Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Tinerețea

Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori, Tănase Gheorghiu și soția sa,

Ana. Învățământul gimnazial l-a urmat în Moinești, la corpul vechi din actuala școală nr. 1 „Ștefan

Luchian” (Moinești). S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR. În 1930 a intrat în

rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a

rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în același an la închisoare,

începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana. În 1936 este ales membru al CC al PCR,

devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați

în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită).

Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul

regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al

doilea război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al

acestuia din urmă. În august 1944, înainte de lovitura de stat, i se da drumul din inchisoare. Este

ales Secretar General al Partidului Comunist Român în 1945, dar nu a reușit să dețină controlul

asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana

Pauker, (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de

sprijinul lui Stalin).

În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de

pace de la Paris.

Lider al României

Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea

adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape:

Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea lui Ștefan Foriș și atinge punctul culminant în 1948 prin

arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu.

A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care sunt anihilați Iosif Chișinevschi și Miron

Constantinescu.

Influența sovietică

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid în frunte cu Gheorghe

Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice).

Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixteSovRom, prin care

economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. La

nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a

manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale,

pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de

"cosmopolitism". În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului,

creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor

de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie

considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în

tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej

a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit

de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. Până la moartea lui Stalin din 1953,

Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune

care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim

penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului, înființarea cărui

fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să

elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea

lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici

cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre membriifacțiunii

secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului.

Stil de conducere

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului

de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până

atunci de stalinist. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în

cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea

creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră pentru

România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați, a

cărui producție se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia). Deasemenea, în 1953 a

fost datǎ în exploatare Întreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un

număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului (cca. 80.000 de locuitori la nivelul

anului 1989)

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a

numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților

regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în

1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după

înfrângerea de către sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări

antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme în România.

Perioada de după Stalin

În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței SovRomurilor și pentru

eliminarea influenței culturale a URSS-ului, (desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).

În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie

politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari aiArmatei Roșii de

pe teritoriul României. După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile

istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au

fost publicate textele lui Karl Marx, care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire

la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al

șaptelea din Uniunea Sovietică.

În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au

încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului

de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). "Deviaționiștii de dreapta" au fost apoi pe scurt epurați

din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice

cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost

încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat

comunist prieten (friendly communist country) în contextul Războiului Rece. În acțiunile de strângere a

relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin

a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescudin guvernul comunist

român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel.

Moartea și moștenirea politică

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la

o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Moscova, ca urmare a politicii

sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej,

reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri internaționali

pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei. 

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului,

dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea

partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-

plan în partid).

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul

Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu

(Serban-Voda), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români

(intrarea dinspre Bd. Olteniței a cimitirului). Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat o

perioadă de timp de Universitatea Politehnica din București și de orașul Onești. De asemenea, orașul

rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Georgiu-Dej .

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) și Constantina (1931 -

2000).