10/20/2009 1

Curs 1

GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Denumirea

1.2. Obiectul de studiu al geografiei

1.3. Principii, metode, procedee şi mijloace aplicate în cercetarea geografică

1.4. Sistemul ştiinţelor geografice

10/20/2009 2

Orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe:

– Să aibă o denumire

– Să aibă domeniul său de studiu

– Să se bazeze pe legi proprii

– Să dispună de metode proprii de investigare

10/20/2009 3

DenumireaÎn antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii în ceea ce priveşte

cercetarea geografică

– Chorografia (descrierea regiunilor)

– Geografia (denumire dată de Eratostene) – bazată pe relaţii matematice, fizice şi astronomice; avea ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal ca formă, dimensiuni, alcătuire, etc.

Alte denumiri sub care este întâlnită cercetarea geografică:

Geognosie

Geofizică

Geomorfologie

Fisiografie

Geografie generală

10/20/2009 4

Câteva repere ale dezvoltării geografiei moderne

Geografia face parte din rândul ştiinţelor care studiază Pământul (geoştiinţele), alături de geodezie, geofizică şi geologie.

Deşi este una din cele mai vechi preocupări ale spiritului uman, geografia s-a dezvoltat în mod deosebit în secolele XIX şi XX, când aveau să se impună şcoli, personalităţi şi opere de referinţă în acest domeniu al cunoaşterii. Este perioada când au fost puse fundamentele geografiei ca ştiinţă modernă.

10/20/2009 5

Unele din cele mai importante repere teoretice în dezvoltarea geografiei moderne au fost:

- stabilirea unei definiţii cât mai cuprinzătoare a geografiei pentru a se ajunge la o delimitare cât mai exactă a obiectului de studiu de alte ştiinţe şi în primul rând de ştiinţele apropiate, de contact (geologia, biologia, sociologia, etc.);

- stabilirea celui mai potrivit termen pentru desemnarea obiectului de studiu al geografiei;

- precizarea domeniilor de studiu ale unor discipline geografice care s-au impus prin specializarea cercetării pe diferitele componente ale obiectului geografie.

10/20/2009 6

Şcoala germanăKarl Ritter (1779 – 1859): a emis principiul extensiunii spaţiale în studiul fenomenelor geografice; introduce elementul uman în sfera de cuprindere a geografiei, opera sa având un pronunţat caracter antropocentrist.

Alexander von Humboldt (1769 - 1859): contribuie la fundamentarea geografiei ca ştiinţă prin aplicarea principiilor cauzalităţii şi a metodelor de observaţie în cercetarea naturii.

Kosmos lucrarea fundamentală

a lui A. von Humboldt

10/20/2009 7

Ferdinand Richtofen (1833 – 1905): separă geografia de geologie din punct de vedere temporal

Friederich Ratzel (1844 – 1904): fondatorul antropogeografiei şi al geopoliticii.

10/20/2009 8

Şcoala franceză

Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918): pune bazele geografiei umane, ca direcţie de cercetare în cadrul geografiei unitare.

Emmannuel de Martonne (1873 – 1955): cu lucrări recunoscute în domeniul geografiei fizice generale (Traitéde géographie physique) şi geografiei regionale (L'EuropeCentrale); contribuţii deosebite în dezvoltarea geografiei moderne în ţara noastră prin cercetările efectuate (La Valachie, 1902; Recherches morphologiques sur lesAlpes de Transylvanie, 1907) şi prin sprijinul dat învăţământului superior de specialitate.

10/20/2009 9

Şcoala americană

William Morris Davis (1850 – 1934): geomorfolog care a fundamentat teoria ciclului eroziunii (teoria peneplanaţiei).

10/20/2009 10

Ciclul eroziuniinormale

10/20/2009 11

Şcoala românească

Simion Mehedinţi (1868 – 1962): fondatorul şcolii româneşti de geografie prin iniţierea cercetărilor riguroase asupra teritoriului României, prin dezvoltarea învăţământului geografic superior, prin întreaga sa operă ştiinţifică. Lucrarea sa fundamentală este Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, apărută în 1930.

George Vâlsan (1885 – 1935), geograf cu merite deosebite în cercetarea teritoriului României, lucrarea sa principală fiind Câmpia Română (1915). Avansează ipoteze ştiinţifice valoroase cu privire la geneza defileului Dunării de la Porţile de Fier şi a Deltei Dunării

10/20/2009 12

10/20/2009 13

Obiectul de studiu al geografiei

De-a lungul anilor s-au dat mai multe definiţii încercându-se, totodată, precizări asupra obiectului de studiu, a limitelor acestuia în sistemul ştiinţelor (ştiinţele Pământului, ştiinţele de contact). Acestea reflectă nivelul atins în cunoaşterea geografică într-o perioadă dată (orientări, concepte, metode, etc). Ca atare, conţinutul obiectului geografiei (ca şi a altor ştiinţe, de altfel) a fost diferit de la o etapă la alta de dezvoltare a societăţii, în funcţie de nevoile acesteia.

Astăzi, geografia se prezintă ca o ştiinţă cu obiect de studiu bine precizat, o ştiinţă bazată pe principii şi metode proprii de cercetare.

Conţinutul geografiei moderne de la începutul secolului al XXI-lea şi-a depăşit de mult sensul etimologic, acela de a fi ştiinţa care se ocupă cu descrierea Pământului (geo / Gaia = pământ; grafia / graphein = scriere, descriere).

10/20/2009 14

10/20/2009 15

Tradiţional, geografia a fost o ştiinţă descriptivă. Astăzi, însă, latura descriptivă a lăsat locul laturii explicative. Sensul modern al geografiei este mult mai complex şi mai profund, acela de ştiinţă care cercetează elemente, procese şi mecanisme care au loc într-un cadru spaţial şi temporal determinat – mediul geografic (planetar, regional şi local)

Geografia modernă, sincronizată cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii în general, a înregistrat un salt calitativ după anii '60 ai secolului XX, odată cu adoptarea conceptelor ştiinţifice cele mai noi, cum este teoria sistemelor, cu aplicarea metodelor cantitative şi experimentale, cu utilizarea tehnicii informatice de prelucrare a datelor.

Raportându-ne la dezvoltarea geografiei moderne în România, trebuie să arătăm că una din cele mai complete definiţii, răspunzând pe deplin spiritului geografiei de astăzi, a fost formulată de Simion Mehedinţi în anul 1900, cu ocazia cursului inaugural de la Universitatea din Bucureşti:

geografia este ştiinţa evoluţiunii Pământului considerat în relaţiunea reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cât şi dinamic (al transformării în timp).

Deci Pământul privit ca unitate, dar nu ca o unitate oarecare, inertă, ci ca un adevărat organism, cu viaţa lui proprie, cu organizare interioară specifică, cu mişcările lui şi cu schimbările suferite în timp.

10/20/2009 16

Vintilă Mihăilescu (1890 – 1978), un alt teoretician al geografiei româneşti, defineşte geografia ca fiind ştiinţa care studiază întregul teritorial de la localitate la planetă. El consideră că obiectul geografiei nu poate fi şi nu trebuie să fie confundat cu elementele care îl compun (aerul, apa, uscatul, vieţuitoarele, inclusiv omul), considerate separat – regional sau planetar – în ele şi pentru ele însele, ci numai împreună acestea formează un tot, un complex echilibrat, adică realitatea geografică sau întregul teritorial (de la localitate la planetă), obiect al geografiei ca ştiinţă ("Geografie teoretică", 1968, pag 14).

10/20/2009 17

Petre Coteţ (1914 – 1988), aprecia că Faţă de celelalte ştiinţe ale Pământului, geografia se distinge prin faptul că obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei ("Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie", 1976)

Din bogata sa listă de lucrări (peste 100) se detaşează teza de doctorat Câmpia Olteniei. Studiu geomorfologic, cu privire speciala asupra cuaternarului, susţinută în 1948 sub conducerea prof. V. Mihăilescu şi publicată în 1957, care deschide seria rodnică de monografii geomorfologice regionale apărute în geografia româneasca a ultimilor 35 de ani. Lucrarea ilustrează direcţia analizei morfogenetice, pe care a promovat-o cu consecventă de-a lungul anilor.

10/20/2009 18

Una din cele mai noi şi mai cuprinzătoare definiţii găsim în lucrările profesorului Grigore Posea. Aceasta reflectă stadiul actual al cunoaşterii în domeniu: Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei. ... Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă), având ca obiect specific de studiu mediul geografic în unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către om ("Geografie fizică", 1998)

Acelaşi autor (Posea Gr.) consideră că cea mai sintetică, mai obiectivă şi de necontestat definiţie ar fi următoarea: geografia este ştiinţa Pământului ca planetă a Sistemului Solar şi ca mediu de viaţă al omenirii ("Geografia fizică", 1998)

10/20/2009 19

Termeni utilizaţi pentru definirea obiectului geografiei

Pentru definirea obiectului geografiei sunt utilizaţi numeroşi termeni:

suprafaţa Pământului, zonă de interferenţă a învelişurilor externe, înveliş geografic, înveliş terestru, (P. Coteţ)înveliş geosferic (G. Vâlsan), ecosferă, mediu geografic, (E. Reclus)mediu terestru, landşaft, înveliş landşafticcomplex terestru, peisaj geografic, geosistem (sistem geografic, sistem terestru),întreg teritorial planetar (V. Mihăilescu)sociogeosistem (I. Donisă)mezogeosistem (Al. Roşu)înveliş terestru superior (I. Mac)

Sensul acestora este destul de apropiat, încât nu se exclud . Se apreciază că termenul de geosistem răspunde cel mai bine spiritului geografiei moderne, ceea ce explică şi larga lui utilizare în literatura de specialitate. În legătură cu accepţiunea acestui termen există şi opinia că nu poate desemna obiectul geografiei, ci doar conceptul care stă la baza cercetării sale (conceptul de geosistem, adică conceptul cercetării sistemice a mediului geografic) (Mac I., 2000).

10/20/2009 20

Considerăm că termenii ei mai adecvaţi pentru desemnarea obiectului geografiei sunt mediul geografic şi înveliş geografic.

Mediul geografic reprezintă noţiunea cu sfera cea mai largă, în care se regăsesc cele şase subsisteme (relief, apă, aer, sol, organisme şi societate umană), cuprins într-un angrenaj de relaţii structurale şi funcţionale ce pleacă de la macrosistemul planetar (învelişul geografic) la mezosisteme, care implică învelişurile (geosferele) şi microsistemele regionale şi locale de mediu, care se reflectă în anumite peisaje. El motivează ideea de totalitate sau de complex cu structuri şi funcţionări proprii supuse legii sistemului, adică transformării neîntrerupte, fără schimbarea întregului în ansamblul lui.

Mediul geografic ca zonă de interferenţă directă natură – om constituie obiectul concret de cercetare al geografiei moderne. Aşadar, natura şi omul, în conexiunea lor, în unitatea lor dialectică (Coteţ P., 1972).

În concluzie, mediul geografic / învelişul geografic este obiectul de studiu al geografiei, urmărit fie la scară globală, fie la scară regională sau locală.

10/20/2009 21

La scară globală, limitele mediului geografic (învelişului geografic, sistemului geografic planetar) se situează până unde se produc procese fizice, chimice şi biotice care dau naştere la diverse forme de relief şi tipuri de sol, vegetaţie şi climă, la diverse peisaje.

În acest sens, limita superioară a mediului geografic planetar se află la nivelul păturii de ozon din stratosferă sau la partea superioară a troposferei.

Limita inferioară, discutabilă şi ea, se situează la baza reliefosferei (discontinuitatea Moho).

Aşadar, mediul geografic, ca înveliş original al Pământului, se află la partea exterioară a planetei noastre, între astenosferă şi stratosferă, având o grosime de 30 – 80 km.

10/20/2009 22

Principii în cercetare geograficăPentru cunoaşterea obiectului său de studiu, geografia utilizează o serie de

instrumente metodologice reprezentate de principii, metode şi procedee de cercetare.

Principiile cercetării geografice sunt.

Principiul repartiţiei şi al extensiunii spaţiale, care pleacă de la realitatea că toate elementele şi fenomenele au o anumită poziţie şi extindere în teritoriu; este un principiu specific geografiei, căci geografia este ştiinţa spaţiului terestru.

Principiul integrării exprimă o altă realitate şi anume că fiecare element şi proces (natural şi social –economic) trebuie privit ca făcând parte dintr-un ansamblu, dintr-un sistem (sistem integrativ); este de asemenea un principiu specific geografiei; prin aplicarea sa, geografia poate să-şi atingă scopul – înţelegerea mecanismelor care asigură funcţionalitatea sistemului (geosistemului) prin analiza relaţiilor reciproce dintre componente, dintre procese.

Principiul cauzalităţii: cauzalitatea în mediul geografic este o formă a manifestării interdependenţei universale care leagă obiectele şi procesele într-un tot unitar.

10/20/2009 23

Principiul generalizării şi abstractizării stă la baza construcţiei teoriilor cu care se operează în geografie, permite structurarea noţiunilor şi ipotezelor într-un edificiu logic şi coerent.

Principiul evoluţionismului presupune cercetarea realităţii geografice actuale ca rezultantă a unui proces evolutiv; acest principiu implică principiul istorismului în geografie (Actualul nu poate fi înţeles fără trecut – Al. vonHumboldt, Cosmos).

Principiul regionalismului decurge din faptul că obiectul cercetării este un teritoriu concret, caracterizat prin interacţiuni specifice dintre elementele naturale, sociale şi economice locale sau regionale, care duce la conturarea de sisteme teritoriale originale (unice); de aici rezultă necesitatea delimitării şi ierarhizării acestor unităţi teritoriale, a analizării lor complexe şi interdependente.

Principiul ecologic exprimă cerinţa integrării armonioase a omului (sociosferei) în mediul său de existenţă.

10/20/2009 24

Metode de cercetare în geografieMetoda cartografică constă în reprezentarea grafică, la scară redusă, a

elementelor şi proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (cazul fenomenelor atmosferice); actul de cartografiere se materializează în următoarele forme de reprezentare: globul geografic, harta geografică; profile, diagrame, cartograme., blocdiagrame, etc.

Metoda dialectică vizează înţelegerea unităţii şi a luptei contrariilor în cercetarea sistemului geografic (geosistemului) pe baza legii trecerii acumulărilor cantitative în schimbări calitative şi a legii negării negaţiei.

Metoda inductivă reprezintă calea de la singular la general în procesul cunoaşterii.

Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la particular,

Metoda analizei constă în descompunerea întregului (ansamblului, sistemului, respectiv a geosistemului) în elementele sale componente pentru a fi analizate separat, dar prin raportare la întreg.

Metoda sintezei reprezintă calea prin care este refăcută unitatea întregului (sistemului, respectiv geosistemului).

10/20/2009 25

Tipuri de profile

10/20/2009 26

Metoda comparativă presupune compararea elementelor, proceselor ori unităţilor spaţiale pentru a desprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, pentru a stabili anumite legităţi.

Metoda istorică porneşte de la aplicarea principiului istorismului în cercetarea geografică; astfel s-a conturat direcţia cercetării paleogeografice şi a geografiei istorice.

Metoda dinamicii, adică a cercetării fenomenelor în dinamica lor temporală şi spaţială.

Metoda experimentală constă în simularea, în condiţii de laborator sau teren, a unor procese pentru o investigare mai detaliată, mai aprofundată.

Metoda cantitativă porneşte de la cuantificarea elementelor şi proceselor, a relaţiilor dintre componentele unui sistem (a schimburilor de materie şi energie); achiziţionarea datelor cantitative a permis trecerea la modelări matematice pe principiile teoriei generale a sistemelor, la analiza şi reprezentarea cu ajutorul computerului a informaţiei de specialitate, la dezvoltarea Sistemelor Informaţionale Geografice (SIG).

10/20/2009 27

Procedee folosite în cercetarea geografică

Observarea elementelor şi proceselor geografice, acestea efectuându-se fie direct (nemijlocit), fie indirect, respectiv instrumental.

Măsurarea (cuantificarea) elementelor şi proceselor.

Descrierea, care trebuie să fie exactă, explicativă, comparativă (în timp şi în spaţiu), estetică.

Reprezentarea grafică şi cartografică a elementelor şi proceselor.

Clasificarea elementelor şi proceselor

10/20/2009 28

Mijloace specifice

Limbaj de specialitate

Instrumente specifice diferitelor discipline geografice

Hărţi topografice, geografice

Aerofotogramele, imaginile şi hărţile satelitare

10/20/2009 29

Geografia – ştiinţă unitară. Sistemul ştiinţelor geografice

În legătură cu structura geografiei ca ştiinţă s-au conturat două poziţii diferite:

- geografia este o ştiinţă unitară, cu un obiect de studiu nedisociabil şi o metodă specifică (metoda integrării geografice) (Vintilă Mihăilescu, MaxDerruau, Jean Bastié);

- geografia este un sistem de ştiinţe (în procesul adâncirii cercetării pe elemente a învelişului geografic s-a ajuns la specializări distincte; pe această cale, o serie de subramuri ale geografiei s-au transformat în ştiinţe autonome, cu obiect şi metode proprii)

Ramuri şi discipline ale geografiei. Pornind de la etapele parcurse în cercetarea obiectului – învelişul geografic / mediul geografic – şi în elaborarea ştiinţifică pot fi determinate ramurile şi disciplinele (ştiinţele particulare) geografiei. Este vorba de etapa analizei şi etapa sintezei (V. Mihăilescu).

10/20/2009 30

10/20/2009 31

Astfel, pe calea cercetării analitice s-au conturat în timp două ramuri (direcţii), respectiv două sisteme secundare: geografia fizică şi geografia umană. În cadrul lor s-au individualizat o serie de discipline (ştiinţe) speciale.

Geografia fizică studiază elementele naturale ale mediului terestru (de la localitate la planetă) în interacţiunea lor, variabilă în timp şi spaţiu, ca suport al societăţii umane.

Discipline (ştiinţe) fizico-geografice: geomorfologia, climatologia, hidrologia, biogeografia, pedogeografia. Ele alcătuiesc subsistemul ştiinţelor fizico-geografice.

Geografia umană studiază populaţia, aşezările şi activitatea economică în interacţiune cu elementele şi resursele naturale ale mediului geografic.

Discipline aparţinând geografiei umane: geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia economică, geografia politică, geografia socială, geografia culturală. Acestea formează subsistemul geografiei umane.

10/20/2009 32

10/20/2009 33

10/20/2009 34

Pe calea cercetărilor de sinteză (integrative) la diferite scări dimensionale (de la localitate la planetă) s-au dezvoltat două direcţii (orientări) în geografie: geografia regională şi geografia generală. Acestea nu sunt două ştiinţe diferite, ci două faze în cunoaşterea învelişului geografic. Geografia regională este geografia unităţilor spaţiale de diferite dimensiuni şi complexităţi, iar geografia generală valorifică rezultatele geografiei regionale integrându-le în ansamblul planetar şi definind legităţi care guvernează sistemul geografic global.

Geografia generală este nu numai o descriere şi explicare în linii mari a Pământului pe geosfere, ci şi o geografie teoretică pentru că tratează mecanismele proceselor naturale (fizice, chimice, biologice) şi antropice care au loc în mediul terestru (de la localitate la planetă), legităţile după care se structurează şi funcţionează geosferele externe şi învelişul geografic în integralitatea şi globalitatea sa.

Pe lângă orientarea teoretică (geografia teoretică, geografia fundamentală), cercetările geografice de astăzi au căpătat tot mai mult caracter practic, dezvoltându-se astfel geografia aplicată (geografia practică, geografia utilitară)

10/20/2009 35

10/20/2009 36

10/20/2009 37

Bibliografie

Coteţ P., (1976), Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Ielenicz M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

Mac I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Cluj-NapocaMihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, BucureştiPosea Gr., Armaş Iuliana, (1998), Geografie fizică, Edit. Enciclopedică,

BucureştiCojocaru Marioara (2002), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Universităţii

"Lucian Blaga" din Sibiu