesul liber la

justiţie precum şi la plenitudinea de competenţă a puterii judecătoreşti de a cenzura

actele emanând de la celelalte puteri ale statului, aşa încât prin ultima modificare a

codului de procedura penala s-a introdus art 278(1) care consacra expres dreptul

oricărei persoane ale cărei interese legitime sunt lezate de rezoluţiile ori ordonanţele

prin care procurorul dispune netrimiterea în judecată să formuleze plângere la instanţa

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţa.

Având în vedere pericolul social deosebit pe care îl prezintă în concret aceste

infracţiuni, în majoritatea cazurilor inculpaţii sunt cercetaţi în stare de arest

55

preventiv, instanţa având atribuţii de a verifica legalitatea emiterii mandatului precum

şi de a se pronunţa la fiecare 30 de zile asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării

preventive.

În faza de judecată probatoriul sub aspectul laturii penale, adică al existentei faptei şi

a vinovăţiei cerute de lege sunt administrate din iniţiativa parchetului, partea vătămată

constituită ca parte civilă putând administra probe doar sub aspectul existenţei şi

întinderii prejudiciului produs ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Instanţa de fond va rezolva atât acţiunea penală cât şi acţiunea civilă dacă aceasta a

fost alăturată acţiunii penale, procedând conform dispoziţiilor art. 345 şi urm. C.

proc. pen., sub aspectul laturii penale pronunţând, după caz condamnarea

inculpatului, achitarea sau încetarea procesului penal în condiţiile art. 11 pct. rap. la

rt. 10 C. proc. pen. sau înlocuirea răspunderii penale.

Împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă referitoare la toate infracţiunile

analizate se poate exercita calea de atac a apelului, în termen de 10 zile de la

pronunţare pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare, partea civilă şi

partea responsabilă civilmente putând critica soluţia exclusiv sub aspectul modului de

soluţionare a laturii civile (art. 362 alin. 1 lit. c. C. proc. Pen). Aceste dispoziţii se

aplică şi cu prilejul judecării recursului exercitat împotriva deciziei instanţei de apel,

termenul de recurs fiind tot de 10 zile şi calculându-se în mod similar.

O situaţie specială o prezintă judecarea cauzelor penale cu inculpaţi minori, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 şi urm. C. proc. pen. referitoare la - obligativitatea efectuării anchetei sociale, - obligativitatea asistenţei juridice, - citarea delegatului autorităţii tutelare şi a părinţilor la prezentarea materialului de urmărire penală şi la judecată, - compunerea instanţei din judecători anume desemnaţi, - şedinţele de judecată, care nu sunt publice.

Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii, dar până la sesizarea instanţei a devenit major va fi judecat potrivit procedurii obişnuite.

4. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale

56

Dat fiind faptul că, în cazul infracţiunilor de trafic, urmărirea penală se efectuează de

către procuror, iar punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin rechizitoriu şi nu

prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, partea vătămată se poate constitui

parte civilă, solicitând daune morale şi despăgubiri materiale atât în cursul urmăririi

penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare, acţiunea

civilă, alăturată acţiunii penale fiind scutită de plata taxei de timbru.

Trebuie făcută o menţiune, şi anume că, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe,

partea vătămată constituită parte civilă nu poate pune concluzii decât sub aspectul

laturii civile cât şi în căile de atac nu poate critica soluţia instanţei decât cu privire

la rezolvarea acţiunii civile.

De asemenea, partea vătămată poate alege calea unui proces civil pentru recuperarea

prejudiciului suferit, însa cu satisfacerea taxei de timbru corespunzătoare. În ceea ce

priveşte cele doua căi procedurale pe care legea le permite victimei pentru repararea

prejudiciului, trebuie arătat că acţiunea civilă nu se poate rezolva, în faţa instanţei

civile, până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale, conform principiului “penalul

ţine în loc civilul”. După soluţionarea laturii penale, hotărârea definitivă are putere de

lucru judecat asupra laturii civile în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care

a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, reciproca nefiind valabilă. De asemenea, partea

vătămată poate alege calea introducerii acţiunii civile la instanţa civilă, în situaţia în

care, deşi s-a constituit parte civilă în procesul penal sau acţiunea civilă a fost pornita

din oficiu, procesul penal a fost suspendat. Art.19 alin.3 C.proc.pen. prevede insa ca,

dacă procesul penal a fost reluat, acţiunea introdusa la instanţa civilă se suspenda,

conform principiului arătat mai sus.

Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească

această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de

judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul

penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu se poate face însă

dacă aceasta a pronunţat deja o hotărâre, chiar nedefinitivă.

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a

părţii responsabile civilmente. Aceasta din urmă poate fi atât reprezentantul legal, în

situaţia în care făptuitorul este minor sau persoana, respectiv unitatea faţă de care

57

făptuitorul se află într-un raport de subordonare, în acest din urmă caz, răspunderea

părţii responsabile civilmente avându-şi temeiul, potrivit legii civile, în împrejurarea

că, în baza unui acord, i-a fost încredinţată făptuitorului o anumită însărcinare. Un

posibil exemplu al situaţiei din urmă ar fi cazul în care inculpatul, lucrând în cadrul

unei companii de transport internaţional de persoane s-ar fi folosit de autovehiculele

firmei pentru traficarea părţii vătămate.

Repararea pagubei suferite de către partea vătămată şi care s-a constituit parte civilă

se poate face, în două moduri, potrivit dispoziţiilor legii civile, la care face trimitere

art.14 alin.3 C.proc.pen.: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi

prin orice alt mijloc de reparare prin echivalent, respectiv prin plata unei despăgubiri

băneşti. Alin.4 al acestui articol prevede în mod special că se acordă despăgubiri

băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Prin adoptarea Legii

nr.281/2003 s-a adăugat prevederea posibilităţii tragerii la răspundere a inculpatului

pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile, însă aceste dispoziţii sunt

aplicabile de la 01.01.2004.

Exercitarea din oficiu a acţiunii civile

Codul de procedura penală (art.17) prevede că acţiunea civilă se poate porni

şi exercita şi din oficiu, atunci când persoana vătămată este o unitate din cele

prevăzute de art.145 C.pen, precum şi în situaţia în care este un minor. De

asemenea, acelaşi articol prevede ca instanţa de judecată însăşi este obligată

să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă partea

vătămată nu s-a constituit parte civilă, în condiţiile legii.

În modificările aduse prin Legea nr.281/2003, aplicabile din 01.01.2004, se

prevede expres că instanţa este obligată, într-o atare situaţie, să se pronunţe

şi asupra daunelor morale.

Art.18 C.proc.pen. prevede că procurorul poate susţine în faţa instanţei

acţiunea civilă iniţiată de către partea vătămată, iar, în situaţia în care partea

vătămată este un minor, procurorul este chiar obligat sa susţină interesele

civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

Soluţiile instanţei penale asupra laturii civile

58

Art.20 C.proc.civ. prevede cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile.

- partea vătămată (victima traficului) constituita parte civilă în procesul

penal poate sa pornească acţiune în fata instanţei civile dacă instanţa

penala, prin hotărâre definitiva, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

- în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitata din oficiu, dacă se

constata din probe noi că paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate

fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.

- un caz special este acela în care persoana vătămată se poate adresa cu

acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-

au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă.

Art.21 C.proc.pen. arată că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei

penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauza moştenitorii

acesteia. În cazul în care una din părţi este o persoană juridică, în caz de

reorganizare a acesteia, se introduce în cauză persoana juridică succesoare în

drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare, se introduc în cauză

lichidatorii.

Rezolvarea acţiunii civile, prezintă diferenţieri, după cum rezultă şi din

conţinutul art. 346 C.proc.pen.

Astfel, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal,

instanţa se pronunţă prin sentinţă şi asupra acţiunii civile. Când achitarea s-a

pronunţat însă, pentru că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni, ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură

caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte unul din elementele

constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei,

potrivit legii civile.

În schimb, nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea s-a

pronunţat pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat,

iar instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru

motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală sau când dispune încetarea

procesului penal pentru că lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate

ori alta condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale

59

sau pentru că există autoritate de lucru judecat. În aceste situaţii, partea

vătămată poate urma calea unei acţiuni în fata instanţei civile, răspunderea

civilă fiind antrenată dacă sunt îndeplinite condiţiile pe care le vom prezenta

mai jos.

• Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării

acesteia într-o altă şedinţă în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar

provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale. Raportându-se la art.17

C.proc.civ., art.348 prevede că instanţa, chiar dacă nu exista constituire de

parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale (şi a celor morale,

după intrarea în vigoare a Legii 281/2003) în cazurile prevăzute în art.17, iar

în celelalte cazuri numai cu privire la cazurile de reparare în natură a

prejudiciului.

În toate cazurile, poate fi acoperit atât prejudiciul material, cât şi cel moral suferit

de victimă, acestea putându-se cumula, Legea nr.281/2003 prevăzând în mod

expres că urmează a fi acoperit şi prejudiciul moral.

Părţii civile îi revine sarcina de a proba întinderea prejudiciului material, în special

prin înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor ocazionate de înlăturarea consecinţelor

faptei ilicite. Prejudiciul material trebuie acoperit şi în situaţia în care aceste

cheltuieli au fost suportate de către o altă persoană sau entitate (de ex., o

organizaţie neguvernamentală), atât timp cât se face dovada că sumele au fost

destinate exclusiv ajutorării victimei şi nu pentru degrevarea autorului

prejudiciului de plata acestor costuri.

În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile în faţa instanţei civile, trebuie arătat că

victima trebuie să facă dovada îndeplinirii, în mod cumulativ, a mai multor condiţii,

prevăzute de art.998 şi urm. C.civ., pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Îndeplinirea tuturor acestor condiţii trebuie demonstrată în toate cazurile, cu excepţia

situaţiei în care a fost deja soluţionată latura penală, iar hotărârea definitivă are

autoritate de lucru judecat în privinţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a

vinovăţiei acesteia.

60

Condiţiile cerute de legislaţia civilă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale

sunt :

- existenţa prejudiciului, care trebuie să fie cert şi determinat sau cel puţin

determinabil,

- existenta faptei ilicite,

- legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,

- vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită. Trebuie menţionat însă că

vinovăţia, în materie civilă, are un conţinut mult mai larg, putând exista, în

unele cazuri, vinovăţia chiar şi sub forma celei mai uşoare culpe.

5. Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu în privinţa infracţiunilor de trafic de persoane.

Legea penală, în general, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de persoane

se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, precum şi infracţiunilor

săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,

neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. De asemenea, legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra vieţii unui cetăţean roman sau

prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean

român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie

care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale făcându-se

numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.

Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât cele arătate mai sus, săvârşite în afara

teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu

domiciliază pe teritoriul ţării dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea

penală a ţării unde a fost săvârşită sau dacă făptuitorul se afla în ţară. Pentru

infracţiunile îndreptate în contra unui cetăţean roman, infractorul poate fi judecat şi în

cazul în care s-a obţinut extrădarea lui. Aceste dispoziţii nu se aplică însă în cazul în

care, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, exista vreo cauză

care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal

ori executarea pedepsei sau când pedeapsa este executată sau considerată ca

executată. Art.7 din Codul penal prevede expres că dispoziţiile pe care le-am

dezvoltat mai sus se aplică numai în cazul în care nu se dispune altfel printr-o

61

convenţie internaţională, iar în art.8 se arată că legea penală nu se aplică infracţiunilor

săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte

persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse

jurisdicţiei penale a statului român.

În ceea ce priveşte competenţa, din punct de vedere teritorial, aceasta este

determinată

- de locul săvârşirii infracţiunii,

- de locul unde a fost prins făptuitorul,

- de locul unde locuieşte făptuitorul,

- de locul unde locuieşte partea vătămată.

Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit celor arătate

mai sus, în a cărei raza teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Prin locul

săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în

totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, acestea se judecă,

după caz, de către instanţele în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte

făptuitorul. Art.31 C.pen. arată că dacă acesta nu îşi are domiciliul şi nici nu locuieşte

în România şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de către Judecătoria

Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea

persoanei din municipiul Bucureşti.

Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei raza teritorială

se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege

specială se dispune altfel, iar infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa

instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

În privinţa aplicării legii penale în timp, art.10 C.pen. arată că aceasta se aplică

infracţiunilor săvârşite în timpul în care aceasta se afla în vigoare, iar art.11 consacră

principiul neretroactivităţii legii penale, în sensul că aceasta nu se aplică faptelor care,

la data la care au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

62

De asemenea, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu

mai sunt prevăzute în legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de

siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate

consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează

prin intrarea în vigoare a legii noi. În schimb, legea care prevede măsuri de siguranţă

sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până

la data intrării în vigoare a legii noi.

Art.13 C.pen. consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, în

cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală cea mai favorabilă.

Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au

corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi în limitele prevăzute de

aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.

Art.16 C.pen. prevede posibilitatea aplicării legii penale temporare, infracţiunilor

săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată

în acel interval de timp.

63

64

ANEXA 1

Lista servicii sociale private

I. Organizaţii care desfăşoară proiecte focalizate pe trafic Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi Adresa: Şoseaua Nicolina nr. 24, Bl. 949, Iaşi, 6600, jud. Iaşi Tel: 0232/ 262 814 Fax: 0232 218 232 E-mail: altersoc@mail.dntis.ro Persoana de contact: Cătălin Luca Fundaţia ŞEF, Iaşi

Adresa: Str. Împăcării nr. 17, Bl. 913, Tr. 1, Et. 1, ap. 3, Iaşi, 6600, Jud. Iaşi Tel: 0232 211 713 Fax: 0232 211 713 E-mail: sef@mail.dntis.ro Website: www.sef.ro Persoana de contact: Andreea Leiţoiu Salvaţi Copiii, Suceava

Adresa: Str. Stefan cel Mare nr.53, bl. G, sc.C, ap.3, Suceava, 5800, jud. Suceava Tel: 0230 524 782 Fax: 0230 217 132 E-mail: oscsv@assist.ro Director/Preşedinte: Camelia Iordache Salvaţi Copiii, Bucureşti

Adresa: Bd. Maresal Averescu nr.17, Bucureşti sect.1 Tel: 021 260 01 63 Fax: 021 312 44 86 E-mail: rosc@mb.roknet.ro Persoana de contact: Gabriela Alexandrescu Centrul Parteneriat pentru Egalitate

Adresa: Căderea Bastiliei 33, Bucureşti, sector 1 Tel: 212 11 96; 212 11 97 Fax: 212 1035 E-mail: info@gender.ro Website: www.gender.ro Director/Preşedinte: Roxana Tesiu Reaching Out

Tel /Fax: 0248 638 371 E-mail: reachingoutrom@yahoo.com E-mail: Preşedinte: Iana Matei

65

II. Organizaţii care nu desfăşoară proiecte pe trafic, dar acordă asistenţă victimelor traficului în cadrul proiectelor de asistenţă a victimelor violenţei Asociaţia Sinergii – Centrul de Sprijin Familial Mediaş Adresa: Str. 1 Decembrie nr. 34, 551101 Mediaş Tel: 0269 838 602 Fax: 0269 838 602 E-mail: sinergii”birotec.ro Website: www.sinergii.ro, www.birotec.ro Director/Preşedinte: Dana Crişan Asociatia Sinergii Bucureşti Adresa: Str. A. D. Xenopol nr. 1, sector 1, Bucureşti, cod 70181 Tel: 021 211 8 183 Fax E-mail: sinergii@dnt.ro Presedinte: Mihaela Duiculescu Asociatia Sinergii Timisoara Adresa: Str. Platanilor nr. 2 Timişoara, 1900,jud. Timiş Tel: 0256 217 046 Fax: 0256 217 046 E-mail: sinergii@hosted.regionalnet.org Presedinte: Aurelia Anciu CARITAS Satu Mare Adresa: Str. Luko Bela, 15, 3900, Satu Mare,jud. Satu Mare Tel: 0261 711 747 Fax: 0261 711 747 E-mail: rfa@caritas.p5net.ro Presedinte: Csirak Dalma Asociaţia pentru Parteneriat Comunitar Adresa: B-dul Unirii nr. 18, 5300 Focşani, Jud. Vrancea Tel: 0237 237 840 Fax: 0237 237 840 E-mail: fpc@estcomp.ro Persoana de contact: Doina Zlota Asociaţia Pentru fiecare Copil o Familie - Reşiţa Adresa: B-dul Al. I. Cuza nr. 39, Reşiţa, Caraş-Severin Tel: 0255 210 648 Fax: 0255 210 648 E-mail: pfcf@cs.ro Website: www.childs-hop.megapage.d Director: Angela Bălan Preşedinte: Maria Volintiru

66

Liga Femeilor Gorjene „Areta Tătărescu” Adresa: Str. Traian nr. 5, 1400 Tg. Jiu, Judeţul Gorj Tel: 0253 213 209 Fax: 0253 213 209 Director/Preşedinte: Gabriela Popescu A.F.I.V. Artemis Baia Mare Adresa: Str. Republicii 15/45, 4800 Baia Mare, Jud. Maramureş Tel: 0262 250 770 Fax: 0262 250 770 E-mail: sorinab@sintec.ro Persoană de contact: Sorina Birle Artemis Cluj Adresa: Str. Baba Novac nr. 23/I, Cluj, 3400, Napoca, jud. Cluj Tel: 0264 192 689 Fax: 0264 192 689 E-mail: artemis@rdslink.roPersoana de contact: Sorina Bumbulut Scop Timisoara Adresa: Str. Milcov nr. 4, bl. 10, ap. 6, Timisoara Tel: 0256 293176; 0256 194 985 Fax: 0256 293 176 E-mail: cepcopil@rdslink.ro Presedinte: Ana Munteanu ANMRF Brăila Adresa: str. Plevna nr.12, bl.A5, ap.6, Braila 6100, jud. Braila Tel: 0239 612 074 Fax: 0239 631 730 E-mail: anmrf_braila@yahoo.comWebsite: www.flex.ro Director/Preşedinte: Adriana Vădeanu ANMRF Craiova (Asociatia Mutuala Louis Pasteur Dej – Filiala Craiova) Adresa: Str. Carol I nr. 120 (108), Craiova Tel: 0251 431 348 Fax: 0251 431 348 E-mail: Mirelaghi@yahoo.com Director/Preşedinte: Mirela Ghinea Fundaţia Avicenna, Bacău Adresa: Aleea Ghioceilor nr.13, sc.B, ap.7, Bacau, 5500, jud. Bacau Tel: 0745 207 720 Fax: 0234 111 686 E-mail: avicennaro@yahoo.com Director/Preşedinte: Alina Ursinschi

67

Fundaţia Conexiuni, Deva Adresa: Str. Dorobanti nr. 25/12, Deva, 2700, jud. Hunedoara Tel: 0254 230 359 Fax: 0254 230 359 E-mail: social@mail.recep.ro Director/Preşedinte: Lenuta Angalita

68

ANEXA 2

CENTRUL DE CONSILIERE ŞI REINTEGRARE A VICTIMELOR TRAFICULUI BUCUREŞTI Nr. ……… / data …………

FIŞĂ PRELIMINARĂ

I. Date de identificare: Nume …………………………… Prenume ……………………. Vârsta ……. Sex M/F Adresa …………………………………………………………….Telefon …………………. Mama …………………………..Ocupaţia ……………………………..Vârsta ……………. Tata ……………………………..Ocupaţia …………………………….Vârsta ……………. Alte persoane din familie …………………………………………………………………….. II. Referent …………………………………………………………………………………….. Alte servicii apelate …………………………………………..Perioada …………………… III. Problema pentru care se adresează

………………………………………………………………………………………………….. IV. Istoricul problemei

………………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………….. V. Date medicale

…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. VI. Date şcolare

…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. VII. Observaţii şi recomandări

…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. ………………………………………………………………………………………………….

EXAMINATOR

69

CENTRUL DE CONSILIERE ŞI REINTEGRARE A VICTIMELOR TRAFICULUI BUCUREŞTI

FIŞĂ PERSOANĂ ASISTATĂ

I. REFERENT ……………………………………… Ţara de destinaţie ………………………………… Data intrării în asistenţă ………………………….. Data ieşirii din asistenţă ………………………….. II. Date de identificare Nume ………………………………Prenume ……………………………….Vârsta..…….. Adresa …………………………………………………………..Telefon ..………………... Situaţia familială …………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

Venituri…………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………… Studii …………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………… Experienţa profesională: ………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………… Stare de sănătate: …………..…………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………… III. Asistenţă în vederea reintegrării sociale:

70

1. asistenţă materială şi financiară ……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

2. asistenţa psihologică

71

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

3. asistenţa medicală ……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

4. consiliere şcolară şi orientare profesională ……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

72

5. asistenţă juridică ……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

IV CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

Manager de caz ……………………………………………..

Psiholog …………………………………………………….

Asistent social ………………………………………………

Consilier juridic …………………………………………….

73

ANEXA 3

CHESTIONAR PENTRU PERSOANE TRAFICATE3

(minori) Secţiunea A: Date personale 1. Nume ___________________________________________________ 2. Prenume_________________________________________________ 3. Porecla__________________________________________________ 4. Data

naşterii__________________________________________________ 5. Locul

naşterii_________________________________________________ 6. Naţionalitate______________________________________________ 7. Sexul M / F 8. Numele

părinţilor_________________________________________________ 9. Adresa din ţara de

origine_________________________________________________ _________________________________________________________ 10. Adresa din ţara în care se află (dacă diferă de cea anterioară) 11. Va indica:

- nume de vecini, de colegi de şcoală, prieteni, învăţători, profesori, etc,_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

- nume de străzi învecinate locuinţei familiei sale_______________ - ______________________________________________________ - nume de rude din localitatea natală sau din alte localităţi, cu

indicarea acestora_______________________________________________ ______________________________________________________

- denumirea unor localităţi învecinate şi a oraşului cel mai apropiat locuinţei sale___________________________________________________

- numele poliţistului din localitatea natală _____________________ 3 ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE

74

- indicarea unor regionalisme, folosite în localitatea natală pentru : porumb, cartof, pâine, ardei iute, etc. ( atunci când audierea iniţială este efectuată de un poliţist român)________________________________________________ ______________________________________________________

12. Codul Numeric Personal |__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|

Secţiunea B: Situaţia socială 13. Nivelul de şcolarizare:

şcoala generală liceu neşcolarizat/ă şcoală profesională

altele _____________________ 14. Nivelul de cunoaştere al limbii: elementar mediu fluent 15. Aţi mai fost plecat/ă din ţara anterior acestei împrejurări ? (unde, în ce perioadă, cu ce scop şi dacă aţi fost obligat/ă să vă prostituaţi ) _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Secţiunea C: Modul de racolare 16. Aţi părăsit ţara de origine:

a. din proprie iniţiativă b. prin constrângere (obligat/ă)

15.Cine a fost implicat în racolarea dvs.?: a. părinţii b. persoane din anturaj c. alte rude d. prieteni de familie e. prietenul f. concubin g. soţul h. colegi de şcoală i. vecin j. alte persoane

(specificaţi)___________________________ 16. Dacă aţi fost racolat/ă prin intermediul unei societăţi comerciale, daţi detalii cu privire la aceasta ____________________________________ 75

___________________________________________________________ 17.Ce fel de loc de muncă v-a fost promis, unde şi de către cine? _______ ___________________________________________________________ 18.Cunoşteaţi faptul că locul de muncă implică şi activităţi sexuale?

Da Nu 19.Cunoşteaţi faptul că aţi fost vândut (ă) pentru bani ori alte foloase?

Da (pentru ce sumă, de câte ori şi cui?)________________ _________________________________________________ _________________________________________________

Nu 20. Dacă aţi fost obligat/ă să vă prostituaţi, descrieţi împrejurările (când, cum şi de către cine ?) ________________________________________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________

Secţiunea D: Călătoria 21.Când aţi plecat din ţara de origine?____________________________ 22.De ce aţi plecat din ţara de origine?____________________________ 23.Cine a organizat călătoria şi în ce împrejurări? ___________________ ___________________________________________________________ 24. Aţi avut paşaport ? Da Nu 25.Cine v-a obţinut paşaportul ? ____________________________________ 26.Unde se afla în prezent paşaportul dvs. ? __________________________ 27.Care a fost prima ţară de destinaţie ? _____________________________ 28.Pe unde şi în ce mod aţi trecut frontiera de stat a României ? __________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 29.În ce mod aţi călătorit ? (menţionaţi prin ce ţări, puncte de frontieră aţi trecut şi mijloacele de transport folosite) _____________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 30. Cu cine aţi mai călătorit ? ___________________________________ ___________________________________________________________

76

Secţiunea E: Despre felul traficării/exploatării 31.Aţi lucrat în vreuna din ţările prin care aţi trecut ?

Da (mentionaţi unde şi ce fel de activitate aţi desfăşurat) ______________________________________________________

Nu 32.Când aţi ajuns la destinaţia finală ? ______________________________ 33.Unde aţi locuit şi la cine ? (numele localităţii) _______________________ ______________________________________________________________ 34.Unde aţi lucrat ? (numele barului/clubului, alt loc de muncă) ________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ 35.Descrieţi activitatea prestată şi modul de desfăşurarea a acesteia: ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 36.Numărul aproximativ de persoane cu care eraţi obligată să aveţi relaţii sexuale pe zi: _________ 37.Cine erau aceste persoane ?

localnici (civili) militari din forţele armate locale personal al misiunilor internaţionale de pace alţii

______________________________________________________ 38.Câte persoane se mai aflau în aceeaşi situaţie (lucrau) cu dvs. ? _______ 39. De unde proveneau acestea şi în ce împrejurări au ajuns acolo ? ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 40. Există indicii clare despre complicitatea dintre traficanţi şi autorităţile

locale? Da Nu 41.Ce sume de bani/valori aţi obţinut în această perioadă ? ______________ ______________________________________________________________ 42. Vă era permis să păstraţi banii/valorile obţinute ? Da Nu

77

43.Cum vă plăteaţi datoriile faţă de traficanţi ? ________________________ ______________________________________________________________ 45.Aveaţi libertate de mişcare ?

Da Nu (în ce condiţii ?)

_______________________________________ ________________________________________________________

46.Ce vă împiedica să fugiţi ? ____________________________________ 47.Aveaţi legături cu o altă persoană din afara reţelei care poate oferi detalii cu privire la situaţia dvs. de acolo ? ______________________________ _____________________________________________________________ 48.Care au fost împrejurările în care aţi scăpat ? ______________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________

Secţiunea F: Organizaţia de legătură 49.Numele organizaţiei cu care aţi intrat în legătură: UNICEF; Organizaţia Internaţională pentru Migraţie;

Instituţie guvernamentală (Poliţia, Poliţia de Frontieră, Vama, etc.);

Alte organizaţii locale sau internaţionale_____________________________

Secţiunea G: Întoarcerea în ţara de origine (numai pentru copii cu altă cetăţenie) 50. Vreţi să vă întoarceţi în ţara de origine ? Da Nu 51.Care sunt planurile dvs. de viitor ? ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ 52.Vă aşteptaţi să aveţi probleme la întoarcerea în ţara/zona de origine ?

Da Nu

78

53.Există date suplimentare ce doriţi să le menţionaţi şi care nu au fost cuprinse în chestionar ? __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Semnătura Data şi locul completării chestionarului ___________________________ Grad, numele şi prenumele celui care a efectuat interviul____________________________________________________ Observaţii __________________________________________________________ _________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

79

ANEXA 4

PROCEDURI ALE BIROULUI OIM DIN ROMÂNIA

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM) este unul dinte organismele

internaţionale care încearcă să combată şi să prevină traficul de fiinţe umane la nivel

mondial.

În România, OIM desfăşoară un program de asistenţă pentru victimele traficului, prin

care, în perioada ianuarie 2000-decembrie 2003, peste 780 de persoane au fost

repatriate voluntar şi ajutate să reînceapă o viaţă normală. În acelaşi timp. OIM acordă

o atenţie specială campaniei de informare şi prevenire asupra pericolelor generate de

acest fenomen.

Programele de asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane ale Biroului din

România al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie au următoarele componente:

a) repatriere voluntară,

b) asistenţă pre-reintegrare (pe termen scurt)

c) reintegrare (pe termen mediu).

Componenta de repatriere voluntară include activităţi precum asistenţă pentru

pregătirea repatrierii, facilitarea obţinerii documentelor de călătorie şi a vizelor de

tranzit, acoperirea costurilor de călătorie, asistenţă la sosirea în ţară şi asistenţă în

organizarea transportului în ţară. Asistenţa pre-reintegrare (pe termen scurt) include

găzduirea temporară într-un centru de adăpost şi protecţie pentru victimele traficului,

asistenţă medicală, consiliere psihologică şi asistenţă socială generală, în timp ce

reintegrarea pe termen mediu presupune facilitarea reintegrării în sistemul

educaţional, cursuri de calificare, orientare profesională şi consiliere în vederea

reinserţiei profesionale.

Repatrierea voluntară

1. Pregătirea repatrierii

80

Multe dintre femeile şi fetele ce au fost traficate îşi doresc mai mult decât orice să se

întoarcă acasă şi să reînceapă o viaţă normală. În multe cazuri ele au călătorit ilegal,

fără documente, cu o viză falsă sau având vize care însă au expirat.

Astfel, în procesul de repatriere, înainte de pregătirea victimelor pentru reîntoarcere şi

reintegrare, trebuie luate în considerare o serie de probleme.

1. Doreşte victima să fie repatriată? Cu cine crede că va locui în ţara de origine?

2. Ce doreşte să facă în ţara de origine? Are alternative?

3. Care sunt planurile ei de viitor?

4. Care sunt obstacolele pe care le prevede ca fiind o problemă pentru întoarcerea

sa?

5. Are suficiente informaţii pentru a lua o decizie?

6. Va fi urmărită în justiţie datorită statutului ei de migrant ilegal?

7. Are documente de călătorie?

În majoritatea cazurilor, victimele nu mai au documente de călătorie, acestea fiindu-le

confiscate de către traficanţi. Aşadar, odată intrată victima într-un program OIM de

asistenţă pentru victimele traficului de persoane, în ţara de destinaţie, chestiunea

documentelor de călătorie devine prioritară pentru a organiza o repatriere rapidă şi

sigură în ţara de origine. Birourile OIM au stabilit contacte strânse şi proceduri

standard cu ambasadele României din ţările în care se desfăşoară programe de

asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane. Procesul de eliberare a

documentelor temporare de călătorie durează între trei şi cinci săptămâni, uneori mai

mult atunci când victima, în perioada în care este traficată, a născut un copil care

adesea este neînregistrat. În asemenea cazuri se cooperează cu autorităţi locale

precum primăriile sau birourile de înregistrare a naşterilor.

Conform principiilor sale fundamentale şi în baza acordurilor cu guvernele ţărilor

membre sau cu statut de observator, OIM acordă asistenţă în vederea repatrierii numai

persoanelor care doresc să se repatrieze voluntar şi care, în acest sens, semnează o

declaraţie de repatriere voluntară.

Dacă o persoană a călătorit cu un document valid, dar viza sa a expirat, problema este

relativ simplă. Reprezentantul OIM în ţara de destinaţie negociază cu ambasada ţării

de origine a victimei care îi eliberează acesteia viza în conformitate cu procedurile în

vigoare. Dacă persoana din respectiva ambasadă, însărcinată cu eliberarea vizelor (de

81

obicei consulul) ştie că se află în faţa unui caz de trafic, procedura este accelerată şi

simplificată.

Dacă persoana are documente false sau nu are documente deloc, OIM contactează

ambasada şi solicită documentul de călătorie necesar. Victima trebuie să dovedească

că este cetăţean al acelei ţări, ambasada putând cere în ţara de origine verificarea

adresei familiei şi a identităţii victimei.

După obţinerea documentului de călătorie, victima este asistată de reprezentanţii OIM

în ceea ce priveşte pregătirile de călătorie, precum coordonarea cu alte misiuni OIM

în ceea ce priveşte tranzitul şi sosirea la punctul de frontieră din ţara de destinaţie.

După sosire în ţara de origine, recepţia cazului şi asistenţa sunt confirmate de către

misiunea OIM din această ţară.

Înainte de plecare, misiunea OIM din ţara de origine trebuie să fie informată despre

caz şi să primească toate documentele necesare precum profilul victimei, raportul

medical precum şi planul de reintegrare anticipat. Toate aceste informaţii sunt absolut

confidenţiale, iar accesul la ele este permis exclusiv echipelor de asistenţă OIM care

acţionează în ţara de destinaţie şi în ţara de origine.

Echipa de asistenţă a OIM Bucureşti, pe baza informaţiilor mai sus menţionate despre

victimă, primite de la misiunea OIM din ţara de destinaţie, anunţă echipa din adăpost

asupra datei de sosire a victimei şi, dacă este cazul, asupra nevoilor urgente ale

acesteia.

2. Asistenţa la aeroport

Echipa de asistenţă şi operaţiuni a OIM aşteaptă victima la punctul de frontieră.

Serviciile oferite la punctul de frontieră includ: asistenţă în îndeplinirea formalităţilor

de trecere a frontierei, suport psihologic, îngrijire medicală de urgenţă (în cazul în

care aceasta este necesară) şi o scurtă informare asupra opţiunilor pe care victima le

are în cadrul programului de asistenţă oferit de către OIM Bucureşti. În funcţie de

opţiunile victimei, acesteia i se asigură transportul la Centrul de asistenţă şi tranzit

pentru victimele traficului de fiinţe umane din Bucureşti sau la gară/autogară.

3. Asistenţa în tranzit

82

Pachetul de asistenţă în tranzit este compus din următoarele tipuri de servicii şi

activităţi: cazare, asistenţă medicală de urgenţă, anchetă preliminară şi transport local.

Toate victimele pot rămâne în Centrul de asistenţă şi tranzit pentru o noapte. După

sosirea în Centru, în cazul persoanelor suspectate de boli contagioase se va acorda

imediat asistenţă medicală de urgenţă.

La centru, echipa de asistenţă a OIM Bucureşti realizează un interviu preliminar cu

victima. Intervievarea este o componentă foarte importantă în lucrul cu victimele

tarficului, iar nevoia de a strânge cât mai multe informaţii şi date despre situaţia

trecută şi prezentă a victimei este urgentă în sensul unei evaluări cât mai bune a

nevoilor imediate ale acesteia.

Asistenţă pre-reintegrare

Acest tip de asistenţă se acordă victimelor traficului de fiinţe umane în Centrul de asistenţă şi transit.

Centrul de primire şi adăpostire temporară, asistenţă medicală şi consiliere de

specialitate pentru femei repatriate, victime ale traficului de persoane funcţionează ca

rezultat al cooperării dintre Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Biroul din

România, Ministerul Administraţiei şi Internelor (prin Oficiul Naţional pentru

Refugiaţi) şi Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române (prin Sectorul Biserica şi

Societatea). Echipa de asistenţă care lucrează în Centru este alcătuită din cinci

persoane, asistente sociale şi psihologi. Capacitatea Centrului este de 12 locuri pentru

victimele asistate pe termen lung şi 4 locuri pentru victimele aflate în tranzit.

Intrarea în adăpost

Persoana asistată discută cu echipa de asistenţă a OIM asupra situaţiei şi

perspectivelor pe care le are şi i se prezintă programul de asistenţă de care poate

beneficia. In funcţie de circumstanţe, persoana asistată decide dacă va rămâne în

adăpost sau se va întoarce acasă, caz în care va fi referită unei organizaţii

neguvernamentale, membră în reţeaua OIM de asistenţă pentru victimele traficului de

fiinţe umane, din regiunea respectivă.

83

Fiecare persoană care decide să rămână în adăpost este referită asistentului social de

serviciu care va deveni responsabilul cazului respectiv. Asistentul social îi prezintă

persoanei asistate contractul privind regulamentul interior al Centrului şi o informează

despre necesitatea menţinerii confidenţialităţii privind adăpostul (locaţia acestuia,

activităţile ce se desfăşoară în adăpost, cine sunt beneficiarele programului de

asistenţă, etc.). Contractul va fi semnat de către persoana asistată.

În cazul în care persoana asistată este minoră, ea va putea rămâne în adăpost numai cu

acordul părinţilor. Dacă aceştia nu pot fi găsiţi şi contactaţi, echipa OIM anunţă

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA), care va realiza

o evaluare proprie a cazului şi va putea decide dacă persoana rămâne în adăpost, va fi

referită unei instituţii pentru minori sau familiei.

Servicii oferite în cadrul Centrului de asistenţă şi tranzit

Asistenţă medicală

Persoanele asistate care vor rămâne în adăpost o perioadă mai lungă vor fi examinate

de medicul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Analizele de laborator şi controlul

ginecologic se realizeză la Policlinica Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Controalele medicale de specialitate vor fi realizate, pentru persoanele care au nevoie,

în cadrul Policlinicii MAI, pe baza trimiterii medicului ONR. Persoanele care suferă

de boli contagioase (tuberculoză, boli infecţioase) sunt referite spitalelor din Bucureşti

care derulează programe naţionale de combatere a acestor boli.

Activităţi în cadrul adăpostului

Sub supravegherea echipei de asistenţă din cadrul Centrului şi cu ajutorul unor

voluntari specializaţi, au loc o serie de activităţi precum cele rezidenţiale (dezvoltarea

unor abilităţi de muncă - gătit, curăţenie, administrarea bugetului personal, căutarea

unui loc de muncă);

terapie ocupaţională şi art-terapie (cursuri IT, croitorie, ateliere de pictură, poezie şi

lucru manual, drama terapie; voluntariat în grădiniţe); discuţii de grup (educaţie

sexuală, legislaţia muncii, bune maniere etc.); activităţi recreative (spectacole, vizite

la muzee, plimbări în parc, excursii).

Referire către ONG-uri

84

Persoana asistată în adăpost va fi referită unui ONG din Bucureşti de către echipa de

asistenţă a OIM. Organizaţia neguvernamentală va elabora şi implementa planul de

reintegrare în funcţie de nevoile victimei, concentrându-se pe consiliere psihologică,

consiliere vocaţională, găsirea unui loc de muncă. Asistentul social din adăpost

(responsabil de caz) ţine permanent legătura cu reprezentanţii ONG-ului.

Ieşirea din adăpost

Ieşirea din adăpost are loc în două situaţii: la decizia persoanei asistate sau în

momentul în care echipa de asistenţă împreună cu victima consideră că sunt întrunite

toate condiţiile pentru că aceasta din urmă a ajuns într-un stadiu de echilibru

psihologic şi, după găsirea unui loc de muncă, poate continua singură să se susţină

material.

În prima situaţie, persoana asistată părăseşte adăpostul şi refuză asistenţa din partea

OIM.

În cea de-a doua situaţie, OIM susţine victima în găsirea unui loc de muncă,

închirierea unui apartament şi continuă să se afle în contact permanent cu aceasta.

Una dintre preocupările majore ale echipei de asistenţă a OIM o reprezintă

identificarea unui mediu sigur de viaţă în afara adăpostului şi în acest sens este

preferat mediul familial, accentul punându-se pe disponibilitatea membrilor familiei

de a susţine procesul de reintegrare.

Reintegrare pe termen mediu

Biroul OIM Bucureşti colaborează cu un număr de 20 de organizaţii

neguvernamentale din România care oferă asistenţă pentru reintegrarea socială a

victimelor traficului. Victimele care doresc să se întoarcă acasă şi să fie integrate în

programul de asistenţă sunt referite organizaţiei aflate în localitatea sa de reşedinţă

(sau în apropierea acesteia). Specialiştii din ONG, în coordonare cu echipa de

asistenţă a OIM Bucureşti, elaborează un plan de reintegrare pe baza evaluării

nevoilor victimelor. Bugetul alocat ONG-ului pentru fiecare caz depinde de planul de

reintegrare, dar şi de proiectul în cadrul căruia victima a fost repatriată. Bugetul este

utilizat după cum urmează: 15% pentru cheltuielile administrative ale ONG-ului, 25%

pentru onorariile experţilor din ONG şi 60% pentru servicii directe oferite victimei.

85

Organizaţiile neguvernmentale, partenere ale OIM Bucureşti în programele de

asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane Bucureşti, oferă o gamă de

servicii după cum urmează:

a) asistenţă medicală: control ginecologic, analize tuberculoză, SIDA şi alte boli cu

transmitere sexuală; asigurarea tratamentului necesar.

b) consiliere psihologică: se urmăreşte depăşirea traumei provocate de experienţa de

trafic; îmbunătăţirea capacităţii persoanei asistate de a deveni independentă şi de a lua

decizii; îmbunătăţirea relaţiilor ei cu familia.

c) consilierea familiei: se urmăreşte facilitarea integrării persoanei asistate în familie

şi în comunitate, precum şi înţelegerea de către membrii familiei a problemelor ei.

d) cursuri vocaţionale, găsirea unui loc de muncă: persoana asistată poate fi

reintegrată şcolar sau poate urma cursuri vocaţionale de scurtă durată în croitorie,

bucătărie, secretariat, operare computer, limba engleză.

e) asigurări sociale: intermedierea relaţiei cu instituţii precum Casa de Asigurări de

Sănătate, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Direcţia pentru

Protecţia Copilului etc.

f) ajutor material: achiziţionarea de hrană, haine, animale de gospodărie. Provenienţa

multor victime din regiuni sărace face necesară asigurarea stabilităţii materiale înainte

de implementarea planului de reintegrare.

g) procurarea documentelor de identitate: aşa cum am prezentat mai sus, unul dintre

mijloacele prin care traficanţii îşi impun controlul asupra victimelor este confiscarea

actelor.

h) asistenţă juridică: cu referire la experienţa de trafic (drepturile omului, statutul de

victimă, statutul de martor în procesele împotriva traficanţilor) sau în alte domenii

(dreptul muncii, custodia copiilor etc.).

Organizaţia neguvernamentală elaborează la fiecare două luni rapoarte narative despre

activităţile realizate în cadrul procesului de reintegrare şi despre evoluţia cazului,

precum şi rapoartele financiare corespunzătoare. Echipa de asistenţă a OIM Bucureşti

monitorizează progresul cazurilor individuale prin vizite de teren, prin comunicarea

permanentă cu victima şi cu experţii organizaţiei neguvernamentale implicate.

Programele OIM Bucureşti de asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane şi

de prevenire a traficului în România îşi propun să contribuie la eforturile regionale de

86

combatere a traficului de fiinţe umane, prin coordonarea activităţilor de asistenţă

acordate victimelor, în special fete şi tinere femei din România şi să sensibilizeze

opinia publică cu privire la problematica legată de acest fenomen în continuă creştere.

87

BIBLIOGRAFIE

Abraham P., Nicolăescu V., Iaşnic B. – „Poliţia Comunitară”, Editura Expert, Bucureşti, 2002 Abraham P. – „Legislaţie în asistenţa socială”, Editura Naţională, Bucureşti, 2000

Berger V. – „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998 Bocancea N. – „Elemente de asistenţă socială”, Editura Polirom, Iaşi, 1999 David D., Holdevici I., Szamoskozi S., Băban A. – „Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998 Dijk J. J. M van, Fiselier, J. P. S. – „Studies in victimology”, Nijmegen Institute of Criminology, 1974 Dijk J. J. M. van - „Victims rights: A right to better services or a right to Active Participation?” Criminal Law in Action, Gouda Quint BV, Arnhem, 1986 Dijk J. J. M. van – „Regaining a sense of community and order: General Report and conclusions of the conference in Research on victimization”, 16th Criminological Research Conference, Council of Europe, Strasbourg, 1985 Dryden W., DiGiuseppe R. – „Ghid de terapie raţional-emotivă şi comportamentală”, Editura ASCR, 2003 Evans K., Sullivan J. M. – „Treating Addicted Survivors of Trauma”, The Guiford Press, 1995 Fattah E. A. – „Towards a Critical Victimology”, Macmillan, London, 1992 Fischer G., Riedesser P. – „Tratat de psihotraumatologie”, Editura Trei, Bucureşti, 2001 Joutsen M. – „The role of the victim of crime in European Criminal Justice Systems”, Helsinki, HEUNI, 1987 Kelly L. – „Surviving Sexual Violence”, Polity Oxford, 1988 Mawby R. I., Walklate S. – „Critical Victimology”, Sage Publications, London, 1994 Miclea M. - „Psihologia cognitivă”, ediţia a II-a, revizuită, Editura Polirom Miclea M., Băban A., Lemeni G., Petrovai D., Negru O., Subţirică A., Botiş A., Tiba A., Ţăran A. – „Tehnici şi abilităţi de consiliere modul I; Evaluarea şi conceptualizarea cognitiv-comportamentală în consilierea psihologică”, Catedra de psihologie Cluj-Napoca şi Centrul Expert, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca, 2004 Miftode V. – „Dimensiuni ale asistenţei sociale”, Editura Eidos, Botoşani, 1995 Palmer S., Dryden W., - „Counselling for Stress Problems”, Sage Publications, London, 1996 Papageorgiu C., Wells A. – „Depressive Rumination: Nature, Theory and tratment”, John Wiley and Sons. Ltd., 2004 Petrovai D., Negru O. – „Suport de curs: strategii de intervenţie în consilierea psihologică a victimelor traficului de fiinţe umane”, OIM, Bucureşti, 2003 Roberts A. R. – „Helping crime victims”, Newbury Park, CA: Sage, 1990 Wells A. – „A metacognitive model and therapy for generalised anxiety disorder”, Clinical Psychology and Psychotherapy, 1999

88

Wilson J. P.- „Trauma, transformation and healing. An integrative aproach to theory research and posttraumatic therapy”, Brunner and Mazel, New York 1989 Mc. Nubb F. – „Brief psychotherapy, CMT: an integrative aproach in clinical practice”, John Wiley and sons ltd, 1993 Zamfir E., Zamfir C. – „Politici sociale, România în context european”, Editura Alternative, Bucureşti, 1995 *** „Ghid de practici şi proceduri privind repatrierea minorilor neînsoţiţi, cetăţeni români, aflaţi în afara României”, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, 2003 *** „Handbook on Justice for Victims on the use and application of the United Nations Declaration of Basic Principles of Justice for Victims of Crime and Abuse of Power”, Geneva, 1999 *** „Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. DSM - IV ediţia a patra”, American Psychiatric Association, 1994

89