1. Eseu Lear, Tolstoi si Nebunul Pamfletele lui Tolstoi reprezinta partea cea mai putin cunoscuta a operei sale, iar atacul indreptat impotriva lui Shakespeare [1] nu constituie un document prea usor de obtinut intr-o traducere in limba engleza. Poate tocmai de aceea va fi util sa oferim cititorului o expunere sumara asupra acestui pamflet, inainte de-a incerca o discutie pe tema lui. [Nota Autorului: SHAKESPEARE SI DRAMA. Scrisa in 1903 ca o introducere la un alt pamflet, SHAKESPEARE SI CLASA MUNCITOARE, de Ernest Crosby.] Tolstoi incepe prin a spune ca de la un capat la celalalt, viata lui Shakespeare naste in sine in mod irezistibil un sentiment de repulsie si plictiseala. Constient ca opinia lumii civilizate este impotriva lui, face incercare dupa incercare, citind si recitind opera lui Shakespeare in limba rusa, engleza si germana; insa in mod invariabil cunosc aceleasi sentimente; repulsie, plictiseala si consternare. Acum, la virsta de saptezeci si cinci de ani incearca din nou sa reciteasca in intregime opera lui Shakespeare, inclusiv piesele sale istorice si Am simtit chiar cu cea mai mare forta aceleasi sentimente desi daca de aceasta data nu a fost cel de consternare, s-a nascut insa in mine indubitabila convingere ca aceasta glorie incontestabila de care se bucura Shakespeare, cea a unui mare geniu, care ii constringe pe scriitorii epocii noastre sa-l imite, iar pe cititori si spectatori sa descopere in el merite inexistente deformind in acest chip intelegerea lor estetica si etica este un mare rau, asa cum se intimpla cu tot ce constituie un neadevar. Nu numai ca Shakespeare nu este un geniu, adauga Tolstoi, dar el nu este nici macar un scriitor de un nivel mediu, iar pentru a ilustra acest lucru va examina piesa REGELE LEAR, care asa cum poate fi demonstrat prin intermediul citatelor pe care le preia de la Hazlitt, Brandes si altii, a fost laudata intr- un mod exagerat, ca exemplu al uneia dintre cele mai bune opere ale lui Shakespeare.

2. Apoi Tolstoi face un gen de expunere a planului general al piesei REGELE LEAR, descoperind la fiecare pas cit este LEAR de stupid, guraliv, artificial, ininteligibil, bombastic, vulgar, anost, plin de evenimente incredibile, furie salbatica, glume triste, irelevanta, anacronism, obscenitate, sters, teatral, dar si alte numeroase defecte, deopotriva de ordin moral si estetic, in orice caz, LEAR fiind un plagiat al unei alte piese mult mai bune, REGELE LEIR, scrisa de un autor necunoscut, de la care Shakespear a furat ideea, doar pentru a o ruina mai apoi. Tolstoi face o evaluare, citind in acest sens un paragraf demonstrativ pentru a ilustra modul in care a operat. Actul II, Scena 2 (in care Lear, Contele Kent si Bufonul se afla impreuna in mijlocul furtunii) este rezumat astfel: Lear alearga peste camp printre buruieni rostind cuvinte ce sint menite sa exprime disperarea de care este cuprins; isi doreste ca vinturile sa sufle cu atita putere incit (ele, vinturile) sa-i cresteze obrajii si ploile sa inunde totul, ca fulgerul sa-i arda tamplele albe cu flacara lor si tunetul sa naruie lumea si sa distruga acei germeni care au nascut acest om ingrat! Tom Nebunul rosteste cuvinte inca si mai nesabuite. In acel moment intra Contele Kent; Lear spune ca dintr-un anumit motiv in timpul furtunii vor fi descoperiti si vor fi pedepsiti toti criminalii. Inca nerecunoscut de Lear, Contele Kent se straduieste sa-l determine sa se refugieze intr-o coliba. In acest moment bufonul rosteste o profetie care nu este exprimata cu prea mare intelepciune si personajele se risipesc. Verdictul final al lui Tolstoi asupra lui LEAR, este cel al unui observator ce reuseste sa ramina lucid, fara sa fie hipnotizat de autor, daca exista un astfel de observator, care citeste piesa pina la sfirsit, dominat de aceleasi sentimente de plictiseala si dezgust. Si acelasi lucru este adevarat si in cazul celorlalte mult-laudate drame ale lui Shakespeare, ca sa nu mai mentionam dramatizarile dupa acele povesti cu totul lipsite de orice inteles, PERICLES, CEA DE-A DOISPREZECEA NOAPTE, FURTUNA, CYMBERLINE, TROLIUS SI CRESSIDA. Aprofundindu-si studiul asupra Regelui Lear, Tolstoi intocmeste un rechizitoriu mult mai general impotriva lui Shakespeare. Astfel, el descopera ca Shakespeare poseda o anume indeminare tehnica, care in parte poate fi atribuita faptului ca el a fost actor, insa oricum, aici nu poate fi descoperit vreun alt merit. Shakespeare nici macar nu are puterea sa schiteze caracterele, sa gaseasca replicile cele mai potrivite, sau sa faca personajele sa actioneze cit mai natural in diferitele ipostaze, limba NOASTRA este ridiculizata si exagerata in permanenta, autorul avind in mod constant incredere in gindurile razlete pe care isi permite sa le puna in gura personajelor ce se afla in mod intamplator la indemana, dezvaluind o absenta completa a sentimentului estetic, iar exprimarea lui, nu are nimic comun cu arta si poezia. 3. Shakespeare poate fi orice va poate face placere, trage concluzia Tolstoi, insa el nu este un artist. Ba chiar mai mult decit atit, opiniile lui nu sint originale, nici interesante, tendinta de care se lasa purtat fiind una de cea mai joasa speta si in cea mai mare parte imorala. Intr-un mod destul de curios, Tolstoi nu-si fundamenteaza judecata ultima pe propria sa declaratie asupra lui Shakespeare, ci pe declaratiile a doi critici, Gervinus si Brandes. Conform lui Gervinus (sau in orice caz, interpretarii pe care o da Tolstoi lui Gervinus), Shakespeare crede...CA UNUL POATE FI PREA BUN, in vreme ce conform lui Brandes, Principiul fundamental al lui Shakespeare...este acela ca SCOPUL SCUZA MIJLOACELE. Tolstoi adauga in contul sau ca Shakespeare a fost un nationalist sovin de cel mai rau tip, insa separat de asta, face constatarea ca Gervinus si Brandes ofera o descriere adevarata si corecta a viziunii lui Shakespeare asupra vietii. Apoi Tolstoi recapituleaza in citeva paragrafe teoria sa asupra artei pe care o expune pe larg intr-o alta parte. Mai pe scurt, el pune accentul pe chestiunea demnitatii subiectului, pe sinceritatea si maiestria autorului. O mare opera de arta va trebui sa aiba un subiect important pentru viata omenirii, el trebuie sa exprime ceva ce autorul simte im mod original si el trebuie sa utilizeze in acest sens toate mijloacele tehnice ce sint capabile sa produca efectele dorite. Urmand aceeasi linie, Shakespeare este in mod evident condamnat pentru ca se lasa purtat mult prea departe de obiectivul sau, este neglijent in executia planului si incapabil sa fie sincer, fie chiar si pentru un singur moment. Insa aici se ridica o chestiune dificila. Daca Shakespeare este tot ceea ce Tolstoi sustine ca este, cum s-a intimplat oare ca el sa ajunga sa fie centrul admiratiei universale? In mod evident raspunsul sta in aceea ca la baza acestei admiratii universale se afla un mecanism de hipnoza in masa, o sugestie epidemica, Intreaga lume civilizata a fost cumva dusa in eroare, fiind facuta sa creada ca Shakespeare este un bun scriitor si chiar pina si cea mai clara demonstratie a faptului contarar nu are nicio influenta, deoarece unii oameni nu opereaza cu idei rationale, in vreme ce ceilalti sint apropiati mai degraba de o credinta de tip religios. De-a lungul istoriei, spune Tolstoi, a existat aici o serie interminabila de sugestii epidemice de exemplu, Cruciadele, cautarea Pietrei Filozofale, nebunia cresteri lalelelor care a pus odata stapinire asupra intregii Olande, si asa mai departe. Tot asa cum contemporanii citeaza cazul lui Dreyfus, asupra caruia intreaga omenire isi manifesta o violenta in crestere, dar care insa nu-si gaseste o motivatie reala. Exista aici deasemenea, o neasteptata nebunie de scurta durata, ce este manifestata in fata noilor teorii politice ori filozofice, sau pentru acest autor, artist sau om de stiinta de exemplu, Darwin. care (in 1903) incepe sa si fie uitat. Iar in anumite cazuri, un idol popular, cu totul lipsit de valoare, poate ramine favoritul multimii vreme de secole, doar pentru ca astfel se intimpla in cazul acestor nebunii care se ridica in mod accidental, fara vreun motiv special, fapt ce corespunde intr-un anumit grad viziunii asupra vietii ce este raspindita in mijlocul societatii si in mod special in cadrul cercurilor literare, pentru a se mentine un timp destul de indelungat. Piesele lui Shakespeare continua sa se afle in centrul admiratiei de-a lungul unei perioade atit de lungi de timp pentru ca ele corespund imaginii imorale si anti-religioase a claselor de sus din vremea lui si din timpul nostru. 4. Prin modul in care A INCEPUT faima lui Shakespeare, explica Tolstoi, ea s-a ridicat la sfirsitul secolului al XVIII-lea, prin intermediul profesorilor germani. Reputatia lui s-a nascut in mod original in Germania, iar de aici a fost transferata apoi in Anglia. Germanii au ales sa-l ridice pe Shakespeare pentru ca in acea vreme nu existau aici drame germane de valoare, despre care sa se faca vorbire, iar literatura clasica franceza incepuse sa devina artificiala si impasibila, in aceste conditii s-au lasat captivati de dezvoltarea scenica inteligenta a lui Shakespeare si totodata au gasit in el expresia propriei lor atitudini asupra vietii. Goethe este primul care il numeste pe Shakespeare un mare poet, de unde toti ceilalti critici il urmeaza in turma, imitindu-l intocmai ca o ceata de papagali, iar de atunci incoace, infatuarea generala s-a instalat o data si pentru totdeauna. Rezultatul a fost o degradare pe mai departe a dramaturgiei si aici Tolstoi este extrem de grijuliu sa introduca propriile sale piese atunci cind condamna stadiul dramaturgiei contemporane si o coruptie pe mai departe a conceptiei dominante asupra moralei. De aici urmeaza ca falsa glorificare a lui Shakespeare este un rau important, in fata caruia Tolstoi resimte datoria de a-l combate. Asta formeaza apoi substanta pamfletului. Unul dintre primele sentimente pe care le are este acela ca in descrierile sale, ca un slab scriitor, Shakespeare spune unele neadevaruri demonstrabile. Insa nu acesta este intocmai cazul. In realitate nu exista niciun argument sau evidenta, care sa poata arata ca Shakespeare, sau oricare alt autor, este bun. Nici nu exista o cale de-a demonstra ca spre exemplu Warwick Beeping este un scriitor slab. Finalmente, nu exista un soi de test anume care sa poata atribui meritul literar, exceptindu-l pe cel al supravietuirii operei autorului de-a lungul curgerii timpului, care prin el insusi reprezinta un index al opiniei majoritatii. Teoriile artistice de genul celei apartinindu-i lui Tolstoi, sint cu totul lipsite de orice fel de valoare, nu doar pentru ca ele pornesc de la o ipoteza arbitrara, dar depind si de termeni destul de vagi (sincer, important, si asa mai departe), care pot fi interpretati dupa buna dispozitie a fiecaruia. Vorbind in sens strict, cineva poate alege sa nu RASPUNDA atacului lui Tolstoi. Chestiunea cu adevarat interesanta este: de ce va alege asta? Insa poate fi mentionat in trecere ca el face apel aici la numeroase argumente slabe si de rea-credinta. Unele dintre acestea merita sa fie scoase in lumina, nu doar pentru ca invalideaza principala sa incercare, dar si deoarece, ca un fel de-a spune, pun in evidenta insasi lipsa de onestitate a autorului acestui pamflet. Pentru a incepe cu analiza sa asupra REGELUI LEAR, ea nu este deloc una impartiala, asa cum pretinde autorul, declamind acest lucru de doua ori in cuprinsul pamfletului. Ba chiar dimpotriva, ea constituie exercitiul prelungit al unei interpretari gresite. Este destul de evident, ca atunci cind ai expus REGELE LEAR in beneficiul cuiva care nu l-a citit, nu esti in mod real impartial daca vei introduce aici un discurs semnificativ (monologul Rigai Lear atunci cind Cordelia este moarta in bratele sale) in maniera in care Tolstoi o face: Regele Lear incepe din nou aiureala ingrozitoare de care cineva se poate simti tot atit de rusinat ca de o gluma nereusita. Si Tolstoi continua sa altereze si sa coloreze cu mare usurinta, printr-o lunga serie de exemple, pasajele asupra caruia isi indreapta critica sa, totdeauna in acelasi mod, ca si cum nasterea unui complot ar fi ceva mult prea complicat si improbabil, sau autorul foloseste un limbaj mult prea exagerat. De exemplu, ni se spune, nu exista niciun motiv sau constringere pentru abdicarea regelui Lear, desi motivele abdicarii (aceea ca este batrin si doreste sa se retraga pentru binele statului), au fost precizate in mod clar inca din prima scena. Va putea parea apoi, chiar si in 5. pasajul pe care l-am citat inainte, ca Tolstoi a inteles complet gresit o fraza si ii schimba intelesul cu destula abilitate in cu totul altceva, transformind in non-sens o remarca, destul de rational introdusa in contextul ei. Niciuna dintre aceste citari eronate nu este foarte grava in sine, insa efectul lor cumulat este acela de-a exagera incoerenta psihologica a intregii piese. Din nou Tolstoi este incapabil sa-si explice, de ce piesa lui Shakespeare este inca tiparita si inca jucata pe scena, la 200 de ani dupa moartea autorului (INAINTE inca sa inceapa aceasta sugestie epidemica); iar intreaga faima a lui Shakespeare este punctata in mod cu totul intimplator, pe baza unor denaturari fatise. Si din nou, numeroase din acuzatiile sale intra in contra-dictie unele cu altele: de exemplu, Shakespeare este un simplu povestitor, insa nu si unul sincer, dar pe de alta parte, el pune in mod constant gindurile sale in gura personajelor. Privit in intregul sau, este dificil sa sesizezi ca in criticismul sau Tolstoi este indrumat in totalitate de o convingere sincera. In orice caz, este imposibil ca el insusi sa creada deplin in principala sa teorie sa creada, acesta este este cuvintul potrivit,-- ca de un secol si ceva, intreaga lume civilizata s-a lasat purtata de o minciuna imensa si palpabila, iar el este singurul om capabil s-o vada. Cu sigurata antipatia lui fata de Shakespeare este destul de reala. Insa motivatia ei poate avea cauze diferite, sau partial divergente, fata de cele pe care el le declara; iar tocmai in asta rezida interesul pamfletului sau. In acest moment un om este obligat sa inceapa sirul presupunerilor. Oricum, aici exista o dovada posibila, sau cel putin o intrebare ce poate indica drumul spre descoperirea unui indiciu. De ce a ales oare Tolstoi, din peste alte treizeci de piese de teatru, ca Regele Lear sa constituie tinta sa speciala? Cu adevarat, Regele Lear este una dintre cele mai cunoscute si pretuite opere, care poate fi aleasa in mod justificat drept una din lucrarile reprezentative ale operei lui Shakespeare; totusi, in scopul unei analize ostile ar fi trebuit probabil, ca Tolstoi sa aleaga piesa care i-a displacut cel mai mult. Nu ar fi oare posibil ca el sa fi purtat o antipatie speciala fata de aceasta piesa, deoarece ar fi trebuit sa isi dea seama, in mod constient sau inconstient, de asemanarea dintre povestea Rigai Lear si povestea vietii sale? Insa este mai bine sa abordam acest indiciu dintr-o directie contrara prin examinarea lui LEAR insusi, si a acelor calitati pe care Tolstoi a esuat sa le descopere, nereusind sa le mentioneze aici. Unul dintre primele lucruri pe care un cititor de limba engleza il va evidentia in pamfletul lui Tolstoi, este acela ca el il trateaza cu mare greutate pe Shakespeare ca poet. El este considerat un dramaturg, atit de departe cit popularitatea sa nu este contra-facuta, mentionind ca el isi datoreaza trucurile scriitoricesti, stadiului pe care l-a facut pe scena teatrului, care i-au oferit posibilitate de-a deveni un actor inteligent. Acum, tot atit de departe pe cit va pasi si vorbitorul de limba engleza, va deveni tot mai evident ca acest lucru nu este si adevarat. Citeva din piesele cel mai indragite de admiratorii lui Shakespeare (de exemplu, TIMON DIN ATENA), sint jucate rareori sau niciodata pe scena, in vreme ce altele, dintre cele mai des jucate, cum este VISUL UNEI NOPTI DE VARA, sint si cel mai putin admirate. Cei care il considera pe Shakespeare un scriitor valoros, realizeaza acest lucru in primul rind pentru limba lui, acea muzica verbala pe care pina si George Bernard Shaw, un alt critic ostil, o considera irezistibila. Tolstoi o ignora intru-totul si pare sa nu realizeze deloc, ca un poem poate avea o valoare speciala pentru cei care vorbesc limba in care el a fost scris. Oricum, chiar daca cineva ar alege sa se puna in locul lui Tolstoi si ar incerca sa se gindeasca la Shakespeare ca la un poet strain, cu toate acestea va ramine inca destul de clar ca de aici mai scapa totusi ceva, un 6. anumit element esential pe care Tolstoi nu a reusit sa-l identifice. Poezia, asa cum apare, NU este o simpla chestiune de sunete si asociere a cuvintelor, care ar valora ceva mai putin in afara grupului limbii in care a fost scrisa; altfel cum se poate explica oare cazul anumitor poeme, inclusiv a celor scrise intr-o limba care astazi este moarta, ce se bucura inca de un succes ce depaseste orice bariere lingvistice sau de alta natura? In mod clar, un poem liric ca, Maine este Valentin's Day nu va putea fi tradus intr-un mod satisfacator, insa in majoritatea ei, opera lui Shakespeare reprezinta ceva ce poate fi descris drept poezie, care poate fi separata de simpla armonie a cuvintelor, de acea rima ce este pastrata la sfirsitul fiecarui vers. Tolstoi are dreptate atunci cind spune ca LEAR nu este o piesa foarte reusita daca este privita ca o piesa de teatru. Pentru ca are o intindere mult prea mare si un numar prea mare de personaje si de intrigi secundare. O fica nerecunoscatoare ar fi fost mai mult decit suficient, iar Edgar este un personaj care incarca in plus piesa; cu adevarat ar fi fost o piesa mult mai buna daca de aici ar fi fost eliminat Gloucester si ambii sai fii. Si cu toate acestea ceva de tip patern ar fi supravietuit, probabil numai in atmosfera sau in MASURA. LEAR poate fi imaginat ca un spectacol de papusi, o pantonima, un balet, o serie de picturi. Partea poeziei sale formeaza probabil acea portiune esentiala care este mostenita in poveste si nu depinde de niciun grup special de cuvinte sau de o reprezentare a piesei in carne-si-oase. Inchideti ochii si incercati sa va ginditi la REGELE LEAR, daca este posibil fara sa va reamintiti niciunul din dialogurile piesei. Ce veti vedea? Iata ceea ce, in orice caz, imi imaginez eu insumi: un batrin impunator, invesmintat intr- o mantie lunga de culoare neagra, cu parul alb de curgerea timpului, ce poarta o barba bogata la fel de alba, o imagine parca desprinsa din personajele pictate de William Blake (intr-un fel destul de curios, el se aseamana foarte mult cu Tolstoi), care rataceste in mijlocul furtunii in timp ce blesteama Cerurile. Aflat in compania unui Bufon si a unui nebun. Imediat scena se schimba si batrinul, inca blestemind, inca ratacitor, fara sa inteleaga nimic, apare purtind in bratele sale o tinara moarta, in vreme ce nebunul se leagana undeva in planul indepartat, agatat intr-o spinzuratoare. Acesta este unul din cadrele cele mai pustii ale piesei si chiar de aici Tolstoi isi doreste sa scoata tocmai ceea ce este esential. El obiecteaza ca furtuna este un element care nu este deloc necesar, ca Bufonul, in ochii sai, este un personaj plictisitor, ba chiar o adevarata pacoste si este interpus doar ca o scuza pentru a face o gluma proasta, iar despre moartea Cordeliei, asa cum vede el, ii rapeste piesei insasi spiritul etic. Conform lui Tolstoi, prima piesa, REGELE LEIR, care este adaptat de Shakespeare aici are un sfirsit mult mai firesc, care se afla in deplina concordanta cu morala pretinsa de spectator si nu asa cum incheie Shakespeare, si anume, cu Regele Galilor cucerind regatul sotului surorii sale mai in virsta, iar Cordelia, in loc sa moara, reuseste sa-i restaureze Regelui Leir pozitia initiala. Cu alte cuvinte, tragedia ar trebui sa fie o comedie, sau poate o melodrama. Este discutabil daca sensul tragediei este compatibil cu credinta in Dumnezeu; in orice caz, el este incompatibil cu lipsa de credinta in demnitatea umana si cu un anume tip de pretentie morala, ce se simte tradata atunci cind virtutea nu va triumfa. O situatie tragica exista cu certitudine atunci cind virtutea NU izbuteste sa triumfe, dar cind totusi se mai simte aici ca omul ramane ceva mult mai nobil decit acele forte care reusesc sa-l distruga. Cel mai probabil 7. neputinta lui Tolstoi de-a nu gasi nicio justificare pentru prezenta Bufonului in aceasta scena, poarta in sine o anumita semnificatie. Bufonul este insa un element esential. El nu actioneaza doar asemeni corului antic, facind mult mai clara actiunea centrala a intregii piese prin intermediul comentariilor, mai mult sau mai putin inteligente decit cele ale altor personaje, dar si prin contrastul izbitor cu frenezia Regelui Lear. Glumele, ghicitorile si dojenele rostite in rima si nesfirsita scormonire in nobila ratacire a Regelui Lear, variaza de la simpla batjocora, la un soi de melancolie poetica (Toate celelalte titluri la care de buna voie ai renuntat, altele decit cele cu care te-ai nascut. In acest fel ai ramas nebun pentru ca acest lucru l-ai mostenit din nascare. Pe o vreme ca asta se prapadesc si inteleptii si nebunii.), constituie acel gen de picaturi de judecata sanatoasa care sint administrate de- a lungul intregii piese, pentru a reaminti ca, undeva sau cindva, in ciuda injustitiei, cruzimilor, intrigii, vicleniilor, sau intelegerii gresite legiferata aici, cursul vietii continua sa se desfasoare in mod firesc. In intoleranta manifestata de Tolstoi fata de Bufon, cineva poate intrezari in profunzime sfada pe care o poarta cu Shakespeare. El obiecteaza, cu o anumita justificare, neregularitatea piesei, lipsa de relevanta, fabulatia incredibila, limbajul exagerat; dar ceea ce ii displace in mod evident pina la urma, este un soi de exuberanta, tendinta de-a urmari succesul cu orice pret si nu atit de mult placerea de-a culege de aici unele invataminte, asa cum se intimpla in mod firesc in decursul desfasurarii procesului real al vietii. Este o gresala sa scriem despre Tolstoi ca se arata intocmai unui moralist care il ataca pe un artist. El nu a declarat niciodata despre arta ca ar fi imorala sau lipsita de sensuri, nici macar nu a spus vreodata ca virtuozitatea tehnica este un element lipsit de importanta pentru un creator. Insa principalul sau tel in acesti ani tirzii l-a constituit incercarea de-a reduce raza de actiune a constiinte umane in interiorul operei literare. Atentia unui om, punctele de legatura cu lumea fizica si lupta de zi-cu-zi, trebuiesc reduse pe cit de mult si nu amplificate pe cit de mult posibil. Literatura trebuie sa se rezume la utilizarea parabolelor, sa sara peste detalii si sa devina aproape independenta de posibilitatile de utilizare care ii sint puse la dispozitie de limbaj. Parabolele care reprezinta un element specific prin care Tolstoi se delimiteaza de mediocritatea vulgara a puritanilor trebuie sa constituie prin ele insele o opera de arta, insa din cadrul lor va trebui indepartata orice placere sau dorinta de cunoastere. Deasemenea, stiinta trebuie sa divorteze definitiv de curiozitate. In chestiunile legate de stiinta, spunea el, nu trebuie descoperit ceea ce se intimpla, ci ea trebuie sa-i predea omului tocmai asa cum el ar trebui sa traiasca. Tot asa ar trebui sa se intimple lucrurile si in cazul istoriei si politicii. Multe dintre problemele existente (de exemplu cazul Dreyfus [celebrul caz de presupusa tradare a unui ofiter francez in favoarea Germaniei, care a facut mari furori in epoca si a condus si la condamnarea lui Daniel (De)Foe, autorul celebrului roman, Robinson Crusoe]) sint destul de simple, nemeritind pina la urma sa li se caute o rezolvare, iar de aici urmeaza ca trebuie ca lucrurile sa fie lasate sa se desfasoare de la sine. Intr-adevar, intreaga teorie a nebuniei, sau cea a sugestiei epidemice, pe care el le asterne de-a valma, impreuna cu astfel de lucruri asemanatoare, cum sint Cruciadele si pasiunea olandeza pentru cultivarea lalelelor, manifesta dorinta de-a privi cele mai multe din actiunile umane ca pe o simpla framantare a unor fiinte ce se aseamana unei furnici, lipsite de orice fel de importanta, care se agita si alearga incolo si incoace intr-o maniera de-a dreptul inexplicabila. In mod evident el nu poate fi indeajuns de rabdator cu un scriitor de felul lui Shakespeare, discursiv, haotic, ce te asalteaza cu multimea detaliilor. Reactia sa este cea a unui batrin iritabil a carui liniste a fost perturbata de un copil zglobiu si galagios. De ce sari intr-una de jur imprejur fara o clipa de ragaz? De ce nu poti sta pentru un moment linistit la locul tau, asa cum fac eu insumi? Intr-un anume fel, batrinul are dreptate, insa problema este ca acest copil are o voiciune in sentimentele sale, pe care batrinul si-a pierdut-o de mult. Iar daca batrinul cunoaste despre existenta acestor sentimente zburdalnice, efectul este acela simplu de a-i accentua starea de iritare; el isi doreste, daca ar putea realiza acest lucru, sa transforme acest copil sprintar intr-un senil. Cel mai probabil nu doar ca Tolstoi cunoaste 8. CE ii lipseste in momentul in care il citeste pe Shakespeare, insa el este absolut constient ca a pierdut ceva si este hotarit sa-l priveze la fel de bine si pe celalalt de acest lucru. Prin insasi natura sa el este la fel de impetuos pe cit de egoist este. Ei bine, acest sentiment va creste pina va ajunge a-l lovi ocazional pe slujitorul sau, asa cum arata biograful englez al lui Tolstoi, Derrick Leon, el va simti dorinta tot mai frecventa de a-i provoca, lovindu-i peste fata pe toti aceia care ii displaceau. Unii vor putea scapa de acest tip de temperament, apelind la o transformare religioasa si intr-adevar, iluzia mentala ca prin aceasta transformare ai renascut complet, iti va putea permite eliberarea de anumite metehne, si cel mai probabil acest lucru se va realiza intr-o forma cit se poate de subtila. Tolstoi era capabil de o renuntare la violenta fizica si putea foarte bine sa vada cauzele care o determinau, insa el nu era capabil de toleranta sau umilinta. Chiar daca cineva nu cunoaste absolut nimic despre un anumit scriitor, poate deduce insa destul de usor tendinta sa catre o exagerare spirituala, fie chiar si din paginile unui simplu pamflet. In orice caz, Tolstoi nu doar ca incearca sa-i rapeasca si celuilalt o placere pe care el n-o poate impartasi. Procedind in acest mod, in sfada lui cu Shakespeare el se lasa purtat si mai departe. El paseste mult mai departe ajungind la o cearta intre atitudinea umanista si cea religioasa asupra vietii. In acest moment ar trebui sa ne intoarcem asupra temei centrale a piesei Regele Lear, pe care Tolstoi a uitat s-o specifice, desi in anumite detalii el continua intriga mult mai departe decit o face insasi autorul. Regele Lear este una dintre putinele piese apartinindu-i lui Shakespeare, care exprima intr-un mod extrem de clar un anumit lucru DESPRE ceva. Asa cum se plinge in mod justificat Tolstoi, pe seama lui Shakespeare au fost scrise numeroase exagerari, el fiind privit cind ca un filosof, cind ca psiholog, ba chiar ca un mare profesor de morala, si cine mai stie cite altele lucruri asemanatoare. Shakespeare nu a fost un ginditor cu un sistem bine structurat, pina si gindurile sale cele mai serioase sint cu totul irelevante sau indirecte si nu putem cunoaste in niciun moment pina la ce limite le va duce in urmarirea unui anumit scop, ori cit anume din intreaga opera ce i-a fost atribuita, a fost in mod real scrisa chiar de el. In Sonetele sale el nu face niciodata referire la piesele de teatru, pentru a specifica intr-un mod clar ca ele sint parte integrala a creatiei sale. Desi din cite se pare, face o aluzie in care se declara pe jumatate rusinat de cariera sa de actor. Este perfect posibil ca el sa fi privit cel putin jumatate din creatia dramaturgica drept o simpla maculatura si sa se fi simtit profund deranjat de intentia sau posibilitatea de- a le carpi la repezeala cu anumite materiale furate de la alti autori, care le- ar fi oferit, mai mult sau mai putin, posibilitatea de-a fi puse pe scena. Oricum, aceasta nu formeaza intreaga istorie. Pentru a o incepe, asa cum ne atrage atentia Tolstoi, Shakespeare avea obisnuinta de-a pune reflectiile sale intr-un mod destul de inabil in gura personajelor. Aceasta este o eroare serioasa pentru un dramaturg, insa nu se potriveste deloc cu imaginea pe care Tolstoi doreste sa i-o atribuie lui Shakespeare, cea a unui argat vulgar care nu are nici macar o parere proprie si isi doreste simplu, sa obtina cele mai mari efecte, cu cel mai mic efort. Mai mult decit atit, cel putin o duzina din piesele lui, in cea mai mare parte scrise mult mai tirziu, dupa anul 1600, in mod cert au o anumita substanta si chiar si o morala a lor. Ele graviteaza in jurul unui subiect central, care in anumite cazuri poate fi redus la un simplu cuvint. De exemplu, MACHBETH, este despre ambitie, OTHELLO, descrie gelozia, TIMON DIN ATENA, vorbeste despre bani. Subiectul Regelui Lear este despre renuntare, si doar daca cineva este in orb mod voit, va esua sa inteleaga ceea ce Shakespeare ne transmite. 9. Lear renunta la tronul sau insa se asteapta ca toata lumea sa continue sa-l trateze ca pe un Rege. El nu izbuteste sa vada ca daca va renunta la puterile sale, ceilalti oameni vor profita de acest avantaj si vor cauta sa scoata in evidenta slabiciunile lui; deasemenea, cei care continua sa-l flateze in modul cel mai grosolan cu putinta, id est, Regan si Goneril, sint exact cei care se vor intoarce impotriva lui. In momentul in care descopera ca nu mai poate sa-i determine pe ceilalti sa i se supuna, asa cum putea s-o faca inainte, pe cind mai era inca Rege, va cadea prada unei furii pe care Tolstoi o descrie drept stranie si artificiala, dar care de fapt este perfect justificata in cazul acestui personaj. In disperarea si nebunia lui el va trece prin doua stari launtrice diferite, care sint la fel de naturale pentru situatia data, intr-una dintre acestea Shakespeare se transforma in purtatorul sau de cuvint transmitindu-i personajului gindurile sale. Una din aceste stari sufletesti este dominata de dezgust, Lear resimte profund regretul de-a nu mai fi inca Rege, agatindu-se pentru prima oara de putreziciunea justitiei formale si a moralitatii vulgare. Cealalta este starea launtrica reprezentata de furia neputintei, in care Lear se lasa stapinit de manie cautind o razbunare imaginara pentru toti cei care au gresit in fata lui. Sa ai in mana ta o suta de guri de foc care sa arunce flacari asupra lor! si, Cand ne-am nascut plingeam, Findca venisem pe-aceasta Mare scena de nebuni. A, frumos chipiu! Stiam o viclenie, de-a potcovi Un escadron cu pisla; voi incerca Si de-i voi amagi pe acesti gineri Atunci ucid, ucid, ucid, ucid, ucid! Abia la sfirsit Lear reuseste sa realizeze, ca un om rational, ca puterea, razbunarea si victoria sint in sine lipsite de orice fel de valoare: Nu, nu, nu, nu! Sa ne indepartam de temnita ...........................si vom imbatrini Intre zidurile temnitei legaturile si gruparile cele mai mari Sint supuse fluxului si refluxului lunii. Insa momentul in care face aceasta descoperire soseste prea tirziu, pentru ca moartea sa si a Cordeliei a fost deja decisa. Aceasta este povestea si ingaduindu-ne o anume stingacie, putem spune ca ea este totusi o poveste foarte reusita. Insa oare nu exista aici o anumita similitudine cu istoria personala a lui Tolstoi insusi? Exista o asemanare generala pe care cu greu cineva poate evita s-o vada, pentru ca evenimentul cel mai impresionant din viata lui Tolstoi a fost un act urias si benevol de renuntare. La virsta senectutii el a renuntat la starea sa, la intreaga avere si la toate titlurile si drepturile de autor, facind o incercare o incercare sincera, desi ea nu a fost si una reusita de- a scapa de pozitia sa privilegiata, pentru a duce o viata la tara ca simplu 10. agricultor. Dar cea mai profunda asemanare se gaseste in faptul ca Tolstoi, ca si Regele Lear, a actionat din motivatii gresite si a esuat in atingerea telului catre care isi atintise sperantele. Potrivit lui Tolstoi, scopul ultim al oricarei fiinte umane este fericirea, iar fericirea poate fi atinsa doar prin implinirea vointei lui Dumnezeu. Insa urmarirea vointei lui Dumnezeu presupune abandonarea tuturor ambitiilor si placerilor lumesti si dedicarea intregii vieti semenilor tai. Tocmai de aceea in ultima instanta Tolstoi a renuntat la lume, in speranta ca acest lucru il va putea face fericit. Insa daca exista un lucru care este cunoscut cu certitudine despre acesti ani din viata sa, este acela ca el NU a fost fericit. Ba chiar dimpotriva, a fost condus aproape de marginile abisului nebuniei de comportamentul oamenilor din jurul sau, care l-au persecutat tocmai PENTRU renuntarea sa. La fel ca Lear, Tolstoi a fost umilit si el nu s-a dovedit un bun judecator al caracterului uman. Pentru un moment a fost inclinat sa se reintoarca la atitudinea de aristocrat, in ciuda vesmintului sau de taran; si chiar a avut doi copii in care a crezut si si-a pus sperantele, dar care s-au intors impotriva lui desigur, intr-o maniera mult mai putin senzationala decit Regan si Gorneil. Repulsia sa exagerata fata de sexualitate este in mod distinctiv foarte asemanatoare cu cea a Regelui Lear. Tolstoi remarca in mod distinct casatoria ca pe o stare de sclavie, saturare, repulsie si ea inseamna o apropiere de uritenie, murdarie, miros, amaraciune, potrivindu-se perfect cu bine-cunoscuta izbucnire a Regelui Lear: Insa pentru centura mostenita de la zei Sub care se gasesc toate acelea Este acolo iad, intuneric, gropa cu sulf, Ardere, oparire, duhoare, nimicire, etc. etc. Si desi in momentul in care a scris eseul indreptat impotriva lui Shakespeare, Tolstoi n-a putut inca anticipa sfirsitul vietii a murit intr-o coliba intr-un sat strain cu ocazia unei calatorii cu totul neprevazute de-a lungul tarii, impreuna cu fica sa credincioasa el ne apare azi intocmai ca o reminiscenta a unui soi de fantoma a REGELUI LEAR. Desigur, cineva poate presupune ca Tolstoi era constient de asemanarea cu LEAR, sau va putea admite ca intr-un anumit fel el s-a simtit atras de acest personaj. Insa in mod cert atitudinea pe care o are fata de piesa a fost influentata de insasi tema ei. Iar aceasta forta a renuntarii, oferindu-le semenilor intreaga avere, a constituit un subiect in fata caruia a avut destule ratiuni sa se simta inriurit profund; probabil tocmai de aceea s-a simtit mult mai tulburat si suparat fata de morala pe care Shakespeare o extrage din aceasta piesa, decit ar fi putut fi in cazul unei alte opere MACBETH, spre exemplu care nu are o atingere atit de apropiata cu propria sa viata. Dar care este pina la urma morala REGELUI LEAR? In mod evident, aici exista doua morale, una explicita si una implicita, ce este cuprinsa in poveste. Shakespeare porneste de la premisa ca daca va veti afla intr-o situatie in care sinteti neajutorat si lipsit de forta, acest lucru constituie in sine o invitatie la atac pentru ceilalti oameni. Acest lucru nu inseamna ca TOATA LUMEA se va indrepta imediat impotriva voastra (Contele de Kent si Bufonul se regasesc alaturi de LEAR de la inceput si pina la sfirsit), dar cel mai probabil se va gasi CINEVA care va face acest lucru. Daca veti renunta la arme, aruncindu-le, 11. se va gasi cu siguranta o persoana lipsita de scrupule care le va culege. Daca veti intoarce si celalalt obraz, veti primi o lovitura mult mai puternica decit cea pe care ati primit-o pe primul obraz. Aceste lucruri nu se vor intimpla intotdeauna, insa ele sint cele la care va puteti astepta cel mai probabil si nu va trebui sa va plingeti daca ele se vor materializa. Cea de-a doua palma este, ca un fel de-a spune, parte componenta a actiunii intoarcerii si celuilalt obraz. Tocmai de aceea, mai intai de toate, morala pe care o trage Bufonul, apelind la bunul simt comun, nu este deloc vulgara: Nu renunta la putere, nu parasi bunurile pe care le-ai dobindit. Insa aici exista si o alta morala. Si niciodata nu s-a intimplat ca Shakespeare s-o rosteasca in atit de multe cuvinte, si nici macar nu are o prea mare importanta daca el a fost deplin constient de acest lucru. Ea este continuta in poveste, care in definitiv este construita, sau este alterata, pentru a se potrivi perfect scopului sau. Ea este: Pareseste-ti toate bunurile daca iti doresti acest lucru, insa nu te astepta sa descoperi in acest fel fericirea. Cel mai probabil nici nu vei gasi aici fericire. Daca iti propui sa traiesti pentru ceilalti, atunci trebuie sa traiesti PENTRU CEILALTI si sa nu cauti ca intr-un mod laturalnic sa obtii de aici un avantaj pentru tine insuti. In mod evident, niciuna dintre aceste concluzii nu i s-a parut extrem de incintatoare lui Tolstoi. Prima dintre ele exprima obisnuitul centru al universului, egoismul de care el a incercat sa scape intr-un mod cu totul si cu totul original. Cealalta, reprezinta conflictul dintre dorinta de-a savura prajitura si cu toate acestea sa te mai afli inca in posesia ei sa atingi distrugerea propriului tau egoism si in acest fel sa obtii viata vesnica, nemurirea. Desigur, Lear nu tine o predica in favoarea altruismului. El mentioneaza doar rezultatul practicarii negarii de sine si realizeaza acest lucru manat fiind de un motiv egoist. Shakespeare subliniaza prin intermediul personajului sau nestatornicia firii omenesti, iar daca ar fi obligat sa-si aleaga un personaj din aceasta piesa, cel mai probabil ar prefera sa se afle in pozitia Bufonului. Dar in cele din urma el poate observa intreaga problematica si alege sa o trateze in genul specific tragediei. Viciile isi primesc pedeapsa meritata, insa virtutea nu este rasplatita. In ultimile sale tragedii, moralitate lui Shakespeare nu este una religioasa, in sensul obisnuit al cuvintului, si cu certitudine nu este una Crestina. Doar pentru doua dintre ele, HAMLET si OTHELLO, se presupune ca actiunea se petrece in era Crestina, dar chiar si in acestea, cu exceptia stafiei ce este prezenta in HAMLET si care tine de lumea antichitatii, nu exista aici niciun indiciu despre lumea de apoi, cea in care se vor duce toti. Toate aceste tragedii pornesc de la ipoteza umanista, ca desi viata este plina de suferinta si durere, un adevarat camp al plangerii, ea merita totusi sa fie traita, iar Omul este un animal nobil o credinta pe care la aceasta virsta a batrinetii, Tolstoi n-o mai impartaseste. Tolstoi n-a fost un sfint. Insa el s-a straduit din rasputeri sa se transforme intr-un sfint, iar standardele pe care le-a impus in literatura sint de ordin spiritual. Este un lucru foarte important sa sesizezi ca diferenta care exista intre un sfint si o fiinta umana obisnuita este una de tip si nu de grad. Aceasta inseamna ca una dintre ele nu poate fi privita ca forma imperfecta a celeilalte. Sfintul, sau in orice caz, tipul de sfint reprezentat de Tolstoi, nu incerca sa lucreze la o imbunatatire a vietii lumesti: el se straduieste sa atinga sfirsitul ei si sa puna in loc ceva cu totul diferit. Elocventa in acest sens este expresia potrivit careia celibatul este ceva mult mai inalt decit casatoria. Daca Tolstoi va pune in practica asta, el va trebui sa inceteze sa procreeze, sa se lupte, sa continue zbaterea, sa se bucure, daca putem scapa, nu doar de pacatele noastre omenesti, dar si de orice altceva ce ne leaga de 12. suprafata pamintului inclusiv de dragoste, atunci vom depasi intregul proces al durerii si vom ajunge in Imparatia Cerurilor: insa el isi doreste sa continue viata pe pamint. Acest lucru se intimpla nu doar pentru ca este pacatos, slab si tulburat de dorinta de-a descoperi in asta o placere. Cei mai multi dintre oameni au parte de o cantitate rezonabila de bucurii, insa balanta vietii este intotdeauna de partea suferintei si doar in cazul celor foarte tineri sau mult prea smintiti, imaginea ei este alta. In ultima instanta atitudinea Crestina este una egoista si hedonistica, de vreme ce scopul ei este totdeauna eliberarea de aceasta lupta dureroasa si descoperirea linistii eterne, intr-un gen de Eden sau Nirvana. Atitudinea umanista este aceea ca lupta trebuie sa continue, iar moartea reprezinta insasi pretul vietii. Omul trebuie sa suporte parasirea acestei lumi la fel ca si sosirea lui in aceasta lume: Totul este desavirsire, ceea ce nu reprezinta un sentiment Crestin. Adesea pare ca aici se instaureaza o pace aparenta intre umanism si credintele religioase, insa in realitate atitudinea lor nu poate fi conciliata: fiecare om trebuie sa aleaga intre lumea aceasta si lumea cealalta. Si imensa majoritate a fiintelor umane, daca vor intelege problema, vor alege aceasta lume. Ei fac aceasta alegere chiar atunci cind continua sa lucreze, sa se inmulteasca si sa moara, in loc sa-si deformeze facultatile mentale in speranta obtinerii unui contract de imprumut pentru o noua existenta, pe undeva pe aiurea. Nu cunoastem mare lucru despre credinta religioasa a lui Shakespeare, iar din continutul operei sale este dificil de dovedit daca el are vreuna. Insa el nu este in niciun caz un sfint, sau unul care cauta sa devina sfint; el a fost o fiinta umana, ba chiar una care nu s-a dovedit deloc a fi extrem de buna [vezi Hippolyte Taine, Studii Literare, vol. II, Shakespeare n.t.], Este evident ca spre exemplu, el s-a simtit extraordinar de bine sa traiasca in mijlocul bogatiei si puterii, si s-a aratat chiar capabil sa-i flateze pe ceilalti in modul cel mai servil cu putinta. El este in mod sensibil o fiinta precauta, ca sa nu spunem una lasa, prin modul sau de-a exprima opinii nepopulare. Aproape niciodata nu a pus in gura personajelor sale remarci subversive sau sceptice, care sa poata fi identificate a-i apartine. De-a lungul pieselor sale, cele mai aspre critici sociale, oamenii care nu accepta falsitatea sau absurditatea regulilor vremii, sint bufoni, serbi, lunatici, sau persoane care sufera de alienare, ori se gasesc intr-o stare profunda de tulburare. REGELE LEAR constituie una din piesele in care aceasta tendinta este marcata in mod evident, iar ea contine o cantitate insemnata de criticism social, care este insa mascat, disimulat, ascuns un aspect pe care Tolstoi il omite insa rostirea lui este pusa in sarcina Mascariciului, a Nebunului Tom, atunci cind Edgar pretinde ca este nebun, sau a Regelui Lear, in momentele in care este prada abisului nebuniei. In clipele de luciditate cu greu poate fi gasita o remarca inteligenta la Lear. Si cu toate acestea, momentele in care Shakespeare utilizeaza aceste subrefugii, ne arata cit de larga este raza viziunii sale. El nu se retine sa comenteze aproape nimic, desi utilizeaza in acest sens anumite masti. Daca cineva il citeste pe Shakespeare cu atentie, ii va fi extrem de greu sa nu-l citeze aproape zi de zi, pentru ca nu exista aici evenimente de importanta majora pe care el sa nu le discute, ori sa le mentioneze intr-un fel sau in altul, in maniera sa lipsita de-o anumita sistematizare, insa intr-o forma atit de iluminata. Chiar si lucrurile ce par lipsite de relevanta, care sint asternute de-a valma, jocurile de cuvinte, ghicitorile, listele de nume, fragmentele de reportaje literare, asa cum sint conversatiile carausilor din HENRIC AL IV-LEA, glumele obscene, fragmentele salvate din balade uitate sint simplul produs al unei vitalitati de exceptie. Shakespeare nu a fost un filozof sau un om de stiinta, insa a avut curiozitate, a iubit intreaga suprafata a pamintului si procesele vietii ceea ce NU inseamna acelasi lucru cu a-ti dori sa ai parte de desfatari si sa traiesti pe cit de mult posibil. Desigur, nu s-a intimplat ca Shakespeare sa supravietuiasca pina azi doar din cauza acestor ginduri si poate ca el nici nu ar fi reamintit ca dramaturg, daca nu ar fi fost si poet. In principal el reuseste sa ajunga pina la noi datorita modului in care 13. a stiut sa utilizeze limbajul. Cit de profund a fost fascinat Shakespeare insusi de aceasta muzicalitate a cuvintelor, cel mai probabil acest lucru poate fi dedus din discursul lui Pistol. Ceea ce a spus Pistol, poarta cele mai vaste si adinci intelesuri, insa daca cineva considera ca poate ajunge singur la acest punct de hotar, atunci acest lucru il reprezinta magnificile versuri retorice. In mod evident, in opera lui Shakespeare exista si pasaje care sint pline de nonsensuri rasunatoare (Let floods o'erswell, and fiends for food howl on, etc.) care se ivesc in mintea lui in mod constant si primesc acordul sau si pentru care sint inventati lunatici sau personaje pe jumatate nebune, pentru a le pune in gura lor. Limba materna a lui Tolstoi nu a fost limba engleza si el nici nu poate fi invinovatit de cineva ca nu este miscat in niciun fel de versurile lui Shakespeare, probabil nici chiar pentru faptul ca refuza sa creada ca indeminarea lui Shakespeare de-a se juca cu cuvintele a fost cu totul iesita din tiparele care au fost turnate vreodata in aceasta lume. Insa el respinge in aceeasi maniera intreaga notiune de valoare a poeziei evaluind-o, ca un fel de-a spune, ca pe un soi de muzica. In cazul in care ar fi putut sa fie dovedita cumva explicatia lui, cum ca ntreaga faima care-i este atribuita lui Shakespeare este total gresita, acest lucru s-ar fi petrecut in orice caz, in interiorul lumii vorbitorilor de limba engleza. Popularitatea de care se bucura Shakespeare este una cu totul originala, iar faptul ca sint asezate silabele unele linga altele intr-o anumita insiruire pentru a crea aceasta atractie generala ce este simtita de generatii dupa generatii de vorbitori de limba engleza, acest lucru nu ar fi fost pus in calcul ca unul dintre meritele lui Shakespeare, ba chiar dimpotriva. Ar fi constituit pur si simplu inca o dovada asupra naturii omenesti si pagane a lui Shakespeare si a admiratorilor sai. Este relatat ca Tolstoi ar fi spus ca poezia trebuie judecata dupa sensurile ei si ca o melodicitate seducatoare a cuvintelor duce la obtinerea unor intelesuri false, astfel incit ea va trece cu totul neobservata. Pe oricare dintre treptele vietii este intilnita aceeasi poveste lumea aceasta impotriva lumii de dincolo; si cu certitudine aceasta muzica seducatoare a cuvintelor constituie ceva ce apartine acestei lumi. In jurul personalitatii lui Tolstoi, ca si in jurul personalitatii lui Gandhi, vor pluti intotdeauna anumite suspiciuni. El nu a fost in niciun caz un ipocrit vulgar, asa cum declara despre el anumiti oameni si probabil si-ar fi impus si mai multe sacrificii decit a facut, daca oamenii din jurul sau nu l-ar fi impiedicat la fiecare pas, si in mod special, sotia sa. Insa pe de alta parte este destul de periculos sa evaluezi un om de anvergura lui Tolstoi, privindu-l de la nivelul discipolilor sai. Exista aici totdeauna posibilitatea probabilitatea, intr-adevar ca ei sa nu fi reusit decit sa shimbe o anumita forma de egoism cu o alta. Tolstoi a renuntat la privilegii, bogatie si faima; el a renegat violenta in toate formele sale si s-a pregatit sa se supuna de buna voie suferintei pentru a realiza acest lucru; insa este greu de crezut ca s-a lepadat de principiul constringerii, sau in orice caz, de DORINTA de a-i constringe pe ceilalti. Exista familii in care tatal ii va spune copilului sau, Vei primi o masina daca faci asta inca o data, in timp ce mama il va lua in brate si cu ochii plini de lacrimi ii va sopti iubitor, Acum, scumpule, ESTI bun cu Mami si faci asta? Cine poate fi oare acel om care sa sustina ca ultima metoda este mai putin tiranica decit prima? Distinctia care se ridica in mod real, nu este cea dintre violenta si non-violenta, ci dintre a avea si a nu avea dorinta pentru putere. Exista oameni care sint convinsi, atit de rautatea fortelor armate, cit si de cea a fortelor politienesti, dar care sint mult mai intoleranti si inchizitoriali fata de persoane normale, care sint incredintate ca in anumite circumstante utilizarea violentei constituie o necesitate. Fa acest lucru si tu sau o alta persoana veti fi incarcerati, insa daca le-ar sta in putinta, chiar in acest moment ar dicta direct gindurile lor pentru a fi 14. introduse in creierul celorlalti semeni. La fel ca pacifismul si anarhismul, credinta religioasa, care privita superficial ar parea ca reprezinta o renuntare totala in fata utilizarii fortei, mai degraba incurajeaza acest comportament al mintii omenesti. Pentru ca daca vei imbratisa o anumita credinta religioasa care ti se pare eliberata de mirsavia obisnuita a politicului o credinta religioasa de la care nu te vei astepta sa tragi niciun fel de avantaje materiale esti sigur ca acest lucru dovedeste ca ai si dreptate? Si cu cit mai mult vei fi incredintat ca ai dreptate, ti se va parea cu atit mai natural ca este normal si necesar ca toti ceilalti oameni sa fie terorizati pentru a fi obligati sa gindeasca in acelasi fel. Daca ar fi sa dam crezare la tot ceea ce sustine in pamfletul sau, Tolstoi n-a fost capabil niciodata sa descopere la Shakespeare niciun fel de merit si a fost totdeauna uimit sa realizeze ca toti ceilalti confrati scriitori, Tughenev, Fet si ceilalti, gindeau intr-un mod total diferit. Si putem fi siguri ca in zilele vremenicei sale vieti, Tolstoi a ajuns la concluzia, Recunoaste, iti place Shakespeare. Nu, nu-mi place. Lasa, inceteaza sa mai sustii asta. Mai tirziu, atunci cind va percepe ca pentru a cladi o lume este nevoie de tot soiul de oameni, iar acest lucru il va pustii, el va ajunge sa gindeasca precum operele lui Shakespeare sint cumva periculoase pentru el. Cei mai voiosi oameni il vor alege pe Shakespeare, mult mai putini, il vor asculta pe Tolstoi. Tocmai de aceea nu trebuie sa-i fie PERMIS nimanui sa se bucure de Shakespeare, tot asa cum nimanui nu trebuie sa-i fie permis sa fumeze sau sa consume alcool. Este adevarat, Tolstoi nu-i va impiedica prin intermediul fortei. Nici nu va cere ca fiecare copie din operele lui Shakespeare sa fie sechestrata de politie. Insa daca va putea, el va arunca cu noroi asupra lui Shakespeare. Va incerca sa patrunda in interiorul mintii fiecarui om care este indragostit de Shakespeare si sa-i ucida bucuria pe care el o simte in poezia lui, prin orice smecherie pe care o poate gindi, inclusiv asa cum am aratat in aceasta expunere argumentind ca se contrazice singur, sau chiar ca este de o onestitate indoielnica. Insa odata ajunsi la final, cel mai izbitor lucru ramine acela care ne arata cit de mica este diferenta care face totul. Asa cum am mai spus inainte, nu exista cineva care sa poata sa raspunda pamfletului lui Tolstoi, cel putin principalelor acuze ce-au fost enumerate aici. Nu exista pe undeva pe aici un argument prin care cineva sa poata fi capabil sa apere un poem. El se apara singur prin supravietuirea sa dincolo de curgerea veacurilor, sau se arata incapabil sa se apere. Rezistenta operei in fata Timpului este singura marturie a valorii ei. Si daca acest test este trecut, cred ca verdictul in cazul lui Shakespeare va trebui sa fie: nevinovat. Ca orice alt scriitor, Shakespeare va fi si el mai devreme sau mai tirziu uitat, insa este un lucru cu totul neverosimil acela ca impotriva lui pot fi aduse acuzatiile cele mai grave. Tolstoi a fost probabil cel mai admirat scriitor al epocii lui si cu siguranta nu a fost un pamfletar mai putin iscusit. S-a intors cu intreaga sa forta pentru a lansa acuzatia indreptata impotriva lui Shakespeare, la fel cum tunurile unei nave de lupta isi arunca salva, toate in acelasi moment. Si care a fost rezultatul? Patruzeci de ani mai tirziu, Shakespeare dainuia inca aici in intregime neafectat, iar din incercarea de demolare indreptata impotriva lui nu a mai ramas nimic, cu exceptia citorva pagini ale unui pamflet, ingalbenite de trecerea timpului, care cu mare greutate poate fi citit de cineva si ar fi fost cu desavirsire uitat daca Tolstoi nu ar fi fost deasemenea autorul operelor RAZBOI SI PACE si ANA KARENINA. Tr. CasCarino