GEOPOLITICA CONFLICTELOR SFĂRŞITULUI DE MILENIU

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie

Bucureşti 2004

ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC prof. univ. dr. Lucian CULDA prof. univ. dr. Nicholas DIMA prof. univ. dr. George ERDELI prof. univ. dr. Ioan IANOŞ lect. univ. dr. Gheorghe ILIESCU dr. Cristian JURA

dr. George Cristian MAIOR prof. univ. dr. Gheorghe MARIN conf. univ. dr. Vasile MARIN prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ conf. univ. dr. Gheorghe NICOLAESCU dr. Ion PETRESCU

NOTĂ Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de

opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica.

Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

COLEGIUL DE REDACŢIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

Director Vasile SIMILEANU Redactor Şef

Cristina GEORGESCU Secretar general de redacţie Silviu COSTACHIE

Secretar de redacţie Cristina IONESCU

Redactor coordonator: Silviu NEGUŢ Documentare: Ioan Mihail OPRIŢESU Dănuţ Radu SĂGEATĂ Dan DUNGACIU

Redactor: Roxana MANEA

Coperta şi grafica Vasile SIMILEANU

Editura TOP FORM tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617;

Email: simi@b.astral.ro

5

Anul II, nr. 7- 8 (3 / 2004)

SUMAR

EDITORIAL Lucian CULDA

Evaluăm corect jocurile geostrategice din secolul XX ? ........... ....... 1 ............ RESTITUIRI ........ Ion CONEA ........

Documente. Note. Însemnări. Ce este un spaţiu vital? ............. ....... 6 Mihai TOMESCU ........

Geopolitica şi războiul ................................................................ ....... 7 ............ GEOPOLITICĂ ........ Gheorghe NICOLAESCU ........

Geopolitica şi noile frontiere. Statele-naţiune şi prefigurarea .. ........ unui viitor care se anunţă a fi precar ......................................... ....... 9 Gheorghe VĂDUVA ........

Geopolitica zonelor de falie......................................................... ..... 15 Mădălina Virginia ANTONESCU ........

Uniunea Europeană: marea ruptură dintre imperiile ................ ........ tradiţionale şi cele postmoderne................................................. ..... 20 Vasile MARIN ........

Aspecte filozofice ale relaţiei dintre polemologie şi geopolitică. ........ Spaţiul ca domeniu de confluenţă geopolitico-polemologică.... ..... 31

Radu SĂGEATĂ ........ Conflictele internaţionale în era globalizării ............................... ..... 43

Eugen ZAINEA ........ Sursele de conflict ale secolului XX............................................ ..... 57

Cristian JURA ........ Geopolitica conflictelor ............................................................... ..... 83

Ion DRAGOMAN ........ Legitimitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale ... ........

de la începutul mileniului al treilea.............................................. ..... 89 Darie CRISTEA ........

Războiul imagologic şi cartografierea războiului împotriva ..... ........ terorismului.................................................................................. ..... 96 Nicholas DIMA ........

The United States and the War on Terrorism since 9/11, 2001: ........ Political, Geopolitical and Moral Considerations ....................... ... 103 Alina Tonigaru ........

Cyber-terorismul: spectrul unei noi provocări ........................... ... 111 Vasile SIMILEANU ........

Spionajul – marea provocare a secolului al XX-lea .................... ... 119

6

............ Mihai IORDACHE ........

Panortodoxismul – unitatea ortodoxiei....................................... ... 133 Dan DUNGACIU ........

„Geopolitica ortodoxiei” şi conflicte etno-religioase ................ ........ în Europa de Est........................................................................... ... 137

Cristina VINTILESCU ........ Global, Local and National Dynamics in the New World Order: ........ the Emergence of “Regional Empires” and the European Case ... 145

Alina Buzăianu ........ European Enlargement. Benefits for the European Union......... ... 153

Tiberiu TRONCOTĂ ........ Nato’s Impact on Security Patterns in the Black Sea Region – . ........ a Romanian Perspective.............................................................. ... 163

Ana-MariaPAPUC ........ The Future of the Relationship between NATO and EU ............. ... 172

............ GEOSTRATEGIE ........ Martin Ira GLASSNER ........

Nepal’s Transit Treaties with India: the First Half-Century ........ ... 179 Mihail OPRIŢESCU ........

Germania, Europa Centrală şi crizele internaţionale.................. ........ ale anului 1938 ............................................................................. ... 197 Radu MOLDOVAN ........

Logica conflictelor din spaţiul caspic ......................................... ... 209 Mireille RĂDOI ........

Conflictele armate regionale: Cecenia – Federaţia Rusă ........... ... 219 Silviu COSTACHIE ........

Transnistria – radiografia unui conflict....................................... ... 227 Radu Ştefan VERGATTI ........

O problemă de geopolitică sud est europeană: Iugoslavia........ ... 233 Cornel CUCU ........

Determinări şi consecinţe ale conflictelor la sfârşitul secolului ........ al XX-lea în Europa – Kosovo...................................................... ... 241 Cosmin LOTREANU ........

Le général Charles de Gaulle et la guerre d’Algérie................... ... 246 Marius LAZĂR ........

Conflictul din Golf (1990-1991) şi noua ordine geopolitică ....... ........ în Orientul Mijlociu....................................................................... ... 251

Cristian BARNA ........ Conflictul israeliano-palestinian: diplomaţie vs. terorism ......... ... 291

Nicolae GEANTĂ ........ Israel sau conflictul permanent................................................... ... 299

............ SEMNAL EDITORIAL

7

EVALUĂM CORECT JOCURILE GEOSTRATEGICE DIN SECOLUL XX ?

Lucian CULDA

Evoluţiile din existenţa socială sunt departe de a fi cele pe care oamenii le doresc, inclusiv cei care îşi propun să influenţeze realităţile sociale au deziluzii. Deşi şi secolul de care ne despărţim cu greu infirmă opţiunile voluntariste – opţiuni ale unor oameni care nu pot aprecia corect natura fiinţei umane, existenţa socială a oamenilor – intrăm în noul secol cu scenarii voluntariste la fel de nesăbuite, care atestă nu numai că decidenţii încă nu dispun de interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale a proceselor care o întreţin, dar şi că decidenţii nu sunt sensibili la consecinţele care pot fi declanşate de intervenţiile lor. Se concep proiecte expansioniste şi reorganizări sociale în modalităţi care atestă că erorile trecutului încă nu descurajează comportamentele voluntariste. Nici opoziţia la astfel de scenarii nu fructifică concluziile care se pot identifica în analiza evoluţiilor geopolitice; opoziţiile sunt concepute de pe poziţii care se dovedesc a fi, şi ele, surse ale multor tragedii. De aceea, considerăm utile analize ale problematicii menţionate. Dacă evaluăm consecinţele jocurilor geostrategice încercate anterior, putem să ne raportăm mai realist la noile scenarii şi să desprindem concluzii de natură metodologică.

În secolul trecut s-au dovedit iluzorii scenariile expansioniste ale secolului XIX; toate construcţiile coloniale s-au destrămat. Dominaţia în modalităţi brutale, prin susţinere militară, a unor comunităţi umane, s-a dovedit a fi nerealizabilă, ca şi în secolele anterioare. Dramele umane şi sociale produse de politicile dominatoare generează ură, afectează interpretările, împiedică relaţiile realmente umane, întreţin suspiciuni şi dorinţe de răzbunare care nu se pot stinge de-a lungul multor secole.

Evoluţiile durabile din secolul XIX se dovedesc a fi cele realmente constructive; cele care au decurs din susţinerea căutărilor teoretice, din utilizarea pozitivă a rezultatelor cercetărilor teoretice (ele sunt cele care au dezvoltat industrializarea) şi din ameliorările care intervin în conştiinţa de sine a oamenilor şi organizărilor sociale. Astfel de evoluţii s-au produs îndeosebi în interiorul organizărilor sociale deschise spre inovare, spre noi organizări sociale, spre noi interacţiuni întru satisfacerea unor necesităţi. Dar nu se pot ignora consecinţele care au decurs din încercările de folosire a decalajelor produse de dezvoltarea diferită a capacităţilor de producere a bunurilor materiale. Decidenţii, îndeosebi cei implicaţi în deciziile politice, dar şi cei implicaţi în decizii economice, au considerat normal să folosească avantajele date de capacităţile de producţie întru dominarea comunităţilor cu capacităţi de producţie materială mai reduse. S-a acţionat apoi sistematic pentru amplificarea decalajelor prin blocarea evoluţiilor pozitive în organizările sociale deja dezavantajate de decalaje.

8

Au fost aceste manifestări consecinţe ale „naturii fiinţei umane”? Sunt numeroase situaţiile care infirmă un răspuns afirmativ; ele decurg doar din limite ale socializării oamenilor (cultivarea trufiei şi egoismului) şi din incapacitatea de a estima consecinţele, de a judeca obiectivele nu doar prin rezultatele scontate, ci şi prin reţelele de consecinţe pe care le generează şi întreţin.

Scenariile secolului XX se cer analizate nuanţat, inclusiv conexiunile dintre ele, deoarece înlesnesc evaluări ale proceselor globalizante, procese dominante în acest secol.

Dacă acceptăm că scenariul cu cea mai mare extindere a fost cel al „constituirii sistemului socialist”, lui trebuie să-i acordăm prioritate în analiză. A fost o consecinţă a dramelor care au marcat secolul anterior, a situaţiilor generate de ceea ce numim „primul război mondial”, o utilizare ideologică a unora dintre ideile teoretice emise de K. Marx, dar şi o construcţie de conjunctură concepută cu scopuri ascunse. Procesele declanşate de „revoluţia din Octombrie” au scăpat de sub controlul celor care le-au iniţiat, au generat situaţii problematice noi la care cei implicaţi au căutat rezolvări în modalităţi inerent greşite deoarece nici ei nici ceilalţi oameni nu deţineau capacităţi de analiză adecvate. Folosirea forţei era „la modă”, peste tot guvernanţii desconsiderau oamenii, ei erau trataţi ca o „forţă de muncă” care trebuie ţinută sub control şi ca „supuşi” ai statului. În acest context, „socialismul” a fost folosit ca o nouă încercare de dominare deşi mulţi oameni naivi l-au considerat o bună soluţie de organizare socială cât timp s-au raportat doar la ideologia utilizată, nu şi la modalităţile efective de intervenţie în social. Raportarea la noile organizări sociale conturate s-a făcut în modalităţi superficiale, inclusiv de decidenţii implicaţi în „construirea socialismului”; ei nu au fost capabili să estimeze reţelele de consecinţe pe care le produceau deciziile adoptate. Ca urmare, consecinţele „perverse” s-au amplificat şi diversificat. Concepţia „socialistă"” de organizare socială s-a dovedit vulnerabilă prin consecinţele pe care le-a generat iar modalităţile în care s-au conceput corecţiile la disfuncţiile pe care decidenţii au reuşit să le sesizeze au generat noi consecinţe perverse, care au amplificat procesele disfuncţionale şi, în cele din urmă, dezorganizare.

În condiţiile confruntării cu ideologiile dominante în lumea occidentală, procesele disfuncţionale generate de programele ideologice, voluntariste de organizare socială s-au agravat şi ca urmare a scenariilor care s-au proiectat şi declanşat pentru a se specula dificultăţile din statele „socialiste”. În ambele tabere, incompatibilităţile dintre cele două „sisteme sociale” au stimulat strategii de confruntare; deciziile macrosociale au fost susţinute de orientări geopolitice de tip expansionist.

Evoluţiile geopolitice care au decurs din conturarea „sistemului socialist” au fost de mare amploare şi particularizate de situaţia actorilor sociali. Strategiile expansioniste ale U.R.S.S., preponderent ideologice, au grăbit dezorganizarea sistemelor coloniale şi au generat numeroase opţiuni sociale cu intenţii constructive dar în modalităţi care au fost afectate de premise neadecvate şi de confruntările întreţinute de jocuri geopolitice regionale sau globale. Cea de a treia „lume” s-a dovedit a fi vulnerabilă.

Expansionismul, îndeosebi ideologic, al sistemului socialist, a generat şi reacţii de protecţie, reacţii care au produs şi N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Dar alianţele care iniţial s-au vrut a fi modalităţi de protecţie faţă de „pericolul sovietic” au evoluat în direcţii şi modalităţi particularizate de modificările care au intervenit în raporturile de forţă, de evoluţiile din interiorul alianţelor, de consecinţele coexistenţei mai multor alianţe („blocuri”) şi, nu mai puţin semnificativ, de consecinţele „revoluţiilor” din ştiinţă şi tehnologie. Consecinţe ample au decurs din faptul că S.U.A.

9

au constituit şi întreţinut mai multe alianţe dar au rămas „deasupra” lor. În astfel de condiţii, „sistemul socialist” se dovedeşte a fi vulnerabil. Ieşirea din

situaţiile problematice generate de apartenenţa la „sistemul socialist” şi de aplicarea ideologiei socialiste se realizează în modalităţi particularizate de caracteristicile fiecărei naţiuni, de obiectivele centrelor de putere expansioniste, dar şi de capacitatea decidenţilor din interiorul naţiunilor-victimă de a identifica noile jocuri geostrategice şi de a rezista la presiunile care decurg din noile scenarii, şi ele eronate. De aceea, scenariile expansioniste în curs de implementare diferă de la un stat la altul, produc rezultate diferite şi generează consecinţe încă dificil de estimat.

În partea a doua a secolului, opţiunile geopolitice decurg tot mai mult din sesizarea avantajelor folosirii rezultatelor cercetărilor teoretice în mai multe domenii. Evoluţiile sunt sesizate iniţial vag şi interpretate în modalităţi diferite, în funcţie de orizonturile de interpretare ale analiştilor. Deoarece ei folosesc repere ale unor teorii preparadigmatice, şi analizele şi evaluările nu pot fi corecte iar propunerile de intervenţie în social nu pot fi eficace. Infirmarea studiilor viitorologice, inclusiv a celor patronate de Clubul de la Roma, este edificatoare. Cert este doar că decalajele în capacitatea de procesare a informaţiilor teoretice se dovedesc a fi cele care diferenţiază tot mai puternic statele dar şi centrele de putere financiare şi economice. Cei care au fost capabili să organizeze şi să stimuleze valorificarea cercetărilor teoretice au investit în viitorul lor dar au produs şi evoluţii pozitive şi negative; ultimele decurg inevitabil din limitele şi erorile orizonturilor de cunoaştere în care decidenţii s-au situat. Receptarea şi evaluarea neadecvată a evoluţiior obţinute, în contextul proceselor socializante care cultivă individualismul şi dorinţa de putere, au favorizat şi noi genuri de scenarii expansioniste. Noile posibilităţi de intervenţie în social, favorizate de utilizarea sistematică a noilor rezultate ale cercetărilor teoretice, fac posibile strategii agresive de tipul unor subversiuni anterior dificil de conceput, în care componenţa militară tradiţională tinde să treacă pe plan secund.

Dar strategiile expansioniste bazate pe avantajele create de decalajele tehnologice se dovedesc din ce în ce mai clar a fi eronate.

Prin natura lor, oamenii, oricât ar fi de săraci material, doresc să trăiască în demnitate. Nu individualismul, demnitatea este o expresie a naturii umane. Demnitatea omului este resortul care a declanşat acţiunile prin care s-au dezorganizat de-a lungul secolelor toate formele de opresiune.

În noile condiţii tehnologice, acţiunile expansioniste, dincolo de consecinţele menţionate, generează şi situaţii care periclitează tot mai profund fiinţarea socială a oamenilor, mediul biotic al oamenilor, sănătatea mentală a populaţiei, chiar posibilităţile de reproducere a vieţii pe planetă.

Utilizarea tehnologiilor fără estimarea satisfăcătoare a consecinţelor este o eroare deja sesizată; sunt numeroase centrele de cercetare care o investighează şi caută soluţii. Cel puţin două tendinţe pozitive se conturează:

sporeşte interesul pentru protecţia mediului şi a fiinţei umane; se caută alternative la organizările piramidale, ele fiind cele care promovează

raporturi de putere şi vectori de dominare. Sunt indicii că omenirea se apropie de stadiul în care interacţiunile constructive,

dovedindu-şi eficacitatea, vor marginaliza raporturile de dominare, raporturile favorizate de organizările sociale piramidale. Câştigători se dovedesc a fi cei care au investit în dezvoltarea tehnologică orientată spre finalităţi civile (constructive) şi care concep raporturile cu ceilalţi ca interacţiuni. Avem în vedere îndeosebi

10

Japonia şi „tigrii asiatici”. Dar şi aici sunt evoluţii macrosociale contradictorii, care decurg din erorile strecurate în opţiunile strategice, erori inevitabile cât timp analizele şi deciziile se realizează în orizonturi cognitive încă preparadigmatice.

Intrarea cercetării teoretice a existenţei sociale în stadiul paradigmatic este condiţia succesului interacţiunilor constructive. Apropierea de buna organizare socială presupune ”revoluţii” în cercetarea ştiinţifică, departajarea critică de explicaţiile preparadigmatice, pregătirea condiţiilor pentru ca buna explicaţie a existenţei să facă posibilă buna existenţă a fiinţei umane. Evoluţia a fost sesizată şi argumentată cu subtilitate de Constantin Noica în urmă cu peste trei decenii. (Devenirea întru fiinţă)

Scopul nostru în acest studiu este unul metodologic. Considerăm că raportarea critică la modalităţile de procesare socială a informaţiilor, îndeosebi la orizonturile cognitive în care se adoptă decizii cu consecinţe pentru mediul social este oportună; ea poate furniza datele utile pentru a se depăşi poziţiile partizane în analizele macrosociale. Studiile care pot fundamenta decizii strategice realmente constructive nu pot fi cele concepute de pe poziţii ideologice. Studiile geopolitice care au încurajat strategia expansionistă a Germaniei în perioada dominaţiei naziste nu au fost în măsură să simuleze consecinţele care puteau să se dezvolte din încercarea de ocupare şi controlare a spaţiului european. Implicarea americană în susţinerea victimelor agresiunii naziste era predictibilă. Cât realism era în convingerea că germanii sunt o naţiune care poate să asimileze sau să distrugă alte zeci de naţiuni? Întrebările au sens şi dacă se adresează strategiei expansioniste a Japoniei. Sunt posibile scenarii care să facă credibil succesul coaliţiei germano-japoneze la mijlocul secolului XX?

Putem conchide: tragediile secolului XX decurg din scenarii nerealiste, din opţiuni susţinute ideologic, nu şi de analize pe care cercetarea teoretică le face posibile. Avem în vedere toate strategiile expansioniste, nu doar cele incriminante de învingători. Numai dacă trecem dincolo de analize centrate pe evoluţii regionale şi globale care decurg din opţiuni ideologice, descoperim explicaţii de fond ale dramatismului vieţii sociale. Le localizăm la nivelul capacităţilor sociale de procesare a informaţiei.

Evoluţiile din secolul trecut atestă implicarea puternică a jocurilor geopolitice în evoluţia evenimentelor sociale dar şi insuccesul lor. Deplasarea analizelor de la procesele declanşate de opţiuni geopolitice la fundamentele lor face posibile constatări deosebit de utile: analizele care au fundamentat deciziile geopolitice fiind de natură ideologică, partizană, nu au reuşit să exploateze consecinţele deciziilor strategice pe termen mediu şi lung. Poziţiile ideologice şi confruntările de interese nu au favorizat astfel de analize dar şi cercetarea teoretică încă nu produsese teorii suficient de performante, care să facă posibile simulări ale consecinţelor deciziilor preconizate capabile să descurajeze opţiunile voluntariste. Trebuie să luăm în considerare că în secolul trecut starea preparadigmatică a cercetării teoretice a socialului este fundamentul pe care se realizează procesarea informaţiei sociale.

În condiţiile în care omenirea nu dispune încă de explicaţia satisfăcătoare, paradigmatică a existenţei sociale, opţiunile oamenilor care se referă la propria fiinţare şi la intervenţiile în organizările sociale nu pot să nu fie surse ale unor consecinţe „perverse”. Spre exemplificare, utilizarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în scopul creşterii profiturilor se concepe din ce în ce mai mult la nivelul planetar, în modalităţi care decurg din opţiuni geostrategice expansioniste. Deşi astfel de scenarii transnaţionale au dezvoltat deja ample consecinţe dăunătoare,

11

care pun în pericol fiinţarea socială a omului, care periclitează chiar viaţa pe această planetă, deşi reacţiile sociale sunt din ce în ce mai ample, „logica profitului prin orice mijloace” nu este încă părăsită.

Actuala analiză poate şi trebuie să fie aprofundată. Dacă analiza este corectă, se justifică atitudini critice dar şi căutări ale

alternativelor realmente favorabile fiinţei umane. Decidenţii publici pot şi trebuie să treacă de la acţiuni tip „guvernare” la acţiuni prin care îşi propun să identifice necesităţile sociale şi să gestioneze domeniul public întru crearea condiţiilor favorabile satisfacerii necesităţilor identificate.

Secolul XX are şansa să depăşească situaţiile conflictuale care au dramatizat viaţa oamenilor în secolele anterioare (şi încă o dramatizează) numai dacă deciziile geopolitice valorifică informaţiile care pot fi furnizate de studii fundamentate teoretic, dacă, desigur, astfel de studii sunt în măsură să modeleze existenţa socială, inclusiv procesele globalizante.

Astfel de reconsiderări sunt din ce în ce mai necesare deoarece în această evoluţie contradictorie a existenţei sociale emerg şi se amplifică presiunile care decurg din procesele globalizante. Globalizarea începe când oamenii din toate organizările sociale adoptă sistemul de numărare în baza 10 şi evoluează în modalităţi care sunt puternic afectate de promovarea raporturilor de putere (dominare). Globalizarea este o consecinţă a sporirii capacităţilor sociale de manifestare. Ea poate fi favorabilă fiinţării sociale a oamenilor dar cu condiţia ca raporturile de putere (de dominare) să le ia locul interacţiunile constructive, adică raporturile de tip parteneriat. Deci se cer a fi concepute noi genuri de scenarii geopolitice, care să compatibilizeze naţiunile, nu să le dezorganizeze. Nici o ideologie, fiind partizană, nu poate să fie favorabilă tuturor participanţilor la globalizare, deci nu poate să fie promovată cu succes. Apelul la forţă, ca şi subversiunile concepute pentru a impune anumite evoluţii în procesele globalizante sunt indicii că se conştientizează caracterul nesatisfăcător al soluţiilor preconizate. Dacă în secolul anterior cercetarea teoretică nu a reuşit să furnizeze explicaţii ale existenţei sociale cu caracter paradigmatic, eforturile pentru a se obţine starea paradigmatică a cercetării ştiinţifice este o urgenţă.

12

DOCUMENTE. NOTE. ÎNSEMNĂRI CE ESTE UN SPAŢIU VITAL?

Ion CONEA Într`un caet mai vechiu (numărul 2, Februarie 1940) al revistei „Monatsh für

Auswärtige Politik”, revista Institutului german pentru cercetări de politică externă din Berlin, domnul Gerhart Jentsch a publicat un interesant studiu despre problema cea mai la ordinea zilei: Lebensraum - Spaţiul vital. Vom publica, poate, într`unul viitoarelor noastre numere, întreg studiul. În cel de faţă, ne mulţumim să reproducem în traducere paragraful în care se defineşte noţiunea: Ce este Spaţiul-vital? Iată-l:

„Pe baza celor până acum schiţate, credem că noţiunea de Spaţiu-vital se poate astfel contura:

<<Din punct de vedere economic: Un ţinut suficient de întins şi, în ceea ce priveşte structura lui economică, suficient de variat pentru a permite grupelor umane trăitoare pe el să-şi poată asigura, printr`o muncă a tuturora pentru toţi, o producţie cantitativ abundentă, o diviziune modernă a muncii şi un îndestulător schimb de mărfuri şi capitaluri, adică un nivel de viaţă demn de secolul XX - şi aceasta într`o sensibilă independenţă de politica economică a marilor capitalisme controlatoare de materii prime sau de alte spaţii vitale ale planetei. >>

<<Din punct de vedere strategic: un teritoriu suficient de întins şi înzestrat cu suficiente energii, suficiente produse alimentare şi suficiente materii prime spre a putea ţine popoarele participante la adăpostul neplăcerii de a trebui să trăiască sau chiar să şi moară în dependenţă servilă de vreo oarecare mare putere deţinătoare a hegemoniei maritime.>>

<<Din punct de vedere diplomatic: un teritoriu ale cărui diferite State sunt dispuse să trăiască în bună vecinătate, să-şi înţeleagă nevoile reciproce şi fiecare din ele să dea asigurarea şi garanţia că nu va întreprinde o politică de inimiciţie sau de alianţă împotriva vreunuia din participanţii aceluiaş Spaţiu, şi aceasta mai ales nu alături de putere externă sau de instrument al acestora.>>

(1942)

13

GEOPOLITICA ŞI RĂZBOIUL

Mihai TOMESCU Ca artă de a guverna, politica ar trebui să rezolve conflictele şi să-şi realizeze

scopurile fără a recurge la războiu, pentrucă, recurgând la forţă, politica pierde prestigiul ei de artă. Dar cu toate străduinţele, cu toate îndemnurile ştiinţelor ajutătoare şi împotriva conştiinţei umanităţii care visează de mii de ani pacea, politica n`a a reuşit până astăzi să se dispenseze de acest mijloc brutal care este războiul.

Sursa principală a conflictelor pe care politica nu a putut să le rezolve decât cu forţa, este în ultimă analiză geografia...

Deaceea nu am legat ideea de „războiu” de întregul domeniu al „politicei” care, în cele din mai multe cazuri, se străduieşte să evite conflictul armat, ci am preferat s`o legăm de acea ramură a politicei în care zac cele mai multe şi puternice cauze ale războiului: Geopolitica.

Într`adevăr, dintre toţi factorii care constituesc Statul şi care formează preocuparea politicei, acela care dă naştere la cele mai grave şi permanente conflicte este teritoriul.

Pentru toate celelalte conflicte dintre State se găsesc procedee şi mijloace de tranşare paşnică, numai pentru delimitarea teritorială a unui Stat nu s`a putut afla un criteriu unic şi convingător.

Chiar când s`a adoptat principiul naţionalităţilor, ultimul şi cel mai mare crez al popoarelor, drept criteriu pentru delimitarea teritorială a Statelor, războiul însă n`a încetat.

Conflictele au continuat să fie provocate nu numai de Statele care nu îşi realizaseră unitatea naţională, dar chiar de acelea care din acest punct de vedere ar fi trebuit să fie mulţumite.

Cauza o găsim mereu în geografie. Unitatea naţională, chiar când este realizată din punct de vedere politic, nu

poate trăi dacă teritoriul pe care îl ocupă nu întruneşte toate condiţiile economice, de producţie, consumaţie şi circulaţie, necesare unei vieţi independente. Deaceea politica nu s-a putut rezuma niciodată la problemele interne pe care le pune viaţa şi organizarea Statului, cu populaţia pe care o are în limitele teritoriale în care se găseşte; ea a fost întotdeauna preocupată de înscrierea acestei populaţii într`un spaţiu geografic care să întrunească toate elementele existenţei şi prosperităţii.

Din această cauză nici politica naţionalistă n`a putut afla un punct de repaos la capătul realizărilor ei, fiindcă în fapt, de foarte multe ori, unitatea naţională nu se înscrie şi într`o unitate geografică.

Pământul, probabil, n`a fost alcătuit de o minte politică şi, în faţa acestei realităţi, mai toate Statele au fost constrânse să depăşească idealul pur naţional şi să urmărească unul geografic. Astfel, în cea mai modestă politică se poate descoperi şi puţin imperialism.

Din această tendinţă a politicei de a înscrie naţiunea într-un spaţiu geografic cu funcţiuni economice complete, au luat naştere cele mai multe frământări ale Europei, având ca rezultat amestecul atât de mare al popoarelor şi schimbări de frontiere atât de dese, încât în nici un fel de graniţe etnice nu se mai pot trasa cu dreptate.

Un om fără patrie, un spirit obiectiv care ar privi Europa cu o imparţialitate ştiinţifică, n`ar mai putea distinge unităţile politice sau naţionale; el n`ar vedea în Europa decât unităţi sau compartimente geografice. Iar dacă acest om ar avea şi puterea de a da bătrânului continent organizarea care i se potriveşte, ar face ceea

14

ce visa Napoleon odată: „Une de mes plus grandes pensées avait été la concentration des mêmes peuples géographiques, qu`ont dissous, morcelés les révolution et la politique”.

Cum însă, între unităţile naţionale şi unităţile geografice este de cele mai multe ori incompatibilitate, politica duce o luptă neîntreruptă. La capătul sforţărilor ei a apărut întotdeauna războiul.

Şi după o judecată rece, şi după mărturiile istoriei, rezultă că un Stat, chiar şi când construieşte o unitate naţională, are încă tendinţa irezistibilă de a se întinde până la ocuparea unităţii geografice în care trăieşte; numai această unitate geografică aduce repaosul pe care-l caută politica.

În ultimul timp, ca rezultat tocmai al acestei lupte cu tirania inflexibilă a geografiei şi ca punct al eforturilor de a înţelege şi a adapta raţiunea politică la realităţi geografice, a luat naştere Geopolitica.

Fără îndoială că această tânără ştiinţă va aduce material nou şi concluzii utile cari vor modifica sau, în orice caz, vor îmblânzi relaţiile aspre care există între politică şi geografie.

Dar, pentru această îmblânzire, concesiile nu le face geografia, ci politica. Geografia este aşa cum este, şi evoluţia ei nu este supusă legilor şi intereselor Statelor. Este de datoria politicei de a studia geografia, a înţelege natura lucrurilor şi a se adapta.

Ajutată şi oarecum educată de geopolitică, raţiunea politică a Statelor sa va ascuţi şi va fi capabilă să evite sau să rezolve conflictele fără războiu.

Pe această cale, politica va deveni din ce în ce mai mult o artă. (1941)

15

GEOPOLITICA ŞI NOILE FRONTIERE. STATELE-NAŢIUNE ŞI PREFIGURAREA UNUI VIITOR

CARE SE ANUNŢĂ A FI PRECAR

Gheorghe NICOLAESCU

“Nu există naţiune fără teritoriu” Y. Lacoste

În etapa istorică actuală, caracterizată, în esenţă, de etno-naţionalisme exacerbate, o relevanţă aparte capătă, pe de o parte, reprezentările „drepturilor istorice”, percepute de diversele aprecieri etnice şi politice în confruntare, iar pe de altă parte, în prezentul marcat de tendinţele de globalizare a diferitelor sectoare, cum ar fi cel financiar, al informaticii, evaluarea impactului asupra sintezelor politice a acelor forţe transnaţionale care se sustrag controlului statului şi care urmăresc o logică proprie. Evaluările geopolitice au devenit astăzi mult mai complicate decât erau, de exemplu, în perioada „lumii bipolare” sau atunci când Statele Unite erau în măsură să controleze toţi actorii şi forţele care operau pe teritoriul de responsabilitate. Subiectele geopoliticii au evoluat şi s-au diferenţiat din punct de vedere calitativ. Nu mai există doar statele şi acele forţe care în prezent erodează autoritatea acestora de sus (ex. O.N.U., Uniunea Europeană), de jos (ex. regionalismele) şi din zonele laterale (cum ar fi de exemplu fundamentalismele transnaţionale sau religioase, finanţa internaţională etc.)

16

În prezent, este tot mai insistent pus în discuţie „statul-naţiune”. Nu trebuie

uitat că secolul XX este cel mai revoluţionar şi cel mai “prolific” din acest punct de vedere; dacă în perioada 1900-1945 existau circa 50 de state, până în anul 2000 s-a ajuns la aproape 190.

Numai începând din 1991, s-au constituit peste 20 de state noi, situaţie ce a determinat, implicit şi creşterea numărului de “dosare” privind frontierele.

Prin dezmembrarea statului federal iugoslav, de exemplu, a rezultat un mozaic de state de sine stătătoare, dar şi teritorii care au încercat sau încearcă să-şi declare şi să-şi statueze „autonomia” sau „independenţa”.

Dacă în ceea ce priveşte Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Muntenia şi Serbia lucrurile par a se fi aşezat într-o matcă acceptabilă şi acceptată reciproc de membrii fostei federaţii, au rămas în discuţie, cu probleme insurmontabile, regiuni ca „Republica Srpska” sau „Kosovo” fiind departe de a-şi fi statuat o identitate proprie. Pe teritoriul fostei Iugoslavii s-au dus lupte pentru teritorii care nu au nici un fel de valoare economică, singura motivaţie fiind aceea a existenţei unor vestigii care atestă originea tradiţiilor, religia, cultura etc., cum este cazul „provinciei Kosovo”. „Acest fenomen de memorie”, cum spune Yves Lacoste, determină o manieră nouă de analiză geopolitică.

17

Acesta va trebui abordat în baza unui principiu inedit, cel al „reprezentării”, în sensul că, dacă se acceptă ca unul dintre punctele principale de referinţă „frontiera”, trebuie pornit de la „reprezentarea” pe care şi-o construieşte despre ea o naţiune sau alta.

Astfel „frontiera” nu mai constituie un instrument „anexă”, „colateral” sau „periferic”, ci devine, subit, un subiect de primă importanţă pentru supravieţuire.

Problemele naţiunii sunt în strânsă legătură cu noţiunile de „teritorii” şi de „frontieră” iar apariţia de noi state, proces intermediat se pare, din ce în ce mai des şi mai necesar, de starea de autonomie, pun automat în discuţie probleme legate de frontiere.

Drama din fosta Iugoslavie a avut drept una din primele şi importante consecinţe, apariţia statului Bosnia-Herţegovina, care se poate mândri cu cea mai mare „încărcătură” teritorială între trei naţiuni. Viaţa a demonstrat că doar această „încărcătură” singură nu a rezolvat problema pentru că Bosnia-Herţegovina s-a văzut confruntată, respectând proporţiile bineînţeles, cu probleme de ordin etnic în primul rând, similare celor cu care se confruntase la începutul deceniului 20 artificiala Federaţie Iugoslavă, fiind necesare soluţii originale şi inedite în planul politico-administrativ 3 şefi de guvern, câte 3 miniştri, de fiecare etnie pentru fiecare minister, un parlament greoi şi ineficient în paralel cu existenţa a 3 etnii cu tradiţii, cultură, religie şi mai ales interese specifice. Putem vorbi astfel de o naţiune bosniacă în curs de constituire, chiar dacă statutul său teritorial este precis delimitat şi recunoscut prin tratate şi acorduri internaţionale, termenul de naţiune este departe de sensurile sale cunoscute şi acceptate.

În cazul Bosniei-Herţegovina, discursul este chiar mai montat şi aceasta datorită unei realităţi cu caracter inedit. Astfel, se are în vedere o etnie sârbă, una croată şi alta ... bosniacă. În această variantă, analiza rămâne simplistă şi fără prea mare relevanţă în plan teoretic, pentru că este vorba de o etnie sârbă, una croată şi alta... „bosniacă”. În cazul ultimei denumirea pare improprie, întrucât aici este vorba de sârbi şi croaţi, de religie „musulmană” şi credem că mai indicat ar fi ca în analiză să se aibă în vedere o abordare nu numai din perspectiva deterministă ci şi procesual-organică – care s-ar putea extinde în planul etnico-culturalo-religios.

În Europa Centrală şi de Est, există state-naţiune recunoscute şi considerate ca atare de oamenii politici şi intelectuali, pe teritoriul cărora, fără excepţie, se află cel puţin o minoritate mai mult sau mai puţin importantă, legată de cealaltă parte a frontierei de alt stat naţiune de care tinde să depindă până la punctul în care această tendinţă se materializează în demersuri menite să ducă la desfiinţarea frontierei existente.

În accepţiunea lui Lacoste, în cazul „regiunilor totalitare” statul „naţiunii mamă” se consideră în „dreptul său” să-şi „elibereze compatrioţii din afara teritoriului”. Problema nu stă chiar aşa. În primul rând, în fostele state comuniste din Europa Centrală şi de Est, care constituie o parte din „Europa Mediană” pe care o are în vedere Y. Lacoste, asemenea revendicări erau totalmente interzise

18

tocmai pentru a nu se pune în discuţie probabilitatea existenţei unor antagonisme între ţări aparţinând „lagărului socialist”, care avea ca trăsătură principală “inexistenţa antagonismelor”, una din cele mai mari şi mai gogonate inepţii ale “clasicilor” marxişti în legătură cu societatea comunistă pe care o propovăduiau ca urmând să fie “raiul pe pământ”.

Aceasta nu însemna că nu existau dispute teritoriale sau legate de minorităţi; din contră, acestea erau bine cunoscute însă aparatul de propagandă nu-şi permitea decât la ordin să intre într-o polemică vizând aceste aspecte, tocmai pentru a nu fi afectată “armonia” convieţuirii “socialiste”.

Rezul tă că un contex t geopol i t ic influenţează cu certitudine maniera de abordare a problematicii frontierelor şi/sau a minorităţilor.

Lărgirea cadrului democratic, importanţa pe care, după căderea comunismului, o acordăm drepturilor omului, libertăţii de exprimare fac să se accentueze şi revendicările minorităţilor, iar aceste demersuri acutizează problemele şi aşa destul de sensibile ale frontierelor.

Sfârşitul Războiului Rece şi anii de după au marcat începutul unor schimbări de-a dreptul dramatice petrecute în identitatea popoarelor.

Politicile globale încep să fie trasate de-a lungul liniilor culturale. Huntington afirma că “în această lume cele mai pătrunzătoare, importante şi

periculoase conflicte nu vor fi între clase sociale, bogaţi şi săraci, ci între popoare aparţinând diferitelor entităţi culturale.” Se pare că, mai mult ca oricând, problemele naţiunii sunt legate de ideea de “teritoriu” şi de “frontieră”. Ambele noţiuni au căpătat în etapa actuală valenţe şi înţelesuri noi. Procesul de formare a noilor “state-naţiune” este în curs, chiar dacă, aşa cum menţionam mai sus el pare a fi “mascat” de tendinţele şi demersurile de obţinere a “autonomiei” – etapă ce se prezintă deja ca o “staţie intermediară” în periplul către devenirea ca “stat-naţiune”, întâlnit atât în Europa Centrală şi de Răsărit, cât şi în Europa Occidentală (cum este cazul minorităţilor maghiare din România şi Slovacia, a minorităţii ruseşti din Transnistria, dar şi a celei basce din Spania, a celei catolice din Irlanda de Nord, sau a contradicţiilor dintre valoni şi flamanzi din Franţa etc.).

“Nu există naţiune fără teritoriu” spune Y. Lacoste şi pentru a proba această afirmaţie genială, să încercăm doar o tangenţială privire asupra situaţiei conflictuale care există în toate regiunile lumii în acest domeniu.

Care ar putea fi soluţia, în condiţiile în care mecanisme extrem de complicate pun în mişcare frontiere consfinţite prin tratate, acorduri şi înţelegeri internaţionale,

19

mai întotdeauna în favoarea unora şi în defavoarea implicită a altor actori?! Este evident că procesul în sine de formare a noi “state-naţiune” este ferm şi

nu poate fi oprit. Atunci, în acest caz, se pare că doar ideea că naţiunea se poate realiza plenar doar în limitele unui teritoriu în care autoritatea statelor se exercită în mod direct, nu mai corespunde pe deplin noilor tendinţe.

În acest sens, Lacoste se întreabă dacă nu ar fi posibile şi alte modalităţi. Una dintre acestea ar putea fi ca statul interesat să-şi exercite controlul şi asupra unei (unor) minorităţi care fac parte din structura altui stat şi convieţuiesc pe alt teritoriu decât cel reprezentat de acest stat. În al doilea rând, cercetătorul francez emite ipoteza creării unui consorţiu de state care ar putea gestiona împreună minorităţi comune.

Cred că ideile lui Y. Lacoste reprezintă un subiect deosebit de incitant pentru toţi analiştii politici şi pentru toţi cercetătorii din domeniul geopoliticii. Lucrurile nu sunt deloc simple iar realităţile lumii înconjurătoare nu sunt deloc de natură încurajatoare. Aş putea spune chiar, că dimpotrivă, pentru a se ajunge la asemenea deziderate, şi le-aş putea numi “ideale”, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut, în multiple planuri. Unul dintre ele ar fi cel al mentalităţii şi am în vedere mentalitatea “închisă” la prefacerile din domeniu, pentru că azi cu unele excepţii (vezi cazul Germaniei în ce priveşte statutul minorităţii germane din Kaliningrad) este greu de dislocat concepţia privind noţiunile de “suveranitate”, “drepturi teritoriale inalienabile”, “statu-quo” etc.

Apoi, este necesară stabilirea unanim acceptată a unei noi definiţii a “naţiunii” şi, mai ales, a “statului-naţiune”. În condiţiile în care unele state se raportează încă la trăsăturile “naţiunii” creionate de Stalin, nici nu poate fi vorba de o înnoire în domeniu. Şi, nu în ultimul rând, edificarea unui cadru instituţional adecvat la nivel internaţional care să răspundă tuturor, sau măcar majorităţii

20

problematicilor pe care le vor ridica viitoarele “state-naţiune” constituite pe criterii etnico-culturale şi religioase.

Problematica este vastă, complicată şi extrem de actuală.

S. Huntington aprecia că odată cu dispariţia Cortinei de Fier, în Europa a încetat conflictul ideologic, locul acestuia fiind luat de “conflictul cultural” pe linia care separă Europa, pe de o parte, în creştinătatea occidentală, şi creştinătatea ortodoxă şi Islamul, pe de alta. Această teorie nu aduce noutăţi, întrucât vom constata că aceasta este frontiera emisă de cancelaria habsburgică, şi a celei a lui Bismark, care împărţea Europa pe o linie nord-sud, fixând zona de expansiune răsăriteană a Germaniei, negând şi ignorând “adevărul religios” pe care pretinde că se bazează.

În ce priveşte demarcaţia culturală a celor două arii, acestea se limitează la “păturile suprapuse” şi nu la “popoare”. Disputele privind traseul liniei care separă civilizaţiile sunt tocmai rezultatul unui acut conservatorism în studiul şi analiza geopolitică. Eliberarea lui de aceste chingi va determina o înnoire a discursului geopolitic legat de naţiune, frontiere, stat-naţiune etc.

21

GEOPOLITICA ZONELOR DE FALIE

Gheorghe VĂDUVA

Timpurile moderne au adus o nouă dimensiune, atât în ceea ce priveşte relaţiile politice condiţionate geografic, cât şi realităţile geografice interpretate politic sau traduse în termeni politici. Această nouă dimensiune nu este o invenţie, ci doar o constatare. Ea se aseamănă, cumva, păstrând proporţiile, cu etapa post-Bing-Bang!, precum şi cu cea a spargerii platformei iniţiale a Uscatului, lărgirea faliilor şi constituirea continentelor. Nu este nici aceasta o noutate absolută. Tot ceea ce există pe lume se integrează într-un sistem dinamic complex de determinări, transparenţe la semnificaţii şi interpretări. Nimic nu este bătut şi răstignit în cuie. Şi chiar dacă ar fi aşa, cuiele ruginesc, iar cei răstigniţi renasc.

Geopolitica pivoţilor Epocile anterioare au adus în atenţia lumii, în general prin modelele,

instrumentele şi condiţionările determinismului mecanicist, o geopolitică a pivoţilor continentali (Heartland) şi marginilor (Rimland), a zonelor off shore, a spaţiului vital şi a resurselor. Toate acestea se prezintă ca relaţii sau evoluţii secvenţiale, în general, bine conturate, cu elemente distincte, aflate într-o mişcare discontinuă, calculabilă şi, deci, previzibilă. Această geopolitică avea câteva funcţii bine conturate şi se bucura (se bucură şi acum) de o atenţie specială. Funcţiile respective se manifestau în trei planuri: interpretativ (analitic), justificativ şi anticipativ (sintetic).

Geopolitica tradiţională este legată de filosofia şi fizionomia centrelor de putere, de explicarea şi justificarea liniilor de forţă şi a cauzelor care le condiţionează.

În 1904, britanicul Harold F. Mackinder (1861-1947) vede un pivot continental, în Germania, şi altul, maritim, în Marea Britanie. În jurul opoziţiei sau non-opoziţiei dintre aceşti pivoţi, se realizează, după Ackinder, întreaga arhitectură a lumii. Mai târziu, în 1943, el îşi dă seama că pivotul continental (Heartland) s-a mutat mai spre est, în spaţiul european al Rusiei. De aici, faimoasa lui teorie cu privire la supremaţia puterii continentale: „Cine controlează Europa Orientală controlează Heartland-ul, cine domină Heartland-ul controlează insula mondială, cine domină insula mondială domină lumea“1. Unirea Germaniei cu Rusia pe plan politic şi strategic, valorificarea resurselor şi dezvoltarea comunicaţiilor ar crea acea forţă capabilă să stăpânească întreaga lume. Într-o astfel de interpretare, ar rezulta că spaţiul eurasiatic, insula lumii, centrul pământului (uscatului) iniţial, bogat în resurse umane, materiale, geografice şi energetice, ar putea să-şi impună voinţa nu numai asupra marginilor, ci şi a asupra ţărilor maritime şi, în felul acesta, să domine lumea. Se constată astfel o altă falie strategică, cea dintre ţările continentale, grupate în jurul pivotului eurasiatic, şi cele maritime dominate de entitatea SUA - Marea Britanie, preconizată de Alfred Mahan (1840-1904)2 şi realizată efectiv în secolul al XX-lea.

Previziunea lui Mackinder nu s-a adeverit în întregime, dar nici nu a fost negată în totalitatea ei. Dimpotrivă, azi, există o întoarcere la unele teze ale lui Mackinder, dar, desigur, pe un alt plan şi dintr-o cu totul altă perspectivă. Această

1 www.stratisc.org, Alain Litzellmann, Géopolitique du Pacifique

2 Alfred Mahan, The interests of America in sea power, New Zork, Harper and Brothers, 1897.

22

nouă mişcare a Heartland-ului mai spre est a produs o falie între Rusia şi Germania, soldată cu cel de-al doilea război mondial. S-ar putea însă ca o astfel de falie să fie fost cel puţin „încurajată“, tocmai pentru a se preveni o unitate eurasiatică, îndeosebi între pivotul german şi cel rusesc. Totuşi, tendinţa unei unităţi eurasiatice, cu toate faliile existente, create sau încurajate, există. Ea se manifestă, într-o primă etapă, prin realizarea unor organizaţii regionale de entităţi (Uniunea Europeană, Asia de Sud-Est, Asia - Pacific, Forumul Asia de Nord-Est etc.) care să faciliteze dialogul eurasiatic, să asigure gestionarea zonală a efectelor de falie şi să creeze premise pentru realizarea, în viitor, spre binele tuturor, a unei unităţi eurasiatice viabile şi pe termen lung.

Americanul Nicolas Spykman (1893-1943) vine cu o altă percepţie în ceea ce priveşte construcţia sistemului. El „creează“ un teribil cap de pod al ţărilor off shore, care „acoperă“ falia strategică maritimă şi îngrădeşte pivotul eurasiatic. Acest cap de pod cuprinde ţărmurile estice ale Chinei, spaţiul Indochinei, Indiei, Pakistanului, Peninsulei Arabice, Orientului Apropiat şi al Nordului Africii3. În acest corn se cer create nuclee puternice care să anihileze atât efectul centripet, cât şi efectul centrifug al Heartland-ului. Apare, deci, o nouă falie, de data aceasta, chiar în incinta spaţiului continental, care-i „decupează“ marginea şi îngrădeşte, îndiguieşte nucleul terestru şi împrejurimile acestuia, ceea ce reprezintă o primă victorie a strategiilor indirecte concepute şi practicate de ţările maritime. Cu alte cuvinte, falia maritimă este mutată în interiorul continentului, iar fâşia care-i este „decupată“ acestuia (Rimland) şi al cărei rol devine, după Spykman, prioritar, se relevă ca fiind foarte importantă. Această falie este „ajutată“ şi de condiţiile naturale din zonă (lanţul muntos Himalaya, Tianşan, zonele deşertice etc.). Rimland-ul nu se prezintă însă ca fiind unitar, datorită, pe de o parte, condiţiilor geografice şi, pe de altă parte, efectului acestora asupra structurii şi culturii entităţilor şi comunităţilor umane formate aici.

Parteneriate şi falii Geopoliticilor de la început de secol li se pot asocia, în mare măsură, chiar

dacă pe nedrept, cele două războaie mondiale. De aceea, imediat după cel de-al doilea război mondial, geopolitica a fost considerată o ştiinţă periculoasă şi, o vreme, nu i s-a mai acordat atenţie şi nu a mai fost studiată în facultăţi. Desigur, geopoliticile nu produc războaie, nu sunt cauze ale conflictelor armate. Geopolitica nu este politică. Ea nu poate fi făcută responsabilă de deciziile politice. Ea se prezintă ca o metodă de analiză interdisciplinară complexă, în folosul politicii, a determinărilor şi interdeterminărilor spaţiului în sfera societăţilor umane. „Geopolitica este studiul determinărilor geografice care intervin în politica statelor, atât în cea internă, cât şi în cea externă“4. Geopolitica explică, certifică, justifică şi fructifică spaţiul confruntării, unele determinări ale situaţiilor conflictuale, jocurilor politice şi strategiilor din diferite zone. Geopolitica nu este însă strategie. Dar ea face apel la mijloacele şi metodele strategiei, ca ştiinţă şi ca artă, în analiza politică a spaţiului geografic.

Războiul Rece a confirmat, în continuare, atât geopolitica spaţiilor-pivot, dezvoltată de URSS exact în spiritul rezultat din teoriile geopoliticienilor germani Frederic Ratzel şi Karl Haushofer (teoria hegemoniei celor patru panisme, care reliefa şi zona pan-rusă incluzând Asia Centrală şi subcontinentul indian5), cât şi pe

3 Pivotul african nu prezenta şi nu prezintă încă o importanţă strategică deosebită, dar trebuie avut în vedere.

4 www.stratisc.org, Alain Litzellmann, Géopolitique du Pacifique 5 Haushofer, prin concepţia sa denumită Pan-Ideen, desemnează iniţial patru zone de hegemonie: zona pan-europeană care acoperă Europa (dominată de Germania); zona pan-americană (dominată de SUA);

23

cea a Rimland-ului, folosită de Statele Unite. Politica de îndiguire, aplicată de Statele Unite, începând din 1947, prin doctrina Truman6, şi strategiile adiacente s-au bazat, în oarecare măsură, pe teoria lui Spykman cu privire la Rimland.

Sfârşitul Războiului Rece nu consemnează neapărat o victorie a ţărilor off shore şi realizarea dezideratului de dominare a lumii, cum ar fi trebuit să rezulte în mod logic din teoria lui Spykman, ci doar o reluare a unor construcţii geopolitice, aparent asemănătoare cu ceea ce a mai fost, dar, în realitate, total diferite.

Încă din primul război mondial, se contura o geopolitică a Atlanticului, care

reunea în acelaşi spaţiu politic o parte a Heartland-ului (partea europeană occidentală) şi o parte a ţărilor off shore. Se părea că rimland-ul asiatic, de care vorbea, Spykman, se extinsese, între cele două războaie mondiale, în vestul Europei, cuprinzând o parte dintre ţările care ieşiseră învingătoare în prima confruntare armată la nivel mondial.

În ceea ce priveşte teoria Heartland-ului, în această etapă, s-au produs două mutaţii strategice extraordinare, care l-au făcut pe Mackinder să revină asupra lucrării din 1904, generând şi azi unele semne de întrebare. Între cei doi poli ai pivotului eurasiatic se creează o puternică falie, primul război mondial anihilând puterea germană şi desfiinţând Imperiul austro-ungar. Către finalul perioadei interbelice, cele două politici extremiste ale continentului - nazismul german şi comunismul sovietic - par a se coaliza, confirmând, într-un fel, temerile lui Mackinder. Pactul Ribbentrop-Molotov era însă o formă a politicilor şi strategiilor indirecte pe care le aplicau fiecare dintre cei doi poli de putere eurasiatică. Se

zona pan-rusă care include Asia Centrală şi subcontinentul indian (dominată de Rusia) şi zona pan-asiatică, dominată de Japonia, care acoperă Extremul Orient, Asia de Sud-Est şi Pacificul de Nord. Ulterior, el a mai adăugat două zone: pan-indiană, care cuprinde Oceanul Indian, dominată de India, şi pan-australiană, care acoperea spaţiul Pacificului de Sud, dominată de Australia. 6 Doctrina Truman prevedea limitarea, prin toate mijloacele, a expansiunii comunismului. Această doctrină s-a realizat prin două modalităţi: politica de îndiguire (şi strategia corespunzătoare) realizată prin şi pentru lumea liberă şi planul Marshal, (care era un mijloc economic al politicii şi strategiei de îndiguire).

24

produce însă falia, izbucneşte războiul, iar polul german este din nou anihilat. În acest război, ţările off shore - Marea Britanie şi Statele Unite - se aliază cu ţara care domina Heartland-ul, Uniunea Sovietică şi acţionează împotriva Japoniei (ţară maritimă) şi Germaniei (ţară continentală). De aici, întrebarea: Nu cumva ţările off shore – ca să rămânem în termenii lui Mackinder, au încurajat o astfel de evoluţie spre diviziune, spre falie şi spre război a polilor eurasiatici?

După război, polul sovietic este întărit, Heartland-ul mutându-se în întregime în partea central-estică a spaţiului eurasiatic. Ţările off shore lărgesc Rimland-ul european, incluzând în această fâşie-cap-de-pod şi Germania. În felul acesta, Heartland-ul reprezentat de data aceasta doar de URSS este complet îndiguit. Acesta nu era un mare succes, ci un fel de punct final în realizarea unei adevărate crevase Est-Vest, cea mai mare falie politică, ideologică şi strategică pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Se crease o situaţie aparent fără ieşire. Părţile acumulau arme, crevasa se adâncea tot mai mult, iar echilibrul terorii existent se baza pe politici şi strategii de descurajare reciprocă, îndeosebi nucleare. Această atitudine a dus, în cele din urmă, la un blocaj strategic.

Pentru a se ieşi dintr-un asemenea blocaj strategic, s-a folosit, se pare, o politică a creării stării de haos, materializată, de o parte de o strategie a îndiguirii şi, de cealaltă parte, de o strategie a producerii unei implozii. Prima urmărea epuizarea comunismului, cea de a doua, ieşirea din îndiguire prin autodistrugerea unui sistem ce se dovedise ineficient şi reconstrucţia, dar pe alte criterii, a Heartland-ului. Imperiul sovietic este subminat chiar din interiorul lui, dar nu pentru a fi ras de pe suprafaţa pământului, ci doar pentru a fi revigorat. Nu ca imperiu, ci ca entitate eurasiatică puternică şi stabilă. Este ceea ce se întâmplă cu un balon care pierde înălţime: este aruncat, peste bordul nacelei, balastul. Este, de asemenea, ceea ce se întâmplă cu orice sistem îmbătrânit sau extins prea mult şi, din această cauză, devenit nefuncţional. Se renunţă la tot sau aproape la tot şi se revine la izvoare, adică la acel spaţiu optim de viaţă.

Aceasta pare a fi esenţa a ceea ce s-a întâmplat cu Heartland-ul eurasiatic (identificat cu spaţiul de influenţă al Uniunii Sovietice). Aşadar, căderea acestui sistem ar putea fi nu numai o consecinţă a strategiei americane de îndiguire, ci şi efectul unei strategii de reconstrucţie a Heartland-ului eurasiatic, dar pe alte coordonate, într-un alt mediu politic, dezideologizat, şi cu alte mijloace.

Crevasa Est-Vest a dispărut. Dar spaţiul politic, ideologic şi strategic al celor două emisfere, reunificându-se, s-a fisurat pe întreaga lui suprafaţă. Echilibrul s-a spart, teroarea nucleară a lăsat loc altor sute de ameninţări, începând cu cele teroriste (accentuate după 11 septembrie 2001) şi continuând cu cele la adresa vieţii, mediului şi fiinţei umane, în general. În acest spectru fractal, apar şi dispar mii de falii, care nasc sau renasc mii de incertitudini.

Pentru „acoperirea“, supravegherea şi controlul regiunilor şi zonelor tensionate, producătoare de crize şi de falii şi gestionarea noului mediu de securitate, se apelează, azi, îndeosebi la strategia parteneriatelor. Centrele de putere, ţările continentale şi cele off shore nu se mai „bat“, deocamdată (cel puţin; aparent), prin mijloacele trecutului şi prezentului, pentru supremaţia mondială, ci cooperează pentru controlul şi gestionarea faliilor. De aici nu rezultă că politicile şi strategiile de confruntare în vederea controlului şi supremaţiei mondiale au dispărut, ci doar percepţia că ele sunt modificate faţă de cele anterioare. Politica şi, corespunzător acesteia, strategia de globalizare, de o parte, şi politicile şi strategiile identitare, pe de alta, par a fi noile expresii ale unor vechi confruntări. Înapoia lor se află o

25

mulţime de interese, de forţe şi de centre de putere, dar acest lucru pare mai puţin important. Importantă este noua falie care s-a creat între politicile (strategiile) de globalizare şi politicile (strategiile) identitare. Acestea au componentele lor extreme, care produc alte numeroase falii şi chiar crevase strategice, şi componentele lor moderate care permit realizarea unor zone de confluenţă.

Oarecum contrar a ceea ce susţinuseră Machinder, Spykman, Jacque Ancel şi alţi geopoliticieni, Gérard Chaliand7 arată că principala confruntare care a marcat lumea şi care, în final, a dus la progresul acesteia, nu este cea dintre ţările maritime şi cele continentale, ci aceea care s-a desfăşurat pe durata a mii de ani, dintre populaţiile nomade şi cele sedentare. Ea rezultă, bineînţeles, dintr-o falie creată între comportamentele acestor populaţii, comportamente care au şi numeroase determinări geografice. Nomadismul a pornit din foaierul perturbator, care se situează undeva, între nordul Mării Caspice şi Manciuria. Este un spaţiu arid, preponderent de stepă şi deşertic, unde lipsa de resurse şi orizontalitatea generează şi regenerează mijloacele de mişcare, populaţiile înşeuate, războinice, fuga, goana calului, filosofia deplasării continue, a căutării de noi pământuri. O astfel de confruntare se mai desfăşoară şi acum, desigur, nu atât nemijlocit între populaţii (deşi fenomenul migrării este în floare), cât între efecte. În această confruntare, populaţiile nomade au fost, în general, asimilate de cele sedentare, dar şi populaţiile sedentare, sub influenţa migratorilor, s-au schimbat. Astăzi fenomenul nomadismului mai păstrează unele forme tradiţionale, arhaice, existente la unele populaţii care nu s-au schimbat de sute de ani (unele triburi mongole, ţiganii, etc.), dar, în general, s-a adaptat la noile condiţii şi la noile tehnologii. Totuşi, fenomenul migraţionist constituie una dintre marile problemele ale începutului secolului al XXI-lea, fiind generator de falii, tensiuni şi alte numeroase probleme greu de soluţionat.

Organizaţiile şi organismele internaţionale şi cele regionale, Alianţa Nord-Atlantică, Uniunea Europeană şi, în general, majoritatea structurilor internaţionale caută să reducă atât efectele unor falii strategice tradiţionale, cunoscute, cât şi pe cele ale unor falii noi, îndeosebi ale unor falii care se dovedesc a fi asimetrice şi „itinerante“.

Geopolitica actuală, ca metodă şi mijloc de analiză complexă, interdisciplinară, a spaţiului geografic (care este şi trebuie înţeles ca un spaţiu umanizat, deci, ca un spaţiu al oamenilor şi căruia îi aparţin oamenii), în folosul politicii, îndeosebi al marii politici, îşi propune, între altele, să investigheze cauzele şi izvoarele acestor noi falii, fără a neglija nici o clipă pe cele tradiţionale şi nici pe cele produse sau reproduse de fantasmele istoriei, cum au fost şi mai sunt încă cele din Balcani, Caucaz, Cecenia, Transnistria şi din alte sute şi sute de locuri de pe planetă. Evenimentele fierbinţi din aceste zone, şi din multe altele, nu rezultă însă numai din fantasmele istoriei, din moştenirile trecutului şi din incapacitatea oamenilor de a le depăşi. Cauzele sunt mult mai complexe şi mai complicate, iar geopolitica trebuie să sesizeze, să deceleze şi să facă înţeleasă unitatea omului cu spaţiul, ca unitate în diversitate, ca necesitate a tuturor timpurilor.

7 Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la stratégie des origines au nucléaire, Editions Robert Laffont, S.A., Paris, 1990.

26

UNIUNEA EUROPEANĂ: MAREA RUPTURĂ DINTRE IMPERIILE TRADIŢIONALE ŞI CELE POSTMODERNE

Mădălina - Virginia ANTONESCU8

Abstract: The European Union is representing the most complex, dynamic, original and flexible political system of the contemporary world. As imperial structure, EU has not a comparable historical precedent, because, at the beginning of the XXI century, it initiates a new type of empire illustrating the great scission with all empires that have passed during the history. An empire ruled not by an emperor, but technocratic and decentralized; an empire that is not expanding in its peripheries by using the force of weapons and the imperial armies to conquer manu militari the territories, but only legal and peaceful methods, in order to attract these peripheries; it is an empire of seduction, an Aphrodite - Empire, opposite to the martial classical categories of empires that are called Phallus-Empires; such a post-modern imperial structure like EU is enlarging by attracting the peripheries with its formula of success: democracy, rule of law, free market, protection of minorities, the respect of international rules of law. States are adhering to it by pursuing conventional procedures imposed by the rule of public international law for the international organizations, as sovereign states. But EU is not reduced to a classical pattern of political organization: EU is a hybrid - empire, cumulating elements from the state, super state, federation or confederation, even of international organization. It is a fundamental error to apply to such sophisticated and postmodern structure that is EU, old and obsolete concepts and patterns like those belonging to martial empires that have existed in history. EU has not imperial precedent, as structure and functions, but is a form of creating a new transnational identity, including in the political field, in the age of globalization, for the old continent.

A compara Uniunea Europeană, o structură ce se vrea democratică, apropiată de cetăţean şi bazată pe tradiţiile constituţionale ale statelor membre, de respectare a statului de drept şi a drepturilor omului, cu un imperiu nu este un demers cvasi-ştiinţific, nici unul emoţional, aşa cum s-ar părea la prima vedere.

Este o eroare să credem că imperiile nu mai pot exista în prezent sau că nu vor mai apărea niciodată în viitor; de asemenea, este o eroare să ne bazăm pe latura utopică a problemei, afirmând că Uniunea Europeană este o structură perfectă, care nu poate degenera niciodată într-o construcţie imperială sau de altă natură. Nici una dintre laturile democratice ale Uniunii nu reprezintă o garanţie perfectă asupra controlului democratic al evoluţiei Uniunii. De asemenea, Uniunea nu se poate menţine perpetuu sau măcar pentru o perioadă destul de lungă de timp într-o formă fixă. Caracterul ei este unul dinamic, de experimentare, de adaptare la noile riscuri şi fenomene care apar în lume. Nu putem reduce Uniunea la o zonă economică de integrare, doar pentru că ea are astăzi o asemenea latură economică.

Structura imperială depinde de prezenţa unor factori interni, de voinţa politică a statelor membre care influenţează procesul decizional al Uniunii de a-i imprima o astfel de conduită, dar şi de anumite elemente imperiale instituţionale sau finaliste - scopul de a controla politic, direct sau indirect o anumita zonă, de a-şi

8 Mădălina -Virginia Antonescu este doctorand în Drept European la Facultatea de drept, Univ. Bucureşti. A absolvit Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene, diplomată a Universităţii Europene Paris I- Pantheon - Sorbona; a urmat cursuri postuniversitare în cadrul Facultăţii de drept Bucureşti, în specializările: Drept Privat; Drept Internaţional şi Drept Constituţional şi Instituţii Politice; a absolvit masteratul SNSPA în relaţii internaţionale şi integrare europeană. Este autoare a două cărţi: „Regimul juridic al străinului persoană fizică în România”, Ed. All, 2001 şi „Uniunea Europeană - un imperiu al secolului XXI?”, Ed. Cartea Universitară, 2004. Este expert în cadrul Institutului Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”. Acest articol a fost expus în cadrul seminarului masteranzilor SNSPA, de la Centrul NATO, în 2002, primind premiul III.

27

forma propriul sistem de periferii; metoda imperială, bazată pe expansiune / extindere / lărgire teritorială -, elemente care au evoluat în timp, modernizându-se ca răspuns la provocările noului mediu, dar care şi-au păstrat natura imperială.

În continuare, vom prezenta o succintă comparaţie între imperiile tradiţionale, care au existat în istorie până la Războiul Rece şi marea ruptură care a fost produsă prin apariţia şi evoluţia Uniunii Europene, diviziune preconizată de apariţia şi evoluţia Statelor Unite ale Americii - ca imperiu modern, anunţând faza postmodernă a imperiilor reprezentată de Uniunea Europeană.

I. UNIUNEA EUROPEANĂ, UN NOU TIP DE IMPERIU - argumente pro -

A. Definiţia imperiului relevă o structură suprastatală (spre deosebire de biserică) al cărui gen istoric cuprinde antichitatea şi evul mediu până la tratatul de la Westphalia (1648) şi apariţia noţiunilor de stat, naţiune şi suveranitate.

Într-un imperiu de tip clasic există o autoritate supremă personificată (împărat, sultan, ţar, faraon, mikado, han) şi masculină bazată pe valori precum: forţă, prestigiu, coerciţie, autoritate, afirmare, ierarhie, birocraţie, violenţă, cucerire, dominaţie, exploatare.

Autoritatea imperială este de regulă, investită cu mandat divin spre a nu fi contestată şi spre a menţine stabilitatea şi coeziunea megastructurii. Forţa sa coercitivă, care creează credibilitate şi validitate imperiului este formată de o armată imperială (sau federală, în cazul imperiilor bazate pe modelul federativ, în imperiile de tip modern precum U.R.S.S., S.U.A.) sau formată din trupe ale vasalilor şi provinciilor supuse.

Imperiul de tip clasic administrează un conglomerat de comunităţi cu interese proprii, uneori divergente, pe care le administrează în mod autonom.

Într-un imperiu clasic, unitatea politică are la baza o religie unică (Sfântul Imperiu Romano–German, Imperiul Bizantin ortodox, Imperiul Spaniol medieval catolic) sau un conglomerat de culte şi religii locale tolerate de o teologie politică oficială (Imperiul Egiptean, Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon). Uneori imperiul este fundamentat pe o filozofie comercială (Imperiul Fenician, Imperiul Grec) axată pe liantul profitului economic combinat cu autonomia sporită a unităţilor statale. Alteori, idea de la baza imperiului este o ideologie politică, chiar extremistă (comunismul din imperiul Sovietic, nazismul în al treilea Reich, militarismul în imperiul Bismarkian, Imperiul Mongol, Imperiul Assirian). Desigur, este vorba despre o orientare predominantă a respectivului imperiu, care nu exclude, într-o mai mică măsură prezenţa altor idei importante pentru evoluţia imperiului. Imperiul lui Alexandru Macedon poate fi privit şi ca având drept fundament o ideologie militaristă, ca scop principal expansiunea totală, dilatarea într-un imperiu global cucerit prin forţa armelor, însă cu respectarea religiilor şi a cultelor din teritoriile cucerite.

În epoca colonială, imperiile moderne adoptă ca idee fundamentală a expansiunii lor misiunea civilizatoare şi interesul economic. Sunt imperii care, sub pretextul impunerii eurocentrismului ca valoare universal valabilă, urmăresc profitul economic exclusiv - imperiile coloniale (britanic, francez, olandez, belgian, portughez) - şi reuşesc negativa performanţă de a trasa încă un capitol în istoria compromisă a noţiunii de imperiu bazat pe cucerire, injustiţie şi exploatare, conferind teoreticienilor dependenţei exemple concrete de subordonare a periferiilor de către centrele imperiale.

Procesul decolonizării, început în sec. XX, odată cu impunerea unor noi tipuri de relaţii internaţionale pe scena mondială, cu apariţia ONU şi a dreptului

28

internaţional bazat pe egalitatea în drepturi a statelor, pe dreptul popoarelor la autodeterminare şi de a-şi decide singure soarta, pe principiul neintervenţiei în afacerile externe ale unui stat, pe interzicerea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state, împreună cu alte principii obligatorii pentru state, consacrate în Carta ONU, au reprezentat premisele schimbării percepţiei despre imperii.

Procesul fărâmiţării imperiilor coloniale, lupta periferiilor pentru cucerirea independenţei şi pentru dobândirea statutului de membru egal, cu drepturi depline în ordinea internaţională, noile reguli de drept internaţional au forţat imperiile să se adapteze, să caute moduri mai subtile de expansiune, de exercitare a controlului politic. Imperialismul comercial, cultural, economic, tehnologic capătă şi datorită procesului de globalizare, o aplicare largă în periferii. Totodată, se creează o discrepanţă între realitatea juridică perfectă, bazată pe egalitate între state, pe lipsa unei autorităţi superioare la nivel internaţional care să dicteze statelor o anume conduită şi realitatea politică, din care tipurile imperiale de tranziţie nu lipsesc.

Fărâmiţarea imperiilor coloniale şi decolonizarea nu proclamă iremediabil dispariţia imperiilor ci doar a unui tip istoric de exercitare a imperialismului. Acest proces de decolonizare merge în paralel cu tendinţa contrară a ridicării unui nou tip de imperialism: acela al blocurilor de state subordonate economic şi ideologic unui centru imperial. Secolul XX cunoaşte astfel o prima ruptură, aceea între imperiile coloniale şi apariţia blocurilor imperiale ce îmbină alianţa între parteneri cu subordonarea periferiilor. Începutul secolului XXI aduce cu sine căderea politicii imperiale bazate pe sistemul blocurilor, operându-se trecerea la un nou tip de imperiu, cel postmodern. În vreme ce S.U.A. se străduie să ajungă la convertirea intr-un imperiu global, axat pe noua ideologie multi-sectorială a globalizării, în Europa se constituie imperii regionale ce tind să adapteze aspectele obiective ale globalizării la cerinţele sociale din statele membre.

Identificarea unui alt element al unui imperiu, indiferent de tipul clasic sau nou, presupune întotdeauna o „baza” teritorială extrem de întinsă, cuprinzând populaţie diversă, cu tradiţii şi culturi diferite, cu resurse naturale şi umane variate.

B. Puterea imperială se măsoară în vectori clasici precum: resurse naturale, capacitatea de a mobiliza o armată imperială la distanţe cât mai lungi, prin existenţa unei infrastructuri proprii, comunicaţii rapide, prin crearea unei civilizaţii cu valori proprii ca să nu intre în conflict cu valorile locale diverse, prin obţinerea credibilităţii prin îmbinarea forţei coercitive (lege, sancţiune) cu argumentul „mandatului divin” al autorităţii (armata) supreme. De asemenea, imperiul se caracterizează şi prin ierarhie administrativă adesea militarizată, birocraţie subordonată imperatorului, taxe şi impozite imperiale, buget imperial de redistribuire către regiuni a venitului, prin cucerire şi expansiune militară, prin crearea unui cadru ordonat pe două niveluri: centru şi periferie, în care periferia întreţine metropola imperială, prin cetăţenie imperială, cât şi prin crearea unui centru de civilizaţie care atrage periferiile, menţinând coeziunea imperiului.

C. Componentele unui imperiu sunt extrem de variate: de la triburile originale (Imperiul Mongol, Otoman, imperiile africane, imperiile din India, imperiile din America Latina etc.) la state – cetăţi (Grecia), la satrapii, provincii (China, Imperiul lui Alexandru Macedon, Imperiul Egiptean), principate, ducate, colonii de peste mări, regiuni autonome (Imperiul lui Carol Quintul, Imperiul Habsburgic) până la state - naţiune (U.R.S.S., S.U.A - o singură naţiune cu mai multe state federative).

29

D. Trăsături imperiale ale Uniunii Europene Uniunea Europeană poate fi definită ca o organizaţie suprastatală situată

într-un cadru regional, european), cu o zonă de parteneri strategici (statele estice) spre care îşi extinde piaţa, valorile, capitalurile.

U.E. dispune de un set de instituţii proprii situate într-o ierarhie administrativă distinctă de celelalte state membre, cea mai ilustrativă în acest sens fiind Comisia Europeană (cu funcţionari europeni, independenţi de statul de cetăţenie). Parlamentul Europei este o instituţie suprastatală cu grupări şi partide politice exprimând interese europene (Partidul Popular European, Verzii şi Alianţa Liberă Europeană, Socialiştii Europeni, Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor).

Supranaţionalitatea Parlamentului European mai este demonstrată de următorii factori: independenţa Parlamentului European faţă de statele membre, legitimitatea democratică (alegerea parlamentarilor de către cetăţeanul unui stat membru în U.E., în calitate de cetăţean european), vot universal direct (A.U.E./1986) ce nu presupune intervenţia statului membru în exercitarea de către cetăţeanul european a drepturilor politice conferite de această cetăţenie.

Deşi este permis cumulul cu mandatul de parlamentar naţional, mandatul de Parlamentar European rămâne distinct şi suprastatal (Amsterdam /1997), cu privilegii şi imunităţi specifice de parlamentar european, în afara celor naţionale.

U.E. este o suprastructură prin instituţiile sale specifice (Curte de Conturi, Parlament, Banca Centrală Europeană, Comisii, Consiliul Reprezentanţilor Permanenţi) şi prin birocraţia sa extinsă (comisii de securitate, grupuri de lucru) care slujesc unor obiective unionale expres prevăzute în tratatele comunitare europene.

U.E. se manifestă şi printr-o ordine juridică proprie (decizia CJCE/ 1963, Van Gend & Loss care recunoaşte o nouă ordine juridică de drept internaţional, axată pe limitarea voluntară şi definitivă a dreptului de suveranitate de către statele membre, ce creează drepturi direct în patrimoniul particular al cetăţenilor europeni) şi care îşi are legitimitatea juridică în tratatele comunitare (decizia CJCE pe 1964 Costa/Enel proclamă un drept comunitar original, autonom faţă de cel naţional şi care se impune acestuia din urmă - principiul priorităţii dreptului comunitar).

Supranaţionalitatea dreptului comunitar mai este demonstrată şi de alte decizii CJCE: Simmenthal/1978 care impune judecătorilor naţionali să considere dreptul comunitar ca primând asupra oricărei dispoziţii interne contrare acestuia; Factortame /1990 care indică judecătorilor naţionali posibilitatea de a suspenda aplicarea unei legi contrare dreptului comunitar, chiar dacă legislaţia naţională le-ar interzice acest lucru; Francovich şi Boniface/1990 care instituie responsabilitatea statelor pentru violarea unor drepturi ale particularilor recunoscuţi de legislaţia comunitară.

În afară de crearea unor organe permanente, de puterea de a dicta norme obligatorii şi aplicabile direct (regulamente, decizii, directive) care nu trebuie ratificate de organele naţionale, deoarece temeiul legitimităţii lor îl constituie Tratatele de bază, supranaţionalitatea U.E. reiese mai cu seama din acel transfer de suveranitate ( denumită prudent în tratate şi în jurisprudenţa comunitară ca «o limitare de atribuţii»), precum şi din necesitatea revizuirii constituţiilor statelor membre pentru a fi compatibile cu prevederile legislaţiei comunitare.

Alături de trăsătura specializării U.E. în domenii sectoriale (economie, energie, politică socială etc.), contrastând cu vocaţia politico-globală statelor, nu trebuie uitată constanta extindere a componentelor şi activităţilor U.E. în afara câmpului economic.

U.E. rămâne o structură supranaţională aflată în curs de etatizare (are

30

teritoriu comunitar, cetăţenie europeană, resurse bugetare proprii, instituţii, birocraţie, drept) care a depăşit prin instituţionalizarea sa, prin puterile sale normative, executive şi judecătoreşti, stadiul confederativ.

Ideea de imperiu adaugă însă acestor trăsături de supranaţionalitate şi nevoia unei armate proprii, a unei conştiinţe şi civilizaţii imperiale, a unui executiv veritabil şi a unei legi fundamentale - Constituţie -, a unui preşedinte sau al altui tip de autoritate supremă cât şi o limbă oficială.

Premisa suprastatalităţii europene nu este un simplu deziderat politic sau o variantă de laborator ci se fundamentează pe realităţi deja percepute ca fiind proprii modelului european.

Ca suprastat, U.E. creează o ordine politică proprie, distinctă de cea a statelor membre, care depăşeşte nivelul interesului comunitar şi construieşte un supranivel al interesului unional (domenii de competenţă exclusivă a Comunităţii).

U.E., prin crearea unei pieţe unice având peste 334 mil. de consumatori evoluează spre o formă neo-imperială de tip liberal (economie de piaţă) în care spaţiul comun afectat celor trei libertăţi de circulaţie (persoane, servicii, capitaluri, bunuri) formează un teritoriu comunitar în sens funcţionalisto - comercial, încadrabil în ideea de prosperitate economică a centrului şi de sporire a atractivităţii sale pentru periferie, ca factor de impulsionare a integrării, din perspectiva raţiunii statelor asociate.

Indiferent de complexitatea sa şi de asocierea cu modelul guvernării democratice şi al statului de drept, modelul construcţiei europene (format prin îmbinarea metodei interguvernamentale cu cea comunitară, de oscilaţie între confederativ şi nivelul federativ al U.E.) nu exclude posibilitatea dezvoltării unei eventuale structuri imperial-europene.

Aceste aspecte descrise mai sus ca fiind specifice unui imperiu nu elimină existenţa istorică a structurilor superstatale cu titulaturi non-imperiale (auto-denumite Federaţii, Uniuni, Ligi) dar care au edificat imperii şi au înglobat State-Naţiune, având clare trăsături imperiale fără a şi le aroga expres şi fără a fi calificate ca având statutul politic de imperiu (cel puţin de către contemporanii lor).

U.E. reprezintă un tip original de imperiu, caracterizat prin trăsături imperiale clasice (teritoriu, monedă, cetăţenie, birocraţie, drept, instituţii, valori proprii, civilizaţie proprie în etapa de formare) cât şi prin caracteristici novatoare imperiale: expansiune nu prin mijloace militare ci prin negociere şi armonizare a legislaţiei statelor membre cu standardele impuse; ideea unei armate unionale în cadrul PESC repusă pe tapet după evenimentele din Irak; încorporarea de state cu tradiţii democratice sau care şi-au însuşit valorile economiei de piaţă şi ale democraţiei; o componentă de asistenţă socială şi ecologică, de protecţie a drepturilor omului. Alte elemente imperiale originale, faţă de imperiile clasice sunt: legitimitate democratică prin legătura cu o cetăţenie europeană care nu înlătura ci se adaugă la cetăţenia naţională; obiective menite să-i sporească popularitatea: transparenţa instituţională, reducerea birocraţiei, lupta împotriva şomajului, protecţia consumatorului, un mediu înconjurător curat, ridicarea nivelului de trai, înlăturarea discriminărilor de orice fel între cetăţenii Uniunii; o detehnocratizare şi o socializare a Uniunii; o politică agricolă comună aptă să protejeze mediul înconjurător. Aceste aspecte democratice sunt menite, între altele, să asigure crearea unui «spaţiu de securitate, libertate şi justiţie» în teritoriul comunitar, însă sunt ele o garanţie politică suficientă a neconvertirii centrului unional într-o zonă care să protejeze mai cu seamă centrul imperial şi mai puţin periferiile?

U.E. este un tip inedit de imperiu laic (ideologie tolerantă a democraţiei cu

31

pulsiuni tehnocratice) care, spre deosebire de imperiile marţiale de primă generaţie (cele care folosesc forţa militară şi politica constantă de anexări teritoriale) şi de imperiile androgine din a doua generaţie (care îmbină negocierea cu viitoarele state membre cu metode violente faţă de componente), se încadrează în categoria imperiilor de seducţie post-moderne (axate pe democraţie, drepturile omului, stat de drept şi ordine constituţională, economie de piaţă, nivel ridicat de viată, societate de consum, cedare voluntară de suveranitate a statelor membre, cooperarea cu statele membre).

Ca imperiu de seducţie, U.E. este un imperiu legiuitor, ce îşi impune viziunea, valorile şi obiectivele nu prin forţa coercitiva ci prin forţa dreptului (edictare de norme obligatorii).

Deşi negat constant, profilul supranaţional al U.E. se formează treptat şi ireversibil (în tratat nu există nici o posibilitate de ieşire din Uniune a vreunui stat), în ciuda unui auto asumat şi formal model confederal actual.

Chiar dacă tratatele nu îi recunosc o identitate juridică Uniunii, dimensiunea sa politică există în calitate de «societate a statelor naţiune» care au aderat prin liber consimţământ şi prin apropierea progresivă a politicilor naţionale printr-un transfer de suveranităţi în anumite domenii, dar şi prin consacrarea sa prin tratatul de la Maastricht/1993. Uniunea Europeană, prin urmare, nu este o abstracţiune, nici o zonă economică ci o entitate politică distinctă, asimilată de mulţi autori cu o organizaţie internaţională, dar care continuă să nu aibă personalitate juridică proprie şi deci, să nu existe, din punct de vedere juridic, pentru ordinea juridică internaţională.

Dacă acceptăm, după criteriul existenţei istorice a majorităţii imperiilor care s-au format începând de la un nucleu statal, că imperiul este o construcţie statală (cu excepţia pseudo-structurilor nomade de tipul imperiilor mongole sau africane) extinsă pe o anumită arie geografică, iar edificiul suprastatal al U.E. ar exclude în opinia unor autori caracterul statal al acestuia, aceasta nu înseamnă că ar fi exclus implicit şi caracterul său imperial.

Uniunea întruneşte caracteristici din fiecare model - confederaţie, federaţie, suprastat -, fără a-şi pierde caracterul imperial conferit mai puţin de un anume tipar politic cât de apropierea sau dublarea modelului statal.

U.E. nu intenţionează să devină un stat cu o naţiune europeană şi nici să se rezume la un suprastat cu o varietate de naţiuni şi interese. U.E. nu poate fi redusă nici la o piaţă unică, nici la o uniune monetară, nici la o ordine juridică comunitară.

U.E. adună variate forme de spaţii unice (politic, juridic) alcătuite prin combinarea a diferite modele (federativ, confederativ, unional, suprastatal) şi a diferite metode (comunitară, inter-guvernamentală), pe care le subsumează unei ideologii unice, unor valori comune.

Edificând un Spaţiu European, U.E. creează fundamentele unei civilizaţii proprii, se converteşte într-un far civilizaţional capabil să atragă periferii şi să genereze credibilitate (aceasta fiind o trăsătură imperială).

«Imperiu al prosperităţii», ordine supranaţională care se extinde paşnic, nu prin anexare violentă a statelor ci prin negociere, consens, integrare propriu-zisă a standardelor europene, prin asumarea liberă a responsabilităţilor de către fiecare stat membru, prin ratificarea naţională a tratatului de aderare în urma referendumului ca drept suveran tradiţional al unui stat, U.E. adoptă tipul de extindere prin mijloace persuasive, de seducţie, prin calitatea sa de far civilizator.

U.E. reprezintă o structură inedită deoarece realizează trecerea de la clasicul imperiu etatizat (imperiul ierarhic cu autoritate supremă individuală

32

axat pe cucerire militară) la imperiul - organizaţie. Ca imperiu postmodern, U.E. se defineşte ca o structură guvernată de

organisme colective tehnocratice şi democratice, precum şi ca o organizaţie regională multispecializată, dar şi ca un imperiu-reţea (alcătuit din lianturi juridice între statele membre, ca organizaţie fiind legat de sistemul organizaţiilor internaţionale – de Consiliul Europei prin mecanismul CEDO, de NATO şi de UEO prin calitatea statelor membre în aceste organizaţii de a fi membre ale U.E., de GATT prin profilul unional economic, de AELS prin calitatea sa de partener comercial, de CSI prin calitatea acestuia de partener strategic al U.E.).

U.E. este un imperiu-organizaţie şi datorită componentelor sale (o multitudine de state - naţiuni, nu doar unul singur care să se fi extins ulterior; legal format, prin tratat multilateral între state egale şi suverane, structura având obligaţia de a respecta identitatea şi suveranitatea statelor membre).

Dacă imperiile feudale (în sensul larg - deci nu doar cele aparţinând de o anumită epocă istorică) acreditează ideea unei unităţi artificiale, forţate de popoare («închisoare a popoarelor»- Imperiul Austro-Ungar, Rusia Ţaristă, URSS, Imperiul Otoman) ce se vrea multinaţională, însă exacerbează antagonismele dintre naţiunile înglobate spre a le domina, ideea unităţii în diversitate este preluată de U.E. („casa comună a popoarelor Europei”). Însă U.E. este o structură multinaţională şi plurietnică recunoscând egalitatea între naţiuni, promovând drepturile minorităţilor naţionale şi identităţile regionale. U.E. se sustrage etnicismelor şi naţionalismelor (latura emoţionala a imperiilor vechi şi se axează pe o politica raţională (tehnocratizare, domnia legii, cultura politică de tip comunitar).

Declinul imperiilor de tip vechi se manifestă şi prin prăbuşirea legitimităţii divine a împăratului sau ideologice a dictatorului. Imperiile se depersonalizează (ruperea liantului împărat-imperiu, apariţia unui organ colegial înzestrat cu puteri decizionale - Consiliul de Miniştrii - al cărui preşedinte naţional, ales prin rotaţie odată la 6 luni, este considerat că deţine implicit preşedinţia Uniunii.

Imperiile democratice de tipul U.E. au renunţat şi la al doilea element imperial clasic, la ierarhizarea elementelor componente. Astfel, în Uniunea Europeană nu există un stat aşezat în vârful piramidei structurale, care să dicteze celorlalte state încorporate (cazul Imperiului Austro-Ungar, al URSS-ului). Nucleul franco-german deţine o influenţă vitală pentru continuarea procesului de construcţie europeană, dar nu putem spune că este avantajat, prin tratatele de bază, faţă de celelalte state membre, cu excepţia mecanismului decizional din cadrul Consiliului de Miniştri sau din Parlament. Aceste excepţii care arată o putere reală de decizie a nucleului franco-german în cadrul Uniunii nu sunt bazate pe criterii discriminatorii ci pe criterii obiective ce se aplică tuturor statelor membre, cum ar fi, de exemplu, mărimea populaţiei unui stat. Statele membre, deşi transferă atribuţii Uniunii, rămân în continuare suverane în anumite domenii (apărare, impozite, educaţie).

Al treilea element clasic imperial presupune existenţa unei frontiere stabile dar precis delimitate, care să separe «lumea civilizată» de «barbari». Or, trebuie să remarcăm că, după momentul Nisa/2000, frontiera UE tinde să înglobeze ş Europa Centrală şi de Est, fiind, datorită caracterului progresiv de construcţie europeană, o frontieră flexibilă. Această frontieră este, în acelaşi timp, închisă, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor ne-membre ale Uniunii, în faţa pericolelor unei imigraţii necontrolate - ceea ce a făcut unii comentatori să vorbească despre «fortăreaţa Europa».

Din punctul de vedere al tratatelor comunitare care fixează profilul

33

construcţiei europene şi evoluţia sa, vocaţia U.E. este aceea de organizaţie deschisă tuturor statelor Europene iar obiectivele politice al Europei Unite nu trasează graniţe geografice precise extinderii sale (care poate încorpora doar Europa Centrală şi de Est, doar Balcanii sau partea Europeană a Rusiei ori Turcia, dincolo de frontierele sale rămânând pseudo-europeni (balcanici) sau asiatici.

Vocaţia continentală a U.E. este o vocaţie imperială regională (înfăptuibilă mai ales prin integrare politico-economică).

Imperiu cu imn european, cu steag propriu, cu zi de aniversare proprie -9 mai şi având capitale supranaţionale (Luxemburg, Strasbourg, Bruxelles), însemne ale autorităţii distincte de cele naţionale şi care tind să copieze tradiţionalele însemne statale, U.E. îşi construieşte treptat o suveranitate proprie încă nerecunoscută ca atare de statele comunitare, însă bazată pe un cumul dintre suveranitatea bazală, populară („voinţa de unire a popoarelor Europei”) şi cea politico-statală (voinţa de reconciliere istorică a statelor Europei). Datorită modelului statului de drept axat pe ideea de dominaţie a legii, această nouă suveranitate este limitată juridic (respectă ordinea constituţională ale statelor membre, legile, suveranităţile naţionale).

II. CARACTERUL NON-IMPERIAL AL UNIUNII EUROPENE - argumente contra -

Dată fiind natura hibridă a Uniunii Europene, cât şi dificultatea de a defini precis natura acesteia, este pertinent să luăm în seamă şi variantele care sunt invocate pentru a susţine ideea ca Uniunea Europeană nu are nimic în comun cu un imperiu sau că nu poate ajunge vreodată un imperiu fiindcă îi lipsesc anumite atribute esenţiale spre a fi catalogată astfel.

1. Prima dintre ipotezele ce se opun ideii că Uniunea ar fi un imperiu porneşte de la premisa conform căreia dimensiunea politică a U.E. este subordonată profilului economic (preeminenţa pilonului comunitar al C.E.; piaţă unică; uniunea economică şi monetară). Nefiind un stat, U.E. rămâne o simplă zonă a libertăţilor de circulaţie în sens economic, neîncadrabilă categoriei istorico-politice de imperiu statalizat.

2. O altă variantă a teoriei non-imperialiste a U.E. are în vedere conotaţia peiorativă şi negativă pe care termenul de imperiu a primit-o în decursul timpului, o noţiune compromisă de structuri despotice, absolutiste, refractare la ideea de democraţie şi de drepturile omului, imperii formate prin cuceriri militare şi menţinute prin teroare, exploatare şi intoleranţă. A fi calificat drept imperiu ar echivala cu acreditarea unei ordini compromise a priori, marcată de un acut deficit de credibilitate de tip democratic. Acest lucru ar duce la respingerea ab initio a naturii imperiale a U.E. care este recunoscută drept o organizaţie regională, democratică, liberală şi socială. Accepţiunea clasică de imperiu include ideea supunerii unor popoare de către o naţiune dominată, agresarea şi exploatarea unor popoare de către un popor dominant în cadrul unor sisteme de dominaţie multinaţionale. Or, UE declara că se axează pe principii fundamentale de drept internaţional precum egalitatea şi respectul mutual al statelor membre, pe existenţa unui nivel comunitar şi nu superior statelor. Chiar dacă se admite o ordine suprastatală, ca nivel superior celui naţional, aceasta este afectată unui interes comun, compatibil cu al statelor, în care Uniunea cooperează cu statele membre.

3. Structura unional - europeană nu ar fi una imperială deoarece U.E. este definită ca o comunitate transnaţională şi nu ca una supra-statală. Fiind o zonă

34

care excede frontierelor naţionale, U.E. este un fenomen globalist (căci se încadrează mega-tendinţei de permeabilizare a frontierelor clasice de către entităţi inedite şi actori non-statali), alături de corporaţii transnaţionale şi de alte fenomene globaliste (creşterea fluxurilor transnaţionale de capital, libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor, crima organizată, migraţii necontrolate de persoane). Prin crearea unui spaţiu transfrontalier de securitate, libertate şi justiţie cât şi prin integrarea spaţiului Schengen, U.E. îşi propune să contracareze permeabilităţile maligne ale frontierelor. Spre deosebire de aceste fenomene ilegale, U.E. este un fenomen de agregare transfrontalieră axat pe legitimitatea actorilor statali. Nefiind nici stat, nici supra-stat ci o zonă transfrontalieră fără identitate proprie, condusă de deciziile statelor membre, U.E. nu poate fi imperiu.

4. În a patra variantă, U.E. îşi refuză o calificare imperială deoarece ne aflăm încă în epoca statului – naţiune ca actor politic dominant. Uniunii îi este recunoscută o personalitate politică dar îi lipseşte în continuare personalitatea juridică de drept internaţional iar rolul în continuare important al Consiliului de Miniştri (ca organism de apărare a intereselor statelor membre) reflectă un anumit grad de subordonare al Uniunii faţă de stat. Într-o ordine internaţională bazată pe un drept internaţional creat şi aplicat în principal de state, Uniunea nu ar putea fi convertită într-un actor distinct, care ar deveni un concurent pentru această ordine şi pentru dreptul internaţional.

Lipsa realelor interese europene şi profilul naţional de pregătire al tehnocraţilor europeni, lipsa unui spaţiu public de dezbatere europeană (a unui forum al cetăţenilor europeni, că structura flexibilă deschisă oricărei persoane din teritoriul comunitar ,chiar şi rezidenţilor din statele terţe sau asociate şi în care să fie dezbătute public problemele europene), lipsa unei societăţi civile europene capabilă să-şi susţină interesele la nivel european şi să protejeze drepturile cetăţeanului european sunt de natură să evidenţieze ideea unei uniuni insuficient legitimate, incoerente.

Fiind în stare de proiect, în plin proces de construcţie, U.E. îmbină trăsături diferite, fără a putea fi calificată drept imperiu (ca structură stabilă, cu profil politico-militar puternic, capabil să influenţeze politica mondială). Este vorba de o variantă ce consideră în continuare că organizaţia internaţională rămâne un subiect de drept secundar derivat din voinţa statelor, acestea fiind subiecte de drept principale şi primare. U.E. rămâne o simplă organizaţie de cooperare, ca ONU, în care statele deţin controlul instituţional şi decizia politică şi deci, nu poate ajunge până la nivelul de imperiu.

5. A cincea variantă, deşi recunoaşte faptul că U.E. este organizaţie de integrare în care statele membre cedează progresiv, definitiv şi ireversibil părţi din suveranitatea lor, nu acceptă ideea unui nivel superior, din care să se nască voinţa imperială a U.E. Este o ipoteza ce fixează arbitrar nivelul de evoluţie unional la etapa actuală, comunitară (interes comun, politici comune, ordine juridică proprie dar compatibilă, coexistentă cu cele naţionale). Integrarea europeană este artificial oprită la un stadiu comunitar în care nu se poate naşte ideea ierarhică de imperiu, ce ar subordona statele membre deciziilor centrului unional.

6. Pornind de la ideea clasică a imperiului militarizat, a şasea variantă respinge caracterul imperial al U.E. pe motivul că aceasta este o organizaţie lipsită de minime structuri de securitate şi marcată de lipsa unei voinţe expansioniste militare. Daca U.E. nu are armată europeană şi nici scut defensiv, ca organizaţie paşnică de tip onusian ea nu poate fi concepută ca fiind un imperiu.

7. Alţi autori au tendinţa de a confunda un model politico-juridic

35

(legislativ, confederativ, suprastatal) cu o realitate istorico-politico militară, afirmând că odată ce U.E. se orientează spre un model federal, ideea imperială ar fi total inoportună. Între cele două noţiuni nu există incompatibilitate, întrucât în istorie au existat federaţii (U.R.S.S. şi S.U.A.) cu profil imperial, uniuni reale gen Austro-Ungaria, state - naţiune (China, Egipt, Germania, Rusia, Franţa) care au întemeiat imperii prin expansiune teritorială. Faptul că U.E. promovează extinderea economico-ideologica şi nu una militară este o diferenţă de metodă, nu o negare a caracterului său imperial.

III. CONCLUZII 1. După războiul rece se materializează noi forme de dominaţie internaţională

şi noi imperii (de tip reţea, axate pe expansiune economica, aflate în căutare de noi pieţe captive de desfacere) ,făcând tranziţia de la ordinea juridică internaţională de tip onusian la o ordine inedită cu actori globali.

U.E. devine astfel un tip de imperiu post modern democratico-liberal cu tendinţe spre tehnocraţie instituţională, cu exces de normativism, cu un anumit profil supra-naţional încă în formare, având drept bază nivelul comunitar actual.

U.E. acreditează ideea civilizaţiei occidentale ca una veritabil europeană, din care să se nască o conştiinţa unional europeană de tip nou (este o trăsătură imperială ce tinde să creeze o dublă dimensiune centru - periferie, în care statele asociate să-şi însuşească perpetuu modelul civilizaţional, politic acreditat de U.E., fără a participa la un veritabil dialog intre civilizaţii).

2. U.E. este un proces în plină desfăşurare .Actualmente, asistam la o simplă etapă din viaţa politică a U.E. şi nu la o realitate rigidă ,insurmontabilă. Această structură are un caracter dinamic, flexibil.

Chiar dacă modelul comunitar va căpăta o dimensiune europeană concretă, acest lucru nu va exclude trăsături suprastatale şi imperiale ale fostei U.E. deoarece această structură rămâne un imperiu hibrid, extrem de complex, o suprastructură fără precedent în istorie.

3. Nu trebuie să acceptăm viziunea limitată, economică asupra U.E. ca «piaţa comună», deoarece construcţia europeană are o certă dimensiune politică multisectorială. U.E. concentrează sarcinile tradiţionale ale statului, concurează ca imperiu, atât cu statele-naţiuni actuale cât şi cu modelul clasic de imperiu statalizat. Nu este nevoie să demonstrăm caracterul statal sau supra-statal al U.E., întrucât imperiul este o entitate flexibilă ce poate caracteriza şi expansiunea militară a unor comunităţi organice, a unor triburi (Imperiul Mongol).

4. Dacă admitem că U.E. ar fi un imperiu de tip nou, nu trebuie să ne stânjenească ideea că actualmente, această structură nu deţine o constituţie, un preşedinte şi o suveranitate în sensul statal. Fie că va avea aceste atribute în viitor, fie că nu, U.E. depăşeşte nivelul ordinii statale prin caracterul său inedit (cu preşedinţi prin rotaţie în cadrul Consiliului de Miniştri, cu o guvernare prin organe colegiale tehnocratice, cu norme proprii, cu legitimare democratică directă a Parlamentului său). U.E. traversează actualmente o perioadă de tranziţie de la metoda inter-guvernamental - comunitară la guvernarea multi-nivel: inter-guvernamental – guvernamental - regional - suprastatal. Caracterul supranaţional al Uniunii nu elimină complet baza multi-statală, însă acest fapt nu are veritabila incidenţă asupra caracterului său imperial, care poate fi întâlnit în diferite modele instituţional - politice.

5. Uniunea nu este o construcţie care să accepte dimensiuni stricte şi care să se conformeze fidel şi exact tiparelor stabilite de teoreticieni. Uniunea Europeană

36

este mai degrabă, o structură fluidă aflată în permanent proces de modelare, de transformare şi de inovaţie. A da o etichetă cu un etern calificativ (federaţie, confederaţie, supra-stat) înseamnă a săvârşi o eroare şi a ne înscrie pe o poziţie obtuză, inaptă a observa caracteristicile şi evoluţiile inedite ale construcţiei europene.

6. Dacă admitem că U.E. este deja un imperiu original, de ultimă generaţie (nu există actualmente o structură similară pe glob, în afara imperiului modern liberal al S.U.A. si, intr-o oarecare măsură, a zonei CSI ), acest lucru nu ne scuteşte de întrebări şi dileme privind sensul construcţiei europene.

Stabilirea clară a caracterului imperial al acestei structuri unional-europene ne va răspunde întrebărilor privind persistenţa deficitului democratic (tehnocratizarea ca neo-dictatură, ideea supremaţiei imperiale incontestabile - care a părăsit ideea de mandat divin spre a se converti în ideea funcţionalismului absolut). BIBLIOGRAFIE Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept Comunitar Instituţional European; Ed. Actami, Bucureşti, 1994 Mădălina-Virginia Antonescu – Consideraţii asupra naturii politico-juridice a Uniunii Europene – Lucrare de Diplomă la Politologie, Cursuri postuniversitare la Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti, 2001, specializarea – Drept constituţional şi instituţii politice Mădălina-Virginia Antonescu – Uniunea Europeană, un nou tip de actor politic pe scena internaţională a secolului XXI, SNSPA 2002, Masterat de Relatii internationale şi integrare europeană Mădălina-Virginia Antonescu – Tentaţia unui eseu juridic asupra Tratatului de la Amsterdam – Lucrare de Diplomă la Drept comunitar, cursuri postuniversitare, 1999, Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti, specializarea – Drept internaţional Mădălina-Virginia Antonescu – Studiu comparativ asupra vechilor şi noilor tipuri de imperii. U.E.-un imperiu al mileniului III? – manuscris Mădălina-Virginia Antonescu – Europomania. Între U.E. şi Europa unită. Spre o civilizaţie unională? –manuscris Coord.Gilles Ferrol – Dicţionarul Uniunii Europene” , Ed. Polirom, 2001 Octav Bibere – U.E. între real şi virtual, Ed. All,1999 Charles Zorgbibe – Constituţia Europeană, Ed.Trei , 1998 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept Instituţional European, Ed. Olimp ,1999 Sergiu Tamas – Dicţionar Politic, Ed. Academiei Române, 1993 – Un concept românesc privind viitorul Europei, Ed. Polirom, 2001

37

ASPECTE FILOZOFICE ALE RELAŢIEI DINTRE POLEMOLOGIE ŞI GEOPOLITICĂ. SPAŢIUL CA DOMENIU DE CONFLUENŢĂ

GEOPOLITICO-POLEMOLOGICĂ

Vasile MARIN

1.Consideraţii asupra relaţiei polemologie - geopolitică Abordarea problematicii războiului a căpătat, de-a lungul timpului, o

multitudine de sensuri, ca o consecinţă a creşterii caracterului distructiv al acestuia, a îngrădirii sale tot mai accentuate prin normele dreptului internaţional, a apariţiei unor forme de manifestare conflictuală tot mai diverse şi mai ascunse. Fiecare etapă istorică din evoluţia omenirii şi-a avut războaiele sale, purtate şi susţinute în numele unor idealuri, care azi par uneori de-a dreptul ridicole. Dincolo de acest aspect, rămâne ca o constatare cu caracter axiomatic faptul că războiul a reprezentat o permanenţă în evoluţia omenirii, o permanenţă cu implicaţii, uneori, de-a dreptul nefaste pentru progresul acesteia. După unele date se apreciază că, în cei peste 5.000 de ani de istorie cunoscută s-au produs circa 14.500 de războaie, de amploare diferită, care s-au soldat cu aproximativ circa 3,5 miliarde de victime, ceea ce reprezintă mai bine de jumătate din populaţia actuală a Globului. Asupra definirii şi conţinutului fenomenului belic au existat şi încă există numeroase puncte de vedere care, în funcţie de etapa istorică în care au fost promovate, au suferit amprenta condiţiilor social-istorice ce le-au produs.

Studiul războiului este abordat de numeroase ştiinţe, însă polemologia este cea care îşi centrează eforturile doar pe conţinutul acestui fenomen.

De altfel, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, polemologia este „o ramură a ştiinţelor politice care studiază războiul ca fenomen sociologic”1 ceea ce întăreşte aserţiunea anterioară. În acest sens, Sun Tzî un învăţat chinez făcea în secolul IV î.H. următoarea apreciere cu privire la război: „Războiul este o problemă vitală pentru stat, domeniu al vieţii şi al morţii, calea care ar duce spre supravieţuire sau spre nimicire. E neapărat necesar să fie studiat temeinic”2.

Din aprecierea lui Sun Tzî transpare ideea potrivit căreia războiul este o „afacere de stat”, lucru semnalat şi de Niccolo Machiavelli (1469–1527) în lucrarea „Arta războiului” apărută mult mai târziu: „… războiul nu poate fi practicat corect de către particulari, niciodată. Războiul trebuie să fie numai treaba guvernelor, republicilor sau regatelor”3. De asemenea, generalul Raimondo Montecuccoli (1609-1680) în lucrarea sa „Trattato della guerra”, defineşte războiul ca „o acţiune a armatelor, care porneşte în orice mod şi care se încheie doar prin victorie”4. Tot Montecuccoli încearcă să realizeze o primă tipologie a războiului, depăşindu-şi prin profunzimea analizelor sale epoca în care a trăit. În acest sens, el arăta că „După participanţi, după modul ducerii şi locul acţiunii, războiul este intern sau extern, ofensiv sau defensiv, un război pe mare sau un război pe uscat”5.

Desigur asupra studiului războiului s-au oprit mulţi teoreticieni şi practicieni militari, însă cel care a depăşit cadrul pur profesional al conţinutului conceptului a

1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 2 Sun Tzî, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 1999 3 Niccolo Machiavelli, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 1999 4 Simion Pitea, Gheorghe Tudor, Pagini din gândirea militară universală, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1985 5 Ibidem

38

fost teoreticianul militar Antoine Henri Jomini (1779-1869). El vorbeşte pentru prima dată despre „politica războiului”, care „este indispensabilă unui general care comandă o armată”. În acest sens Jomini aprecia că „politica militară nu desemnează decât acţiunile militare ale unui guvern sau general”. Generalul german Carl von Clausewitz (1780-1831) este considerat unul dintre clasicii care au pus bazele teoretice ale fenomenului război. În lucrarea sa fundamentală „Despre război”, Clausewitz defineşte războiul ca pe „un act de violenţă, pentru a sili adversarul să neîndeplinească voinţa”6. Tot el ca şi Jomini evidenţiază relaţia existentă între politică şi război, ajungând la afirmaţia că „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace…”7.

Din această perspectivă, supremaţia politicii reprezintă unul dintre principiile fundamentale şi originale ale operei lui Clausewitz: „În realitate, războaiele nu sunt decât expresia sau manifestările politicii. A încerca să se subordoneze punctul de vedere politic celui militar este un nonsens, deoarece factorul politic este acela care a decis războiul. El este facultatea inteligentă: războiul este numai instrumentul său şi nu invers. Subordonarea punctului de vedere militar celui politic este deci singura posibilitate”8.

Această idee este extrem de relevantă pentru tot ceea ce este arondat fenomenului război, deoarece evidenţiază faptul că politicul subordonează întregul efort de război şi întregul angrenaj social pus în slujba acestuia.

Sociologul Gaston Bouthoul (1896-1980) creatorul „polemologiei”, ca disciplină ştiinţifică ce studiază războiul, definea fenomenul ca fiind „o luptă armată şi sângeroasă între grupuri organizate”9.

De asemenea, G. Bouthoul mai aprecia faptul că războiul are o serie de trăsături, cum ar fi: caracterul violent, metodic şi organizat, limitarea în timp şi spaţiu, constrângerea juridică, caracterul sângeros. Sociologul francez sublinia ideea că războiul „atunci când nu comportă pierderea de vieţi omeneşti, el nu este decât un conflict sau un schimb de ameninţări”10. Potrivit lui G. Bouthoul «„războiul rece” nu este un război»11. Desigur lista celor ce au abordat problematica definirii războiului poate continua, însă mulţi dintre aceştia abordează fenomenul pornind de la dinamica sa internă, de la elementele sale de conţinut.

În Dicţionarul de Sociologie, războiul este definit ca un „tip de interacţiune socială între două sau mai multe comunităţi, desfăşurat în forma unui conflict violent, de regulă armat, şi în baza unor norme strict determinate”12. Potrivit autorilor lucrării războiul este un fenomen universal iar elementele sale definitorii cunosc o mare variabilitate în funcţie de modelul cultural şi epoca istorică la care ne raportăm.

De asemenea, lucrarea „Dictionnaire encyclopédique. Le Petit Larousse en couleurs”13 prezintă războiul ca fiind „Lutte armée entre États; situation de conflit qu’elle implique (1). Action entreprise pour supprimer, détruire qqch (4)”.

Această definiţie ilustrează esenţa conflictuală a războiului, caracterul distructiv, precum şi aspectul macrosocial şi, oarecum, oficial al fenomenului.

6 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1983 7 Ibidem 8 Ibidem 9 Gaston Bouthoul, Războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1978 10 Ibidem 11 Ibidem 12 Colectiv, Dicţionar de sociologie, Editura Basel, Bucureşti, 1998 13 Dictionnaire encyclopédique. Le Petit Larousse en couleurs, Rue du Montparnasse 17, Paris, 1995

39

Dicţionarul Unabridged Dictionary defineşte războiul ca fiind „a conflict carried on by force of arms, as between nations or between parties within a nation (1)”14 ceea ce evidenţiază caracterul organizat şi amploarea fenomenului fără a insista, însă, asupra conţinutului acestuia, iar lucrarea The Concise Oxford, consideră războiul ca o formă specifică de conflict, astfel: „a specific conflict or the period of time during which such conflict exist”15.

Desigur, abordarea definirii conceptului în cauză ar putea continua însă, indiferent de lungimea listei, problematica războiului nu va putea fi epuizată. Aceasta demonstrează complexitatea fenomenului, profunzimea implicării sale în domeniul socialului, importanţa sa dar şi o mare varietate a punctelor de vedere cu privire la el.

Astfel, din această perspectivă, unul dintre punctele de contingenţă ale polemologiei şi geopoliticii îl reprezintă dinamica puterii. Din punctul de vedere al geopoliticii, războiul este una dintre consecinţele dinamicii puterii în timp şi spaţiu, în timp ce din cel al polemologiei el reprezintă faza paroxistică sau faza conflictuală a acesteia. Cele două domenii ştiinţifice abordează aspectul menţionat pe aceeaşi axă, însă pe segmente diferite. Jocul puterii este analizat de geopolitică până la momentul său paroxistic, când acesta poate trece în domeniul conflictual violent de unde studiul este continuat de polemologie.

Războiul a creat un domeniu special al socialului, cel militar, şi a impus apariţia unei instituţii speciale care să-l gestioneze, armata. De asemenea, evoluţia omenirii a impus în mod evident schimbări profunde în fizionomia şi modul de ducere a războiului, esenţa sa, însă, rămânând mereu aceeaşi, supunerea voinţei adversarului prin violenţă. De-a lungul timpului războiul a căpătat noi dimensiuni calitative, dimensiuni spaţiale şi întindere temporală.

Un alt punct în care problematicile de studiu ale polemologiei şi geopoliticii este reprezentată de viziunea asupra spaţiului. Astfel, geopolitica aspectează spaţiul ca domeniu de manifestare a puterii în timp ce polemologia ca cel de manifestare a forţei, care este o creaţie a puterii.

Relaţia dintre război şi spaţiu a presupus permanent noi conotaţii odată cu trecerea timpului. Spaţiul a fost acoperit din ce în ce mai bine, pe măsura dezvoltării mijloacelor de ducere a războiului, a perfecţionării şi diversificării mijloacelor de acţiune.

Ulterior, acesta a fost divizat în spaţiu al conflictului şi spaţiu din afara conflictului, ajungându-se la teatrul de acţiuni militare, teatrul de război, zone de operaţii ş.a. De la spaţiul ciocnirii inter-tribale, în fazele sale incipiente, spaţiul războiului s-a extins la spaţii continentale şi intercontinentale actuale, la spaţii văzute, nevăzute ori imaginate.

De asemenea, durata războaielor a căpătat variaţii deosebite de la câteva zile, la ani ori zeci de ani, ajungându-se chiar la un război de 100 de ani. Tendinţa generală în etapa actuală este aceea de a supune voinţa inamicului în cel mai scurt timp cu minimum de pierderi de vieţi omeneşti şi de distrugeri. În acest sens, de la formele violenţei „la vedere” s-a trecut la alte forme de violenţă „ascunse”, perfide prin intermediul cărora sunt „loviţi” simultan luptătorii înarmaţi dar şi persoane nevinovate, care nu participă într-un mod sau altul la conflict ori care n-au nici chiar capacitatea de a se apăra. Nu este vorba de eroare ci de un atentat direct la voinţa celui ce luptă, pentru a-l determina să înceteze rezistenţa, pentru a se supune. Astfel, se apreciază că în eventualitatea unui conflict nuclear, raportul

14 Unabridged Dictionary, Random House, New York, 1999 15 The Concise Oxford, Dictionary, Clarendon Press, Oxford, 1990

40

pierderilor militari / civili ar putea ajunge la 1/100. Este evident caracterul distructiv al războiului. Astfel, de-a lungul timpului, pe lângă numărul impresionant de victime, războiul a produs omenirii uriaşe pierderi materiale, care sunt estimate la circa 10,5 quintilioane de franci elveţieni, ce pot fi materializaţi într-un inel de aur cu grosimea de 8 m şi un diametru de 10 km. Aceste pierderi umane şi materiale au întârziat evoluţia omenirii cu o durată a cărei estimare este greu de apreciat. Desigur, ca fenomen social-istoric complex, războiul a căpătat de-a lungul timpului o fizionomie tot mai complexă, un sistem de legităţi şi principii specifice, ce i-au guvernat desfăşurarea, un sistem conceptual şi naţional propriu, tehnici şi tehnologii particulare.

Au apărut instrumentele specializate de ducere a războiului, armatele, de la an la an, de la secol la secol mai numeroase, mai bine dotate, mai bine instruite. Totul pus în slujba distrugerii, a violenţei. Suntem la începutul secolului XXI şi, pe bună dreptate, oamenii se întreabă: „Ce va însemna noul timp?” Alături de această interogaţie, desigur se nasc multe altele. Un vechi proverb indian spune că este mai importantă liniştea decât fericirea, ceea ce presupune că omenirea va opta pentru a-şi vedea liniştea necesară existenţei şi va renunţa la fericirea ipotetică. Este calea raţionalului. Cu toate acestea însă este puţin probabil să dispară interesele, polarizarea lumii în jurul acestora, este deci puţin probabil să dispară competiţia şi lupta pentru supremaţie care, în ultimă instanţă reprezintă motorul dinamicii voinţelor, şi împing la conflict. Şi atunci pe bună dreptate se va pune o întrebare, care va constitui esenţa polemologiei viitorului mileniu: „Cum va arăta războiul în acest secol?”

Fără a ne hazarda se poate afirma că noua fizionomie a războiului a fost schiţată în ultimul sfert al veacului XX. Intenţia generală şi „generoasă” a viitorului război este dată de imperativul: cât mai puţine victime şi cât mai puţine distrugeri materiale. Experienţa Hiroşima şi Nagasaki, a semnalat clar pericolul distrugerilor masive, oferind în acelaşi timp varianta şantajului nuclear, dar şi principiul disuasiunii nucleare, ca element de temperare a spiritelor războinice. Pentru evitarea distrugerilor materiale şi mai ales pentru ca atacatorul să intre în posesia bazei tehnico-materiale a inamicului s-a creat arma cu neutroni, aşa zisa „armă nucleară curată”. Nu a fost suficient. Atunci s-a născut ideea care va avea probabil un mare viitor, de a fi atacat însăşi izvorul conflictului, voinţa inamicului; s-a acreditat astfel concepţia potrivit căreia aceasta trebuie supusă prin anihilarea efortului său voliţional de a rezista. Pentru aceasta victima trebuie aservită economic, trebuie cunoscută perfect, lovită în „centrii săi nervoşi”, la propriu şi la figurat, anihilată internaţional prin „narcotizarea” opiniei publice interne şi internaţionale ş.a. Astfel încet, încet a început să capete contur un nou tip de război. Totodată se concretizează componentele acestui tip de război, existând mai mult sau mai puţin conturate de-a lungul istoriei, anume componenta militară, cea economică, cea informaţională, cea psihologică, cea imagologică. Cel care sparge tipicul şi împinge analiza şi proiecţia războiului pe noi coordonate este americanul Alvin Toffler. Viziunea toffleriană reprezintă o abordare originală şi unică a dezvoltării societăţii umane în „valuri”, având schiţat în domeniul polemologic un tip de război pe care omenirea nu l-a mai întâlnit. Este viziunea unui civil asupra unui domeniu, pe care îl priveşte rece, neutru, realist, o viziune ce ţine mai mult de fizionomia generală a războiului, fără a intra efectiv în procesualitatea acestuia. Şi aşa este deosebită, este ceva ce depăşeşte raţionalul 1 quintilion = 1030

41

obişnuit. De altfel Toffler nu a făcut decât să focalizeze printr-o lucrare cum este RĂZBOI ANTI RĂZBOI, ceea ce armatele experimentaseră deja şi să proiecteze o dezvoltare a fenomenului declanşată anterior.

Dar ce va fi acest război al viitorului? Un fenomen complex, de subordonare a voinţelor în absenţa sau cu un minim de violenţă. Varianta militară sângeroasă a războiului se va reduce progresiv până la a fi eradicată. Războiul va cuprinde îndeosebi forme nonviolente, dar de mică amploare şi cu efecte decisive, la care vor participa forţe puţine, superdotate şi superinstruite. În cadrul acestui război, elementul militar va ceda locul celui civil, constituit din oameni de ştiinţă, analişti în diverse domenii, economişti, psihologi, informaticieni ş.a.

Suportul războiului va fi constituit de ceea ce astăzi cunoaştem ca high-teck, dar desigur într-o formă ultrasofisticată. Conform unor analişti în domeniu, prin conţinut şi efecte, „războiul rece”, cu o serie de retuşuri, a prefigurat un război al viitorului. El s-a purtat în varii domenii: economic, ideologic, psihologic, informaţional, imagologic ş.a. Segmentele „reci” au alternat cu cele „calde”, gen Coreea, Vietnam ş.a.

Finalitatea sa a fost inexorabilă: învinşii au pierdut tot, poziţie, sistem social propriu ş.a. Fondul ideologic al războiului a fost de fapt un subrefugiu: totul a fost pus în slujba intereselor majore ale celor două superputeri, interese canalizate pe un singur tronson: dominaţia lumii.

Acestea sunt câteva dintre consideraţiile pe car fundamentează relaţia dintre polemologie şi geopolitică. Este evident că cele două domenii ştiinţifice sunt înlănţuite de elementul putere care, în anumite situaţii, generează violenţă. Jocul puterii pe spaţii constituie una dintre preocupările geopoliticii în timp ce manifestarea violentă a puterii reprezintă obiectul polemologiei. De asemenea, un rol important în această ecuaţie îl joacă spaţiul, ca domeniu de manifestare şi de valorizare a puterii. Prin urmare, spaţiul reprezintă şi cadrul în perimetrul căruia se întâlnesc cele două domenii de cercetare, fiecare evidenţiind valorificarea acestuia într-un mod specific, asupra căreia vom insista în continuare.

2. Spaţiul ca domeniu de confluenţă geopolitico-polemologică Punctul de plecare ale delimitărilor conceptuale surprinse în cadrul capitolului

este cel filozofic, deoarece acesta oferă dimensiunea exactă a modului de a gândi cadrul real al existenţei. Din această perspectivă, se pot desprinde două tronsoane de abordare a analizei şi anume, unul legat în mod intrinsec de conceptul de „spaţiu” ca o categorie filozofică obiectivă şi infinită şi un altul, derivând din primul, cu referire la „spaţialitate” ca dimensiune evidentă, măsurabilă, vizibilă sau nu, a existenţei şi a acţiunii umane. În acelaşi timp, trebuie reţinut faptul că domeniul militar, prin caracterul analitic evidenţiază necesitatea discutării conceptelor sale, având ca bază o gândire filozofică cu nuanţă specifică, rezultată din particularităţile acţiunii militare. Cu alte cuvinte, în această situaţie avem de-a face cu un gen de reacţie inversă a domeniului, prin care praxisul militar determină fundamentarea conceptelor vehiculate, având ca punct de plecare a demersului, specificul existenţei sale. Astfel relaţia „spaţiu – confruntare armată” este abordată prin prisma factorilor care determină dimensiunile spaţiului în cadrul confruntării armate. Această problematică a fost surprinsă, de-a lungul timpului, de teoreticienii militari, unii dintre aceştia fiind încadraţi în adevărate curente de epocă, cum au fost, spre exemplu, geometrismul, geografismul ş.a. Tot ca o consecinţă a acestei relaţii putem evidenţia apariţia geopoliticii şi geostrategiei ca domenii ale ştiinţelor militare.

Rolul şi importanţa spaţiului pentru confruntarea armată se evidenţiază prin

42

mai multe direcţii de analiză astfel: spaţiul, cadrul de desfăşurare a acţiunii militare; spaţiul, resursă a confruntării; spaţiul obiectiv al acţiunii militare specifice. Analiza conduce la evidenţierea faptului că factorii care determină dimensiunile spaţiale ale confruntării armate, ar putea fi:

- tipul de acţiune militară ce se desfăşoară; - nivelul artei militare la care aceasta are loc; - cantitatea de forţe şi mijloace participante; - calitatea mijloacelor de luptă utilizate; - posibilităţile de a asigura conducerea şi controlul acţiunilor; - reacţia posibilă a inamicului ş.a. Din perspectivă geopolitică, o problematică deosebită este reprezentată de

rolul şi importanţa spaţiului în ecuaţia echilibrelor de putere. Se apreciază astfel că spaţiul reprezintă unul din factorii de bază ai puterii, în dimensiunile ei macrosociale sau naţionale, care asigură cadrul şi suportul de desfăşurare al acţiunilor sociale, inclusiv a celor militare.

Determinările ce asigură spaţiului rolul de factor de putere sunt numeroase, dar mai importante par a fi următoarele: calitatea spaţiului, din punctul de vedere al mediilor ce-l compun; dimensiunea acestuia, raportată îndeosebi la suprafaţa cuprinsă în interiorul frontierelor statului; diversitatea formelor de relief ale uscatului şi a hidrografiei; resursele subsolului; gradul de completare a teritoriului cu elemente de infrastructură ce ţin de producţia de bunuri materiale, de desfăşurarea în bune condiţiuni a vieţii, de executare a transporturilor şi de realizare a transmiterii energiei electrice şi informaţiilor; poziţia pe Glob ş.a. Toate acestea se cumulează în aspectul de potenţialitate a puterii proiectată pe dimensiunea sa spaţială.

În acelaşi context se abordează relaţia spaţiu-echilibru de putere care, de-a lungul timpului, a căpătat caracter istoric.

Evoluţia echilibrului de putere a produs în numeroase etape istorice conglomerarea de spaţii sau disoluţia unora de mari dimensiuni. Astfel avem astfel de-a face cu spaţii ale alianţelor şi spaţii naţionale.

În acest context, spaţiul naţional este definit ca porţiune din spaţiul planetar, delimitată terestru prin graniţe (frontiere) recunoscute sau stabilite prin tratate internaţionale, în virtutea sau nu a unui drept istoric şi în interiorul căruia un grup de oameni istoriceşte constituit, cu aceeaşi apartenenţă lingvistică şi culturală îşi exercită statutul de cetăţeni.

În acelaşi timp, spaţiul alianţelor reprezintă reunirea mai multor spaţii naţionale. Acestea au caracter istoric şi de cele mai multe ori temporar.

O problematică deosebită o reprezintă şi rolul spaţiului în confruntarea armată a viitorului. Abordarea acestuia porneşte de la evidenţierea faptului că, confruntarea armată a viitorului se proiectează după reguli ce schimbă oarecum natura beligeranţei, datorită unor aspecte noi care se înscriu în fenomenologice cauzalităţii sale, astfel:

- transformarea esenţei motivaţionale a conflictelor armate din zona exclusiv economică spre una de civilizaţie, cultural-religioasă ori etnică, în care „vrăşmaşul” nu îl constituie numai „străinul” (invadatorul) cu care se poate comunica lingvistic ci şi rudele, prietenii, vorbitorul unei limbi comune etc;

- trecerea de la forma violentă, brutală a folosirii forţei la modalităţi mai subtile, sub forma unor intervenţii militare patronate de organisme internaţionale, operaţiuni ce depăşesc acţiunile mecano-energetice;

- combinarea tipurilor clasice ale acţiunii militare cu altele care până acum nu

43

au fost incluse în panoplia zeului Marte, cum sunt: presiunea economică, sistarea sprijinului financiar (ori a altor acţiuni specifice domeniului), agresiunea culturală inclusiv prin sprijinirea enclavizărilor de orice tip sub lozinca protecţiei „culturii minoritare”, agresiunea psihologică cu acele rafinate domenii ale sale care sunt parapsihologia şi telepatia, precum şi agresiunea informatică şi informaţională;

- proiectarea forţei la mari distanţe se execută la dimensiuni deosebite, urmărindu-se ca prin operaţii uneori aeriene de scurtă sau mai lungă durată şi mare intensitate să se obţină îndeplinirea unor scopuri politico-strategice.

În abordarea problematicii cauzalităţilor viitoarelor şi actualelor confruntări, pe lângă aspectul clasic al acesteia, apar şi chestiuni cu totul inedite legate mai ales de schimbarea sensurilor de evoluţie a societăţii omeneşti, îndeosebi ca urmare a inter-relaţionării tot mai profunde a marilor comunităţi umane şi globalizării multiplelor sale aspecte. Această globalizare are o puternică reflectare în problematica polemologică, atât a prezentului cât şi mai ales a viitorului confruntării armate. Astfel, noul tip de confruntare a căpătat conotaţii şi sensuri imprevizibile pentru înţelegerea fenomenului după tiparele arhicunoscute, evadând către domenii şi sensuri practic imprevizibile, necercetate şi creând pentru depistarea existenţei şi dezvoltării sale, un întreg cortegiu conceptual şi dimensional cu totul nou. Din latura mecano-energetică, confruntarea armată a sărit în domeniul cuceririi şi stăpânirii minţii cu ajutorul semnelor, a simbolurilor şi persuasiunii disimulate, încercându-se limitarea coerciţiei şi violenţei. Toate acestea au condus la extinderea spaţiului conflictual al confruntării armate de la aspectul dimensional la unul de aspect calitativ, incluzând spaţii acţionale mecano-energetice, informatice, informaţionale, psihologice, parapsihologice, electronice, ş.a. În acest context câmpul de luptă al viitorului va fi un spaţiu informatizat, robotizat, saturat electronic, dominat psihologic, suprasaturat energetic, controlat submarino-cosmic şi telepatic. Având în vedere problematica abordată putem face următoarele aprecieri cu privire la rolul domeniului spaţial:

- spaţialitatea va continua să constituie una din caracteristicile deosebite ale confruntării armate contemporane. Aceasta nu este o trăsătură de moment, ci îşi are izvoarele în bogatele tradiţii militare ale popoarelor, fiind puternic evidenţiată de însăşi faptul că spaţiul reprezintă cadrul existenţial al omenirii;

- evoluţia civilizaţiei umane a condus la creşterea în complexitate a confruntării armate, de aici deducându-se faptul că şi relaţia acesteia cu spaţiul s-a modificat profund. Astfel confruntarea armată este şi va fi proiectată în domenii spaţiale de neimaginat cu ani în urmă, de tipul spaţiilor virtuale, imaginate ori deduse. Aşa s-au născut sintagmele „spaţiul de conflict informaţional”, „spaţiul de conflict informatic”, „spaţiul de conflict electronic”, „spaţiul de conflict psihologic” ş.a.

- schimbarea esenţei confruntării armate şi tendinţa de globalizare a acesteia, la nivel micro şi macrosocial, a condus la transformarea spaţiului din simplu suport al acţiunii în resursă şi ulterior în mediu, în care au loc fenomene beligene de o diversitate şi complexitate cu totul deosebite, faţă de ceea ce era cunoscut până în prezent;

- spaţiul, prin procesul intervenţiei omului asupra sa, deci printr-o „subiectivare” a devenit un element activ al confruntării armate, contribuind în mod substanţial la deznodământul său favorabil;

- dezvoltarea societăţii umane a condus permanent la modificarea atitudinii

44

omului faţă de spaţiu. De la simplu suport existenţial acesta a devenit spaţiu etnic, spaţiu naţional, spaţiu militar, spaţiu social, spaţiu economic ş.a., componentele fiind rezultatul evident al unei evoluţii fără precedent a relaţiei dintre natural şi social. Contextul a condus în mod inexorabil la acest „puzzle” politico-social care este globul pământesc, cu toate consecinţele ce decurg de aici pentru confruntarea armată. Se poate aprecia deci că istoria umană a creat o dialectică a spaţiilor, care s-a reflectat profund în dinamica evolutivă a confruntării armate, de la ciocnirile inter-tribale din timpurile îndepărtate la stăpânirea informaţiei lumii actuale.

O altă problemă asupra căreia vom insista reprezintă relaţia existentă între mult dezbătutul fenomen al războiului şi dimensiunea sa spaţială. Definit ca fenomen social-istoric, de mare complexitate, care reprezintă manifestarea ce mai ascuţită a relaţiilor politice conflictuale, războiul a reprezentat o permanenţă în istoria omenirii, punându-şi o profundă amprentă asupra evoluţiei acesteia. Problematica războiului a suscitat şi continuă să suscite atenţia unui mare număr de teoreticieni militari, nu numai ca urmare a efectelor sale distructive, cât mai ales a faptului că acesta a căpătat şi continuă să capete dimensiuni şi aspecte cu totul nebănuite.

Având deci, în vedere continua redefinire a conţinutului războiului de-a lungul timpului, se poate sublinia faptul că şi relaţia acestuia cu spaţiul a căpătat noi şi noi dimensiuni.

Ajungem astfel, la redimensionarea relaţiei spaţiu-război, care în viziunea modernă asupra acestuia din urmă, capătă noi conotaţii şi caracteristici. Astfel apare o dialectică a spaţiilor necesare pregătirii şi desfăşurării războiului, în sensul că acestea îşi schimbă rolurile şi dinamica acţiunilor militare. Nu puţine sunt situaţiile în care baza de operaţii se transformă în spaţiu de conflict, iar spaţiul de conflict poate deveni bază de operaţii. Existenţa şi evoluţia relaţiei mai sus menţionate au condus la apariţia unei întregi tipologii a războiului determinată de aspectul spaţial al existenţei acesteia. Astfel avem de-a face cu război terestru, război aerian, război maritim, război cosmic, război local, război regional, război mondial ş.a.

În acelaşi timp, în funcţie de amploarea spaţială a acţiunilor militare au apărut sintagme care definesc spaţiul conflictual, cum sunt teatrul de război, teatrul de acţiuni militare, zona de operaţii ş.a.

Spaţiul şi-a pus şi îşi pune amprenta asupra principiilor războiului, formelor şi procedeelor de ducere a acestuia. În acest context, sunt enunţate ca principii ale războiului:

- stabilirea scopului general al războiului revine politicii; - conexarea instrumentelor şi modalităţilor violente şi nonviolente, pentru

îndeplinirea scopurilor războiului; - coordonarea acţiunilor militare şi nonmilitare desfăşurate în timpul

războiului potrivit unui scop unic; - etapizarea în timp şi spaţiu a acţiunilor de îndeplinire a scopului general al războiului; - gradarea eforturilor de ducere a războiului, corespunzător cu dinamica sa

de evoluţie şi posibilităţilor sistemului ce a generat fenomenul; - echipotenţa componentelor războiului, inferioritatea în unul sau mai multe

domenii ale războiului conduce în mod implicit la pierderea acestuia; - surprinderea poate fi hotărâtoare în obţinerea victoriei ş.a. Principiile menţionate şi altele suportă restricţii, dar şi potenţare din partea

spaţiului, pe timpul derulării acţiunilor militare. În acelaşi context este abordată şi problematica formelor şi procedeelor de ducere a războiului.

Factorii care determină, spre exemplu, alegerea unei forme de acţiune

45

strategică sunt numeroşi, dar dintre aceştia reţinem ca fiind mai importanţi următorii: - condiţiile situaţiei strategice de ansamblu; - apartenenţa iniţiativei strategice, în acţiune; - cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor participante la acţiunile militare; - situaţia raportului de forţe pe ansamblul spaţiului de conflict şi pe direcţiile

de importanţă hotărâtoare; - scopurile urmărite ş.a. Formele de ducere a războiului suportă amendamente serioase din partea

elementelor geospaţiale. Astfel, de exemplu, ofensiva este favorizată de terenul şes, pe când apărarea suportă acelaşi amendament din partea terenului muntos şi puternic frământat. În acelaşi sens se prezintă problema procedeelor de ducere a războiului.

Periodizarea războiului este caracterizată de evoluţia confruntării procedeelor de ducere a războiului, formelor acţiunilor strategice şi desfăşurării acţiunilor militare. În acest context, acţiunea militară este conexată unor elemente de ordin strategic cum sunt obiectivele şi aliniamentele strategice. Se cunosc, astfel, denumiri ale unor operaţii strategice cum sunt: „Operaţia Moscova”, „Operaţia Stalingrad”, „Operaţia Vistula-Oder”, „Operaţia Berlin”, „Operaţia Bagdad” ş.a., care leagă desfăşurarea acţiunilor militare de obiective şi aliniamente importante de pe teritoriul unor ţări, reprezentând în acelaşi timp tot atâtea faze în evoluţia conflagraţiei.

O problematică interesantă este cea legată de spaţiul acţiunilor militare multinaţionale şi spaţiul alianţelor. În contextul geopolitic al manifestării tot mai accentuate a organizării lumii pe spaţii mari problematica spaţiului alianţelor a căpătat şi capătă o importanţă tot mai mare. Sintagmele nu sunt o creaţie exclusivă a zilelor noastre, de-a lungul istoriei existând situaţii când forţele mai multor state au acţionat într-un spaţiu comun. Aspectele sunt mult amplificate în prezent când au apărut numeroase categorii de forţe cu specific multinaţional. Un exemplu deosebit îl constituie activităţile desfăşurate de forţele O.N.U. în diferite „zone fierbinţi” ale lumii pentru implementarea, realizarea şi menţinerea păcii.

Războaiele din ultimul deceniu al secolului XX şi îndeosebi „Desert Storm” din 1992 şi „Allied Force” din 1999 precum „Iraqi Freedom” din 2003 au amplificat rolul şi importanţa spaţiului în acţiunile militare multinaţionale. Acestea au prezentat parametri specifici de manifestare, în urma cărora, din punctul de vedere al spaţiului, se pot trage câteva concluzii astfel:

- spaţiul a fost utilizat în toate formele sale de exprimare, fără restricţii deosebite; - spaţiul terestru a fost operaţionalizat şi s-a realizat infrastructura necesară ducerii

acţiunilor militare de către fiecare din părţi, în raport cu scopurile urmărite în conflict; - domeniile invizibile ale spaţiului, au fost suprasaturate de acţiuni specifice, cum

sunt cele electronice, informaţionale, informatice, psihologice, imagologice ş.a.; - fiecare dintre conflicte, s-a caracterizat printr-o folosire integrată a cel puţin

trei domenii spaţiale evidente, operaţiile „Desert Storm” şi „Iraqi Freedom” au fost folosite într-o concepţie unitară disponibilităţile spaţiului aerocosmic, uscatului şi ale spaţiului maritim, iar în operaţiunea „Allied Force”, ale spaţiului aerocosmic şi ale celui maritim;

- condiţiile pedoclimatice au afectat desfăşurarea acţiunilor militare, dar nu într-o asemenea măsură încât să deturneze îndeplinirea obiectivelor acestora;

- spaţiul terestru iugoslav, a reprezentat un argument serios (dar nu unicul) care a deturnat folosirea forţei de uscat, de 120.000 de oameni, pregătită de NATO, pentru invazie;

- în toate confruntările, spaţiul terestru şi îndeosebi infrastructura realizată,

46

au suportat distrugeri apreciabile. Problematica axată pe construcţia teoretică a unor concepte şi sintagme

mult vehiculate în domeniile geopolitic şi militar ale zilelor noastre reprezintă un alt domeniu de intense preocupări ale specialiştilor zilelor noastre.

O primă abordare este cea legată de „spaţiul de interes strategic” sintagmă construită din dorinţa de a evidenţia motivaţia îndelung manifestată de-a lungul istoriei, dar şi în prezent, de numeroase state şi exponenţi politici pentru dimensiuni spaţiale cu diverse destinaţii. Construcţia sintagmei evidenţiază asocierea a două concepte de ordin ontologic şi axiologic, rezultând unul cu totul nou, cu trimitere evidentă la praxiologia politicii şi artei militare, ale zilelor noastre.

Excursul mai dezvăluie ideea că, generic, spaţiul de interes strategic se constituie fizic din două părţi: una „tare” care este „miezul” şi care coincide cu teritoriul statal al unei ţări şi alta „fluctuantă”, „aura”, care are cuprinderea şi limitele până unde poate fi susţinut interesul (Fig. 1). „Miezul” spaţiului de interes strategic este de regulă rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice pe când „aura” are cu totul alte conotaţii.

Lucrurile se petrec oarecum asemănător şi în domeniul spaţiilor alianţelor. Ca particularitate, se poate menţiona faptul că dimensiunea „aurei spaţiale” este dată de forţa alianţei şi de gradul de convergenţă a intereselor strategice ale membrilor acesteia. Desigur, din punct de vedere geopolitic, nu putem omite importanţa liderului alianţei în ierarhizarea globală sau regională de putere.

Desigur, spaţiul de interes strategic nu surprinde numai aceste aspecte. Astfel el mai poate fi identificat cu sintagmele „spaţiul ţintă” sau „spaţiul dorinţă”, adică cu acel spaţiu care stârneşte interesul altui stat ori al unui grup de state ori a unei alianţe. În această categorie se înscriu spaţiile revendicate din punct de vedere istoric sau spaţiile bogate în resurse naturale de nivel strategic. În familia conceptuală a cărui suport fundamental se regăseşte în sintagma „spaţiul de interes strategic” au apărut o multitudine de alte forme de exprimare, care se vehiculează în mod frecvent în limbajul geopoliticii, geostrategiei şi apărării cum sunt: „acţiune multispaţială”, „axă a noului sistem mondial”, „linii de demarcaţie

47

culturală”, „linii de falie”, „zone ale lumii”, „spaţii internaţionale strategice”, „panspaţiul”, „strategie periferică”, „poduri strategice” ş.a.

Se poate astfel desprinde concluzia că paralel cu multitudinea simbolisticii de exprimare a sintagmei asistăm şi la apariţia unor noi tendinţe de abordare geopolitică şi geostrategică a conceptului, tendinţe ce sunt rezultatul firesc al noului sistem de relaţii şi a noilor echilibre de putere stabilite în lumea contemporană. În acest sens, pot fi menţionate ca fiind mai importante următoarele:

- renaşterea unor noi atitudini în relaţiile internaţionale în raport cu spaţiile de interes strategic ale lumii;

- schimbarea atitudinii în raport cu conţinutul sintagmei „spaţiu naţional”; - apariţia unor teorii, cu privire la „spaţiile de civilizaţie”; - creşterea preocupărilor lumii pentru „spaţiile internaţionale de interes”; - accentuarea preocupărilor pentru „mondializarea” spaţiului de interes strategic; - apariţia şi promovarea ideii de „gigaspaţii”, respectiv „panspaţii”, ca spaţii

de interes strategic; - reactualizarea strategiilor de realizare a „axelor” şi a „spaţiilor regionale” cu

tentă politico-militară; - manifestarea tot mai pregnantă a tendinţei de dominare a spaţiului prin

spectrul informaţional; - apariţia sau menţinerea în actualitate a unor noi spaţii strategice de interes,

care depăşesc cadrul naţionalului, cum sunt: „spaţiul terorismului”, „spaţiul rasismului”, „spaţiul drogurilor”, „spaţiul ameninţărilor cosmice” ş.a.

Este deci evident că problematica abordată în acest capitol, se constituie ca argument şi, totodată, încearcă să evidenţieze faptul că sintagma „spaţiu de interes strategic” există ca atare, este vehiculată în mediile politice şi strategice actuale. În acelaşi timp, parcursul teoretic făcut, ne conduce către o serie de concluzii, legate de rolul şi importanţa sintagmei pentru geopolitică şi polemologia zilelor noastre şi de ce nu, chiar pentru strategia militară, astfel:

- spaţiul de interes strategic, este o categorie comună, în acelaşi timp, geopoliticii, geostrategiei şi artei militare, fiecare domeniu nuanţându-i conţinutul în funcţie de obiectivele pe care le are şi metodologia folosită;

- valorizarea „spaţiului” prin asocierea „interesului”, subiectivează cadrul natural, oferind acestuia credit de participant la evenimentele lumii contemporane iar alăturarea a poziţiei de „strategic” aşează delimitarea spaţială, definită de sintagmă, într-un loc de importanţă deosebită în panoplia obiectivelor ce urmează a fi atinse de un anumit tip de acţiune umană;

- pentru fiecare domeniu al ştiinţei militare cu care vine în contact, sintagma a realizat o întreagă tipologie de spaţii specifice, aceasta asigurând o mai bună clarificare şi înţelegere a fenomenelor politice, politico-militare ori militare;

- în procesualitatea relaţiilor internaţionale, se manifestă o dinamică a spaţiilor de interes strategic, echilibrul planetar depinzând de echipolaritatea acestor spaţii;

- spaţiile de interes strategic, nu sunt imuabile, importanţa lor având un caracter relativ, „migrând” în funcţie de anumite determinări de ordin axiologic dar şi praxiologic;

- există în acelaşi timp, o ierarhizare a spaţiilor de interes strategic, valoarea fiecăruia fiind dimensionată de valoarea interesului existent ca suport;

- spaţiile de interes strategic au tendinţa de conglomerare, proprietatea găsindu-se la baza realizării alianţelor dar şi de disoluţie, în cazul ruperii acestora, ori a federaţiilor; acesta este rezultatul firesc al valorizării ori devalorizării interesului;

- din punct de vedere militar, spaţiul de interes strategic este asociat obiectivului

48

acţiunii militare, care poate fi operaţional, temporar, final, general, ş.a. Mutarea acţiunii în timp şi spaţiu, produce o suită întreagă de spaţii de interes strategic, desigur concrete. Aceasta este, în ultimă instanţă, relaţia spaţiului de interes strategic cu apărarea armată, relaţie care analizată în întreaga ei intimitate nu este deloc simplă.

BIBLIOGRAFIE Gaston Bouthoul, Războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1978 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1983 Niccolo Machiavelli, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 1999 Simion Pitea, Gheorghe Tudor, Pagini din gândirea militară universală, vol.II, Editura Militară, Bucureşti, 1985 Sun Tzî, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 1999 Unabridged Dictionary, Random House, New York, 1999 The Concise Oxford, Dictionary, Clarendon Press, Oxford, 1990 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Dictionnaire encyclopédique. Le Petit Larousse en couleurs, Rue du Montparnasse 17, Paris, 1995 Colectiv, Dicţionar de sociologie, Editura Basel, Bucureşti, 1998

49

CONFLICTELE INTERNAŢIONALE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Radu SĂGEATĂ

Les conflits internationaux dans l’âge de mondialisation „Pendant des décennies, nous avons été habitues a une autre façon de voir le monde, plus classique et plus établie, celle qui privilégie l’économie en tant que science. Ceux qui s’en réclament, qu’ils soient adeptes du libéralisme ou de tendance marxiste, assurent que tous les problèmes de la société, y compris les rivalités politiques, découlent des rivalités économiques, qu’il s’agisse de la concurrence entre les entreprises ou des contradictions entre les classes sociales. Pourtant, alors que les économistes expliquent, non sans raison, que la mondialisation de l’économie progresse et qu’elle est même complète depuis la fin de la guerre froide et de la grande compétition entre la capitalisme et communisme, comment se fait-il – et ce n’est pas la une illusion médiatique – que les conflits géopolitiques soient de plus en plus nombreux? Ainsi en Europe, depuis la disparition du Rideau de fer en 1989, une douzaine d’Etats nouveaux sont apparus, avec des revendications territoriales, et plus de la moitie d’entre eux, notamment dans l’ex Yougoslavie, se font actuellement la guerre. Or les causes de ces conflits ne relèvent que très indirectement de l’économie: les adversaires ne combattent pas pour la possession de ressources précieuses mais surtout pour des raisons nationales, chacun tenant d’autant plus a libérer son „territoire historique” que certains de ses concitoyens se trouvent sur des terres annexées par des nations rivales.”

Yves Lacoste, Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris, 1995, p. 1-2

I. Conflicte identitare În sens larg, prin conflict se înţelege o ciocnire, o contradicţie dintre două

sau mai multe direcţii de acţiune. Extrapolat în perspectivă geopolitică, direcţiile de acţiune ce generează conflictul sunt rezultatul politicii antagoniste a două sau mai multe centre de putere: state sau mai recent, organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale şi, nu de puţine ori, grupuri şi organizaţii teroriste, Rezultă astfel, o primă clasificare a conflictelor în raport de actorii care le generează: conflicte inter-statale, tradiţionale şi adesea mai uşor de gestionat dat fiind recunoaşterea calităţii de subiecţi de drept internaţional ai negociatorilor şi conflicte cu actori non-statali în care cel puţin unul şi de regulă cel mai agresiv vector conflictual este provocat de o organizaţie clădită în majoritatea cazurilor pe un fundament etnic, religios, cultural sau ideologic. Unele dintre acestea fac parte din Organizaţia Naţiunilor şi Popoarelor Nereprezentate (UNPO), organizaţie constituită la Haga în 1991 ce reuneşte circa 50 de naţiuni, în majoritatea cazurilor cu statut minoritar, cu aproximativ 100 milioane de oameni (Georgescu, I, 1998). Dintre acestea fac parte minorităţi cu suport teritorial recunoscut din punct de vedere politico-administrativ (tibetanii şi taiwanezii în China, albanezii din Kosovo sau găgăuzii din sudul Republicii Moldova), dar şi minorităţi diseminate în populaţia majoritară, cum ar fi populaţia greacă din Albania, aborigenii australieni, dar şi minoritatea maghiară din România. Organizaţia în sine se declară independentă, apolitică şi echidistantă în raport de membrii săi, principalul său scop fiind de consiliere a acestora pentru a-şi putea exprima poziţiile, nevoile şi punctele de vedere. Acestea merg de la recunoaşterea drepturilor omului la nivelul politicii centrale din statele respective, până la autodeterminare şi independenţă pentru minoritatea respectivă, fiind de cele mai multe ori orientate în direcţia autonomiei locale, prin recunoaşterea autonomiei culturale, etnice şi teritoriale. Rezultă o primă dimensiune a conflictelor: cea teritorială, în acest caz fiind vorba de conflicte identitare, cele care legitimează revendicarea de teritorii în numele unei identităţi colective. De cele mai multe ori substratul acestei identităţi este etnico-religios, dar acesta poate fi asociat cu cel

50

naţionalist-iredentist sau ideologic, generându-se astfel pan-ideile sau fundamentalismul. Numai în spaţiul ex-sovietic, prăbuşirea comunismului a însemnat începerea

luptei de reafirmare naţională a unor popoare a căror coeziune era bazată doar pe substratul politico-ideologic şi poliţienesc al unităţii lor sub stindardul roşu al valorilor comuniste. Independenţa fostelor republici unionale a fost doar un prim pas în acest sens. Desprinderea acestora de nucleul central, reprezentat de Federaţia Rusă, a determinat mutaţii radicale în geopolitica populaţiei ruse, peste 25 milioane de ruşi căpătând statut de minoritate în noile state independente. În multe situaţii statutul acestora s-a deteriorat considerabil, inexistenţa sau ineficienţa cadrului legislativ alimentându-le incertitudinile. În alte cazuri sunt victime indirecte ale războaielor, cu statut de refugiaţi – Cecenia, Abhazia sau Tadjikistan. În aceste condiţii, mişcările migratorii s-au inversat: dacă până în anii ’90, decenii de-a rândul aceştia erau motivaţi prin politica centrală să emigreze către ţinuturi îndepărtate, destrămarea imperiului a transformat Rusia într-o ţară de imigrare, privită ca un sanctuar, ca un refugiu în faţa ameninţărilor şi insecurităţii pe care o presupune statutul de minoritate în aceste state. În pofida acestor migraţii de populaţie, Federaţia Rusă continuă să rămână un conglomerat etnic, organizat după modelul fostei Uniuni Sovietice. Structurile politico-administrative în care este organizată au fost create însă pur artificial, limitele acestora separând regiuni cu populaţie compactă din punct de vedere etnic, în vreme ce în majoritatea structurilor administrative autonome, ce s-ar fi dorit constituite pe baza argumentului etnic, populaţia autohtonă deţine o pondere minoritară. Un astfel de exemplu este cazul Osetiei: Osetia de Nord are statut de republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, în vreme ce Osetia de Sud a fost integrată Georgiei, ca regiune autonomă. Ruşii şi rusofonii reprezintă totuşi peste 80% din totalul populaţiei, fiind majoritari şi în republici sau regiuni autonome, constituite pe baza identităţii etnice a populaţiilor autohtone, fapt ce explică relativa coeziune a acestora în Federaţie. Astfel, în Karelia 73% din populaţie sunt ruşi (84% sunt slavi), în Buriatia 70% sunt ruşi şi numai 24% buriaţi, iar în Iakutia populaţia rusă depăşeşte 50%, iar cea autohtonă, iakută, abia atinge o treime. Alte republici, în pofida prezenţei masive a elementului rus în mediul urban, prezintă pe ansamblu o structură mozaicată, în care nici o naţionalitate nu deţine majoritate absolută: în Tatarstan 43% sunt ruşi şi 48% sunt tătari, în Başkirstan 39% sunt ruşi, 28% tătari şi doar 21% başkiri. A treia situaţie o reprezintă republicile în care populaţia rusă este minoritară, statutul acesteia nefiind adesea reglementat printr-un cadru legislativ corespunzător (în Ciuvaşia ruşii alcătuiesc doar 26% din populaţia totală, în Republica Tuva – 30% etc.). Dată fiind şi poziţia relativ periferică a acestor republici în cadrul Federaţiei, în condiţiile unei infrastructuri de comunicaţie deficitară şi nu în ultimul rând datorită discrepanţelor economice, acestea sunt în pericolul de a fi afectate de mişcări separatiste. Dacă în Caucaz, principala regiune afectată de acţiuni secesioniste, factorii etnici şi religioşi sunt predominanţi, cu totul alta este situaţia în alte regiuni alte Federaţiei. Republica Tuva, de exemplu, de la graniţa cu Mongolia şi-a arogat dreptul de a-şi asigura singură apărarea teritoriului, iar Tatarstanul şi Başkirstanul au semnat tratate de prietenie şi cooperare cu Abhazia, ea însăşi regiune autonomă din Georgia (Boniface, P., 1999). Dacă în perioada războiului rece, statul sovietic era cel care alimenta stări conflictuale pe întregul mapamond prin sprijinirea guvernelor de orientare pro-marxistă (Cuba, Nicaragua, Angola, Etiopia, Mozambic, Libia, Vietnam, Coreea, Laos etc) în prezent Rusia, moştenitoarea sa de drept este cea care se confruntă cu astfel de

51

situaţii. O statistică a focarelor conflictuale din spaţiul ex-sovietic ce au la bază tendinţele centrifugale inventariază nu mai puţin de 176 astfel de conflicte, active sau potenţiale (Fourcher, M., 1993, p. 264).

O copie la microscară a fostului spaţiu sovietic este ex-Iugoslavia, spaţiu în care panideea slav-ortodoxă, asociată cu ideologia comunistă constituia liantul unei federaţii cu o importantă componentă catolică şi musulmană, cu populaţii ce au evoluat în condiţii social-istorice diferite şi care fac parte din sisteme geopolitice diferite.

II. Conflicte economice Tendinţele centrifugale nu afectează numai statele mari sau pe cele

multinaţionale. Alături de factorul etnico-religios, discrepanţele economice tind să devină a doua cauză generatoare de secesiune. În Italia, nordul bogat şi puternic industrializat vrea să se despartă de un sud sărac şi înapoiat din punct de vedere economic. Astfel, reprezentanţii Ligii Nordului, în frunte cu Umberto Bossi vorbesc din ce în ce mai mult despre Padania, ca nou stat în nordul Italiei, denumit astfel după numele fluviului Pad. Federalizarea Belgiei bazată pe axa de fragmentare flamando-valonă are, de asemenea, un puternic substrat economic. Deşi prin constituţia din 1831 au fost instituite două limbi oficiale (olandeza şi franceza), cu timpul, pe măsura dezvoltării industriale din Valonia, bazată pe minerit şi siderurgie şi a rolului burgheziei valone în conducerea statului, franceza s-a impus tot mai mult, devenind limba oficială a statului. Situaţia economică s-a schimbat însă radical în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când pe fondul reconversiei industriale din Valonia şi a dezvoltării infrastructurii portuare de la Marea Nordului, rolul de „locomotivă” a economiei belgiene a fost preluat de Flandra. Renaşterea economică a Flandrei a fost însoţită de o renaştere culturală, identitatea lingvistică constituind suportul pe care flamanzii şi-au clădit, mai ales după al doilea război mondial, o veritabilă conştiinţă naţională. În Spania, acordarea autonomiei pentru Ţara Bascilor şi Catalonia nu a putut opri tendinţele secesioniste manifestate în aceste regiuni. Similar, în Marea Britanie s-a conturat un conflict ce opune autorităţilor centrale, scoţienii ce militează pentru instalarea unui parlament local, situaţie deseori comparată cu cea a maghiarilor din Transilvania. Referindu-se la aceasta, Károly Gruber (1999) conchide: „Factorul care poate închide prăpastia imensă dintre realităţile acestor două extreme geografice ale Europei este tocmai sistemul nostru internaţional de globalizare, mai precis de integrare europeană. Pe de o parte ca „naţiune fără stat”, deja parte a Uniunii Europene, încearcă să-şi redefinească identitatea din ce în ce mai mult, nu atât în cadrul Regatului Unit, cât în cel al Uniunii Europene, în timp ce maghiarii din România speră să-şi îmbunătăţească statutul în cadrul României în urma aderării la Uniunea Europeană” (p. 67).

În Franţa, tendinţele separatiste au fost şi rămân marginale, dar cu toate acestea, relaţiile cu Corsica, unul dintre „buzunarele sărăciei” din această ţară, continuă să fie tensionate.

Tendinţele centrifugale cu substrat economic se manifestă deci atât în statele federale, cât şi în cele centrifugale, atât în Europa, cât şi la antipozi sau în Africa, Asia şi America Latină. În Pacific, Papua – Noua Guinee se confruntă cu posibilitatea despărţirii de uriaşul munte de cupru ce formează insula Bougainville. Dincolo de argumentele naţionaliste ale locuitorilor, este evidentă reticenţa acestora de a împărţi bogăţiile insulei cu ceilalţi locuitori, mai săraci, ai ţării. La vest, Indonezia, unul dintre focarele lumii musulmane, cu peste 200 milioane de locuitori formând circa 500 grupuri etnice şi un teritoriu fragmentat în peste 18.000 insule, ar putea suferi şi ea secesiuni în mai multe state, unele dintre ele sperând

52

să devină nişte noi „tigri asiatici”. În China, provinciile periferice, începând cu Tibetul aspiră din ce în ce mai mult la autodeterminare, iar reformele economice ar putea declanşa tendinţe separatiste. Similar este şi clivajul existent în Brazilia, între locuitorii regiunilor bogate din sudul ţării şi nordul sărac, subvenţionat în mare parte de regiunile de la sud de Rio de Janeiro. În Mexic, Nordul bogat şi relativ stabil economic este iritat de un Sud sărac, cu mulţi indieni şi puternice revolte sociale (cum este cea din Chiapas) care au un puternic substrat economic (Boniface, P., 1999).

În Africa, graniţele moştenite din perioada colonială ascund puternice clivaje etnice şi regionale. Secesiunea şi ulterior recunoaşterea Eritreei ca stat independent (1993) a deschis noi piste de secesiune În Sudan, regiunile mlăştinoase şi puţin populate din centrul ţării despart populaţia arabă şi musulmană din nord de populaţia africană (creştină şi animistă) din sud. Dar dorinţa de secesiune a celor din sud este alimentată şi de existenţa, tocmai aici, a resurselor de hidrocarburi ale ţării. Acelaşi substrat îl au şi tendinţele secesioniste manifestate în provincia Shaba (R. D. Congo) cu imense zăcăminte de minereuri neferoase.

Un alt câmp de manifestare a discrepanţelor economice la nivel local şi regional îl constituie lupta pentru resurse. Aceasta îmbracă de cele mai multe ori forma conflictelor armate ce opun state vecine prin încălcarea frontierelor internaţionale în virtutea arogării unilaterale a dreptului de gestionare a unor resurse din spaţiul transfrontalier. Conflictul iraniano-irakian (1981-1985), sau invazia irakiană din Kuwait (1991), au fost generate în primul rând de jurisdicţia asupra unor importante resurse de hidrocarburi, iar războaiele indo-pakistaneze (1947-48, 1965, 1971), dincolo de problema religioasă a Kashmirului, au vizat controlul asupra unor importante rezerve de apă din bazinul Indusului, mai ales din regiunea deşertică Thar.

III. Conflicte geostrategice Sunt conflictele ce vizează dobândirea de date geostrategice. Strâmtorile,

coastele marine, crestele şi culmile montane, pasurile montane, ambele maluri ale unui fluviu, izvoarele sau gurile de vărsare, lacurile, căile de comunicaţie sunt tot atâtea cauze ce pot duce la declanşarea unor conflicte. Vechimea acestui tip de conflicte se pierde în istorie, se pare că însuşi Războiul Troiei, unul dintre cele mai vechi războaie cunoscute, a fost un război al controlului navigaţiei prin strâmtorile ponto-egeene. Războiul Malvinelor, al înălţimilor Golan şi Lacului Tiberiada, criza Suezului sunt tot atâtea exemple de războaie pentru dobândirea de date geostrategice şi pentru controlul de spaţii geografice prin intermediul acestora. Însuşi existenţa unor state precum Singapore, sau a unor colonii ca Gibraltar, Hong Kong, Goa, a Insulelor Malvine sau Zonei Canalului Panama sunt mărturii trecute sau prezente ale luptei pentru dobândirea de date geostrategice.

Tot în categoria datelor geostrategice se înscriu şi guvernele loiale politicii duse de marile puteri. Guvernele din fostul Bloc Comunist, sau cele pro-marxiste din unele ţări latino-americane, africane sau din Asia de Sud-Est, sau cele pro-occidentale sau pro-americane din unele foste colonii britanice sau franceze dincolo de rolul pe care l-au avut în timpul războiului au constituit sau constituie importante date geostrategice pentru marile puteri aliate. De aici şi interesul acestora pentru protejarea guvernelor aliate sau pentru schimbarea celor devenite incomode. La acest capitol, se pare că americanii au cea mai bogată experienţă din lume. De la începutul secolului XX, când au devenit una dintre marile puteri mondiale, S.U.A. şi-au mărit treptat influenţa în foarte multe state ale lumii, încercând să îndepărteze orice pericol pentru propriile interese. Metodele prin care au făcut acest lucru au variat foarte mult, de la sprijinirea unor lovituri de stat,

53

sponsorizarea unor grupări separatiste sau rebele, asasinate sau sancţiuni economice, până la intervenţii militare. Tabelul I - Statele Unite ale Americii şi conflictele mondiale ale secolului XX

CARACTERISTICILE CONFLICTULUI Anul şi locul

CAUZA DESFĂŞURAREA EFECTELE 1898 Cuba

Scufundarea navei de luptă USS Maine în portul Havana

Războiul americano-hispanic

- SUA a pus stăpânire pe coloniile spaniole din Filipine şi Puerto Rico - Cuba a ajuns sub influenţa SUA. Teddy Rooseveldt şi trupele sale au avut un rol important în alungarea spaniolilor din Cuba

1901 Filipine

Mişcarea de independenţă naţională în Filipine

Trupele americane înăbuşesc mişcarea de independenţă

Filipinele – independente abia în 1946 legate de SUA printr-un tratat de prietenie şi un acord militar

1903 Panama

Panama se separă de Columbia în urma unei revoluţii îşi proclamă independenţa (3-11-1903)

SUA sprijină revoluţia panameză, navele militare americane îi împiedică pe rebeli să atace din Columbia

La 18-11-1903 noul guvern panamez concesionează perpetuu SUA folosirea şi deplina suveranitate asupra zonei Canalului Panama (inaugurat la 15-08-1914)

1912 Nicaragua

Instaurarea regimului naţionalist condus de Adolfo Diaz

Trupele SUA sprijină mişcarea de opoziţie ajutând la înlăturarea regimului naţionalist

Trupele militare a SUA rămân în Nicaragua până în 1933

1914 Haiti

Revolte locale generate de situaţia economico-socială precară

Trupele militare a SUA intervin pentru stabilizarea situaţiei

Trupele militare americane rămân în Haiti timp de 20 de ani (1914-1934)

1918 Belarus

Prin Tratatul de la Brest-Litovsk (3-03-1918) Belarus revine Germaniei (până la sfârşitul anului 1918)

SUA trimite 5000 de militari americani pentru a sprijini guvernul bielorus împotriva bolşevicilor pro-moscoviţi

Această acţiune a influenţat negativ relaţiile ruso-americane în următorii 70 de ani

1950-53 Coreea

La 17-07-1953 este proclamată Republica Coreea, care încheie la 26-01-1950 un tratat de asistenţă mutuală şi apărare cu SUA. Trupele nord-coreene invadează la 25-06-1950 Coreea de Sud

Războiul coreean. Coreea de Sud este sprijinită de o forţă ONU formată în majoritate din soldaţi americani, comandată de mareşalul D. Mac-Arthur

Războiul din Coreea a luat sfârşit prin armistiţiul de la Panmunjon (27-07-1953). Consecinţele: peste 2 milioane morţi, inclusiv 54.250 americani. Guvernul sud-coreean încheie în august 1953 un tratat privind staţionarea de trupe americane în Coreea de Sud (aflate şi astăzi pe teritoriul sud-coreean)

54

1953 Iran

Influenţa sovietică în Iran se concretizează prin înlăturarea pentru scurt timp a şahului Mohamed Reza Pahlavi Aryamehr şi instaurarea regimului prezidenţial

Lovitură de stat, sprijinită de CIA, împotriva preşedintelui Mossadegh pentru readucerea şahului Mohamed Reza Pahlavi

Ca să contracareze URSS, SUA deschide baze militare în Iran

1954 Guatemala

Guvern de orientare pro-marxistă

Lovitură de stat militară sprijinită de CIA

Acutizarea tensiunilor sociale şi escaladarea violenţei între grupările extremiste, se transformă într-un război civil de o rară cruzime soldat cu zeci de mii de victime şi sute de mii de refugiaţi în Mexic

1959 Cuba

Revoluţia cubaneză. Îndepărtarea regimului dictatorial al lui Fulgencio Batista în urma unor lupte armate declanşate în iulie 1956 de un front democratic condus de Fidel Castro

Intervenţia SUA culminează cu atacul eşuat din Golful Porcilor

Instaurarea regimului socialist cubanez. Deteriorarea şi ruperea relaţiilor cu SUA (1961) în urma naţionalizărilor iniţiate de noile autorităţi revoluţionare. Instalarea rachetelor cu rază medie de acţiune declanşează în octombrie 1962 criza cubaneză încheiată cu retragerea acestora de către N. S. Hruşciov

1965 Indonezia

Tentativă eşuată de lovitură de stat (30-09-1965) soldată cu sute de mii de victime

Preşedintele Sukarno este îndepărtat cu sprijinul SUA, de generalul Suharto

Preluarea puterii de către militari (gen. Suharto) ales preşedinte în 1968. Partidul Comunist (cel mai puternic din Asia după cel chinez) este eliminat după scena politică

1954-1975 Vietnam

Acordurile încheiate la Conferinţa internaţională de la Geneva (20-07-1954) încheie oficial războiul din Indochina, recunosc oficial suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a Vietnamului, însă scindează ţara în două părţi: Vietnamul de Nord şi Vietnamul de Sud, delimitate de paralela 17

Alegerile pentru reunificarea ţării ce urmau să aibă loc până în iulie 1956 nu au fost ţinute din cauza regimului dictatorial instaurat în sud în 1955 de gen. Ngo Dinh Diem, cu sprijinul SUA. R.D. Vietnam (sprijinită de URSS şi R.P. Chineză) aderă la ideologia comunistă şi îşi fixează ca principal obiectiv reunificarea ţării. Din 1957 se dezvoltă în Vietnamul de Sud o mişcare de guerilă

Convorbirile de pace de la Paris (1968-1973) se încheie la 27-01-1973 cu semnarea unui acord de armistiţiu, prin care se hotărăşte încetarea focului, retragerea trupelor americane şi reunificarea ţării. Forţele comuniste nord-vietnameze reiau războiul printr-o ofensivă generalizată care duce la prăbuşirea regimului gen. Nguyen Van Thieu din Vietnamul de Sud şi la cucerirea oraşului

55

împotriva regimului local filo-american cu sprijin sovietic şi nord-vietnamez (Viêt-Cong) transformată în 1960 în Frontul de Eliberare. În 1961 ia fiinţă Armata de Eliberare, iar în 1969 Guvernul Revoluţionar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud care intensifică lupta armată. În condiţiile generalizării războiului în Vietnamul de Sud, sosesc aici primele unităţi speciale ale armatei SUA, iar din 1965 trupele nord-americane participă direct la operaţiuni militare (în 1969 erau dizlocaţi în Vietnamul de Sud 542.000 soldaţi americani).

Saigon (30-04-1975) rebotezat ulterior Ho Şi Min. Războiul, soldat cu peste 2,5 milioane de morţi, se încheie cu reunificarea ţării, devenită, la 2-07-1976, stat socialist.

1965 Republica Dominicană

Instabilitate politică în urma dictaturii lui Rafael Léonidas Trujillo y Molina (1930-61)

22.000 de soldaţi ai SUA înăbuşesc revolta împotriva dictaturii militare

Instaurarea provizoriu în funcţia de preşedinte a Dr. Hector F. Garcia Goday Cáceres urmat de Dr. Joaquin Videla Balaguer Ricardo (din 1-07-1966)

1965 R.D.Congo

Poziţia strategică în interiorul Africii, dar mai ales marea bogăţie de resurse minerale şi forestiere a transformat R.D. Congo (Zaire) încă de la obţinerea independenţei (30-06-1960) într-un obiectiv geopolitic vizat de toate marile puteri

La 24-11-1965 în urma unei sângeroase lovituri de stat dată cu sprijinul SUA puterea este preluată de col. Joseph Désire Mobutu (din 1972 Mobutu Sese Seko) care conduce autoritar destinele statului

1965 – la conducerea statului Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga

1973 Chile

1970: Salvador Allende Gossens - preşedinte socialist ales prin alegeri libere

11-09-1973: lovitură de stat militară sângeroasă condusă de gen. Augusto Pinochet Ugarte cu sprijin CIA

Se încheie 46 de ani de guvernare constituţională, record absolut pentru un stat latino-american în sec. XX. Preşedintele Salvador Allende moare, puterea este preluată de gen. Augusto Pinochet (1974-1990)

1979-1990 Nicaragua

Frontul Sandinist de Eliberare Naţională, de orientare marxistă,

Opoziţia, sprijinită de SUA, porneşte ofensiva armată împotriva

Puterea este preluată de un guvern condus de Violeta Barrios de

56

sprijinit de Cuba şi URSS înlătură dictatura clanului Somo, preluând prin luptă puterea (19-07-1979). Are loc un amplu val de naţionalizări, reforme agrare radicale, este instituit un control riguros al statului în viaţa social-economică şi politică

guvernului de orientare marxistă condus de José Daniel Ortega Saavedra (1982-1990)

Chamoro, susţinută de opoziţie care iniţiază o politică liberală într-un echilibru fragil între forţele sandiniste şi cercurile de afaceri naţionale

1983 Grenada

Guvern de orientare marxistă ce iniţiază o strânsă cooperare cu Cuba lui Fidel Castro. Consiliu Militar Revoluţionar (de orientare radicală de stânga) – înlăturarea (14-10.1983), apoi asasinarea lui M. Bishop

Intervenţia militară a SUA. – 1900 puşcaşi marini americani secondaţi simbolic de unităţi din alte state caraibiene înving armata sprijinită de Cuba şi arestează guvernul condus de Alister McIntyre

Soldaţi americani rămân în insulă până în iunie 1985. Are loc o deschidere politică şi economică către SUA. Ajutorul american determină un reviriment economic al insulei

1980-1992 El Salvador

Radicalizarea forţelor de stânga pe fondul declinului economic şi al absenţei reformelor

Forţele de stânga, grupate în Frontul Farabundo Marti pentru Eliberare Naţională şi Frontul Democratic Revoluţionar trec la lupta armată deschisă împotriva autorităţilor guvernamentale sprijinite masiv de SUA

Război civil cu peste 75.000 morţi, 1 milion de refugiaţi, pagube imense, încheiat cu armistiţiul din 1-02-1992, patronat de ONU

1989 Panama

Generalul Manuel A. Noriega, comandant suprem al forţelor armate (1988-89) şi şef al statului (7 mai - 20 dec. 1989) este acuzat de magistratura americană de trafic cu droguri şi armament

Intervenţie militară americană în Panama: 26.000 de soldaţi americani atacă pentru a-l prinde pe generalul Noriega (20-12-1989)

Generalul Noriega este prins şi ulterior judecat şi condamnat în Florida (SUA)

1991 Irak

Trupele irakiene atacă şi anexează Kuwaitul (2 august, respectiv 28 august 1990). ONU cere ultimativ retragerea trupelor irakiene din Kuwait până la 15-01-1991. Rezoluţia rămâne fără răspuns.

Prin urmare, SUA, la conducerea unei coaliţii militare internaţionale declanşează Războiul Golfului (17 ian. – 28 febr. 1991)

Trupele irakiene sunt învinse, Kuwaitul este eliberat. În pofida marilor pierderi suferite în război, a revoltelor interne izbucnite (kurzi în nord, şiiţi în sud), a situaţiei economice catastrofale, Saddam Hussein reuşeşte să se menţină la putere.

1992-1995 Somalia

Regimul dictatorial al lui Mohammed Siad Barre, sprijinit de URSS, s-a

Prăbuşirea regimului lui Siad Barre duce la agravarea anarhiei şi a

Forţele militare americane nu pot restabili ordinea, însă

57

apropiat iniţial de marxism (în 1976 Somalia se declară republică socialistă), dar după izbucnirea războiului cu Etiopia (1977), în care autorităţile sovietice sprijină regimul de la Addis Abeba, Somalia se aliază cu SUA. În ianuarie 1991 forţele rebele ani-guvernamentale atacă Mogadishu şi îl izgonesc pe Siad Barre

violenţelor interne ca urmare a extinderii luptei între clanurile rivale şi a tendinţelor de secesiune a provinciilor din nord, violenţe soldate cu circa 15.000 morţi şi 30.000 răniţi). In acest context are loc intervenţia forţelor ONU de menţinere a păcii, forţe conduse de SUA

ameliorează situaţia umanitară deosebit de gravă prin împărţirea de alimente în regiunile cele mai grav afectate de foamete.

1999 Kosovo

Epurarea etnică practicată de sârbi în regiuni cu populaţie majoritar albaneză. Nerespectarea rezoluţiilor ONU de către regimul lui Miloşevici duce la atacarea Serbiei de către forţele militare NATO sub conducerea SUA

NATO atacă Federaţia Iugoslavă pentru a pune capăt epurărilor etnice practicate de sârbi

Căderea regimului condus de Slobodan Miloşevici şi judecarea acestuia de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga

2001 Afganistan

Atentatele teroriste de la 11-09-2001 revendicate de Al Qaida determină războiul împotriva terorismului dus de administraţia americană

Ca un prim pas, SUA atacă Afganistanul, condus de un guvern taliban aliat cu teroriştii

Atacurile americane duc la îndepărtarea regimului taliban şi la distrugerea unei importante părţi a infrastructurii organizaţiei Al Qaeda, însă liderul acesteia Ussama Bin Laden nu a putut fi capturat

2003 Irak

Suspiciuni împotriva regimului condus de Saddam Hussein de posesie a armelor chimice şi de legături cu organizaţia teroristă Al Qaida

Nerespectarea rezoluţiilor ONU privind controlul armamentului şi obstrucţionarea sistematică a inspecţiilor ONU determină ofensiva militară condusă de SUA menită să înlăture regimul dictatorial condus de Saddam Hussein

Trupele americane preiau puterea şi Saddam Hussein este prins şi judecat. Este instaurat un regim democratic în Irak. Violenţele cresc însă în amploare datorită fricţiunilor dintre liderii locali pe fondul prezenţei militare americane

IV. Conflicte ideologice Alături de teritoriu, resurse şi control geostrategic, ideologia a constituit de-a

lungul timpului cea de-a patra sursă majoră generatoare de conflicte. Fie că ideologia a avut un substrat cultural, fie că s-a subordonat religiei sau politicii

58

promovată de cercurile aflate la putere, conflictele ideologice s-au caracterizat printr-o mare desfăşurare de forţe, nu neapărat armate, printr-un sistem complex de alianţe, ce a depăşit cu mult cadrul strict local, reflexul lor armat fiind în cele mai multe cazuri la sute de mii de kilometri de focarul ideologic care le-a generat. Dacă secolul XX a fost marcat de războiul rece, majoritatea conflictelor locale de după 1945 fiind sprijinite militar sau numai ideologic de URSS şi SUA, căderea Cortinei de Fier şi deschiderea spre Occident a fostului Bloc Comunist, a redimensionat însuşi conceptul de „conflict ideologic”. Se apreciază tot mai adesea că secolul XXI va fi marcat de un conflict între civilizaţii, rivalităţile politice şi ideologice fiind înlocuite cu cele culturale. De ce această recrudescenţă a factorului cultural ? Pe măsură ce puterea statelor non-occidentale, a căror societăţi se sprijină pe valorile tradiţionale creşte, acestea îşi afirmă din ce în ce mai mult valorile proprii şi le resping pe cele impuse de Occident. Conflictele se vor rezuma în esenţă la conflictul dintre cultura americană de consum, ce stă la baza sentimentelor anti-americane şi valorile tradiţionale, sprijinite tot mai pregnant de noii lideri regionali. În acest context, popoarele unite prin ideologie sau de circumstanţe istorice, însă divizate de cultură se separă (cazul popoarelor din Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Bosnia) sau sunt supuse unor puternice tensiuni centrifugale (Ucraina, Nigeria, Sudan, India, Sri Lanka etc.) Ţări cu afinităţi culturale comune cooperează bine şi din punct de vedere economic şi politic. Organizaţiile internaţionale care se sprijină pe state cu trăsături culturale comune (ca Uniunea Europeană sau NATO) au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă limitele culturale. State având culturi şi instituţii similare îşi vor urmări interesele lor comune; statele democratice nu vor lupta cu alte state democratice cu care au interese comune. Cultura poate fi considerată fundamentul şi factorul generator al economiilor de succes din estul Asiei, dar şi al dificultăţilor pe care le au aceste ţări pe linia democratizării societăţii, sau al eşecului răspândirii democraţiei în ţările islamice. Henri Kissinger considera că sistemul internaţional al secolului XXI se va sprijini pe 6 mari puteri (SUA, Europa, China, Japonia, Rusia şi India) ce aparţin a 5 civilizaţii foarte diferite. Acestora li se adaugă ţările islamice, eterogene politic şi democratic, dar foarte unite prin cultură şi ideologie. Dacă unele dintre acestea au depăşit „şocul modernităţii”, al „împăcării” dintre religie şi ştiinţă, altele continuă să rămână la stadiul de teocraţii medievale, terenuri propice pentru dezvoltarea terorismului fundamentalist islamic. În aceste condiţii, fosta Cortină de Fier tinde să devină linia ce separă lumea creştină de cea islamică şi animistă. (Braudel, F., 1987). Omogenitatea şi forţa coezivă a civilizaţiilor, derivă din însuşi caracteristicile acestora:

- civilizaţiile înseamnă SPAŢII: relief, climă, hidrografie, specii de plante şi de animale; de aici decurge agricultura, creşterea animalelor, hrana, locuinţele, îmbrăcămintea, comunicaţiile, industria. Fiecare civilizaţie este legată de un spaţiu în limite aproape stabile, de o geografie particulară – civilizaţii fluviatile: egipteană (legată de Nil), preindiană (de Indus), chineză (de fluviul Galben), sumeriană, babyloneană, asiriană (de Eufrat şi Tigru); civilizaţii ale mării (talasocratice): Fenicia, Grecia, Europa de Nord; civilizaţii ale stepelor şi deşerturilor (mongolă, islamică);

- civilizaţiile sunt SOCIETĂŢI; - civilizaţiile sunt MENTALITĂŢI COLECTIVE. Religia este trăsătura cea mai

puternică, nucleul civilizaţiilor, trecutul şi prezentul acestora; - civilizaţiile sunt CONTINUITĂŢI. Orice civilizaţie presupune un trecut; un

trecut viu, o istorie.

59

De aici recrudescenţa şi intensitatea conflictelor ce au la bază diferenţele dintre civilizaţii. Fie că apar sub forma conflictelor religioase (conflictul dintre catolici şi protestanţi din Ulster, conflictul dintre sârbii ortodocşi, bosniacii musulmani şi croaţii catolici din Bosnia etc.) sau de identitate (conflictul arabo-israelian, ruso-cecen, ruso-tadjik, conflictul dintre sârbii şi albanezii din Kosovo etc.), acestea persistă vreme îndelungată şi conduc, cel mai adesea către separatism. Tabelul II – Principalele conflicte ale secolului XX

Locul Anul Caracteristicile conflictului

IDENTITARE – cu caracter etnic şi confesional ABHAZIA 1992-1993 conflict între separatiştii abhazi şi forţele guvernamentale BURUNDI 1972-1973 conflict inter-etnic între populaţiile tutsi şi hutu – peste

100.000 victime CECENIA 1991-prezent război între armata rusă şi forţele cecene, partizane

ale independenţei CIPRU 1974 lovitură de stat a Gărzii Naţionale greceşti (15-07-1974), ce

determină debarcarea de trupe turceşti ce ocupă treimea de NE a insulei (Republica Turcă a Ciprului de Nord – 1983)

CRIMEEA 1991-prezent mişcare separatistă susţinută de tătari, ostili Moscovei ERITREEA 1962-1993 mişcare de guerilă armată pentru separarea de Etiopia şi

obţinerea autonomiei şi independenţei (peste 100.000 morţi şi 500.000 refugiaţi în Etiopia); 1993 - independentă

ETIOPIA 1978-1979 mişcări secesioniste în provincia Ograden, sprijinite de Somalia

FILIPINE 1945-1954 1972-1974

tendinţe separatiste ale populaţiei din sud (Mindanao)

INDONEZIA 1975-2002 război civil datorită încorporării fostelor colonii portugheze Timor şi Dili. Acestea au format Republica Democratică a Timorului de Est, independentă la 30-05-2002

IRAK 1992 revolte ale kurzilor (în nord) şi ale şiiţilor (în sud) pe fondul puternicii crize economice de după Războiul din Golf

IRLANDA DE NORD (ULSTER)

1970-prezent conflict între majoritatea protestantă, formată din descendenţi ai scoţienilor, presbiterieni şi din englezi, protestanţi, adepţi ai identităţii britanice şi catolicii irlandezi, adepţi ai unităţii irlandeze. Este un conflict identitar, religios, social şi istoric, protestanţii afirmându-se ca descendenţi ai unor populaţii preceltice – crutinii

LIBAN 1975-1991 ciocniri între fracţiuni politice şi religioase rivale (între creştini şi musulmani – şiiţi şi suniţi, palestinieni, trupe arabe şi israeliene etc.)

MYANMAR 1948-1958 lupte inter-etnice pentru secesiunea unor provincii marginale

OSETIA DE SUD

1992-1993 mişcare separatistă cu caracter naţionalist

PALESTINA 1948-prezent Palestina – împărţită în baza hotărârii Adunării Generale ONU în două state: arab şi israelian. Nerecunoaşterea de către ţările Ligii Arabe a generat primul război arabo-israelian (1948-49) sfârşit cu ocuparea de către părţile beligerante a teritoriilor palestiniene; Organizaţia pentru Eliberare a Palestinei (OLP) – creată în 1964 – vizează crearea unui stat arab independent pe teritoriul fostei Palestine – proclamat în 1988

60

RWANDA 1959, 1991 conflict inter-etnic pentru hegemonia pe scena politică a ţării

SRI LANKA 1978-1990 război civil între comunităţile etnice singhaleză şi tamilă, ce vizează crearea unui stat independent în nord-estul insulei

SUDAN, CIAD

1991 tensiuni etnice şi confesionale între nordul arab şi islamist şi sudul negroid, creştin şi animist

TADJIKISTAN 1991-prezent război civil între islamiştii triburilor ghami, aliaţi ai ismaelienilor di Badahshan, ce se opun blocului format di populaţiile hodanji, majoritar uzbekă, populaţia kulabi, pro-rusă şi etniile regiunii Kurgan-Tiube

TIBET 1950-1959 mişcare separatistă cu caracter religios TRANSNISTRIA 1992 conflict între separatiştii rusofoni, orientaţi către Moscova

şi naţionaliştii moldoveni, partizani ai unirii cu România ŢARA BASCILOR

1959-prezent mişcare separatistă de tip marxist, cu caracter terorist, ce reuneşte provinciile basce din Spania

IDENTITARE – războaie pentru independenţă 1962-1975 Mozambic - Portugalia 1961-1975 Angola - Portugalia 1959-1974 Guineea Bissau - Portugalia 1954-1962 Algeria – Franţa 1960-1971 Zair (R.D. Congo) – Belgia 1952-1963 Kenya – Marea Britanie 1968 Ciad – Franţa 1966-1990 Namibia – Republica Africa de Sud 1946-1947 Palestina – Marea Britanie 1946-1954 Indochina (Cambodgia, Laos, Vietnam) – Franţa 1945-1950 Indonezia - Olanda

1948-1963 Malaysia – Marea Britanie ECONOMICE

1948-1952 1981-1990

Columbia Conflicte interne

2002-2003 Argentina 1981-1988 Iran - Irak 1990 Irak - Kuwait 1995-1998 Peru - Ecuador

Conflicte de graniţe legate de resurse

1963 Maroc - Algeria 1947-1948, 1965, 1971

India – Pakistan

1992-1993 Armenia – Azerbaidjan 1978-1979 Tanzania – Uganda 1969 Honduras – El Salvador 1957 Nicaragua - Honduras 1979-1989 Afganistan – URSS 1962 India – China 1971 India – Bangladesh 1979 China - Vietnam

Conflicte de graniţe cu suport mixt (etnic şi economic)

1969 China - URSS GEOSTRATEGICE

1956 Egipt – Marea Britanie, Franţa, Israel (criza Suezului) 1967-prezent Israel – Siria (Platoul Golan)

1982 Argentina – Marea Britanie (Insulele Falkland)

61

IDEOLOGICE 1946-1949 Grecia 1950-1953 Coreea* 1959 Cuba* 1954-1965 Vietnam* 1953 Iran* 1979-1990 Nicaragua* 1967-1980 Zimbabwe 1945-1992 Republica Sud Africană

*conflicte locale generate de „războiul rece”

1961-1990 China - URSS V. Internaţionalizarea conflictelor şi „actorii nestatali” Gilles Dorronsoro afirma că tendinţa generală pe termen lung în cadrul

conflictelor internaţionale contemporane este legată de „influenţa din ce în ce mai mare a constrângerilor şi resurselor internaţionale care determină în mod relativ strâns şansele de succes ale actorilor nestatali” (p. 135-138). Dar ce presupun aceşti „actori nestatali”? Câteva exemple sunt edificatoare: valul terorist îndreptat împotriva intereselor occidentale de către Ussama Bin Laden şi Al Qaeda, ce a culminat cu atentatele teroriste din 11 septembrie 2001; atentatele GIA (Grupul Islamist Armat) din Franţa, cele ale IRA (Armata Republicană Irlandeză) în Irlanda de Nord, cele ale ETA („Ţara Bascilor şi Libertatea”), luptele purtate de PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) împotriva Turciei sau lupta bandelor armate ale lui Mohamed Farah Aideed în Somalia, împotriva trupelor Naţiunilor Unite. Toate acestea îmbină forţa şi violenţa armată cu alte mijloace: informarea (dezinformarea) şi propaganda, diplomaţia, programele politice, religioase, sociale şi economice. Acestea au un rol mult mai important decât în cazul unui război convenţional, definind un nou tip de conflict: războiul imagologic. După David Tucker (2001) acesta reprezintă o „luptă strategică şi tactică ce are drept obiectiv obţinerea unui sprijin popular pentru cauza sa, atât la nivel intern cât şi internaţional” (Freedom in the World. The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Freedom House, 1998-1999). „Actorii nestatali”, potenţiali factori generatori de insecuritate, identificaţi în organizaţii teroriste şi separatiste, fac ca într-o lume globalizată nici un stat sau teritoriu să nu fie izolat şi să nu se poată considera imun. Prin urmare, a apăra în acelaşi timp globalizarea economică şi izolarea politică, reprezintă un nonsens.

Enumerarea principalelor conflicte armate ale secolului XX (Tabelul II) arată că războaiele convenţionale sunt încă departe de a se fi sfârşit. Dar capătă tot mai multă importanţă alte tipuri de conflicte care reprezintă faţa actuală a globalizării armate la care asistăm: conflicte difuze, fără declaraţie formală de război, cu combatanţi stranii, armament lejer, acţiuni discontinui şi mai ales cu populaţia civilă ca principală victimă, se profilează tot mai mult, mai ales în ţările Lumii a Treia, cu tăcerea complice sau cu intervenţii selective din partea marilor puteri, în funcţie de interesele lor geostrategice. Răpirile şi asasinatele realizate în „locuri uitate” de către unele grupări de luptători de guerilă de ale căror nume abia se cunosc, atentatele cu maşini capcană sau chiar pietrele aruncate împotriva tancurilor şi forţelor de ordine, constituie paradoxurile unei lumi fără războaie oficiale, dar unde senzaţia de nesiguranţă şi haos este evidentă.

Deşi este unanim recunoscut faptul că democraţia şi respectarea drepturilor omului reprezintă unica şansă pentru evitarea violenţei şi a războaielor şi pentru facilitarea comerţului şi a bunăstării materiale, totuşi comunitatea internaţională nu a

62

reuşit nici până în prezent să impună semnarea unei interdicţii mondiale a armelor de calibru mic sau să înfiinţeze o Curte penală internaţională permanentă, iar numărul actelor de piraterie navală este în continuă creştere (1382 în intervalul 1991-1999).

Pe lângă aceste scenarii în care se experimentează latura obscură a globalizării, atentatele de la New York, Washington şi Madrid au confirmat faptul că şi marile metropole, cele care coordonează vectorii globalizării, reprezintă spaţii vulnerabile. După Ricardo Méndez, profesor la catedra de geografie umană a Universităţii Complutense din Madrid, conceptele de „topofilie” şi „topofobie”, folosite pentru a desemna sentimentele de identificare şi adeziune sau de respingere şi aversiune pe care le provoacă anumite spaţii prin caracteristicile lor mentale sau simbolice, găsesc în aceste manifestări, un exponent tragic. Intervenţia puterilor occidentale în virtutea dreptului internaţional şi a principiilor morale este generată, în cele mai multe cazuri, mai curând de propriile lor interese strategice şi de retorica politico-diplomatică destinată opiniilor publice, în vederea legitimizării operaţiunilor purtate, decât de voinţa reală de a acţiona în numele drepturilor omului sau al dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar. Supralicitarea acestui mod de abordare a stărilor conflictuale generează apariţia unor curente de opinie radicale concretizate în acţiuni extremiste, ostile globalizării, ce văd în acest fenomen sursa tuturor relelor: globalizarea economiei şi a comerţului internaţional produce şomaj, duce la exploatarea copiilor ca forţă de muncă, creează distrugeri mediului înconjurător, este principalul vinovat pentru expansiunea culturală a vestului în dauna patrimoniului cultural local, tradiţional, are efecte asupra exploatării femeii, produce sărăcie, subminează democraţia, slăbeşte biserica, distruge sistemul de învăţământ şi calitatea educaţiei, duce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, contribuie la creşterea inegalităţilor de venit etc. BIBLIOGRAFIE Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor, în Timpul în 7 zile, 26 ianuarie – 1 februarie Braudel, F. (1987), Grammaire des civilisations, I-II, Les Editions Arthaud, Paris Chauprade, A., Thual, Fr. (2003), Dicţionar de geopolitică. State, concepte, autori, Grupul editorial Corint, Bucureşti Fourcher, M. (coord.) (1993), Fragments d' Europe, Fayard, Paris Georgescu, I. (1998), Drepturile naţiunilor nereprezentate nu înseamnă modificarea frontierelor, în Curentul, 10 septembrie Gruber, K. (1999), Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest - europene şi central-est-europene, în Altera, 11, Târgu Mureş, p. 54-75 Kissinger, H. (1998), Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris McLean (coord) (2001), Oxford. Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti Popa D.M., Matei, H. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane, Ed. Iri, Bucureşti Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Ed. Top Form, Bucureşti Simion, T. (2000), Geoeconomia Terrei, Ed. Sfinx, Târgovişte Tucker, D. (2001), Evoluţia conflictelor neconvenţionale, în vol. Puteri şi influenţe, Beaumarchais Center for International Reseach, Ed. Corint, Bucureşti, p. 150-155

63

SURSELE DE CONFLICT ALE SECOLULUI XXI

Eugen ZAINEA

Studiul atent al istoriei cu toate dedesubturile ei ne permite să tragem concluzia că toate conflictele importante înregistrate de-a lungul timpurilor, de la cele despre care avem dovezi indirecte dinspre zorii civilizaţiei umane în formare şi până la marile măceluri mondiale înregistrate în ultimul secol al mileniului precedent (şi trebuie să spunem că inclusiv evenimentele din acest început de secol şi mileniu ce pot fi încadrate în această categorie - atacurile de la 11 septembrie 2001, războiul din Afganistan, al doilea război din Irak-nu fac excepţie) au avut, dincolo de motivaţiile imediate (mai exact, de cele afişate de cei care le-au declanşat, cu scopul de a prezenta propriilor popoare o explicaţie şi o scuză plauzibile - sau “un pretext birocratic convenabil”, cum a căutat să justifice adjunctul Secretarului de Stat al Apărării al SUA, dl. Paul Wolfowitz, pretextul ridicol al armelor de distrugere în masă, pe care şi-au bazat Statele Unite invazia din Irak-) cauze reale, adeseori bine camuflate de ochii contemporanilor. Indiferent de explicaţiile pe care au căutat, la vremea respectivă, politicienii să le invoce, ca şi de teoriile cu care mulţi politologi caută şi astăzi să aştearnă perdele de ceaţă peste adevărurile crude şi acuzatoare ale istoriei, conflictele, de la cele mai mici şi până la cele planetare îşi au rădăcina în dorinţa grupurilor de interese şi de putere de a-şi asigura dominaţia asupra unor spaţii (şi, ca urmare firească, resurse şi populaţii) cât mai vaste, care să le asigure predominanţa (sau, măcar, o poziţie cât mai favorabilă) asupra altor grupuri de interese şi de putere şi, pe cât posibil, să le garanteze perpetuarea acestei predominanţe sau poziţii.

Factori de influenţă pentru conflictele secolului XXI Pe măsura trecerii timpului, apar şi se manifestă factori care, fără a modifica

semnificativ această regulă, dau naştere unor condiţii care favorizează aceste tendinţe, accelerează procesul de acaparare a zonelor de dominaţie (şi de coagulare a grupurilor din ce în ce mai largi de interese create prin alăturarea de cei puternici a clienţilor, care doresc să se înfrupte, cât de cât, din beneficiile supremaţiei vremelnice), dau naştere unor noi surse şi direcţii de conflict şi, nu în ultimul rând, schimbă ierarhiile locale, regionale sau planetare ale puterilor cu veleităţi de stăpâni şi tipul de comportament al acestora, ca şi componenţa grupurilor clientelare.

Unul dintre elementele fundamentale de influenţă, care a modelat nu numai tipul de comportament, dar şi metodele şi instrumentele de instaurare, impunere, menţinere a dominaţiei, cu tendinţa de eternizare a acesteia, l-a constituit apariţia şi extinderea, până în final la scară planetară, a fenomenului denumit globalizare. Acesta nu poate fi separat de factorii care l-au născut şi au favorizat extinderea sa rapidă şi care îl influenţează (unii dintre ei într-un mod nefast):

- progresul fără precedent al cunoaşterii şi străpungerile în diferitele ramuri ale ştiinţei, cu deosebire în fizică (inclusiv în fizica atomică şi subatomică), chimie (inclusiv în chimia aplicată, a materialelor cu proprietăţi din ce în ce mai fantastice), genetică, ce au generat o adevărată revoluţie a tehnologiilor, care este permanent accelerată într-un veritabil fenomen de avalanşă de evoluţia descoperirilor ştiinţifice, pe care, la rândul ei le favorizează şi accelerează;

- creşterea fabuloasă a productivităţilor, în principal în activităţile industriale şi,

64

în special, în ramurile industriilor prelucrătoare, de natură să dea naştere unei abundenţe fără precedent de produse, care exercită însă o presiune uriaşă asupra consumatorilor, forţând dezvoltarea pieţelor comerciale, extensiv şi, nu în ultimul rând, intensiv, transformând prea adeseori omul şi colectivităţile în sclavi ai consumului;

- ca urmare, creşterea vitezei de înnoire a produselor, menită nu numai să satisfacă cerinţe din ce în ce mai exigente, ci şi să menţină şi accentueze presiunea asupra consumatorului (confirmând pe deplin analiza şi diagnosticul puse la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 de filosoful postmarxist Herbert Marcuse) (1);

- creşterea, evident nelineară, a necesarului de materii prime şi materiale, ca şi a cererii de energie, necesare pentru a susţine această explozie a producţiei, dar şi a consumului (din ce în ce mai vast şi din ce în ce mai pretenţios) care să o absoarbă, fenomen ce, este adevărat că s-a manifestat de la începuturile revoluţiei industriale, dar lent, însă a devenit de-a dreptul exploziv, cu o rată permanent în creştere după anii ’60, ceea ce a creat o presiune insuportabilă asupra resurselor planetare, limitate şi care, la unele categorii, au început deja să fie depăşite încă din anii ’80, ceea ce pune din ce în ce mai serios sub semnul întrebării viitorul dezvoltării după anul 2050;

- conflictul din ce în ce mai grav şi pe cale să devină ireconciliabil, între om şi natură, în care componentei anterioare i se adaugă una, încă şi mai gravă şi mai ameninţătoare, legată de degradarea din ce în ce mai evidentă şi cu consecinţe din ce în ce mai concrete pentru omenire a mediului prin poluarea cu deşeurile activităţilor industriale şi agricole precum şi cu cele ale modului de viaţă şi ale tipului de civilizaţie către care, tocmai prin globalizare, mase din ce în ce mai mari de locuitori ai planetei tind sau pentru care sunt obligaţi să opteze, element care, în opinia noastră, reprezintă la acest moment, prin apropierea periculoasă de un prag de ireversibilitate, cea mai gravă problemă a omenirii şi o ameninţare care, neluată în seamă şi nerezolvată adecvat, poate pune în pericol însăşi supravieţuirea oamenilor pe această planetă, posibil chiar înaintea sfârşitului acestui prim secol al mileniului în care tocmai am păşit;

- creşterea permanentă şi, în continuare, cu o rată exagerată, a populaţiei planetei, care crează, la rândul ei, o presiune din ce în ce mai mare asupra echilibrelor tot mai fragile ale sistemelor naturale care asigură existenţa vieţii pe pământ, aducând cu ea acutizarea problemei acoperirii necesarului de hrană, apă, energie, materii prime şi, nu în ultimul rând, din păcate, de aer respirabil;

- revoluţia în transporturi, în tehnica de calcul şi în comunicaţii, care echivalează, în anumite privinţe, cu reducerea dimensiunilor lumii locuite;

- evoluţia periculoasă a sistemelor de arme, sub influenţa tehnologiilor de vârf nefericit manipulate şi aplicate, care nu numai că duce (asistăm deja la acest fenomen) la posibilitatea apariţiei (doar temporare, după părerea noastră, lucru care a fost demonstrat deja de istoria postbelică în cazul bombei atomice, a bombei cu hidrogen şi a sistemelor de rachete) la grave rupturi în echilibrul de forţe planetare care favorizează aroganţa de mare putere şi aventurismul unor conducători iresponsabili, dar, combinat cu factorii anterior prezentaţi, permite, practic, accesul la oricare dintre aceste sisteme de arme al oricui dispune de resursele financiare necesare pentru a şi-l fabrica sau achiziţiona de pe pieţele globalizate, inclusiv al unor persoane particulare, grupuri de influenţă diverse sau chiar criminale, oganizaţii cu interese dintre cele mai nebănuite şi dispuse, pentru a şi le materializa, să recurgă la orice mijloace, inclusiv la şantajul ori ameninţarea cu ele sau chiar la folosirea lor

65

efectivă, ceea ce modifică substanţial paradigma clasică a conflictelor şi a dat naştere unui gen de conflicte, cele asimetrice, cu un potenţial din ce în ce mai mare, mai grav şi mai universal de manifestare şi de dezvoltare şi care, după părerea noastră, vor constitui marea problemă a acestui secol, cu atât mai mult cu cât cinismul marilor puteri nu le va împiedica în viitor (după cum nu le-a împiedicat în trecut) să manipuleze astfel de interese, persoane şi grupuri şi să le folosească, la nevoie, agresivitatea, pentru a-şi atinge propriile interese meschine, fără a-şi asuma în faţa opiniei publice proprii sau mondiale în mod direct şi deschis responsabilităţile.

În afara tuturor acestor elemente, tocmai datorită globalizării, s-a amplificat fără precedent în istorie un factor, sărăcia, care a fost totdeauna prezent, dar niciodată ca în aceste momente nu a avut o asemenea amploare şi, mai ales, nu a ieşit în evidenţă cu atâta pregnanţă prin comparaţie şi opoziţie cu bogăţia nemăsurată acumulată în acelaşi timp, foarte ades pe aceleaşi spaţii şi, din nefericire, tocmai pe seama uriaşei sărăcii care creşte fără încetare şi, din păcate, fără perspective de a fi măcar stopată, dacă nu eradicată, dând naştere, după părerea noastră, celei mai grave asimetrii a acestei epoci, alături de opoziţia dintre om şi natură şi fiind, alături de aceasta, pe cale să devină izvorul principal al conflictelor asimetrice care abia au început să zguduie şi să îngrijoreze lumea în acest debut de mileniu, dar care, ne temem, vor deveni din ce în ce mai dese, mai teribile şi mai devastatoare.

Tipurile de conflicte ale secolului XXI Iată de ce, suntem de părere că tabloul conflictelor secolului XXI va fi cel pe

care vom încerca să-l sintetizăm în cele ce urmează. A. CONFLICTELE OM/OM

CONFLICTELE ÎNTRE SĂRACI ŞI BOGAŢI 1.1. Conflictele între ţările sărace şi ţările bogate 1.2. Conflictele între săraci şi bogaţi în graniţele naţionale

CONFLICTELE PENTRU RESURSE NATURALE PRELUCRABILE 1.3. Conflictele pentru resursele de energie fosilă 1.4. Conflictele pentru alte resurse minerale

CONFLICTELE PENTRU RESURSE NATURALE DE CONSUM 1.5. Conflictele pentru hrană 1.6. Conflictele pentru apă

CONFLICTELE PENTRU PIEŢE DE DESFACERE V. CONFLICTELE PENTRU CONTROLUL CĂILOR DE ACCES CĂTRE

RESURSE SAU PIEŢE DE DESFACERE VI. CONFLICTELE PENTRU ZONE STRATEGICE DE IMPORTANŢĂ

DEOSEBITĂ B. CONFLICTELE OM/NATURĂ

I. AGRESIUNI ASUPRA PĂMÂNTULUI II. AGRESIUNI ASUPRA PĂDURILOR III. AGRESIUNI ASUPRA APELOR IV. AGRESIUNI ASUPRA ATMOSFEREI V. AGRESIUNI COMBINATE, CU EFECTE COMPLEXE

Precizăm că am inclus în acest tablou categoria de conflicte om/natură nu numai fiindcă, precum spuneam anterior, suntem de părere că acestea reprezintă, alături de opoziţia dintre sărăcie şi bogăţie cea mai gravă asimetrie a epocii actuale, ci şi pentru motivul extrem de serios că, în acest conflict, natura, agresată dincolo de limitele care-i permit să-şi asigure echilibrele, furnizează civilizaţiei

66

noastre (aşa cum o înţelegem noi la ora actuală) replici din ce în ce mai dese şi de amplitudine crescândă la fel de nelinear pe cât de nelineare sunt consecinţele acţiunii noastre asupra ei, cu efecte care au ajuns de natură a ne pune pe gânduri şi obligă factorii de decizie ai planetei la măsuri rapide şi energice de protecţie a mediului, câtă vreme modificările provocate acestuia nu devin ireversibile. Acest tip de conflict este cel mai asimetric dintre toate, pentru că opune omului un adversar efectiv invizibil, în faţa căruia nu mai prezintă valoare nici cele mai noi generaţii de sisteme de arme, nici mulţimea de armate convenţionale care ar putea fi mobilizate, de care statele nu se pot proteja (precum împotriva terorismului) prin securizarea graniţelor şi controlul riguros al circulaţiei transfrontaliere a persoanelor (totuşi, componentă fundamentală a globalizării). Este un tip de conflict pentru care omenirea nu pare a avea pregătită (şi nici nu se poate concepe, de fapt…) o strategie de protejare, alta decât reconcilierea cu mediul, pentru refacerea echilibrelor grav periclitate.

Considerăm că mai sunt necesare câteva precizări, pentru a elimina eventualele nelămuriri ale acelor cititori care vor fi surprinşi neregăsind în acest tablou, enunţate ca atare, conflictele cărora li se atribuie, de regulă, de către politologi şi mare parte a presei, caracterul de „etnice”, (cum a fost seria de conflicte din fosta Iugoslavie, ori cum au fost catalogate cele din Ruanda şi Burundi, etc.) sau conflictele care sunt incluse în categoria celor de tip efectiv geopolitic (cum ar putea fi clasificate, la prima vedere, conflictele care dăinuie de zeci de ani în Angola, sau care mocnesc şi se reaprind, din când în când în Zimbabwe). O categorie aparte de astfel de conflicte, cărora li se poate atribui un caracter mixt, deopotrivă etnic şi geopolitic, o constituie conflictele de tipul celor din Cecenia, Afganistan, cel care este pe cale să izbucnească cu mare violenţă în Georgia şi altele care ar putea fi citate în acest sens.

Opinia noastră este că nu există, cu adevărat, conflicte care să aibă cauze preponderent etnice sau geopolitice. Conflictele de acest tip sunt, într-o proporţie covârşitoare, instigate şi întreţinute din afară, tocmai pentru că se află în zone de interes economic şi strategic maxim. Într-o lume globalizată, în care informaţia circulă aproape instantaneu, în ciuda metodelor perfecţionate şi a uriaşelor posibilităţi de manipulare a ei în mase, în special prin intermediul televiziunii, ar fi, totuşi, un veritabil dezastru de imagine pentru acei lideri mondiali şi acele guverne care şi-ar asuma deschis declanşarea unor războaie, invazii etc. pentru împărţirea zonelor de influenţă, pentru dominaţie planetară, pentru controlul resurselor strategice. De aceea, adevăratele intenţii şi motive pentru care sunt provocate conflictele trebuie mascate cât mai abil în spatele unor justificări acceptabile (cel puţin pe moment) de opinia publică din ţările interesate, ca şi de opinia publică mondială. Astfel au luat naştere „intervenţiile umanitare”, justificate prin apărarea „drepturilor omului” în zone în care acestea ar fi în pericol din motive diverse, dintre care cele mai utilizate în ultimul deceniu au fost tocmai cele legate de o pretinsă „purificare etnică” (astfel au fost motivate intervenţiile din spaţiul fostei Iugoslavii, în Bosnia şi în Kosovo, intervenţii despre care orice analist onest va fi nevoit să recunoască faptul că au creat mult mai multe probleme decât au rezolvat, generând valuri reale de purificare etnică şi lăsând în urmă focare veritabile de conflict care vor dăinui decenii şi accentuând, atunci când nu au creat-o efectiv, ura interetnică). Realitatea este că astfel de conflicte sunt create şi întreţinute artificial de una sau alta dintre marile puteri, tocmai pentru că zona de manifestare este una de mare interes fie economic, fie strategic. Şi, pentru a nu fi acuzaţi de emiterea de teze fără acoperire, vom da câteva exemple concrete, din care va rezulta că ne bazăm nu pe

67

ipoteze speculative, ci pe realităţi palpabile, pe fapte şi pe date de necontestat. Astfel, referindu-ne la conflictul din Angola, vechi de peste un sfert de secol,

între guvern şi forţele rebele UNITA, vom prezenta cititorului adevărul despre acest conflict şi modul real în care a apărut, ca şi motivaţia pe cât de concretă, pe atât de cinică pentru care este întreţinut. Şi o vom face nu cu bănuielile sau supoziţiile noastre, ci citând date dintr-un raport de maximă seriozitate, al unei surse mai presus de orice suspiciune sau comentariu răuvoitor: Report on the World Social Situation 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, New York, 2001 (2). Pentru început, să spunem că pune foarte serios pe gânduri tulburătoarea informaţie pe care ne-o oferă acest document (pag. 232), potrivit căreia, după încetarea războiului rece, numărul conflictelor a crescut. Între 1989-1997, au existat 103 astfel de conflicte, în 69 de locaţii, dintre care 33 erau active în anul 1997, 27 în anul 1998 şi 36 în anul 1999! Totodată, în perioada 1989-1999, o treime dintre statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost implicate în cel puţin un conflict! Una dintre caracteristicile stranii şi tragice, totodată, ale acestor conflicte este prezentată de aceeaşi sursă (pag 233): dacă în prima jumătate a secolului XX, victimele civile reprezentau 50% dintre victimele totale, în anii ’60 procentul a crescut la 63%, în anii ’80 la 74%, pentru ca în anii ’90 să depăşească şi acest uriaş procent. Mai mult de 4 milioane de oameni au fost ucişi în conflicte în lume după căderea Zidului Berlinului. Şi pentru a reveni la exemplul, foarte semnificativ al Angolei (şi nu numai!), să cităm din Raportul deja menţionat: „În unele ţări din Africa Sub-Sahariană, luptele pentru controlul resurselor naturale, precum diamantele şi aurul, se împletesc cu ambiţiile politice, ceea ce conduce la creşterea nivelului şi a intensităţii conflictelor armate. De exemplu, în Angola, mişcarea rebelă UNITA controlează o parte substanţială din producţia de diamante. Veniturile din vânzarea producţiei de diamante, estimate la 3,7 miliarde de dolari între 1992 şi 1998 au permis UNITA să-şi întreţină forţele armate. De cealaltă parte, guvernul angolez îşi finanţează efortul de război în principal din concesiunile pentru câmpurile de petrol, pe care le-a acordat companiilor multinaţionale. În Republica Democratică Congo, un număr de factori complecşi, între care dorinţa de a obţine o parte din bogăţiile în minerale ale ţării, în special diamante şi aur, au împins şase state din regiune în lupta pentru sau împotriva guvernului. În Sierra Leone, controlul minelor de diamante de către RUF a fost o sursă de putere şi de bogăţie pentru mişcarea rebelă. Rebelii au obţinut arme prin vânzarea de diamante şi au plătit în diamante soldaţii liberieni care au luptat de partea lor.”(pag. 234). Să adăugăm că acelaşi Raport menţionează că în lume se află în circulaţie (exploatare) circa 500 de milioane de arme uşoare. Dintre acestea, cel puţin 7 milioane se află în Africa de Vest, unde, în cei 10 ani de după 1990, la care se referă documentul, se apreciază că au ucis peste 2 milioane de oameni, dintre care mai mult de 70% femei şi copii (pag. 234). Ori, este cazul să spunem că, cel puţin din câte cunoaştem, nici una dintre ţările din vestul Africii, citate sau nu, nu este producătoare de arme uşoare sau grele. Sumele fabuloase menţionate de Raport (sau pe care acesta ne lasă doar să le bănuim), care reprezintă doar o infimă parte din valoarea uriaşă a comerţului mondial anual cu arme sunt dirijate către un număr nu foarte mare de giganţi multinaţionali producători de arme, beneficiile fiind centralizate într-un număr încă şi mai mic (de fapt, cu mult mai mic, ce nu depăşeşte cu mult degetele de la o mână!) de state, care sunt marile puteri economice şi militare ale lumii, în frunte cu Statele Unite, care îşi rezervă partea leului din acest comerţ, pe cât de înfloritor şi de bănos, pe atât de

68

imoral. Şi nu trebuie să uităm că statele sărace ale lumii (pentru că toate ţările citate şi marea majoritate a celorlalte câteva zeci, antrenate în conflicte, se numără printre cele mai sărace ale lumii) îşi procură, după cum am văzut, fondurile pentru achiziţia de arme înstrăinându-şi bogăţiile naturale tot transnaţionalelor, miliardele şi zecile de miliarde de dolari adunându-se şi de această dată, practic, în aceleaşi ţări, care se aleg cu un dublu profit din multitudinea de tragedii care se petrec în special în lumea a treia, în vreme ce popoarele ţărilor citate se zbat, în cea mai mare parte, într-o cruntă mizerie (Angola-500$ Produs Intern Brut pe cap de locuitor, Republica Democratică Congo-80$ Produs Intern Brut pe cap de locuitor, Sierra Leone-140$ Produs Intern Brut pe cap de locuitor, toate fiind cifre din anul 2001). (3)

Din analiza tuturor acestor tipuri de conflicte care, credem noi, vor zgudui planeta în acest secol, prin identificarea modului previzibil şi a spaţiului de manifestare, vom pune în evidenţă implicit geopolitica fiecăruia dintre ele, în final urmând a fi în măsură să prezentăm harta globală a conflictelor acestui prim secol al mileniului şi condiţionările lor geopolitice.

CONFLICTELE ÎNTRE SĂRACI ŞI BOGAŢI Din motive pe care le-am enunţat în prima parte a acestui studiu, dar pe care

le vom demonstra cu date extrem de riguroase, din cele mai serioase şi autorizate surse, acumularea din ce în ce mai accentuată de bogăţie în unele zone ale lumii, în contrast flagrant şi scandalos cu o acumulare încă şi mai pronunţată a sărăciei ameninţă să reprezinte izvorul unora dintre cele mai grave şi devastatoare conflicte ale secolului XXI şi aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum va rezulta din datele pe care le vom prezenta, polarizarea bogăţiei, respectiv a sărăciei este un fenomen care se agravează cu trecerea timpului şi pe care globalizarea îl favorizează, el fiind din ce în ce mai evident de la declanşarea acesteia şi devenind, după cum se va vedea, o caracteristică universală după anul marii rupturi de sistem din 1989.

Polarizarea lumii este cu atât mai gravă cu cât este un fenomen cu două componente. După cum se vor convinge cititorii din lectura datelor pe care le vom prezenta în continuarea acestui studiu, una dintre componente este cea a polarizării tot mai pronunţate a lumii în state bogate şi state sărace, iar cealaltă este cea a polarizării bogăţiei, respectiv a sărăciei, de asemenea accentuată cu trecerea timpului, în graniţele celor mai multe state. Efectul final este cu atât mai grav cu cât cele două componente acţionează simultan şi se însumează, la ambele extremităţi ale spectrului, astfel încât bogaţii ţărilor bogate beneficiază de o bogăţie nemăsurată, pe când săracii din ţările sărace abia îşi duc zilele. Clasa bogaţilor lumii este sporită numeric de bogaţii din ţările sărace, în timp ce cea a săracilor este sporită numeric de săracii din ţările bogate, rezultând un tablou dezgustător care, dincolo de strălucirea reclamelor, a vitrinelor, a petrecerilor, a vieţii de zi şi de noapte a marilor metropole în care privilegiaţii îşi afişează opulenţa, înfăţişează o veritabilă junglă, în care cei puternici îi strivesc fără milă pe cei slabi (chiar termenul de darwinism social utilizat de unii comentatori ai fenomenului find o palidă reflectare a realităţii), mai degrabă decât imaginea unei societăţi în care să domnească cu adevărat ceea ce este considerat, de regulă, a fi expresia civilizaţiei de tip occidental.

După cum am arătat, conflictul dintre bogaţi şi săraci are, la rândul lui două componente, pe care le vom prezenta pe fiecare în parte, în final trecând în revistă consecinţele de maximă gravitate ale însumării efectelor acestora.

69

Conflictul ţări bogate/ţări sărace Pentru a nu fi acuzaţi că teoretizăm şi că ne hazardăm în afirmaţii fără

acoperire, vom porni tratarea acestui subiect de la analiza unui set de date sintetice, care permit evaluarea evoluţiei bogăţiei şi a sărăciei, precum şi a polarizării lor pe glob în ultimele două decenii, date prezentate în Tab. 1.

Tab. 1 Grupul de ţări sau regiunea geografică

Produsul Intern Brut (Milioane $)

1980

Ponderea

(%) 1980

Produsul Intern Brut (Milioane $)

1998

Ponderea

(%) 1998

Produsul Intern Brut (Milioane $)

2001

Ponderea

(%) 2001

Ansamblul lumii 10.960.147 100 28.736.978 100 31.400.000 100 Ţările cele mai

sărace 811.234 7,4 1.880.673 6,5 1.069.000 3,4

Ţări cu dezvoltare medie 2.322.822 21,2 4.312.567 15,0 4.957.000 15,8

Ţări cu dezvoltare medie, venituri

inferioare 1.158.543 10,6 1.477.327 5,1 2.672.000 8,5

Ţări cu dezvoltare medie, venituri

superioare 1.164.279 10,6 2.838.231 9,9 2.291 7,3

Ţări sărace şi mediu dezvoltate 3.137.067 28,6 6.193.861 21,6 6.025.000 19,2

Asia de Est şi Pacific 503.584 4,6 1.693.340 5,9 1.640.000 5,2

Europa şi Asia Centrală .. .. 1.003.000 3,5 935.000 3,0

America Latină şi Caraibe 787.863 7,2 2.028.359 7,1 1.876.000 6,0

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 409.860 3,7 583.374 2,0 669.000 2,1

Asia de Sud 237.289 2,2 565.131 2,0 618.000 2,0 Africa Sub-Sahariană 271.814 2,5 333.865 1,2 311.000 1,0

Ţările bogate 7.936.135 72,4 22.543.577 78,4 25.372.000 80,8

Sursa datelor: Report on the World Social Situation, 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, New York, 2001. World Development Indicators 2003, World Bank, Washington, 2003. ...înseamnă lipsă date

Se observă lesne că, în vreme ce în perioada 1980-2001, Produsul Intern Brut mondial a crescut de 2,86 ori, în aceeaşi perioadă, Produsul Intern Brut al ţărilor bogate a crescut de 3,19 ori, în vreme ce Produsul Intern Brut al ţărilor sărace şi mediu dezvoltate a crescut de numai 1,92 ori iar cel al ţărilor celor mai sărace de pe glob a crescut de 2,3 ori. Aşa se explică de ce, în cele două decenii de afirmare din ce în ce mai triumfală a globalizării (după anul 1980), partea din avuţia lumii care revine ţărilor bogate a crescut constant, ajungând de la 72,4% în anul 1980 la 80,8% în anul 2001 (deşi ponderea populaţiei lor în ansamblul populaţiei mondiale în acel an a fost de numai 15,6%), în vreme ce cota ţărilor sărace şi mediu dezvoltate a scăzut constant, ajungând de la 28,6% în anul 1980 la numai 19,2% în anul 2001 (în ciuda faptului că ponderea populaţiei lor în ansamblul populaţiei mondiale în anul 2001 a fost de 84,4%). Este frapant faptul

70

că, în aceeaşi perioadă (1980-2001), cota din avuţia mondială ce revine ţărilor celor mai sărace a scăzut constant, ajungând de la 7,4% în anul 1980 la numai 3,4% în anul 2001, deci o scădere a ponderii de 2,2 ori în 20 de ani, deşi în anul 2001, ponderea populaţiei lor în ansamblul populaţiei globului era de 40,9%! Aşa se face că Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (un indicator care, oricum, este util doar pentru comparabilitate şi pentru studiul evoluţiilor în timp, pentru că nu oferă date suficient de fine pentru studiul profund al stării sociale a populaţiei dintr-un spaţiu asupra căruia ne focalizăm atenţia) era în anul 2001 de 22,8 ori mai mare în ţările bogate decât în ţările sărace şi mediu dezvoltate (26.510 $, faţă de 1.160 $) şi de 61,6 ori mai mare decât în cele mai sărace ţări ale globului (nivelul acestora fiind în acel an de numai 430$). Este suficient să reflectăm ce înseamnă aceşti 430 $ pe cap de locuitor pentru a realiza dramatismul stării sociale a aproape jumătate din locuitorii planetei. Şi aceasta pentru că, dacă raportăm această valoare la cele 365 de zile ale unui an, rezultă o valoare de 1,18 $ pe zi, ceea ce înseamnă că, practic, întreaga populaţie a celor mai sărace ţări de pe glob trăieşte, statistic, la limita celui mai grav prag de sărăcie internaţional recunoscut, cel de un dolar pe zi! (4), (5)

Făcând aceeaşi analiză pe zone geografice, pentru a defini spaţiile care ar putea fi originea unor conflicte generate de opoziţia dintre sărăcie şi bogăţie, vom putea observa că, exceptând Asia de Est şi Pacific, cu o uşoară creştere de pondere în avuţia mondială între 1980 şi 2001 (dar cu o scădere substanţială, de 0,7% între 1998 şi 2001!, ceea ce demonstrează că în ultimii ani ai secolului şi mileniului precedent şi în primii ai acestui secol şi mileniu, polarizarea se accentuează şi agravează, neîntâmplător, în opinia noastră, pe măsura triumfului globalizării), în toate celelalte zone, practic, sărăcia a înaintat. Rezultă că zona sensibilă a planetei din acest punct de vedere rămâne sudul (cu atât mai mult cu cât toate cifrele statistice pe care le comentăm sunt agravate de faptul că populaţia acestor zone şi grupuri de state a crescut în perioada 1980-2001 într-o proporţie cu mult mai pronunţată decât cea a ţărilor bogate). Afirmaţia anterioară se verifică imediat, dacă vom adăuga că Produsul Intern Brut pe cap de locuitor în Asia de Sud şi în Africa Sub-Sahariană era în anul 2001 de 450 $, respectiv 460 $, adică foarte puţin peste 1,2 $ pe zi, deci, practic, întreaga populaţie a acestor zone trăieşte la limita pragului de sărăcie de un dolar pe zi (şi este vorba de 2.053 milioane de oameni, adică o treime din populaţia globului în acel an!).

Conflictul săraci/bogaţi în interiorul graniţelor naţionale Foarte grav este, după cum am spus şi vom demonstra cu date în cele ce

urmează, că acest fenomen, al polarizării bogăţiei lumii către un număr redus de state, cu o populaţie sub o şesime din populaţia globului este agravat de polarizarea socială prin inechitatea flagrantă a distribuţiei veniturilor în interiorul statelor. Aceasta face ca imaginea prezentată doar câteva rânduri mai sus să fie una profund inexactă, pentru că polarizarea socială care se regăseşte şi în cadrul ţărilor celor mai sărace ale globului conduce la o situaţie de fapt cu mult mai gravă decât cea care apare din statistica, oricum sinistră, pe care am pus-o anterior în evidenţă. Fiindcă însăşi această sărăcie evidentă nu este, de fapt, egal repartizată pe cap de locuitor, ci o mare parte din veniturile naţionale şi aşa extrem de mici revin unei minorităţi privilegiate, în vreme ce marea majoritate a populaţiei ţărilor celor mai sărace este, de fapt, cu mult mai săracă decât o reflectă indicatorul statistic nivelator al repartiţiei pe cap de locuitor.

Pentru cititorul care nu este obişnuit cu acest tip de analiză şi care nu cunoaşte metodologiile după care se întocmesc astfel de statistici, trebuie să facem

71

precizarea că populaţia unei ţări este împărţită, după venitul pe care-l are (sau cota de consum care-i revine), în segmente egale, de câte 10% din numărul total de locuitori (rezultând 10 segmente egale numeric, numite decile), respectiv în segmente egale, de câte 20% din populaţie (rezultând cinci segmente egale numeric, numite quintile). La rândul lor, acestea sunt ierarhizate după veniturile (sau cota de consum) a celor care le compun. Astfel, vom avea decila cea mai săracă, a doua decilă în ordinea sărăciei şi tot aşa, până la ultima decilă, care conţine cei 10% din cetăţenii cei mai bogaţi ai unei ţări. La fel se petrec lucrurile şi cu quintilele, deci vom avea quintila cea mai săracă, a doua quintilă, etc., până la ultima quintilă, care-i va conţine pe cei 20% din locuitorii cei mai bogaţi ai unei ţări. Este evident că decilele, respectiv quintilele, sunt egale între ele ca număr de populaţie. Este la fel de evident după modul în care sunt grupaţi oamenii în ele, că ele vor fi extrem de inegale între ele ca bogăţie însumată a celor 10% din populaţia unei ţări care le compun pe fiecare în parte. Cu atât mai inegale, cu cât distribuţia veniturilor şi, deci a cotei de consum, deci, cu alte cuvinte, repartiţia, sau redistribuirea avuţiei generale a naţiunii, este mai inechitabilă. Prin urmare, este lesne de înţeles că din modul în care se aşează aceste decile, respectiv quintile, egale respectiv între ele ca populaţie, din punct de vedere al averii însumate a celor care le compun, vom putea trage concluzii extrem de pertinente despre echitatea sau inechitatea repartiţiei (redistribuirii) de venituri, deci despre tipul de societate pentru care a optat ţara respectivă. Cu cât diferenţa de venituri între prima, respectiv ultima decilă va fi mai mare, cu atât redistribuirea de venituri în acea ţară este mai inechitabilă.

Din această prezentare, este evident că, din punct de vedere ideal (într-o societate cu repartiţie perfect echitabilă), aşa cum decilele, respectiv quintilele sunt egale între ele, ca mărime a populaţiei care le compune, acestea ar trebui să fie egale între ele ca volum însumat al veniturilor persoanelor care le compun. Prin urmare, inegalitatea de fapt dintre decile, respectiv dintre quintile reprezintă o măsură a inechităţii distribuţiei (repartiţiei) veniturilor într-o societate. În special, cu cât veniturile însumate ale primei decile (cei 10% cei mai săraci cetăţeni ai unui stat) sunt mai mici de 10%, respectiv cu cât veniturile însumate ale celei de-a zecea decile (cei 10% cei mai bogaţi cetăţeni) sunt mai mari de 10%, aceasta va însemna o repartiţie mai inechitabilă. Aceleaşi observaţii se pot face cu privire la quintile. În plus, aici mai avem un indicator extrem de relevant, şi anume quintila a treia, care este, din punct de vedere al veniturilor, quintila de mijloc. În cazul unei societăţi cu repartiţie ideală, veniturile însumate ale acestei quintile ar trebui să reprezinte 20% din veniturile naţionale totale. Apropierea valorii reale a acestui indicator de acest nivel ideal de 20% este o măsură a echităţii distribuţiei veniturilor în respectiva societate.

În sfârşit, un al treilea indicator este ceea ce se numeşte „coeficientul Gini”, un indicator cu valoare cuprinsă între 0 şi 1, astfel încât valoarea lui este 0 într-o societate în care veniturile sunt egal repartizate între toţi membrii ei şi este 1 într-o societate în care, ipotetic, întregul venit revine unei singure persoane. Este evident din această definire că, cu cât valoarea naţională a coeficientului Gini este mai mică şi mai apropiată de 0, cu atât avem de-a face cu o societate cu o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în vreme ce cu cât valoarea este mai mare şi mai apropiată de 1, societatea este mai inechitabilă.

Pentru a permite comparaţii pertinente, facem o scurtă enumerare a unor state dezvoltate, al căror model poate constitui un exemplu de echilibru: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Italia, Japonia, Norvegia, Suedia. Dintre statele dezvoltate care, în schimb, sunt un model de polarizare socială excesivă

72

putem cita Marea Britanie şi, în special, Statele Unite. În scopul de a completa tabloul modelelor de repartiţie (redistribuire) a veniturilor

într-o societate, enumerăm şi ţările în care inechitatea din acest punct de vedere este flagrantă (modelele care sunt cele mai dezechilibrate dintre toate economiile naţionale care apar în statistica mondială): Bolivia, Brazilia, Republica Africa Centrală, Chile, Columbia, El Salvador, Guatemala, Guineea Bissau, Honduras, Lesotho, Mali, Nicaragua, Nigeria, Papua Noua Guinee, Paraguay, Africa de Sud, Swaziland, Zambia şi Zimbabwe.

Pentru a da posibilitatea cititorului să compare singur tipurile de modele de repartiţie (redistribuire) a venitului naţiunii, să distingă care sunt direcţiile şi tiparele pentru care pare să fi optat, la un anumit moment, una sau alta dintre ţările în discuţie, am sintetizat în Tab. 2 datele complete ale ţărilor listate anterior.

Tabel comparativ Tab. 2

Ţara

Anu

l de

refe

rinţă

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

C

ei m

ai s

ărac

i 10%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

C

ei m

ai s

ărac

i 20%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

U

rmăt

orii

20%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

U

rmăt

orii

20%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

U

rmăt

orii

20%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

C

ei m

ai b

ogaţ

i 20%

Dis

trib

. ven

it sa

u co

nsum

C

ei m

ai b

ogaţ

i 10%

Austria 1987 4,4 10,4 14,8 18,5 22,9 33,3 19,3 Belgia 1992 3,7 9,5 14,6 18,4 23,0 34,5 20,2 Bolivia 1997 0,5 1,9 5,9 11,1 19,3 61,8 45,7 Brazilia 1997 1.0 2.6 5.7 10.3 18.5 63.0 46.7

Republica Africa Centrală 1993 0,7 2,0 4,9 9,6 18,5 65,0 47,7 Chile 1996 1,4 3,4 6,3 10,5 17,9 62,0 46,9

Columbia 1996 1,1 3,0 6,6 11,1 18,4 60,9 46,1 Danemarca 1992 3,6 9,6 14,9 18,3 22,7 34,5 20,5

Salvador 1997 1,4 3,7 7,8 12,8 20,4 55,3 39,3 Finlanda 1991 4,2 10,0 14,2 17,6 22,3 35,8 21,6

Germania 1994 3,3 8,2 13,2 17,5 22,7 38,5 23,7 Honduras 1997 0,4 1,6 5,6 11,0 20,1 61,8 44,3

Italia 1995 3,5 8,7 14,0 18,1 22,9 36,3 21,8 Japonia 1993 4,8 10,6 14,2 17,6 22,0 35,7 21,7 Lesotho 86-87 0,9 2,8 6,5 11,2 19,4 60,1 43,4

Mali 1994 1,8 4,6 8,0 11,9 19,3 56,2 40,4 Nicaragua 1998 0,7 2,3 5,9 10,4 17,9 63,6 48,8

Niger 1995 0,8 2,6 7,1 13,9 23,1 53,3 35,4 Nigeria 1996-97 1,6 4,4 8,2 12,5 19,3 55,7 40,8

Norvegia 1995 4,1 9,7 14,3 17,9 22,2 35,8 21,8 Papua Noua Guinee 1996 1,7 4,5 7,9 11,9 19,2 56,5 40,5

Paraguay 1998 0,5 1,9 6,0 11,4 20,1 60,7 43.8 Africa de Sud 1993-94 1,1 2,9 5,5 9,2 17,7 64,8 45,9

Swaziland 1994 1,0 2,7 5,8 10,0 17,1 64,4 50,2

73

Suedia 1992 3,7 9,6 14,5 18,1 23,2 34,5 20,1 Marea Britanie 1991 2,6 6,6 11,5 16,3 22,7 43,0 27,3 Statele Unite 1997 1,8 5,2 10,5 15,6 22,4 46,4 30,5

Zambia 1998 1,1 3,3 7,6 12,5 20,0 56,6 41,0 Zimbabwe 1990-91 1,8 4,0 6,3 10,0 17,4 62,3 46,9

Sursa datelor: World Development Indicators 2001, World Bank

Credem că şi simpla lectură a datelor din acest tabel ar fi suficientă pentru a crea o imagine elocventă a inechităţilor monstruoase care se întâlnesc în privinţa distribuţiei veniturilor într-o ţară. După cum se poate vedea, în vreme ce în statele pe care noi le-am dat exemplu de distribuţie echilibrată a veniturilor, cea mai săracă decilă deţine între 3,5% şi 5% din venituri, cea mai bogată decilă deţine în jur de 20% din venituri, iar veniturile deţinute de quintila a treia (cea centrală) sunt în jur de 20%, se observă că există ţări în care cea mai săracă decilă deţine sub 1% din venituri, cea mai bogată decilă deţine frecvent peste 40% din venituri, iar quintila centrală deţine abia în jur de 10% din venituri. Reamintindu-ne că ţările cele mai sărace au un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 430 $, ne putem da seama ce tragedie socială generalizată se întâlneşte într-o astfel de ţară în care, de fapt, nici această mizerie nu este egal repartizată, ci găsim realităţi precum în Honduras, în care 60% din populaţie deţine 18,2% din venituri, în vreme ce cei mai bogaţi 10% dintre cetăţeni deţin singuri 44,3% din venituri, sau precum în Africa de Sud, unde 60% din populaţie deţine 17,6% din venituri, în vreme ce cei mai bogaţi 10% deţin 45,9% din venituri. Pentru a da cititorului o imagine mai aproape de adevăr despre amploarea sărăciei, dar şi despre dimensiunea ei terifiantă pentru mase mari de oameni, să mergem mai în profunzime pe câteva exemple: în Honduras, unde în anul 2001, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 900 $, rezultă că 60% din populaţie trăieşte cu numai 164 $ în medie, ceea ce înseamnă numai 0,45 $ pe zi, în Paraguay, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 1.350 $, 60% din populaţie trăieşte cu numai 19,3% din venitul naţional, deci cu 261 $, deci cu 0,71 $ pe zi, în Bolivia, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 950 $, 60% din populaţie trăieşte cu 18,9% din venitul naţional, deci cu 180 $, adică cu numai 0,49 $ pe zi, în Republica Africa Centrală, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 260 $ (!), 60% din populaţie trăieşte cu 16,5% din venitul naţional, deci cu 43 $, adică cu numai 0,12 $ pe zi (!!), în Niger, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 180 $ (!), 60% din populaţie trăieşte cu 23,6% din venitul naţional, deci cu 43 $,adică cu numai 0,12 $ pe zi (!!), în Nigeria, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 290 $ (!), 60% din populaţie trăieşte cu 25,1% din venitul naţional, deci cu 73 $,adică cu numai 0,2 $ pe zi (!), în Swaziland, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 1.300 $, 60% din populaţie trăieşte cu 18,5% din venitul naţional, deci cu 240 $,adică cu numai 0,66 $ pe zi, în Zambia, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 320 $ (!), 60% din populaţie trăieşte cu 22,4% din venitul naţional, deci cu 72 $,adică cu numai 0,2 $ pe zi (!), în Zimbabwe, unde Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a fost de 480 $, 60% din populaţie trăieşte cu 20,3% din venitul naţional, deci cu 97 $, adică cu numai 0,27 $ pe zi.

Concluzia Raportului Naţiunilor Unite pe care l-am mai citat în acest studiu este că “…de-a lungul ultimelor două decenii, inegalitatea a crescut - chiar dacă în proporţii diferite şi cu impacturi diferite asupra sărăciei - în cele mai multe ţări.” (pag.55). Acest lucru rezultă şi dintr-un studiu efectuat pe un număr de

74

77 de ţări din categorii diferite, în curs de dezvoltare (36 de ţări), în tranziţie (22 de ţări) şi dezvoltate-membre OECD-(19 ţări), ale cărui date şi concluzii sunt prezentate în sinteză în Raport (pag 55-56) şi pe care ne permitem să le reluăm şi comentăm în cele ce urmează, pe baza datelor sintetice din Tab. 3. Redăm şi precizările făcute în Raport (pentru a da cititorului o imagine despre relevanţa şi exactitatea datelor) că tendinţele naţionale în evoluţia coeficientului Gini au fost stabilite prin interpolări cu funcţii lineare, pătratice şi hiperbolice, iar datele despre venituri au constat în 54 de cazuri în informaţii de tipul „venitul domestic disponibil pe persoană”, în 9 cazuri în informaţii de tipul „cheltuielile pentru consum pe persoană”, iar în 14 cazuri în informaţii de tipul „câştiguri brute”.

Tendinţe în evoluţia coeficientului Gini al distribuţiei veniturilor între 1950 şi 1990 pentru 77 state dezvoltate, în curs de dezvoltare şi în tranziţie

Tab. 3

Tipul de evoluţie a coeficientului

Gini

Eşantion de state în

fiecare grup

Ponderea de populaţie în eşantionul

de state

Ponderea de populaţie în populaţia mondială

Ponderea în Produsul Intern Brut la paritatea puterii de cumpărare însumat al eşantionului de

state

Ponderea în Produsul Intern Brut mondial la paritatea puterii de cumpărare

Inegalitate crescândă 45 56,6 46,2 71,4 67,8

Inegalitate staţionară 4 22,1 18,0 5,7 5,4

Inegalitate în scădere

accentuată 16 15,6 12,7 20,7 19,7

Fără o tendinţă 12 5,7 4,7 2,2 2,1 Neincluse în

eşantion .. .. 18,3 .. 5,0

Total 77 100,0 100,0 100,0 100,0 Sursa datelor: Report on the World Social Situation, 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, New York, 2001

Se observă din analiza datelor sintetice prezentate în tabel că inegalitatea repartiţiei (distribuţiei) a crescut în perioada (îndelungată) analizată în 45 de state, însumând 46,2% (aproape jumătate!) din populaţia globului şi 67,8% (peste două treimi!) din volumul mondial al Produsului Intern Brut calculat la paritatea puterii de cumpărare. Dimensiunea acestui din urmă indicator arată că printre ţările în care inechitatea a crescut se află un mare număr de ţări dezvoltate. Dealtfel, Raportul, bazându-se pe datele de detaliu (neredate în text) pe baza cărora prezintă tabelul sintetic redat şi de noi, precizează că „În vreme ce inechitatea a scăzut în unele ţări (nu în toate) în perioada 1950-1975, acest trend a fost inversat cu o frecvenţă crescândă în ultimele două decenii. În vreme ce inversarea stabilizării sau a descreşterii inegalităţii s-a produs în 11 cazuri în perioada 1960-1980, această tendinţă se constată în 34 de cazuri în era liberalizării şi a globalizării. Creşterea (inechităţii-n.n.) a fost universală în ţările fostei Uniuni Sovietice, aproape universală în ţările Americii Latine şi în ţările membre OECD (ţările dezvoltate) şi foarte frecventă, chiar dacă nu dramatică în Asia de Sud, de Sud-Est şi de Est.” (pag. 56).

Este de reţinut afirmaţia că în mare parte din ţările OECD (deci în ţările dezvoltate), inechitatea a crescut, ceea ce presupune că rândurile (şi aşa mult prea dese!) ale săracilor lumii au fost îngroşate, pe măsura înaintării în timp şi, în

75

special, în ultimele două decenii, cele ale victoriei globalizării. Tot Raportul citat specifică faptul că „inechitatea a crescut după 1975 în Statele Unite, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă, care au fost şi primele state care au adoptat politici neo-liberale” (pag. 50). Pentru a ne convinge, dacă mai este cazul, de temeiul acestei aprecieri, vom proceda la o analiză încă şi mai fină, exact pe cazul acestor ţări, comparativ cu cel al ţărilor (Japonia, Germania, ţările nordice) care au aplicat politici sociale mult mai echilibrate. În acest sens, vom calcula dimensiunea decilei inferioare în aceste ţări (numărul persoanelor cuprinse în cei 10% cei mai săraci cetăţeni) şi, funcţie de nivelul din anul 2001 al Produsului Intern Brut pe cap de locuitor, vom vedea care este suma care revine zilnic unei persoane din această categorie în fiecare dintre ţările analizate pentru a-şi duce existenţa.

Astfel, în Statele Unite, cu o populaţie de 285 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 34.280 $, cei mai săraci 28,5 milioane de locuitori trăiesc, din punct de vedere statistic, cu numai 1,7 $ pe zi. În Marea Britanie, cu o populaţie de 59 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut de 25.120 $, cei mai săraci 5,9 milioane de locuitori trăiesc cu numai 1,8 $ pe zi, în Australia, cu o populaţie de 19 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 19.900 $, cei mai săraci 1,9 milioane de locuitori trăiesc cu numai 1,1 $ pe zi (!), în Noua Zeelandă, cu o populaţie de 4 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 13.250 $, cei mai săraci 0,4 milioane de locuitori trăiesc cu numai 0,8 $ pe zi (!!). Chiar în Franţa, cu o populaţie de 59 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 22.370 $, cei mai săraci 5,9 milioane de locuitori trăiesc cu numai 1,7 $ pe zi, iar în Germania, cu o populaţie de 82 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 23.580 $, cei mai săraci 8,2 milioane de locuitori trăiesc cu numai 1,3 $ pe zi (!), iar în Italia, cu o populaţie de 58 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 19.390 $, cei mai săraci 5,8 milioane de locuitori trăiesc cu numai 1,8 $ pe zi. Se observă imediat efectul politicilor neoliberale, de la debutul aplicării lor în anii ’70 şi până în anul analizei (2001) în cazul primelor patru state, ca şi efectele nefaste ale globalizării în ultimele două decenii în celelalte trei ţări, în condiţiile slăbirii intervenţiei statului pentru aplicarea de politici sociale de protejare a săracilor sau a celor pe punctul de a sărăci. Există mase de oameni care trăiesc chiar sub pragul celei mai grave sărăcii (cel de un dolar pe zi), în imediata lui apropiere, sau sub pragul de doi dolari pe zi. Numai în aceste şapte ţări, dintre cele mai dezvoltate ale lumii, numărul însumat al săracilor este de 56,6 milioane de locuitori (şi aceasta în situaţia în care am utilizat datele statistice generale, fără a dispune de date mai de detaliu, care ne-ar permite să calculăm câţi dintre componenţii celei de-a doua decile s-ar încadra, la rândul lor, sub pragul internaţional de sărăcie, pentru a nu mai vorbi de faptul că, în aceste ţări, pragurile naţionale de sărăcie sunt mai înalte, datorită costului real al vieţii, care este mult mai ridicat).

Comparativ cu acestea, în state recunoscute pentru o politică extrem de aplecată către conservarea unor echilibre sociale (cum sunt ţările nordice, Elveţia sau Japonia), situaţia este substanţial diferită. Astfel, în Danemarca, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 30.600 $, cei mai săraci 0,5 milioane de locuitori trăiesc cu 2,2 $ pe zi, în Finlanda, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 23.780 $, cei mai săraci 0,5 milioane de locuitori trăiesc cu 2,7 $ pe zi, în Norvegia, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 35.630 $, cei mai săraci 0,5 milioane de locuitori trăiesc cu 4 $ pe zi, în Japonia,

76

cu o populaţie de 127 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 35.610 $, cei mai săraci 12,7 milioane de locuitori trăiesc cu 4,7 $ pe zi, în Suedia, cu o populaţie de 9 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 25.400 $, cei mai săraci 0,9 milioane de locuitori trăiesc cu 2,4 $ pe zi, iar în Elveţia, cu o populaţie de 7 milioane de locuitori şi un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 38.330 $, cei mai săraci 0,7 milioane de locuitori trăiesc cu 2,7 $ pe zi. Cum, în aceste cazuri, venitul minim zilnic pe o persoană din categoria celor mai săraci este de două, până la aproape patru ori mai mare decât în cazul celor şapte state analizate anterior, credem că este evident rolul politicilor de protecţie a categoriilor defavorizate şi al „statului social”.

Din păcate, astfel de cazuri sunt, mai degrabă, izolate şi, după cum am putut reţine din Raportul Organizaţiei Naţiunilor Unite, mare parte (circa două treimi) dintre statele dezvoltate practică, la rândul lor, politici neo-liberale, cu consecinţe evidente asupra evoluţiei sărăciei în interiorul graniţelor lor naţionale.

Realitatea tristă este că, pe ansamblul omenirii, inechitatea în repartiţie a crescut permanent după anul 1970, cu o accelerare din anul 1980 şi, în special, după generalizarea fenomenului globalizării prin marea ruptură de sistem din anii 1988-1989, ca şi incidenţa sărăciei. Dovada imediată a acestei afirmaţii o constuţituie evoluţia indicatorului sintetic, care este coeficientul Gini. Numai din anul 1988 şi până în anul 1993, coeficientul Gini mondial a crescut de la o valoare de 62,5 la 66. Aceasta s-a materializat printr-o sărăcire a săracilor lumii. Astfel, dacă în anul 1998, cei 20% cei mai săraci oameni ai planetei dispuneau de 2,3% din venitul mondial (calculat la paritatea puterii de cumpărare), cinci ani mai târziu, în anul 1993, ei mai dispuneau de numai 2% din acest venit. În aceeaşi perioadă, bogăţia s-a concentrat la polul opus, astfel încât în momentul de faţă, cei mai bogaţi 1% oameni ai planetei dispun de o cotă din venitul mondial egală cu cea care revine celor mai săraci 57% dintre locuitorii planetei! (2, pag.157)

Fenomenul acesta, care este planetar, se manifestă deopotrivă în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare, dar şi în ţările dezvoltate. Acest lucru este dovedit de mulţimea de date pe care le putem aduce în sprijunul afirmaţiilor noastră. Începând din anul 1980, perioadă de ajustări structurale în economiile ţărilor în curs de dezvoltare, care au provocat o avalanşă de crize financiare şi economice, incidenţa sărăciei în 25 de ţări ale Americii Latine, calculată pe baza pragului internaţional de doi dolari pe zi a crescut de la 27% în anul 1980 la 31% în anul 1989 (2, pag. 173). Şi, după cum am văzut, exact în aceeaşi perioadă şi, în special după anul 1989, inechitatea a crescut în toate statele fostului spaţiu est-european şi în multe ţări din Africa şi din Asia de Sud-Est. Dar efecte similare se regăsesc, după anul 1970 şi în cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Astfel, după acest an, în ciuda susţinutei creşteri economice pe care au cunoscut-o Statele Unite, inechitatea socială a crescut permanent, pentru a se ajunge, potrivit unor studii americane, ca în anul 1997, potrivit standardelor naţionale, la o incidenţă a sărăciei de 21%, ceea ce însemna în acel an o populaţie de 56,4 milioane de locuitori (aproape cât întreaga populaţie a Franţei!). În aceeaşi perioadă, ca urmare a aplicării de politici neo-liberale sau a influenţelor necompensate ale factorilor globalizării (liberalizarea pieţelor şi dereglementarea lor, unul dintre exemple fiind degradarea pieţei muncii în ţările OECD în deceniul 1990-1999, materializată în creşterea şomajului de la 6% în anul 1990 la 7,3% în anul 1997), inechitatea în repartiţie a crescut în două treimi din ţările dezvoltate (2, pag 164). Dealtfel, studiile au demonstrat că însăşi creşterea economică este dependentă nelinear de

77

creşterea inechităţii sociale, astfel încât, de la un anumit nivel al acesteia, rata creşterii economice scade vertiginos cu creşterea inechităţii (2, pag. 61-62).

Consecinţa acestui tip de evoluţie la nivel mondial, care dovedeşte că ceva nu este în regulă în strategiile şi politicile economice impuse de globalizare şi de triumful de moment al concepţiilor neo-liberale o constituie incapacitatea de atingere a ţintelor strategice ale organizaţiilor internaţionale în domeniul îngrădirii şi restrângerii sărăciei. Dovada o reprezintă faptul că, dacă în anul 1980, Banca Mondială proiecta o scădere globală a numărului săracilor de la 1.125 milioane de oameni la 825 milioane de oameni între anii 1985 şi 2000, aceeaşi instituţie constata în anul 1998 că numărul săracilor crescuse la 1.214 milioane de oameni.(2, pag 61), (3)

Unul dintre efectele cu adevărat dramatice ale acestei situaţii îl constituie faptul că la acest început de mileniu există în foarte multe ţări ale lumii oameni subnutriţi şi nivelul scandalos al subnutriţiei pe glob. Astfel, în anul 2001, în ţările în curs de dezvoltare existau peste 800 milioane de oameni subnutriţi, cărora li se mai adaugă încă peste 34 de milioane (mai mult de o Românie şi jumătate!) din ţările cele mai dezvoltate ale lumii. (2), (3) Un procent global de 13,6% din populaţia lumii reprezintă una dintre marile ruşini ale civilizaţiei umane (şi nu trebuie să omitem faptul că există ţări, precum Mozambic, Etiopia, Eritreea, în care jumătate din populaţie este subnutrită, un adevărat şi tragic record reprezentându-l Somalia, în care procentul populaţiei subnutrite ajunge la 75%!). (2, pag 178)

Soluţii pentru rezolvarea acestei probleme există, dar, evident, că ele nu pot da roade peste noapte. Ţinta Comitetului pentru Promovarea Asistenţei al ţărilor OECD este ca incidenţa sărăciei să scadă la 15% în anul 2015. Dealtfel, două dintre obiectivele mileniului sunt înjumătăţirea până în anul 2015 a sărăciei (exprimată prin numărul persoanelor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi) şi înjumătăţirea până în anul 2015 a persoanelor care suferă de foame (3). Aceste obiective ar putea fi lesne atinse cu mijloacele de care dispune omenirea la momentul de faţă, dacă ele ar fi conduse de înţelepciune şi o doză mai mare de responsabilitate şi umanism. O dovedeşte faptul că, potrivit prognozei Băncii Mondiale (o instituţie extrem de serioasă şi care a dovedit în ultimul deceniu o preocupare lăudabilă pentru a contribui la modelarea unei lumi mai echilibrate şi mai bune), până în anul 2015, rata medie anuală de creştere eonomică în ţările în curs de dezvoltare poate atinge 4%. Dacă însă această tendinţă de creştere va fi dublată de un nivel înalt de inechitate socială, rata sărăciei în anul 2015 se va menţine în jur de 20%! (2, pag 63)

Toate elementele pe care le-am prezentat până în momentul de faţă conduc la concluzia că existenţa unui nivel înalt de inechitate socială în lume, inclusiv în ţările cele mai dezvoltate, care are drept consecinţă o incidenţă mare a sărăciei, ea constituie unul dintre marile potenţiale conflictuale ale următoarelor decenii (pentru că, chiar şi în cazul în care obiectivele mileniului vor fi atinse, rezolvarea definitivă a acestor probleme se va întinde cel puţin pe durata primelor trei decenii ale acestui secol). Ceea ce este de reţinut este faptul că se conturează regiunile în care acest potenţial se amplifică şi dinspre care vor putea să apar probleme cu rădăcini sociale: Africa, în special Africa Sub-Sahariană, Asia de Sud şi Sud-Est, bună parte din republicile componente ale fostei Uniuni Sovietice (mai ales că, în multe dintre acestea, potenţialul conflictual ar putea fi modelat şi agravat de fundamentalismul islamic), o parte a ţărilor din estul Europei, dacă nu se rezolvă mai rapid gravele probleme economice pe care le-a provocat tranziţia şi abordarea ei cu precădere cu politici nefaste neo-liberale. Trebuie însă să atragem atenţia că

78

tendinţa de a considera că astfel de conflicte, cu rădăcini sociale, ar fi conflicte Sud/Nord necesită unele ajustări, pe de o parte, pentru că ar fi naiv să ne imaginăm că teatrul de desfăşurare a conflictelor şi de confruntare a sudului subdezvoltat şi sărac cu nordul opulent va rămâne la nesfârşit spaţiul ţărilor din sud (într-o lume globalizată, în ciuda tuturor opreliştilor de tot felul, valurile săracilor ameninţaţi de subnutriţie şi fanatizaţi de disperare va sfârşi prin a se abate asupra statelor bogate şi ne îndoim că ar putea fi oprit, fie chiar şi printr-un oribil măcel mondial, care ar putea pune sub semnul întrebării supravieţuirea civilizaţiei umane cu mult înaintea sfârşitului de secol!), pe de alta pentru că, din ce în ce mai des, nuclee de confruntare se deplasează pe teritoriile naţionale ale statelor bogate, opunând celor bogaţi pe săracii proprii (teren extrem de propice pentru dezvoltarea conflictelor asimetrice şi transformarea lor în conflicte cu implicaţii transfrontaliere, prin intervenţia în ecuaţie a multelor necunoscute ale internaţionalei terorismului, care părea să fi dispărut la începutul anilor ’80 şi cunoaşte o puternică şi îngrijorătoare reactivare la acest început de secol şi mileniu).

CONFLICTELE PENTRU RESURSE NATURALE PRELUCRABILE În mare măsură, conflictele pe care le-a cunoscut lumea până în prezent au

avut, în realitate, independent de motivaţiile oficiale afişate, ca punct de plecare, lupta pentru resurse, pentru asigurarea accesului la ele şi, pe cât posibil, a controlului asupra lor. Garantarea fluxului de resurse naturale necesare este una dintre cheile oricărei strategii de dezvoltare. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru acele state (sau grupuri de state) care nu dispun de totalitatea resurselor, energetice sau de altă natură, necesare pentru a asigura suportul programelor de dezvoltare. Şi cum, dintre puterile economice ale lumii, multe se află în această situaţie, de a nu-şi putea procura din interiorul graniţelor naţionale aceste resurse, problema este ea însăşi una aproape globală. Fiindcă, dintre statele cu veleităţi de mare putere, cu excepţia Statelor Unite (şi acestea doar parţial), a Rusiei şi a Chinei, toate trei în bună măsură şi datorită unui teritoriu naţional de mari dimensiuni, care este firesc să conţină o bogată diversitate de resurse naturale şi în cantităţi considerabile, celelalte nu-şi pot acoperi din graniţele proprii decât o mică parte a necesarului de resurse care condiţionează programele de dezvoltare. În cazul unora dintre aceste mari puteri economice (exemplul tipic în acest sens constituindu-l Japonia), ele sunt aproape total lipsite de resurse, ceea ce le face într-o proporţie covârşitoare dependente de importuri, deci de accesul la zonele de exploatare a resurselor naturale de diferite categorii.

Conflictele pentru asigurarea accesului la resurse energetice Exemplul cel mai răspândit şi mai evident de resursă necesară dezvoltării îl

reprezintă resursele energetice. Pentru că, dacă structura de resurse minerale de alte genuri depinde de direcţiile de dezvoltare concepute de fiecare stat, din care decurge structura economiei, indiferent de aceste direcţii şi de tipul de structură economică adoptat, aceasta nu poate funcţiona fără a consuma energie.

Din acest punct de vedere, repartiţia resurselor, comparativ cu harta distribuţiei consumurilor este foarte diferită. Nu avem la dispoziţie spaţiul necesar pentru a face o analiză de detaliu a situaţiei, trecând în evidenţă toate ţările dezvoltate, dar am considerat că este strict necesar să analizăm balanţa producţie/consum pentru câteva dintre marile puteri economice, existente sau în devenire (7).

Cum primele trei puteri economice mondiale sunt Statele Unite, Uniunea Europeană şi Japonia, am făcut această analiză şi am constatat că, în absolut

79

toate aceste cazuri, consumurile de energie sunt cu mult mai mari decât producţia proprie. Analiza a fost efectuată la nivelul anului 1999, pentru care am dispus de date complete (şi trebuie să spunem că acel an a confirmat, pe fiecare caz în parte, trendul anilor 1996, 1997 şi 1998).

În cazul Statelor Unite, în ciuda faptului că sunt un important producător de energie, ele au reprezentat, totuşi, la nivelul anului 1999 un importator net pentru un volum de 508 milioane tone petrol echivalent (importând combustibili lichizi în volum de 430 milioane tone petrol echivalent). Importul american de energie a fost în anul 1999 de 30% din volumul producţiei proprii şi de 23,4% din consum. Ar mai fi de spus că în anul 1999, Statele Unite au consumat 25,9% din energia consumată la nivel mondial.

Japonia este un producător modest de energie, comparativ cu consumul propriu. Producţia internă asigură doar 21,3% din consum. Ea a fost în anul 1999 un importator net pentru un volum de 365,2 milioane tone petrol echivalent (importând combustibili lichizi în volum de 206,3 milioane tone petrol echivalent). Consumul Japoniei este, totuşi, surprinzător de mic faţă de cel al Statelor Unite, precum şi faţă de poziţia la vârf între puterile economice mondiale (Japonia a consumat în anul 1999 doar 5,5% din energia consumată la nivel mondial), ceea ce denotă o structură de ramură de mare inteligenţă şi o remarcabilă eficienţă a eonomiei.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, am considerat suficient, pentru a modela balanţa producţie/consum să analizăm doar cele patru ţări care sunt motoarele principale ale Uniunii : Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia. Dintre acestea, singura care îşi acoperă necesarul de energie din producţie proprie, fiind un exportator net de energie, este Marea Britanie. Ea a exportat în anul 1999 energie în volum de 59 milioane tone petrol echivalent (cu un export de combustibili lichizi în volum de 65,8 milioane tone petrol echivalent).

Franţa a fost în anul 1999 un importator net de energie, pentru un volum de 120,2 milioane de tone petrol echivalent (cu un import de combustibili lichizi în volum de 71,6 milioane tone petrol echivalent).

Germania a fost în anul 1999 un importator net de energie, pentru un volum de 185,6 milioane de tone petrol echivalent (cu un import de combustibili lichizi în volum de 106,8 milioane tone petrol echivalent).

Italia a fost în anul 1999 un importator net de energie, pentru un volum de 137,9 milioane de tone petrol echivalent (cu un import de combustibili lichizi în volum de 69 milioane tone petrol echivalent).

Numai aceste patru ţări, care au o pondere foarte importantă în economia Uniunii Europene, au fost în anul 1999 importatoare nete pentru un volum de 385 milioane tone petrol echivalent (cu un import de combustibili lichizi în volum de 182 milioane tone petrol echivalent).

Împreună, aceste patru ţări au avut în anul 1999 un consum de energie de 945 milioane tone petrol echivalent, adică 11,3% din consumul mondial de energie.

Făcând o mică recapitulare, numai Statele Unite, Japonia şi cele patru ţări din Uniunea Europeană analizate au consumat în anul 1999 42,7% din consumul mondial de energie. Din acest volum, 27,7% a reprezentat producţie proprie şi 15% import. Rezultă că importul energetic al acestor şapte ţări a reprezentat 35,1% din consum şi 54,2% în raport cu producţia proprie de energie.

Dintre ţările cu veleităţi de mari puteri economice, singura care-şi asigură în mod larg consumul energetic din producţia proprie este Rusia, care a fost în anul 1999 un exportator net de energie, într-un volum de 384,5 milioane tone petrol echivalent.

80

La nivelul anului 1999, China era exportator într-un volum de 7,2 milioane tone petrol echivalent, importând, totuşi, o cantitate de combustibili lichizi în volum de 5 milioane tone petrol echivalent (nesemnificativ, la dimensiunile ei). Numai că, de atunci, situaţia a evoluat spectaculos, în anul 2004 China devenind importator net într-un asemenea volum încât importurile chineze de petrol au fost unul dintre factorii determinanţi (alături de creşterea de consum a Statelor Unite) care au dus preţul mondial al petrolului la valori neatinse de la istoricele vârfuri din timpul marilor şocuri petroliere din anii ’70 (peste 50 $ barilul de petrol).

Dintre statele cu evoluţie economică spectaculoasă în ultimele două decenii, Coreea de Sud este un importator semnificativ de energie, importurile sale în anul 1999 cifrându-se la 116 milioane tone petrol echivalent.

O imagine foarte elocventă a situaţiei resurselor, producţiei şi consumului pe zone ne dă analiza balanţei producţie/consum pe continente.

Africa a fost în anul 1999 un exportator net de energie, într-un volum de 363,2 milioane tone petrol echivalent.

Asia a fost în anul 1999 un exportator net de energie, într-un volum de 395,1 milioane tone petrol echivalent.

America de Sud a fost în anul 1999 un exportator net de energie, într-un volum de 195,3 milioane tone petrol echivalent.

Europa a fost în anul 1999 un importator net de energie, într-un volum de 240,1 milioane tone petrol echivalent.

America de Nord a fost în anul 1999 un importator net de energie, într-un volum de 335,8 milioane tone petrol echivalent.

Această analiză ne permitem să conturăm harta geografică a posibilelor conflicte pentru asigurarea accesului la sau al controlului resurselor mondiale de energie. Este cât se poate de limpede că acest tip de conflict potenţial va fi, în continuare, pentru o perioadă de câteva decenii (până la epuizarea rezervelor de combustibili fosili şi, mai ales, a celor de petrol, sau până când una dintre sursele de energie alternativă va deveni atât de facil de obţinut tehnologic şi atât de accesibilă din punct de vedere al preţului pentru a înlocui consumul mondial de petrol), un conflict de tipul Nord/Sud. Zonele de maxim interes din acest punct de vedere vor fi cea a Orientului Mijlociu (care va rămâne cea mai sensibilă şi mai susceptibilă de a genera conflicte majore şi cu grad mare de pericol de a se dezvolta la nivel global), Africa (bogată în zăcăminte de petrol şi în Nord, şi în Vest şi în sudul Sub-Saharian), America Latină (a se vedea tulburările interne care sunt aţâţate de ceva ani în bogata în zăcăminte de petrol, dar foarte săraca Venezuela, în încercarea evidentă a Statelor Unite de a forţa cu orice preţ îndepărtarea de la putere a preşedintelui legal ales, de orientare de stânga, Hugo Chavez).

O zonă a cărei importanţă strategică nu încetează să sporească pe zi ce trece de la marea ruptură de sistem din anul 1989 este cea a Trans-Caucazului şi a Asiei Centrale, fostă sovietică, în care eforturile Statelor Unite de a pătrunde şi a-şi extinde influenţa (fără a putea spera într-un viitor previzibil să o înlocuiască pe cea a Rusiei) sunt vizibile şi desfăşurate sub toate formele pe care acestea le au la îndemână în acest scop (inclusiv prin instigarea de tulburări împotriva regimurilor existente, cum s-a petrecut în copia georgiană din anul 2004 a scenariului românesc ratat din anul 1989). Lucrul este explicabil din punct de vedere economic din două raţiuni: bogăţia de zăcăminte de petrol şi de gaze naturale din această regiune, ca şi apropierea de marile zăcăminte irakiene (pe care, oricum, Statele Unite au ajuns să le controleze din anul 2003), dar mai ales, iraniene, pe care

81

Statele Unite doresc, în mod la fel de evident, să le ia sub control, dovada constituind-o pregătirea propagandistic-mediatică a unei eventuale intervenţii, de această dată în Iran (prezenţa americană în zonă, inclusiv sub forma unor facilităţi sau chiar baze militare fiind vitală într-o asemenea eventualitate, pentru a uşura operaţiunile şi a optimiza costurile).

În sinteză, dată fiind distribuţia geografică a zonelor cu resurse de petrol, ca şi nevoia accesului la ele în viitor pentru o perioadă de cel puţin trei-patru decenii, nu ne-ar mira dacă în următorii cinci-zece ani, scena principală a „războiului împotriva terorismului” (care, în următorii doi-trei ani ar putea deveni Iranul) se va muta în Venezuela, Angola sau Nigeria.

Conflictul pentru resurse minerale, altele decât cele energetice Aşa cum am văzut că se petrec lucrurile în cazul repartiţiei pe glob a

resurselor şi producţiei, respectiv a consumului de energie se întâmplă, în general şi cu repartiţia resurselor şi producţiei, respectiv consumului de resurse minerale, altele decât cele de energie (minereuri de fier şi de metale pentru oţeluri înalt aliate, de cupru, zinc, staniu, bauxită, mercur, uraniu, aur, argint etc.). În cele mai multe cazuri, zonele de consum nu se suprapun geografic peste zonele de producţie, ceea ce face ca, de cele mai multe ori, marile puteri economice ale lumii să fie nevoite să importe mari cantităţi de minerale necesare pentru asigurarea producţiei pe structura economiilor lor. Iată de ce, vom face şi pentru câteva tipuri de minerale analiza balanţei producţie/consum pe care am făcut-o pentru resursele de energie. Pentru aceasta, ne vom folosi de datele pe care le-am sintetizat în Tab. 4, Tab. 5 şi Tab. 6 Datele din aceste tabele se referă la producţiile anului 2001.

Tab. 4

Zona

geo

graf

ică

sau

ţara

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

fier

(mii

tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

nich

el

(tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

man

gan

(mii

tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

crom

(m

ii to

ne)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

cupr

u (m

ii to

ne)

% d

in to

tal

Africa 32.305 5,1 62.833 4,9 4.131 35,0 5.808 71,5 509 3,7 America de Nord,

din care: 63.329 10,1 308.769 24,2 270 2,3 17 0,2 2.323 16,9

Statele Unite 29.300 4,7 0 0 .. .. 1.340 9,7 America de

Sud 144.600 23,1 99.362 7,8 1.439 12,2 135 1,7 5.714 41,5

Asia, din care: 181.146 29,0 184.804 14,5 4.228 35,8 1.883 23,2 2.609 19,0

Japonia 1 .. .. .. 0,7 China

107.326 17,2 51.100 (2000) 4,0 2.203,5 18,6 54 0,7 552,8 4,0

Coreea de Sud 109 .. .. .. .. Europa,

din care: 94.847 15,2 309.701 24,3 795 6,7 257 3,2 1.520 11,0

82

Franţa 0 0 .. .. .. 0 Germania 0 0 27.610 2,2 .. .. ..

Italia .. 0 .. .. .. .. Marea Britanie 1 .. .. .. ..

Rusia 48.103 7,7 270.000 (2000) 21,2 23,0

(2000) 0,2 62 0,8 620 4,5

Total 625.589 100 1.274.929 100 11.816 100 8.127 100 13.754 100

Sursa datelor: Industrial Commodity Statistics 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Statistics Division, New York, 2003.

Tab. 5

Zona

geo

graf

ică

sau

ţara

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

zinc

(m

ii to

ne)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

stan

iu

(tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

baux

ită

(mii

tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

tung

sten

(m

ii to

ne)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

vana

diu

(mii

tone

)

% d

in to

tal

AFRICA 244 2,8 538 0,1 147 4,8 125,0 2,4 16.400 11,7 AMERICA DE NORD, din care:

2.303 26,2 20 <0,1 755 24,6 500,0 9,7 12.519 9,0

Statele Unite 842 9,6 0 0 466 15,2 500,0 9,7 ndd ndd AMERICA DE SUD 1.366 15,6 64.221 16,4 304 9,9 125 2,4 24.799 17,8 ASIA, din care: 2.404 27,4 310.306 79,3 797 26,0 921,0 17,9 23.447 16,8

Japonia 44,5 0,5 ndd ndd 5,0 0,2 ndd ndd ndd ndd China 1.502,3 17,1 79.000 20,2 595,4 19,4 185,0 3,6 9.500 6,8 Coreea de Sud 5,1 0,05 ndd ndd 1,0 <0,1 ndd ndd ndd ndd EUROPA, din care: 1.464 16,7 6.408 1,6 339 11 1.393,0 27,0 7.931 5,7 Franţa ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd 153 0,1 Germania ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd Italia 0 0 ndd ndd 1,0 <0,1 ndd ndd 0 0 Marea Britanie ndd ndd ndd ndd 1,0 <0,1 ndd ndd ndd ndd Rusia 124,0 1,4 4.500 1,2 12,3 4,0 ndd ndd 4.000 2,9 TOTAL 8.780 100 391.402 100 3.066 100 5.156,0 100 139.656* 100

Sursa datelor: Industrial Commodity Statistics 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Statistics Division, New York, 2003. *O mare parte din cantitate este produsă în Oceania, pe care nu am evidenţiat-o în tabelul nostru.

83

Tab. 6

Zona

geo

graf

ică

sau

ţara

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

plum

b (m

ii to

ne)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

mer

cur

(tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

uran

iu

(tone

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

aur

(kg.

)

% d

in to

tal

Prod

ucţia

de

min

ereu

de

argi

nt

(tone

)

% d

in to

tal

AFRICA 147 4,8 9.288 88,6 8.052 21,4 597.502 23,5 420 <0,1 AMERICA DE NORD,

din care: 755 24,6 79 0,7 12.894 34,3 532.001 20,9 5.804 0,6

Statele Unite 466 15,2 ndd ndd 1.522

(2000) 4,0 335.000 9,4 1.740 0,2

AMERICA DE SUD 304 9,9 ndd ndd 27 <0,1 328.851 12,9 4.315 0,4 ASIA,

din care: 797 26,0 540 5,2 3.067 8,2 540.855 21,2 985.338 98,5

Japonia 5,0 0,2 ndd ndd ndd ndd 7.815 0,3 90 <0,1

China 595,4 19,4 200 1,9 700 (2000)

1,9 185.000 7,3 1.800 0,2

Coreea de Sud 1,0 <0,1 ndd ndd ndd ndd 28.595 1,1 665 <0,1 EUROPA, din care: 339 11,0 576 5,5 4.558 12,1 176.198 6,9 2.166 0,2

Franţa ndd ndd ndd ndd 296

(2000) 0,8 5.000 0,2 1 <0,1

Germania ndd ndd ndd ndd 28

(2000) <0,1 ndd ndd ndd ndd

Italia 1,0 <0,1 ndd ndd ndd ndd ndd ndd 4 <0,1 Marea Britanie 1,0 <0,1 ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd ndd

Rusia 12,3 0,4 50 0,5 2.760 (2000) 7,3 152.000 6,0 380 <0,1

TOTAL 3.066 100 10.483 100 37.566 100 2.547.424 100 1.000.155 100

Sursa datelor: Industrial Commodity Statistics 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Statistics Division, New York, 2003.

Analiza atentă a datelor din cele trei tabele demonstrează afirmaţia pe care am făcut-o, anume că harta producţiei (şi, implicit, a resurselor) nu coincide cu harta consumului. După cum se poate observa, cu excepţia minereului de bauxită, Statele Unite sunt un producător mai degrabă modest de minereuri utile, în orice caz producţia anuală de minereuri este considerabil sub producţia industrială (pe care acestea, evident, o condiţionează) şi sub cota ce revine Statelor Unite în Produsul Intern Brut mondial (cuprinsă în ultimul deceniu între 25%-30%).

Cele patru state europene puternic dezvoltate, pe care le-am considerat reprezentative pentru a modela Uniunea Europeană, au, practic, producţii total nesemnificative de minereuri (ceea ce demonstrează că sunt lipsite de resurse), lucru care se regăseşte şi în cazul Japoniei şi al Coreei de Sud. Dintre ţările cu

84

veleităţi de mari puteri economice la scară planetară, singurele care îşi pot baza aceste aspiraţii pe producţii (respectiv pe resurse naturale) considerabile de minerale de aproape toate tipurile sunt China şi Rusia, lucru care le favorizează dezvoltarea viitoare, în special în perioade tensionate, în care schimburile internaţionale facilitate de triumful globalizării ar putea fi distorsionate de tensiuni regionale sau globale sau chiar de conflicte.

În ceea ce priveşte repartiţia mondială a producţiei (care este de bănuit că are un înalt grad de coincidenţă cu cea a resurselor), se constată că America de Nord şi Europa (unde sunt repartizaţi geografic doi dintre cei trei giganţi economici ai lumii de astăzi, Statele Unite şi Uniunea Europeană), la marea majoritate a categoriilor de resurse minerale sunt devansate de America de Sud şi Africa. Dar, ceea ce este extrem de semnificativ, pentru că ar putea fi un factor hotărâtor pentru evoluţia clasamentelor economice ale deceniilor viitoare, Asia se află, aproape la toate categoriile de minerale analizate, la mare distanţă în fruntea clasamentelor producătorilor (şi, evident, ale resurselor).

Se poate trage, din cele spuse până acum la acest capitol, concluzia că marile puteri economice ale momentului sunt intens dependente, pentru dezvoltarea lor în continuare, de importurile de minerale. Conflictele care ar putea fi generate de restricţionarea, pe o cale sau alta, a accesului la aceste resurse al statelor puternic dezvoltate economic ar putea fi, în deceniile care vin, şi de tipul Nord/Sud, dar nu trebuie neglijat faptul că, poziţionarea Asiei pe primul loc în clasamentul continentelor deţinătoare de resurse, poate face ca o direcţie caracteristică a unor astfel de conflicte în prima jumătate a acestui secol să fie direcţia Nord/Nord, sau direcţia Est/Vest. Totodată, faptul că pe lista statelor deţinătoare de resurse minerale importante în Asia apar în mod frecvent foste republici sovietice (în special Kazahstan, dar şi Uzbekistan şi Turkmenistan), adăugat la bogăţia de resurse energetice din Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Tadjikistan, sporeşte considerabil importanţa strategică a acestor state, ca şi a celor care controlează căi de acces şi de tranzit spre acestea (Georgia, Armenia), ceea ce conturează dimensiunea geopolitică a zonei Asiei Centrale foste sovietice, după părerea noastră una dintre cele mai importante şi cele mai active în prima jumătate a acestui secol în geopolitica mondială.

Mai este de făcut precizarea că aceste tipuri de conflicte, în măsura în care se vor isca, vor avea caracter mixt, ele întrepătrunzându-se cu conflictele pe care, atunci când am propus clasificarea pe care am redat-o în prima parte a acestui studiu, le-am denumit conflicte pentru controlul căilor de acces către resurse şi chiar cu conflictele pentru zone strategice de importanţă deosebită, bogăţia în resurse constituind unul dintre factorii determinanţi (chiar dacă nu singurul) în definirea interesului unei mari puteri sau a unui bloc pentru o anumită zonă geografică.

CONFLICTE PENTRU RESURSE NATURALE DE CONSUM Acestea au fost definite de noi drept conflicte potenţiale pentru resursele de

hrană sau de apă. Este valabilă şi în acest caz observaţia anterioară, că aceste conflicte vor fi conflicte mixte, împletite şi cu puternice intercondiţionări cu ceea ce am denumit conflictele om/natură. Şi aceasta pentru simplul motiv că, într-o măsură încă şi mai importantă, asigurarea resurselor de hrană şi de apă pentru o populaţie în creştere considerabilă în plan global în cursul acestui secol, este condiţionată într-un grad cu mult mai grav decât ne-am putea dori-o de starea mediului în momentul de faţă şi de evoluţia ei în viitorul previzibil. Or, din păcate această stare este deja suficient de alarmantă şi avem de acum suficiente motive

85

de mare îngrijorare chiar şi pentru momentul actual, ca să nu mai vorbim de viitorul care, deocamdată, se profilează în culori deloc favorabile, aşa cum rezultă din studii întocmite pe această temă (8), (9).

În general, de la începutul erei industriale, dar în special în perioada de o jumătate de secol 1950-2000, dezvoltarea economică, bazată pe evoluţia din ce în ce mai spectaculoasă a tehnologiilor, a presupus consumul de resurse naturale (energie, minerale, lemnul pădurilor, stratul superficial de sol şi nutrienţii pe care-i conţine, apa izvoarelor, râurilor, fluviilor, lacurilor, din pânzele subterane, animalele şi unele produse ale acestora etc.). Chiar dacă nu apar întotdeauna în mod direct ca materie primă pentru procesele industriale, aerul şi componentele sale au constituit obiectul modificărilor provocate de activităţile umane.

O foarte lungă perioadă de timp, a părut că interferenţa dintre om şi activităţile lui, respectiv mediul natural se produce fără modificări substanţiale (cu atât mai puţin ireversibile) asupra acestuia din urmă. Din păcate, experienţa şi evoluţiile foarte rapide, în special din ultimele două decenii ale secolului trecut, au demonstrat că era numai o iluzie, cu atât mai periculoasă cu cât persistenţa ei a fost mai de durată.

Primele semne ale faptului că, totuşi, mare parte din activităţile umane şi, în primul rând, cele legate de procese tehnologice complexe, produc efecte în mediul înconjurător au început să se ivească şi să se manifeste (cel puţin aparent…) fără legătură unele cu altele. Apariţia mai frecventă a marilor furtuni şi a uraganelor, cu forţe destructive din ce în ce mai mari, perioadele de secetă prelungită, urmate de ploi şi inundaţii catastrofale, schimbări cu fiecare an mai pronunţate în climă, cu accentuarea temperaturilor extreme (veri din ce în ce mai aride, ierni tot mai reci şi adeseori lipsite de precipitaţii), toate acestea producând efecte în primul rând asupra activităţilor agricole şi a randamentelor culturilor, dar şi în alte domenii ale vieţii de zi cu zi au făcut să se nască primele întrebări legate de impactul omului şi al preocupărilor lui asupra naturii şi, într-un sens mai larg şi mai complet, asupra planetei care ne este leagăn.

În momentul în care aşternem pe hârtie rândurile de faţă, lumea cunoaşte dimensiunea problemei pe care o are în faţă şi pe care va trebui să o şi rezolve, dacă nu vrea ca preţul teribil plătit pentru agresiunea asupra mediului să fie însăşi viaţa pe pământ. Utilizarea intensă a combustibililor fosili a dus la un nivel al emisiilor de carbon cu mult superior capacităţii mediului de a-l fixa. Ca urmare, din anul 1959, când au început sistematic astfel de înregistrări şi până astăzi, concentraţia bioxidului de carbon în atmosferă a crescut de la 316 ppm (părţi pe milion) la 369 ppm (în anul 2000) (8), (9). Consecinţa directă o reprezintă apariţia efectului de seră, care duce la încălzirea treptată (şi, totodată, accelerată) a planetei. Deceniul ‘80-’89 a cunoscut o creştere de temperatură de 0,26 grade C, deceniul ‘90-’99 o creştere de 0,40 grade C, pe când primii trei ani ai deceniului în care ne aflăm au înregistrat o creştere de 0,55 grade C. De când se fac înregistrări de temperatură, cei mai călduroşi 16 ani se regăsesc după anul 1980, iar cei mai călduroşi trei ani sunt grupaţi în cei cinci ani 1999-2003. Pe baza evoluţiilor de până acum, Intergovernmental Panel on Climate Change estimează că în acest prim secol al mileniului, temperatura medie ar putea creşte cu 1,4-5,8 grade C. Pentru a realiza dimensiunea reală şi teribilă a acestor date, să spunem că în decursul întregului secol XX, temperatura medie a crescut cu numai 0,4 grade C! Efectele acestei creşteri de temperatură sunt multiple (creşterea nivelului mărilor şi oceanelor şi inundarea unor mari suprafeţe de pământ din zonele litorale, scăderea randamentelor culturilor agricole, în special a cerealelor, care sunt baza hranei

86

populaţiei globului, direct şi indirect, prin rolul în producerea proteinelor alimentare, încetinirea sau chiar stoparea procesului de fotosinteză, creşterea numărului de furtuni, uragane şi tornade şi amplificarea de la an la an a potenţialului lor destructiv etc.) şi s-ar putea manifesta, pe perioada următorilor 50-100 de ani cumulativ şi, totodată, cumulate cu efectul creşterii populaţiei globului în această perioadă.

Unele dintre aceste efecte sunt agravate de un alt tip de agresiune a omului asupra mediului - distrugerea pădurilor planetei şi diminuarea, în acest fel, a serviciilor pe care acestea le furnizează de milioane de ani (fixarea solurilor, reglarea regimului hidrologic, a regimului de temperatură, fixarea bioxidului de carbon, adăpostirea şi protejarea biodiversităţii, controlul vânturilor şi al intensităţii acestora etc.). Numai între 1990 şi 2000, planeta a pierdut o suprafaţă de păduri de aproape 100 milioane de hectare! În total, în secolul trecut, omenirea a distrus o mare parte din suprafaţa împădurită a pământului, care a scăzut în aceşti 100 de ani de la 5 miliarde de hectare la numai 2,9 miliarde de hectare (10). A devenit evident că impactul activităţilor umane asupra mediului a generat o sumă de efecte care s-au acumulat în timp şi au atins mase critice care le conferă un potenţial exploziv de care nu mai putem să nu ţinem cont fără a ne asuma riscul ca acestea să devină ireversibile. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât s-a atins şi s-a depăşit deja pragul critic. Un studiu al unei echipe de cercetători conduşi de Mathis Wackernagel, analist la Redefining Progress, realizat şi publicat în anul 2002 de U.S. National Academy of Science arată că cerinţele colective ale omenirii au depăşit capacitatea de regenerare a planetei începând din jurul anului 1980. Că procesul este amorsat şi evoluează către catastrofă o dovedeşte estimarea acestui colectiv, potrivit căreia în anul 1999, cerinţele depăşeau de acum capacitatea de regenerare cu 20% (8), (9).

În afara efectului de seră şi a încălzirii progresive a planetei pe care îl provoacă, la care ne-am referit deja, un alt domeniu de dezechilibru îl constituie disponibilitatea apei. Chiar dacă, aparent, planeta este bogată în apă, realitatea este că modul în care sunt dispuse resursele de apă pe glob crează foarte mari probleme. Aceasta pentru că cea mai mare parte din rezervele de apă ale planetei sunt cuprinse în mări şi oceane, iar apa acestora nu poate fi utilizată ca atare nici în gospodărie, nici în agricultură şi nici în cea mai mare parte a nevoilor industriale. În ceea ce priveşte apa potabilă, cea mai mare parte se găseşte stocată la poli sub formă de gheţari şi nu este nici ea utilizabilă. Rămân resursele pe care le reprezintă apele curgătoare, lacurile cu apă dulce, gheţarii din munţi, care alimentează sistemele hidrografice, precum şi pânzele de ape freatice iar pentru unele state, cu probleme foarte grave din acest punct de vedere, mai rămâne recurgerea la desalinizarea apei de mare, cu costuri extrem de ridicate. O caracteristică o reprezintă acutizarea problemei pe măsura trecerii timpului, din mai multe motive. În primul rând, creşterea demografică din cea mai mare parte a ţărilor impune creşterea recoltelor, pentru rezolvarea problemei alimentare. Or, acest lucru se poate rezolva prin extinderea terenurilor arabile (acolo unde acest lucru mai este posibil - şi mai rămâne de văzut şi cu ce preţ, dacă nu cumva acesta este constituit de distrugerea pădurilor), prin creşterea randamentelor pe baza unor soiuri de cereale de productivităţi mari (dacă această resursă nu a ajuns la limita ei de sus), prin utilizarea de adaosuri de nutrienţi, pentru completarea celor extraşi din sol la recoltele anterioare (de regulă, la stadiul atins în momentul de faţă, pe această cale nu se mai pot obţine rezultate spectaculoase, pentru că limitele au fost aproape atinse) sau prin irigaţii. Acestea presupun pomparea unor cantităţi din ce în ce mai mari de apă, pentru îmbunătăţirea randamentelor. Dar resursele sunt doar două:

87

apele de suprafaţă (curgătoare sau lacuri) şi pânzele freatice. Numai că, tot la aceste două resurse se adresează şi sectorul industrial, dar şi alimentările cu apă ale marilor oraşe. Toate aceste trei destinaţii au cunoscut, pretutindeni în lume, creşteri spectaculoase în ultimii 25 de ani, ceea ce face ca, în cele mai multe ţări, să existe deja un dezechilibru, în creştere permanentă. El se rezolvă, de regulă, în dezavantajul utilizării apei în agricultură (decizie luată tot de pieţe, pentru că valorificarea apei în industrie este mult mai eficientă decât în agricultură, criteriul siguraţei alimentare neintrând în rândul celor cu care operează pieţele în deciziile lor!). Astfel se face că, în condiţiile în care creşterea de 2,5 ori a populaţiei şi creşterea veniturilor (foarte relativă, pentru că profund inegal repartizată) din anul 1950 până în prezent a făcut ca cererea de cereale în această perioadă să ajungă de la 540 milioane de tone în 1950 la 1.855 milioane de tone în 2000 (8), (9), (10). Numai că, în ultimii ani, recoltele au scăzut, iar în anul 2002, recolta a fost cu circa 100 milioane de tone mai mică decât consumul, fiind al treilea an consecutiv în care s-a înregistrat o astfel de situaţie, necesitând recurgerea la rezervele din anii anteriori, care au ajuns la cel mai scăzut nivel înregistrat în ultimele decenii. Or, la această situaţie s-a ajuns prin cumularea unor efecte ale activităţilor umane: criza de apă, (care nu mai permite susţinerea integrală a irigaţiilor), diminuarea suprafeţelor cultivabile (ca urmare a degradării stratului superficial de sol, fertil, extinderii deşerturilor), creşterea temperaturilor, (care, produsă în perioada de fertilizare, conduce la diminuarea randamentului, efect cumulat cu reducerea efectului de fotosinteză pe măsura creşterii temperaturii).

Am efectuat nişte calcule, pe baza cărora am construit două scenarii privind starea alimentaţiei la scara planetei în anul 2050.

Ne reamintim ceea ce am amintit anterior, anume că, potrivit calculelor, în cursul acestui secol, temperatura ar putea creşte cu 1,4-5,8 grade. Ţinând cont de evoluţiile extreme, ca urmare a efectelor pe care creşterea de temperatură le are asupra randamentelor, recolta mondială de cereale ar putea scădea, potrivit specialiştilor în agricultură, în varianta „optimistă” cu 5% până în anul 2020 şi cu 11% până în anul 2050, iar în varianta „pesimistă” cu 11% până în anul 2020 şi cu 46% până în anul 2050 (8), (9).

Numai că, potrivit prognozelor Organizaţiei Naţiunilor Unite (3), pe varianta moderată, populaţia globului va ajunge la 7.403 milioane de locuitori în anul 2020 şi la 8.786 milioane de locuitori în anul 2050. Acceptând ipoteza menţinerii consumurilor individuale actuale, nu numai că problema celor aproape 840 milioane de subnutriţi din anul 2000 nu va fi rezolvată, dar în anul 2020 ar urma să se înregistreze pe glob 2.354 milioane de subnutriţi în varianta „optimistă” şi 2.673 milioane în varianta „pesimistă”, iar în anul 2050, 4.055 milioane în varianta „optimistă” şi 5.915 milioane în varianta „pesimistă”! Nu este foarte greu de bănuit cum va arăta lumea anului 2050 (dacă nu va dispărea până atunci prin efectul cumulat al agresiunilor asupra mediului!) şi ce conflicte (de ce amploare şi de ce violenţă!), nu numai la nivel local, dar şi la scară planetară ar putea avea loc dacă 68% din populaţia de atunci a globului (adică, numeric aproape cât populaţia de astăzi) ar duce lipsă de hrană!

Pentru a configura direcţiile pe care s-ar dezvolta şi manifesta potenţialele conflicte de acest tip, dacă nu se întreprind în timp foarte scurt măsuri energice pentru corectarea evoluţiilor nefavorabile în mediu şi pentru refacerea echilibrelor naturale, am analizat mai în amănunt evoluţia populaţiei lumii în următorul secol, pe grupe de venit şi pe zone geografice.

88

Pentru grupul celor mai bogate ţări, evoluţia populaţiei este foarte lentă până în anul 2050, urmată de scădere către anul 2100, astfel încât în anul 2090, populaţia pe ansamblul acestor ţări va fi chiar ceva mai mică decât cea pe care o înregistrau în anul 2000: 950,7 milioane de locuitori în anul 2000, 1.011,7 milioane în anul 2020, 990,2 milioane în anul 2050 şi 948,8 milioane în anul 2090.

În schimb, evoluţia demografică în cele mai sărace ţări ale lumii cunoaşte o dinamică pronunţată pe toată durata secolului: 2.462,7 milioane în anul 2000, 3.295,4 milioane în anul 2020, 4.296,1 milioane în anul 2050 şi 5.018,2 milioane în anul 2090! Se observă că, practic, întreaga creştere de populaţie a globului în secolul XXI se va face pe seama sporului demografic în cele mai sărace ţări ale globului. Este absolut evident că întreg acest spor, de circa 2,5 miliarde de oameni în decursul secolului, este sortit foametei, dacă nu se produc foarte rapid schimbări fundamentale atât în comportamentul civilizaţiei umane faţă de mediu, cât şi în politicile demografice ale acestor ţări, care să ducă la temperarea drastică a ratelor naturale de creştere a populaţiei (aşa cum s-a petrecut în China, spre exemplu).

În orice caz, este previzibil că problema asigurării hranei (în special) va fi una extrem de serioasă, cel puţin pe parcursul primei jumătăţi a secolului (când nu se vor putea produce mutaţii spectaculoase, în special în schimbarea trendului evoluţiei demografice în lumea săracă), ceea ce va face ca direcţia predominantă a conflictului potenţial pentru hrană să fie una Sud/Nord, având şi o componentă Sud-Est/Nord (una dintre zonele cele mai sărace şi cu o creştere foarte pronunţată a populaţiei continuând să fie zona Asiei de Est). BIBLIOGRAFIE Brown, Lester R, Eco-Economie, Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001. Brown, Lester R, Planul B. Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas, Editura Tehnică, Bucureşti 2003. Marcuse, Herbert, Omul unidimensional, în Scrieri filozofice, Editura Politică, Colecţia Idei Contemporane, Bucureşti, 1977. Zainea, Eugen, Globalizarea, şansă sau blestem, vol. I, Editura Valand Print, Bucureşti, 2000. Zainea, Eugen, Globalizarea, şansă sau blestem, vol. II, în curs de apariţie. Zainea, Eugen, Pentru o nouă paradigmă în dezvoltarea societăţii umane, Ştiinţă şi tehnică, 2004. *** World Development Indicators 2001, World Bank, Washington, 2003. *** Industrial Commodity Statistics 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Statistics Division, New York. 2003. *** Report on the World Social Situation 2001, United Nations, Department of Economic and Social Affairs, New York, 2001. *** World Development Indicators 2003, World Bank, Washington, 2003.

89

GEOPOLITICA CONFLICTELOR

Cristian JURA

Elaborarea unui studiu despre geopolitica conflictelor este deosebit de dificil datorită faptului că un astfel de studiu ar necesita ani de cercetare aprofundată şi interdisciplinară pentru a avea rezultate relevante. Câteva dintre domeniile care ar necesita o atenţie deosebită sunt: dreptul internaţional public, teoria relaţiilor internaţionale, geopolitica, geostrategia, securitatea naţională şi internaţională, economia mondială, istoria, geografia, ştiinţele militare. Datorită complexităţii elaborării unui astfel de studiu şi datorită bugetului relativ redus de timp şi spaţiu alocat acestuia, ne vom rezuma la a face câteva consideraţii de ordin general şi la a prezenta principalele schimbări apărute în teoria şi practica dreptului internaţional public în ultimii ani. Am ales din multitudinea de discipline care ar putea fi analizate dreptul internaţional public datorită faptului că această disciplină încearcă să reglementează relaţiile dintre state ca subiect principal al relaţiilor internaţionale, iar atunci când ne referim la geopolitică şi la conflict legătura cu statele în calitate de actori internaţionali este inevitabilă. Vom considera acest studiu o încercare timidă, dar fundament pentru o cercetare viitoare.

În contextul unei analize despre schimbările majore apărute în teoria şi practica dreptului internaţional public într-o perioadă de 15 ani, adică o perioadă ce se întinde de la sfârşitul Războiului rece şi până în prezent, considerăm că cea mai bună metodă de analiză este cea care ar reuşi să surprindă raporturile dintre nivelul structural, nivelul normativ, nivelul epistemologic, şi nivelul axiologic

1. Considerăm că acesta ar fi cel mai potrivit model de analiză deoarece

mecanismele care duc la îmbogăţirea nivelului normativ sunt strâns legate de ceea ce se întâmplă la nivel structural, dacă nu chiar determinate de nivelul structural. Acest model de analiză pare să reflecte cel mai bine mecanismele intime existente între ceea ce se întâmplă pe plan internaţional, cum sunt reflectate aceste evenimente în plan normativ, care sunt interpretările care se dau evenimentelor şi analizei lor şi care sunt valorile existente, dacă acestea au fost influenţate de evenimente sau dacă au fost îmbrăcate în haină juridică. Aşadar analiza va începe de la marile evenimente care au marcat societatea internaţională şi cum aceste evenimente au condiţionat dreptul internaţional public. De asemenea acest studiu nu se va opri asupra zonelor dreptului internaţional public unde nu s-au produs schimbări majore şi nici asupra evenimentelor produse la nivelul structural, dar care nu sunt reflectate în nivelul normativ sau al dreptului pozitiv.

Considerăm nivelul structural ca fiind primul nivel orizontal reprezentat de totalitatea relaţiilor ce se desfăşoară între state, între state şi organizaţii internaţionale guvernamentale, între organizaţiile guvernamentale şi între alte subiecte ale dreptului internaţional public. Nivel structural este un nivel continuu, neîntrerupt. La acest nivel se nasc fapte, valori care determină şi condiţionează ulterior celelalte nivele. Nivelul structural mai poate fi denumit nivelul relaţiilor internaţionale. Nivelul normativ sau nivelul dreptului pozitiv este dat de totalitatea normelor în vigoare la 1 Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa”- SRL, Bucureşti, 1997, pagina 30

90

un moment dat, indiferent că aceste norme îmbracă haina juridică a tratatului sau a cutumei internaţionale. Acest nivel este nivelul superior nivelului structural. Este un nivel discontinuu, marcat de adoptarea unor tratate, convenţii sau alte instrumente juridice. Cel de-al treilea nivel este reprezentat de nivelul epistemologic al analizei ştiinţifice al primelor două nivele, analiza făcută de specialişti în domeniul dreptului internaţional public, institute de cercetare sau alte entităţi. Nivelul axiologic nu este un nivel în sensul nivelelor prezentat mai sus, el este mai degrabă o axă verticală care traversează cele 3 nivele iniţiale, el fiind un vehicul ce poartă valori comune pentru celelalte nivele.

Evenimentul crucial care a marcat în mod radical istoria ultimilor ani a fost căderea comunismului, şi implicit, dispariţia bazei ideologice pentru confruntarea est-vest. Primele efecte pe planul dreptului internaţional public au fost dispariţia unor organizaţii (CAER, Organizaţia Tratatului de la Varşovia) şi începutul extinderii altor organizaţii (NATO, UE).

La începutul anilor 90 se considera că principalele trăsături ale societăţii internaţionale erau:

- prăbuşirea bipolarismului; - globalizarea; - interdependenţa crescută a subiectelor de drept internaţional; - preeminenţa economicului asupra politicului; - regionalizarea; - erodarea statului naţiune; - dezintegrarea unor state şi apariţia unor state noi2. În conformitate cu modelul de analiză ales, toate trăsăturile societăţii internaţionale

enumerate mai sus au avut ca fundament anumite fenomene petrecute independent de voinţa statelor şi care, la momentul respectiv, nu erau reglementate de dreptul internaţional public, nu erau incluse în sfera convenţionalului. Aceste fenomene s-au petrecut la nivel structural. Unele au fost reflectate ulterior la nivel normativ altele nu au fost reflectate la acest nivel. Astfel, prăbuşirea sistemului mondial bipolar a dus la o democratizare a vieţii internaţionale, fără să se reflecte în mod direct la nivel normativ. În schimb pe planul relaţiilor internaţionale, societatea se îndreaptă spre o societate multipolară, dar care parcurge o secvenţă unipolară. Singurele reflecţii ale acestui fenomen la nivel normativ pot fi considerate accelerarea proceselor de integrare politică, militară, economică şi chiar culturală de la nivel regional, dar această accelerare ar putea fi legată şi de fenomenul globalizării. Globalizarea şi interdependenţa crescută a subiectelor clasice de drept internaţional sunt două teme extrem de importante de reflecţie. Globalizare a atras după sine atât beneficii, dar şi dezavantaje. Unul dintre dezavantajele majore ale globalizării poate fi considerată globalizarea pericolelor la adresa securităţii statelor şi a altor subiecte de drept internaţional. Alte două fenomene care sunt conexe sunt regionalizarea şi erodarea statului naţiune. Fenomenul regionalizării nu este unul global, universal. El se desfăşoară doar într-o anumită poarte a globului şi datorită acestui fenomen se erodează statul naţiune. Aşadar statul naţiune se erodează doar în zonele în care asistăm la procese de integrare şi la procese de regionalizare. Statele participă la aceste procese în mod voluntar. În acest moment fenomenul de dezintegrare al unor state şi al apariţiei unor state noi pare a fi

2 Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Jura, Cristian, Drept internaţional public - Sinteze pentru examen, Ediţia a III-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, pagina 10

91

încetat, dar şi acest fenomen este strâns legat de prăbuşirea bipolarismului, dacă sistemul celor doi poli de putere nu s-ar fi prăbuşit este puţin probabil să asistăm la destrămarea unor state componente al unuia dintre poli şi apariţia unor state noi.

Dacă la începutul anilor 90 trăsăturile societăţii internaţionale erau cele enumerate mai sus, la începutul noului mileniu s-au întâmplat alte evenimente, la nivelul primar al relaţiilor internaţionale, care au modificat în mod fundamental relaţiile internaţionale şi care vor trasa în continuare limitele de desfăşurare ale acestora. Vom vedea în continuare în ce măsură aceste evenimente noi au influenţat nivelul superior al dreptului internaţional public. Considerăm trăsăturile caracteristice ale societăţii internaţionale ca fiind:

- lupta împotriva terorismului; - noul rol al organizaţiilor neguvernamentale pe plan internaţional3; - noua abordare a protecţiei şi a promovării drepturilor omului şi a drepturilor

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; - globalizarea4; - reforma sistemului onusian5; - protecţia mediului înconjurător; - suveranitatea statelor în noul context internaţional6; - apariţia unor entităţi statale neguvernabile; - rolul tot mai important jucat de cercetarea interdisciplinară în acest domeniu,

alături de dreptul internaţional public fiind geopolitica şi geostrategia, ştiinţele militare, relaţiile internaţionale, ştiinţele economice, etc.;

- rolul societăţilor transnaţionale pe plan internaţional. Minorităţile naţionale reprezintă în orice stat un factor cheie al democraţiei şi

al stabilităţii sociale. Mişcările naţionaliste recente au avut ca efect destrămarea unor state ca Iugoslavia sau Cehoslovacia. De aceea, conflictele din Bosnia, Macedonia sau Kosovo au scos în evidenţă complexitatea şi caracterul extrem de sensibil al problematicii minorităţilor. Existenţa diferitelor comunităţi etnice în interiorul unui singur stat, caz frecvent întâlnit în zona central şi est-europeană, posibilitatea ca cel puţin un grup dintre acestea să fie nemulţumit de situaţia în care se află, sunt factori care sporesc riscul apariţiei unor conflicte inter-etnice.

Prăbuşirea sistemului comunist şi sfârşitul războiului rece au fost evenimente generatoare de speranţe şi entuziasm în întreaga lume. Preşedintele american George Bush vorbea despre începutul unei „noi ordini mondiale”, perioada ce se spera a fi stabilă şi caracterizată de pace. Evoluţiile ulterioare au arătat însă că simpla acceptare a „modelului democratic” şi adoptarea unor constituţii de inspiraţie liberală de către statele care s-au desprins din sistemul comunist nu rezolvau toate problemele ivite în aceste state şi, cu atât mai puţin, pe cele din alte spaţii geografice.

Profundele transformări ale mediului internaţional au avut, în acelaşi timp, şi efecte mai puţin dorite, cu repercusiuni asupra securităţii internaţionale. Asistăm în această perioadă la un fenomen paradoxal: în ciuda unei interdependenţe sporite şi a intensificării contactelor dintre state, grupuri sau indivizi, tendinţa este aceea de a accentua apartenenţa la o anumită categorie, fie ea etnică, religioasă sau de 3 Jura,Cristian, Rolul organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional, editura ALL BECK, Bucureşti, 2003 4 Stiglitz, Joseph E., Globalizarea, Editura Economică, Bucureşti, 2003 5 Moise, Sorin, Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite – între deziderat şi realitate, în Geopolitică şi istorie militară, Editura Academiei de Înalte Studii Politice, Bucureşti, 2003 6 Aurescu, Bogdan, Noua suveranitate, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003

92

altă natură, de afirmare a identităţii acestor grupuri. Prin urmare, la începutul anilor ’90, suntem martorii unui proces pe care îl putem

denumi, folosind un termen dur tocmai pentru a-i accentua importanţa, retribalizare a lumii. În întreaga lume sunt redescoperite şi reafirmate identităţile etnice acest

proces fiind însoţit de noi cerinţe vis-à-vis de presupusele grupuri hegemonice şi opresive. Este în fapt un joc cu sumă zero în care cererile unui anumit grup pot fi satisfăcute numai prin cedări, prin pierderea de întâietate, privilegii sau chiar teritorii din partea unei alte comunităţi7. Recunoaşterea şi egalitatea, valori incontestabile, sunt sloganuri folosite în această luptă pentru atingerea obiectivelor.

Datele statistice şi studiile realizate în această privinţă vin în sprijinul acestei afirmaţii. Creşterea numărului de state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite a primit un nou impuls odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, Organizaţia cuprinzând astăzi un număr de aproape 4 ori mai mare decât numărul iniţial (191, faţă de 51) şi cu 30 de state mai mult decât în 19898. Continuând argumentaţia, dintre aceste state, numai 10% au o constituţie etnică omogenă, în restul cazurilor grupuri etno-culturale diverse convieţuind în cadrul aceluiaşi stat. O estimare mai veche arăta că în 185 de state suverane există în jur de 4.000 de entităţi etno-culturale, mai puţin de o treime din aceste state având un grup etnic majoritar9.

Revitalizarea etnicităţii şi căutarea propriei identităţi în sine sunt aspecte ale modernităţii şi conduc la democratizarea structurilor existente, fiind din acest punct de vedere un lucru pozitiv.

Nu putem însă ignora efectele negative pe care le are acest proces. Retribalizarea dublată de afirmarea tot mai puternică a etnicităţii a dus la creşterea potenţialului de conflict în interiorul statelor dar şi interstatal, în condiţiile creşterii interdependenţei şi a comunicării dintre state. E uşor de imaginat că într-o lume atât de diversă, de atomizată, un grup minoritar care îşi simte interesele ameninţate va recurge la violenţă pentru a şi le apăra. Realitatea ne oferă exemple multiple. De multe ori, unele grupuri minoritare îşi creează, în paralel cu organizaţiile politice recunoscute, organizaţii ilegale ce folosesc mijloace teroriste în lupta împotriva autorităţilor (e.g. IRA, în Irlanda de Nord; ETA, în Spania; iar în Palestina, numeroasele organizaţii ce acţionează sub umbrela Frontului pentru Eliberarea Palestinei). Mai mult, unele grupuri extremiste, optează, exclusiv, pentru acţiuni plasate în afara legii, exemplul cel mai cunoscut şi de actualitate fiind cel al al-Qaida.

Această stare de fapt a fost conştientizată la nivel internaţional încă din primii ani ai ultimului deceniu al secolului XX. La 8 noiembrie 1991, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) adopta noua sa concepţie strategică, document ce identifica provocările şi riscurile la adresa securităţii internaţionale, în context istoric rezultat în urma prăbuşirii sistemului comunist. Se recunoştea faptul că ameninţarea unui atac simultan, pe scară largă, pe fronturile europene ale Alianţei era în acest moment eliminată, principalul risc pentru Aliaţi constituindu-l acum consecinţele adverse ale instabilităţii ce poate apărea ca urmare a dificultăţilor economice, sociale şi politice şi rivalităţilor etnice şi disputelor teritoriale10.

Ralph R Premdas exprima aceeaşi opinie într-un mod mult mai plastic: în 7 Premdas, R. Ralph, Public policy and ethnic conflict, http://www.unesco.org/most/premdas.htm 8 vezi evoluţia numărului de membri ai Organizaţiei Naţiunilor Unite pe site-ul oficial al ONU la adresa http://www.un.org/Overview/growth.htm 9 Premdas, R. Ralph, loc cit., 10 The Alliance’ s Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council, Roma 1991 Nato Basic Texts, http://www.nato.int/docu/basictxt/

93

locul ameninţării bombei atomice a apărut ameninţarea unei „explozii nucleare etnice”, pe măsură ce diversele grupuri multiculturale profită de noua situaţie pentru a-şi atinge scopurile.

În 1999, în Noua Concepţie Strategică a Alianţei Nord-Atlantice, riscurilor enunţate în 1990, li s-a adăugat o nouă ameninţare la adresa intereselor Alianţei, aflată în strânsă corelare cu cele anterioare, anume, terorismul11.

Pentru a putea lupta împotriva unor astfel de fenomene este important a înţelege ce anume le-a determinat. De ce o situaţie ce ar trebui să fie favorabilă democratizării şi asigurării unui mediu stabil - am numit aici tocmai această diversitate etnică - are efecte nedorite cum este, desigur, terorismul.

Pentru aceasta merită să aruncăm o scurtă privire asupra zonelor afectate de conflicte sau în care s-ar fi putut dezvolta conflicte. Printre acestea se numără România, Grecia, Bulgaria, Albania, fosta Republică a Iugoslaviei, Albania, Macedonia, Irlanda de Nord, Mauritania, Rwanda, Senegal, Togo, Nigeria, Kenia, Papua Noua Guinee, Egipt, Bhutan, China, fostele republici Sovietice, Brazilia sau Mexic. Elementul comun al acestor state este diversitatea etnică. Factorii care contribuie la creşterea potenţialului de conflict sunt însă diverşi, în funcţie de specificităţile fiecărui stat. Dintre aceştia putem identifica moştenirea istorică şi diferenţele de mentalităţi (cazul Greciei, Irlandei de Nord, sau al României sunt elocvente, dar acest factor este prezent aproape în toate celelalte situaţii), căruia i se adaugă percepţia greşită pe care grupurile adverse şi-o creează fiecare faţă de celălalt, exacerbându-se astfel tensiunile existente. Aceste două elemente constituie, de obicei, rădăcinile unor dispute teritoriale sau pot produce discriminări faţă de un anumit grup ori pot alimenta frustrări ale acestuia, mărind astfel pericolul izbucnirii unui conflict.

Un alt factor important îl constituie existenţa dificultăţilor economice - marea majoritate a statelor enumerate se confruntă cu grave probleme economice ce sporesc încordarea existentă în relaţiile interetnice. Înţelegerea modalităţii prin care dezvoltarea economică, sau mai bine spus lipsa acesteia, accentuează clivajele etnice o datorăm în mare măsură lui Emile Durkheim, care a formulat aşa numita teorie a acţiunii colective. Durkheim susţinea că în perioadele marcate de transformări rapide şi profunde oamenii se înstrăinează de o societate tot mai turbulentă şi fragmentată. Această alienare el a denumit-o anomie, şi a arătat că în momentul în care atinge un nivel extrem, anomia poate produce tensiuni sociale însoţite de violenţă.

De asemenea, în studierea cauzelor producerii conflictelor etnice un loc important ar trebui să îl aibă raportul dintre demarcarea teritorială şi potenţialul de conflict. Trasarea frontierelor, după cum a arătat experienţa fostelor republici din cadrul Uniunii Sovietice, poate duce la apariţia de tensiuni în cazul în care acestea nu ţin cont de condiţiile etnice, religioase, lingvistice şi economico-sociale existente (e.g. Armenia, Azerbaidjan, Cecenia). Din această perspectivă putem identifica trei tipuri de graniţe influenţând în grade diferite potenţialul de conflict. Putem vorbi, în primul rând, graniţe pe care le-am putea numi istorice, care preced crearea statului naţional, caz în care potenţialul de conflict este cel mai scăzut. În al doilea rând, avem graniţe care au fost create sau modificate, ulterior procesului de formare a statului naţional, caz în care potenţialul de conflict este mai ridicat. În ultimul rând, putem vorbi despre graniţe impuse, graniţe care prezintă şi riscul cel mai ridicat al unui conflict etnic.

Este evidentă necesitatea soluţionării problemelor etnice prin stabilirea unei

11 The Alliance’ s Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council, Washington, 1999, http://www.nato.int/docu/basictxt/

94

matrici, a unui algoritm de transformare a minorităţilor din factor de instabilitate în factor furnizor de securitate. Înţelegerea surselor şi a tipurilor de conflict trebuie însă să preceadă orice efort de ameliorare a tensiunilor etnice. Prin urmare, această matrice ar trebui să se refere la factorii istorici, economici, sociali şi culturali ce se află la baza conflictelor etnice, după care să ofere soluţii diferitelor crize şi să arate care sunt mijloacele de implementare ale acestor soluţii.

Putem afirma, în concluzie că un element comun al conflictelor din ultimele sute de ani au fost minorităţile naţionale sau etnice. Minorităţile au fost uneori pretextul pentru declanşarea conflictului sau au fost chiar sursa conflictului. Trecând peste interesele de ordin geopolitic, geostrategic, economic, militar al statelor, minorităţile, populaţii de o anumită identitate au jucat un rol extrem de important în declanşarea unor mecanisme ce au creat tensiuni între state. Respectarea drepturilor omului pentru unele populaţii a fost un alt motiv de intervenţie militară din partea statelor.

95

LEGITIMITATEA UTILIZĂRII FORŢEI ARMATE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE DE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI AL TREILEA

Ion DRAGOMAN

Că violenţa este intrinsecă personalităţii umane e un fapt ce nu trebuie demonstrat, oamenii fiind o sinteză de bine şi rău în proporţii diferite. Fiind un dat natural, nici n-am putea spune că violenţa e „rea” în sine, o anume agresivitate fiind necesară pentru eficacitate şi evoluţie. În aceste condiţii, expresia „violenţă inumană” ne apare a fi uşor pleonastică, ceea ce nu înseamnă c-ar trebui să acceptăm fără rezerve că „scopul scuză mijloacele”; oricum, alături de cooperarea paşnică fraternală, violenţa s-a dovedit de multe ori a fi una din metodele eficiente de atingere a unor obiective. Aşa se face că omul, ca fiinţă socială, a comis întotdeauna nu numai acte prieteneşti în raporturile cu semenii săi ci şi fapte de violenţă fizică şi armată, individuală sau colectivă, la nivelul tuturor tipurilor de comunitate umană, de la cel familial la cel internaţional. Deşi există şi „violenţă politică”, se crede că primul scop al politicii este de a evita violenţa; acest lucru este adevărat în sensul că politica trebuie să interzică utilizarea violenţei de către particulari. Aşa se face că, prin intermediul dreptului, statele au monopolizat folosirea forţei armate, actele de violenţă fiind în afara legii indiferent că sunt individuale sau colective iar organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale a fost prohibită. Singura posibilitate pe care un individ o are în ordinea juridică statală de a mai folosi mijloace ale violenţei armate este legitima apărare, cauză justificativă prevăzută de legea penală prin care faptele violente săvârşite în anumite condiţii nu constituie infracţiune şi exonerează de răspundere legală; altfel, cei care curg la forţa armată, indiferent de motivaţie, sunt sancţionaţi penal, modalitate prin care comunităţile organizate statal încearcă să limiteze utilizarea violenţei în societate, statul fiind singurul legitimat să o facă. Monopolul statului asupra utilizării forţei armate, înseamnă că numai acesta poate recurge la constrângerea legitimă, atât împotriva infractorilor, cât şi în situaţii de tulburări grave ale ordinii legale.

În schimb, la nivelul comunităţii internaţionale, violenţa este asociată, de obicei, cu războiul interacţional, adică, cu violenţa fizică, cu confruntarea forţelor armate ale statelor şi numai în epoca relativ recentă, s-a conştientizat că există şi alte mijloace violente decât războiul propriu-zis, ceea ce înseamnă că războiul nu e decât una din formele violenţei internaţionale, cea mai extremă şi ucigătoare, decurgând din anarhia internaţională; aşa se face că institutele de cercetare strategică mondială şi-au lărgit câmpul de studiu şi analiză de la problemele războiului de cele ale violenţei în toate formele sale căci, alături de violenţa vizibilă, există şi una structurală, inerentă structurii sociale şi internaţionale. La rădăcina violenţei există întotdeauna o voinţă de constrângere în scopul exercitării unui efect de dominaţie (sau invers, în scopul de a se opune acestui efect) chiar dacă, constrângerea nu este aparentă şi chiar dacă nu este directă. Utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale n-a fost nici o dată instinctivă şi pasională (chiar în regimurile totalitare sau teroriste) ci, dimpotrivă, există întotdeauna în ea un aspect raţional, în măsura în care cei care recurg la violenţă vizează un rezultat determinat, cântărind riscurile şi costurile, pe de o parte şi beneficiile, pe de alta,

96

fiecare stat având despre aceasta o apreciere personală în relaţia respectivă. Din această cauză se spune că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, utilizarea forţei armate între state având ca fundamente o multitudine de consideraţii politice, militare şi juridice.

Din punct de vedere juridic, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX, războiul a fost considerat ca o activitate licită a statului suveran, utilizarea forţei armate fiind un act voluntar al statelor, bazat pe puterea discreţionară a acestora de a-şi conserva existenţa şi de a-şi promova interesele; libertatea de a face război era o prerogativă esenţială a suveranităţii, tot atât de naturală ca şi capacitatea statelor de a încheia tratate de pace, singurele limitări ale recursului la forţa armată fiind de natură etică, aşa cum o demonstrează teoria războiului just. Intrarea în război crea starea de beligeranţă, caracterizată prin întreruperea regulilor obişnuite de drept internaţional în raporturile dintre beligeranţi şi aplicarea unui drept internaţional special, dreptul războiului. Utilizarea forţei armate fără limite în timp şi spaţiu nu reprezenta o infracţiune ci, doar un „fapt internaţional” susceptibil de a face obiectul unei calificări juridice. Am văzut deja că sistemele juridice naţionale monopolizaseră încă de la apariţie uzul de forţă în favoarea instituţiilor guvernamentale, în sensul că cetăţenii au cedat dreptul lor de a utiliza forţa (cu excepţia legitimei apărări) în schimbul garanţiei oferite de activităţile publice că le vor proteja persoana şi proprietatea. Inexistenţa în societatea internaţională a unei autorităţi politice superioare statelor suverane a făcut ca în relaţiile internaţionale să nu ia fiinţă acest monopol asupra folosirii forţei, iar libertatea deplină a statelor de a recurge la violenţa armată în apărarea intereselor lor vitale a făcut ca dreptul internaţional să fie considerat, în raport cu dreptul intern, ca fiind un drept slab, imperfect şi primitiv.

Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca în secolul XX, statele suverane să-şi dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei pentru a asigura coexistenţa paşnică, armonioasă şi mutual avantajoasă a naţiunilor în societatea internaţională. Primii paşi au fost făcuţi la a doua conferinţă de pace de la Haga din 1907 când s-au codificat regulile cutumiare ale legitimităţii deschiderii ostilităţilor militare şi ale neutralităţii armate. Globalizarea confruntării armate din primul război mondial a demonstrat riscurile libertăţii statelor de a face război astfel încât, prin Pactul Societăţii Naţiunilor, prima încercare de instituţionalizare a societăţii internaţionale, s-a convenit că războiul este ilicit în caz de agresiune (art.10), când impune rezolvarea unui diferent ce nu fusese supus în prealabil unei proceduri paşnice (art.12.1), când se declanşează pentru a contesta o decizie judiciară sau arbitrală internaţională (art.13.4) şi când e contrar unei recomandări adoptată în unanimitate de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Eficacitatea acestei limitări a dreptului statelor de a recurge la forţă era întărită printr-o procedură de „moratoriu de război” (art.12) prin care se interzicea declanşarea ostilităţilor în termen de trei luni de la adoptarea recomandărilor Consiliului sau de la pronunţarea unei sentinţe internaţionale. Principala imperfecţiune a Pactului Societăţii Naţiunilor era că garanta legitimitatea tuturor războaielor care nu fuseseră interzise expres; încercând s-o corijeze, Pactul Briand-Kellogg din 1928 a consacrat o interdicţie generală de recurgere la război ca instrument al politicii naţionale a statelor scoţând în afara legii utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale pe baza regulii că ceea ce nu este autorizat expres este interzis. Chiar dacă între cele două tratate internaţionale interbelice n-a existat suficientă coerenţă pentru a opri uzul ilegitim de forţă, ele au demonstrat că sistemul juridic

97

internaţional se îndreaptă în aceeaşi direcţie a interzicerii violenţei armate ca şi sistemul juridic naţional.

Într-adevăr, inconvenientele reglementărilor interbelice ale folosirii forţei au putut fi eliminate în împrejurările sfârşitului celui de-al doilea război mondial. Depăşind renunţarea la război formulată de Pactul din 1928 (căreia i se recunoaşte o valoare cutuniară), Carta Naţiunilor Unite impune în art.2 par.4 o interdicţie şi mai generală, vizând orice folosire de forţă de o manieră incompatibilă cu scopurile acestui tratat, rămânând legitimă doar utilizarea forţei „paşnice” dacă nu contravine principiilor O.N.U. Nu se greşeşte deci,când se afirmă că astfel s-a realizat cea mai importantă şi, desigur, ce mai ambiţioasă modificare a dreptului internaţional şi că scoaterea în afara legii a uzului de forţă reprezintă piatra unghiulară a sistemului comunitar interstatal bazat în continuare pe suveranitatea şi autonomia statelor dar declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea supremă a sistemului juridic mondial. În acest fel a crescut şi solidaritatea internaţională, în sensul că ilegalizarea oricărui recurs la forţă armată nu e o simplă obligaţie contractuală şi înseamnă că fiecare stat trebuie să înţeleagă că interesele sale esenţiale sunt încălcate prin violarea sa; de aceea, nu numai victima uzului ilegitim de forţă dar şi orice alt stat este îndreptăţit să-şi reclame responsabilitatea deoarece interdicţia vizează comunitatea internaţională în întregul ei.

Cu toate acestea, spre doesebire de sistemele juridice naţionale, interdicţia utilizării forţei în relaţiile internaţionale nu se poate fundamenta tot atât de mult pe impunerea aplicării legii, ci pe alte mijloace, preum buna credinţă a statelor, consimţământul acestora şi reciprocitatea de tratament. Iar preferinţele politice ca şi interesele vitale ale statelor fac, ca interpretarea art.2 par.4 să nu fie încă fără ambiguităţi. A trebuit să se ajungă în diferite situaţii şi probleme internaţionale şi să se dea nenumărate sentinţe internaţionale ori să fie confruntate diverse păreri doctrinare ca să se înţeleagă faptul că termenul „forţă” este limitat la forţa militară(şi nu include constrângerea politică, economică sau psihologică) sau că „ameninţarea cu forţa” poate rezulta din perspectiva utilizării armelor (prezentând aceleaşi caracteristici de presiune ilicită ca şi folosirea forţei); de asemenea, dezbateri aprinse s-au purtat asupra semnificaţiei interzicerii utilizării forţei „împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”, justificând numeroase intervenţii „umanitare” şi "prodemocratice" ori alte uzuri „altruiste” de violenţă armată, uitându-se astfel că prin Carta O.N.U. statele sunt apărate împotriva oricărei utilizări ilegitime de forţă, Consiliul de Securitate trebuind să se asigure că forţa armată nu va fi folosită în interesul egoist al vreunui stat ci în interesul colectiv al întregii umanităţi.

Numeroase aspecte problematice au creat şi excepţiile de la prohibiţia utilizării şi ameninţării cu utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Ca orice principiu juridic fundamental şi în acest domeniu există două excepţii statuate chiar de Cartă. Prima o găsim în capitolele VII şi VIII din Cartă şi se referă la monopolul Consiliului de Securitate de a decide asupra uzului internaţional de forţă. Având în vedere experienţa negativă a Societăţii Naţiunilor, Carta O.N.U. a stabilit un sistem de securitate colectivă mai eficace şi mai avansat pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională, dar şi pentru a-i sancţiona pe cei care folosesc forţa ilegitim, încălcând interdicţia violenţei armate. În filozofia Cartei, Consiliul de Securitate ne apare ca instituţia politică, care are dreptul de a adopta deciziile necesare nu numai pe baza argumentelor legale ci şi pe baza unor argumente

98

politice şi militare, rezoluţiile sale având totuşi caracter obligatoriu asupra membrilor O.N.U.; deţinând totala supremaţie în ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, Consiliul de Securitate determină, conform capitolului VII al Cartei situaţiile când există o ameninţare sau o violare a păcii, ori un act de agresiune şi autorizează uzul de forţă prin mandatarea acţiunilor militare colective. Dincolo de faptul că regulile capitolului VII n-au fost puse în totalitate în aplicare (inexistenţa Comitetului de Stat Major) şi de blocarea repetată a deciziilor sale din cauza dreptului de veto al membrilor permanenţi (ceea ce impune cu necesitate reformarea sa pentru a reflecta realităţile secolului XXI), intervenţia sa politico-militară nu e arbitrară ci se face în numele comunităţii mondiale, chiar dacă nu poate obliga un stat să participe la operaţiile militare deoarece astăzi mandatul pe care-l oferă este mai mult o recomandare sau o justificare a uzului de forţă decât un ordin; de aceea, cu excepţia operaţiilor de meneţinere a păcii, organizate de Secretariatul O.N.U., de obicei, după adoptarea rezoluţiei de utilizare a forţelor militare, statele participante se autoorganizează într-o coaliţie de bunăvoinţă, care este sub controlul liderului coaliţiei şi nu al O.N.U. Pe de altă parte, statul agresor nu poate invoca dreptul internaţional nici în această situaţie. De asemenea, în capitolul VIII al Cartei se arată că în acţiunile sale, Consiliul de Securitate poate folosi acorduri şi organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa dar acţiunile acestora trebuie să aibă girul Consiliului de Securitate. Monopolul acestuia asupra folosirii internaţionale a forţei este complet dacă avem în vedere că nici dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă a statelor nu poate fi exercitat decât până în momentul în care Consiliul va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii mondiale.

A doua excepţie de la principiul fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale este în art.51 al Cartei (ultimul articol al capitolului VII) în care se prevede legitima autoapărare individuală şi colectivă a statelor. După modelul sistemelor juridice statale ale legitimităţii utilizării forţei coercitive de către particulari pentru a se apăra împotriva atacurilor, şi Carta O.N.U. a preluat principiul cutumiar al recunoaşterii legitimei apărări a statelor împotriva agresiunilor comise de alte state; dacă doctrinele de drept penal intern arată că, în realitate, fapta săvârşită în legitimă apărare este comisă fără vinovăţie, admiţându-se posibilitatea exercitării apărării şi în cazul atacului iminent, în dreptul internaţional problema se pune diferit datorită calităţii pe care o au destinatarii normei de drept - statele - care sunt în acelaşi timp şi creatorii ei. Din acest motiv, al inexistenţei unor organe judiciare suprastatale, analogia cu dreptul intern, deşi atrăgătoare la prima vedere, se reduce în principal la similitudinea unor trăsături ce privesc simetria acestei instituţii (raportul atac-apărare, condiţiile atacului, apărării etc.); ceea ce înseamnă că dreptul de autoapărare individuală şi colectivă al statelor urmează a fi apreciat şi înţeles în lumina principiilor specifice ordinii juridice internaţionale aplicabile relaţiilor dintre state suverane şi egale în drepturi care, de regulă, nu pot fi „vinovate” cu nimic.

E în afara oricărui dubiu că a nu recunoaşte dreptul de legitimă apărare al statelor ar transforma ordinea juridică internaţională într-o ordine sinucigaşă pentru statele atacate, motiv pentru care toate instrumentele care au limitat sau interzis uzul de forţă l-au recunoscut explicit sau implicit. Oricum, în concepţia Cartei O.N.U., dreptul la legitimă apărare poate fi exercitat în timp de la începerea unui atac armat până la intervenţia Consiliului de Securitate, statele având obligaţia de a-l informa pe acesta despre recurgerea la forţă armată; dreptul respectiv nu

99

dispare dacă Consiliul nu acţionează, deoarece doar măsurile intervenţioniste eficace ale acestuia ar face inadecvat şi lipsit de necesitate răspunsul armat al victimei agresiunii. Majoritatea statelor şi specialiştilor cred că dreptul la legitimă apărare trebuie interpretat strict, astfel încât să corespundă unui atac armat actual, iar reacţia victimei, pentru a fi legitimă, trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului şi limitată la restabilirea situaţiei dinaintea agresiunii.

La începutul mileniului al treilea, în special după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au apărut chestiuni problematice bazate pe interpretarea extensivă a art.51 al Cartei, argumentându-se că statele pot exercita atacuri anticipate şi preemtive şi chiar războaie preventive, fără să se fi produs un act de agresiune şi fără ca reacţia prezumtivei victime să mai fie condiţionată de proporţionalitate cu atacul deoarece acesta din urmă nici nu s-a produs. Este simptomatic în acest sens nu numai faptul că unele state au adoptat doctrine militare bazate pe ideea războiului preventiv, dar şi că N.A.T.O. şi-a propus ca acţiunea sa să fie preemptivă pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu care se confruntă la începutul noului mileniu. În aceste dezvoltări recente ale interpretării dreptului de legitimă apărare este pusă în discuţie chiar şi subordonarea faţă de deciziile Consiliului de Securitate.

Deşi art.51 vorbeşte de „atac armat”, ilegitimitatea recursului la forţă are în vedere şi „ameninţarea cu atacul armat”, astfel încât Carta O.N.U. ar trebui actualizată în această privinţă, căci Consiliul de Securitate a admis în rezoluţiile 1386 din 2001 că atacul armat include şi atacul terorist. Pe de altă parte, deşi art 51 nu admite decât implicit ca atacul armat să aibă la origine un stat, din definiţia agresiunii dată de Rezoluţia 3314/1974 a Adunării Generale a O.N.U. (care nu are forţă juridică obligatorie ci este expresia unor reguli cutumiare) rezultă că implicarea unui stat într-un atac armat nestatal echivalează cu un act statal, ceea ce face parte din logica juridică a dreptului internaţional. De altfel, Curtea Internaţională de Justiţie a apreciat că un atac armat nestatal atrage dreptul la legitimă apărare, dacă atacul este de o suficientă gravitate iar implicarea statului este evidentă, fiind de o amploare suficientă. Încă din 1837 în cazul „Carolina” care a opus Marea Britanie şi S.U.A., prin formula „Webster” s-a recunoscut că dreptul de legitimă apărare nu depinde de faptul dacă Marea Britanie a făcut obiectul unui atac armat şi s-a acceptat că există un drept de legitimă apărare anticipată în faţa ameninţării cu un atac armat; această necesitate a autoapărării datorată circumstanţelor momentului a intrat deja în cutuma şi jurisprudent internaţională ca izvoare ale dreptului internaţional contemporan şi a fost frecvent invocată de state şi instanţe judiciare, inclusiv la Nurnberg, când s-a respins apărarea germană că invadarea Norvegiei fusese impusă de un act de autoapărare preventivă.

În aceste condiţii, acţiunea militară anticipată, se referă la acţiunile desfăşurate împotriva unui atac care nu s-a produs dar este iminent, în sensul că există informaţii certe despre organizarea dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în scurt timp. În Carta O.N.U. nici ameninţarea cu forţa şi nici atacul iminent nu justifică uzul de forţă, ceea ce înseamnă că nu există un drept la legitimă apărare anticipată. Argumente în sens contrar se găsesc însă în dreptul cutumiar, în special în cazul „Carolina” invocat mai înainte, dar se pune problema dacă el mai este valabil şi astăzi când funcţionează principiul fundamental al nerecurgerii la forţă; interpretarea strictă a Cartei O.N.U. ar spune că nu, dar adepţii interpretării extensive susţin că art.51 a lăsat neschimbat dreptul cutumiar, în special pentru că vorbeşte despre dreptul inerent la autoapărare. Deşi are mai

100

multe slăbiciuni, teoria „dreptului inerent” al legitimei apărări a fost invocată de state; ea n-a fost încă recunoscută de către Consiliul de Securitate deoarece poate genera erori sau abuzuri, ceea ce este extrem de periculos pentru pacea mondială. Totuşi, într-o situaţie în care ameninţarea cu atacul armat este directă şi de nestăvilit, mai ales în condiţiile riscurilor pe care le presupune noul mileniu n-ar fi natural ca viitoarea victimă să aştepte ca atacul să devină actual. Chiar Carta O.N.U. ar fi un pact sinucigaş dacă n-ar admite interpretarea că în anumite circumstanţe dreptul la apărare anticipată poate fi singura cale legitimă de exercitare a supravieţuirii. Pentru a satisface formula Webster, astfel de cazuri excepţionale pot exista când atacul armat de o suficientă gravitate este iminent sau dacă există dovezi convingătoare că după ce s-a săvârşit deja un atac, inamicul se pregăteşte să atace din nou; aceste condiţii au fost îndeplinite şi de războiul global împotriva terorismului declanşat în octombrie 2001, după atacurile din 11 septembrie, ceea ce înseamnă că el n-a fost nici represalii şi nici pedepsire armată a teroriştilor.

În schimb, acţiunea militară preventivă se referă la acţiunile desfăşurate împotriva unei ameninţări care nu s-a materializat încă şi care este incertă în timp, spre exemplu cea desfăşurată împotriva unui stat care se înarmează masiv sau achiziţionează chiar arme de distrugere în masă. Aşa a fost cazul atacului Israelului din 1981 împotriva reactorului nuclear irakian, când s-a invocat art.51, deşi era vorba doar de o ameninţare ipotetică, motiv pentru care toţi membrii Consiliului de Securitate au sprijinit fără rezerve rezoluţia prin care atacul militar israelian era calificat ca o violare clară a Cartei O.N.U. şi a normelor comportamentului internaţional; este adevărat, Consiliul nu a respins explicit legitima autoapărare anticipată, dar a putut concluziona că Israelul a omis să demonstreze iminenţa unui atac armat irakian. Această interpretare subzistă şi în condiţiile începutului noului mileniu, când doctrinele militare ale statelor (sau organizaţiilor de securitate regională) bazate pe ideea războiului preventiv (în caz de dubiu, loveşte) sunt contrare, atât dreptului internaţional actual, cât şi jurisprudenţei, specialiştilor şi dreptului cutumiar, deschizând calea erorilor şi abuzurilor, fără a contribui ci dimpotrivă, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pe de altă parte, nimic în Carta O.N.U. nu sugerează că autoritatea Consiliului de Securitate de a lua măsuri preventive este limitată la acele ameninţări care sunt iminente; art.39 (constatarea ameninţărilor şi deciderea de măsuri) şi art 50 (măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat) demonstrează că o acţiune militară preventivă este legitimă atunci când este hotărâtă de Consiliul de Securitate, ca instituţie colectivă ce reprezintă cel mai bine interesele şi nevoile comunităţii internaţionale. Numai din acest motiv, N.A.T.O., în 1999, în războiul din Iugoslavia şi S.U.A., în 2003, în războiul din Golf şi-au legitimat acţiunile prin invocarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate nerespectate de către cele două state.

Concluzia este că reglementarea juridică a uzului de forţă a parcurs o evoluţie considerabilă până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile străvechi, continuând cu completa libertate de a utiliza forţa până în secolul XX şi sfârşind cu instituirea principiului fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar actele decise de Consiliul de Securitate sau cele ale statelor în autoapărare. Astfel, ordinea juridică internaţională a ajuns să fie echivalentă ordinii juridice statale care interzice violenţa între particulari şi monopolizează constrângerea armată la nivelul instituţiilor publice în folosul întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statelor în relaţiile internaţionale continuă

101

să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o mai mare cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale momentului. Oricum, cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica voinţa şi puterea militarilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale. BIBLIOGRAFIE René Vark, The Use of Force in the Modern World, Baltic Defence Review No.10, vol.2/2003, p.27 Denis Alland, Droit International public, Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.531-541 Michael N. Schmitt, Counter - Terrorism and Use of Force in International Law, The Marshall Center Papers No.5, 2002 Victor Duculescu, Instituţii de drept public şi relaţii internaţionale în dinamică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 Iulia Motoc, Interpréter la guerre, Les exceptions de l'article 2 par.4 de la Charte de l'O.N.U., Editions Babel, Bucarest, 1997 Horace B.Robertson Jr., Contemporary International Law Relevant to Today's World ?, U.S. Naval War College Review, vol.45, 1992, p.89-103 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Bucureşti,2000, p.601-642 Richard B. Lillich, Forcible self-help under international law, U.S. Naval War College Review, vol.62, 1980, p.129-138 Ionel Cloşcă, Constantin Vlad, Ion Suceavă, Drept internaţional umanitar la începutul secolului XXI, ARDU, Bucureşti, 2003, p.13-67 Alex. Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, IRDO, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.86-89 Jaroslav Zourek, L'interdiction de l'emploi de la force en droit international, Institut Henry-Drumeş, Geneva, 1974 I. M. Anghel, Reflecţii în problema admiterii folosirii forţei armate în relaţiile dintre state, Revista Dreptul nr.1/2002, p.39

102

RĂZBOIUL IMAGOLOGIC ŞI CARTOGRAFIEREA RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

Darie CRISTEA

Funcţionând atât de bine în lumea obişnuită, star-sistemul pare a se fi extins şi în cea a specialiştilor în securitate internaţională. Puţin cunoscut în România, Thomas P. M. Barnett, pe care ne propunem să îl prezentam în continuare, nu este numai un apreciat „om de acţiune” şi teoretician al domeniului în America, ci şi un „ingredient” obişnuit al culturii de masă de peste ocean. Considerat, la un moment dat de o revista ca Esquire – nu tocmai de specialitate – drept „Strategul” prin excelentă, prezenţa publică a lui Barnett dă oarecare indicii asupra a ceea ce ar trebui să însemne „civic strategic culture”, ca şi asupra modului în care aceasta va influenţa atât profilul cultural al societăţilor euro-atlantice, cât şi percepţia publică a problemelor legate de securitatea naţională. Deocamdată, atât pentru publicul cititor de peste ocean, cât şi pentru comunitatea iniţiaţilor în ceea ce numim, în sens larg, geopolitica, Barnett este omul care a cartografiat războiul împotriva terorismului. Pe larg, despre harta lui Barnett, ca şi despre sursele teoretice şi empirice ale acesteia, în continuare.

Thomas P. M. Barnett oferă, în strânsă legătură cu atribuţiile sale oficiale post 11 septembrie şi în vederea campaniei pe care încă de la intervenţia în Afganistan Casa Albă o anunţa, harta de care era atâta nevoie. Prezentarea publică a principiilor hărţii sale îl propulsează rapid printre cei mai cunoscuţi strategi de pe planeta şi îi asigură o notorietate folositoare atât în cariera didactică şi ştiinţifică de la U.S. Naval War College (preocupările privind forţa navală sunt clasice pentru geoplitica atlantistă), cât şi la propria firmă de consultanţă pe probleme de securitate, Barnett Consulting.

Aşa-zisa The Pentagon’s New Map este rezultatul misiunii de 20 de luni primită de Barnett pe lângă Biroul Secretarului Apărării imediat după 11 septembrie, cu scopul de a se ocupa de „definirea noului mediu de securitate internaţională după 11 septembrie si corelarea imaginii obţinute asupra fenomenului cu necesităţile de transformare a politicii de apărare1 (s. ns., D.C.)” a SUA.

Înainte de a discuta propriu-zis harta lui Barnett, ne vom opri asupra celor mai importante două surse ale filosofiei care a dus la conturarea acesteia. Este vorba de două contribuţii teoretice ale profesorului de la NWC legate de investigarea spaţiului internaţional post-Război Rece şi, mai ales, post 11 septembrie: New Rule Sets si Top Ten Post-Cold War Myths.

După Thomas Barnett, geopolitica actuală trebuie să caute să identifice noul set de reguli pe care se bazează sistemul internaţional pentru a deschide drumul cartografierii stării reale a sistemului, abia atunci acesta va deveni inteligibil, cât de cât previzibil şi controlabil.

Deşi creată într-un mediu militar (Naval War College), paradigma "new rule sets" are o întreagă serie de puncte comune cu cea europeană a studiilor de securitate, consacrată de studiile lui Barry Buzan şi ale COPRI, punând însă accent mai degrabă pe globalizare şi conexiunile economice dintre state decât pe latura societală a securităţii. Rezultatul, probabil, al fuziunii dintre noile tendinţe la nivelul studiului şi asigurării securităţii internaţionale, cu atenţie acordată prioritar laturii non-militare a securităţii sau cauzelor non-militare ale insecurităţii şi perspectiva atlantistă clasică, de gândire geopolitică la nivel global, preluată de Washington de la Londra o dată cu ieşirea Americii, în anii primului război mondial, din izolaţionism şi adusă, după anii ’50, la apogeu. Calitatea ambientului este trecută şi ea printre regulile noului mediu internaţional de securitate.

1 „Resume for Thomas P. M. Barnett”, www.nwc.navy.mil

103

„New Rule Sets” acorda, precum paradigma mackinderiană în urmă cu aproape o sută de ani, o considerabilă atenţie Asiei, în special în ceea ce priveşte potenţialul demografic, asigurarea cu resurse energetice pe lungă durată şi apariţia unor posibili competitori economici de talie mondială în această zonă, ca dublu efect al globalizării şi cooperării regionale. Sunt vizate India, China şi Japonia. O preocupare specială vizează securitatea ecologică în Asia, în special în zonele care combină dezvoltarea industrială, economică şi creşterea demografică.

Interconectarea funcţională a economiilor naţionale, pieţele libere şi, implicit, transparenţa generează securitate, în consecinţă, stabilitate. Un flux economic global funcţional păstrează competiţia pe palierul economic, unde regulile sunt, cel puţin deocamdată, certe şi situaţiile previzibile. Apoi, nu implică intervenţii militare.

Pentru Statele Unite ca lider al noului sistem internaţional, Barnett argumentează nevoia de a corela funcţionarea celor două instituţii vitale pentru menţinerea sistemului în actuala configuraţie de putere şi pentru stabilizarea zonelor în care această măsură este văzută ca necesară: Pentagonul şi Wall Street-ul2.

Interconectarea Câteva consideraţii despre rolul pe care Barnett îl adjudecă interconectării

economice a diferitelor arii globale pentru asigurarea stabilităţii noii configuraţii a sistemului post-Război Rece şi, simultan, post 11 septembrie. Cea mai clară explicaţie a importanţei pe care o atribuie conceptului de conectare / interconectare în relaţiile internaţionale, profesorul Barnett o dă într-un interviu oferit unei reviste de specialitate de peste ocean3:

„Am început cu un simplu set de observaţii. Am însemnat pe o hartă (s.ns., D.C.) toate locurile unde noi am trimis soldaţi americani de la finele războiului rece. Până în 2002 erau 132 de cazuri. M-am întrebat ce este aşa de deosebit cu aceste locuri încât au nevoie de o continuă atenţie din partea trupelor americane? Până la urmă, a devenit evident că era vorba de ţări care au probleme legate de globalizare. Fie le lipsea stabilitatea pentru a atrage investiţii, fie aveau regimuri politice represive, ori suportau un sistem care le restricţiona contactele cu exteriorul. (...) Astăzi, pericolul este definit de discontinuitate. Ţările neconectate la sistemul internaţional sunt cele în care găseşti instabilitate. Aici vei găsi ameninţări la adresa sistemului internaţional şi a economiei globale”.

De ce Asia? Centrarea pe Asia poate ţine tot de un habitus mackinderian, ca şi de o seamă

de stereotipuri, privitoare, de pildă, la rolul Chinei într-un sistem global viitor. Vom vedea însă, că Barnett le respinge pe ultimele, ceea ce nu îl împiedică să îşi concentreze aparatul teoretic în bună măsură pe Asia. Nu doar explozivul Orient Mijlociu aflat deja la îndemâna analiştilor este luat în seamă, ci şi Asia de Sud, Asia de Sud-Est sau complexul China-Japonia, în special din considerente economice şi demografice.

Asia este, pentru Barnett, o zonă cheie pentru asigurarea resurselor energetice necesare unei economii globale. O bună conectare a Asiei este dependenţa, în opinia profesorului de la NWC, de forţa navală americană (într-un mod similar, Brzezinski valida pentru prezent rolul pe care Mackinder îl atribuia Eurasiei în harta sa de acum 100 de ani - continuitate cartografică remarcabilă!). Chestiunea o tratează într-un articol - „Asia: The Military-Market Link”4 din care cităm explicaţia iniţială şi ceea ce autorul

2 se poate vedea, pentru întreaga prezentare, www.nwc.navy.mil/newrulesets 3 The American Enterprise – Politics, Business and Culture, December 2003, art. „Live with TAE: Thomas Barnett”, David Kennelly, p. 14 4 publicat în Proceedings, U.S. Naval Institute, jan. 2002, pp. 53-56 şi reluat pe www.nwc.navy.mil/newrulesets

104

numeşte „decalogul globalizării pentru energia asiatică”. Cităm din varianta electronică: Ca director al unui proiect pe termen lung al Naval War College (New Rule

Sets Project) asupra modului în care globalizarea alterează definirea securităţii internaţionale, am avut oportunitatea petrecerii unei cantităţi considerabile de timp cu directori de pe Wall Street şi cu experţi pe probleme de securitate regională (atât militari, cât şi civili) şi să discut astfel viitorul dezvoltării economice şi politice a Asiei. Următorul decalog redă principalele reguli pe care proiectul nostru le-a identificat în ceea ce priveşte viitorul energiei asiatice:

1. Piaţa globală a energiei are resursele necesare (...) 2. Dar fără stabilitate, nu există piaţă (...) 3. Fără creştere socio-economică, nu există stabilitate (...) 4. Fără resurse, nu există creştere (...) 5. Fără infrastructură, nu există resurse (...) 6. Fără bani, nu există infrastructură (...) 7. Fără reguli, nu există bani (...) 8. Fără securitate, nu există reguli (...) 9. Fără Leviathan, nu există securitate (...) 10. Fără U.S. Navy, nu există Leviathan."

Pentru a asigura tratarea principiilor pe care este construită, de Thomas Barnett, harta strategică a luptei împotriva terorismului în cadrul mai larg al ideilor sale referitoare la lumea post-război rece vom cita, pe scurt, „topul” celor zece mituri legate de perioada în discuţie, alcătuit de acelaşi profesor de la NWC. Aceasta cu precizarea că, deşi, evident, data de 11 septembrie 2001 a creat, în felul ei, un nou punct cu puternică încărcătură geopolitică pe axa timpului, a ignora faptul că respectivul punct este subordonat ca semnificaţie momentului 1990, deci tot ce a urmat după World Trade Center se integrează încă în mai larga perioadă post-război rece, ar fi dovada unui subiectivism inacceptabil pentru o analiză serioasă. De aici rezultă, credem noi, că înţelegerea modului în care Barnett se raportează la ultimii 13 ani ar ajuta unei mai bune lecturi a hărţii pe care el o trasează pentru „războiul împotriva terorismului”.

Miturile, deci, ar fi, după specialistul american, următoarele: 10. ideea că în lume ar fi mai multe conflicte armate şi crize după 1990

decât înainte 9. ideea că prăbuşirea blocului sovietic a indus haos în sistemul internaţional 8. existenţa unui număr prea mare de „state depotenţate” 7. ipoteza că lumea este controlată de actori transnaţionali 6. ideea că proliferarea tehnologiei nucleare a scăpat de sub control 5. imaginarea Chinei drept următoarea Uniune Sovietică 4. viteza este elementul de bază al răspunsului la situaţii de criză 3. imposibilitatea rezolvării simultane a mai multor situaţii de criză 2. ideea că Pentagonul şi-a crescut eficienţa prezenţei globale consumând

mai puţine resurse 1. ideea că mediul de securitate post-Război Rece este complet

imprevizibil, planificarea inutilă şi reactivitatea mai eficientă decât comportamentele proactive5.

Tezele articolului citat în rândul de mai sus neţinând de preocupările noastre imediate, nu reluăm argumentaţia, pertinentă, a autorilor. Este necesar însă să

5 apud Thomas P.M. Barnett, Henry H. Gaffney jr., „Top Ten Post-Cold War Myths”, Proceedings, U.S. Naval Institute, feb. 2001, pp. 32-38, reluat pe www.nwc.navy.mil/newrulesets

105

stăruim asupra unei idei. „Miturile” sunt publicate în februarie 2001. În ciuda şocului de după 11 septembrie, lucrăruile ulterioare ale lui Barnett păstrează în bună măsură tezele enunţate în acest articol, cel mult cu modificări de nuanţă şi luări în calcul ale noilor condiţii din mediul internaţional. Să luăm mitul no. 1, de exemplu. Barnett nu îl dezavuează după 11 septembrie: dimpotrivă, ideea hărţii strategice, ideea hărţii în sine, ne arată că el rămâne încrezător în predictibilitatea mediului de securitate şi în capacitatea forţei navale a SUA de a modela acest mediu, o dată ce se află în posesia unei cartograme adecvate a lui. De altfel, teoria potrivit căreia 11 septembrie este rezultatul haosului din sistem poate fi uşor atacată: atacurile de la WTC au fost ele însele rezultatul unei planificări în care precizia a fost dusă până aproape de cinism. Metafora lui 11 septembrie/911 (atât de discutată la acea vreme în literatura de specialitate) stă mărtutrie pentru valabilitatea unei asemenea concluzii.

De altfel, în completarea articoului citat mai sus, Barnett va scrie, ca rezultat al misiunilor sale de după 11 septembrie, în colaborare cu acelaşi Henry Gaffney jr., un „Top 100 Rules of the New American Way of War”6. Maniera de alcătuire a textului aduce aminte de hărţile-listă, „regulile” fiind extrem de bine ancorate geografic. Cităm, spre exemplificare, de la secţiunea „Ce ar putea angaja SUA într-un război?”, „regula 15” (ca o observaţie, textul este scris înainte de a se lua decizia celei de a doua lărgiri a NATO spre est - care a cuprins şi România – şi, desigur, înainte de începerea ultimului război din Golf, care a dus la căderea regimului Saddam Hussein):

„15. Altfel decât în răspuns la un atac direct asupra Statelor Unite, sunt cinci situaţii curente în care acestea s-ar putea angaja în război:

Dacă Irakul ar ataca Arabia Saudită, Kuweitul sau Israelul. Dacă Taiwanul ar fi atacat de China. În cazul în care Coreea de Nord ar ataca Coreea de Sud. Dacă Iranul sau Irakul ar încerca să închidă Golful Persic transporturilor de petrol. Dacă Al Qaeda sau alt grup terorist ar ataca forţe, cetăţeni sau proprietăţi

americane de oriunde de pe glob.” 7 „Mapping the War on Terrorism”. Cartografierea incertitudinii. Lumea după Barnett Harta propriu-zisă este prezentată de Thomas Barnett, o dată ce s-a decis

că ea este de interes public, în câteva articole, conferinţe şi interviuri. Este de aşteptat ca filosofia din spatele hărţii să devină şi subiectul unui volum: The Pentagon’s New Map: War and Peace in the Twenty-first Century, după spusele autorului (se poate vedea The American Enterprise – Politics, Business and Culture, December 2003, art. „Live with TAE: Thomas Barnett”, David Kennelly, p. 15).

Ideea lui Barnett capătă notorietate publică, dincolo deci de cadrul operativ din Departamentul american al Apărării, în care fusese finisată, într-un mod mai puţin obişnuit. Numărul din mai 2003 al unei celebre reviste mondene, Esquire (ediţia americană) îi publica articolul cel mai cunoscut pe tema respectivă, plus hărţile aferente, în condiţii grafice foarte avantajoase. Articolul se numea The Pentagon’s New Map: It explains why we’re going to war and why we’ll keep going to war şi era însoţit de o listă a zonelor de risc geopolitic manifestate în ultima decadă – după, Barnett, baza empirică a decupajelor pe care avea să le reproducă în harta sa. Momentul apariţiei articolului, debutul ultimului război din Irak, cu toate neînţelegerile diplomatice care l-au marcat, era prielnic pentru o difuzare de masă 6 redat pe www.nwc.navy.mil/newrulesets 7 „Top 100...”, www.nwc.navy.mil/newrulesets

106

a noii concepţii geopolitice americane. Mesajul era clar – războiul contra terorismului se bazează pe o strategie coerentă, cartografierea spaţiului de risc reducea incertitudinea confruntării cu inamicul invizibil – terorismul.

Altfel, teza articolului mai avusese cel puţin încă o „ieşire” publică, la 7 noiembrie 2002, într-un oarecare The Providence Journal, în editorialul semnat de Barnett, „The Core and The Gap – defining rules in a dangerous world”8.

Conceptele-cheie pe care se bazează mecanismul hărţii lui Barnett sunt chiar cele din titlul articolului citat imediat mai sus: „the core” (miezul) şi „the gap” (prăpastia). Mediul de securitate post 11 septembrie, care, în concepţia profesorului de la NWC, este definitoriu pentru toate aspectele funcţionării sistemului internaţional (economie, mediu, relaţii sociale etc.), am spune noi, pe urmele „teoremei” lui Thomas, măcar prin poziţia hegemonică a SUA, se împarte în două mari spaţii, miezul funcţional – the Functioning Core - şi prăpastia neintegrabilă – Non-Integrating Gap9,10. Criteriul: modul în care globalizarea a avut efecte predominant pozitive (miezul), respectiv negative (prăpastia) pe o serie de planuri corelate. Ultimele, evident, au rupt statele afectate de sistemul internaţional. Recunoaştem cumva o regândire în cadrele paradigmei sistemului mondial modern a lui Wallerstein, acesta însuşi vorbind, după 1990 şi după 11 septembrie în special, de confruntarea dintre sistem şi forţele antisistemice11. Este evident vorba, însă, de o idee larg vehiculată în spaţiul teoretic american de profil. De altfel, sursele lui Barnett nu trimit până la Wallerstein.

Primăvara lui 2003, cu momentul Irak, este, după T. Barnett, deosebit de importantă pentru efortul de punere în aplicare a unei asemenea hărţi strategice: „următorul nostru război în Golf va marca un moment istoric – acela în care Washingtonul ia într-adevăr în posesie securitatea strategică în epoca globalizării. Aceasta este motivul pentru care dezbaterea publică asupra acestui război a fost atât de importantă. Ea forţează America să conştientizeze ceea ce eu cred că este noua paardigmă a securităţii care modelează timpul în care trăim, anume, Lipsa de conectare defineşte pericolul. Regimul proscris al lui Saddam Hussein este în mod periculos deconectat de la o lume globală, de la regulile şi normele ei...”12.

Regula este deci aceea potrivit căreia lipsa de conectare, generată de refuzul sistemului internaţional de către statele totalitare, de obicei şi ca urmare a unor experienţe neplăcute ale sistemelor politice, sociale, economice respective cu acest proces al globalizării decupează, pentru Barnett, „prăpastia” de miezul funcţional al planetei.

Statele din afara miezului suferă pe toate planurile: au economii neperformante, medii politice totalitare sau în orice caz oligarhii mafiote, au sistemul medical şi cel al asigurărilor sociale la pământ, au segmente sociale întregi supuse marginalizării, nevoite să adopte comportamente delincvente pentru a supravieţui, un număr mare de oameni infectaţi cu HIV, sunt eventual marcate de conflicte interne sau de conflicte cu vecinii şi generează, inclusiv în raport cu „miezul”, terorism. Insecuritatea este, în termenii lui Barnett, principalul lor export. Statele incluse în acest sector al insecurităţii şi instabilităţii apar într-o formulă geografică relativ compactă, de o parte şi de alta a Ecuatorului, înspre nord, respectiv 8 publicat şi pe www.nwc.navy.mil/newrulesets 9 „The Pentagon’s New Map”, Esquire, March 2003 10 Prima descriere în publicistica românească a principiilor hărţii lui Barnett se găseşţe în Lumea, nr. 8 (124)/2003 – Corneliu Vlad, “O altă viziune şi o altă strategie a SUA asupra lumii: Noua hartă a Pentagonului”. 11 România Socială, nr. 1/sept. 2001 12 The Pentagon’s..., www.nwc.navy.mil/newrulesets

107

sud, pe aproape toate continentele (excepţie fac Australia şi, evident, Antarctica), cele mai afectate de procesele specifice „prăpastiei” fiind însă Africa, Asia, America Centrală şi de Sud. Cea mai mare parte a statelor acestor continente rămâne însă în „miez”, cu excepţia Africii, ţările ei fiind, de fapt, şi centrul prăpastiei.

Harta lui Barnett redefineşte pericolul la adresa securităţii SUA – paradigmele de tip război rece, în care fie Rusia, fie China, în genere o mare putere prezentă sau viitoare este văzută drept inamicul principal sunt eliminate din calcul. Barnett nota de altfel ideea că „tranziţia” Chinei este dependentă de piaţa americană, de aici respingerea mitului China-noua Uniune Sovietică. Profesorul de la Naval War College nu aderă nici la explicaţiile care pun terorismul internaţional pe seama unui sistem din ce în ce mai dominat de anarhie. Paradigma Functioning Core/Non-Integrating Gap ţine să arate tocmai faptul că marile tendinţe ale unui fenomen precum terorismul pot fi supuse unei minime structurări intelectuale, unor sistematizări prin decupaje cartografice.

Terorismul internaţional deci, ţinta politicii de apărare a SUA după 11 septembrie – Tom Barnett însuşi se consideră autorul unei strategii agresive – apare ca o emanaţie a unei arii geopolitice cu reprezentare globală şi dominată de un complex de fenomene negative. Scoaterea lui din context nu poate oferi soluţii viabile. Înţelegerea lui în interiorul ununi asemenea cadru legitimează însă, în opinia analiştilor americani, acţiunile preemptive împotriva unor state precum Irakul. Anumite structuri statale, măcar politice, rămân deci posibili inamici chiar şi în cadrul noului tip de război. De altfel, logica este simplă – chiar şi teroriştii acţionând la nivel global trebuie să ţină cont de geografia politică reală când îşi strâng fondurile, când se ascund, când îşi pregătesc operaţiunile etc. Cu atât mai mult în cazul acţiunilor majore precum cele de la 11 septembrie. Aşa-numitele acţiuni militare preemptive, concept atât de folosit de Casa Albă a lui George W. Bush nu sunt deci, după Barnett, nici haotice, nici unilaterale de dragul supremaţiei globale a Americii, ci sunt precis direcţionate spre zonele în care indicii specifici „prăpastiei” ating cote care ameninţă „miezul”: „administaţia (Bush, n.ns.) rafinează strategia naţională de securitate pentru ca aceasta să reflecte natura bifurcată a mediului internaţional de astăzi. Pe scurt, problema nu este când trebuie aplicate loviturile preemptive, ci unde. Pe măsură ce globalizarea se adânceşte şi se întinde, două grupuri de state se opun în mod natural unul altuia: ţări căutând să-şi adapteze regulile interne celor internaţionale, emergente (democraţiile occidentale avansate, Japonia şi economiile asiatice în plină dezvoltare, Rusia lui Putin) şi ţări care refuză o atare aliniere sau nu o pot atinge, datorită rigidităţii politice/culturale sau sărăciei extreme continue (o mare parte a Asiei Centrale, Orientul Mijlociu, Africa şi America Centrală). Consider primul grup ca formând miezul funcţional al globalizării şi ultimul ca fiind prăpastia neintegrabilă”13.

Încheiem această secţiune cu un citat care exprimă, sintetic, mecanismele şi procesele specifice, după Barnett, celor două arii geopolitice „decupate”: „arătaţi-mi unde globalizarea beneficiază de reţele bine conectate, unde au loc tranzacţii financiare, unde există mass-media independente şi securitate colectivă şi vă voi arăta acolo regiuni cu guverne stabile, standarde de viaţă ridicate, şi mai multe morţi provenite din sinucideri decât din crime. Aceste părţi ale lumii le numesc miezul funcţional sau miezul. Dar arătaţi-mi unde globalizarea este slabă sau absentă, şi vă voi arăta zone cu regimuri politice represive, sărăcie şi boli în continuă

13 T. Barnett, „Where – Not When – Pre-emption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets

108

răspândire, crime ţinând deja de rutina zilnică, şi – cel mai important – conflicte cronice în mediul cărora creşte următoarea generaţie de terorişti de nivel internaţional. Această parte a lumii o numesc prăpastia neintegrabilă sau prăpastia”14.

Chestiunea faliei Ideea de falie geopolitică a făcut carieră în relaţiile internaţionale după Războiul

Rece. Este de ajuns să ne gândim la faliile intercivilizaţionale ale lui Huntington şi înţelegem de ce falia este un concept central în orice perspectivă care operează cu premisa existenţei a două sau mai multe arii geopolitice cu reglementări proprii.

Pentru „Noua hartă a Pentagonului”, raportul dintre teritoriile miezului şi cele ale prăpastiei nu este constant. Barnett face de fapt, în articolul din Esquire, şi o listă a statelor care prezintă riscuri de a cădea în prăpastie, cu consecinţe mari pentru securitatea miezului, cu atât mai mult cu cât respectivele sunt China, Rusia şi India de al căror viitor în clubul celor care reacţionează pozitiv la globalizare nefiind nimeni sigur. Toate trei trec prin procese uriaşe de tranziţie economică, politică şi socială, urmează reţete diferite, au relaţii diferite cu SUA şi cu instituţiile internaţionale. În plus, nu există nici o reţetă validată a tranziţiei de succes15.

Balcanii, inclusiv România şi Moldova, dau singura zonă a Europei „căzută” în prăpastia lui Barnett. Cât de discutabil este un asemenea tratament în condiţiile în care nu numai Rusia, dar şi Ucraina este văzută ca funcţională, se poate studia. Ţinând cont însă de faptul că harta este rezultatul unei poziţii oficiale, putem bănui mai degrabă variabile diplomatice care stau în spatele unei asemenea configurări a Europei de Est în raport cu paradigma menţionată, decât unele strict ştiinţifice.

Cert este că strategia fundamentată pe prezenta hartă continuă linia tradiţională a politicilor de containment. Pentru a marca şi controla prăpastia, SUA, căreia Barnett îi dă rolul de putere activă în asigurarea securităţii miezului, foloseşte state de o parte sau de alta a faliei. România este, se pare, un exemplu, dacă se finalizează instalarea bazelor americane la Marea Neagră. La fel Bulgaria şi Turcia.

Statele propriu-zis de pe falie, aflate la marginea prăpastiei dar în afara ei (seam-states), care trebuie să se asigure că insecuritatea nu pătrunde în miez, sunt, măcar imagologic, avantajate faţă de cele menţionate mai sus. Astfel de seam-states sunt, pentru Barnett, Africa de Sud, Mexic, Polonia, Ucraina, Indonezia. Criteriile, se vede, sunt destul de ciudate. Dar, dacă aceasta este percepţia Pentagonului, trebuie să ne întrebăm ce semnal transmit discrepanţele dintre noua hartă a NATO, rezultatul extinderii de la finele lui 2002, şi harta lui Barnett. Să înţelegem că economia miezului se opreşte la graniţa româno-maghiară, deşi trupele americane sunt găzduite la Marea Neagră? Subţierea prăpastiei este un obiectiv al strategiei dar, atrage atenţia autorul acesteia, pentru statele care nu se află în miez, impunerea securităţii cu reţetele marinei SUA este de aşteptat înaintea investiţiilor. Cazul Irakului însă...

Harta nu este totuşi chiar lipsită de nuanţe - se face o diferenţă sensibilă între cele mai multe state din prăpastie şi statele cele mai rupte de sistemul internaţional – Afganistanul, Somalia, Orientul Mijlociu etc. sunt priorităţi şi candidaţi reuşiţi la acţiuni preemptive. Se pare însă, nu şi la succesul aşteptat după.

Revenind la cazul ţării noastre, va fi România reabilitată de hărţile Pentagonului? Rămâne de văzut.

14 „The Pentagon’s...”, Esquire, March 2003 15 Stiglitz, Joseph E., Globalizarea – speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003

109

THE UNITED STATES AND THE WAR ON TERRORISM SINCE 9/11, 2001: POLITICAL, GEOPOLITICAL AND MORAL

CONSIDERATIONS

Nicholas DIMA

Summary and Explanation: This essay is designed primarily as a commentary. It presents the general reaction of the American public to the 9/11/2004 terrorists attacks; the overwhelmingly popular support for the war against the Taliban regime in Afghanistan and against Al Queda; the controversial decision to go to war against Iraq, and the complex aftermath of the Iraqi occupation. The paper is based on the author’s personal observations and many discussions on the terrorist attacks against the US in September 2001 and on countless press articles and TV programs on the subject published or televised in the United States. In general, the author did not footnote the sources of information that were considered common knowledge, but for the benefit of those who would like to go to a source, he recommends among others The Washington Post and The New York Times as well as any weekly magazines, such as The U S News and World Report and Time. However, some exact sourcing is provided, mostly toward the end of the essay.

The September 11, 2001 terrorist attacks against the United States shocked the world and raised many questions about why it happened and why America was targeted. The United States, considered by most people a land of freedom and a country governed by the rule of law, fell victim to savage acts of terrorism. The outraged public demanded that the perpetrators be found and brought to justice and asked the government to take measures to prevent future attacks. But one of the main questions was: Who were behind the attacks?

The multitude of facts that have been reported since September 2001 and numerous newspaper articles, television programs, and professional studies have already given the US and the world a certain understanding of the terrorists. Islamic fundamentalism in general, the Taliban regime of Afghanistan in particular, and Osama Bin Laden and his Al Qaeda organization, specifically, were identified as the chief culprits. Thus, targeting them was seen as legitimate and appropriate. The United States concluded that the Taliban regime of Afghanistan had to be replaced with a responsible government; Bin Laden and his organization had to be annihilated; and Islamic extremism had to be countered with total resolve. Consequently, the United States declared war on terrorism and invaded Afghanistan. Step One was a success, but it was far from a victory. To win a war requires knowing the enemy, knowing his reasons for fighting, and eventually, addressing the very causes of the conflict. Otherwise, one can win battles, but lose the war.

The world is not a Garden of Eden; humans are not angels; and Americans are no different than other people. What makes the Americans stand tall is the very Constitution of the United States. And the Constitution guarantees freedom, dignity and… the pursuit of happiness for all American citizens. The founding of America was based on high moral principles; however, moral principles are universal. One cannot stop morality at the borders of the United States. If there are questions of interpretation, the US Supreme Court, not the President as the chief executive, or the Congress as the legislator, is the final arbiter. And the three branches of the US government interact and check and balance each other to guarantee that both the

110

letter and the spirit of the law are respected. Even dirty wars, such as the unusual war on terrorism, must be fought according to the law and must be supported by the people. But, if the war on terrorism started on the right foot in Afghanistan, it risks ending up on the wrong one in Iraq. The war against the Taliban regime of Afghanistan was overwhelmingly supported by the Americans while most of the world stood by the United States. As a result, the Taliban regime was annihilated, but Bin Laden and his hard-core terrorist organization proved more difficult to destroy and they continued their dirty war. The war against Iraq and the bills and measures that the administration proposed allegedly to better fight terrorism divided rather than united the American people.

Roots of Islamic Extremism The US realized that in order to deal with the terrorist threat adequately, and

especially with Islamic terrorism, it needed a much better understanding of its roots. The problem is that what a country or a group of people might consider acts of terrorism could be hailed as acts of heroism by another. For instance, early Jewish settlers to Palestine who fought for a homeland were considered terrorists by Great Britain, but were hailed as heroes by their own. The Palestinians who have reacted with violence against the Jews are terrorists for Israel, but martyrs for many Arabs. Saddam Hussein was a despot and a terrorist for his own people, but some Moslems labeled him the lion of the Arab world. How does one put limits between a legitimate struggle to acquire the right to live in dignity, and barbarian acts that take the lives of countless innocent civilians? Some limits are murky and difficult to distinguish, but the September 11 attacks against the United States were unquestionably savage and they were traced to Islamic fundamentalists.

It can be said that Islam by itself is not necessarily an enemy of the West, but Islam has always been a militant religion. From its early beginnings, Islam came in conflict first with Christianity and Judaism, and later with Hinduism and other religions. In recent years, traditional differences of values and beliefs, aggravated by ethnic conflicts, economic inequity, moral ambiguity, and geopolitical interests, have strained further relations between Islam and the other religions of the world. The situation was further complicated by the creation of new states based mainly on religion. It is the case of Bosnia in the Balkans, of Israel in the Middle East, and of Pakistan in South Asia. For the time being, the Balkans have been pacified by outside intervention, but the situation in the Middle East remains very much unresolved. And further to the east, the southern rim of Asia, from Iraq, Iran, Afghanistan, Pakistan, to the border of India, is brewing with violence and international threats.

The question many Americans ask is why so much of the Islamic frustration is now directed against the United States? Answering this question is not easy because of the intricate nature of the contemporary world and because of the many obligations and interests worldwide of the United States. Nevertheless, answers must be sought and ought to be found if terrorism is to be properly addressed.

Hypothetically, it appears that the United States is perceived by traditional Arabs as a morally ambivalent and even godless country and thus as a threat to their god-centered values and culture. Even moderate Arabs are asking, for example, why the United States promotes human rights globally, yet it condones totalitarian regimes when it suits its economic or geopolitical interests? America is also accused of fostering nuclear control only selectively. It applies pressure against those countries perceived as inimical to the US, but it turns a blind eye if US interests are not in jeopardy. At the same time, the Arabs consider that

111

Washington is not treating the Arabs fairly and is not applying an evenhanded policy in the Middle East conflict. And the Middle East, especially the status of the Palestinian people, is a hot geopolitical crisis that refuses to go away. Over the last several years the world’s attention has been diverted toward South Asia, but the Palestinian problem is still waiting for a solution.

The Middle East Conflict The partition of Palestine has left millions of Palestinians stateless and has

created a continuous source of frustration, violence and conflict. Ultimately, the Palestinian frustration has bred even more violence transforming the area into a recruiting base for local and international terrorism. Unfortunately, many Palestinians have not fought to foster their legitimate rights, but they aim at the very destruction of Israel. The United States has assumed the moral obligation to support Israel and to guarantee its security, but most Moslems consider this policy as biased. The Arabs also see that the United States is generously helping Israel with billions of dollars while the Palestinians live in abject poverty, which trigger even more resentment. Left without a homeland, living with no hope, and unable to get back to Israel, many Palestinians and Arabs have turned against the United States. The administration of president George W. Bush understood this problem and proposed a road map to address the Palestinian plea, but the recent war in Iraq has taken precedence and the Palestinian cause has almost been forgotten. The recent Israeli decision to build a fence to defend itself against suicidal attacks has diminished greatly the number of such terrorist actions, but it has not solved the problem. And if the Palestinian plight is not addressed properly the United States risks losing the support of the moderate Arab countries and even jeopardizing their stability. For the time being, Israel has won an uneasy victory over the Palestinians and the Israeli citizens can enjoy more normal lives, but in the meantime anti American feelings among Arabs has increased.

Regarding the Israeli-Palestinian conflict, a senior CIA analyst who gave an interview on July 19 to USA Today, wrote the following statement: “Frankly, I do not know what else the Israelis can do than what they are doing, but the perception in the Muslim world is that we are no longer playing any kind of moderating role there.” Unfortunately, perceptions are often taken for realities with all their consequences.

The reality is that the unexpressed desire of many Arabs is the annihilation of Israel, which compels Israel to take whatever measures are necessary to secure its existence. While demographics work against the Israeli, the balance of force works against the Palestinians. Lasting peace, however, is little likely to be achieved by sheer force alone. Therefore, many analysts consider that the establishment of a sovereign Palestinian state fully accountable for its actions and for the behavior of its citizens would be a step in the right direction. Although, the fundamentalist Moslems who hate America because of its values and life-styles will not necessarily lay down their arms, their base of support will be considerably reduced if a Palestinian state were to be created.

Afghanistan, Pakistan, and Iran The main haven of international terrorism prior to the September 11 attacks

was Afghanistan. This country, which is made up of various tribes, lacks central cohesion and the prerequisites to form a modern state. Yet, Afghanistan managed to survive in relative peace until it was destabilized by the Soviet invasion of 1979. The Soviet aggression on the one hand, and the American aid on the other,

112

succeeded in uniting temporarily various Afghan tribes against the common enemy. The defeat of the Soviets, however, and the Western disinterest that followed left Afghanistan in a state of unending power struggles and civil wars, and transformed it into a fertile ground for international terrorism. It was in this climate that the Taliban movement imposed its brutal control in Afghanistan and turned many disaffected individuals against America. Bin Laden established his headquarter and training camps there and made good on his threats against the US.

The American military intervention in Afghanistan brought about a degree of peace to the warring Afghan tribes. Consequently, the United States with the support of its allies and backed by the United Nations, helped set up a new central government. The new government in Kabul has been strengthened, but the country has not been fully stabilized. It appears that most people continue to have much stronger local affiliations than national loyalty. Yet, the immediate danger of international terrorism operating from Afghan bases has been eliminated. However, Bin Laden and many of his Al Queda followers have taken refuge in the tribal area of northern Pakistan where some of them are in hiding to this day. The danger has diminished drastically in Afghanistan, but it somehow moved to Pakistan, another country of Islamic extremist tendencies.

Although the Pakistani government is friendly toward the United States, that country represents a critical area in South Asia. Pakistan is now a nuclear power, is technically still at war with India, and supports the Moslem guerrillas that terrorize the Indian border state of Kashmir. Throughout its short history, Pakistan has been under military dictatorships several times and its current military leader turned civilian is under the pressure of strong anti-American Islamic groups. Yet, because the US needs Pakistan as an ally in the war on terrorism, Washington has overlooked its efforts to expand its nuclear arsenal. What if these weapons fall in the wrong hands?

Ethnically, politically and geopolitically, Pakistan is not a very stable country. As it is known, Pakistan was carved out of British India as a separate country for the Moslem people. Religion, however, did not prove strong enough to sustain the new state and eventually the eastern part of Pakistan broke away and became Bangladesh. The remaining country survived, but its existence has been tenuous. For instance, the official language of Pakistan is Urdu, but this language is spoken as native by only eight percent of the population. Ethnically, one of the large Pakistani groups is the Pushtun, an ethnic group which lives both in Afghanistan and Pakistan and which does not necessarily recognize the border between the two countries. As a matter of fact, there are more affinities between the Pushtuns themselves, as well as between the Northern tribal areas of Pakistan and the neighboring areas of Afghanistan, than between north and south Pakistan. This is not necessarily a reason for geopolitical concern, but it is a fact to be taken in consideration.

From a political point of view, it was Pakistan who helped establish and shape the radical Taliban movement that fought in Afghanistan, and many Taliban members were in fact Pakistani Pashtuns. When they were expelled from Afghanistan, many of them brought back home to Pakistan the ideals of Islamic fundamentalism. Given the poverty of the Pakistani people and the insecurity of the government, the country has become a breeding ground for Moslem extremists who are now willing and ready to turn against America. As long as these zealots acted locally, their behavior was of limited concern to the world, but the September 11 attacks brought to the fore the danger of international terrorism. Thus, given the extremist Islamic trends, particularly in the Northern Territory, and granted the

113

nuclear arsenal of the country, Pakistan is a place to watch with considerable attention. Iran is another important country and an uneasy hot spot to reckon with in

South Asia. For more than twenty years now, Iran has been governed and controlled by a rigid Islamic theocracy. Unlike its immediate neighbors, Iraq and Afghanistan, Iran is a big country with a large and rather homogeneous population. The sole exception to its ethnic homogeneity is the Kurdish minority. For many years now, Tehran has supported international terrorism and has made major efforts to acquire weapons of mass destruction. Iran’s nuclear ambitions are already known and various analysts have concluded that Tehran already possesses or could produce such weapons sooner than expected. The Iranian leaders were wiser than Saddam Hussein, however, and did not openly challenge the international community. Nevertheless, if Iran manages to produce such weapons and the necessary delivery systems, the entire region, and especially Israel, will have real reasons to worry. The US might come to realize that by attacking Iraq, it has lashed out at the wrong enemy.

As a matter of fact, some press articles and analyses in the last few months point to the danger posed by Iran. “US face a crossroads on Iran policy,” signed by Robin Wright in the July 19 issue of The Washington Post, emphasizes that the US Congress is aware of and worried by Tehran’s efforts to acquire nuclear weapons. And more importantly, the Congress passed a resolution recently calling for punitive actions against Tehran. At the same time, a prominent senator has announced that he plans to introduce a special bill this coming fall called the “Iran Liberation Act” which is modeled after the Iraq Liberation Act that preceded the war.

If the war in Iraq has been controversial and divisive, a war against Iran would be hugely more so and a lot more difficult. Currently, Washington is still sticking to engagement and containment rather than confrontation in its attitude toward Tehran, but time might run out. As stressed by Charles Krauthammer in his article “Axis of evil, part two” printed in the July 23 issue of The Washington Post, America is close to being confronted with only two options: foment a revolution in Iran from below or resort to preemptive attacks to destroy Iran’s nuclear facilities. The author is aware, however, that Iran is a much more difficult target than Iraq. The US will probably have to resort to weapons of mass destruction to win such a war, but strangely enough, this was the very reason the US went to war against Iraq. Furthermore, without a clear international mandate also supported by moderate Arab countries, an attack on Iran could easily be considered a Western war against Islam and therefore a dangerous beginning of a “clash of civilizations.”

The Iraq War: Rationale and Implications The war against Iraq and the US occupation that followed was controversial

from the beginning. Many Americans were not convinced of the necessity of risking lives and spending huge resources to fight this war, and the mass media was sharply divided. The Congress, who had approved unreservedly the war on terrorism and against the Taliban regime of Afghanistan, was also less enthusiastic about Iraq. If some legislators approved of it, it was because of the climate of the day. Then, the administration did not wait for the consent of the United Nations to go into Iraq as expected and even declared that the US would go to war alone if necessary. Finally, and most importantly, the Bush administration plunged into the war because allegedly Saddam Hussein possessed weapons of mass destruction and was endangering world peace. Yet, such weapons were never found.

In time, the administration came out with several other reasons for going to

114

war, including the humanitarian need to remove a dangerous despot from power, but the rationale remained unconvincing. If the reason for going to war was humanitarian, why did the United States not intervene to stop the genocide in Rwanda? And why is America not intervening now to stop Sudan from killing countless innocent people in the Darfur region of that country? What was the true reason for going to war in Iraq? The lack of a clear and plausible answer made many countries of the world, including important allies such as France and Germany, as well as America’s very neighbors, Mexico and Canada, feel uneasy about the war in Iraq.

The war itself went rather easy and victory in the field was assured without much effort or sacrifice. Yet, real peace has not been attained and contrary to expectations most Iraqis do not appreciate the American presence on their soil. In addition, the American occupation has triggered a host of events that have endangered the very security of the people it wanted to save. For example, after the fall of Saddam the small Christian minority of Iraq began to fear for its own future and the fear proved rightly justified. The American newspapers and among them The Washington Post of August 3, 2004 reported, for instance, the targeting of several Christian churches in Baghdad, which resulted in major destructions and scores of victims. Moslem women also began to feel more vulnerable than before the fall of the old regime. “Time” magazine of July 26, 2004 published a frightening article titled “Marked Women” signed by a prominent Iraqi woman. The article mentions scores of so-called honor killings of women who allegedly have tainted their families’ or tribes’ reputation. There are many examples of such cases including a sixteen years old girl who was raped by strangers and who was then killed by her own family to save their honor. The authorities turn a blind eye to such heinous murders, and in the new climate of more freedom bordering on lawlessness brought by the US occupation Islamic fundamentalism appears to be thriving. These radical trends pose new challenges and threats to the new government.

On June 2004 the US transferred partially the administration of Iraq to a local government, but it remains to be seen if this government is going to be accepted by the people. Can a democratic government survive in Baghdad without Western assistance and could it hold the country together? According to the latest estimates, there are some 25 millions Kurds living in Iraq, Turkey, Iran, and Syria and they dream of independence. They pose one of the most difficult geopolitical dilemmas in the Middle East. Since the 1991Gulf War, the Iraqi Kurds have enjoyed virtual independence under US protection, which has made Turkey and Iran very nervous. Shortly before the recent intervention in Iraq, a high Iranian representative rushed to Ankara and proposed to the Turks that Iraqi Kurdistan be divided rather than risk letting it becomes independent. Allegedly, after Ankara received guarantees from Washington that it would not allow the formation of an independent Kurdistan, Turkey declined the Iranian proposal. Yet, it will be extremely difficult to kill the dream of an independent Kurdistan. It is probably just a matter of time before the world will be confronted with this huge geopolitical issue.

For the time being, Iraq is on the road of remaking itself, but it is unlikely that the new government will be able to secure peace between the three main regions dominated by the Kurds in the north, by the Sunni in the south, and by the Shia in the middle. And, if the three groups do not agree on how to govern the new Iraq, the country could end up in a civil war that would pose new regional threats and would feed even more terrorism. The Shia Moslems, for instance, are the largest of the three, but they suffered greatly under Saddam’s Sunni domination and now

115

they want to govern the country. The Sunni, however, are very reluctant to give up their previous positions of power and privilege. Thus, the questions remains: Will the region be stable and secure after the withdrawal of American troops? And will the new Iraq be friendly toward the US and tolerant toward Israel?

As of now, there are very few answers to these questions. What is known for sure is that the abuses against detainees at Abu Ghraib prison has dealt an unexpected blow to American principles and credibility, and has caused even more Arab frustration and hatred. How were those abuses possible and what could be done to regain the confidence of the Moslem world? It appears that America is indeed in the middle of a vicious circle. If one wants to fight terrorisms, it needs good intelligence, and some times good intelligence may imply violations of moral principles and international law. Can America find an acceptable middle way? Before aiming at any answer, one has to admit that US foreign policies and practices are many times quite ambiguous.

Political and Moral Ambiguity The United States is currently not only the sole superpower of the world, but

is still considered by many as the world’s beacon of freedom and moral principles. And principles and morality should not be circumstantial, partial, or ambiguous; they must be universal. American and foreign analysts alike are many times saddened to see cases where US foreign policy is not always clear, consistent, moral, or evenhanded. Too many times US foreign policy decisions are made, or at least appear to be made, to satisfy hidden interests of various powerful lobbies rather than to foster national American goals.

After the fall of communism, for example, without regard to local realities and aspirations, Washington backed the creation or the perpetuation of several state entities in East Europe that have very shaky foundations. For example, Bosnia, a predominantly Moslem entity in the heart of the Balkans, is not viable. Macedonia will be mostly Albanian in a couple of decades. And Moldova, a former Romanian province, has no reason to be whatsoever. The case of Yugoslavia is even more telling. The United States rightfully punished the Serbs for their policy of ethnic cleansing, but allowed the Croats to "cleanse" themselves of hundreds of thousands of Serbs. Such policies breed dissatisfaction and frustration, and when accompanied by misery and desperation they can transform even decent people into terrorists.

Furthermore, after the September 11 attacks, the United States began to look for new allies in the war on terrorism and to mend bridges with some dubious countries. This is probably acceptable as long as we keep things in perspective and remember that politics can be selective, but morality should be principled. The well-known Russian human rights activist Elena Bonner stated publicly that it was Russia that committed genocide in Chechnya, not the other way around as Moscow claimed. Now Russia is jubilant because willy-nilly the United States has accepted its official position. Thus, the inhuman destruction of lives and property in the Caucasus was allegedly done in the name of fighting terrorism and Washington had to condone it. One should remember that if Moscow sided with the United States in the current war on terrorism, it was only to serve its own agenda.

Less than three years after the September 11 attacks, the World Trade Center of New York is being rebuilt and many Americans are pondering more calmly what happened and why it happened. Unexpectedly, they even seem to have somehow let down their defenses. An article in The Washington Post of July 21, 2004, for example, is titled “Public less fearful of terrorist attack” with the

116

suggestive subtitle “Trend worries preparedness officials.” In retrospect, the Americans agree that going to war in Afghanistan was fully justified after those savage attacks, but they hardly agree on the war on Iraq.

Countless articles published recently by the American press are very illustrative. Here are some of them selected from The Washington Post. “Retired general assails planning for Iraq war,” with the subtitle “General Zinni warns against staying the course,” published on May 24, 2004. Other articles were: “Retired envoys, commanders, assail Bush team,” June 17; and “Backing Bush’s Mid East vision,” published on June 21. Among other things, this later article cited King Abdullah of Jordan who stated that the American campaign in the region frightened the people. And it should be underlined that the Jordanian king is one of the few real friends of America in the Middle East. From an Islamic point of view, it is worth mentioning the article “In Iran, terrorism remains a matter of perspective,” printed on June 22. Another Arab and Islamic perspective can be inferred from the article “CIA Insider: The threat we refuse to get,” printed on July 11 and which mentions several reasons that make Moslems hate America. Among them it is the “US support for apostate, corrupt and tyrannical Muslim governments.” Yet, another article, “Tracking why we went to war,” published on May 31 lists 22 rationales given by the administration over the past year to justify the intervention, but none of them proved right. Then, in the article “Who’s got the wrong values now?” printed on July 13 the author wrote: “the idea that our country fought a war on false premises is astonishing.” And to end this listing, Congressman Pat Roberts, himself a Republican from Kansas, was asked if he would have approved the war had he known before what he knows now. He answered simply: “I don’t know” and added that maybe he would have voted for war, but on humanitarian grounds. His statement was printed in the article “Panel condemns Iraq prewar intelligence” published by The Washington Post on July 10, 2004. These articles, opinions, and analyses illustrate the American resolve to fight terrorism and, at the same time, the lack of consensus on how and where to fight it.

As of mid 2004, almost three years after declaring war on terrorism, the world is not necessarily a safer place as this year’s murderous attacks in Madrid have shown. Terrorism has been dealt a real blow in Afghanistan, but the terrorists have survived. The roots of terrorism are still waiting to be better understood and properly addressed. As the earlier mentioned CIA analyst concluded in USA Today: “We are never going to win this war if we do not realize what motivates our opponent and try to address it across a spectrum of policies instead of just military policy.” Fighting any war requires sacrifices and drastic measures both in the military field and in the civilian life, but such sacrifices will be useless without a clear purpose. As the renowned military leader Karl von Clausewitz wrote: War is the continuation of diplomacy by other means. The final goal of any war is to win the peace. For that end, one also has to win the hearts and minds of the people affected by it. The war on terrorism is in many ways different than classical wars, but the war’s aims are very much the same. In this regard, America and the West have to do a better job. In order to win, not only the war, but the peace as well, the US must conduct its foreign policies in accordance to the moral principles of the American Constitution.

Washington, DC, August 2004

117

CYBER-TERORISMUL: SPECTRUL UNOR NOI PROVOCĂRI

Alina TONIGARU

I. ARGUMENT Globalizarea economiei mondiale s-a produs ca o consecinţă firească a conturării

interdependenţelor născute între state, a progresului fără precedent al revoluţiei informatice bazată pe calculator, a noilor tehnici şi tehnologii de comunicare la distanţă (sateliţi de telecomunicaţii, fibre optice etc.). În virtutea acestei realităţi, multe din ameninţările prezente - precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate sau traficul de droguri, de persoane - necesită mai curând o abordare globală în detrimentul unei abordări la nivel strict naţional.

Cu siguranţă, întreaga lume depinde în acest moment de calculatoare. Cu ajutorul acestora sunt administrate şi controlate majoritatea serviciilor de importanţă strategică a statelor, respectiv finanţele, aviaţia, comunicaţiile, etc. Aplicabilitatea computerelor se extinde şi asupra medicinii, transporturilor. Cu toate că există o oarecare încredere în noua tehnologie, vulnerabilitate ei reprezintă o certitudine.

În prezent o persoană poate scrie cuiva, poate auzi, vedea, poate tranzacţiona în timpi reali cu orice altă persoană de pe planetă, folosind un echipament minimal. În ziua de astăzi Internetul schimbă modul în care se munceşte, modul de distracţie şi - în esenţă - stilul de viaţă al întregii lumi.

II. CYBER-TERORISMUL – UN TERMEN ATIPIC Pentru a vorbi însă de cyber-terorism e necesară o definire preliminară a

termenului în sine prin analiza componentelor sale. Se poate vorbi de juxtapunerea a două dintre cele mai mari temeri ce au

evoluat spre sfârşitul secolului XX: cyber-spaţiu şi terorismul - neîncrederea în tehnologiile computerizate şi exacerbarea violenţelor asupra victimelor civile.

Barry Collin definea lumea virtuală (o altă expresie pentru cyber-spaţiu) ca fiind „reprezentarea simbolică a informaţiei - adevărată şi virtuală în aceeaşi măsură, binară şi metaforică - acea locaţie în care calculatorul programează funcţiile şi efectuează operările de date” 1.

Terorismul este un termen mult mai uzat, cu o multitudine de definiţii. Una din cele mai concise este cea a Departamentului de Stat al S.U.A.: „violenţa premeditată, motivată politic, perpetuată împotriva obiectivelor civile de către grupuri subnaţionale sau agenţi clandestini”.

Combinarea celor două definiţii ar avea ca rezultantă cyber-terorismul, care ar putea fi caracterizat drept: „atacul premeditat, motivat politic împotriva informaţiilor, sistemelor de calculatoare, programelor şi operărilor de date ce conduce la violenţe împotriva obiectivelor civile şi necombatanţilor, atac exercitat de grupări subnaţionale sau agenţi clandestini.”, conform definiţiei standard acceptată şi uzată de Federal Bureau of Investigation (FBI).2

O altă apreciere asupra cyber-terorismului raportează acest fenomen la practici teroriste „prin intermediul exploatării sistemelor computerizate canalizate asupra victimelor civile.”

Cyber-atacurile pot fi de natură domestică (extrem de des întâlnite: accesarea

1 “The Future of CyberTerrorism”, Proceedings of 11th Annual International Symposium on Criminal Justice Issues, The University of Illinois at Chicago, 1996 http://www.acsp.uic.edu/OICJ/CONFS/terror02.htm 2 Dick, Ronald L., „Cyber Terrorism and Critical Infrastructure Protection” 24 iulie 2002, www.fbi.gov/congress/congress02/nipc072402.htm2.Id.

118

neautorizată a site-urilor, infestarea cu diverşi viruşi informatici a reţelelor de calculatoare, distrugerea bazelor de date ale unor computere personale, etc) sau pot căpăta dimensiunile specifice unui atac terorist convenţional.

Pe de altă parte, teroriştii pot fi caracterizaţi ca cyber-terorişti, atât în situaţia în care aceştia declanşează atacuri cibernetice pentru a-şi atinge scopurile, cât şi dacă folosesc cyber-atacurile concomitent cu forme convenţionale de terorism.3

Cyber-terorismul a devenit o reală ameninţare în prezent, din mai multe motive: în primul rând, evenimentele din 11 septembrie 2001 au arătat că există indivizi care deţin mijloacele şi agresivitatea necesară ca să atace SUA în interiorul graniţelor sale.4 În al doilea rând, aproape toate laturile vieţii americane: finanţe, facilităţi industriale, administraţie au devenit din ce în ce mai dependente de tehnologia computerizată.5 În al treilea rând economia SUA şi economiile multora din statele vestice este dependentă de tranzacţiile electronice care sunt vulnerabile atacurilor teroriste.6 Pentru a vedea pe deplin amploarea acestei noi ameninţări este necesar a fi analizate mai multe valenţe ale cyber-terorismului: extrem de importat este înţelegerea efectelor pe care le-ar putea produce un prezumtiv cyber-atac; trebuie identificate grupările care ar putea utiliza cyber-terorismul; motivele generării unui atac informatic sunt şi ele în prim planul unei analize; nu în ultimul rând este indispensabil a identifica instituţiile care sunt în măsură a fi pavăză în faţa unor asemenea ameninţări atipice şi a contura mijloacele prin care utilizatorii de produse virtuale se pot apăra împotriva unor atacuri de asemenea natură. Mijloacele de prevenţie sunt şi ele un obiect de analiză pentru factorii instituţionali responsabili.

III. POTENŢIALUL CYBER-TERORISMULUI Cu privire la situaţiile reale cu care societatea s-a confruntat până în prezent,

acestea nu pot fi în totalitate considerate ca având caracter terorist întrucât nu au existat revendicări de natură politică sau socială.

Cu toate acestea, istoria incidentelor înregistrate până în acest moment fac pe cei care contestă iminenţa ameninţărilor informatice să poată realiza unde se va ajunge în momentul în care hackerii vor dispune de un echipament adecvat:

a. În anul 1988 a fost consemnat primul incident IT care a produs pagube deloc neglijabile: americanul Robert Morris a realizat un virus informatic care a infectat aproape 4000 de servere (un număr impresionant pentru acel timp) din cele 60.000 existente la acea dată în lume7.

b. În 1989 un grup de hackeri autointitulaţi The Legion of Doom au preluat controlul asupra companiei telefonice Bell South.8 Gruparea a interceptat convorbiri telefonice şi a redirecţionat apeluri, fără ca acest fapt să producă prejudicii majore, cu excepţia încălcării flagrante a dreptului la viaţă privată a persoanelor.

c. În 1994 un alt hacker care era cunoscut sub pseudonimul de Merc a preluat controlul asupra unui server la compania Salt River Project şi a avut posibilitatea de accesa computerele care controlau nivelul canalelor de irigaţii din regiunea

3 Vatis, Michael A. „Cyber Attacks During The War On Terrorism: A Predictive Analysis” 22 sept.2001, Institute For Security Technology Studies At Dartmouth College 4 idem.2 5 Pollitt, Mark M „Cyber-terrorism: Fact or Fancy?” www.cs.georgetown.edu-denning/infosec/pollit.html 6 Borchgrave, Arnaud de, William H., Webster „Cyber crime, Cyber-terrorism, Cyber warfare” Center for Strategic and International Studies. http://www.csis.org/pubs/cyberfor.html 7 Lemos, Robert „What are the Real Risks of Cyber-terorism” 26 august 2002 http://zdnet.com.com/210+-1105-955293.html 8 idem7

119

Phoenix - Arizona9. Identificarea acestuia nu a fost posibilă. d. În 1996, un individ care avea legături cu o mişcare din statul Massachusetts ce milita

pentru supremaţie ariană a atacat un provider Internet radiindu-i10 în întregime informaţiile stocate. Concomitent, hackerul a încercat să transmită pe calea net-ului un mesaj de ură şi rasism în întreaga lume, parte din mesajul acestui conţinând ameninţarea: „Încă nu aţi văzut adevăratul terorism electronic. Aceasta este o promisiune”.11

e. Sistemul de computere al turnului de control al aeroportului Worcester - Massachusetts a fost dezactivat în 1997 de către un hacker. Prin accesarea neautorizată, cu scop premeditat, a sistemului acesta a întrerupt pentru 6 ore comunicarea turnului de control al Aeroportului Worcester cu Federal Airline Aviation. Nu au avut loc incidente majore, dar funcţionarea aeroportului a fost afectată.12

f. Tot în 1997 s-a produs un alt incident semnificativ: un hacker din localitatea Toborg - Suedia a blocat linia telefonică de urgenţă 911 dintr-o regiune din vestul Floridei, producând panică în rândul populaţiei.13

g. În 1998 au avut loc intromisiuni neautorizate concertate către serverele NASA, cele ale Marinei americane şi ale mai multor universităţi. Serverele au fost împiedicate a se conecta la reţeaua internaţională, multe din computerele din reţea devenind ulterior inutilizabile.14 Nu a fost localizată sursa atacurilor.

h. Department of Defense, ministerul apărării al SUA, a fost atacat în anul 1999, hackerii arătându-se interesaţi de această dată numai de amănunte referitoare la personalul angajat şi salarii.15

i. În anul 2000, în oraşul Maroochy Shire din Australia un hacker a intrat în sistemul de control al unei companii de salubritate şi a dat drumul la milioane de litri de ape menajere pe străzile oraşului.16

j. În 2001 doi studenţi la cursuri postuniversitare au spart un sistem folosit de bănci şi de companiile care emit cărţi de credit pentru a proteja datele de identificare a clienţilor lor. De precizat este faptul că acelaşi sistem este folosit de ministerul de finanţe al SUA pentru a vinde obligaţiuni şi bonuri de valoare prin intermediul Internetului.17

Aceste exemple demonstrează că se pot aduce prejudicii importante atât civililor, dar şi guvernului sau companiilor private prin simpla utilizare a tastaturii calculatorului.

Este doar o chestiune de timp până când acest tip de accidente şi incidente rezultate din teribilism high-tech sau intenţie ostilă insuficient conturată vor fi exploatate de adevăraţii terorişti care sunt în căutarea a noi şi atipice metode de exprimare.

Spre exemplu, mediatizata grupare teroristă Aum Shinrikyo este una din devoratoarele de Internet, poate mai cu seamă datorită faptului că patria de origine este Japonia, unul din statele fanion ale IT-ului. În anul 2000 poliţia japoneză a descoperit un fapt incredibil în momentul în care a realizat că unul din programele computerizate de urmărire a maşinilor folosit de instituţie a fost creat de membrii Aum. Este o dovadă vie a potenţialului acestei grupări care şi-a extins capabilităţile şi în domeniul IT.18 Până la această descoperire, secta Aum a strâns date asupra mişcărilor tactice 9 idem7 10 Denning, Dorothy E. „Cyber-terorism” 23 mai 2000, www.cs.georgetown.edu 11 idem 10 12 Berinatto, Scott „The truth About Cyber-terrorism” 15 martie 2002, www.cio.com/archive/031502/truth_content.html 13 Grossman, Mark , Cyber-terrorism” 15 februarie 1999 www.mgrossmanlaw.com 14 idem13 15 idem13 16 Berinatto, Scott idem18 17 Pritchard Carolyn, „Cracks in the Sistem” 18 Denning, Dorothy E. „Cyber-terrorism” 23 mai 2000

120

ale vehiculelor poliţiei japoneze, atât a celor declarate, cât şi a celor sub acoperire. După iniţierea cercetărilor s-a descoperit că secta Aum Shinrikyo lucra în fapt

ca subcontractantă pentru diverse firme de computere şi a realizat astfel de soft-uri pentru cel puţin 80 de companii private şi 10 agenţii guvernamentale.19 Pentru că Aum juca în rolul subcontractanţilor, şi nu drept contractanţi direcţi, a fost realmente dificil ca guvernul japonez să identifice din timp care au fost programele realizate de Aum.

IV. CARACTERISTICI ALE CYBERTERORISMULUI Trecând în vedere specificitatea cyber-terorismului, studiile făcute până în

prezent pe această temă au reţinut următoarele caracteristici ca fiind determinante: 1. Motivaţiile ce se ascund în spatele cyber-terorismului sunt aceleaşi ca în

cazurile oricăror acte teroriste. Cyber-terorismul constituie o altă „unealtă”, la fel ca explozibilul sau armele automate.

2. Actele individuale de terorism sau cele executate de organizaţiile teroriste pot fi comise fără implicarea efectivă a autorilor în mijlocul evenimentelor create. Este posibil ca autorii acestor acte să nu fie recrutaţi în cadrul organizaţiilor teroriste, să nu lupte pentru o „cauză” anume, ci să facă parte dintre acei hackeri care acţionează din motive exclusiv pecuniare.

3. Atacurile exercitate pe cale virtuală nu pot fi previzionate şi nu se pot lua măsuri pentru preîntâmpinarea acestora. Este aproape imposibil să interceptezi în timp real un atac terorist declanşat prin intermediul calculatoarelor.

4. Costurile unor atare acte sunt mai mult decât reduse, întrucât mijlocul de comandă, respectiv calculatorul, e la îndemâna oricărei persoane iar reţelele de Internet cunosc o extindere nebănuită în întreaga lume.

5. Identificarea hackerilor care operează în scopuri teroriste este extrem de dificilă, dacă nu imposibilă.

6. Activităţile de cercetare desfăşurate în scopul găsirii unor modalităţi de prevenire a unor asemenea atacuri necesită coordonarea mai multor departamente şi raportarea constantă la o altă formă de terorism.

Posibilele obiective selectate de către atentatori sunt caracterizate de anumiţi factori pe care hackerii le au în vedere:

1. Vulnerabilitatea – cu cât sistemul vizat este de importanţă mai mare pentru mersul zilnic al vieţii, cu cât urmările accesării acestuia sunt de proporţii catastrofale, iar acest sistem este mai informatizat, cu atât mai mult el este mai vulnerabil unor atacuri pe cale virtuală.

2. Vizibilitatea – posibilitatea unor atacuri creşte atunci când obiectivul este în mijlocul unor aglomeraţii urbane. Pentru atentatori, sunt lipsite de interes zonele izolate întrucât efectul scontat – respectiv producerea terorii – nu poate fi atins.

3. Accesibilitatea – dacă ţinta poate fi accesată prin intermediul Internetului, sau prin intermediul unei simple conexiuni telefonice, acest fapt o face cu mult mai atractivă pentru un hacker.

V. SECURITATEA INFRASTRUCTURILOR vs PROTEJAREA VIEŢII PRIVATE Revoluţia la nivelul tehnologiei informaţiei a oferit o caracteristică determinantă a

lumii virtuale: omniprezenţa. Frontul cibernetic acoperă absolut orice faţetă a vieţii moderne. Impactul tehnologiei informaţiei asupra societăţii a lăsat amprente profunde asupra oricărui domeniu care vizează economia, calitatea vieţii sau chiar securitatea naţională. Din nefericire, afectarea acestui ultim domeniu reprezintă partea întunecată a

19 idem 18

121

acestui progres. Concomitent cu recompensele progresului tehnologic apar noi riscuri şi noi consecinţe, care trebuie mai bine analizate şi gestionate de responsabilii guvernamentali.

Riscul producerii cyber-atacurilor vizează atât domenii de maximă importanţă - precum existenţa posibilităţii unor ameninţări la adresa securităţii naţionale sau vulnerabilităţi ale infrastructurilor esenţiale la nivel naţional - cât şi simple operaţiuni informatice sau confidenţialitatea şi protejarea integrităţii datelor personale (cum ar fi datele medicale, cărţi de credit). Vulnerabil oricărui atac neautorizat este şi mecanismul sistemului de evidenţă informatizată a persoanelor.

Planul Naţional pentru Protecţia Sistemului Informatic a comportat în Statele Unite ale Americii mai multe discuţii pe marginea dificultăţii rezolvării provocării de a asigura simultan securitatea infrastructurilor critice la nivel naţional şi menţinerea intimităţii vieţii private.

Astfel, în Statele Unite ale Americii au fost constituite grupuri de lucru care să analizeze temeinic situaţia existentă şi să identifice riscurile la care este supusă în prezent societatea în faţa escaladării atacurilor informatice. Ceea ce s-a desprins ca primă concluzie în cadrul Planului Naţional pentru Protecţia Sistemelor Informatice a fost faptul că trebuie corelată nevoia de răspuns la cyber-ameninţări şi menţinerea sub un oarecare control al acestora cu nevoia de a menţine un echilibru constant între viaţă privată şi securitate.

Multe din aspecte ce ţin de securitatea reţelei IT sunt înţelese eronat şi dau naştere la scepticism, neîncredere şi confuzie atât la nivelul simplului cetăţean, cât şi la nivelul responsabililor guvernamentali sau în rândul beneficiarilor din economie.

Dacă aceste potenţiale consecinţe nu vor fi analizate şi înţelese, cyber-ameninţările - altădată un domeniu ce ţinea de science-fiction - vor deveni realitate pentru fiecare dintre noi.

Societatea contemporană este dependentă de infrastructuri esenţiale precum telecomunicaţiile, sistemul de energie electrică, serviciile medicale, serviciile bancare şi cele financiare, transporturi – infrastructuri ce vin să aducă societăţii un standard ridicat de viaţă. O caracteristică principală a întregului sistem este interdependenţa infrastructurilor, iar în cazul în care unul din domenii este victima unui cyber-atac şi intră în colaps, există posibilitatea ca impactul asupra

122

celorlalte să se producă în cascadă. Conform principiului dominoului, un simplu imbold poate dărâma un concern întreg. Pentru a întregi această problemă, autorităţile militare şi cele ale justiţiei ar trebui să monitorizeze atacurile sau tentativele neautorizate de a accesa asemenea sisteme de importanţă naţională pentru a avea o imagine completă a fenomenului.

Chiar şi aşa, multe din persoanele responsabile rămân sceptice sau de-a dreptul ignorante în privinţa unor asemenea potenţiale pericole. Este adevărat că e dificil a vizualiza cyber-ameninţările la fel de lesne precum ar fi aprecierea dezastrelor ilustrate într-un documentar despre pogromul evreilor sau despre atacul nuclear de la Hiroshima. Deseori, ameninţările informatice nu pot fi luate în serios întrucât - spre exemplu - nu se poate vizualiza dezvoltarea unui cyber-atac. Chiar dacă poţi fi speriat de acest tip de abstract, nu este uşor în nici un caz să fii cuprins de teroare.

Astăzi, marea majoritatea a bunurilor sunt stocate electronic, iar ţintele nu mai sunt de mult de factură militară, ci sunt mai degrabă stocate în sisteme de reţele şi calculatoare publice sau private. Războiul informatic se extinde şi tinde să cuprindă întreaga societate. Invazia cyber-spaţiului este în acest moment un eveniment zilnic. Bariera unui ocean, spre exemplu, sau o armată bine instruită sub aspect al pregătirii fizice nu mai pot fi pavăză în calea protecţiei teritoriului unei ţări; în schimb trebuie dezvoltate şi diversificate mijloacele care să conducă la reducerea riscurilor în mediul electronic care nu cunoaşte frontiere.

Spectrul ameninţărilor diferă de la un minor incident, la un atac asupra unui fragment major de populaţie care nu este pregătită să discearnă cine sau ce anume a fost emitentul unui atac de asemenea factură. În plus, hakerii sunt dificil de localizat, un virus puternic (un cal troian) putându-se propaga dintr-o ţară în alta, dintr-un sistem în celălalt, în timpi imperceptibili uman, de tipul nanosecundelor. Astfel, un atac iniţiat din partea opusă a globului poate părea declanşat din apartamentul vecin sau, dimpotrivă. Aceste fapte se întâmplă în timp ce autorităţile statale au competenţe determinate de graniţele jurisdicţionale ale ţării, graniţe stabilite în lumea fizică ce nu au relevanţă asupra cyber-spaţiului.

În concluzie, cyber-spaţiul pe care ni l-am creat este construit pe fundamentul comunităţii globale, lipsită de secţii de poliţie.

În condiţiile în care s-ar recurge la un control strict şi aspru al traficului intens de pe net şi la monitorizării terminalelor suspecte sau la ocluzionarea canalelor de comunicare de tip reţea, cu siguranţă că vor exista voci care să susţină că ar fi o greşeală întrucât s-ar pune serviciile de securitate sau forţele poliţieneşti în poziţia de a compromite drepturile cetăţeneşti sau de a sacrifica dreptul la viaţă privată sub argumentul forte al protecţiei cetăţeanului. Nu este de dorit o victorie minoră cu preţul distrugerii valorilor sociale protejate: acest fapt face societatea mai puţin deschisă, mai puţin tolerantă şi, nu în ultimul rând, mai puţin liberă.

Totodată, trebuie recunoscute multitudinea de avantaje generate de dezvoltarea tehnologiei informatice şi, de asemenea, e necesar a înţelege că acest tip de beneficii sunt prioritare oricărui alt risc ce s-ar putea interpune în calea progreselor industriale. Strategia de răspuns la ameninţările de orice tip nu trebuie să împiedice drumul ascendent al inventicii care să conducă spre îmbunătăţirea calităţii vieţii individului. Societatea nu îşi permite o reacţie exagerată, nu îşi permite să ridice prea multe ziduri reale sau virtuale. Altfel, cei care doresc îngenuncherea civilizaţiei moderne vor câştiga în contumacie, dacă se va ajunge până într-acolo încât se va aduce ofrandă luptei împotriva terorismului drepturile şi libertăţile individuale care definesc principiile unei societăţi democratice sănătoase.

123

Este posibil a se garanta securitatea infrastructurilor indispensabile - forţe motrice ale funcţionării economiei unui stat – fără a compromite libertăţile civile şi viaţa privată şi fără a pune lacăt Internetului? Istoria a statuat faptul că prima obligaţie a unui stat este aceea de a-şi proteja cetăţenii. Ameninţările asimetrice prezente nu fac din acest principiu o excepţie de la regulă. Tehnologia informaţiilor, domeniul care a furnizat şi va furniza în continuare avantaje imense comunităţii, a creat deopotrivă noi tipuri de vulnerabilităţi ce pot fi exploatate. Este de datoria noastră de a menţine un echilibru între acoperirea acestor vulnerabilităţi şi protejarea libertăţilor civile pe care societatea şi le-a câştigat de-a lungul timpului.

Adesea, dezbaterile se limitează în jurul dilemei dacă securitatea şi viaţa privată se exclud reciproc. De la bun început, este eronată premisa care elimină un factor de stabilitate în favoarea celuilalt. Constituie o certitudine faptul că menţinerea unui climat de securitate poate convieţui împreună cu ocrotirea libertăţilor individuale. În fapt, factorii politici responsabili trebuie să prezerve convergenţa acestor obiective.

La începutul anului 2000, Frank J. Cilluffo - director al Organized Crime Project şi şef al Task Force on Information Warfare & Information Assurance din cadrul Centrului pentru Studii Strategice Internaţionale al Senatului SUA declara că Silicon Valley şi Washington DC trebuie ca, umăr la umăr, pe picior de egalitate, să analizeze situaţia creată la nivel global şi să formuleze răspunsuri limpezi referitoare la aceste noi cyber-ameninţări.

Este o certitudine: cea mai sigură modalitate de a prevedea viitorul este de a-l construi prin noi înşine. Nu este necesar să fim puşi în situaţia de a alege între securitate şi protecţia vieţii private: putem să le avem pe ambele cu un efort consistent din partea societăţii.

VI. NECESITATEA ELABORĂRII UNUI CADRU NORMATIV Datorită vastităţii Internetului şi extinderea acestei reţele în state care, evident,

sunt caracterizate de legislaţii diverse, este foarte dificilă incriminarea acestor infracţiuni care pot avea loc prin intermediul utilizării calculatoarelor personale.

Eficienţa acţiunilor şi politicilor conturate în scopul întâmpinării acestui nou tip de criminalitate este pusă la îndoială de nesincronizarea prevederilor actelor normative ale statelor care reglementează acest segment al dezvoltării tehnologice.

Sistemele juridice din întreaga lume sunt puse să facă faţă acestei noi provocări, prin elaborarea unor soluţii care să conducă la rezolvarea acestei probleme prin definirea clară a infracţiunilor ce decurg din folosirea abuzivă a cyber-spaţiului. Importantă este şi stabilirea unor norme care să determine sub ce jurisdicţie intră delictul comis în acest atipic mod, ştiut fiind că lumea virtuală nu cunoaşte aceleaşi frontiere delimitate în lumea fizică.

După o perioadă îndelungată în care s-a evitat o mobilizare generală a factorilor responsabili în vederea creării unui status al spaţiului virtual - tocmai datorită scepticismului şi ironiei cu care este şi în prezent tratată ameninţarea cyber-terorismului - noul mileniu a debutat prin manifestarea unui interes constant de conturare a unui „drept al Internetului”.

Din perspectiva europeană, una din primele reglementări juridice aplicabile Internetului o constituie Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European din 8 iunie 2000 – act normativ care se referă în special la comerţul electronic de pe piaţa Uniunii Europene.

O semnificaţie aparte o are şi semnarea la 23 noiembrie 2001, la Budapesta a Convenţiei asupra Cyber-criminalităţii de către statele membre ale Consiliului Europei. Convenţia se doreşte a fi un preambul la măsurile ce urmează a fi luate la nivel naţional cu privire la infracţiunile ce aduc atingere confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice (acces ilegal, interceptare ilegală

124

şi fraude informatice). Convenţia asupra Cyber-criminalităţii include, de asemenea, reglementări

cu privire la domeniul de aplicare a normelor, condiţiile de supraveghere şi conservare rapidă a datelor informatice stocate în trafic, confiscările şi interceptările de date informatice, competenţa şi cooperarea internaţională, inclusiv în domeniul extrădării20.

BIBLIOGRAFIE 1. National Research Council, “Computers at Risk” National Academy Press, 1991. 2. Collin, Barry C., “The Future of CyberTerrorism”, Proceedings of 11th Annual International Symposium on Criminal Justice Issues, The University of Illinois at Chicago, 1996 http://www.acsp.uic.edu/OICJ/CONFS/terror02.htm 3. United States Dept. of State, “Patterns of Global Terrorism”, Washington, DC, 1996 4. Icove, David, et al. “Computer Crime - a crimefighter’s handbook”, O’Reilly & Assoc., Sebastopole, California, 1995 5. Barrett, Neil, “Digital Crime”,Kogan Page Limited, London, 1997 6. Power, Richard, “Current and Future Danger”, Computer Security Institute, San Francisco, 1995 7. Collin, Barry C., “The Future of CyberTerrorism”, Proceedings of 11th Annual International Symposium on Criminal Justice Issues, The University of Illinois at Chicago, 1996 http://www.acsp.uic.edu/OICJ/CONFS/terror02.htm 8. Şerbănescu, Monica; Botoş, Ilie; Zamfir, Dumitru – „Law&Crime.Net”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003 9. Green, Joshua, „The Myte of Cyberterorism”, noiembrie 2002, http://www.washingtonmonthly.com/features/2001/0211.green.html 10. Denning, Dorothy E. „Cyberterrorism” 23 mai 2000 11. Lemos, Robert „What are the Real Risks of Cyberterrorism” 26 august 2002 http://zdnet.com.com/210+-1105-955293.html 12. Borchgrave, Arnaud de, William H., Webster „Cybercrime, Cyberterrorism, Cyberwarfare” Center for Strategic and International Studies. http://www.csis.org/pubs/cyberfor.html 13. Dick, Ronald L., „Cyber Terrorism and Critical Infrastructure Protection” 24 iulie 2002, www.fbi.gov/congress/congress02/nipc072402.htm2.Id.

20 Şerbănescu,Monica; Botoş, Ilie; Zamfir,Dumitru – „Law&Crime.Net”, Ed.Tritonic, Bucureşti,2003

125

SPIONAJUL – MAREA PROVOCARE A SECOLULUI AL XX-LEA

Vasile SIMILEANU

We live an era of great uncertainties. Hope, as well as pain, rules everywhere. The technical-industrial evolution of the last century gives us the next day’s hope, but the world’s social realities defile it. We live in a world of contradictions and failures. Mass-media pesters us permanently with miscellaneous news, difficult to verify, but financially expensive, starting with the family budgets until the state budgets. In this world that changes constantly, who can obtain information through legal and illegal ways. It is a dilemma of the national and international law systems. Are the spy and the scout the same with the ones described in novels or they became a technical-digital machinery that can’t be controlled. Does Bond’s world still exist or it is competed by the immensity of the virtual space? Is the spy still alone or at his back is a conglomerate of ultra technological military specialists? In this case, what will the espionage activity become? Considered the second biggest occupation since the world had been created, after prostitution, the espionage has a lot in common with it: money, secrecy, sex, the great interest of the public opinion, reputation and also the repudiation of the ones who practice them. Walter L. Pforzheimer- fonder of the CIA- considers that the first spy was Lucifer’s agent, disguised as a snake and trickled in the Eden. Nowadays, information and informational technologies became the main driving forces of human civilization’s evolution. The sudden changes from Eastern Europe, which affected the planet’s geostrategical balance, caught by surprise most of the political and military observers. The present stage of social development is characterized by the contemporary analysts as an international society, where the information’s elaboration, transmission, receiving and utilization met some new evolutions. These required both a deep study, especially in the directions of the mechanisms and social relations involved in the evolution of communication’s process and the effects over social, and the unprecedented development of the technologies used in the information’s administration.

Trăim era marilor incertitudini. Peste tot domină speranţa dar şi durerea. Evoluţia tehnico-industrială din ultimul secol ne dă speranţa zilei de mâine, dar realităţile sociale mondiale o întinează. Trăim o lume a contradicţiilor şi a eşecurilor. Mass-media ne bombardează permanent cu informaţii diverse, greu de verificat, dar costisitoare financiar plecând de la bugetele familiale şi până la cele statale.

În această situaţie este normal să ne facem procese de conştiinţă şi să analizăm la rece realităţile lumii contemporane, o lume intrată în era informatizării globale, o lume în care informaţiile şi cei care le gestionează aproape de perfecţiune deţin supremaţia mondială. Dacă până în secolul trecut lumea era de comun acord că cine deţine puterea financiară are tot ce vrea, în secolul XXI predominantă este deţinerea informaţiilor sprijinite logistic.

În această lume în continuă schimbare cine poate să obţină informaţii pe căi licite şi pe căi ilicite? Este o dilemă a sistemelor de drept naţional şi internaţional. Mai este spionul şi cercetaşul cel oglindit în romanele de aventuri sau a devenit o maşinărie tehnologico-digitală care nu mai poate fi controlată? Mai există lumea lui Bond sau este concurată de imensitatea spaţiului virtual? Spionul mai este singur, sau în spatele său se află un conglomerat de specialişti militari ultratehnologizaţi?

În acest caz ce va deveni activitatea de spionaj? Considerat a doua mare îndeletnicire de la facerea lumii, după prostituţie,

spionajul are în comun cu aceasta banii, secretismul, sexul, marele interes al opiniei publice, reputaţia dar şi repudierea celor care le practică.

Walter L. Pforzheimer – fondator al CIA – consideră că primul spion al tuturor timpurilor a fost agentul lui Lucifer, deghizat în şarpe şi infiltrat în Eden.

Ştim că spionajul este o activitate de relevare a secretului, activitate complexă ce implică căutarea, culegerea, procesarea, analiza şi sinteza şi, în final gestionarea informaţiilor.

126

La rândul său, unealta spionajului - spionul este un agent al relevării secretului şi cel care îl socializează, prin formele şi metodele specifice activităţii de spionaj. Deşi, nu se cunoaşte cu exactitate când s-au manifestat primele activităţi de spionaj, putem afirma că apariţia spionajului este strâns legată de organizarea, diferenţierea şi stratificarea societăţii umane. Ca armă de război, presupunem că, spionajul s-a manifestat odată cu descompunerea orânduirii comunei primitive, simultan cu acele conflicte apărute ca o consecinţă a dezvoltării mijloacelor de producţie.

În prezent, principala forţă motrică a evoluţiei civilizaţiei umane este reprezentată de informaţie şi de tehnologiile informaţionale. Un caracter informaţional clar reliefat a dobândit sistemul militar. În cadrul acestuia au apărut concepţii principial noi de purtare a unui război, care prevăd câştigarea superiorităţii informaţionale asupra inamicului. În literatura de specialitate, tema luptei informaţionale a devenit în scurt timp prioritară: ei îi sunt dedicate monografii şi disertaţii, precum şi articole, inclusiv în paginile revistelor militare sau politice.

O problemă importantă a ştiinţei militare este constituită de elaborarea formelor şi procedeelor de ducere a luptei informaţionale. Pentru soluţionarea problematicilor ridicate de aceasta depinde în mare parte eficienţa întrebuinţării forţelor şi mijloacelor, angajate în lupta informaţională, în cadrul conflictelor militare. Trebuie spus că începutul apariţiei formelor şi procedeelor de ducere a luptei informaţionale (în înţelesul său actual) a fost generat de apariţia armamentului informaţional (mijloace electronice de lovire, de acţiune matematică-programatică specială, de acţiune psihologică şi informaţionala etc.) şi a sistemelor informaţionale care să asigure întrebuinţarea sa în luptă.

Unul din punctele de vedere, privind clasificarea formelor şi procedeelor de luptă informaţională, este expus în articolul lui S.A. Komov. Acesta consideră oportun să precizeze diferitele teorii care se referă în primul rând la formele de ducere ale acestei lupte şi să propună propria-i poziţie pentru sistematizarea lor. În cazul stabilirii formelor de luptă informaţională, după opinia specialiştilor militari ruşi, trebuie să se pornească de la formele existente de acţiuni militare (de luptă) şi să se ţină seama de principalele legi, legităţi şi principii de organizare şi de ducere a luptei informaţionale.

Conform opiniilor existente, întrebuinţarea F.A. ale Federaţiei Ruse într-o luptă armată se realizează sub forma acţiunilor, operaţiilor, bătăliilor, acţiunilor de luptă, luptelor şi loviturilor strategice.

Schimbările brutale din Europa de Est, care au afectat echilibrul geostrategic al planetei, i-au surprins pe cei mai mulţi observatori politici şi militari. Lipsa de informaţii din unele domenii sensibile s-a manifestat şi în războiul din Golf, când dependenta Franţei de aliatul său american, în acest sector primordial, a fost mare. Modificarea situaţiei geopolitice internaţionale şi marile incertitudini privind viitorul necesită, mai mult ca oricând, o evoluţie a mentalităţilor pentru lansarea în noua bătălie pentru culegerea de informaţii, care se anunţă.

Evenimentele care s-au succedat de la sfârşitul anilor '80 în Europa de Est au modificat total situaţia strategică instaurată după cel de-al doilea război mondial şi continuată pe timpul războiului rece. Prăbuşirea imperiului sovietic, răsturnarea regimurilor dictatoriale şi totalitare, slăbirea comunismului şi sfârşitul mesianismului marxist-leninist au configurat o situaţie complexă, cu consecinţe durabile, care răstoarnă cele mai multe din dogmele stabilite. Aflată în faţa imperioasei necesităţi de a-şi reconstrui economia în cădere, Rusia a fost nevoită să renunţe la strategia sa ofensivă care acorda un loc privilegiat mijloacelor militare. Dezintegrarea Pactului de la Varşovia a pus capăt confruntării de o jumătate de secol dintre Est şi Vest şi a făcut posibilă relansarea unui amplu proces de dezarmare. Această schimbare de context a

127

deschis calea unei noi ordini militare internaţionale, care s-a materializat în special în acordurile START şi în diferite măsuri de încredere şi de securitate în Europa, între cele doua foste blocuri (acordurile de la Viena şi de la Stokholm). În acelaşi timp, trezirea naţionalismelor a creat focare de tulburări grave în aproape toate republicile Comunităţii Statelor Independente şi o situaţie exploziva în Balcani.

Tensiunile sunt puternice şi în zonele de sud şi est ale Mediteranei, unde provocările irakiene şi interminabilul antagonism arabo-israelian pot declanşa oricând un conflict regional de dimensiuni internaţionale datorită mizelor economice. În această zonă, fanatismele necontrolate reprezintă întotdeauna o ameninţare pentru statele occidentale, care deseori nu sunt în stare să contracareze actele de terorism. Mai la sud, ţările africane, pradă unei explozii demografice, ar putea căuta, în contextul unei pauperizări în creştere, mijloace de a scăpa din această situaţie, în special în statele nordice. De altfel, situaţiile preocupante (Zair, Etiopia, Togo, Sudan, Ruanda, Angola, Mozambic, Algeria) sau anarhice (Liberia, Somalia), cauzate în special de lupte între etnii şi triburi, au luat proporţii neliniştitoare. Aceasta s-a acutizat după adoptarea ideologiei comuniste şi declanşarea luptei de eliberare naţională. Perioada războiului rece a creat în Africa şi America Latină un teren propice pentru confruntarea serviciilor secrete est-europene şi occidentale.

Epoca actuală este caracterizată şi de dezvoltarea unui "sindrom mafiot" care pune în pericol bazele democraţiilor occidentale. În principal activ în Italia, în Rusia şi în Columbia (unde baronii drogului ţin deseori în şah cele mai bine echipate forţe de poliţie), acest flagel a creat noi condiţii de insecuritate datorită numeroaselor sale ramificaţii.

În programul noii Şcoli de Război Informaţional şi Strategie din cadrul Universităţii pentru Apărare Naţională din SUA se subliniază că războiul informaţional este o sumă a multor elemente: război electronic, operaţii psihologice, spionaj, inducere în eroare, cercetare, recunoaştere şi supraveghere. Războiul informaţional constă în înţelegerea fluxului informaţional al inamicului. Cunoştinţele obţinute prin spionaj şi cercetare, permit să se acţioneze împotriva reţelelor informaţionale ale inamicului pentru a induce incertitudine şi dezordine. În plus, cunoştinţele rezultate asigură protecţie fluxului informaţional al SUA. Datorită dependenţei critice a actorilor conflictului de acest flux, el devine un centru de gravitaţie care, dacă este atacat, va stânjeni sever posibilităţile combatanţilor de a executa operaţiile de luptă. Războiul informaţional este o strategie şi o metodologie de luptă deliberată. El constituie o metodologie de utilizare integrată a unor misiuni şi operaţii dintre care cercetarea şi telecomunicaţiile sunt de cea mai mare importanţă.

Controlul combinaţiei tehnologie - gândire strategică reclamă doctrină, strategie, învăţământ, metode de instruire şi proceduri. Liderii au nevoie de un „fir” conducător, de o „orientare” care să permită tuturor celor interesaţi să se îndrepte către un obiectiv comun. Pentru a realiza această orientare, SUA au nevoie de o definiţie, de strategie şi de un mecanism naţional de coordonare pentru războiul informaţional, de strategii şi mecanisme de coordonare la nivelul teatrelor de acţiuni militare îndreptate spre diferite zone strategice ale planetei.

O strategie informaţională naţională este o parte importantă a războiului informaţional care, deocamdată, lipseşte. Un asemenea plan este de mare folos pentru domeniul militar, în special pentru operaţii, altele decât cele de război. Când forţele armate trebuie să îndeplinească misiuni foarte departe de graniţele naţionale, guvernul american trebuie să aibă un scop clar şi obiective pentru implicarea sa.

Pentru o strategie naţională informaţională este esenţială existenţa unui for naţional de coordonare sau a unui mecanism care să contopească strategiile elementelor puterii naţionale: militară, politică şi economică. Un asemenea efort ar facilita

128

folosirea în comun a datelor şi percepţiilor, dezvoltarea unei politici şi atitudini coerente, sincronizarea acţiunilor pentru a sluji interesele naţionale şi forţele armate ale SUA.

Ciclurile observare-orientare-decizie-acţiune ale inamicului sunt influenţate de factorii timp şi intensitatea divergenţelor. Conducerea războiului informaţional începe cu autoritatea naţională de conducere. Pentru forţele armate, liderii războiului informaţional nu trebuie să provină dintre cei implicaţi în sistemele de comandă, control, transmisiuni, calculatoare sau din sistemele informative.

Rolul acestor profesionişti este important şi eforturile lor individuale vor fi integrate şi sincronizate cu planurile comandamentului. Conducătorul războiului informaţional trebuie să fie şeful Direcţiei Operaţii. Acesta este persoana care răspunde de conducerea, planificarea şi execuţia unei operaţii.

Războiul din Golful Persic a demonstrat că executarea operaţiilor informaţionale poate determina succesul unei misiuni. Războaiele viitoare vor include campanii informaţionale – bazate în primul rând pe activitatea de Intelligence – în care fluxul informaţional al adversarului (structurile de contracarare şi contraspionaj) este astfel afectat încât să se obţină supremaţia informaţională.

Un articol din Wall Street Journal, citând un oficial de la Departamentul Apărării, susţine că era informaţională a declanşat o "revoluţie militară", schimbând definitiv rolul spionajului şi cercetării 1.

Noua strategie în domeniul informaţiilor elaborată de SUA încearcă să răspundă crizelor globale, angajând o impresionantă forţă de reţele şi senzori de înaltă tehnologie. Un înalt oficial al F.M.M. ale SUA a afirmat că "aceasta se doreşte a fi o strategie de descurajare [...]Noi avem nevoie de cunoştinţe superioare - abilitatea de a şti ce face [inamicul] sau ce plănuieşte să facă".

Data şi informaţia În accepţia ştiinţelor care studiază socialul, informaţia este definită ca fiind o

însumare de „cunoştinţe, fapte, semnificaţii şi date, rezultate din investigarea realităţii, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor documente existente”. Etapa actuală de dezvoltare socială este caracterizată de analiştii contemporani ca fiind o societate informaţională 2, în care procesele de elaborare, transmitere, receptare şi utilizare a informaţiei au cunoscut evoluţii cu totul noi. Acestea au impus studierea intensă, în special, în direcţiile privind mecanismele şi relaţiile sociale implicate în evoluţia proceselor de comunicare şi a efectelor asupra socialului, cât şi dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor utilizate în gestionarea informaţiei 3.

Funcţionalitatea multidimensională a informaţiei – publice sau private – este dată de funcţiile pe care le îndeplineşte în viaţa socială:

- Funcţia negentropică prospectează şi ordonează procesele cunoaşterii, transformând informaţia în vectorul esenţial şi rezultat al acestora;

- Funcţia social-transformatoare previzionează impactul proceselor informaţionale asupra individului (publicului ţintă) şi a tehnologiilor informaţionale asupra grupurilor organizaţionale.

În această ordine de idei, noile tehnologii informaţionale desemnează în cea mai mare parte tehnica folosită pentru stocarea, procesarea, gestionarea şi transmiterea

1 CLAPPER, R.J., Critical Security Dominates Information Warfare Moves, Signal, SUA, vol.49, nr.7, mar.1995, p.71-72. 2 În concepţiile analiştilor Alvin Toffler, John Nashbitt şi Mihai Drăgănescu se arată că societatea industrială a fost înlocuită de societatea informaţională. 3 Informaţia – Tehnici de comunicare, colectiv, Bucureşti, 1999, Ed. Artprint, pp 46-50

129

informaţiilor. Acest impact a fost perceput cu o mare intensitate de organizaţiile coercitive de tip militar. În accepţiunea lui Paul Strassman (profesor la Universitatea de Apărare Naţională a SUA), revoluţia tehnologiilor informaţionale impune organismelor militare, cu precădere departamentelor de informaţii, elaborarea unor strategii şi doctrine viabile, demne de ducerea războiului informaţional 4.

Informaţia, în cvasidimensionalitatea sa, acţionează nepărtinitor asupra publicului, generând opinii şi efecte cu penetrare socială, uneori greu de controlat şi stăpânit. Aceste efecte sunt rezultatul percepţiei informaţiilor publice sau private de către mediul social.

În modelul teoriei informaţiei Shannon şi Weaver, îmbunătăţit ulterior de Norbert Wiener, informaţia este apreciată ca:

- măsură a incertitudinii dintr-un sistem; - o stare de incertitudine într-o situaţie dată, desemnată de conceptul de entropie; - o stare entropică în relaţie cu gradul de alegere a construcţiei mesajului de

către emiţător. Datele şi informaţiile reprezintă componentele primare ale sistemului

informaţional, organic interdependente. Unele date au caracter de informaţii. Din punct de vedere al managementului, informaţiile definesc acele date

care aduc receptorului o arie mai vastă de cunoaştere privind direct sau indirect domeniul respectiv de activitate, cuprinzând elemente noi, utilizabile în realizarea şi finalizarea sarcinilor ce îi revin pe scara ierarhiei organizaţionale. Informaţia primordială reprezintă temeiul principal al declanşării deciziilor şi acţiunilor.

Războiul informaţional a apărut ca urmare a capacităţii echipamentelor de calcul şi telecomunicaţii de a influenţa consecinţele oricărui eveniment sau scenariu. Pe măsură ce aceste sisteme vor deveni tot mai numeroase şi mai capabile, încrederea în ele va creşte proporţional. Această încredere reprezintă un instrument puternic dar şi o potenţială vulnerabilitate fatală pentru actorii câmpului de luptă. Deşi războiul informaţional va juca un rol din ce în ce mai important în viitoarele conflicte, lipsesc o definire clară şi o strategie naţională, în multe state, care să surprindă conceptul cu suficientă precizie. Majoritatea definiţiilor care i s-au dat mai degrabă caracterizează războiul informaţional decât să-l definească.

Este nevoie să se definească un set de obiective comune, neconflictuale şi specifice. Teoria şi practica războiului informaţional trebuie să se contopească într-un proces coerent şi raţional pentru a se evita diversiunea.

Cea mai apropiată descriere a războiului informaţional poate fi găsită în definirea luptei împotriva sistemelor de comandă şi control. Un memorandum emis de preşedintele Comitetului Unificat al statelor Majore al SUA, descrie lupta împotriva sistemelor de comandă şi control ca o strategie de luptă unificată care integrează concepte privind secretizarea operaţiilor, inducerea în eroare, operaţiile psihologice, războiul electronic şi rolul luptei tradiţionale de distrugere fizică.

Obiectivele luptei împotriva mijloacelor de comandă şi control se realizează prin influenţarea, degradarea, interzicerea sau distrugerea posibilităţilor de comandă şi control ale inamicului. Un element la fel de important al conceptului este natura sa defensivă - adică protecţia capacităţilor de comandă şi control prin securitate operaţională, prin operaţiuni de inducere în eroare şi măsuri de protecţie

4 Alvin şi Heidi Toffler – Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Ed. Antet, 1995, pp 165-168

130

înglobate în sistemele informaţionale. Spionajul contemporan Allen Dulles, în lucrarea sa „The Craft of Intelligence”, caracteriza spionul ca fiind

persoana care vorbeşte „în egală măsură dialectul swahili şi limba franceză, posedă o diplomă de inginer chimist, este celibatar, vârsta în jur de 35 de ani şi înălţimea peste 1,65 m”.

În realitate spionul trebuie să fie o persoană comună, permanent preocupat de îndeplinirea sarcinilor profesionale, gata să dea o mână de ajutor celui care are nevoie de el, dornic de prietenii „dezinteresate”, un coleg admirabil, plin de modestie şi de înţelegere faţă de cei din mediul frecventat.

Louis Beriot vede spionul ca fiind „un observator al mediului în care trebuie să lucreze. Pentru a se informa, pentru a prospecta, el va acţiona ca un ataşat de relaţii publice;” După ”punctarea” persoanelor din mediul de interes, spionul va folosi situaţiile propice create de persoanele vizate şi va pune accent, în primul rând pe viciile acestora.

În principal, activitatea unui spion cuprinde identificarea mediilor de interes, identificarea persoanelor ce urmează a fi punctate, identificarea viciilor acestora şi a punctelor slabe, culegerea de informaţii (uneori simultan cu şantajul), analiza şi sinteza informaţiilor obţinute, trierea şi clasarea şi în final evaluarea.

În literatura de specialitate se consemnează următoarele mijloace şi metode folosite: - folosirea informaţiilor apărute în mass-media; - date şi informaţii prezentate la conferinţe şi întruniri internaţionale; - strecurarea spionilor în obiectivele industriale de interes, sub diferite acoperiri; - divulgarea, cu bună ştiinţă, de către diferite persoane, în schimbul unor

avantaje sau din răzbunare, a informaţiilor de interes; - exploatarea viciilor salariaţilor; - divulgarea, fără voie, a unor date cu caracter secret; - folosirea tehnicii speciale. În lucrarea „Dezinformarea, armă de luptă”, scriitorul Vladimir Volkoff a

descris doctrine şi metode de dezinformare – folosite pe scară largă în activitatea de spionaj - explicate de agenţii care le practicaseră în cadru politic şi militar în vremea războiului rece. Subiectul era de foarte mare actualitate. Invitat de ofiţerii elveţieni din regiunea Vevey, Volkoff a reluat subiectul pentru a-l actualiza. Oare dezinformarea este încă o armă de luptă? Cine sunt comanditarii? Oare tehnicile şi suporturile au evoluat? Pe timpul conferinţei, Volkoff a arătat că dezinformarea este încă utilizată, numeroase probe existând în acest sens: războiul din Golful Persic, lichidarea lui Ceauşescu, războiul din ţările fostei Iugoslavii sau afişarea în Franţa pe timpul comemorării morţii lui De Gaulle, a unor fotografii trucate ca în timpul manipulărilor comuniste (un politician din cei aflaţi în apropierea generalului a fost pur şi simplu şters din fotografii, prezenţa lui fiind considerată stânjenitoare!).

În timpul războiului rece, comanditarii erau reperaţi şi cunoscuţi foarte uşor: în mare, cei mai buni şi cei mai numeroşi erau serviciile specializate din ţările sovietice. Şi americanii şi-au încercat puterile în acest domeniu fără mare succes, cu excepţia câtorva reuşite în domeniul intoxicării (de exemplu, în pregătirea debarcării aliaţilor în cursul celui de-al doilea război mondial). Nu este întotdeauna uşor de determinat cine le plăteşte sau ce interese sunt în joc (guvernamentale, private?). Informarea (dezinformarea) în jurul războiului din Golful Persic oferă un model de muncă perfect îndeplinită de una din aceste agenţii.

Tehnicile şi suporturile de dezinformare au evoluat mult. La început au fost pur şi simplu cuvintele şi faptele, precum în cazul calului troian. Apoi a apărut scrierea, care a făcut posibilă dezinformarea la distanţă (Filip al Macedoniei). Mai târziu, presa a difuzat

131

dezinformarea peste tot. În sfârşit, fotografia şi imaginea TV au schimbat radical amploarea fenomenului: imaginea pătrunde instantaneu în subconştient şi se impune prin aparenţa sa obiectivă şi prin instantaneitate, fără filtrul inteligenţei. Analfabeţii sunt la fel de sensibili la ea ca şi oamenii cei mai cultivaţi. Pentru că se adresează numai în mică măsură intelectului şi în mare măsură sentimentelor, imaginea este mult mai pernicioasă. "O imagine face cât o mie de cuvinte", afirma Sun Tzâ. Acum, când reproducerea fotografică se poate multiplica la nesfârşit, fără limite, ne putem da seama de puterea ei. Este vorba de un amestec de adevăr şi fals, în proporţii foarte bine studiate şi în funcţie de puncte de vedere voit subiective. În acest sens, Sun Tzâ rămâne de actualitate. Totuşi, în ceea ce priveşte trierea în rândul informaţiilor a celor care relevă realitatea sau a celor mincinoase, situaţia s-a modificat radical după sfârşitul războiului rece: a afla realitatea era pe atunci un lucru dificil, căci informaţiile erau rare şi cenzurate; a cunoaşte realitatea astăzi este la fel de dificil, căci informaţiile sunt superabundente, ca şi minciunile.

Spionajul – profesia ideală pentru omul cameleon – deşi este necesar pentru supravieţuirea unei comunităţi (fie economică, financiară, tehnologică sau politică ori a unui stat sau alianţe) de multe ori aduce prejudicii drepturilor inalienabile ale omului sau societăţii din care acesta face parte.

Dacă din perioada antică şi până în evul mediu, activitatea de spionaj era rudimentară şi de puţine ori amintită în documente sau în istoriografie, intrând în firescul etapei respective, odată cu sfârşitul secolului XVII se face simţită influenţa unei psihoze generale materializată ca un dezgust în faţa abjecţiei.

Odată cu intrarea în lumea modernă, spionajul capătă conotaţiile unei profesii de elită, Violle ierarhizând spionajul în trei categorii: spionaj militar, spionaj politic şi „...cei care au încins spiritele şi au tipărit acest dispreţ în conştiinţă”5. Această nouă prezentare este şi consecinţa acţiunii valorilor sociale ale statului naţiune, în care morala publică se impune faţă de morala privată. Serviciul faţă de ţară este pe primul loc, dând naştere unei morale a devotametului care legitimează spionajul şi pune într-o lumină favorabilă acţiunea în sine, agreată de opinia publică şi de sistemul de drept. De fapt, problema determinării calităţii de combatant a spionului militar, cu corolarul ei firesc – dreptul combatantului de a se bucura de statutul de prizonier de război dacă este capturat – jalonează evoluţia dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate6.

Spionul militar este un combatant aparţinând unei forţe inamice în raport cu puterea asupra căreia se informează, iar cel care serveşte cauza duşmanului ţării sale este trădător. De obicei, trădătorul este judecat de legile proprii ţări sau este folosit ca agent dublu pentru intoxicarea inamicului. Principalele motivaţii care conduc o persoană la spionaj sunt în principal de ordin material şi moral (ideologie, patriotism, convingeri politice, şantaj, aventură). În prezent, spionul ocupă un loc în elita militară (şi nu numai, deoarece mulţi agenţi „dezactivaţi” militar lucrează în cadrul unor agenţii particulare de detectivi sau de securitate la firme private, unde îndeplinesc, de obicei, activităţi specifice spionajului – economic, financiar, tehnologic, politic). În practica serviciilor de informaţii se face distincţie între agent (spion ce lucrează sub acoperire pe teritoriul unei puteri străine în mediul militar sau diplomatic) şi persoana care operează ca spion fără nici o acoperire oficială.

Spionul are ca principală misiune obţinerea unor secrete de stat sau procurarea

5 James Violle – L’Esionage militaire en temps du guerre, Paris, Larousse, 1903, p.60 6 Dr. Ionel Cloşcă, gl. (r) dr. Ion Suceavă – Dreptul internaţional umanitar, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 99-105; Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 470

132

de documente şi date clasificate, prin metode şi mijloace specifice muncii, în folosul celor care l-au angajat. Divulgarea unor asemenea secrete devine trădare pentru cetăţeanul statului respectiv – care le-a furnizat spionului sau agentului – şi spionaj pentru agentul sau spionul angajat7. Sub aspectul principalelor domenii de activitate spionajul poate fi militar, politic, economic, financiar, tehnico-ştiinţific şi militar. Organizaţiile internaţionale de spioni profesionişti au devenit elementul cheie al ofensivei neîntrerupte în deţinerea supremaţiei tehnologice. Aceste organizaţii internaţionale operează sub coordonarea centrelor dispuse pe teritoriile SUA, Japonia, Elveţia, Italia, Rusia şi alte state (Insulele Cayman, Bahamas, Filipine, Hong Kong etc).

Metodele acestor organizaţii includ coruperea salariaţilor obiectivului vizat, folosirea de tehnică operativă de ultimă oră pentru fotofilmarea planurilor şi materialelor de cercetare, ascultarea convorbirilor persoanelor vizate, supravegherea directă, intrarea prin efracţie şi nu în ultimul rând şantajul. Mai nou sunt deturnate informaţiile obţinute de sateliţii geostaţionari sau din reţelele de computere ale firmelor vizate.

Informaţiile obţinute sunt livrate solicitanţilor sau sunt „vândute” în „pieţe specializate” (Japonia – electronică şi mase plastice, Italia – medicamente).

Contracararea acestor activităţi oneroase se face de către departamente specializate pe linie de contraspionaj. Astfel, psihoza creată de ofensiva spionilor în căutare permanentă de secrete din cele mai diverse medii tehnico-economice, a dus la prosperitatea unor agenţii de detectivi particulari de renume, cum ar fi „Pinkerton” în SUA, „Asociaţia foştilor agenţi ai FBI”, dar şi birouri ale marilor companii care aveau ca angajaţi foşti ofiţeri din serviciile secrete.

Pentru a câştiga „primul război mondial economic”, ţările şi companiile au nevoie să fie informate cu privire la concurenţă. Pentru a-şi slăbi adversarii şi pentru a le lua părţi de piaţă, statele şi marile grupuri industriale utilizează diferite procedee de dezinformare. Atunci când sunt duse la nivel de naţiune, aceste operaţii fac parte din spionajul industrial, care rămâne strict o problemă de stat. Când acţiunile de acest gen aparţin unei companii industriale pentru o gamă de produse determinate, ele se înscriu în culegerea de informaţii de natură economică, care este numai o afacere a întreprinderii. După prăbuşirea blocului sovietic, serviciile de informaţii ale lumii occidentale, care şi-au pierdut „inamicul preferat” (adică bine identificat), şi-au îndreptat o parte a eforturilor spre culegerea de informaţii economice, unde adversarul este mult mai greu de determinat. În acelaşi timp, un număr important de firme industriale au făcut apel la societăţi private care să le informeze cu privire la rivalii lor şi să difuzeze despre ei informaţii false destinate să discrediteze produsele concurente. Aceste servicii private au recrutat numeroşi „agenţi „ cu experienţă (în general provenind din ţările din Est), care au devenit „şomeri” după căderea cortinei de fier. În războiul culegerii de informaţii de tip nou, dezinformarea a devenit noua regină a bătăliilor comerciale.

Spionajul politic presupune cunoaşterea din timp - în scop de subminare a unei puteri concurente – a hotărârilor importante pe linie de stat, a aspectelor importante privind starea de spirit a populaţiei, cunoaşterea datelor confidenţiale privind activitatea şi personalitatea unor lideri şi a organizaţiilor din care fac parte. Acest tip de spionaj vizează planurile şi acţiunile politice pentru lovirea sau contracararea unei forţe inamice.

Prin activitatea de spionaj militar se urmăreşte obţinerea de date şi informaţii clasificate din domenii convergente apărării naţionale a unui stat sau a unei alianţe politico-militare. În această categorie intră întregul spectru al vieţii militare şi civile privind

7 Radu Cristescu – Spionajul şi contraspionajul pe înţelesul tuturor, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000, p. 84-85

133

resursele umane şi logistica, moralul trupelor dar şi al populaţiei civile, dotarea, dispunerea trupelor, activitatea de stat major, nivelul de pregătire al cadrelor militare, ataşamentul şi moralitatea acestora, probleme financiare specifice apărării naţionale.

Despre spionajul economic s-au scris tomuri, unele de specialitate, altele de aventuri. S-au făcut numeroase filme în care, agentul sau spionul sunt tineri şarmanţi ce conduc autoturisme ultrasofisticate. Realitatea este de altă natură. Spionul economic este un om normal, modest, cât se poate de anost, trecând neobservat în lumea care îl înconjoară. Înarmat cu tenacitate, viclenie şi multă bunăvoinţă obţine, de cele mai multe ori, informaţii cu caracter economic clasificate.

Spionajul economic, în special, a luat proporţii considerabile. Cu toate acestea, spionajul economic nu face obiectul distinct al unor texte de lege din dreptul naţional sau internaţional. Marea majoritate a statelor prevăd sancţionarea metodelor de obţinere a informaţiilor – cum ar fi: sustragerea de documente, tentativele de şantaj, corupţia, mita, ascultarea ilegală a convorbirilor telefonice, violarea secretului corespondenţei ş.a.) – iar persoanele care nu se încadrează în aceste prevederi sau nu pot fi dovedite capetele de acuzare împotriva acestora, de cele mai multe ori sunt concediate. Amploarea acestui tip de spionaj a depăşit cu mult spionajul militar şi a fost determinată de globalizarea pieţii în acest domeniu.

Spionajul comercial şi financiar se manifestă cu precădere în ultimii ani ai secolului XX şi, se pare că va lua amploare. Un exemplu exemplificator este situaţia economică a statelor din America Latină. Este folosit, în special, de marile corporaţii financiar-bancare cu statut global, pentru controlul economic al unui stat.

Spionajul tehnologic sau tehnico-ştiinţific a devenit în ultimii ani o ramură distinctă a activităţii de spionaj. Cu toate acestea, specialiştii militari din domeniu, localizează spionajul tehnologic în subordinea spionajului militar sau economic.

Spionajul tehnico-economic desemnează activitatea secretă desfăşurată de serviciile de informaţii guvernamentale, private (departamentele de cercetare ale firmelor mari şi concernelor) sau de organizaţiile profesionale private în scopul cunoaşterii potenţialului şi intenţiilor economice ale statelor sau firmelor concurente, a subminării acestora, precum şi pentru a sustrage, prin diverse metode specifice activităţii de spionaj, invenţii, descoperiri şi tehnologii de ultimă generaţie.

Prezentarea subdiviziunilor spionajului subliniază relaţia directă dintre capacitatea unui stat de a-şi apăra fiinţa naţională şi modalităţile pentru contracararea activităţii ostile de spionaj. Aceste subdiviziuni specifice spionajului, nu se exclud, ele sunt interdependente şi se completează reciproc.

Deşi, activitatea de spionaj nu este o activitate morală, spionajul pe timpul conflictelor armate reprezintă o practică foarte uzitată. Putem spune că structurile de cercetare din compunerea trupelor au obligaţia morală şi legală de a culege date în adâncimea dispozitivului inamic, iar serviciile de informaţii au misiunea de a crea adevărate „capete de pod” pe teritoriul inamic - agenturi – pentru deţinerea supremaţiei pe câmpul de luptă. În acest caz, atât spionul cât şi cercetaşul execută activităţi licite8. În convenţiile internaţionale se prevede, de altfel, că militarul nedeghizat care a pătruns în zona de operaţii militare a inamicului în scopul de a culege informaţii nu este considerat spion. De acelaşi privilegiu se bucură şi nemilitarii care îşi îndeplinesc misiunea de a transmite telegrame destinate fie propriei armate, fie armatei inamice. În aceeaşi categorie au fost consideraţi şi indivizii trimişi în balon în scopul expedierii telegramelor şi, în genere, folosişi pentru întreţinerea comunicaţiilor dintre părţile unei armate sau ale unui teritoriu.

8 G. Meitoni – Curs de drept internaţional public, Ed. Al. T. Doicescu, Bucureşti,1931, p.128

134

Spionajul cyber-electronic Toată lumea a luat la cunoştinţă despre desele intruziuni în sistemele informatice,

cu intenţii mai mult sau mai puţin nevinovate, pe care mijloacele de comunicare le fac publice; dintre ele, se evidenţiază cazul unui tânăr argentinian de 22 de ani care, acum patru ani, a reuşit prin intermediul Internetului să acceadă în calculatoarele Universităţii Harvard şi, prin intermediul lor, în calculatoarele Departamentului Apărării, ale Departamentului Energiei şi ale NASA din SUA, ajungând la informaţii despre sateliţi, la proiecte de avioane şi la tehnologia de radiolocaţie.

Laboratorul Roma de la New York, principala instalaţie de dezvoltare a comenzii şi controlului în cadrul F.A.M. americane, a fost atacat de mai mult de 150 de ori în perioada martie-aprilie 1994 de către doi "hacker" (persoane foarte pricepute în domeniul calculatoarelor, care realizează accese neautorizate), rămaşi neidentificaţi.

La fel de surprinzător, pe 11 martie 1997, la Langley AFB, s-au primit 30.000 de mesaje e-mail prin Internet, în principal din Estonia şi Australia, care i-au inundat sistemele, provocând un blocaj general, ceea ce a determinat intervenţia organismului "Air Forces Computer Emergency Response Team", care a reuşit prin amplasarea a numeroase filtre să micşoreze numărul de mesaje zilnice la aproximativ 6.000, cantitate considerată normală.

Cine sunt hackers-ii Un CD-ROM, intitulat "The Hacker Chronicles", vol. II", ce poate fi disponibil

pentru "hacker" la un preţ de aproximativ 50 de dolari, conţine sute de megabiţi de informaţii, inclusiv mijloace automatice de acces în calculatoarele protejate. Pe copertă se află următorul anunţ: "... informaţia conţinută este legală, dar utilizarea ei poate fi ilegală. Conţinutul are ca unic scop informarea şi instruirea. Toate informaţiile reunite în acest volum se aflau în mod legal la dispoziţia publicului înainte de editarea acestuia".

Pe Internet, prin abonament la liste de corespondenţă, prin lectura unor grupuri de ştiri sau prin accesul la pagini de hipertext, se pot găsi sute de articole şi referinţe despre cele mai diverse metode de atac. Cel care are acces la Internet, în orice loc de pe glob s-ar afla, are acces liber şi la aceste informaţii.

Transpunând această problemă în cifre, se poate afirma că agenţia DISA (Defense Information Systems Agency) a utilizat anul trecut mijloace tip "hacker" şi a atacat 26.170 de calculatoare fără informaţii clasificate din Departamentul Apărării. Din acestea, 3,6% au fost atacate uşor, pe "uşa din faţă", pentru că nu se luaseră cele mai elementare măsuri de securitate. Prin exploatarea relaţiei dintre calculatoarele aflate în reţea au fost penetrate 86% din calculatoare. Aproximativ 98% din incursiuni nu au fost detectate de administratorii sau utilizatorii calculatoarelor; din cele 2% din cazurile detectate, au fost raportate numai 5%. Acest studiu statistic arată că în 1995 au avut loc aproximativ 200.000 de incursiuni în calculatoarele neclasificate ale Departamentului Apărării din SUA.

Războiul informaţional Pentru persoane diferite, războiul informaţional înseamnă lucruri diferite.

Pentru unii, acesta se referă numai la telecomunicaţii şi la rolul predominant jucat de acestea în legăturile cu caracter militar dintre diferite zone de interes militar. Pentru alţii, el se referă la calculatoare, reţele de calculatoare şi conducere. Un participant la o conferinţă recentă pe probleme de război informaţional îl caracteriza ca fiind "o problemă de cercetare intensivă în care datele informative constituie baza". Alţii, la aceeaşi conferinţă, nici nu au menţionat rolul cercetării. Există un singur lucru asupra căruia sunt toţi de acord, şi anume acela că războiul informaţional este foarte important. Directorul adjunct al Agenţiei pentru sisteme

135

informatice de apărare explica conceptul afirmând că războiul informaţional se află la convergenţa activităţilor de cercetare, de sprijin al misiunii şi de comandă şi control.

Noul fenomen, numit "război informaţional", a fost definit de F. A. M. americane drept "orice acţiune vizând dezaprobarea, exploatarea, vicierea sau distrugerea informaţiilor inamicului şi a funcţiilor lor, protejarea celor proprii faţă de acţiunile inamicului şi verificând operaţiile proprii de informare".

Definiţia evidenţiază cele două laturi ale noului tip de "război" la care ne vom referi în continuare: latura ofensivă şi cea defensivă.

Unele aspecte ale războiului informaţional (Information Warfare - IW) sunt la fel de vechi ca istoria (de exemplu, scoaterea din luptă a comandantului inamicului, inducerea în eroare, operaţiile psihologice, concepte care ţin de războiul electronic, dezvoltate puternic în timpul celui de-al doilea război mondial). Automatizarea recentă a făcut din centrele de comandă şi control obiective mai vulnerabile la "bombele logice" şi la viruşii informatici, decât la bombele tradiţionale.

În societăţile care se îndreaptă spre era tehnologiei avansate, importanţa şi frecvenţa acestui tip de război, desfăşurat atât împotriva sistemelor civile, cât şi a celor militare, vor creşte enorm. Ca urmare, şi operaţiile psihologice şi de inducere în eroare vor atinge limite nebănuite până de curând.

Pentru prevenirea războiului informaţional ofensiv, războiul informaţional de apărare utilizează mijloace cum ar fi: cele de detectare şi eliminare a viruşilor; sisteme de criptare; protocoale de autentificare şi certificare a informaţiilor; sisteme de control al accesului, de la simpla parolare până la folosirea calculatoarelor complexe, specializate în filtrarea accesului; programe sofisticate de analiză a protocoalelor privind comunicaţiile. Războiul informaţional de apărare mai cuprinde măsuri de planificare şi executare a activităţilor destinate atenuării efectelor unui atac de tip IW.

Este important de reţinut că investiţiile necesare acestei laturi a IW nu se află în corelaţie cu cele ce trebuie făcute pentru atingerea aceluiaşi grad de capacitate în ceea ce priveşte latura ofensivă. Valoarea investiţiei nu depinde de informaţiile sau de sistemul informatic de apărat, ci de importanţa pe care o are pentru cel care protejează informaţia stocată sau procesul de informare realizat de sistemele care ar putea fi atacate.

Dacă cel care realizează protecţia lasă neprotejate funcţii vitale, fie sociale, economice sau de apărare, dependente de servicii informatice, nu face altceva decât să-şi invite inamicii potenţiali să-i atace aceste funcţii. Pentru descurajarea unui posibil atacator, este necesar să se stabilească şi să se demonstreze că se dispune de sisteme robuste pentru protejare şi, la nevoie, pentru refacerea funcţiilor şi a proceselor esenţiale.

Organizaţiile economice şi comerciale sunt conştiente de acest pericol, având deja experienţa de victime ale unor fraude, furturi şi sabotaje. Acest lucru le-a obligat să ia măsuri pentru a-şi proteja conturile şi, în definitiv, capitalul. Pe de altă parte, potenţialul imens al comerţului prin Internet impune dezvoltarea unor sisteme de tranzacţionare sigure nu atât pentru că nu există altele la fel, ci mai ales din cauza dificultăţii de acord presupuse de interesele foarte mari aflate în joc în momentul stabilirii unei standardizări.

Din punctul de vedere al societăţii şi al apărării, atacurile împotriva sistemului financiar pot antrena o ameninţare gravă la adresa forţelor armate. Spionajul industrial poate afecta sistemele de apărare utilizate iar atacurile împotriva calculatoarelor private pot reprezenta precedente ale asaltului contra sistemelor militare, care de multe ori utilizează aceleaşi echipamente, sisteme operative şi protocoale.

Nu trebuie uitată nici ameninţarea fizică - un aspect tematic arhicunoscut - care înseamnă distrugerea echipamentelor sau a reţelelor de comunicaţii.

Este necesar ca riscul să fie gestionat prin protejarea elementelor de

136

infrastructură care îndeplinesc funcţii critice şi prin activităţi necesare menţinerii intereselor politice, militare şi economice.

În Spania, evaluarea riscului este una dintre primele sarcini de realizat. În domeniul infrastructurii civile, reţeaua electrică şi alte servicii dispun de sisteme de monitorizare a erorilor şi de control de la distanţă care pot fi afectate de acţiunile de război informaţional ofensiv. Sistemul financiar se bazează pe reţeaua IBERPAC a companiei telefonice pentru operaţiile din interior; numeroase bănci oferă clienţilor posibilitatea de a opera prin Internet, sistem revoluţionar al Europei şi al lumii, care permite accesul oricărui cetăţean în reţea la un preţ asemănător celui al unui apel telefonic local.

În domeniul apărării spaniole, reţeaua SCTM (Sistemul Comun de Telecomunicaţii Militare) încă nu şi-a completat toate ramurile, deşi creşte continuu gradul de integrare a reţelelor preexistente (Reţeua de Microunde a F.A.M. şi Reţeaua Teritorială de Comandă a T.U.), pe care le va îngloba în viitor. Deşi reţeaua SCTM a fost proiectată punându-se un accent special pe capacitatea sa de supravieţuire prin dublarea celor mai critice segmente cu diferite alte mijloace (legături radio, linii punct cu punct via satelit), nu poate fi exclus un acces ilegal, care ar avea un impact grav asupra sistemelor pe care se bazează transmisiunile lor, cum ar fi sistemul SADA, legăturile cu sistemul francez de apărare aeriană, informaţiile privind traficul aerian civil sau comunicaţiile cu organismele NATO.

Din punct de vedere fizic, aceste reţele au noduri critice, a căror suprimare le-ar afecta grav operativitatea. Unica protecţie posibilă împotriva riscului amintit este dublarea canalelor fizice, prevăzându-se inclusiv utilizarea liniilor comerciale şi a unui sistem de criptare adecvat, pentru a se evita la maximum posibilitatea de acces necontrolat la liniile mai puţin sigure.

Departe fiind de ideea "militarizării" aspectelor legate de securitatea informatică, prin decretarea de restricţii greu de respectat, considerăm că o organizaţie eficientă din domeniul războiului informaţional trebuie să dispună de un personal cu acces liber la ultimele noutăţi privind securitatea sistemelor informatice, protocoalele şi reţelele de comunicaţii, care să lucreze în strânsă colaborare cu întreprinderile care dezvoltă aceste sisteme şi cu utilizatorii lor, cu laboratoarele de cercetări şi cu centrele de studii.

Desigur, chiar dacă în acest domeniu apărarea nu poate fi exclusiv militară, este totuşi necesar ca forţele armate să dispună de personal specializat, capabil să desfăşoare la un moment dat acţiunile ofensive şi defensive necesare, precum şi controlul zilnic al sistemelor informatice militare şi al securităţii lor.

Organizaţia va trebui să fie capabilă să asigure alarmarea tactică, controlul avariilor, localizarea atacurilor şi restabilirea situaţiei normale. Alarmarea tactică include monitorizarea, detectarea şi informarea cu privire la atacurile sau incidentele care au avut loc, ceea ce implică iniţiative în domeniul politic, clarificări legale şi programe de cercetare şi dezvoltare. Va trebui ca funcţiile de bază privind monitorizarea, detectarea, controlul avariilor şi restaurarea să se regăsească la nivelul operativ cel mai de jos.

Noi dimensiuni ale spionajului În cadrul forţelor armate spaniole, datorită nivelului tehnologic şi a dependenţei

lor de reţelele de comunicaţii atât în ceea ce priveşte îndeplinirea misiunii, cât şi în selecţia obiectivelor, care se face pe baza informaţiilor obţinute prin intermediul sistemelor de informare, F.A.M. trebuie să ocupe o poziţie centrală în activitatea de organizare a "escadroanelor de război informaţional", în acelaşi mod în care s-au remarcat în domeniul războiului electronic.

În 1996, a fost creat în SUA primul escadron de război informaţional, Escadronul 609 (Information Warfare Squadron), la Shaw AFB, Carolina de Sud, axat în special pe misiuni de apărare şi recuperare a sistemelor informatice, în aparenţă fără atribuţii referitoare la

137

războiul informaţional ofensiv. Pe de altă parte, în aprilie 1997, a început să funcţioneze Laboratorul de instruire în domeniul războiului informaţional de la Goodfellow AFB, Texas, cu misiunea de a pregăti personalul din domeniul informaţiilor să lupte împotriva acestui nou tip de război.

În primul rând, este necesar ca F.A.M. să-şi stabilească un "punct focal" pentru coordonarea tuturor aspectelor referitoare la războiul informaţional; după studii aprofundate, se vor putea adopta măsuri cum ar fi cel de înfiinţare a unei organizaţii şi a unui centru pentru războiul informaţional defensiv, pentru a realiza planificarea şi coordonarea, precum şi crearea unui organism de control al sistemelor, reţelelor şi proiectării infrastructurilor şi, în final, stabilirea unui organism pentru răspuns în caz de criză. Drumul de parcurs este lung iar paşii intermediari sunt mulţi, dar F.A.M. dispun de mijloacele necesare şi de personal calificat şi capabil să facă primul pas.

În loc de concluzie, redăm o frază a şefului Statului Major al F.A.M. americane: "În conflictele actuale, dominarea spectrului de informaţii este la fel de critică, precum era în trecut ocuparea terenului sau dominarea spaţiului aerian".

Operaţiuni 1. Operaţiunea „LUSITHANIA” Acţiunea a fost amorsată de către serviciile de informaţii britanice şi a avut

ca scop torpilarea de către un submarin U-20 a transatlanticului de pasageri sub pavilion englez „Lusithania” la 7 mai 1915. În afară de pasageri, nava avea dispusă în cală o mare cantitate de muniţie de producţie americană destinată Regatului Unit al Marii Britanii. Această acţiune a avut acordul tacit al preşedintelui SUA – Thomas W. Wilson. Operaţiunea a apărut ca o consecinţă a unor „scurgeri” de informaţii din partea serviciilor secrete engleze către cele germane. Prin această acţiune s-a urmărit, de fapt, intrarea SUA în război alături de Anglia.

2. Operaţiunea „MINCEMEAT” Înainte de debarcarea în Sicilia a forţelor aliate în data de 9/10 iulie 1949,

serviciul secret englez a utilizat o dezinformare, prin lăsarea în dreptul coastelor de SV ale Spaniei a cadavrului unui presupus ofiţer superior al armatei regale, ce avea asupra sa corespondenţă specială în care se găseau „documente militare strict secrete de importanţă deosebită”. În consecinţă, serviciile secrete naziste au „muşcat” momeala, iar debarcarea a avut loc fără incidente deosebite9.

3. Operaţiunea „OVERLORD” Debarcarea trupelor aliate în Normandia la 6 iulie 1944 a fost precedată, la

rândul său, de o vastă acţiune de dezinformare dusă pe toate fronturile de serviciile secrete ale armatelor din coaliţia antifascistă. Prin efortul comun s-a reuşit intoxicarea serviciilor secrete germane, ceea ce a asigurat succesul debarcării10.

4. Orchestra Roşie – ROTTE KAPELLE Una din cele mai mari reţele de spionaj a forţelor aliate în cel de al doilea

război mondial, Orchestra Roşie a acţionat pe teritoriile Elveţiei, Germaniei şi Olandei şi a furnizat informaţii vitale pentru armatele alianţei antifasciste. După arestarea lui Leopold Traper (The Big Boss) de către serviciul de informaţii german, acesta a fost folosit în realizarea unui joc operativ prin care s-au preluat sub control comunicaţiile radio ale aliaţilor, intoxicându-i cu informaţii false.

5. Operaţiunea „ENIGMA” Esenţa acţiunii a constituit-o intrarea în posesia maşinii de cifrat a armatei

9 Gh. Buzatu – Războiul secret, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, p. 47 10 Idem, p. Cit.

138

germane, în cursul celui de al doilea război mondial, de către serviciile de informaţii engleze. Germanii nu au bănuit acest lucru, iar englezii – deşi ştiau că va avea loc bombardarea Londrei - nu au întreprins nici o măsură vizibilă ce ar fi dus la deconspirare. Maşina de cifrat germană „Enigma” a fost sustrasă din fabrica unde se producea de către matematicianul Charles Proteus Stenmetz, cel care a lucrat la proiectarea acesteia, şi care a vândut-o serviciului de spionaj polonez. Colonelul de informaţii Beck a fost sedus de agenta engleză „Cynthia” (Amy Elysabeth Brousse), care a obţinut întreaga documentaţie a maşinii de cifrat. Pe baza acestei documentaţii, specialiştii britanici au reprodus originalul german, reuşind să descifreze toate mesajele şi ordinele de operaţii transmise de către cartierul general al armatei naziste către trupele de pe front11. BIBLIOGRAFIE John ARQUILLA, David RONFELD, In Athena`s Camp – Preparing For Conflict In the Information Age James ADAMS, Următorul – ultimul război mondial. Arme inteligente şi front pretutindeni, Ed. Antet, Bucureşti, 1998 ARDU, Dreptul internaţional al conflictelor armate, documente, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993 JOULE R.V.& J. L. BEAUOIS Tratat de manipulare. Strategii recomandate celor oneşti, dar mai ales celorlalţi... Oradea: Editura Antet, 1997 Gary S. BECKER, Comportamentul uman - o abordare economică. Bucureşti: Editura All, 1998 Paul BLUSTEIN "Poisoned image, Dow Chemical, Fights Effect of Public Relations Outcry over Dyoxin Pollution," Wall Street Journal, 28 iunie, 1982, pag.1,20 V. BONDAREV, Vzgljady v SŠA na vedenie voennyh dejstvij v kosmose i iz kosmosa, Zarubejnoe Voennoe Obozrenie, Rusia, nr. 2, 1998 Gh. BUZATU Războiul secret, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, p. 47 E. CERNEAK, Cinci secole de război secret, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p. 5 CLAPPER, R.J., Critical Security Dominates Information Warfare Moves în: Signal, SUA, vol.49, nr.7, mar.1995, p.71-72. Radu CRISTESCU, Spionajul şi contraspionajul pe înţelesul tuturor, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000, p. 84-85 Donald C. DEATON, "Corporate Fraud and Crisis Public Relations," PR Journal, 36, nr.6, iunie 1983 Richard DETWILER "The Myth of Persuasion," PR Journal, aprilie 1984, pag. 52-54. Allen DULLES, The Craft of Intelligence, SUA Florian GÂRZ, Spionajul total în acţiune, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002 A. F. KREPINEVICH, Une révolution dans les conflits: une perspective américaine, Jenny’s Defenfe, 1999 Francisc LIEBER, Instrucţiunile pentru conducerea armatelor SUA pe câmpul de luptă, secţ.V, art. 88, NY, 1863, p. 47 Mark LOYD, The Guinness Book of Espionage, Ed. Guinness Publishing, London, 1994 I. MOCANU, Însemnări despre spionajul tehnico-economic, Ed. Militară, Bucureşti, 1975, C. MONTESQUIEU, De L’Esprit des lois XII;XXII, Des espions dans la monarchie, Paris, Galimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1966, II, p. 452 A OSTERMANN, Neue Aufgaben für den Militärattaché, în: Europäische Sicherheit, RFG, an 48, nr. 4, apr. 1999, p. 16-19. Winn SCHWARTAU, CYBERTERRORISM: Protecting Your Personal Security In The Electronic Age Sun TZÂ, Arta războiului, Ed. Antet, Oradea, 1999 Paul ŞTEFĂNESCU , Enigme ale războiului secret, Ed. Militară, Bucureşti, 1983 Jean –Francois TACHEAU, Guerre économique et Guerre de l̀ information, Institute for Advanced Studies on Information Warfare Robert de TOURBET, L’espionnage et la tradition l’étude de droit français et la législation comparée, Paris, Larousse, 1897 Alvin, Heidi TOFFLER, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Ed. Antet, 1995, pp 165-168 Emmeric de VATTEL,Le droit de gens ou principes de la loi naturelle appliqué à la conduite et aux affaires des nations et des souverains”, Paris, Guillaumin, 1863, III, p. 55 James VIOLLE, L’espionnage militaire en temps du guerre, Paris, Larousse, 1903, p.60 Vladimir VOLKOFF ,La désinformation, arme de guerre"

11 Mark Loyd – The Guinness Book of Espionage, Ed. Guinness Publishing, London, 1994

139

PANORTODOXISMUL – UNITATEA ORTODOXIEI

Mihai IORDACHE

Structura actuală a Bisericii Ortodoxe este o structură descentralizată, întemeiată atât pe tradiţiile seculare ale vechilor Patriarhii ale Răsăritului, cât şi pe anumite realităţi ale lumii contemporane. E vorba de un ansamblu de Biserici locale, toate desemnate ca „autocefale”, adică având dreptul de a-şi alege ele însele conducătorii. Unele sunt delimitate de graniţele câte unui stat şi sunt de fapt Biserici naţionale; altele, mai cu seamă cele din Orientul Apropiat, posedă graniţele naţionale ce înglobează credincioşi de diferite naţionalităţi.

În mod tradiţional, Bisericile Ortodoxe Autocefale ar trebui să se întrunească periodic pentru a dezbate şi pune de acord problemele de ordin dogmatic, canonic sau liturgic, după modelul celor 7 Sinoade Ecumenice din primul mileniu creştin, pe parcursul cărora a fost stabilită cea mai mare parte a doctrinei Bisericii Ortodoxe.

Dorinţa aceasta de unitate a Bisericilor Ortodoxe locale, sub toate aspectele vieţii bisericeşti poate fi numită „panortodoxism”. Din punct de vedere lingvistic cuvântul „panortodoxism” este format din doi termeni ai limbii greceşti, anume „pan”= tot, întreg şi „ortodoxie”= dreaptă învăţătură.

Ideea panortodoxismului s-a accentuat prin dorinţa de convocare a unui mare sinod ortodox, la care să participe reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Acesta avea să fie numit, mai târziu, Sfântul şi Marele Sinod Panortodox.

Nevoia convocării unui Mare Sinod Panortodox s-a făcut simţită, în mod nedefinit, încă înainte de 1914. Din nefericire însă, factori de ordin ne-teologic au împiedicat atunci realizarea acestui proiect.

După 1920, ideea conciliară şi-a redeschis calea, însă eforturile în această direcţie au eşuat datorită împrejurărilor politice internaţionale necorespunzătoare.

Discuţiile privind convocarea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox au început prin 1930, în contextul pregătirilor pentru Congresul Teologilor Ortodocşi, la Vatoped (Grecia), la iniţiativa Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, iniţiativă la care au răspuns Bisericile Ortodoxe.

Sinodalitatea, ca manifestare a unităţii bisericeşti locale şi universale şi ca un exerciţiu al frăţietăţii ortodoxe în Hristos, se observa cu atât mai necesară, cu cât se asista la o profundă criză spirituală în cele mai multe părţi ale lumii.

Patriarhia Ecumenică a luat, în cele din urmă, iniţiativa convocării unui Sinod Panortodox, prin Enciclica Tronului Ecumenic trimisă tuturor Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în 1951. Patriarhul ecumenic din vremea respectivă, Athenagoras I, cu acordul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale, a hotărât convocarea mai întâi a unei Conferinţe Panortodoxe în insula Rhodos (Grecia) în vederea redactării unei liste de teme pentru Sfântul şi Marele Sinod Panortodox. Ulterior s-a dovedit a fi necesară organizarea a patru Conferinţe Panortodoxe :

1. Rhodos, 1961 Aici s-au fixat, pentru început, mai multe teme de discuţie, precum cultul

divin, administraţia şi disciplina bisericească, relaţiile Bisericilor Ortodoxe între ele, relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină şi probleme sociale.

140

2. Rhodos, 1963 Cu acest prilej, s-a discutat trimiterea unor observatori de către Bisericile

Ortodoxe la Conciliul Vatican II (1962 – 1965). S-a acceptat, de comun acord, începerea dialogului între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, propunere făcută de Patriarhia Ecumenică. Totodată, s-a căutat găsirea formulelor celor mai potrivite pentru asigurarea libertăţii de acţiune a fiecărei Biserici Autocefale şi păstrarea nevătămată a unităţii ortodoxiei.

3. Rhodos, 1964 La această conferinţă s-a repetat dorinţa de începere a dialogului cu Biserica

Romano-Catolică, dar s-a precizat că ar trebui pregătite condiţiile corespunzătoare. De aceea, s-a amânat începerea dialogului cu romano-catolicii până la terminarea Conciliului Vatican II. S-a afirmat şi dorinţa constituirii unor comisii teologice inter-ortodoxe pentru dialogurile ecumenice cu Biserica Anglicană şi Biserica Vechilor Catolici.

4. Chambésy (Elveţia), 1968 La această conferinţă a fot revizuită metoda de pregătire a Sfântului şi

Marelui Sinod Panortodox, pentru care a fost numit un secretariat general la Chambésy, lângă Geneva. De asemenea, s-a stabilit constituirea unor comisii inter-ortodoxe pentru dialogurile teologice cu Bisericile Necalcedoniene (cele care nu au acceptat hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic) şi cu Federaţia Mondială Luterană.

Au urmat Conferinţele Panortodoxe Presinodale pentru a pregăti întrunirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox:

1. Prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală, Chambésy, 1976 Cu această ocazie au fost reanalizate temele propuse. Întrunirea a hotărât în

unanimitate ca viitorul Sfânt şi Mare Sinod Panortodox să se ocupe de anumite subiecte exacte, pentru a se evita discuţiile generale, fără aplicare în viaţa contemporană bisericească. S-au stabilit acum zece teme principale de discuţie:

1. Diaspora ortodoxă; 2. Autocefalia şi modul ei de proclamare; 3. Autonomia şi modul ei de proclamare; 4. Dipticele; 5. Problema îndreptării calendarului; 6. Impedimentele la căsătorie; 7. Reevaluarea rânduielilor bisericeşti privitoare la post; 8. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu cealaltă lume creştină; 9. Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică; 10. Contribuţia Bisericii Ortodoxe locale la promovarea idealurilor creştine ale

păcii, libertăţii, frăţietăţii şi iubirii între popoare şi înlăturarea discriminărilor rasiale. Întrunirea a cercetat şi evaluat mersul dialogurilor teologice între Bisericile

Ortodoxe şi celelalte Biserici creştine. S-a hotărât întărirea participării Bisericii Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică şi,

în special, în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva. Cu acest prilej, s-a discutat şi problema sărbătoririi în comun a Sfintelor

Paşti, cu catolicii şi protestanţii, dar nu s-a ajuns la un rezultat concret. Această diferenţă persistă şi astăzi datorită faptului că mai sunt 4 Biserici Ortodoxe locale care folosesc încă, în cult, calendarul iulian sau “pe stil vechi”, având 13 zile întârziere faţă de calendarul gregorian sau “pe stil nou”, folosit astăzi de sistemul internaţional de măsurare a timpului şi de celelalte Biserici Ortodoxe, inclusiv de

141

Biserica Ortodoxă Română. Cele 4 Biserici ce utilizează vechiul calendar sunt: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei, Biserica Serbiei şi Muntele Athos.

2. A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală, Chambésy, 1982. Temele principale care s-au discutat au fost : 1. Impedimente la căsătorie; 2. Readaptarea rânduielilor bisericeşti privitoare la post potrivit cerinţelor

epocii actuale; 3. Problema îndreptării calendarului; 4. Problema sărbătoririi în comun a Paştilor în aceeaşi duminică; 5. Definirea normelor viitoare pentru hirotonia episcopilor. 3. A treia Conferinţă Panortodoxă Presinodală, Chambésy, 1986 Urmare unei cereri făcute la a doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală s-a

acceptat în unanimitate Regulamentul Conferinţelor Panortodoxe Presinodale şi propunerea comisiei tehnice pentru definirea ordinii de zi şi pregătirea temelor pentru a patra Conferinţă Panortodoxă Presinodală, prin care să se încheie lista temelor Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox.

Au fost propuse patru mari teme care să fie dezbătute în continuare: 1. Diaspora Ortodoxă; 2. Autocefalia şi modul ei de proclamare; 3. Autonomia şi modul ei de proclamare; 4. Dipticele (ordinea ierarhică a Bisericilor Ortodoxe locale); Conferinţa a evidenţiat importanţa postului în tradiţia ortodoxă şi în practica

actuală, a evaluat starea relaţiilor Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine prin intermediul dialogurilor teologice bilaterale în curs de desfăşurare cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine, a reevaluat problematica participării Bisericilor Ortodoxe locale la Mişcarea ecumenică şi a proclamat importanţa tradiţiei ortodoxe privind persoana umană pentru realizarea înaltelor valori care sunt, pentru orice creştin, pacea, dreptatea, libertatea, înfrăţirea şi iubirea între popoare, precum şi înlăturarea discriminărilor rasiale şi de alte feluri.

Pentru a se pune de acord toate Bisericile Ortodoxe locale cu privire la tematica abordată, s-au convocat trei întruniri ale Comisiei Interortodoxe Pregătitoare pentru cea de-a patra Conferinţă Panortodoxă Presinodală:

I. Prima întrunire a Comisiei Interortodoxe Pregătitoare, Chambésy, 1990 Comisia a dezbătut tema „Diaspora Ortodoxă”. Patriarhia Constantinopolului şi

Patriarhia Alexandriei au susţinut, pe baza canoanelor 2 şi 3 ale Sinodului II Ecumenic şi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, criteriul „canonic”, conform cărora Patriarhiei Ecumenice i s-ar recunoaşte dreptul de a avea jurisdicţie dincolo de limitele sale geografice.

Patriarhia Antiohiei a accentuat criteriul „pastoral”, respectiv necesitatea unităţii pastorale din Diaspora ortodoxă, într-un loc dat, pe baza tradiţiei canonice şi a regulilor conciliarităţii.

Biserica Greciei a propus criteriul „întâietăţii de onoare” între toate Bisericile Ortodoxe locale, ca fiind singurul criteriu de necontestat din punct de vedere canonic, acceptat în practica tuturor Bisericilor autocefale.

Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei au susţinut criteriul „naţionalităţii” combinat cu cel „misionar”, care dau posibilitatea Bisericilor Autocefale să depăşească limitele lor jurisdicţionale şi să-şi exercite o autoritate administrativă asupra Diasporei lor (cf. canonul 2, Sinodul II Ecumenic).

În cele din urmă s-a convenit a fi propusă o soluţie tranzitorie, prin formarea

142

de Adunări Episcopale care să reunească ierarhii ortodocşi recunoscuţi canonic dintr-o regiune, după modelele existente în S.U.A. şi Franţa, ce vor urma să pregătească terenul pentru o soluţionare pe baze strict canonice a problemei.

II. A doua întrunire a Comisiei Interortodoxe Pregătitoare, Chambésy, 1993 Întrunirea a reluat discuţiile pe marginea subiectelor rămase nefinalizate

data anterioară, adică Diaspora şi Autocefalia. După dezbateri destul de intense privind „Diaspora Ortodoxă” s-a hotărât

formarea de Adunări Episcopale în regiunile America de Nord şi Centrală, America de Sud, Australia, Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Olanda, Austria şi Italia, Germania. Ierarhii din Diaspora îşi vor exercita jurisdicţia şi asupra parohiilor existente care nu sunt incluse în nici una din regiunile menţionate. De asemenea, s-a hotărât pregătirea unui „Proiect de Regulament” privind funcţionarea Diasporei Ortodoxe. Cel dintâi principiu de la care s-a plecat a fost recunoaşterea realităţii existenţei Diasporelor naţionale şi dependenţa lor de Bisericile – Mame, conform principiului etnic.

Tema Autocefalia şi modul ei de proclamare a fost propusă pe ordinea de zi a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox deoarece, în ultima vreme s-au proclamat unele autocefalii în mod unilateral, fără a se respecta disciplina canonică şi tradiţia ortodoxă. Textul adoptat privind autocefalia a subliniat necesitatea întrepătrunderii dintre loialitate şi ecumenicitate şi a respectării condiţiilor canonice de proclamare a acesteia.

III. A treia întrunire a Comisiei Interortodoxe Pregătitoare, Chambésy, 1999 La această întrunire s-a analizat în a doua fază de studiu problema „Autocefaliei” şi

s-au abordat pentru prima dată temele privind „Autonomia” şi „Dipticele”. În urma unor numeroase discuţii s-a ajuns la concluzia că ultimele două teme

trebuie studiate cu mai multă atenţie, în acord cu realităţile existente. De aceea, va fi nevoie de o nouă întrunire a Comisiei, pentru obţinerea unor rezultate mai clare.

În problema Dipticelor, în momentul de faţă există o ierarhie de onoare conform căreia Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului ocupă primul loc între ceilalţi patriarhi, însă numai onorific, nu şi administrativ. Din acest motiv este numit primus inter pares = primul între egali. După aceea urmează cele 3 Patriarhii vechi ale Răsăritului, respectiv Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, conform hotărârilor din secolul al V-lea. Patriarhia Moscovei, creată în 1589, ocupă cel de-al cincilea loc, urmată de toate celelalte Biserici locale naţionale conform cronologiei dobândirii statutului de patriarhie. Prin ridicarea la rangul de patriarhie în 1925, Biserica Ortodoxă Română se situează pe poziţia a 7-a, după Biserica Serbiei şi înaintea Bisericii Bulgariei.

După toate cele menţionate mai sus, se poate trage concluzia că întrunirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox necesită o bună organizare şi o corectă dezbatere a temelor care au fost propuse.

Temele noi care se doresc a fi trecute pe ordinea de zi şi, apoi, discutate, implică o bună cunoaştere a realităţilor existente în toate Bisericile Ortodoxe Autocefale şi o bună colaborare între reprezentanţii lor.

Este nevoie, pe de altă parte, şi de o pregătire a ierarhilor şi credincioşilor Bisericilor Ortodoxe locale în ceea ce priveşte conţinutul şi scopul convocării Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox.

Toate acestea necesit timp şi atenţie, în aşa fel încât întrunirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, concretizarea ideii panortodoxismului, să dea răspuns majorităţii problemelor cu care se confruntă Ortodoxia.

143

„GEOPOLITICA ORTODOXIEI” ŞI CONFLICTE ETNO-RELIGIOASE ÎN EUROPA DE EST

Dan DUNGACIU

Preambul Recent, agenţiile internaţionale de ştiri au prezentat cazul unui preot ortodox

din Macedonia care declara, ostentativ, că este înainte de orice ortodox şi, în consecinţă, pleda deschis pentru păstrarea Bisericii Ortodoxe din Macedonia sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Sârbe. Prestaţia respectivului preot era privită cu vădită iritare de către comunitate: „vândut Grecilor”, „omul sârbilor”, „conspiraţie greco-sârbească” – sunt doar câteva acuze vociferate de turma credincioasă. Pricina este evidentă: acum, când Biserica ortodoxă din Macedonia năzuieşte să se desfacă, canonic, de Biserica Ortodoxă Sârbă şi să devină pe deplin autonomă, o atitudine precum cea de mai sus nu face decât să de-a apă la moară celor care se opun unei asemenea dorinţe. Pe de-o parte, fireşte, sârbii, pe de alta, iarăşi normal, grecii, care oricum nu-i au la inimă pe cei cărora nu le recunosc nici măcar numele oficial al ţării (în plus, o biserică independentă ar fi un pas enorm spre independenţa politică şi naţională pe care, încă, Macedonia şi-o simte ameninţată de Grecia, în primul rând).

Plecând de la acest pretext, textul de mai jos încearcă să decripteze spaţiul politic şi geopolitic din jurul României ţinând seama de două elemente puţin convocate în discursurile de acest tip - religia şi identitatea naţională. Atitudinea majorităţii comentatorilor sau analiştilor (geo)politici faţă de aceste elemente este bizară. Sunt pur şi simplu ignorate, ca şi cum nu ar exista, dar, mai ales, ca şi cum nu s-ar sesiza că aproape întreg dispozitivul mental şi, de aici, cel acţional, al acestor populaţii pivotează direct sau indirect în jurul unor asemenea repere. Totul se petrece ca şi cum nimeni nu ar dori să amelioreze falia care separă de prea multe discursul despre Răsăritul Europei şi realitatea răsăriteană ca atare. În limbaj tehnic, această discrepanţă se numeşte, după Edward Said, „orientalism”. Doar că, în acest caz, promotorii discrepanţei nu se selectează doar dintre occidentali - grăbiţi să treacă prea repede, de prea multe ori, peste un spaţiu pe care nu îl înţeleg sau de care nu sunt interesaţi până la capăt -, ci şi de comentatorul local. Este forma hilară a unui orientalism autohton, semnul terifiant al decuplării elitei răsăritene de propriul ei spaţiu de acţiune şi manevră. Nici măcar încercarea - timidă, e drept - a celei mai subtile dintre tentativele de resuscitare a studiilor de securitate - ne referim aici la ceea ce se numeşte uzual „Şcoala de la Copenhaga” - de a repune pe agenda religia şi naţiunea ca „obiecte de referinţă” (referent objects) nu a avut vreun succes notabil din acest punct de vedere (Vezi Buzan... 1998: 53, 123-124)1. Există cu siguranţă şi excepţii şi le invoca la timpul potrivit.

Pentru a degaja mai bine însă teza acestui text - anume importanţa naţiunii şi a religiei în structurarea (geo)politică a spaţiilor ortodoxe - vom porni de la invocarea celei mai faimoase teze geopolitice care aşează în prim plan religia, 1 Dacă pentru introducerea „naţiunii” în discursul geopolitic există câteva încercări notabile – vezi mai ales Lacoste 1997, dar şi Bonnura 1998 -, pentru invocarea „religie” în acest tip de discurs nu există, cu excepţia lui Huntington sau Thual – nume asupra cărora vom stărui mai departe – tentative notabile.

144

încercând să-i evaluăm - contemplând-o din Răsăritul ortodox - eşecurile şi noxele analitice: teza „ciocnirii civilizaţiilor” a lui Samuel Huntington. În replică, oarecum, vom invoca o perspectivă care năzuieşte să decripteze specificul zonei Ortodoxe în funcţie de criteriile invocate: este vorba despre ceea ce francezul François Thual numea „geopolitica Ortodoxiei”, căreia îi vom conferi statut de paradigmă geopolitică şi, arătându-i deficienţele, îi vom lărgi aria de aplicabilitate. În final, îi vom ilustra aplombul teoretic discutând trei cazuri în care relaţia identitate naţională/identitate religioasă se developează maximal: cazul Serbiei-Muntenegru, al Ucrainei şi al Republicii Moldova.

Huntington faţă cu Estul Europei. Un eşec şi câteva semne de întrebare Când a apărut în 1996 cartea lui S. Huntington - The Clash of Civilizations

and the Remaking of World Order - Henry Kissinger - el însuşi autor al unei faimoase: Diplomacy, 1994 - a considerat-o: “una dintre cele mai importante lucrări apărute de la terminarea războiului rece”. Dacă ar fi să judecăm după valurile stârnite în cercurile politice, jurnalistice sau în mediile analiştilor politicii mondiale ar trebui să-i dăm necondiţionat dreptate. S-a mers departe: şi cu laudele şi cu contestările. Mai ales cu cele din urmă2.

Ce spune, în esenţă, teza huntingtoniană?3 În primul rând este şi ea o analiză şi o tentativă de explica pattern-urile conflictului şi cooperării internaţionale după Războiul Rece. Ideea principală este că cele mai importante distincţii între popoare astăzi nu sunt politice, ideologice sau economice; ele sunt culturale. Pretutindeni, oamenii îşi definesc identitatea în termeni de tradiţii, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri, instituţii. Ei se identifică cu grupuri culturale: triburi, grupuri etnice, comunităţi religioase, naţiuni şi, la cel mai larg nivel, civilizaţii. Acest tip de identificare devine acum, zice Huntington, crucială. De secole, un sistem de state multipolar a existat în interiorul civilizaţiei occidentale. Acum, pentru prima dată în istoria umană, un sistem global de state funcţionează deopotrivă ca „multipolar şi multi-civilizaţional”. „Statele naţiunii” vor rămâne principalii actori în afacerile lumii, numai că vor deveni subordonate: orientarea politicii lor va căpăta acum noi valenţe, logica acesteia depărtându-se de cea a Războiului Rece. Se trece, ni se sugerează, de la interesul naţional la interesul cultural. Ţările similare din punct de vedere cultural se vor uni, crede analistul, pentru că le va fi mai uşor să se înţeleagă şi să aibă încredere una în cealaltă. Chiar şi succesele eforturilor legate de integrarea economică regională va evolua în funcţie de gradul de „cultură comună” a actorilor implicaţi. Vechile antagonisme sunt resuscitate între ţări care sunt din punct de vedere cultural diferite, chiar dacă ele s-au aflat în timpul Războiului Rece pe aceeaşi parte4.

În ceea ce priveşte valabilitatea tezei „ciocnirii civilizaţiilor” - e deja o teză: dacă în titlul articolului din 1993 exista un semn de întrebare („The Clash Civilizations?”), în titulatura volumului dubitaţia dispare - credem că doar o lectură

2 Cea mai crudă dintre ele, poate, recenzia pe care Stehan Chan o face imediat după tipărirea cărţii în prestigioasa publicaţie Millennium, 1997, se vrea devastatoare: lucrarea e un eşec, o „lucrare parazitară, nu academică”, “un soi de fundamentalism care are ca analogie exact tipul de fundamentalism iranian sau sudanez pe care îl vede ca o sperietoare” (p. 139). Doldora de agresivitate – dar şi de simplificări – textul e emblematic pentru un vector al reacţiilor la carte pe plan mondial. Consternat, Huntington va răspunde în acelaşi număr – nu fără oarecare temei: “S. Chan a scris o recenzie a unei cărţi pe care un am scris-o...” (p. 141). 3 Ne referim aici la Huntington 1996. 4 Cele opt civilizaţii pe care Huntington le identifică şi dezbate sunt următoarele: sinică, japoneză, hindu, islamică, ortodoxă, vestică, latin americană, africană (probabilă).

145

etajată, derulată pe trei paliere, o poate sancţiona. Şi doar astfel vom sesiza relevanţa perspectivei pentru dezbaterea noastră.

Cel dintâi etaj al ipotezei huntingtoniene, fundamentul pe care cartea se clădeşte, este recuperarea elementului spiritual (cultural) în discursul geopolitic. Această idee a resurecţiei dimensiunii spirituale (culturale) în lumea contemporană, în ciuda proceselor de globalizare la care asistăm concomitent, este pusă de Samuel Huntington să funcţioneze într-un registru inedit, cel al radiografiilor geopolitice. Şi această idee este meritul crucial al lucrării!

Al doilea palier al analizei - cel care ne interesează în principal aici - ar trebui să fie modalitatea prin care se ilustrează astăzi această resurecţie indiscutabilă; altminteri spus, actorul care va prelua tendinţa ce stă la baza teze. Iar acest actor, crede Huntington, este civilizaţia. Deşi nu singurul, „religia este caracteristica principală care defineşte civilizaţiile”. Conflictul civilizaţie-naţiune este la acest punct latent, căci Huntington presupune că cea dintâi o va surmonta pe cea de-a doua. Şi aici - după cum vom vedea - se înşeală cel mai spectaculos, căci Huntington a ratat în analiza sa, cel puţin în ceea ce priveşte analiza „civilizaţiei ortodoxe”. A plecat de la premisa corectă a resurecţiilor religioase dar a identificat această resurecţie la nivel civilizaţional, ceea ce nu e cazul, cel puţin în spaţiul ortodox, unde Huntington a prognozat o orientare a ţărilor ortodoxe spre „statul nucleu” (core state), cum îl numeşte, al civilizaţiei, respectiv Rusia. Fals! Ce n-a înţeles Huntington este că resurecţia ortodoxă aduce cu sine o resurecţie de tip naţional, sau că resurecţia ortodoxă se produce în cadrele naţionale.

Suntem acum în altă paradigmă geopolitică, diferită de cea huntingtoniană la acest punct, respectiv în plină „geopolitică a Ortodoxiei”5...

„Geopolitica Ortodoxiei”. Precizări şi completări metodologice „Geopolitica Ortodoxiei” este o sintagmă utilizată pentru prima dată drept

titlul al unei lucrări de către geopoliticianul francez François Thual, (nu întâmplător, probabil, creştin ortodox ca apartenenţă religioasă) (Thual 1994).

Ce spune, în esenţă, analiza? După Thual, asistăm astăzi la o resurecţie a factorului religios (spiritual) în lume - nu îl citează sau discută pe Huntington dar ideea e aceiaşi - şi, pe cale de consecinţă, a sporirii ponderii acestuia în relaţiile internaţionale. Importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată. De aici titulatura lucrării, căci spaţiul focalizat de analiza directorului de la l’Institut de Relations Internationales et Stratégiques este cel al Ortodoxiei, iar obiectivul cercetării: „este de a arăta cum în ultimele două sute de ani bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, pe de altă parte, să ilustreze cum statele s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţii geopolitice clasice” (Thual 1994: 21). Ideea lui Thual 5 Al treilea palier al evaluării teoriei lui Huntington - care nu ne interesează însă aici -, este în strânsă legătură cu cel anterior, şi se referă la maniera de delimitare a ceea ce Huntington numeşte civilizaţie. Acest palier analitic este cel care a cumulat majoritatea criticilor, la noi sau aiurea. Şi nu fără temei. În România s-a invocat obsesiv faimoasa hartă cu graniţa estică a civilizaţiei occidentală – ce trece după Huntington pe Carpaţi -, prezentă deja în articol, şi în carte reluată la pagina 159. Miza Transilvaniei este însă aproape inexistentă în lucrare, spaţiul alocat României nedepăşindu-l pe cel din articol. Mai mult, pentru a înţelege „atenţia” pe care analistul american o alocă zonei, merită observat că în hartă ce indică „Lumea civilizaţiilor după 1990” graniţa de est a civilizaţiei vestice coincide cu... graniţa vestică a României. Sigur că asta nu scuză enormitatea huntington-iană cu privire la delimitarea primă, din 1993, a civilizaţiei occidentale - iar replicile care s-au dat în România au fost binevenite - doar că sugerează că ea îşi poate avea resorturile şi într-o lipsă crasă de competenţă în evaluarea zonei sau în utilizarea unor surse perimate, inadecvate sau/şi manipulate politic (cele provenite de pe filieră maghiară, de pildă).

146

este că exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă şi al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „...interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios” (Thual 1994: 125). Geopolitica ortodoxiei, aşadar, nu poate ignora identitatea naţională pentru că ortodoxia, în viziunea francezului, „este unul dintre operatorii principali ai construcţiei naţionale”. „Imaginarul colectiv” al acestor popoare este infuzat de religia ortodoxă, factor crucial în determinarea vectorului geopolitic (acţiuni, reacţiuni) al acestor state şi naţiuni de-a lungul istoriei.

De-ar fi să invocăm aici un alt geopolitician faimos, Yves Lacoste, am spune că religia este pentru spaţiul ortodox - dar nu numai - element crucial în ceea ce acesta a numit „reprezentări geopolitice”, respectiv imaginea pe care un grup social şi-o construieşte relativ la situaţia sa geopolitică sau a vecinilor săi (vezi Lacoste 1993, 1997). În cartea sa, Thual a vrut să ne avertizeze că în structurarea acestei reprezentări geopolitice, religia poate juca un rol decisiv: „Geopolitica lumii ortodoxe ne arată că religia, ca sursă a ideologiei naţionale şi a legitimării colective, este una dintre matricile acestei reprezentări geopolitice care, până la urmă, modelează lumea” (Thual 1994: 131)6.

Dincolo de simplificări şi îngroşări strategice, menite să ilustreze teza, perspectiva lui Thual rămâne extrem de utilă, deşi, fireşte, mai degrabă ca „tip ideal” în sensul lui Max Weber decât ca oglindire a realităţii concrete. Ceea ce nu a sesizat însă geopoliticianul francez este că relaţia religie / identitate naţională nu structurează numai proiectul extern al unui stat, ci şi cel intern, respectiv structurarea spaţiul logistic din interiorul frontierelor, care, la rândul său, va influenţa prestaţia externă a statului respectiv. Aveam de-a face aici cu o interdependenţă, indicibilă până la capăt, dar fără de care nu vom înţelege structurarea spaţiului geopolitic în zona Ortodoxiei.

„Geopolitica Ortodoxiei” ca paradigmă geopolitică internă În ceea ce priveşte proiectul intern, structurarea spaţiului etno-religios este şi

mai complexa, căci aici conjuncţia religos/naţional a generat evoluţii surprinzătoare. Nu vom trata exhaustiv din acest punct de vedere spaţiul Ortodoxiei, dar câteva episoade, extrem de semnificative, trebuie evocate aici.

În esenţă, scenariul teoretic este acesta. În condiţiile create după 1989 - eliberare politică şi, cel puţin teoretic, posibilitatea de exprimare plenară (etnică, religioasă etc.) a minorităţilor (şi) din acest spaţiu - acţiunea unui stat naţional (şi a unei Biserici Ortodoxe naţionale) care încearcă, într-un proces tardiv de „national building”, să impună o singură identitate etnică / naţională într-o societate diversă din acest punct de vedere poate genera, în contra-reacţie, o acţiune de ripostă a comunităţilor care năzuiesc, la rândul lor, să-şi prezerve identitatea etnică şi simbolistica culturală aferentă. Şi pentru că acestea au perceput şi percep Biserica Ortodoxă oficială ca un mecanism de stat pentru asimilare naţională, ele vor începe să respingă aceea biserică, pe care nu o mai percep în termeni religioşi, deşi, teoretic, împărtăşesc o religie comună, şi să propună formule religioase concurente. Atitudinile şi mecanismele de ripostă diferă de la caz la caz, dar două

6 Dacă legătura identitate etnică (naţională)/identitate religioasă, indiscutabilă astăzi, este una modernă sau pre-modernă, „inventată” sau nu etc., nu e cazul să dezbatem aici. Pentru o perspectivă – din ce în ce mai la modă în istoriografia balcanică - ce datează această relaţia abia din sec. al XIX-lea, vezi Kitromilides 1990 sau Roudometof 2001.

147

sunt, în esenţă, strategiile care pot fi deocamdată detectate în zonă. Prima strategie este cea de re-activare sau înfiinţare a unor biserici

concurente, chiar dacă de aceiaşi religie, menite, indirect, să contracareze acţiunile şi intervenţiile unei biserici percepute ca ne-legitime din puncte de vedere religios (canonic) sau etnic (biserică străină, imperialistă, „de ocupaţie”). Această strategie este ilustrată la vârf pe cazurile Ucraina şi Republicii Moldova (dar şi în ţările baltice) pe care le vom aborda mai jos.

Cazul Ucrainei Cazul Ucrainei este fascinant din acest punct de vedere. Există astăzi pe

scena religioasă a fostei republici sovietice patru Biserici Ortodoxe rupte de Patriarhiei Moscovei după 1989, Biserica Ortodoxă Ucraineană sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei; Biserica Ortodoxă Ucraineană sub oblăduirea Patriarhiei de la Kiev; Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană; zece alte structuri bisericeşti şi mici jurisdicţii ortodoxe. Raţiunile sunt, între altele, cu prioritate naţionale (etnice), pentru că aceste biserici nu sunt nici astăzi recunoscute canonic. În plus, Mitropolia Kievului colaborează excelent cu Biserica Greco - Catolică din Ucraina, dar nu cu Biserica Ortodoxă Ucraineană (aflată sub jurisdicţia canonică a Moscovei), din raţiuni care nu au nimic de-a face cu eclesiologia sau dreptul bisericesc7. Confruntările de la începutul anilor ’90 dintre „Est”, „Centrul” sau „Vestul” Ucrainei şi care erau pe punctul de a rupe această ţară, cel puţin în două, au avut rădăcini religioase (identitar religioase) limpezi. La fel repartiţia voturilor în alegerile electorale sau diversele iniţiative publice ale autorităţilor sau societăţii civile ucrainiene (de pildă, crearea unei Patriarhii Greco-Catolice la Lvov).

Cazul Mitropoliei Basarabiei Cazul Mitropoliei Basarabiei – aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de

la Bucureşti de la reactivarea sa din 19 decembrie 1992 -, este diferit din multe punte de vedere. Aici lucrurile sunt, canonic şi istoric vorbind, îndreptăţite şi juste, iar Mitropolia Basarabiei - alături de Mitropolia Moldovei aflată sub jurisdicţia Moscovei - este recunoscută şi funcţionează în acord cu dreptul bisericesc. Totuşi, componenta reactivă etno-religioasă nu a lipsit nici în acest caz8. Susţinătorii Mitropoliei Basarabiei sunt cei ai cauzei românismului dincolo de Prut, la fel cum elementele cele mai active din acest punct de vedere pe scena moldovenească (persoane grupări, partide etc.) sunt în linia întâi şi în cazul reactivării Mitropoliei aflate sub jurisdicţia Bucureştiului. (E suficient să reamintim aici că Vlad Cubreacov, reprezentantul Mitropoliei Basarabiei în procesele interne şi internaţionale pe care aceasta le-a avut este vice-preşedinte al PPCD, partidul considerat „naţionalist şi unionist” cel puţin de o mare parte a opiniei publice de dincoace şi dincolo de Prut. Nu întâmplător, electoratul PPCD se suprapune, parcă, cu „electoratul” Mitropoliei Basarabiei).

7 Vezi, pe această chestiune, Yurash 1999, 2001, Yelensky 1999, 2003. Despre relaţia dintre Ortodoxiei şi Greco-Catolicism în Ucraina, în numele proiectului identitar naţional, vezi Senyk 2002. Pentru o cercetare amplă a naţionalismului ucrainean după 1989, vezi Wilson 1997. 8 Nu există, din păcate, un studiu competent şi complet asupra cea ce s-a petrecut în Republica Moldova din acest punct de vedere (pentru reperele cronologice ale acestei evoluţii poate fi consultată cu folos lucrarea editată de către Patriarhia Română în 1993, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei). Dimensiunile etno-religioase ale fenomenului au fost fie ocultate fie simplificate până la caricaturizare. În plus, o analiză contextuală, sincronică, respectiv una care să aşeze această evoluţie pe fundalul transformărilor politice şi etnoreligioase consemnate după prăbuşirea regimului comunist lipseşte încă.

148

Cazul românilor/vlahilor din Serbia Muntenegru A doua strategie pe care o invocam la început aparţine comunităţilor care nu

pot - fie din lipsa unei tradiţii de acest tip, fie din lipsă de oportunităţi politice – să dezvolte o asemenea strategie ofensivă. Reacţia însă la Biserica oficială percepută ca asimilatoare din punct de vedere etnic se manifestă, însă, deşi în formule perturbate, defensive şi/sau reactive. Cazul cel mai reprezentativ este cel al populaţiei româno/vlahe din Timocul sârbesc. Aici, ca reacţie la Biserica Ortodoxă Sârbă, percepută ca mecanism de stat de asimilare etnică, asistăm în prezent la o resuscitare a unor ritualuri şi tradiţii religioase de formule eclectice - păgâne, pre-creştine etc. - dar care au avantajul că pot fi administrate comunitar, în limba maternă, abstracţie făcând de instituţiile oficiale ale statului.

Analiza detaliată a populaţiei româno/vlahe din Serbia-Muntenegru am făcut-o în altă parte (Vezi Dungaciu 2003). E suficient să spunem aici că în Serbia-Muntenegru există două populaţii de origine romanică. Una trăieşte în Voievodina şi este concentrată în Banatul sârbesc şi cealaltă în Estul Serbiei, pe valea Dunării şi a Moravei, în Munţii Homolje şi zona Timocului. Primul grup este format din românii din Banat şi cel de-al doilea din vlahii/români din Timoc9. Românii/vlahii din Estul Serbiei trăiesc în 328 de sate şi 20 de oraşe de-a lungul văii Dunării, de la Veliko Gradiste la munţii râului Tiomok, în valea Morava (majoritatea la est de Velika Morava, dar şi în unele zone de pe malul vestic), în Homolje (pe o suprafaţă întinsă) şi Timok Krajina.

În estul Serbiei, românii/vlahii se bucură de statutul de „grup etnic”, fără ca statutul lor de „minoritate naţională” să fie recunoscut. În consecinţă, le sunt negate toate drepturile constituţionale şi legale, iar în prezent se străduiesc să primească de la autorităţi acest status care le-ar furniza baza legală pentru a dobândi un număr de drepturi care le sunt astăzi inaccesibile: dreptul la educaţie şi informaţie în limba maternă, utilizarea oficială a limbii şi a alfabetului şi dreptul de a-şi cultiva cultura naţională. În ceea ce priveşte statutul lor religios, situaţia este şi mai dramatică. Românii/vlahii din estul Serbiei, majoritar creştin ortodocşi, nu au această posibilitate. Pentru că nu sunt recunoscuţi ca „minoritate naţională”, nici dreptul lor de a-şi practica religia în limba maternă nu este recunoscut. Încercările repetate de a interveni chiar la Patriarhul Pavle în persoană pentru a căpăta dreptul slujirii în limba română nu s-au soldat, deocamdată, cu nici un rezultat concret.

Şi aici stă miezul problemei pe care acest text vrea să-l scoată la iveală. În primul rând, acest blocaj sistematic realizat de statul sârb concretizat (şi) în interzicerea practicării religiei în limba proprie (servicii sau slujbe religioase, publicaţii etc.) a dus la perceperea Bisericii Ortodoxe Sârbe ca mecanism de asimilare etnică a românilor/vlahilor din această zonă. În al doilea rând, această percepţie - cuplată cu nivelul general de secularizare extrem de ridicat al societăţii sârbe - a generat o respingere chiar a religiei creştine ca atare - imposibil de practicat în lipsa unei Biserici - şi o repliere către practici păgâne şi pre-creştine, care aveau şi au avantajul de a nu fi contaminate de „sârbism” sau practici politice 9 Conform recensământului populaţiei din 1992, există 42 311 de români în Serbia. Dintre ei, 38.082 trăiesc în Voievodina şi restul în jurul Belgradului. Ei reprezintă circa 2% din populaţia Voievodinei. O mare majoritate a acestora (93%) trăiesc în 11 municipii, dar nu sunt majoritari în nici unul dintre acestea: Alibunar, Vrsac, Bela Crkva, Zitiste, Plandiste, Kovacica, Kovin, Secanj, Pancevo, Zrenjanin and Novi Sad. Românii din Voievodina vorbesc o variantă bănăţeană a dialectului daco-roman. Conform datelor recensământului din 2002, în Voievodina trăiesc 30 419 de români, circa 1,50% din totalul populaţiei.

149

emanate de instanţele politice ale statului. Acest mecanism de de-creştinare - nu neapărat de secularizare - şi de resurecţie a unor practici pre-creştine sau păgâne (sincretice) care reuşeşte să modifice peisajul religios al unei comunităţi semnificative merită a cercetare antropologică şi sociologică mai atentă.

Contextul trebuie, iarăşi, avut în vedere. De mai bine de 150 de ani, în întreg spaţiul timocean nu a existat nici o singura biserică în care să se oficieze liturghii în limba română. Creştinilor ortodocşi români li s-a impus liturghia în limba slavonă, o formulă pe care mulţi au refuzat-o. Cuplată cu secularizarea generalizată a întregului spaţiu - Serbia a fost şi este cea mai seculară parte a fostei Iugoslavii! -, această evoluţie a generat, progresiv, o îndepărtare a comunităţii române/vlahe de religia creştină, în general. Prestaţia Biserici Ortodoxe Sârbe a fost, în timp, de aşa natură încât oamenii din zonă au considerat-o, mai degrabă, sârbă, decât creştină. De aici riposta, fie şi tacită, împotriva acestei instituţii pe care au ajuns să o considere un mecanism de stat de asimilare etnică. Situaţia este, creştineşte vorbind, tragică.

„Poporul”, observa episcopul administrator român pentru Iugoslavia, Daniil, „a început sa se îndepărteze de biserică”. Refuzând să se lase asimilaţi spiritual, „oamenii s-au regăsit în vechile tradiţii proto-creştine sau chiar pre-creştine, unde folclorul este foarte bogat. Am înţeles că şi înmormântările se fac, în multe locuri, fără preot. Cred că sunt şi foarte mulţi nebotezaţi, necununaţi la biserică” (Dungaciu 2003). Această resurecţie a practicilor pre-creştine culminează cu ritualuri structurate şi coerente ale înmormântării denumite „Petrecătura” (Ibid.).

O concluzie şi un (alt) semn de întrebare În acest text am încercat să sugerăm posibilele corelaţii între procese care

au fost şi sunt, de prea multe ori, considerate disjuncte: naţionalismul (politicile naţionale, respectiv ignorarea identităţilor etnice diferite şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor acestora) şi resurecţiile religioase sau chiar secularizarea (mai bine spus de-creştinarea10) în unele spaţii ortodoxe. Am încercat să argumentăm:

1. relaţia dintre identitatea naţional/religioasă în spaţiul ortodox este unică şi necesită instrumente de cercetare care trebuie să depăşească tentativele aflate deocamdată în uz. Unul dintre instrumentele metodologie propuse a fost „geopolitica Ortodoxiei” aplicată însă nu atât pe plan extern - cum crede Thual, fiind, din acest punct de vedere, un veritabil huntingtonian! - ci pe plan intern, acolo unde, zicem noi, are mai multă eficacitate.

2. rolul statului şi a relaţiei cu bisericile creştine din zonă este crucial. Chiar procesul de de-creştinare se poate datora - ca o consecinţă involuntară, neintenţionată - intervenţiei unei biserici creştine, ortodoxe, care refuză dreptul unei comunităţi ortodoxe de a se manifesta religios din singurul motiv că nu împărtăşeşte aceiaşi identitate etnică. (După toate canoanele ortodoxe, asta se numeşte filetism!) Cazul cercetat a fost cel al populaţiei române/vlahe din nord-estul Serbiei.

3. Analiza geopolitică a Răsăritului Ortodox nu se poate face ignorând relaţia dintre naţiune (identitate naţională) şi Ortodoxie (religia autocefaliei). „Geopolitica Ortodoxiei”, atât pe plan extern dar şi pe plan intern, ne ajută să descifrăm mai judicios prezentul şi viitorul acestui spaţiu. Căci ea a funcţionat, ca paradigmă, de fiecare dată. Ieri, în Estonia, Moldova, Ucraina, Serbia etc., astăzi în Macedonia, iar mâine, cine ştie, în Muntenegru...

10 Pentru o discuţie legată de acest fenomen vezi Baechler 1992.

150

BIBLIOGRAFIE Baechler, Jean (1992), “Religia”, în Raymond Boudon (ed.), Tratat de Sociologie, Humanitas, Bucureşti, 478-520. Bonnura, Carlo J. (1998), „The occulted geopolitics of nation and culture”, în Rethinking geopolitics, Edited by Geroid O Tuathail and Simon Dalby, Routledge: London and New York, pp. 86-105. Buzan, Barry, Waever, Ole şi de Wilde Jaap (1998), Security. A New Framework for Analysis, Lynne Rinner Publishers, Boulder, London. Dungaciu, Dan (2004), „Stat, etnicitate şi „pluralism religios” în Balcani. Cazul românilor/vlahilor din Sud-estul Serbiei”, în Omagiu istoricului Stelian Neagoe, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2003, pp. 364-385. Huntington, Samuel P. (1997), The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Touchstone Books, London, New York, Sydney, Tokyo, Toronto, Singapore. Kitromilides, Paschalis M. (1990), „‘Imagined Communities’ and the Origins of the National Question in the Balkans”, în Modern Greece: Nationalism & Nationality, Edited by Martin Blinkhorn and Thanos Veremis, Sage-Eliamep, Athens, pp. 23-67. Lacoste, Yves (1993) (ed.), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris. ― (1997), Vive la Nation. Destin d’une idée géopolitique, Fayard, Paris. Patriarhia Română (ed.) 1993, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. Roudometof, Victor (2001), Nationalism, Globalization, and Orthodoxy. The Social Origins of Ethnic Conflict in the Balkans, Greenwood Press, Westport, Connecticut, London. Senyk, Sophia (2002), „The Ukrainian Greek Catholic Church Today: Universal Values versus Nationalist Doctrines”, în Religion, State & Society, Vol. 30, No. 4, pp. 317-332. Thual, François (1994), Géopolitique de l’Orthodoxie, Dunod, Paris. Wilson, Andrew (1997), Ukrainian nationalism in the 1990s. A minority faith, Cambridge, Cambridge Universita Press. Yelensky, Victor (1999), „The Ukraine Church and State in the Post-Communist Era”, în Church-State Relations in central and Eastern Europe, Edited by Irena Borowik, Nomos, Krakow, pp. 136-152. ― (2003), „Religious Changes in post-Communist societies: Ukraine in Eastern European Context”, lucrare prezentată la conferinţa Challenges of Religious Plurality for Easter and Central Europe, ISORECEA, Lviv, Ucraina. Yurash, Andrey (1999), „Religion as a Non-Traditional Component of the National Security Problem. The Ukrainian Pattern”, în Church-State Relations in central and Eastern Europe, Edited by Irena Borowik, Nomos, Krakow, pp. 221-235. ― (2001), „The Phenomenon of the Ukrainian Orthodoxy: Inter-Civilizational Roots, Identification Priorities, and Jurisdictional Perspectives”, lucrare prezentată la conferinţa Religion an Patterns of Social Transformation, ISORECEA, Zagreb, Croaţia.

151

GLOBAL, LOCAL AND NATIONAL DYNAMICS IN THE NEW WORLD ORDER: THE EMERGENCE

OF “REGIONAL EMPIRES” AND THE EUROPEAN CASE

Cristina VINTILESCU

The post Cold War “new world order” has been experiencing the most challenging rearrangement of forces on the international scene. Drifting between national/local, regional and global, the centers of power are searching for new forms in order to establish a lasting stability. These new forms generate a redefinition of statehood for the twenty first century. Is the history of the state heading toward a new model, or is it that maybe old concepts of political power organization such as the notion of “empire” might be used again for the understanding of today world? Most scholars vacillate between these two alternatives. Our standpoint is that “regional empire” may be, with a few amendments, a possible answer to the dilemma. The case of the European Union and the debate over its nature and future are the perfect illustration of the essential shifts that international politics has borne during the last two decades.

Nowadays, most of the international relations specialists observe and characterize the post Cold War “new world order” (George Bush) as a heterogeneous one. Its actors, in the order of their importance are considered to be and to remain so for a long time: the United States, Europe, Asia, and some states more or less marginal concentrated especially in Africa. The United States are an unique superpower, the only one having the capacity of deploying its military power at any moment in any corner of the world, but whose willing of exercising the leaderships for the common interest is selective. Europe is on its way of shaping a new kind of political unity, but it will be ineffective as long as it will not emancipate in relation to the United States. Finally, Asia is still abiding the classical game of the rapport of forces, at least in the field of security1.

If the United States of America and Europe are still the major powers in the world, the nature of the world political power has in return undergone some important changes.

The surfacing and the imposition of the global provoked the destabilization of the national, more precisely it has caused a transfer of the political authority from the national level to alternative authorities which perform at extra or supra national levels: regional, international (the classic international organizations as the United Nations obeying the rule of cooperation), supranational or rather transnational (the NGOs spread worldwide: for instance Greenpeace and forms of interstate organization that exceeded the international cooperation such as the European Union) intermediated by the regional integration.

That transfer of political powers was among others the consequence of the economic and informational globalization. The regional economic integration de facto and the regional institutional cooperation de jure do not come in contradiction with the globalizing waves; on the contrary, they are a part of it. The regional integration may appear today as the intermediary step to the global integration which could mean the end of the nation-state, but until then, the new poles of power tend to take shape within regional boundaries.

Another interesting aspect of this transformation and concerning directly the

1 Thierry de MONTBRIAL: « Interventions internationales, souveraineté des Etats et démocratie », in Politique Etrangère, n. 3/1998, p.564.

152

nature of the new forms of political organization is that the emergence of the regional as a part of the global could generate a political form similar to that of the empire. We could even think of them in terms of “regional empires”, as long as they enclose several nation-states to which they try to substitute more and more. “Europe”, as the most advanced political project of the kind, and also as its originator would be the best case to be examined even if it is not a singular example in the contemporary world2.

Of course, in this context the notion itself of empire should be revisited, because we can no longer analyze the image of the ancient expansionist empire created by means of military force. We should need in this case a definition (or definitions) of the empire.

One hypothesis would be to define empire – whose success would primarily depend of its resistance in time, like in fact for every political form– by its intention via three main characteristics. First, all empire must have a core (ideological and/or territorial) and from this core to extend and incorporate new parts. This is the empire built from the center to its peripheries. The question that arises is whether this territorial expansion also implies inevitably a cultural expansion. It is finally a question about the historical issue of the relationship between old and new, between traditional and modern (even if not always old means traditional and new means modern), about how values impose and interact at the interior of a society, about the forces of legitimacy of or resistance to these values. It is primarily a cultural and sociological debate. Still, its understanding cannot be separated from the political or the economic fields. The second characteristic would consist in the empire’s ability to impose certain patterns (political above all) to their territory, and to allow at the same time the existence of some internal cultural structures of diversity, and at a certain extent some forms of resistance. Allowing internal diversity – the path of minimal constraint - would be the strongest point of an empire. That could for instance explain in part why the Austro-Hungarian and the Ottoman empires lasted longer than the Soviet one. The last element supposes the existence of a set of ideas which justify and even require the creation of empire itself. In this framework empire is the manifestation of an idea, or set of ideas rather than the result of a set of political processes.

Let us now look at the European case. Since its creation there have always been frequent debates about the nature

and the future of the European Union. They have been all driven by the aspiration of ensuring as well as possible the success and the stability of the political construction. From the very beginning, European Union (at first the European Communities) was designed to be built by means of economic processes. Nonetheless, its final objective was to reach a political form assigned to guarantee the peace and the prosperity of the continent and of its inhabitants. From the Schuman Declaration to the present draft of the European Constitution complex processes of construction have been set up in order to accomplish the initial goals and to obey the functionalist logic of this construction: “Europe will not be realized at once or following an unique plan, but throughout concrete achievements which 2 Efforts of creating regional integration have been developed on the other continents as well (The North American Free Trade Agreement: NAFTA, the South Common Market – MERCOSUR, the Caribbean Community – CARICOM, the Asia Pacific Economic Cooperation – ALENA, the Association of South-East Asian Nations – ASEAN, etc. ), but their success is distant from reality. They resemble mostly with the classical cooperation between states, the degree of integration being rather minimal.

153

will first generate a real solidarity.”3 This functionalism was due to eliminate at the same time the global integration in favor of the sectorial integration and the political integration in favor of the economic one. Step by step, the construction of Europe has been undertaken by a growing number of European nation-states. At the European summits in Brussels (17-20 of May and 17-18 of June 2004) talks concerning the adoption of the draft of the European Constitution have generated strong reactions. The draft adopted (but yet not in force) the 18 of June stipulates among others the juridical personality for the European Union (Title I, art. 6) and it talks about a Europe “reunited” as if at the moment of its creation Europe had been one single body which unfortunately suffered division along its history. The transition from the economic and sectorial integration to the global political one seems in this way achieved. Yet, difficulties appear at this point, not only because of the recent enlargement (1 May 2004), but especially because of the strong national interests4 which once more appear to prevail or at least to delay the fulfillment of the political integration goal.

What is European Union nowadays and where it is heading seems to be the most important issue in all the debates and official discourses concerning Europe. The search for its own identity is one of the major European themes and it showed itself in the spotlight along the recent debates over the European constitution.

It has already been agreed that its present form has gone beyond international long time ago and its practice installed the integration method at the expense of the classical inter-state cooperation model. Consequently, and also because what is at stake is the destiny of almost half billion people, it seems not only “fashionable”, but also legitimate to question oneself over the future of the EU.

Politically speaking, which will be the most appropriate form that EU will embrace? Will it remain only a transnational institution, or is it heading to a kind of statehood? And in this case what would be the nature of it? Should we look for new forms of statehood or could old ones (federation, confederation, empire) answer the present necessities as well? The only certitude we have is the opposition in many respects to the classical form of nation-state. It is very unlikely that the EU become one day – or at least in a too near future- one big Nation-state where a European nation (in the sense given to the nation at this moment) will replace the multitude of nations which exist now within it. Though, it is not impossible if we consider the nations to be “imagined communities” (Benedict Anderson), artificial constructions of some flows of solidarity. This will logically imply the possibility of both the deconstruction and then of the reconstruction of nations in new forms and of course the possibility of existence of a European nation. It is only that these are long processes which suppose complex and profound transformations in the nature of the human relations from all these different societies, so that at this point any theory about a future European nation state is rather hazardous and will be much more like a prophecy about the future which is not the issue of this paper.

EU is today closer of another political form that existed and dominated history before the emergence of the Nation-state. We talk of course about empire.

3 The Schuman Declaration, 9 may 1950. 4 In this regard, the position of Great Britain – the most Euro skeptic of all the member states – seems to be the perfect expression of the resistance of the nation state to the pressure of Europeanization. Tony Blair’s declarations where he says that he will negotiate this constitution in its best form for the best interest of the British appears as a clear statement on how far from reality the so much desired “de facto” European solidarity still is and on how important the national preferences still remain.

154

It is rather surprising to notice a somehow cyclical evolution of the history in this respect. Nonetheless, this should not be understood as a return of the history, because the only thing that remains stable is the tendency for construction, deconstruction, and reconstruction and, in spite of all these the situations are never the same, the factors of the changes are always different in themselves. The immutability appears only in the succession and in the general lines defining the nature of transformations, but not in their concrete composition. The cyclic evolution consists in forms of political organization which follow the circuit of ascending and descending paths. The cycle of building ever larger state-organizational forms (tribes, cities, kingdoms, and empires) was always followed by the cycle of division, - the explosion of the ancient political forms- and afterwards by a cycle of recomposition of the divided parts. There have always been resisting movements to the centralizing powers, and they have always come to tear that composite edifice apart. And one more important thing: there have always been some ideas behind all these changes.

When Nation state appeared, it wanted to be a reaction to the ancient regime, the longstanding feudal empires which could not cope with the modern reality any more. The idea of nation, the principle of self determination of peoples stood at its grounds. In the XX-th century, forms of empire - remnants of the old empires- managed to survive under the colonial umbrella. The idea - or rather the myth - of the civilizing mission of the white man served its purposes for a while (especially in the beginning of the empire epoch). The end of colonialism seemed to have proclaimed the victory of the Nation-state. Smaller and smaller political divisions came into being (the African states, the states which gained independence from the ex USSR or even more recently those come out of the ex-Yugoslavia).

But nowadays, under the pressure of globalization, it seems that Nations-states cannot cope with the reality any more. It seems like it is their turn to go through the crisis. Consequently, new (or old forms) of recomposition come to play their act on the new global scene in order to face its challenges the best as possible. The political forms of these recompositions come about at a regional level. The globalization does not exclusively concern the economy (trade, finance, multinationals). It is something larger, or as Zaki Laïdi put it, it is “the acceleration of time”; it is the time of mobility, of globalized social and political problems (pollution, drug and people trafficking, terrorism). The author’s approach is interesting and worth being mentioned here, in particular because it would formulate an alternative answer to the Hardt and Negri’s theoretical model of Empire5. He considers that globalization does not favor the universalism, but it operates the passage from a global political order to a global social order. The

5 Model as showed in their book “Empire”, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts. In their view, the Empire is the form taken by the present global system. The definition of the empire or its distinction from the globalization is not too clear. Their empire finds its sources in a new form of sovereignty and power whose nature is biopolitical. In the authors’ approach, the distinction between local and global is history. In their view, this is a false dichotomy because the empire they describe has not a unique core, but manifold centres. As globalization (empire) is not made of nations any more, the local dimension is irrelevant, being in reality a process of artificial social construction. Zaki Laïdi’s theory argues the contrary, sustaining the relevance of the regional in the present world. His main argument is that the fact of having global problems (social and political) does not necessarily mean having global solutions to them. He underlines that in spite of the global dimension of these problems and of their recognition as such, their institutionalization is made at the regional level in the happiest case, if they do not remain stuck at the national level.

155

global social system is made of three processes already existent before 1989, but with the difference that today they suffer two essential changes. The processes are: the inter-state logic, the global economic integration and the interpenetration of the societies. The first main change refers to the fact that the interstate regulation responds and guarantees the equilibrium and the stability of the global social system to a smaller extent than before 1989. Its role is decreasing; other levels of authority are dealing now with issues which in the past made the exclusive competence of the national. The second change involves the increasing dynamics and interactions of the three processes, so that the emergence of social coalitions at the world level might become possible. The individual is having more power than ever when it comes to global matters.

In this emergent system there are several paradigms of analysis: 1. the regulation from the top of type “global governance”; 2. the political regulation through democracy and market institutions ; 3. the regulation through the regionalization of the trade; 4. the regulation through the particularity of identity. The first three paradigms concern more or less directly the political power, mainly

in its procedural content of institutionalization and making and enforcing policies. The first and the last ones deal more with the society, with problems that are more difficult to observe and to analyze as they concern the social dynamics in itself.

The European scene offers to the present analysis interesting aspects for each paradigm and theory described above.

In a study referring to the imperial destiny of the EU, József Böröcz speaks about the empire state building in “Europe” in the context of the European eastern enlargement. He retains two definitions of the empire. A minimalist one: ““Empire” is a polity that binds together “different and formerly independent states” or “create[s] such states where none had previously existed (Pownall in Pagden)6”. As structure, the empire keeps the metropolis and the peripheries. The maximalist definition aims to capture the very substance of the imperial order. This substance consists in four mechanisms of control (of the states bind together): the unequal exchange, the colonialism (regarded as a fixed system of inferiorized otherness allowing the creation of a cognitive mapping of the empire’s population in terms of inferior and superior), the export of governamentality and the geopolitics (a long-term global strategy of projecting the central state’s power to its external environment).

EU, under its present form, has attained some of the characteristics of an empire as defined in the above hypothesis as well as in the József Böröcz’s variant. But this does not make of it automatically an empire. The dilemma is held up by the ambiguity of the legal status of the EU, ambiguity which seems being preserved this way deliberately. First, no official legal text (constitutive treaties or other documents) of the community law, not even the draft of the Constitution define exactly the EU. We do not know whether EU is an international or supranational or transnational organization. The word “organization” is not even mentioned. We say only European Union or Europe, as this would suffice in itself. Arguing that in this way we maintain the originality of this new organizational form

6 József BÖRÖCZ; “Empire and coloniality in the “Eastern Enlargement” of the European Union”, in Central European Review, 2001 (Empire’s New Clothes); http://www.ce-review.org

156

and we try to promote Europe as a model seems a mere excuse for avoiding the major issue of the nature of the EU.

Second, the association of the European Union with the whole Europe is rather an exclusive than an inclusive idea and it is what J. Böröcz named a “synecdoché representation – the continent is conveniently equated with (reduced to) the European Union, elegantly excluding the rest; a good 250 to300 million geographical Europeans outside…-“ (p.9). The risk of creating hierarchies within the population of a continent could at long term cause sentiments of discrimination and frustration, which endanger the values (equality and solidarity most of all) proclaimed by the European Union itself. The author highlights this aspect: “Given that such idiomatic expressions as “Eastern Europe”, the term Eastern means either inferior or non-Europe, it is quite plausible to consider, furthermore, the possibility that the name “eastern enlargement” ends up in an orientalizing tool when applied as the marker of the current re-division of Europe” (p.6).

The definition of the EU, and one could see it perfectly in the draft of the Constitution (in the treaties also), is made of a set of values and ideas which meet the third characteristic of the empire in the hypothesis discussed here.

The admission of new member states is conditioned by two major aspects: to be European geographically speaking and to respect the values of the EU. The discourse of European values, of the “unity in diversity” has now become quite a cliché that J. Böröcz called Euro-speak: “The Union’s goal is to promote peace, its values and the wealth of its peoples” (art.3, first paragraph from the draft of the European constitution).

Are we about to witness the birth of a European ideology? Difficult to say, particularly when the values promoted by the EU are rather

universal than regional. Peace, freedom, security, justice, equality, solidarity, democracy, respect of human dignity for all are not new ideas and values, but the legacy of the history, especially that of the modernity. Consequently, considering this set of ideas as a proof in favor of the imperial character of the EU is not a very powerful argument since its content was the source for other streams of thinking or political organizations (ONU for example). These ideas justify indeed the creation of the EU (but not only the EU’s), because its birth was intimately linked to the desiderata of peace and prosperity in the relations between the European states, as a manner of ending the volute of violence in the history of the continent, violence which had culminated with the two world wars. But this aspect is not sufficiently strong as to stand alone for the imperial character of the EU.

Even more, the goals of the European Union are not universal and they do not include the absolute wish of extension in the sense of expansion. On the one hand the EU is strictly confined to the geographical limits of the continent, on the other, becoming a member of the Union is rather an exceptional case than a common one. We use here exceptional to stress how difficult it is to become a member of the EU. Each European enlargement made the process of accession more complicated and more complex. European Union resembles from one day to another with a more and more elitist club. And this is a purely objective observation, not a normative assertion. This is not right or wrong. This is simply a fact, and in a way it seems quite legitimate. Each club has its rules. If you want to go in and be accepted you must respect them. It is not the club’s fault if you are not accepted because you did not fulfill the conditions, all the more so as it was you who willingly wanted to be accepted and it was not the wish of the club that you

157

joined it. In the European Union, one has to share and to align to the alleged common interest – even though this notion remains ambiguous and quite problematic - , because this is the first condition for creating the solidarity and than the community. It is for this particular reason that József Böröcz’s approach over the matter seems overreacted. Speaking of “the EU’s expansion to the east” (p.6) is not appropriate because expansion expresses uniquely the will of the center to expand, and not that of the states to join the empire. Or in this context, the situation is quite the opposite because there were the states of the Eastern and Central Europe which wanted in the first place to join the EU, it was not EU’s aspiration and it did not try in any way to persuade these states to adhere, on the contrary, it established a huge amount of conditions which resemble more to barriers rather than to incentives of becoming a part of “Europe”. Obviously, the EU tries and even succeeds to impose its political pattern to the newcomers allowing at the same time the cultural diversity within its boundaries. More than that, diversity as a fundamental pillar of the European edifice is encouraged; it allows even that the anti-European opinions be expressed. According to our hypothesis this would make of the EU an empire.

If we also think that a core of the empire is more and more drawn by the concentration of the EU’s institutions in Brussels (especially after the Treaty of Nice which established the rule that one of the two yearly meetings of the European Council should compulsory be held in Brussels) we could conclude that the three elements of the hypothesis being respected, EU could be qualified as empire. But this could be entirely true only if we empty the notion of empire of its negative symbolic load; that is the assumption that empire imposes itself to other states in a coercive manner violating their will. That would also mean, normatively speaking to reevaluate the moral image of the empire, to assist at its transformation from the bad in the good “fairy” of the history, as its goals are noble and concern the well being of its peoples. Of course, no political project in history was justified by negative goals (not even the Nazi one); they all wanted to impose their conception of rightness. The main difference resides in the means deployed to serve these goals (everybody agrees that a comparison aimed to find similarities between the methods of the totalitarian regimes and those of the democratic ones cannot be possible). Therefore, what counts the most is the practice and it is to be seen if the EU will succeed to respect its aspirations and especially the values that support them. If we were to add the elements of the free will and cooperation of the members in the definition of the empire than EU would make a fine example of it. And this would be a regional empire.

As for József Böröcz’s maximal definition of empire, we think that this is not suitable for the EU. There cannot be seen any sign of coloniality (defined as a system of inferiorized otherness), or unequal exchange in the relations between the member states or between their societies. There is certainly an export of governamentality and geopolitics, but not in the way the author presents. If there are relations of power between the members; this power is not coercive, quite the opposite, it is the expression of these states’ willingly consents. It is one of the game’s rule and the aspirant states agreed to accept it in this way. The author forgets about this important aspect.

Nonetheless the EU confronts with a lot of difficulties, especially since its enlargement. The main problems concern its functioning, its governance, the deficit of democracy and last but not least the creation of a genuine solidarity and a

158

specific European identity among its citizens. One answer to this could be found in the revolutionary principle of subsidiary, but it is still a long way to go until it will be perfected. Until then it is difficult to predict what EU will become. The most recent events (inside as well as outside the EU) show a serious evidence of the power that the national still has. The European case presented here helps us to understand that the locality and the globalism have to deal each day with the national resistances. As a result it is impossible to sketch a future evolution of these new forms of regional political organizations. It is still to be seen whether the regional integration will prevail over the national and state-centered cooperation logic and to what extent these changes will have an effect on people’s lives. BIBLIOGRAPHY Michael HARDT, Antonio NEGRI; “Empire”, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts József BÖRÖCZ; “Empire and coloniality in the “Eastern Enlargement” of the European Union”, in Central European Review, 2001 (Empire’s New Cloths); http://www.ce-review.org Proiect de tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa; Comunităţile europene, 2003 «Politique étrangère» review Zaki LAÏDI; « Espace, vitesse et sens a l’heure de la mondialisation », nb. 1/1996 Richard HIGGOT ; « Mondialisation et gouvernance : l’émergence du nivel régional » nb. 2/1997 Paul KRUGMAN ; « La mondialisation n’est pas coupable », nb.1/1998 Thierry de MONTBRIAL: « Interventions internationales, souveraineté des Etats et démocratie », in Politique Etrangere, nb. 3/1998

159

EUROPEAN ENLARGEMENT. BENEFITS FOR THE EUROPEAN UNION

Alina BUZAIANU

Reuniting the continent that history split in two When the Berlin Wall collapsed on 9 November 1989, Europe was faced

with the challenge of healing the divide created by events in the first half of the twentieth century. The European Union supported the new democracies that came into being in central and eastern Europe, and offered them the prospect of EU membership.

The newest enlargement will be the fifth in the history of the European Union. It is the Union's largest-ever undertaking, and presents many substantial challenges. The European Parliament is well aware of the magnitude of the task. It is convinced that the cost of not enlarging the Union would be immeasurably greater than the cost of enlargement.

Today the European Union has 450 million inhabitants, 25 member states, a single market, a single monetary policy and a currency, the Euro, which from 2002 has become the single currency of 12 of the member states. Its citizens enjoy fundamental rights and social policies, freedom of movement and employment and share a respect for cultural and political diversity. The European Union has shown solidarity with its least prosperous regions and has developed cooperation in the areas of justice, as well as foreign, security and defence policy.

The EU's principal task is to create an area of peace, freedom and prosperity by pooling resources in those areas of public policy where concerted action is best.

It has never seen itself as an exclusive rich man's club. It has expanded several times since its foundation, often incorporating countries less prosperous than the original Member States. This has however not prevented the Member States as a whole from benefiting, politically or economically, from successive enlargements.

The main advantages for the existing members of the European Union (including the UK) are generally thought to be: Export Potential – commercial opportunities from enlarging the Internal Market

a) Classic trade creation effects of increasing the size of a customs union; b) Accession countries are small – but have grown more quickly than EU (15)

in recent years and have much faster growth potential (higher trend growth rates - see research from Crafts (2002)) - The long run economic potential of the accession counties is much greater than their current size!;

c) If living standards increase - export potential for consumer goods industries is huge; d) Much recent FDI into accession countries has concentrated on retailing,

banks and hotels! Exploitation of economies of scale from supplying to a larger market

a) Gains in productive efficiency / increasing returns to scale; b) Exploitation of principle of large minimum efficient scale in many industries.

Foreign Investment and Incomes and Profits a) FDI into accession countries will provide a net flow of interest profits and

dividends - boosting a country’s GNP and supporting the balance of payments; b) FDI flows likely to supplement rather than reduce domestic capital spending; c) FDI will speed up the transformation of accession countries .

160

Free trade a) Potential cost savings when importing raw materials and components from

accession countries (improving the terms of trade for developed EU countries). A more diverse European labour market

a) Opportunities for British and other EU(15) businesses to import lower cost skilled labour in areas where there are severe labour shortages;

b) Migration of labour from accession countries may help to offset longer-term effects of ageing populations / slow growth of population of working age;

c) Increased opportunities for EU people to travel, live and work in Central, Eastern and Southern Europe;

d) Successful integration of appellant countries may reduce the surge of economic migrants seeking employment in the existing EU from eastern European countries. More jobs

a) European Round Table of Industrialists estimates that enlargement could create 300,000 jobs across current EU Member States. Higher EU economic growth

a) Independent research suggests that accession of the 7 largest Central European candidates could increase UK GDP by £1.75 billion;

b) There is significant economic potential around new growth areas like Warsaw, Budapest and Prague. A cleaner environment

a) Accession countries have spent huge sums in securing improvements to air and water quality to meet more stringent EU standards – reduction in cross-border pollution will have positive externalities. Enlargement will be a catalyst for further economic reform in the EU

a) Reforms to the CAP ; b) Spur to countries to reform their labour markets in the face of increasing low-

unit labour cost competition from accession economies. EU Enlargement: State of Play On May 1, 2004, ten new countries joined the EU as fully-fledged members.

From the Baltic’s to the Mediterranean, the eight Central European countries (Estonia, Latvia, Lithuania, Poland, Czech Republic, Slovakia, Hungary and Slovenia) and two Mediterranean island states (Cyprus and Malta) have increased the EU’s population by more than 80 million, from 370 million to over 450 million, expanding its territory to one-and-one-half million square miles and nearly double its official languages from eleven to twenty. In comparison, the United States has a population of around 290 million with a territory of 3.7 million square miles and English as its common if not official language.

To give some idea of the magnitude of what EU enlargement means politically, imagine a United States not just of the current fifty states, but of ten sovereign nation-states stretching from Canada’s Arctic Circle all the way down to the Panama Canal. That was not intended as a direct comparison between the US and the still undetermined outcome of the EU`s ongoing constitutional process. That process is itself a consequence of enlargement, addressing the logical concerns that the political institutions of an EU extended to twenty-five would come to a grinding halt, and aimed at keeping the process of European unity resolutely on the path to a "sui generis" federation of nation-states. Whatever terminology one wishes to use, however, the EU represents much more than a Free Trade Area à la

161

NAFTA or the recently concluded CAFTA between the US and Central America. To be comparable, NAFTA and CAFTA together would have to require that

all members are part of a fully-fledged customs, economic and monetary union evolving toward political union. They would negotiate all trade agreements, be they bilateral, regional or in the WTO, as one block. All members would be subject to the same anti-trust and internal market rules. And these rules would be administered by a supranational authority, perhaps in the shape of a Guatemalan anti-trust czar headquartered in Quebec. All members would also subject themselves to the ultimate jurisdiction of a Joint North and Central American Court, interpreting disputes based on a body of supranational law. That Court might still have headquarters in Washington, but with only one American among the ten justices, and perhaps a Mexican jurist presiding as Chief Justice. The North and Central American House of Representatives, naturally based in Miami, would include three times as many seats for Mexican delegates as for those from California.

This may seem totally outlandish to most Americans, but these and many other steps toward a more unified regional political and economic entity are precisely what the enlargement of the European Union entails. With entry into the EU, the ten new members will be represented in all the European institutions through Commissioners at the European Commission, directly elected Members of the European Parliament and their governments will have seats and votes in the European Council of Ministers, the ultimate decision-making body of the EU. They will immediately be part and parcel of the decision-making process, enjoying the same rights and obligations as the existing fifteen.

The fact that the new members represent some 20% of the existing EU population, with only 5% of the actual GDP of those already there, also indicates the magnitude and challenge of the undertaking. With enlargement, the gap in income distribution within the EU25 will rise by about 20%—twice as much as the increase when the EU took in Greece, Spain and Portugal in the eighties. Much work has been done to prepare the new members for accession—the EU has already spent the current dollar value equivalent of two Marshall Plans on the accession process, with more "structural" funding planned to assist new members to improve their infrastructure and administrative capacities.

Beyond the 1 May enlargement to twenty-five members, negotiations are continuing with Romania and Bulgaria with a view to these countries joining in 2007. This year the Commission will also make a recommendation to the European Council on Turkey (see the appendage), assessing whether progress made in its reform process will allow negotiations on accession to start sometime next year.

These prospective further enlargements raise many additional challenges. Let me illustrate that in the area of agriculture. The ten new members that have joined on May 1 have in total four million farms, as compared to nearly seven million in the current EU15, for a total of eleven million farms in the EU of twenty-five. By comparison, there are only a little more than two million farms in the US. An EU of twenty-seven, with Romania and Bulgaria, adds another five million for a total of about sixteen million farms.

Similarly, the numbers of people working in the agricultural sector will grow considerably, from four percent of total working population in the EU15, to five-and-one-half percent in the EU25, and seven-and-one-half percent in the EU27, again adding Romania and Bulgaria. The comparable figure for the US is a little more than two percent.

162

In dealing with these challenges, financial support within the Common Agricultural Policy in the EU of twenty-five will stay at about today’s level for the EU15, while structural funding will be devoted to creating employment and sustainable economic development in rural areas.

The door to eventual membership is also open to the Balkan countries. For Croatia, the process has already started, and if Zagreb manages to meet the political criteria fully, negotiations on accession may start soon. Macedonia would also have recently presented their application were it not for the tragic air crash that took the life of President Trajkovski.

Political Impacts of EU Enlargement That is a thumbnail overview of the current state of EU enlargement. What

will this mean for the future of Europe and the transatlantic relationship? In a political context, EU enlargement is a historic step towards the long cherished goal, on both sides of the Atlantic, of a Europe "whole, free, at peace and growing in prosperity," as articulated by successive US Presidents. After generations in which internal conflict in Europe posed one of the most serious security threats to the United States, the Western alliance and world peace, the unification of Europe by consent is a major strategic prize for the US as well as Europe. EU enlargement ensures that the democratic transition in Central and Eastern Europe is irreversible. Projecting security and political stability east and south, the EU serves not only its own security and geopolitical interests, but those of the United States too.

The prospect of EU accession for Cyprus and eventually Turkey is also contributing significantly to the easing and possible resolution of disputes in the Eastern Mediterranean, a longstanding security concern for Europe. We have indeed seen very hopeful progress recently in Cyprus, bringing the possibility of a negotiated solution to a situation that since 1974 has often seemed intractable.

The enlarged EU, in the context of the EU’s developing Common Foreign and Security Policy and European Security Strategy, will enable Europe to become an even more effective international partner of the US in tackling regional and global problems of mutual concern, from stabilizing the Balkans and the Caucasus to dealing with instability in the wider Middle East and beyond, and tackling terrorism, proliferation of weapons of mass destruction and international crime.

As more and more countries seek closer and deeper relations with the EU, and the question is raised of how far Europe’s frontiers extend, full membership cannot be the only response on the menu. That is why it has been developed a “European Neighbourhood” policy aimed at creating an area of stability and prosperity—a ring of friendly countries around the EU—stretching from Morocco all the way along the southern and eastern Mediterranean up to Russia. With these countries is intended sharing everything except participation in European institutions, basing EU`s relations on a community of values and interests. The ultimate, long-term aims is to extend to these countries the four freedoms on which the Union is based—free movement of goods, services, labour and capital—in giving tangible form to European commitment not to erect new barriers across Europe. In May, the Commission has presented a set of practical proposals to further develop the substance of the European Neighbourhood Policy, also building on already longstanding policies to consolidate what is nowadays referred to as the "Greater" or "Wider" Middle East.

163

164

Economic Impacts of EU Enlargement That is the political side; what of the economic impacts? As it has been

already noted, the GDP per capita of the ten new member states on average is only about 35% that of the current fifteen. Looking to the future, however, one can see the new members as potential engines of growth. The accession countries have growth rates of between 5% and 8% of GDP, far outstripping those of the former EU15, and are likely to do so for the next decade. The new member states have also enjoyed an “accession premium” with bonds trading at tighter spreads than equally rated countries from other parts of the world. All of this has been well understood by European investors who have significantly increased their presence in these countries anticipating their accession, correctly evaluating the economic opportunities that exist for these countries in an enlarged internal market.

By joining the European Union, the acceding countries also become members of Economic and Monetary Union. They are committed to adopting the Euro eventually, and steps are being taken in that direction. But accession to the EU does not mean automatic adoption of the Euro. Specific criteria must be met first, as laid out in the Maastricht Treaty. The new members will continue on a path of economic restructuring and economic and policy convergence as part of the process of getting in shape for the Euro—a process that is guided and encouraged by the Commission and other EU institutions. It is likely that, by the end of the decade, in a number of them the Euro will have replaced the national currency.

So what else does the EU enlargement imply for trading with the new Member States? First – A larger and more open market: The EU represents the largest single market in the world. Despite fears of trading partners that the creation of the EU Single Market in 1992 would lead to some kind of "fortress Europe," the EU is now one of the most open trade areas in the world. There are no more internal borders between the Member States and goods imported into the EU at a customs office of any of the Member States will be able to circulate freely throughout twenty-five countries. Equally, companies producing in any of the new Member States can serve customers in the entire EU without any impediments. The extension to the new Member States of the EU’s external tariff alone will lead to a decrease of their current average tariff of 9% to an average of 4%. In most cases, foreign exporters will consequently enjoy lower tariff in their trade with the new Member states. Second – A single set of rules: Enlargement will extend the EU’s trade policy regime to the new Member States. The enlarged EU will have a single set of trade rules, a single tariff system and a single set of administrative and customs procedures. Third – A more trade friendly regulatory environment with high standards: The gradual adoption by the new Member States of norms and standards developed in the EU started already a long time ago and was roughly completed on May 1. Higher standards in technical regulations and the principle of "one standard for all," the highest protection of intellectual property rights or strict subsidy disciplines are just a few examples of the obvious advantages for foreign companies doing business with the new Member States. Thus, they will be able to operate in the new Member States under the same high level regulatory environment they are already accustomed to when doing business in the former EU. Fourth – A single voice: The enlarged EU will speak with one voice in its bilateral and multilateral trade relations. The new Member States will apply the commitments undertaken by the EU in its trade relations with third countries in international for,

165

such as the WTO, or with its partner countries, such as the US and China. This applies notably to a number of bilateral EU-US agreements, such as on mutual recognition of standards and conformity assessment procedures, on cooperation on Customs and competition issues and the arrangement of regulatory cooperation. As from May 1, other industries, investors and exporters will benefit from these agreements also in their trade relations with partners in the new Member States.

As a consequence, some technical adjustments in the existing framework for bilateral and multilateral trade relations were necessary:

The bilateral investment treaties concluded between some new Member States and the US were modified in order to ensure that US investors enjoy a similar investment environment but no premium on EU investors in all Member States.

Existing import quotas maintained by the EU, notably in the agricultural sector, are adjusted to take into account trade flows between the new Member States and third countries.

The present EU tariffs levels will apply also in the new Member States. In areas where such alignment could result in higher tariffs applicable to imports into the new Member States, the EU, fully respecting its WTO obligations, is already engaged in discussions with its main trading partners to determine the level of possible compensation. As these areas are, however, very limited, the EU expects that trade partners will quickly realize that the positive consequences of enlargement will by far exceed any negative impact.

The new Member States will automatically be part of the WTO Government Procurement Agreement through the existing EU membership in this important agreement, opening up further government procurement markets.

Enlargement will thus further strengthen the crucial nature of the overall transatlantic economic relationship. The combined EU and US GDP is around 60% of the world total on a market exchange rate basis, while EU constitute only around 10% of the world’s population. Together, we command 40% of world trade, and European bilateral economic relationship is worth just short of $3 billion per day in trade of goods, services and foreign direct investment. Even more important is EU`s cumulative mutual investment stake in each other’s economy. In 2000, Europe’s investment stake in the US represented 75% of all European investment abroad and roughly 60% of all foreign direct investment in the United States. Meanwhile, the US investment stake in Europe grew to roughly half of all US investment abroad. In 2001, this investment yielded half of all foreign earnings for US companies.

The totally interdependent nature of both economies requires that it should work closely together in dealing with a variety of regulatory issues, including those related to the financial securities industry so important to Chicago. Particularly in those areas where we may be competitors, it is vital to establish common rules of the road to bring down regulatory or other hurdles that prevent valid competition. While some realized that it was not without controversy, the agreement on the entry of Eurex into the US will foster greater efficiency in the marketplace.

Conclusion: Win-Win for the EU and the Transatlantic Relationship To conclude, it should not be hided the fact that EU-US relations have

navigated a particularly difficult period. However, that should not obscure the larger truths of a common future, based on common interests, common goals and all that has been accomplished together in the last fifty years. Some have expressed concern that the new member states might be tempted to curry favour with the US

166

at the expense of their allegiance to the EU - this modified version of a "Trojan horse" strategy was en vogue at many think tank discussions in Washington during the Iraq war. And, prompted by the rather rash statements of some officials, it was also linked to a kind of new division in Europe, not between the East and West, but between the "old" and "new." Such thinking is based on an entirely false assumption.

It discounts formal obligations all member states have towards each other under the European Common Foreign and Security Policy, and it ignores the impact of participation within the EU institutions and EU policies upon new member states. It also ignores the obvious point that, despite occasional policy differences, the EU as a whole is committed to the transatlantic relationship and furthering a global partnership with the US. EU membership and Atlanticism are fully compatible. I hope, in turn, that the US partners will seek to engage more effectively an enlarged and even more capable European Union in addressing the many regional and global challenges facing today. This is a transition year both in Europe and in the US, with much focus on elections here and there and, in Europe, the appointment of a new European Commission. Both can do much good work together this year, as in Afghanistan and hopefully Iraq, as well as in the ongoing fight against terrorism elsewhere, just to name a few examples, it might have to wait until 2005 before attempting a strategic review of EU-US relationship. When that review takes place, however, I firmly believe we must base our cooperation on a partnership of equals, with full consultation and mutual respect. This would constitute yet another welcome enlargement—that of the transatlantic partnership - and provide the basis for a second half-century of great accomplishment.

Günter Verheugen (Member of the European Commission Responsible for Enlargement) - speech/04/309, Brussels, 17 June 2004

Turkey and the EU towards December 2004 “Ministers, Ladies and Gentlemen, I am happy to be here today to address this distinguished audience on EU-Turkey

relations. This conference comes at a timely moment. In less than three months the Commission will present its regular report on Turkey. This time the report will be accompanied by a recommendation on whether Turkey meets the Copenhagen political criteria. On the bases of the Commissions recommendation, the European Council in December will decide on whether to open accession negotiations with Turkey.

The conference is also timely in the sense that EU-Turkish relations are increasingly an issue for discussion in Europe. We saw it in some Member Sates in the recent election campaign for the European parliament. There are different views on whether Turkey should or should not become a member of the EU. It is a discussion which is normal for democracies. Concerns and fears, real or perceived, can only be met through an open debate.

Ladies and Gentlemen, Turkey is a candidate country. This was confirmed by the heads of states and

Governments in Helsinki in December 1999. The issue we face is therefore not whether Turkey can be a member of the EU, but whether and when negotiations on the accession of Turkey can begin. The Copenhagen political criteria set out the conditions that need to be met. The sequence is clear. First meeting the political criteria and then negotiations.

The prospect of EU accession has proved to be a robust catalyst of political transformation in Turkey. Since December 1999 Turkey embarked upon a process of far-reaching constitutional and legislative reforms. This process was substantially accelerated and deepened with the taking up of office of the AKP Government in November 2002. Political reforms have introduced changes ranging from improving civil liberties and human rights to the role of the military. The reform process has clearly addressed major issues and more importantly, highlight a growing consensus in favour of liberal democracy.

167

One result of these reforms has been a noticeable change of climate. Taboos have been broken. Civil society is getting stronger and more organised. New channels have been set up to allow people to report about cases of human rights violations and the population appears to be more aware of its rights.

Issues whose mention could previously trigger criminal proceedings, such as the role of the military, the Kurdish language, or cases of torture and ill-treatment, are now freely debated. There is public debate about equipping Turkey with a new and modern constitution enshrining the basic values on which the EU is based. In short, the reform process has brought a new mood of openness and freedom in public debate in Turkey.

Ladies and Gentlemen, In less than 7 months the European Council will decide on whether, to start accession

negotiations with Turkey. The European Council will base itself on a report and recommendation of the

Commission. The preparation of the report is well under way. We are intensifying our efforts, in Brussels and in Turkey, in order to establish an accurate assessment of the situation.

As always, the report will be based on the same objective and thorough method we have used with such success for the other candidate countries.

It would not be appropriate nor possible to speculate on what the report or the recommendation would contain. This can only come out of the analysis. Last years Regular report identified the areas where more efforts were needed. Although progress has been achieved since then, further legislative measures are needed. It concerns the implementation of the constitutional package recently adopted, for example the abolition of the State Security Courts. It also applies to the need for reviewing the basic legislation related to the exercise of fundamental freedoms, such as the Penal Code. Adopting appropriate legislation to address the problems faced by non Moslem communities is another priority.

One thing is to get the provisions right in the law book, another the practical implementation on the ground. It is clear that the task of ensuring systematic and effective implementation of the reforms presents a sizeable challenge. The process needs to be credible and sustainable. We will be looking at both the quantitative and the qualitative aspects, using the same criteria and methodology that so successfully has been used for all the other candidate countries.

There are clear positive signs in this respect. The more active fight against torture and ill-treatment, the starting of Kurdish language courses in three cities in Anatolia, the recent start of broadcasting of programs in language other than Turkish and the recent release of Leyla Zana and her three colleagues from prison are all important examples.

However there remain also negative events. There continues to be court cases against people expressing non violent opinion. There is evidence that human rights defenders are still subject to harassment and intimidation from the authorities.

Although the scale of torture has been reduced, there are still reports of cases of ill-treatment including torture, in particular in custody. The situation of women is still far from satisfactory. As regards freedom of religion, there appears to be little progress towards systematic solution of the problems faced by non Moslem communities.

Another concern is that the degree of awareness of the political reforms in the country appears to vary greatly according to the region. There are reports that, in some regions, local authorities have no information about the implications of the new laws and regulations.

It is essential that the provisions and spirit of the legislative reforms is respected throughout the country - by different levels of government and public administration, the judiciary and security forces.

We don’t under-estimate the scale of the challenge for a country of the size and complexity of Turkey. The changes to the Turkish political and legal system over the past years are part of a longer-term process. It will take time before the spirit of the reforms is fully reflected in the attitudes of executive and judicial bodies, at all levels and throughout the country. But what matters is the steady determination to overcome hurdles and bureaucratic

168

bottlenecks, and to establish a clear track record of progressive implementation of the reforms. If the European Council decides to open negotiations with Turkey accession is not a

formality, and not for tomorrow. The negotiations will take time, reflecting the scale of the difficulties in many sectors faced by such a large and complex country. At the same time, a decision to open accession negotiations does not mean that the political criteria will no longer be on the agenda.

We will have to continue to monitor very closely further progress achieved in this area as we did with all other candidate countries.

Turkey’s candidature for EU membership leaves nobody indifferent. There will and should be a debate in Turkey and in the EU. There are those who are concerned about the capacity of the Union to integrate a country of the size and with the demography of Turkey. Others see the issue in terms of where the borders of the future European Union shall be or the impact of Turkey on the nature of the European integration project. We will have to take these and other concerns seriously and be prepared to discuss them.

On its side, the EU will also have to examine whether it is ready for Turkey's accession. It is clear that the accession of a country with the size and population of Turkey would have consequences on the functioning of the European Union. This would fundamentally affect many policy areas and the functioning of the EU institutions. The Commission has started to reflect on how to best meet these challenges. We did the same when we embarked on negotiations with the member states that acceded on 1 May.

In conclusion, the process of modernization of the Turkish political system is underway. The Turkish Government continues to shown a steady degree of determination to bring about political reforms, not only for the sake of complying with the Copenhagen political criteria but primarily for Turkey’s own sake. I am well aware that there is an impressive degree of consensus in Turkey in favour of joining the European Union.

In the period immediately ahead of us, the decision to be taken in December, will depend on Turkey's capacity to demonstrate that it fulfils the Copenhagen political criteria, not only in legal provisions, but also in practice.

These criteria were not invented for Turkey, but apply equally to all candidates. For our report next October, as in previous years, we will apply the same principles to Turkey as to all other candidate countries. There should be no doubts that the report will be fair and objective.”

169

NATO’S IMPACT ON SECURITY PATTERNS IN THE BLACK SEA REGION – A ROMANIAN PERSPECTIVE

Tiberiu TRONCOTĂ Rezumat: Marea Neagră rămâne încă un subiect amplu de discuţie, mai ales după transformarea conceptului de securitatea după perioada războiului rece, atunci când acesta capătă o nouă substanţă, prin renunţarea la referinţele strict militare, dar şi un nou format, printr-o nouă relevanţă geopolitică şi geostrategică. Zona Pontului Euxin reprezintă încă o oportunitate, dar şi o dilemă. Pieţele economice şi zonele de resurse sunt ameninţate de conflicte. În acest areal, NATO încearcă transformarea regiunii într-un cap de pod operaţional pentru zona fierbinte a Orientului Mijlociu, în timp ce UE dezvoltă politici de securitate concentrate, în principal, pe noile vecinătăţi. România, ca membru NATO, dar si candidată la aderarea in UE, nu poate să nu aibă un rol activ în zonă. Contribuim astfel la îmbunătăţirea şi susţinerea reformelor democratice, dezvoltăm o cultură a cooperării, încercând în acest fel să găsim consens prin consultare şi relaţii de bună vecinătate. Cu toate acestea, viitorul nu este clar. Atât stabilizarea, cât şi destabilizarea sunt scenarii posibile. Cu toate că statele estice Mării Negre sunt încă fragile, o prezenţă activă a unor actori regionali şi a unor organizaţii internaţionale ar putea constitui o condiţie necesară pentru crearea unui sistem regional stabil bazat pe conceptul de cooperative security. Regiunea poate deveni o platformă strategică, un centru pentru susţinerea dezvoltării, o zonă tampon pentru riscurile asimetrice la adresa securităţii euro-atlantice, dar şi o piesă de legătură într-o abordare lărgită a securităţii din Mediterana până în Asia Centrală. România, ca stat membru, este deja capabilă sa-şi transpună propriile iniţiative, în structurile alianţei, pe problematica Mării Negre, deoarece ţara noastră înţelege pe deplin complexitatea regiunii din interior, ca parte integrantă a acesteia.

1. Foreword The post-Cold War era induced a re-conceptualization of security,

challenging the agenda of both international relations practitioners and theorists. Security as a concept acquired a new meaning both in substance and in format. On the one hand, it encompassed several other fields, besides hard military matters, such as economics, politics and diplomacy, and even social issues. On the other hand, regions and sub-regions, once passive or ignored due to the larger, global bloc confrontation, imploded or exploded, posing multiple threats to surrounding areas, or becoming major sources for emerging risks to international security.

The Black Sea constitutes no exception. During the bipolar era, we may ultimately call it frozen, as a frontier between the Warsaw Pact and NATO, since bordering countries were solely interested in managing their co-existence, or preserving it at low-profile. The collapse of communist regimes in Eastern Europe and the disintegration of the Soviet Union at the beginning of the ‘90s clearly altered the status quo in the Black Sea basin. The region was no more the limes (Latin for ‘frontier’) between Turkey, as member of the Alliance, and the Soviet Union and its more or less satellites, but the shoreline of 6 states: Bulgaria, Georgia, Romania, Russia, Turkey and Ukraine. Moreover, persistent memories came back to life, reminding us that the Black Sea still lies at the confluence of different continents, various cultures, nations and religions, linking up several trade centers and rich areas of resources. Such diversity has a double significance, resulting in both opportunities and dilemmas for policy-makers.

The Alliance is currently involved in a complex process of transformation. To put it as simple as possible, it is about new allies and partners, new relations and new missions. In order to achieve this scope, NATO members have to be both ‘able and willing’, that is to develop their military capabilities and improve their political and diplomatic instruments. These evolutions are already influencing

170

security patterns at the Alliance’s eastern ‘near abroad’. Likewise, while trying to develop the 2nd pillar and improve its own military capabilities, EU policies seem to be focusing on the ‘new neighborhoods’. Romania, as a NATO member and prospective EU member, will inevitably take part to these processes.

The purpose of this short paper is mainly to stress out the increasing relevance of the Black Sea in the current regional and international security environment: Is it an autonomous region? If so, is it possible to delimitate it? Why is it so valuable? Such endeavor would be incomplete without making a brief incursion in history and sketching a concise picture of present situation. In light of Romania’s accession to NATO membership, I will also attempt to argue for the need to build comprehensive measures, based on a cooperative model, in order to stabilize and democratize the area, thus exploiting in a positive manner the potential of the Black Sea.

2. Geo-strategic value of the Black Sea region What is the Black Sea basin? Geographically speaking, the Black Sea includes the coastal waters of the 6

states mentioned above, a space with densely inhabited shores, significant natural resources and, most important of all, access to the energetic resources of the Caspian basin. On an imaginary map, this is what constitutes, in my opinion, a first ‘ring’ that may be considered the core of the region.

A second ‘ring’ would be formed by some countries that are concerned with the fate of the Black Sea, due to their direct involvement in various schemes of cooperation, such as Black Sea Economic Cooperation Organization (BSEC) or BLACKSEAFOR. In addition to Bulgaria, Georgia, Romania, Russia, Turkey and Ukraine, we could add here Albania, Armenia, Azerbaijan, Greece and Moldova.

Finally, inland countries from Central Europe and Central Asia, indirectly connected to the Black Sea through navigable rivers (Danube, Don, Volga and the Don-Volga canal), could be considered as a third ‘ring’, the most generous one.

171

This great degree of openness to other areas, through straits or hydrographical basins, represents one of the fundamental reasons that allow us to approach the Black Sea in an enlarged vision. Of course, one could not forget mentioning here major players that are not physically connected to the Black Sea area, but have a major influence on the evolution of the region – US, NATO, EU, OSCE.

Why an autonomous region? Undoubtedly, the different cultures, religions, peoples that co-habit the

shores of the Black Sea induce a picture of great heterogeneity. Moreover, political and social evolutions among countries in the region are distinctive, if not even divergent – one should only compare the ongoing situation in Romania, Georgia and Russia, for example.

My belief is that such diversity of conditions and political and economic ambitions that characterizes the countries bordering the Black Sea is not an obstacle to their convergence towards a common approach, in the identification and promotion of their common economic, and consequently security, interests, which the new international situation has made possible1. The same amalgam existed in the Balkans and it was still considered as a unitary region, since, little by little, interests and values started to gather together. The same guidelines may be applied in the Black Sea area, once riparian states join their efforts on a common, cooperative agenda.

Historically and politically, one cannot define the security evolutions in this region without approaching an enlarged vision about the Black Sea, since evolutions in this region are intrinsically connected to the security development in the Balkans from Former Yugoslavia to Albania and Greece, in Caucasus with Georgia, Armenia and Azerbaijan, the Near and Middle East, from Turkey to Iraq and Iran.2.

Historical overview and legacy Throughout the last millennia, the Black Sea has always been an area of

great diversity and tumultuous conflict, a scene of clashes or a crossroads for continents (Europe and Asia), religions (Christianity and Islam), ethno-linguistic families (Arian and Altaic) and past or present powers: Greeks, Romans, Byzantines, Venetians, Turks and Russians successively strove for domination of the Black Sea area, trying to transform in into a ‘mare nostrum’3. The high fragmentation of the area, as well as that of neighboring regions (such as the Balkans and the Caucasus), is the result of power politics aiming to strengthen influence or block others’ ambitions in the area.

Historical features have resonance in contemporary notions of governance within states and inter-state relations in the Black Sea region. Kiev, as the birthplace of Slavic culture, is considered to have forged concepts of ‘statehood’ and the ‘nation’, based initially upon notions of a ‘collegiate cousinhood’ or ‘cultural kinship’. With Mongol and Tatar invasions, feudal notions and ideas of tribute and vassal states were reinforced. The Ottoman rule added the Islamic characteristics of theocratic regimes. The Byzantine clan system contributed an imperial dimension: centralizing tendencies within the state were consolidated, military power was projected as critical to state survival, and frontier mentalities on borderland areas were promoted 4 (‘diplomacy of the steppes’). When Communist

1 Guido Lenzi – Preface to Chaillot Papers 2 George Cristian Maior – The New Allies and Emerging Security Dynamics in the Black Sea Area 3 Oleg Serebrian – Some Considerations About Reactivation Of The Black Sea Geo-Strategic Ensemble 4 Graeme P. Herd & Fotios Moustakis – Black Sea Geopolitics: Dilemmas, Obstacles & Prospects

172

rule extended over the entire region, it precluded any forms of regional integration or even cooperation, other than those centered and/or ordered in Moscow5. Totalitarianism also induced a great alteration of mentalities, but this constitutes a whole different debate. The Black Sea region remained a marginal concern of the major powers during the Cold War, having lacked strategic significance in the context of the rivalry of the two superpowers – it was just a frozen frontier and both superpowers intended to keep it that way. In order to make it simple, to rephrase Churchill’s description of the Balkans, I would say that the Black Sea produced more history than it can consume.

The end of the Cold Was marked the beginning of a new era for the region. Since the ‘90s the Black Sea has become a ‘transmission belt’ both for security challenges and energy resources. Consequently, this region is increasingly entering the agenda of NATO and the EU6. Additionally, the region became an operational field for several regional organizations functioning in the spheres of security, economics, and politics, including BSEC, OSCE, the Collective Security Treaty and GUUAM. Simultaneously, the region also inherited the whole bouquet of ethnic, religious conflicts and territorial disputes, which were only kept lethargic during the communist era7.

Current trends and geo-strategic relevance From a backyard of international politics, this region has become a strategic

center stage as a result of several processes8. First, the recession of Russian power and consequent chance for the

region’s states to pursue a Western orientation; nowadays, most of the Black Sea countries have chosen to participate in one form or another in the Western alliance system (membership or declared aspirations to membership in NATO, participation to PfP programs and direct participation in the antiterrorism coalitions). Russia, due to its aspirations or memories of superpower, is the only one left non-aligned to the current trend, although it is increasingly looking for cooperation with the West (see for example NATO-Russia Council).

Second, the discovery of the real potential of Caspian oil and gas in the ‘90s was of great importance to Europe and the US, in order to avoid dependency and as alternative to the Middle East resources. The Black Sea region has increased in importance thanks to the emergence of potential new pipeline transit routes that would transport energy resources from the Caspian area and Central Asia. A well known Romanian historian and diplomat, Gheorghe Bratianu spoke about the Black Sea as being the pivotal area for the international trade – this may be the time of the revival of that idea.

Third, the operational requirements of counter-terrorism coalitions post-9/11 revealed the role that the Black Sea may play as a platform for projecting power and also its importance for reasons of engagement. NATO invitees, at that time, Romania and Bulgaria have both provided base installations and overflight support for the U.S.-led Operations Enduring Freedom (Afghanistan) and Iraqi Freedom; troop contributions to OEF and OIF; and now also troops for the NATO-led stabilization force in Afghanistan. Georgia and Azerbaijan both provided crucial 5 Vladimir Socor – Security Priorities in the Black Sea-Caspian Region 6 Nixon Center Workshop – Developing a New Black Sea Security Agenda: Oil, Pipelines and Regional Security 7 Yury Temirov - Security In The Black Sea Region: Military Threats & Potential 8 Vladimir Socor – Security Priorities in the Black Sea-Caspian Region

173

overflight support for Operation Enduring Freedom, offered troop units for the post-conflict phase in Afghanistan, and have deployed units to Iraq where they serve under U.S. command. Even Ukraine and Moldova participate to operations in Iraq, not to mention Turkey’s relevance to both operations.

Fourth, the region is prone, or at least has the potential to be prone to conflict. Several conflict hot spots—Transdniester, the Abkhaz-Georgian conflict, the Georgian-Ossetian conflict, Nagorno-Karabakh, and instability in the Northern Caucasus, including the Chechen case—are located there. We may also include the vicinity of the Balkans and the tensions in Moldova to have a complete picture. Although the likelihood of armed conflict has been reduced to some degree, latent crises may explode in the future. The list of security problems in the Black Sea region is long and complex, being related to the fields of both hard and soft security. In addition to traditional military issues in stricto sensu, weak states are also a source of insecurity, have seen slow progress in economic reforms, undemocratic trends in domestic politics, environmental degradation, illegal migration, trafficking of women, and drug and weapons smuggling9. We could also mention here the risks posed by increasing activities of terrorism or Islamist groups.

Finally, tensions could gradually develop as a result of aggravated environmental problems which are increasingly detrimental to the interests of the Black Sea riparian states and even beyond. The sea, whose coasts provide a home to many million people, is becoming one of the most polluted in the world; resources have been squandered through over-exploitation and short-sighted development policies, and it has always served as a sink for man-made and natural waste dumped into the rivers that feed it – the Danube, Don, and Dniester10.

The political chart of the Black Sea region is marked by the indirect presence of a hegemonic superpower – US, and that of a great power – Russia. The Black Sea region is a fundamental preoccupation of the foreign policy, geo-strategic and geo-economic aspirations of both Washington and Moscow. Thus, the regional geopolitical climate is heavily influenced when it comes to the structure and shape of security, political and economic conceptions. The rupture with the Cold War is made by the emergence of several regional players and the increasing processes developed by regional and international schemes of cooperation, especially NATO. This is what practically reanimated the dynamics of the Black Sea.

3. New Partners and Allies - inducing positive security trends in the Black Sea basin

The Warsaw Treaty Organization collapse with the ending of the Cold War and the strategic withdrawal of Soviet forces from Central and Eastern Europe radically transformed the Euro-Atlantic geopolitical environment. This dramatic implosion of the security structures presented a clear challenge to both the littoral states of the Black Sea region and NATO – it highlighted the need for strategic reorientation11. It questioned NATO’s raison d’être, core competence, missions and duties. Throughout the ‘90s NATO has continually adapted to the new security environment, particularly in its relationship with Central and Eastern Europe and the former Soviet Union.

The criteria for enlargement – democratic institutions’ building, a free market,

9 Volodymyr Dubovyk – The Role of the United States in the Black Sea Region 10 Y. Valinakis – The Black Sea Region: Challenges and Opportunities for Europe 11 Graeme P. Herd & Fotios Moustakis – Black Sea Geopolitics: Dilemmas, Obstacles & Prospects

174

good-neighborly relations, civilian and democratic oversight over the armed forces and an ability to contribute to NATO’s military effectiveness – was underpinned by NATO’s Partnership for Peace (PfP) program. Issues of interoperability, transparency (what decisions are taken, where decisions are taken, by whom decisions are taken), and co-operative military exercises had a multiple function. The PfP agenda provided the means to render enlargement bearable, and to erode barriers between members and non-members by building networks of trust at the national and multinational level. PfP continued to provide a forum to discuss defense and security issues, including the issue of civil emergency. This issue is of great importance in the post-Soviet context due to an absence of transparency and trust in the sphere of civil-military relations. The Euro-Atlantic Partnership Council (EAPC) further strengthened links between NATO integration and the PfP accession process and provided an overarching framework for security partnership in the region. This was reinforced at the NATO Washington Summit (April 1999); the Membership Action Plan (MAP) created an ‘open door policy’ to enlargement, sustained by feedback mechanisms and a review process. NATO’s new Strategic Concept (SC) was also unveiled in Washington and brought into shaper focus some of the obstacles and dilemmas for further enlargement in the Black Sea region. The new SC placed an emphasis on collective defense and collective security – therefore the ability of potential member states to contribute to peace-making and peace support operations arguably has become more important than their ability to conform to PfP agreements.

The enlargement of NATO and EU and their policies of promoting peace and stabilization introduced a comprehensive and historically exceptional project of modernization in the Black Sea region. Extended cooperation with the Russian Federation has also open new opportunities for joint action and definition of common security interests. 9/11 events taught us that remnants of the traditional divisions into spheres of influence could be replaced by a more pervasive definition of the enemy that is faceless, borderless and pitiless. The way this region will cope with emerging security risks is a challenging test for countries in the region and the international community12.

The last decade stood for a positive accumulation of cooperative security arrangements, from the inclusion of all riparian states into the Partnership for Peace, to the development of confidence and security building measures, multinational military forces (BLACKSEAFOR) and regional formats for economic cooperation (BSEC). There is now a real possibility of solving the ‘frozen conflicts’ through multi-lateralization in areas such as Abkhazia, Transdniestria or Nagorno - Karabach with the support of different international organizations.

The current process of enlargement will contribute to enhanced stability and security for all countries in the Euro-Atlantic area by: encouraging and supporting democratic reforms, fostering in new members and partners of the alliance the patterns and habits of cooperation (‘culture of cooperation’), consultation and consensus building which characterize relations among current allies, promoting good-neighborly relations, which would benefit all countries in the Euro-Atlantic area, both members and non-members of NATO, emphasizing common defense and extending its benefits and increasing transparency in defense planning and military budgets, reinforcing the tendency toward integration and cooperation in

12 George Cristian Maior – The New Allies and Emerging Security Dynamics in the Black Sea Area

175

Europe based on shared democratic values13. On the other hand, PfP is a key element in NATO's political and military

cooperation programs which deepens interaction, cooperation and stability in Europe and contributes to the overall goal of transparency. For countries that do not become members, PfP must constitute: a continuing vehicle for active cooperation with NATO; concrete evidence of NATO's continuing support and concern for their security; and their primary link to the Alliance, including for consultation with NATO in the event an active partner perceives a direct threat to its territorial integrity, political independence or security. The alliance should maintain the importance, vitality and credibility of PfP as enlargement evolves to retain their value for countries which may be unlikely to join the alliance early or at all. For possible new members, PfP will contribute to their preparation both politically and militarily, to familiarize them with alliance structures and procedures and to deepen their understanding of the obligations and rights that membership will entail.

Moreover, NATO, as well as the EU, being more of an multinational organism both shaped and driven by a commonality of values and interests, is less accusable of pursuing to gain influence (as Russia or the US), especially if their principles are shared by regional countries.

4. Final considerations It was once said that the most important geopolitical and geo-strategic

transformations of the last decades were not produced on the land, but in the atmosphere and at sea14. Due to its relevance, my opinion is that the Black Sea might be an exemplary case.

The future is not yet clear, nor irreversible; the region is still characterized by sensitive and contradictory dynamics and ongoing changes. Both stabilization and destabilization are possible scenarios for the future. Although the eastern countries of the region are relatively weak, the active presence of influential outside powers, regional actors and international organizations could serve as a necessary prerequisite for the emergence of a stable regional system, based on democratic principles and concepts such as ‘cooperative security’.

The Black Sea strategic importance along the centuries lied in the role it played as a bridge and a frontier, a buffer zone and a transit one, between adjacent geo-strategic areas. Furthermore the Black Sea stood for a point of juncture between commercial routes and regions rich in energetic resources. It is situated in an area of the world that divides or, depending on one’s perspective, connects different cultures, civilizations, continents, and regions.

It is now becoming obvious that it is impossible for the international liberal democratic community to stabilize the situations in the Balkans, the Middle and Near East, and Central Asia, and remain an influential player in the Caucasus and Caspian regions, without becoming involved in the Black Sea area. The region could become a strategic platform for the spread of democracy and stability, an emergent center for sustainable development, a shock absorber zone against asymmetric risks to Euro-Atlantic security and a networking piece in an extended security approach from the Mediterranean, Balkans, Caucasus, Middle East and Central Asia15.

13 Ali Riza Isipek – NATO’s Enlargement 14 Yves Lacoste – Questions de Géopolitique 15 George Cristian Maior – The New Allies and Emerging Security Dynamics in the Black Sea Area

176

Key issues In order to conclude, several features need to be addressed16, both as means

and scope for the democratization and stabilization processes of the Black Sea region: - The success of internal transition in the countries of the region, which will

weaken such sources of military threats as ethnic and religious tensions, social disorder, absence of the state monopoly on the use of military force and underdeveloped democratic control over the army. In political terms, the success of transition towards democracy will form the basis for predictable security partnerships and extension of stability and promotion of peace from the Balkans to the Eastern Europe and Caucasus.

- The inclusion of the region in the Euro-Atlantic security complex, integrating countries on the same side. For this it is necessary to stand in the way of any division of the region in spheres of influence and to limit Russia’s hegemonic claims. It would also be advisable to evade being entrapped in classical ‘balance of power’ security paradigms, by avoiding the formation of different ad-hoc coalitions or other alignments, prone to zero-sum thinking (such as Turkey-Azerbaijan versus Russia-Armenia). The key-word is integration through cooperation.

- Reform and improvement of international organizations’ instruments in the region, such as OSCE, EU and NATO/PfP or even the initiation of a complex cooperative security regional network (NATO South-Eastern Europe Initiative may be an example or a reference point). Romania, as a full NATO member, is not only able to take part to current NATO approaches in the Black Sea area, but also to translate its own initiatives regarding the region within the alliance structures. My opinion is that Romania has the potential to act this way, due to its understanding, typical to an insider, of the complexity of the region.

Bibliography 1. Defence Academy (UK), Conflict Studies Research Center – Security in the Black Sea Region: Perspectives & Priorities (March 2001) - Oleg Serebrian – Some Considerations About Reactivation Of The Black Sea Geo-Strategic Ensemble http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G93%20%28Security%20in%20the%20Black%20Sea%20Region/G93.chap1 - Julia Grigorieva – The Region Under Tensions: Current Black Sea Region Stability Factors http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G93%20%28Security%20in%20the%20Black%20Sea%20Region/G93.chap2 - C. W. Blandy – The Black Sea Basin: Obstacles to Peaceful Development http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G93%20%28Security%20in%20the%20Black%20Sea%20Region/G93.chap3 - Yury Temirov - Security In The Black Sea Region: Military Threats & Potential http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G93%20%28Security%20in%20the%20Black%20Sea%20Region/G93.chap10 - Ali Riza Isipek – NATO’s Enlargement - http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G93%20%28Security%20in%20the%20Black%20Sea%20Region/G93.chap13 2. Graeme P. Herd & Fotios Moustakis – Black Sea Geopolitics: Dilemmas, Obstacles & Prospects (Conflict Studies Research Centre Study) - http://www.da.mod.uk/CSRC/documents/CEE/G84 3. George Cristian Maior – The New Allies and Emerging Security Dynamics in the Black Sea Area (speech at University of Columbia, February 2004) - http://www.columbia.edu/cu/romanian/maior_speech.html 4. Nixon Center, International Security and Energy Program Workshop – Developing a New Black Sea Security Agenda: Oil, Pipelines and Regional Security (January 2004) http://www.nixoncenter.org/Program%20Briefs/PB%202004/BlackSea%20Conference1-4-04.pdf

16 Graeme P. Herd & Fotios Moustakis – Black Sea Geopolitics: Dilemmas, Obstacles & Prospects

177

5. Vladimir Socor – Security Priorities in the Black Sea-Caspian Region (presentation at Harvard University Black Sea Security Program’s Regional Workshop, Baku, September 2003) http://www.wena.sk/En/Documents/Socor-Security_Priorities_in_the_Black_Sea.doc 6. Volodymyr Dubovyk – The Role of the United States in the Black Sea Region (PONARS Policy Memo – November 2003 - http://www.csis.org/ruseura/ponars/policymemos/pm_0298.pdf 7. Yannis Valinakis – The Black Sea Region: Challenges and Opportunities for Europe (in Chaillot Papers no. 36, July 1999) -http://www.iss-eu.org/chaillot/chai36e.html 8. Yves Lacoste – Questions de Géopolitique, Ed. “Le livre de poche”, Paris, 1991 9. Gh. I. Bratianu – Marea Neagra, ed. Meridiane, Bucuresti 1988 10. Mihai Ungheanu – Marea Neagra si prima Europa (in Euxin no. 1-2/1997, Revista de sociologie, geopolitica si istorie a Institutului de Studii Sociocomportamentale si Geopolitice) 11. Studii de Securitate no. 1(2)/2004 - George Tibil – Securitate Europeana intre NATO si UE - Serban Cioculescu – NATO ca factor de transformare a “anarhiei” sistemice. De la subsistemul de securitate balcanic la Orientul Mijlociu Extins 12. Titu Georgescu – Romania in istoria Europei secolului XX (1945-1990), ed. Hyperion XXI, Bucuresti 1992 13. Marian Onofrievici – Romania - pilon de securitate pentru Europa. Perspective istorica si rolul Romaniei in edificarea noii arhitecturi europene de securitate (in Buletin Informativ no. 1/2004 al Asociatiei Culturale Romania in Lume) 14. Mircea Geoana – Tintele Romaniei in procesul de integrare europeana (discurs la Institutul European din Romania, Bucuresti iulie 2003) 15. Ioan Mircea Pascu – Securitatea Europeana. Aportul Romaniei (in Romania si viitorul Europei, coord. Adrian Nastase, RA MO, Bucuresti 2001) 16. Adrian Nastase – Romania intr-o Europa unita, Institutul Social Roman, Bucuresti 2

178

THE FUTURE OF THE RELATIONSHIP BETWEEN NATO AND EU

Ana-Maria PAPUC

Introduction The changes in the international political arena which happened at the end

of the ’90 imposed an adjustment of the relationship between the European and North-Atlantic structures. After the collapse of the Soviet Union and the end of the Cold War the ration of a defense and security alliance such as the North-Atlantic seemed outrun, since the major threat to the international security, the clash between the two blocs was no longer an issue. Instead of a rapid extension of the European Union towards the Eastern European countries in order to create what former Soviet president, Mikhai Gorbachev called the “common European house“, the military alliance represented by NATO, the West’s defensive instrument during the Cold War persisted in its existence and developed new roles, beside the traditional ones: peacekeeping, peace enforcement, crisis management. The North-Atlantic Alliance came to be regarded as the instrument for the spread of democracy, this new role performed by the Alliance explaining the will of former communist countries to adhere to the Alliance. In this race towards East, the European Union missed the start preferring a “deepening“ to an rapid extension. On the other hand NATO chose the enlargement towards former communist country, transforming itself into an expanding security community. This post Cold War developments are political phenomena which can’t be considered isolated from each other, but rather in a dialectical relationship. Also the security of Europe and of North America is related and NATO is the main instrument of military cooperation between Europe and U.S.

The evolution of the relationship between EU and NATO In order to talk about the future of the relationship between EU and NATO,

one should consider the way this relationship evolved over time. The evolution of the relationship between EU and NATO went through many phases, marked by important events which shaped it.

After the Cold War a major concern of the European Union was related to the unification of Germany and its anchoring to European structures. Deepening the EU rather than enlarging became the priority, culminating with the Treaty of Maasstricht in February 1992 which transformed the European Community from an economic entity in a union with political competences. One of the three pillars which sustain the structure of the European Union is represented by the common foreign and security policy (CFSP) with the role to implement a common foreign and security policy covering all the matters relating to the security of the Union and including the progressive framing of a common defense policy. This was a new objective for the EU, but a very important one in the “deepening“ process. The CFSP was intended to conduct in time a common defense formula which covered the defense concerns and those of the countries which didn’t want to assume the risk of a dilution of the engagements assumed in the North-Atlantic Alliance.

On the other hand in the immediate period after the communist fall, there was little talk about expanding NATO. Although the Washington Treaty from 1949 proclaimed in the Article 10 the openness for extension to any European country in

179

position to further the principles of the treaty and to contribute to the security of the North-Atlantic area, the main focus was on the European Union. The reluctance of EU to extend to former communist countries made these to direct their efforts in order to be invited in the North-Atlantic Alliance as a guarantee of their stability and security. Also the break of the wars in the Balkans determined NATO to take the decision of enlargement towards East. This new vision was materialized in the New Strategic Concept, which defined the role of the Alliance as much as a political institution as an instrument for collective defense of Eastern Europe. The New Strategic Concept proclaimed at the Summit held in Rome in 1991 underlined the “democratizing“ role of the Alliance and at the same time put a lot of emphasis on NATO’s pan-European vocation. Also the New Strategic Concept proposed a vision of the new European security architecture which should be based on a common action of NATO, OSCE, EU, WEU.

This new vision of the roles of NATO proposed by the New Strategic Concept met some opposition within the Western Europe, mainly from France, which considered that NATO should remained confined to the original zone of countries of Western Europe and the original mission of collective defense.

Another phase of the EU-NATO relationship was marked by the NATO Summit held in Brussels in January 1994 when the Partnership for Peace (PfP) was launched. This partnership constituted within the framework of the North-Atlantic Cooperation Council represented a major initiative of NATO, aiming the increase of cooperation efforts for security. The Partnership for Peace played an important role in the extension process, culminating with the admission to NATO of 3 of Visegrad countries (Poland, the Czech Republic, Hungary) in 1999. The enlargement can be seen as another step towards the fundamental objective of the Alliance that of ensuring the security and extension of stability in the Euro-Atlantic area, completing larger integration tendencies promoted by the European Union and the Organization for Cooperation and Security in Europe. In this sense, NATO doesn’t overlap these structures, because it remains mainly a defensive Alliance which has as a major goal to maintain the peace in the European-Atlantic area and to ensure the security of the members.

The enlargement is thought to improve the stability and security of all the countries in the European-Atlantic area, encouraging and supporting the democratic reforms, including the civil control over the military forces. In this process the specific models of cooperation and consultation of the future members of the Alliance and the good relationships between neighbor countries will be encouraged in order to contribute to the European-Atlantic security.

Another important decision of the Brussels NATO Summit materialized in the creation of the European Security and Defense Identity (ESDI), thought to improve the European military capacities. The principles ESDI bases on were established at Washington Summit in 1999 and concern the possibility of the EU to initiate individual actions, to take decision and approve military action in which the North-Atlantic Alliance does not take part, the strengthening of EU own defense capacities, avoiding unnecessary overlaps. The process is considered to ensure the increase of in efficiency of common consultation, of transparency and cooperation based on the existent mechanisms between NATO and WEO.

The development of the ESDI in NATO framework was considered an important element of the adjustment of the political and military structures of the

180

Alliance and also part in the EU development. These two processes were continued on the basis of the European Union Treaty of Maastricht in 1991 and Amsterdam in 1997, of the declarations of WEO, of the decisions of the Alliance from the successive meetings from Brussels in 1994, Madrid in 1997 and Washington in 1999. In this account in the Maastricht Treaty the European Community leaders agreed upon the development of a common foreign and security policy (CFSP), including the WEO as an element of the EU development. In 1994 the NATO heads of states and governments greet the enforcement of the Maastricht Treaty and the launching of the EU as a mean to consolidate the European column of the Alliance and to facilitate the capacity of the European members of the Alliance to ensure the security of all Alliance’s members. In 1996 at the meetings from Berlin and Brussels a decision was made to include the ESDI in NATO as an essential element of the internal adaptation of the Alliance. This decision was thought to allow to the European members of the Alliance to bring a efficient and coherent contribution to the Alliance missions and activities and to take action which will strengthen the Euro-Atlantic partnership.

The concept of Combined Joint Task Forces (CJTF’s) was established as a mean to ensure mobile and flexible forces, prepared to face the challenges of new Alliance mission and to facilitate the utilization of NATO tools in EU operations as it was described in the Brussels Summit communiqué:,,a mean to facilitate contingency operations, including operations with participating nations outside the Alliance.“ ESDI can be viewed as turning point in the relationship between NATO and EU, giving to the latter the possibility to act independently strengthening at the same time the Euro-Atlantic relations.

The dialogue between the Alliance and EU became more intense after the Washington Summit in 1999, the formula approved here giving to the Europeans more weight in the process of decision making in the Alliance. The decision taken at the Washington Summit concern the reaffirmation of the engagement to strengthen the Euro-Atlantic relation, the continuation of the process of strengthening the European pillar of the Alliance, the development of a connection system between the 2 organizations including planning and consultation.

After 1999, NATO knew a period of slowing down the expansion due to the hostile Russian reaction. The problems that NATO enlargement caused in the West’s relations with Russia and the new tensions that arose in NATO-Russian relationship as a result of the Kosovo war, gave rise to a renewed impulsion in European public opinion in favor of a EU enlargement.

Also another development occurred regarding the ESDI to which Europeans became to refer to as ESDP, in an attempt to making ESDI more autonomous and to make the term more congruent with the Common Foreign and Security Policy of EU. This shift in the EU vision was reflected in the declaration made by EU officials at the meeting of the European Council hells in Cologne in June 1999.

The reaction of NATO, and by this we mean the reaction of US, wasn’t to be to long expected, since at Helsinki the formulations proposed by Europeans in order to define the security vision was modified in order to make it more in conformity with that of the New Strategic Concept that had been established at the Washington Summit of April 1999.

At the Helsinki EU Summit concrete measures were taken as a follow-on to the Cologne Summit’s call for ,,a capacity for autonomous action“. The first measure regarded the creation of a multinational mobilizable force, a rapid reaction

181

force with an air and naval component. Also a decision was made to set up under the European Council three politico-military committees designated as interim bodies.

At the same time a major decision of Helsinki Summit concerned the extension of the EU, reaffirming the importance of the enlargement process, the inclusive character of the adhesion process, which at that time grouped 13 candidate countries in a single category. It wasn’t set a firm data for any new admissions, but the expectations were raised.

This new evolution in the EU path revealed the new roles assumed by the EU and NATO came to recognize the status of interlocutor of EU in defense matters, this new perception materializing in meetings of top officials of the organizations.

The future of the relationship between EU and NATO The September 11th terrorist attacks represented a turning point in the world

history since the U.S. were not confronted till then with an direct attack on it’s territory. The September 11th terrorist attack crushed the myth of untouchable fortress associated with the U.S. The events caused an important change in the international game, since the enemy could not longer be determined in a traditional manner as the nation-state, but it required a broader definition which included terrorist movements hard to be traced and eliminated. This change in the international game was reflected also in the relationship between EU and NATO. The cooperation between the two structures became a more intense one after the September 11th terrorist attacks. The two organizations adopted a clear position in the terrorist fight and contributed to the maintaining security in the Republic of Macedonia, where NATO ensured the security of EU and OSCE members which were monitoring the peace enforcement plan.

As a response to this new threats NATO continued its extension to East by inviting at the Prague Summit from 2002 former communist countries to adhere to NATO. An important subject for the two organizations remains the extension process to Eastern European countries in an attempt to achieve a compatibility of the extension processes and a mutual consolidation, by the cumulative effect of the security guarantees provided by the two organizations. In this account for the fulfillment of the Article 5 of the modified Brussels Treaty the countries must be NATO members. When WEO was still in function, US opposed to the admission of new members in WEO if those weren’t NATO members. Based on this consideration it is possible that UE extension to depend on that of the Alliance.

Talking about the relationship between NATO and UE the former Secretary-General of NATO, Lord Robertson affirmed that facing the new threats imposes an equilibrium between the ,,unconditioned access“ access of EU members to NATO equipments and the participation of the states which aren’t yet members of EU to the political-military decision making process.

The Europeans decision to create a common force for rapid action, with distinct and separated organisms, caused a lot of dissatisfaction within the US, which saw its prevalent position in the Alliance weakened. This dissatisfaction was reflected in US officials’ affirmation that there can’t be separated interests of EU within NATO. The New Strategic Concept elaborated by NATO maintains the role of US as European protector, by completing the main mission of the Alliance with peace keeping actions. According the New Strategic Concept NATO will continue to manage the general security problems within the continent in order to ensure European stability after the extension to Central and Eastern Europe.

182

The further action taken by US in order to secure itself against terrorist attacks were regarded in a different way by EU members. The recent war from Iraq caused some changes in the relationship between the EU and NATO, and especially between EU and US. The actions taken by US in order to prevent other terrorist threats, and we refer here to the war against Taliban regime in Afghanistan and the war in Iraq caused major changes within the EU. On one hand the opposition of France and Germany to the American intervention in Iraq and on the other hand the support of the military intervention in Iraq by Great Britain and Spain split the European Union in supporters and opponents of U.S. This European-American rivalry will be the characteristic which will shape the relationship between EU and NATO. This rivalry was clearly reflected in the evolution of another international organization which reunites members of NATO and EU the United Nations. The way the US tried to impose its point of view in UN revealed the gap between EU members and America and the partition of EU itself between US supporters like Great Britain and Spain and those which oppose to the American prevention doctrine like France and Germany.

Another challenge to EU-NATO relationship is represented by the latest extension of EU to 25 members EU. France sees its traditional control over the Union endangered by the new comers which are generally pro-American countries. Also the approval of the first European constitution, which is intended to increase Europe influence around the world revealed the deep division between the EU members: those that want a deepening of the European integration process and oppose to US policy and those that want less integration and a stronger alliance with the U.S.

This image of a divided Europe was named by Donald Rumsfeld the division between the “old“ Europe represented mainly by France and Germany and the “new“ Europe represented by Great Britain and new EU member countries which mainly support the US policy. This division although seems to US benefit to ensure its role as the super power is not profitable for EU, but instead adds more stress to the integration process on which EU is based. The new 10 members admitted in EU differ from a economic, cultural, military point of view, bringing new issues to the process of creating a unified Europe and need time to adjust themselves to the purposes of EU. It is obvious that the EU is a creation of extremely diverse nations and it will be hard for such diverse structure to evolve in a United States of Europe. As the German Foreign Ministry Joshka Fischer suggested in 2000 the communitarian method of Jean Monet run its course and tried to share the idea of a community of nations with that of a federal government that could speak for all of them.

But encouraging these divisions between nations such diverse is not a path to be followed by the US. The threats against America aren’t represented by a more united Europe, but from places like Afghanistan, Iraq and others fostering terrorism. In this account, NATO and especially US should encourage and support the unification process of Europe. The EU is the main partner of NATO in ensuring the international stability and security. A divided Europe is of no help against the new threats of the XXI century.

The Iraqi war fueled the European-American controversy contributing to a shift in EU-NATO relationship. France and Germany which opposed the war are against NATO leading a military operation in Iraq. In France vision, Iraq doesn’t need more troops but a working government. Also the implication of NATO in the Iraqi war is perceived as a help for the president George W. Bush in the

183

forthcoming election. An important step in strengthening the relationship between NATO and EU seems to be represented by the Istanbul Summit. In the words of Secretary-General of NATO, Jaap de Hoop Scheffer the Summit “will highlight the strategic partnership between NATO and UE“. A major step forward in the NATO-UE relationship is considered the deployment by EU of a mission in Bosnia in full cooperation with the Alliance and NATO support. Held within few days before the transfer of power in Iraq, the Summit is consider to set the new paths to be followed in EU-NATO relationship.

The Secretary-General of NATO, Jaap de Hoop Scheffer in a speech given at the Conference of the German Marshall Fund underlined the importance of the strong cooperation between Europe and North-America putting a lot of stress on a vision of new Atlanticism for the XXI-st century. He recognized that the controversy over Iraq caused a partition within EU and contributed to the idea of “irreconcilable differences“ between America and Europe, but emphasized that they “remain the world’s closest community – not only in trade or shared security interests, but also in common values.“ From his point of view the Euro-Atlantic relationship is a mutual one: “America remains Europe’s No.1 strategic partner, and Washington’s need for likeminded Allies will inevitably lead it to Europe.“ The idea of Europe as a “counterweight“ to the US is rejected. The major concern of both EU and NATO is similar: the terrorism, weapons of mass destruction threatening the security environment and in meeting these challenges the two organizations should work together. The new transatlantic security consensus recognizes the EU role as “a genuine security actor“. The new vision of the transatlantic security should take in account the European integration, including a security dimension, a cooperative relationship between EU-NATO instead of a competitive one. The future of EU-NATO relationship should be one of complementarities, based on common interests and values.

The Istanbul declaration issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Istanbul on 28th of June 2004 emphasizes once again the need of a strong relationship between EU and NATO reaffirming the, transatlantic link and of NATO as a basis for collective defense and the essential forum for security consultation between Europe and North America“. The main decisions taken at the Summit regard the expanding of the NATO-led International Security Assistance Force in Afghanistan, the deployment by EU of a new and distinct UN-mandated Chapter VII mission in Bosnia and Herzegovina, the presence of KFOR in Kosovo to further enhance security and promote the political process, the enhancement of the contribution of Operation Active Endeavor to fight against terrorism, the assistance to the Government of Iraq with the training of its security forces, measure to strengthen the contribution to the international community’s fight against terrorism. One of the most important decisions of the Istanbul Summit in the light of the EU-NATO relationship is the commitment “to take a number of steps to further strengthen the Euro-Atlantic Partnership“.

One of NATO’s main priorities, as it was presented in the Istanbul Summit Communiqué, is represented by contributing to peace and stability. In this endeavor, it is underlined the role of the cooperation with Operation Enduring Freedom, the UN Assistance Mission to Afghanistan but also with the European Union.

Another important element of a strengthened EU-NATO relationship is

184

represented by the conclusion by the Alliance of SFOR mission in Bosnia and Herzegovina and deployment by EU of a new mission in the country with the support of NATO. Also it was underlined the need of working together with UN, EU, the OSCE and other international organizations in Kosovo.

The decisions taken at the Istanbul Summit prove that the future of European Union and of NATO is closely related. In facing the challenges of the new millennium EU and NATO should work together overcoming the differences from the past. The EU-NATO relationship is a mutual one or as the Secretary-General of NATO, Jaap de Hoop Scheffer presented it in his speech ,,America remains Europe’s No.1 strategic partner, and Washington’s need for likeminded Allies will inevitably lead it to Europe.“ The future of the EU-NATO relationship can be depicted from the Istanbul Summit Communiqué: ,,The recent enlargements of NATO and the European Union are a major step towards a Europe whole and free, and a strong confirmation that our organizations share common values and strategic interests. We are pleased with the progress made in developing the NATO-EU strategic partnership on the basis of and since the conclusion of the Berlin+ arrangements. NATO and the EU continue to cooperate effectively in the Western Balkans, and are committed to assist the countries of the region in their further integration into Euro-Atlantic structures. NATO-EU relations now cover a wide range of issues of common interest relating to security, defense and crisis management, including the fight against terrorism, the development of coherent and mutually reinforcing military capabilities, and civil emergency planning. We are determined to work together to further develop the NATO-EU strategic partnership as agreed by our two organizations, in a spirit of transparency, and respecting the autonomy of our two organizations.” Bibliography: 1.Alexandrescu, A., Petrescu, M. NATO and the new international security system at the beginning of the XXIst century, Bucharest, 2003 2.Anghel, P. European institution and negotiation techniques in the integration process, Bucharest University Press, 2003 3.Cearapin, T., Hometescu, G., Toma, Ghe. From the individual security to a collective security, Bioterapia Press, Bucharest, 2003 4. www.europe.eu.int./abc/doc 5. www.presamil.ro/OM/2003/5/PAG%2026htm 6. www.paginedidifesa.it/2004/nato_0404.html 7. www.rand.org/publication/MR/MR 8. www.nato.int.docu/speech

185

NEPAL’S TRANSIT TREATIES WITH INDIA: THE FIRST HALF-CENTURY113

Martin Ira GLASSNER

Abstract There are currently 42 land-locked countries in the world, many of them among the world’s poorest States, one of which is Nepal. This paper traces Nepal’s efforts since 1950 to negotiate successively more favorable treaties governing the transit across India of its imports and exports to and from the sea. It focuses particularly on those of 1976-78 and 1989-91, in both of which I played an active role. This case study illustrates how an academic can actually help to resolve difficult problems on the ground. It also illustrates that land-lockedness is inherently a political rather than a geographic problem, yet it can only be understood and dealt with by applying geographic as well as political knowledge and skills. Key words: Nepal, land-locked States, political geography, international transit.

Introduction At about 5 o’clock of a May morning in 1989, while I was teaching American

Government to graduate students at Yellow River University in Zhengzhou, China, I was awakened by someone who informed me that I had a telephone call from the Royal Palace in Kathmandu, Nepal! Indeed I did. It was Dr. Chiran Thapa, one of the closest and longest-serving advisors of the king, with whom I had worked while serving as advisor to HMG (His Majesty’s Government) in 1976. He explained that Nepal’s trade and transit treaties with India had expired and India was “blockading” Nepal, causing great distress to the people. He asked me if I could come to Kathmandu and help the government prepare to negotiate a new transit treaty, as I had done in 1976. I could hardly say no.

It took me 11 days to get permission to leave the university, the province and the country and to return to all three, to obtain all the necessary documents and to fly to Kathmandu. When I arrived, I could see the signs of serious hardship everywhere, especially which caused by the dire shortage of POL (petroleum, oils and lubricants) products. Women were queued up, carrying tins of various sizes, to receive some strictly rationed kerosene for cooking and heating fuel. Many shops were closed, having depleted their stocks of imported goods to sell. Most industries were shut down for want of fuel, raw materials and markets, and some essential commodities had to be flown in from third countries. Vehicular traffic was drastically reduced (making the air of Kathmandu breathable for the first time in years), and tourists who would normally come overland from India were not there. Clearly, this was a real emergency.

In 1976 I had spent 3-1/2 months in Kathmandu trying to help the Nepalese cope with a similar – but not nearly so critical – situation. I arrived there on 19 May during the

113 A preliminary version of this paper was read at the seminar. La question de l’enclave. Le cas de l’Asie centrale et de l’Asie du Sud, sponsored by CERI in Paris, 7 October 2002 University Professor of Geography Emeritus, Southern Connecticut State University, New Haven. Home: 742 Paradise Ave., Hamden, Conn. 06514, USA. The author wishes to express his gratitude to Mr. Keshab P. Kaphley of Kathmandu, Transit and Trade Expert with UNCTAD and the World Bank, for his valuable contributions to this article of recent materials and comments on an earlier draft.

186

wheat harvest, remained through the rice planting and the summer monsoon, and returned to my university in Connecticut during the rice harvest. I found upon my arrival that a large governmental interagency committee had been laboring for some time to prepare to negotiate revisions to the 1971 trade and transit treaty with India, which was due to expire on 14 August 1976. This was the third treaty between the two countries to deal with these matters, and the most detailed. Considering the political situations in both Nepal and India, revising or replacing the 1971 treaty would inevitably be very difficult.

Early Trade and Transit Treaties, 1950-1976 Nepal, formed in 1769, was almost completely isolated from the world during the

century-long rule of the hereditary prime ministers of the Rana family, under British guidance. After India became independent in 1947, it took over Britain’s role as “protector” of the three Himalayan Kingdoms of Nepal, Bhutan and Sikkim. Since then, the dominant constant in Nepal’s foreign policy has been to maintain its independence from India. The two countries have much in common, of course, but it is their differences that frequently intrude into their relationship and make negotiations over transit, for example, more difficult than an outsider might imagine. Thus, “big brother-little brother” and “love-hate” are terms commonly used to describe their relationship.

The despotic and reactionary rule of the Ranas was overthrown in November 1950 in a coup by King Tribhuvan, hitherto, like his predecessors, simply an irrelevant figurehead. He had considerable help from India, concerned about the recent Chinese Communist invasion of Tibet. The Nepali Congress party, recently organized in India, took power in a series of coalition governments that inherited two treaties with India that had been signed in July 1950, near the end of Rana rule.

The Treaty of Peace and Friendship became the formal framework for Indo-Nepal relations and, somewhat modified over the years, remains so today, despite considerable sentiment in Nepal for its revision or replacement. The Treaty of Trade and Transit focused on bilateral trade, always minimal but beginning to expand, and paid scant attention to transit since only about 1% of Nepal’s trade was with

187

third countries (countries other than India and Nepal). Article I of the treaty read: “The Government of India recognizes in favor of the Government of Nepal full and unrestricted right of commercial transit of all goods and manufactures through the territory and ports of India as provided in Articles 2, 3 and 4 below.”

At first glance, this seemed to be a very generous provision, and indeed it was, insofar as it recognized that Nepal had a full and unrestricted right of transit through India, but this right was limited to commercial transit, did not cover persons or baggage, and was further restricted by the phrasing of Articles 2 and 4.

Though many important aspects of any transit arrangement were entirely omitted from the treaty, it might have been adequate for a while if interpreted and administered liberally by India, but for Article 5. This article required Nepal to levy both import and export duties on goods traded with third countries at rates not lower than those of India for the same goods. In addition, Nepalese exports to India were required to bear export duties high enough to prevent their being sold in India at prices lower than those of comparable domestic goods which bore high taxes. Thus, Nepal was prohibited from competing effectively with Indian products, either within India or Nepal, or in foreign markets. The growth of Nepalese industry was stifled even as the overthrow of the Rana family opened the country for the first time to economic development and foreign trade. Nepal was thus unable to take full advantage of even the limited transit rights granted by the 1950 treaty.

The next decade saw many changes in Nepal, India and the legal status of land-locked States in the world. By 1960, it was clear to both countries that the 1950 trade and transit treaty was inadequate and a new, more elaborate, treaty was negotiated and signed in September 1960. The treaty was supplemented by a protocol and memorandum, signed simultaneously with the treaty, which detailed the facilities and procedures to be used in moving Nepalese goods in transit to and from the sea through India.

The 1960 Treaty of Trade and Transit, although to some extent freeing Nepal’s foreign trade from its linkage to India’s international trade policies, was nevertheless based on India’s policy at the time of working toward a common market of the two countries. Transit was not mentioned at all in the preamble, and only four of the fourteen articles dealt with transit between Nepal and third countries through India. These provided for limited freedom of transit through each other’s territory, a definition of “traffic in transit” limiting it to goods (including baggage), exemption of traffic in transit from customs duties, and a commitment that “traffic in transit shall not be subjected to unnecessary delays or restrictions” if the procedures prescribed in the protocol were complied with.

One important improvement of the 1960 treaty over the 1950 treaty was that it provided for a special shed in the port of Calcutta for the temporary storage of Nepalese goods in transit. Another was that it permitted the opening of Nepalese Customs Liaison Offices in Calcutta, the only Indian seaport open to Nepalese traffic, and in Barauni, the major trans-shipment point between the Indian broad-gauge and meter-gauge railways. Nepal quickly established such liaison offices and the one in Kolkata (formerly Calcutta) is still operated by National Trading Ltd. through the Royal Nepal Consulate General. India, however, has not opened similar offices in Nepal.

These advances were, however, wiped out by the requirement that the importers and exporters post “a bond with suitable guarantee” to the Indian Customs that the goods will not be diverted enroute. Although this provision was reciprocal, it applied in practice only to businessmen in Nepal as a device to prevent Nepalese third party imports and exports from finding their way into the

188

Indian market, where many of these products were extremely costly or prohibited altogether. Requiring the buyer or seller to guarantee delivery of goods over which he had no control while in transit, mostly via Indian Railways, was strange enough, but setting the bond as high as 600% of the value of the goods simply made it impossible for many importers to operate. It took three years of intensive negotiations for Nepal to win abolition of this bond system.

The memorandum accompanying the 1960 treaty detailed elaborate procedures for handling imports and exports in transit. The principal weaknesses in these procedures, aside from the bonding system, were: inspection and sealing of individual packages in a shipment by Indian customs; Indian use of Nepalese import and export licenses as devices to prevent smuggling; and the application of the same elaborate procedures to goods moving in transit by air as by land.

During the next several years, a number of modifications were made in the procedures and facilities to ease some of the difficulties in moving Nepal’s transit traffic. Nepal’s transit through India, however, continued to be restricted in various ways in order to aid in the enforcement of India’s restrictive import policy. Ambivalent Indian attitudes toward Nepal, moreover, were also made evident as India graciously or grudgingly, on various occasions, made concessions to Nepal on small but important matters.

The 1960 treaty was renewed in 1965 for another five years. Negotiations for a new treaty began in 1970 and dragged on well past the expiration date of the 1960 treaty, 31 October 1970. They finally culminated in a new treaty signed on 13 August 1971, to come into force on the 15th. In the eleven years that had passed between the two treaties, conditions had changed even more radically than in the previous decade.

Nepal’s Export Exchange Entitlement Scheme (EEE), introduced in 1961 to stimulate exports of Nepalese goods which could not compete in price in world markets, was successful in increasing and diversifying exports but had the more important effect of sharply increasing imports, particularly of luxury goods, some of which found their way into India. This made free and unrestricted transit more necessary for Nepal and more of a threat to India. New technologies, acceleration of Nepal’s economic development, changing India-Nepal-China relationships, and Nepal’s continuing economic dependence on India were some of the other factors that contributed to the protracted negotiations. Among the contentious issues were India’s refusal to permit Nepal’s transit trade to be carried by truck; transit through Radikhapur/Birol for Nepal’s trade with and through East Pakistan (later Bangladesh), and Indian insistence on a single trade and transit treaty.

Relations deteriorated badly, as did the Nepalese economy. The Indian Congress party won a landslide victory in the 1971 elections, bringing Indira Gandhi to power. She was a tough bargainer and Nepal was forced to concede on several issues. Nepal won only an Indian agreement to provide more than one transit facility for Nepal, under very restrictive conditions; most-favored-nation treatment for Nepalese merchant ships in Indian ports; more facilities in Calcutta port; authority to own and/or operate trucks and barges in the port area and – probably most important – a limited right to move transit goods by truck, thus reducing dependence on the congested Indian Railways. In sum, the 1971 treaty was quite different from its predecessors.

Background to a Key Treaty King Tribhuvan died in April 1955 and was succeeded by Crown Prince Mahendra.

Mahendra was a much more forceful person and became actively involved in running the country. After a series of ineffectual, squabbling governments, Mahendra

189

on 15 December 1960 dismissed the popularly-elected government, jailed many of its leaders, banned all political parties and their activities, and took control of the government. He pursued a policy of diversification in trade, aid, political relationships, defense sources – and transit. He devised a detailed plan for seeking unrestricted transit through India. He was unsuccessful, of course, but, as we have seen, he did manage to win some concessions from India in the 1971 treaty.

Mahendra died in January 1972 and was succeeded by Birendra, a new, less authoritarian and more cosmopolitan type of monarch for a new era in Nepal. In July India agreed to Nepal’s request for additional trade and transit facilities, including additional warehouse space in Calcutta, two new transit routes and more railway wagons, especially for coal and cement traffic. This led to improved relations between the two neighbors. Then, on 4 September 1974 India absorbed Sikkim and these relations deteriorated seriously. Pakistan and the new State of Bangladesh also, for other reasons, soured on India. Prime Minister Indira Gandhi reacted, chiefly to domestic problems, by getting tough not only with her own people by declaring an “Emergency,” but separately with the neighbors most important to her.

It was at this point, in June 1976, with the trade and transit treaty between India and Nepal due to expire on 14 August, that UNDP (the United Nations Development Programme) acceded to Nepal’s request that I be sent to Nepal under its technical assistance program, with UNCTAD (the United Nations Conference on Trade and Development) as the executing agency, to which I was responsible. My job was to help the Nepalese prepare, in treaty language, their proposals for transit principles, facilities and procedures, but only as a technician. As an international civil servant, I carefully avoided getting involved in policy or political matters. I worked directly for the Secretary of Industry and Commerce, who was responsible for both trade and transit. Early on, several Nepalese officials asked me rather light-heartedly how they could escape their fate of being effectively “India-locked” as well as land-locked. I replied that the solution was really very simple: Just annex West Bengal! They understood quite clearly what I meant – that they would just have to live with their politico geographical situation – and we got to work on more modest but effective proposals.

Specific Problems in Nepal’s Transit Nepal’s transit problems are due in part to certain geographic features in addition

to those mentioned earlier. The kingdom suffers from its rugged terrain and numerous rivers, difficult to bridge. Internal transportation and communications are inadequate. By definition in this “least developed country,” both production and consumption are low, meaning, among other things, that large-scale, efficient transport cannot be profitable and is, therefore, unattractive to investors. Transport efficiency is also hampered by the fact that the country’s major exports originate in the southeast, but most of the imports are bound for the central region, principally the Kathmandu Valley. Thus trucks and railway wagons must often travel empty in one direction or the other.

As far as facilities are concerned, Nepal has suffered from confinement to the use of Calcutta port and to inadequate facilities within that port. Congestion and inefficiency in the port and in the rail system between Calcutta and Nepal (and elsewhere in India) were relieved somewhat during Indira’s Emergency, but trans-shipment necessitated by changes of railroad gauges and rail-road interfaces within India continued to result in delay, pilferage, spoilage, damage, and loss of goods bound to or from Nepal. Other facilities that are or have been inadequate include warehousing and handling facilities at the border and – before the

190

Emergency – chronic shortages of railway wagons. Cumbersome customs and other procedures caused frustrating delays and

increased costs for Nepalese transit traffic, in part because the procedures were designed primarily for Indian trade, not for traffic in transit. Excessive inspections and documentation, ostensibly to control smuggling, did little to achieve that objective but much to hamper Nepalese trade. Domestic Indian laws relating to licensing of trucks, employment of labor, taxation and insurance, all tended to discriminate against Nepalese traffic. The same applied to a wide variety of charges, including charges for equipment not used, and various penalty rates applied to goods delayed in transit through no fault of the importer of Nepalese goods.

In addition to principles, facilities, and procedures, the provisions for implementation of the 1971 treaty were inadequate. Many matters which could have been handled amicably and expeditiously by low-level officials on the scene had to be referred to higher authorities. Although some minor improvements in both facilities and procedures had been made through the Joint Review Committee, on the whole the JRC was ineffective. Finally, there were no formal provisions for interpretation of the treaty and its associated documents or for the settlement of disputes which might (and did) arise from the interpretation or implementation of these documents.

Not all of Nepal’s transit problems could be blamed on its geography, the treaty, or India; some stemmed from its own policies and procedures. For example, the responsibility for transit was scattered among a number of government agencies in Nepal and the Consulate General of Nepal in Calcutta, which was poorly equipped to handle such work. Throughout the agencies managing Nepal’s transit trade, there were shortages of trained personnel, statistics, equipment and supplies, necessary licenses and permits, research and planning, and coordination, both horizontal and vertical.

Many of these problems are endemic in poor countries and can be expected to be relieved somewhat as more educated and trained people enter the bureaucracy and as more funds can be diverted from more urgent development projects. Others require more difficult political decisions or the overcoming of traditional practices and relationships. These problems may take longer to solve than those stemming from geographic, financial, and technical obstacles to efficient and low-cost transit. In this respect, at least, Nepal is typical of most developing land-locked States.

Although many of these problems have been alleviated during the past half century, few have disappeared entirely and others remain as irritants if not as impediments to the expeditious movement of Nepal’s traffic in transit.

A New Treaty, 1976-1978 In order to help Nepal deal with these problems, UNCTAD began rendering

technical assistance systematically. Experts had produced useful and even important studies earlier, such as one on the potential for the use of rivers for transport in 1967 and a Transit Cost Analysis in 1971, but the real push began in 1976 and has continued, under various projects, until today. These include projects NEP/68/001, RAS/72/077, RAS/81/114, NEP/82/002, NEP/85/029 and NEP/97/A53. They have provided valuable, factual analyses of various aspects of transit and have very likely contributed to the growing success of Nepal’s transit negotiations.

These studies did not begin circulating in Nepal until after I left, but we did have some other reference materials that helped us formulate proposals, chiefly the texts of various United Nations and other intergovernmental instruments dealing with the legal aspects of transit. Some of these were in the ministry, some I brought with me and some I had sent from Geneva. Furthermore, as a pragmatic

191

geographer rather than a political theorist, I had to see the transit facilities for myself. Therefore, in vehicles provided by UNDP and HMG, I took field trips alone or with Nepalese colleagues to Kodari on the Chinese border, to Raxaul and Barauni on the Indian border, to New Jalpaiguri on the Bangladesh border with India, and to Calcutta and thence to Paradeep, a new seaport south of Calcutta. These visits gave me a more realistic idea of what was feasible and what was not.

The first point I made to the Trade and Transit Committee was that these were really two related but separate and very different matters. Bilateral trade involves only the two immediate neighbors and its conditions tend to change fairly frequently. Therefore, it is best governed by short-term treaties, typically of five years’ duration. Transit, on the other hand, involves, by definition, at least three countries and its conditions tend to be constant. Therefore, it is best arranged through open-ended treaties or, at the very least, through treaties of longer duration than trade treaties. Separation of the issues also reduces the likelihood that transit could be held hostage by the transit State for concessions on trade or other issues.

For the next month I worked with either the whole committee or a small Transit Working Group nearly every day. (Most of these men were scheduled to do the actual negotiating.) In addition, at the request of the Secretary, I prepared a number of background papers, analyses of UN reports on Nepal, suggested positions on various issues, and other papers. Partly on the basis of my recommendation, HMG decided to hold out for two separate treaties, despite the persistent Indian position of “NO DELINKING.”

We labored on, debating the merits of various proposals for the improvement of the 1971 Trade and Transit Treaty and its attached protocol, dealing chiefly with physical routes and facilities; and memorandum, covering mostly procedures and administrative matters. The views and priorities of each agency represented (foreign affairs, law and justice, customs, commerce, Nepal Transit and Warehousing Company, transport, and so on) had to be considered, as well as attitudes ranging from strongly pro-India to vigorously anti-India. This was hard and slow work, with the treaty expiration date of 14 August approaching relentlessly. As the date got very close, I was asked whether, in the event that we were not ready by then, Nepal should ask for an extension of the treaty or a separate, interim agreement, or should simply let the treaty lapse. My position was that an indefinite extension of the treaty would best serve Nepal’s needs.

By this time King Birendra had staked his prestige on two key issues: his proposal that Nepal be declared by the international community to be a Zone of Peace and the attainment by Nepal of freedom of transit across India: Therefore, HMG decided to ask for an open-ended extension of the treaty, which was granted by India. Nevertheless, the date for opening negotiations in mid-August was looming and we were not yet ready to lay on the table a draft transit treaty backed by well-thought-out negotiating strategies and tactics. I decided that after nearly three months of very close and cordial relations with my colleagues, I was in a strong enough position to use tough, decidedly untraditional tactics.

I selected the three men that I considered key to the success of our enterprise and invited them to my hotel room to work without distraction. As soon as they were all inside, I locked the door, put the key in my pocket, and told them that no one was leaving until we had completed a draft treaty, protocol and memorandum. I will not recount the complaints, the pleading, the anguish that followed, but some 22 hours later we had important and reasonable requests worked out in proper treaty language,

192

as well as strategy and tactics. A few days later, negotiations began in New Delhi. I remained in Kathmandu. Several times the Nepalese delegation called me

from New Delhi and we discussed the negotiations. When the delegation returned we began to prepare for the second round, to be held in Kathmandu. No agreement was reached during this round either. After it ended on 27 August, and after two extensions of my assignment by UNCTAD, I had to get back to my university. After my return home, Ambassador Shailendra K. Upadhyay, head of the delegation of Nepal to UNCLOS III (The Third United Nations Conference on the Law of the Sea), which I had been attending as an observer since the first working session in Caracas in 1974, appointed me advisor to the delegation, a position I retained through the formal signing ceremony for the United Nations Convention on the Law of the Sea (LOSC) in Montego Bay, Jamaica in December 1982. Ambassador Upadhyay was serving as Foreign Minister when we met again in Kathmandu in 1989.

After the failure of the second round of negotiations, Nepal opened a diplomatic offensive to gain international support. It was led by the King himself. The generous 1976 transit agreement between Nepal and Bangladesh was well publicized; Ambassador Upadhyay was a leader of the Group of Land-locked and Geographically Disadvantaged States at UNCLOS III; King Birendra visited China and the Soviet Union to win support for his two proposals; and so on. India, of course, was irritated by this internationalization of a problem it considered to be entirely bilateral. Nepal and India restricted movements of one another’s nationals in border areas and relations continued deteriorating.

The breakthrough came in 1977 when Indira Gandhi and her Congress Party were voted out of office to be replaced by a coalition led by the Janata Party. The new government was determined to improve relations with all of its neighbors. Foreign Minister Atal Bihari Vajpayee (currently Prime Minister) visited Kathmandu in July 1977. He discussed proposed major hydroelectric power projects on three rivers in Nepal (Water and water power are Nepal’s major assets in negotiating with India.), agreed on continuation of the 1971 treaty and began laying the groundwork for new negotiations. On 11 December 1977 Prime Minister Morarji Desai, visiting Kathmandu, agreed at last to separate treaties for trade and transit. In return, Nepal agreed to sign a new Agreement on Cooperation to Control Unauthorized Trade (deflection of Nepalese goods into India). The three documents were signed in New Delhi on 17 March 1978 and became effective on 25 March 1978.

Nepal got most of what it wanted in the 1978 treaty, especially a separate transit treaty to begin with. Other improvements were additional transit routes, including one to Bangladesh; open space in the newly-opened port of Haldia 120 km southwest of Kolkata; extension of the rent-free time in port from the customary three to seven days; a new system of duty insurance to replace the old bond system and an Intergovernmental Committee within which the two parties could discuss transit, trade and other problems.

There were still difficulties, of course. The security interests of the transit State still took precedence over the transit needs of the land-locked State; procedures at the ports and the border were still cumbersome; licensing, insurance and other documentation were still confining; there were still restrictive rules on re-export of goods from Nepal to third countries; and Haldia, though considerably more efficient than Kolkata (Calcutta), is under the control of the traditionally inefficient Calcutta Port Trust. Nevertheless, the 1978 transit treaty met most of the current needs of the parties and provided for mechanisms for future improvements,

193

such as use of the River Ganges for transit traffic. The 1978 transit treaty, as I had urged in 1976, had a longer validity period – seven

years – than the five-year trade treaty. When it expired on 24 March 1985 it was extended for six months and then extended several more times, ultimately to 23 March 1989.

The Crisis of 1989 There were, apparently, no serious problems with the interpretation or

application of the 1978 instruments and both transit and bilateral trade were functioning normally. Somehow, however, the extensions of the trade treaty and anti-smuggling agreement were manipulated so that India was able to pronounce them expired on the same day as the transit treaty. To compound an already serious situation, other long-standing agreements under which Nepal imported POL products and coal from India were also allowed to expire in March of 1989, putting even greater pressure on Nepal. In the absence of formal agreements, India closed all but two of the 21 authorized bilateral trade border crossing points and 15 transit points. These actions prompted Nepal to protest this “economic blockade.”

Why did this imbroglio occur? Let’s recall first the factors underlying the proverbial “love-hate” relationship between India and Nepal. The dominant one, of course, is the huge asymmetry between them. This has led Nepal to “play the China card” from time to time to try to get a little leverage in its dealings with India. Second is the strategic location of Nepal, guarding important passes through the Himalayas, controlling a number of large tributaries of the River Ganges, adjacent to politically sensitive Tibet. Another has been a fundamental clash between Nepal’s liberal economic and trade policies and India’s formerly more rigid, controlling, autarkic policies, generating India’s deep concern over “deflection” (unauthorized trade, diversion and smuggling). Then there has been the consistent Indian policy of linking security and defense issues with trade and transit, generating equally consistent Nepalese resistance to such linkage.

A more recent development has been India’s continuing efforts to become the regional super power (Some would say the hegemonic.), dominating particularly Pakistan, Bhutan, Sri Lanka, Bangladesh and, of course, Nepal. Also, King Birendra’s Zone of Peace proposal, announced on 25 February 1975 (the day of his coronation), which had alarmed India. Finally, deep in the psyches of the two countries are fears seldom expressed on paper or publicly: Nepal’s fear of being swallowed up by India, as Sikkim was in 1974-75, and India’s fear of Chinese hordes filtering through the Himalayas and sweeping across the plains of India. This fear had been especially pervasive since India’s humiliating defeat by China in their high-mountain war in 1962 and China’s explosion of an atomic bomb in 1964.

Each side, in the months leading up to the impasse, had specific complaints about the other. India, for example, objected to Nepal’s imposition of customs surcharges on imports of consumer goods from India; to Chinese technicians and workers involved in aid projects near the Nepal-India border; to Nepal’s growing cross-border trade with China; to the opening of travel (not just trade) between Tibet and Nepal; to Nepal’s undemocratic “party less panchayat” government; and most importantly, Nepal’s issuance of work permits for Indians living in three of Nepal’s 75 districts as a means of controlling their movements, and Nepal’s purchase in June 1988 of 500 truckloads of arms and ammunition from China, including some anti-aircraft guns and surface-to-air missiles. All of this (and more) threatened what India considered to be the “special relationship” enshrined in the 1950 Treaty of Peace and Friendship.

Nepal, on the other hand, was concerned about such things as the massive

194

migration of Indians into the Nepalese Terai (the Ganges plain); India’s support of the Soviet invasion and occupation of Afghanistan, which Nepal opposed; the Indian arrest of two Chinese technicians in June 1987; the Indian violation of Nepal’s air space on 31 May 1988 and her subsequent armed incursion into the eastern Terai, during which some Nepalese were killed; and most important, growing Indian support for the pro-democracy movement in Nepal and Indian cancellation of the scheduled signing in October 1988 of the negotiated and initialed draft trade treaty and anti-smuggling agreement.

Regardless of the merits or weaknesses of any of these complaints, the 1978 Treaty of Transit and Nepal’s transit in general were, as I had feared, being held hostage to completely unrelated issues, illustrating once more the need for most developing land-locked States to have separate transit agreements isolated as much as possible from other matters.

Besides these specific issues, some of which I learned about only later, I encountered, after that early-morning telephone call in May 1989, a very different situation than the one prevailing during my first visit to Nepal in 1976. For one thing, I was able to help form a new Committee on the Nepal-India Transit Treaty, recommending people I knew about or were recommended to me by trusted Nepalese friends and colleagues. In addition, the Ministry of Commerce was much better prepared for such work. They now had elaborate maps, flow charts, statistics and other reference materials as well as another 13 years of experience in negotiating and implementing transit treaties. Some modern technology had also been procured. In 1976, for example, there was not a single photocopy machine in the entire kingdom; in 1989 they were ubiquitous. My own status was also different. In 1976 I was paid by UNCTAD; in 1989 I was entirely on my own and refused to accept any salary from a country in such dire straits. I had, however, the unqualified support of the Royal Palace, again through Chiran Thapa.

The committee first met on 22 May 1989 and in successive meetings worked methodically on Nepal’s proposals for basic transit principles, facilities and procedures and incorporated them into a draft treaty, protocol and memorandum. Perhaps the major reason that the work went so smoothly was that our drafts really just modified and updated the 1978 documents. Another was the absence of the extremist positions and personality clashes that characterized the 1976 committee.

We were able to accomplish in the three weeks allotted to me by my university in China as much as we had needed three months to produce in 1976. I was able to return to Zhengzhou feeling hopeful that a reasonable settlement of the impasse could be reached soon. When I arrived there I learned of the hideous massacre of pro-democracy demonstrators that had taken place in Tienanmen Square while I was on the train from Beijing.

Meanwhile, Foreign Minister Upadhyay had been very busy trying to prevent a crisis, without success. On 28 February 1989 India informed Nepal that the 1978 Treaty of Trade and the Agreement of Co-operation to Control Unauthorized Trade, which had been extended until the signing of a new treaty and agreement, would be deemed by India to expire on 23 March 1989 when the transit treaty was due to expire. According to the diplomatic note, “This would enable the two Governments to negotiate afresh a new single unified Treaty on Trade and Transit and a new Agreement… In case this new Treaty is not concluded by 23 March 1989, the Government of India would be prepared to conduct bilateral trade with Nepal on MFN [most favored nation] basis until the new treaty comes into force.” (Upadhyay, pp. 88-89)

195

This came as a shock to the Nepalese, who had been anticipating formal signature of the already negotiated and initialed draft trade treaty and agreement. Upadhyay replied on 12 March, reiterating Nepal’s position that there should be a short-term trade treaty and a longer-term transit treaty. There was no reply. India refused to begin negotiations. Both countries began to appeal to public opinion. A split opened in Nepal, with the majority of members of the Rastriya Panchayat (national parliament) condemning their own government for rampant corruption and for administrative inefficiency and mismanagement.

There were more exchanges of notes and official visits before and after expiration of the treaties, but no progress. Nepal stated flatly on 26 June that “she would, if pushed to the extreme to accept one and only one treaty, accept that treaty to be of transit only.” (Upadhyay, p. 101) Finally, King Birendra and Indian Prime Minister Rajiv Gandhi met and agreed to continue quietly developing an agreement with the aid of their private emissaries only. There were a number of delays, however, and Gandhi’s party lost the elections of December 1989.

The new coalition government in India, called the National Front, wanted to improve relations with its neighbors, but the security issue (read the Chinese menace) came first. Furthermore, there was much opposition within the National Front to Nepal’s “party less panchayat” system and even to the monarchy itself. Upadhyay visited New Delhi from 3 to 5 January 1990 and was encouraged by the meetings. But at home the democracy movement was gathering force and included all political factions, led by the Nepali Congress. The travail of the people grew steadily worse, as did their disillusionment. An Indian delegation headed by the new foreign minister came to Kathmandu but could not negotiate in the midst of the turmoil. Finally, on 19 April 1990 the government collapsed and the king was forced to promulgate a new constitution re-establishing multiparty democracy and restricting his own powers.

The New Transit Situation In June the new prime minister went to New Delhi and made many concessions

to India on trade and transit in exchange for a return to the status quo of 1 April 1987, pending negotiation of new documents. This arrangement remained effective until 6 December 1991 when a new 7-year Treaty of Transit, 5-year Treaty of Trade and 5-year deflection agreement were signed. Once again, as in 1978, it took new governments to overcome entrenched hostility and reach reasonable accommodations.

The 1991 Treaty of Transit effectively continued, with minor alterations, the 1978 treaty. It still did not conform to all of the standards for transit established by major international instruments, notably the 1982 United Nations Convention on the Law of the Sea (LOSC), but considering all of the disparities between the two parties and the other geographical, political and psychological factors discussed earlier, it is remarkable how much progress has been made - and continues to be made. More on this point later.

Since 1991 India has gradually liberalized its economic and trading systems, reducing the incidence of smuggling and hence India’s sensitivity about it. China’s emphases on rapid economic development and cessation of foreign adventurism have eased India’s concerns about that huge neighbor, though relations with Pakistan are still short of normal. Nepal’s then-booming tourism industry and more diversified foreign relations have reduced its dependence on trade with India. As a result, even while the 1991 treaty was in force, the parties were able and willing to improve it.

In an exchange of letters in February 1993, for example, Nepalese private commercial vehicles were finally given permission to ply the roads in the Kolkata-Nepal corridor carrying transit cargoes. Nepal achieved another of its long-standing

196

goals when in December 1996 it was given permission to use one-time-locks on cargo containers so Indian Customs need only examine the lock without having to verify the contents. And as of 1 September 1997 India has permitted Nepal to use the Kakarvita (Nepal)-Phulbari (India)-Banglabandh (Bangladesh) route for trade with and through Bangladesh. This road route is only 55 kilometers long, but it runs through the Naxalbari Corridor, the extremely sensitive narrow neck of India linking Assam and the northeast with the rest of the country. During a review of this operation in March 1998, several relaxations of the operating modalities requested by Nepal were accepted, including its utilization seven days a week.

The 1991 Treaty of Transit came up for renewal in December 1998 and after only a one-month extension, the renewed treaty was signed in Kathmandu on 5 January 1999 and entered into force on the following day. It incorporated all of the changes discussed above, provided that duty insurance would apply only to “sensitive” goods and simplified some of the documentation procedures. Perhaps most remarkably, it provides that the treaty itself “shall remain in force up to the 5th January 2006 and shall, thereafter, be automatically extended for a further period of seven (7) years at a time….” The provisions for facilities and procedures in the protocol and memorandum, however, are still reviewable every seven years.

In addition to the formal transit treaty regime, there have been important infrastructure developments, both proposed and completed, some of them with technical assistance from UNCTAD and the World Bank. In April 1995, for example, India agreed in principle that Nepal’s transit traffic could use – for the first time – Indian ports on the Arabian Sea, specifically Bombay (now Mumbai) and Kandla to the northwest, and facilities at the Indian border post of Raxaul would be provided to handle this traffic. These facilities could be valuable for Nepal’s exports to Europe and the USA (currently routed through Kolkata and Singapore) but there are so many uncertainties about this proposal that as of January 2002 there was still no bilateral agreement on operational modalities.

In June 1997 the two countries signed an agreement to implement the long-discussed Rail Link Project, a 5.2 km rail line from Raxaul, India to a new dry port near Birgunj, Nepal. This line, included in India’s long-range plan to convert all meter-gauge lines in the border area to broad gauge, eliminating trans-shipment, was completed in March 2001.

Three ICD’s have been built so far in Nepal. ICD stands for inland clearance depot (formerly known as inland container depot and currently as dry port), a transit facility now widespread around the world. Within an ICD imports brought directly from a seaport across an international border can be stored, cleared by customs authorities and re-exported or sent onward into the interior of a country, typically a land-locked State. The advantages of such a facility are obvious, especially where a seaport is inefficient, expensive or unsafe. Transit time is greatly reduced and local employment expanded, for example. In Nepal, construction of road-based ICDs in Biratnagar and Bhairahawa was completed early in 2000 and are currently in operation. A rail-based ICD in Birgunj was completed early in December 2000, but is not yet functioning for lack of appropriate operating agreements.

UNCTAD is also facilitating the introduction of state-of-the-art computerized systems for managing Nepal’s trade and transit transport. The most important of these are ACIS, the Advance Cargo Information System, and ASYCUDA, Automated System for Customs Data. When fully operational, these systems should greatly increase the efficiency of rail transport of containerized freight.

197

Reflections In this paper I have focused on the negotiation of transit arrangements because,

after 40 years of investigating and writing on and consulting about transit and other aspects of land-lockedness, I felt it was time to explain some of what goes on behind the scenes. The Nepal-India relationship is probably unique, but elements of it can be found elsewhere in Asia and in Africa and South America as well.

Looking back over a half century of improvements in Nepal’s access to the sea, I marvel at how extensive they have been but I’m still dismayed at how hard-won they have been. Even understanding the very real difficulties of developing an effective transit regime through India for Nepal, I still can’t help feeling that the process need not have been so difficult. Even the exceedingly painful negotiations in 1976-78 and 1989-91 could have been avoided had the parties been somewhat more trusting and forthcoming at the beginning of the process. The validity of this observation is illustrated by the rapid progress made on outstanding issues after changes of government in both countries.

This case study illustrates vividly what I have been arguing for decades: Land-lockedness is not a geographic problem but a political one. Some land-locked countries have no transit difficulties at all and the lack of a seacoast is no hindrance to their economic development, while the interior districts of many coastal countries suffer from isolation, poor transport, difficult terrain, vast stretches of nearly empty and unproductive land and other conditions generally ascribed to land-locked countries.

The single, inescapable, defining characteristic of a land-locked State is that at least one international boundary lies between it and the sea, and boundaries are political, not geographic, constructs. Therefore, all attempts to mitigate the obvious handicaps of land-lockedness must involve negotiations with at least one transit State. Throughout UNCLOS III, however, from 1973 to 1982, India argued consistently that transit is strictly a bilateral matter and has to date recognized no international interest in the matter. Nevertheless, it has ratified the 1982 LOSC, thus binding itself to conform to all of it, including Part X, Right of Access of Land-locked States to and from the Sea and Freedom of Transit. Without ever acknowledging publicly the relevance of these nine treaty articles, India has gradually brought its practice essentially into conformity with them, in accordance with Article 125, paragraph 2: “The terms and modalities for exercising freedom of transit shall be agreed between the land-locked States and transit States concerned through bilateral, subregional or regional agreements.”

The only way to avoid such negotiations over transit is to integrate the interior and the coastal State, to eliminate the international boundary. Short of this, economic integration, including integration of transport, is the next–best solution. When such integration occurs, land-lockedness becomes irrelevant, even though the physical geography has not changed, as in the case of India’s annexation of Sikkim in 1974. Transit then becomes simply transport, even though a journey may take a shipment across many administrative districts enroute to or from the sea. This was the concept underlying my facetious suggestion in 1976 that Nepal annex West Bengal.

Nepal and India, however, despite progress being made through SAARC (the South Asian Association for Regional Cooperation), are very far from such a dramatic development. But a half century ago so were France and Germany.

Addendum During a private visit to Kathmandu with my wife in July/August 1989, the

Secretary of Commerce, Damodar Gautam, asked me to meet with the Committee

198

on the Nepal-Indian Transit Treaty one more time in order to review the status of negotiations and consider strategies for future talks. It was a productive meeting. (The Secretary and I had an informal meeting a decade later, in September 2000, while he was serving as his country’s ambassador in Washington.)

In addition, Dr. Thapa asked me to send him an off-the-record letter outlining my thoughts on the contretemps with India and possible actions Nepal could take besides negotiations to relieve the country’s distress and improve its bargaining position. Since the letter represents one political geographer’s approach to a very real and very complex problem that blends both geography and politics, I recently sought and received Dr. Thapa’s permission to include it verbatim in this paper. The impromptu letter, handwritten in my hotel room on the night of 1 August 1989, appears below.

Some Thoughts On The Current India-Nepal Imbroglio With no reference materials at my disposal and little time for rumination on

the matter, I can only offer some tentative observations and suggestions how HMG can cope with the latest escalation of the India-Nepal deadlock over transit and on longer-range measures that could be taken to ameliorate transit problems (and related problems) in future, in addition to the measures already taken or contemplated, most of which seem not only sensible but long overdue. It seems to me that the situation should be approached and acted upon on five levels simultaneously, beginning immediately. Following is a rough sketch of each of these actions:

1. Immediate Supply of POL products. At the moment it seems that the most sensible way to cope with the closure of the POL dock in Calcutta port last week is to initiate an emergency supply route from Dhaka to Kathmandu by aerial tanker. This is costly, but much cheaper, safer and more efficient than shipping POL products in 55-gallon drums in passenger or cargo aircraft. Aerial tankers are available for instant charter and operations could probably be under way within a week or so. This measure would, I think, have three intangible but vital effects in addition to providing the needed supplies. First, it would reassure the people of Nepal that HMG is doing everything possible to ease the hardships being imposed on them from outside. Second, it would demonstrate to India that Nepal is both determined to resist Indian pressure tactics and creative in doing so, thus raising the cost to India of continuing these tactics. Third, it would generate considerable publicity in the worldwide news media and probably generate sympathy for Nepal and additional criticism of India at a time when Gandhi’s government is already under domestic siege.

2. Begin planning for the next escalation. As I have pointed out before, this situation is like a chess game in which each player must plan several moves ahead and have alternative plans ready to meet any contingency. It is not difficult to imagine a series of steps India could take to increase the pressure on Nepal and there are enough bright people in HMG to develop plans to deal with each possible development. Suppose, for example, that India closes Kidderpore Dock 25 [in Calcutta port] for repairs? Or the equipment at a transshipment point develops acute arthritis? Or the Indian customs post at Barauni/Raxaul has to be closed because of water damage? Or the dock workers or railway workers handling Nepali transit goods begin a slowdown by “working to rule”? Or trucks carrying goods in transit are found en masse to be overloaded or defective? Etc.? Etc.? How could India react to each Nepali countermeasure? What could happen next?

3. Begin a public relations campaign. The first step should be immediate initiation of compilation of all relevant documents produced by both India and Nepal over the past year or so. These should be organized in chronological order and preferably

199

reproduced photographically as the heart of an official white paper on the transit situation to be issued by HMG as soon as it can be properly produced. It should contain a brief introduction (not more than two printed pages) summarizing succinctly and factually the problem of Nepal as a land-locked country, the transit arrangements that had been in force, the sequence of events last fall and early this year and the effects on Nepal of these events. This narrative must be utterly accurate and free of polemic, avoiding such inappropriate terms as “blockade” and “abrogate.” Then the documents should be presented without comment, except for brief notes to record factually events that actually occurred between productions of the various documents. The documents would include all correspondence between the two governments, public statements by public officials, etc. It should not include press comments, statements by third parties, speculation or any other extraneous material. It must be carefully edited so that it is totally free of errors of all kinds, and neatly printed on good quality paper and properly bound with an official-looking cover; in other words, a thoroughly professional job, absolutely unassailable on any grounds. This document should be sent as soon as ready to all Nepali missions abroad, to all diplomatic and consular missions in Nepal, to the Secretary-General of the United Nations for distribution to all members as an official General Assembly document, to ESCAP [the United Nations Economic and Social Commission for Asia and the Pacific], UNCTAD and possibly SAARC, and to all aid agencies, governmental and non-governmental, operating in Nepal. These copies should be distributed as each recipient deems appropriate. After a suitable interval, perhaps 1-2 weeks, more copies should be distributed at press conferences held simultaneously in New York, Geneva, Kathmandu and New Delhi. Additional copies (several hundred at least) should be kept in reserve for distribution on request to libraries, other organizations and scholars. All Nepali officials, at home and abroad, must be thoroughly prepared to answer all questions on the transit situation honestly and intelligently and unemotionally. Nepal is in a strong legal and moral position on this issue and can only lose by attacking India or using intemperate language at any level. If necessary, the public relations campaign can be continued in various ways, using all media of communication, but always maintaining the highest standards or professionalism and dignity. India is not your enemy, only a friend with whom you have a temporary disagreement.

4. Internal security and intelligence. Nepal’s naturally strong position is seriously weakened both by leakage (if not by a flood) of information about Nepal’s policies and problems and intentions from the inside of HMG to Indian authorities. Nepal must immediately begin planning and executing appropriate and effective measures to protect legitimate government secrets from unauthorized or premature disclosure. This means such things as security clearances for all government employees, safeguarding of sensitive documents, electronic countermeasures, “debugging” all of your missions abroad, etc. This will be costly and politically difficult, but it is essential. Ample professional and discreet assistance in both internal security and intelligence is available from a few other governments. I would recommend an initial approach to Israel for such assistance for a number of reasons. By “intelligence,” I mean that Nepal should obtain the same kind of information about Indian capabilities, problems and intentions that India has been obtaining freely from Nepal for more than a generation. This means information about economic, political and diplomatic matters, even such things as improvements of the Indian Railways (or the reverse), changes in key personnel, new customs

200

regulations, work of Indian scholars and anything else that could affect India-Nepal relations or Nepal’s well-being. Right now Nepal is crippled by lack of vital information about India and by an inability to keep anything secret from India. If Nepal is to succeed in the modern world and survive to enjoy a better future, she must have an efficient, responsible and democratic system for obtaining, processing and acting upon intelligence about India and a similar system for protecting Nepali information of a sensitive nature from Indian intelligence activities.

5. Reconsider all proposals on transit. One competent officer should be given the authority, staff and facilities to go through all of the reports relevant to transit produced by HMG officials, UN experts and other responsible people over the past twenty years and compile a comprehensive list of their recommendations. They should be listed in a single document with notes on each one indicating what action, if any, has been taken, what have been the effects of such actions or inaction, and perhaps, if the person is experienced enough, recommendations on further action. My guess is that if the person is diligent and perceptive, he will compile an embarrassingly long list of very sound recommendations that have been gutted or ignored entirely by HMG. I can only repeat what I and other outside observers have noted repeatedly over this long period of time: The causes of many of Nepal’s transit woes lie within the boundaries of the Kingdom of Nepal and can be remedied by resolute action by HMG without reference to India at all.

Of the numerous actions that can and should be taken by HMG, four basic and essential ones come immediately to mind:

a. Establish a Nepal Transit Authority outside the existing ministerial framework that would serve as the focal point for everything in Nepal related to transit. It should be staffed with people competent in the fields of economics, transport, law, customs rules and procedures, and so on. It would maintain complete files and a library on Nepal’s transit; receive, process and act on (or recommend to higher authorities action on) incoming intelligence; provide promptly authoritative information on transit matters to government and private parties, represent Nepal in all dealings with transit States on transit matters, except perhaps for the highest-level contacts that are sometimes necessary; and supervise the operation of the entire transit system, including its routes, facilities and procedures.

b. Rush to completion the east-west highway through the Terai and develop other basic transport infrastructure so as to improve the collection and distribution of exports and imports.

c. Expand the capacity of the Hetaura-Kathmandu ropeway, improve the facilities at both ends and assure that it operates continually and efficiently. Consider the erection of other ropeways in the country.

d. Accelerate the development of more high-value, low-bulk exports that can bear the cost of air transport so as to reduce dependence on overland transit – among the other advantages of such exports.

I close these impromptu observations by repeating what I and many others have been saying for the past several months: Nepal should view the present impasse over transit not as a disaster, but as a challenge, an opportunity (or an excuse if one is needed) to undertake fundamental and long-needed reforms in economic policy in general and foreign trade in particular. This opportunity should be seized and exploited to the maximum extent possible. Nepal may never again have as good an opportunity to begin a serious, thoughtful, determined and creative drive into the twenty-first century.

201

Appendix TREATY OF TRANSIT BETWEEN HIS MAJESTY’S GOVERNMENT OF NEPAL AND THE

GOVERNMENT OF INDIA 1991, As Amended and Updated Up to 1999

His Majesty’s Government of Nepal and The Government of India (hereinafter also referred to as the Contracting Parties),

Animated by the desire to maintain, develop and strengthen the existing friendly relations and co-operation between the two countries,

Recognizing that Nepal as a land-locked country needs freedom of transit, including permanent access to and from the sea, to promote its international trade,

And recognizing the need to facilitate the traffic-in-transit through their territories, Have resolved to extend the validity of the existing treaty of transit, with modifications

mutually agreed upon, and Have for this purpose appointed as their plenipotentiaries the following persons namely, Shri Purna Bahadur Khadka Minister of Commerce For His Majesty’s Government of Nepal

Shri Ramakrishna Hegde Minister of Commerce For the Government of India

Who, having exchanged their full powers, and found them good and in due form, have agreed as follows:

ARTICLE I The Contracting Parties shall accord to “traffic-in-transit” freedom of transit across their

respective territories through routes mutually agreed upon. No distinction shall be made which is based on flag of vessels, the places of origin, departure, entry, exit, destination, ownership of goods or vessels.

ARTICLE II (a) Each Contracting Party shall have the right to take all indispensable measures to

ensure that such freedom, accorded by it on its territory does not in any way infringe its legitimate interests of any kind.

(b) Nothing in this Treaty shall prevent either Contracting Party from taking any measures which may be necessary for the protection of its essential security interests.

ARTICLE III The term “traffic-in-transit” means the passage of goods, including unaccompanied

baggage, across the territory of a Contracting Party when the passage is a portion of a complete journey which begins or terminates within the territory of the other Contracting Party. The transshipment, warehousing, breaking bulk and change in the mode of transport of such goods as well as the assembly, disassembly or reassembly of machinery and bulky goods shall not render the passage of goods outside the definition of “traffic-in-transit” provided any such operation is undertaken solely for the convenience of transportation. Nothing in this Article shall be construed as imposing an obligation on either Contracting Party to establish or permit the establishment of permanent facilities on its territory for such assembly, disassembly, or reassembly.

ARTICLE IV Traffic-in-transit shall be exempt from customs duties and from all transit duties or other

charges, except reasonable charges for transportation and such other charges, as are commensurate with the costs of services rendered in respect of such transit.

ARTICLE V For convenience of traffic-in-transit, the Contracting Parties agree to provide at point or

points of entry or exit, on such terms as may be mutually agreed upon and subject to their relevant laws and regulations prevailing in either country, warehouses or sheds, for the storage of traffic-in-transit awaiting customs clearance before onward transmission.

ARTICLE VI Traffic-in-transit shall be subject to the procedure laid down in the Protocol here to annexed

and as modified by mutual agreement. Except in cases of failure to comply with the procedure prescribed, such traffic-in-transit shall not be subject to avoidable delays or restrictions.

202

ARTICLE VII In order to enjoy the freedom of the high seas, merchant ships sailing under the flag of

Nepal shall be accorded, subject to Indian laws and regulations, treatment no less favorable than that accorded to ships of any other foreign country in respect of matters relating to navigation, entry into and departure from the ports, use of ports and harbour facilities, as well as loading and unloading dues, taxes and other levies, except that the provisions of this Article shall not extend to coastal trade.

ARTICLE VIII Notwithstanding the foregoing provisions, either Contracting Party may maintain or

introduce such measures or restrictions as are necessary for the purpose of: (i) protecting public morals; (ii) protecting human, animal and plant life; (iii) safeguarding national treasures; (iv) safeguarding the implementation of laws relating to the import and export of gold and

silver bullion; and (v) safeguarding such other interests as may be mutually agreed upon. ARTICLE IX Nothing in this Treaty shall prevent either Contracting Party from taking any measures

which may be necessary in pursuance of general international conventions, whether already in existence or concluded hereafter, to which it is a party, relating to transit, export or import of particular kinds of articles such as narcotics and psychotropic substances or in pursuance of general conventions intended to prevent infringement of industrial, literary or artistic property or relating to false marks, false indications of origin or other methods of unfair competition.

ARTICLE X In order to facilitate effective and harmonious implementation of this Treaty the

Contracting Parties shall consult each other regularly. ARTICLE XI The revalidated and modified Treaty shall enter into force on 6th January, 1999. It shall remain

in force up to the 5th January, 2006 and shall, thereafter, be automatically extended for a further period of seven (7) years at a time, unless either of the parties gives to the other a written notice, six (6) months in advance, of its intention to terminate the Treaty provided further that the modalities, routes, conditions of transit and customs arrangement, as contained in the Protocol and Memorandum to the Treaty shall be reviewed and modified by the Contracting Parties every seven (7) years, or earlier if warranted, to meet the changing conditions before the automatic renewal and such modifications shall be deemed to be the integral part of the Treaty.

This Treaty may be amended or modified by mutual consent of the Contracting Parties. Done at Kathmandu on 5th January, 1999.

Selected References Baraith, Roop Singh. Transit Politics in South Asia; A Case Study of Nepal. Jaipur: Aalekh, 1989. Das, Rabindra K. Nepal and Its Neighbors; Quest for Status of a Landlocked State. Bhubaneshwar, India: Konark, 1986. Glassner, Martin Ira. “A Geographer Among Diplomats.” Geographical Review Vol. 67, No. 2, April 1977, pp. 236-237. Glassner, Martin Ira. “Transit Rights for Land-locked States and the Special Case of Nepal.” World Affairs Vol. 140 No. 4, Spring 1978, pp. 304-314. Kaphley, Keshab P., UNCTAD, Kathmandu. Personal correspondence, 2001-2002. Karan, Pradyumna P. and Hiroshi Ishii. Nepal: Development and Change in a Landlocked Himalayan Kingdom. Tokyo: Institute for the Study of Languages and Cultures of Asia and Africa, Tokyo University of Foreign Studies, 1994. Khadha, Narayan. “The Crisis in Nepal-India Relations.” Journal of South Asian and Middle Eastern Studies Vol. 15 No. 1, Fall 1991, pp. 54-92. Pradhan, Gajendra Mani. Transit of Land-locked Countries and Nepal. Jaipur: Nirala, 1990. Subedi, Surya P. “Transit Arrangements Between Nepal and India: A Study in International Law,” in Hodder, Dick et al., eds. Land-locked States of Africa and Asia. London: Frank Cass, 1998, pp. 175-196. Upadhyay, Shailendra Kumar. Tryst With Diplomacy. New Delhi: Vikas, 1991. Uprety, Kishor. Le Népal; Economie et Relations Internationales. Paris: L’Harmattan, 1985.

203

GERMANIA, EUROPA CENTRALĂ ŞI CRIZELE INTERNAŢIONALE ALE ANULUI 1938

Mihail OPRIŢESCU

The political crises from Europe in the last interwar years 1938/1939 were generated by the German foreign policy’s new course, after the Renan crisis from March 1936. In the next period, until September the 1st, 1939, the German diplomacy’s objective was the destruction of the European political system, instituted after the World War I, which had transformed Germany in the secondary power in Europe. The occupation of Austria and Czechoslovakia reinforced the position of Germany as a great power of the continent and severely compromised the international prestige of England and France, and pursued the diplomatic isolation of the Soviet Union. Through its actions from 1938, the Third Reich was applying in a modified form the Imperial Germany’s plans regarding the Central Europe, based on the geopolitical theories from the beginning of the XX-th Century.

Cuvinte cheie Anschluss, Cehoslovacia, Criza renană, Criza sudetă, Dictatul de la Munchen, frontiere în mişcare, Mitteleuropa, Politica de conciliere, spaţiu vital

Schimbările politico-teritoriale spectaculoase produse la sfârşitul primului război mondial în Europa Centrală prin care Austro-Ungaria a fost înlocuită de Austria şi Ungaria, state învinse şi diminuate teritorial, alături de care Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi România - state învingătoare - a însemnat dispariţia Miteleuropei austro-ungare. Apariţia pe ruinele fostului Imperiu Habsburgic, a statelor naţionale a exprimat, în plan istoric. triumful popoarelor mici asupra imperiilor iar în termeni geopolitici crearea Europei centrale a naţiunilor.

Germania a pierdut rolul de putere central-europeană plasată între marile puteri mondiale Anglia, Rusia şi Statele Unite. Mitteleuropa politico-geografică, care în viziunea lui Ratzel se întindea din Alpi până la Marea Nordului şi de la Canalul Mânecii până pe culmile Carpaţilor, devenea în aceste condiţii o zonă cu un echilibru geopolitic fragil, bazat pe alianţe regionale, unde după 1933 se vor înfrunta statele susţinătoare şi adversare ale sistemului versaillez. Reducerea rolului internaţional al Germaniei, puterea care în perioada anterioară războiului promovase o politică expansionistă către Marea Neagră, Imperiul Otoman şi Orientul Apropiat, a fost însă decizia politică care a schimbat în mod radical echilibrul geopolitic european.

Noua configuraţie politică din Europa Centrală reflecta ideile geopolitice ale învingătorilor care pedepseau Austro-Ungaria pentru alianţa cu Germania din anii războiului mondial şi profitau de ieşirea temporară din competiţia geopolitică a Rusiei. Anglia ca putere maritimă nu agrea ideea unui bloc euroasiatic pe care Germania îl conturase prin politica sa faţă de Rusia lui Lenin la sfârşitul războiului şi în consecinţă a pus în practică la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919/1920 ideile lui H. Mackinder care susţineau crearea între Austria şi Ungaria pe de o parte şi Rusia o centură de state mici cunoscută mai târziu sub numele de cordon sanitar împotriva bolşevismului.

Incapacitatea Angliei şi Franţei de a avea o politică coerentă şi fermă în Europa Centrală şi divergenţele dintre ele în “chestiunea reparaţiilor” germane evidente în perioada Crizei din Ruhr când premierul englez Bonar Law nu a ezitat să compare acţiunea franceză cu “un cuţit în mecanismul de precizie al economiei germane” au favorizat Germania care a redevenit rapid după acceptarea Planului Dawes în 1924 principala putere economică europeană. Creşterea spectaculoasă a producţiei industriale şi a exporturilor germane până în 1929 a însemnat redobândirea

204

de către Germania a poziţiei dominante în schimburile comerciale în fond a reapariţiei Miteleuropei economice germane ca premisă a Miteleuropei geopolitice.

Criza economică mondială declanşată în 1929 a afectat puternic Germania unde producţia industrială, schimburile comerciale externe şi investiţiile străine s-au redus drastic generând şomaj de peste şase milioane persoane, instabilitate socială şi politică. Incapacitatea guvernelor de centru-stânga de a rezolva criza a favorizat ascensiunea lui Hitler care a preluat puterea în ianuarie 1933 şi a consolidat-o, în plan intern, în anii în anii 1934-1935 pentru a se concentra apoi asupra politicii externe.

Crizele politice din Europa în ultimii ani interbelici, 1936-1939 au fost generate de noul curs al politicii externe germane după criza renană din martie 1936. Conducătorul nazist avertizase, încă de la preluarea puterii, în ianuarie 1933, că nu va mai respecta clauzele impuse statului german prin Tratatul de la Versailles. Din octombrie 1933 când se retrage de la Conferinţa Dezarmării şi din Liga Naţiunilor până la spectaculoasa intrare a trupelor germane zona demilitarizată renană în 1936, Hitler a urmărit eliberarea Germaniei de prevederile Tratatului de pace impus de învingători în iunie 1919.

În perioada următoare, până la 1 septembrie 1939, diplomaţia germană a avut ca obiectiv distrugerea sistemului politic european instituit după primul război mondial care transformase Germania într-o putere secundară în Europa. Prin acţiunile sale din 1938-1939 al III-lea Reich relua într-o formă modificată planurile germane privind Europa Centrală ale Germaniei imperiale bazate pe teoriile geopolitice de la începutul secolului XX.

Analiza politicii externe germane evidenţiază că are la bază o serie idei susţinute şcoala geopolitică germană din anii când Berlinul promova faimoasa Weltpolitik care va duce la marele conflict din 1914. Probleme majore abordate de geopolticienii germani cum erau cele legate de ,,spaţiul vital’’, ,,frontiere în mişcare ‘’ au fost reluate în mediile politice şi ştiinţifice interbelice şi prin intermediul lor s-a legitimat declanşarea războiului mondial. În perioada de ascensiune a curentului naţional-socialist, conducătorii nazişti au folosit argumente geopolitice pentru a justifica atacurile la adresa Tratatului de la Versailles şi tratamentul aplicat Germaniei de învingători în 1919 susţinând un naţionalism revanşard şi prin acestea au motivat, începând din 1933, politica lor externă expansionistă.

Ratzel, părintele geopoliticii, care în lucrările sale a folosit formule ca ,,popor fără spaţiu’’, ,,foamea de spaţiu’’ ce justifica necesitatea ,,spaţiului vital’’ considera graniţa ca un element periferic. Caracterul mobil al frontierei era direct legată de mărimea statului în funcţie de care se stabilea şi importanţa ei.

Concepţia geopolitică a lui Kjellen care considera că marile puteri ca “organisme politice” supuse imperativului creşterii “nu trebuie să rămână fixate în graniţele naturale” justifica teoretic agresiunea nazistă. Statele mici, pentru a supravieţui - afirma acelaşi geopolitician - trebuiau să promoveze o politică de echilibru, altfel vor trebui să devină “satelitul” unei mari puteri sau să dispară.

Primul război mondial este justificat de Kjellen prin necesitatea organizării într-o comunitate nouă a “naţiei” germane sub steagul pan-germanismului intrat în coliziune cu pan-slavismul promovat de Rusia. În opinia sa, Germania a manifestat o sete de spaţiu justificată de existenţa unui popor numeros ce aparţinea unei rase superioare, care determină rolul său de cucerire şi dominare a lumii occidentale. Confruntarea între pan-germanism şi pan-slavism care, după 1917 este de sorginte comunistă, a fost intens mediatizată de propaganda nazistă

205

subliniindu-se rolul Germaniei în apărarea civilizaţiei europene de comunism. Karl Hausshofer, geopoliticianul care continuă tradiţia şcolii germane în

perioada interbelică, este ca şi Ratzel, adept al teoriei “spaţiului vital” dar spre deosebire de predecesorii săi, proveniţi din mediul universitar, este militar de carieră şi diplomat şi în consecinţă ideile sale sunt receptate atât în cercurile militare cât şi în cele politice. Haushofer era convins că situaţia dificilă a Germaniei după primul război mondial se datora lipsei de spaţiu. Stabilind o relaţie directă între populaţia şi teritoriul locuit, el apreciază că, în mod logic, populaţia unei naţiuni, cum era Germania, trebuia să se extindă până la atingerea spaţiului cel mai optim, chiar şi prin recurgerea la război. În consecinţă şi politica externă a statului va trebui să ţină seama de cerinţele natural-geografice, demografice, economice sau culturale ale spaţiului vital.

Promotor al teoriei spaţiului vital şi al “frontierelor în mişcare” care se justifică prin tendinţa de expansiune a statelor mari generalul crede că politica germană trebuie să-şi fixeze drept scop constituirea în jurul Marii Germanii a unei arii de influenţă şi solidaritate în Europa centrală şi Orientală. Aceasta această opţiune se impune pentru că „pe scară planetară marile state industrializate liberale, Marea Britanie şi Statele Unite, au cucerit poziţii solide iar dominarea mărilor pe care şi le împart, oferă puţine şanse Germaniei în direcţia Atlanticului”.

Axa euroasiatică bazată pe o alianţă cu Uniunea Sovietică şi Japonia era singura-aprecia geopoliticianul german-pe care Germania se poate sprijinii pentru a-şi recâştiga rolul global. În plan politic Germania va reuşi în anii 1936-1937 să creeze prin tratate bilaterale cu Italia şi Japonia, Axa Berlin-Roma-Tokyo la care se va adăuga în august 1939 prin pactul Ribbentropp - Molotov alianţa germano-rusă. Se părea că diplomaţia germană, depăşind obstacolele de natură ideologică, va urma concepţiile geoplitice ale lui Karl Hausshofer, dar atacarea URSS în iunie 1941 va dovedi că Hitler revine la linia din „Mein Kamf” distanţându-l pe geopolitician acelaşi care în 1938-1939 aprobase anexarea Austriei şi Cehoslovaciei de regimul nazist.

Prima etapă a planului care în final urma ducă la făurirea Germaniei Mari care să cuprindă în fruntariile sale toate teritoriile locuite de etnici germani era redobândirea poziţiilor dominante în Europa Centrală şi în bazinul danubian iar o primă tentativă în acest sens fusese încercată în iulie 1934 când naziştii austrieci sprijiniţi din umbră de Berlin încercaseră să preia puterea dar intervenţia hotărâtă a lui Mussolini făcuse să eşueze acţiunea. Pentru Hitler, născut în Austria, realizarea Anschluss-ului, interzis prin tratatele de pace era şi o problemă personală. Eşecul din vara anului 1934 l-a făcut pe Hitler să înţeleagă că încorporarea Austriei la Rech-ul german trebuia pregătită minuţios şi trebuia soluţionată rivalitatea germano-italiană în Europa Centrală.

Anul 1935, va fi benefic pentru Germania care în urma unui plebiscit obţinuse realipirea regiunii Saar iar în plan militar restabilirea serviciului militar obligatoriu. Acordul naval anglo-german demonstrase că promisiunile din 1933 se realizau consolidând în interior regimul în pofida manifestărilor de violenţă, rasiste şi antisemite. Pactul naval anglo-german din iunie 1935 a fost un eveniment major care, potrivit presei germane, a modificat, „într-un mod radical, în folosul Reich-ului, raportul de forţe din Europa”. Recunoscând valabilitatea revendicărilor de ordin militar ale germanilor, Anglia nu numai că a adus grave prejudicii politicii de dezarmare promovată de Liga Naţiunilor dar a scos în evidenţă contradicţiile dintre politica engleză şi cea franceză, privind problemele majore ale Europei.

În condiţiile în care în cercurile politice engleze simpatia pentru noua

206

Germanie creştea iar „politica de conciliere”, atât de nefastă în anii următori, prindea contur, la Berlin se considera că Anglia nu se va opune unor noi încălcări ale tratatelor. Pentru Hitler care considera că nici un sacrificiu n-ar trebui socotit prea mare pentru a câştiga Anglia în favoarea sa, deoarece era convins că politica Germaniei spre răsărit nu putea avea succes cu o Anglie ostilă, acordul era un mare succes diplomatic care deschidea perspectiva rezolvării problemei renane.

Remilitarizarea zonei renane constituia un obiectiv prioritar al politicii externe, guvernul german aşteptând doar momentul potrivit pentru atingerea lui. Încă de la sfârşitul anului 1933 Duncan Sandys, diplomat britanic recent întors din Germania scria pe marginea unui raport de la Berlin că „Renania constituie, evident o problemă potenţială. Când se vor simţi destul de puternici germanii vor căuta s-o remilitarizeze”. Conducătorii francezi erau la rândul lor convinşi că Germania nu aştepta decât un moment favorabil pentru a trece la acţiune în Renania. Telegramele ambasadorului francez la Berlin, Andre Francois-Poncet din lunile noiembrie şi decembrie 1935 avertizau că Germania, invocând exigenţele securităţii naţionale, va tinde în mod manifest să elibereze Germania de o obligaţie considerată prea împovărătoare, stabilind garnizoane şi fortificaţii la frontiera de est şi în Renania.

Momentul pentru această nouă lovitură de forţă a lui Hitler a fost cât se poate de bine ales; Franţa se afla în plină campanie electorală, divizată deci de lupta între partide, iar în ceea ce priveşte Anglia, guvernul german era convins că nu va reacţiona, dacă trupele germane vor fi introduse în Renania. „Am dobândit acum certitudinea-declara ambasadorul german la Londra-că guvernul englez nu va acţiona dacă trupele germane intră în Renania. Şi asta echivalează pentru Germania cu o autorizaţie tacită de remilitarizare a zonei” iar aprecierea sa a fost corectă. Problema majoră era Franţa însă temerile militarilor au fost ignorate de cancelar acesta declarând „ştiu că Franţa nu se va mişca şi că noi putem opera în toată liniştea”. Pretextul folosit a fost ratificarea în Parlament la sfârşitul lunii februarie 1936 a pactului franco-sovietic din mai 1935 care era considerat alături de pactul sovieto-cehoslovac un instrument al politicii de încercuire a Germaniei de către Franţa.

La 7 martie 1936, ambasadorii Angliei, Franţei, Italiei şi Belgiei au fost convocaţi la Ministerul de Externe german, unde li s-a comunicat că Germania, renunţând la tratatele de la Locarno, va ocupa zona renană. În documentul înmânat ambasadorilor, guvernul german căuta să justifice această nouă încălcare unilaterală a unui tratat internaţional, încercând să acrediteze ideea falsă, că tratatul de la Locarno fusese deja încălcat prin încheierea tratatului franco-sovietic din 1935. Guvernul berlinez propunea încheierea unui pact de neagresiune şi unul pe termen de 25 de ani cu Franţa şi Belgia şi un tratat aerian cu puterile occidentale.

Deşi a provocat îngrijorare la Paris, premierul francez declarând că „nu suntem dispuşi să lăsăm Stasbourgul expus focului tunurilor germane” introducerea trupelor germane în Renania nu a provocat o ripostă hotărâtă din partea guvernului francez. Guvernului englez a condamnat actul de forţă german numai verbal iar Statele Unite. încorsetate de politica neutralităţii au adoptat şi ele o atitudine rezervată.

Activitatea diplomatică a fost intensă la 10 martie s-a desfăşurat o întrunire a puterilor semnatare ale tratatelor de la Locarno, care a condamnat, evident verbal, introducerea trupelor germane în zona demilitarizată a Renaniei, la 14 martie, problema a fost discutată la şedinţa de la Londra a Consiliului Societăţii Naţiunilor. Dezbaterile nu au dus la adoptarea unei poziţii comune de condamnare a acţiunii şi în consecinţă la 19 martie, Consiliul a adoptat o rezoluţie, care constata doar faptul încălcării de către Germania a articolului 43 al Tratatului de la Versailles şi a

207

tratatelor de la Locarno. În aceeaşi zi a statele semnatare a tratatelor de la Locarno au decis să invite Germania la o revizuire în comun a acestor tratate arătându-şi şi pe această cale incapacitatea de a se opune la actul de forţă german.

În opinia lui Henry Kissinger, Renania demilitarizată era singurul obstacol rămas în calea Germaniei, în drumul spre Europa Centrală. În acelaşi timp Franţa pentru faptul că nu a reacţionat şi nu a trimis trupe în zona reocupată de germani-declara papa Pius al XI-lea reprezentantului francez la Vatican - şi-a compromis grav prestigiul şi a pierdut încrederea aliaţilor săi. Aceeaşi opinie o avea şi ministrul de externe român, Nicolae Titulescu care nota că „după 7 martie 1936 erau oameni în Europa Centrală care gândeau că dacă nu se apără pe ea însăşi, cum ne va apăra pe noi? Să o spunem deschis credinţa în Franţa s-a micşorat în Europa Centrală.

Marele câştigător a fost Hitler care, în pofida avertismentelor generalilor săi, fără să tragă un foc de armă, a ocupat Renania mărind presiunea militară asupra Franţei, care nu-şi mai putea permite în noile condiţii o intervenţie rapidă în sprijinul aliaţilor săi din estul european. Dacă se ia în considerare şi afirmaţia celui mai influent membru al cabinetului britanic, Neville Chamberlain că nu îl interesează ce se petrece la est de Rin intervenţia germană în Europa Centrală este absolut firească.

La 14 noiembrie 1936, Germania renunţa la calitatea de membru al Comisiei Internaţionale a Dunării anunţând că nu mai recunoaşte ca obligatorii prevederile privind căile navigabile germane din Tratatul de la Versailles.

Peste numai o lună se lansează planul economic de 4 ani la finalul căruia după părerea lui Hitler economia germană trebuie să fie mobilizată în întregime pentru război. La 17 decembrie 1936 Goring însărcinat cu executarea planului declara la o întrunire a industriaşilor „conflictul care se pregăteşte impune o dezvoltare uriaşă a capacităţii noastre de producţie. Nu putem să fixăm nici o limită programului nostru de înarmare căci se are în vedere bătălia finală”.

Conştienţi că în viitorul conflict problema materiilor prime va fi vitală pentru economia germană, că va fi dificil să se realizeze aprovizionarea cu materii prime strategice din afara Europei conducătorii germani au înţeles că trebuie să-şi asigure controlul bazinului dunărean. Ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei dincolo de aspectele militaro-strategice avea şi o mare importanţă economică deoarece ele erau cele mai industrializate zone din fostul Imperiu Austro-Ungar. cu o pondere importantă în schimburile comerciale din centrul şi sud-estul Europei.

Paralel cu presiunile diplomatice şi militare s-a urmărit intensificarea schimburilor economice cu ţările dunărene. În 1937 58% din exportul Bulgariei, 49% din cel al României, 44% din cel al Ungariei, 42% din cel al Iugoslaviei era destinat Germaniei iar procentele vor creşte sensibil după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei.

Declanşarea crizelor în Europa centrală a fost decisă la 5 noiembrie 1937 la o întrunire cu conducătorii armatei la care a asistat şi ministrul de externe în condiţiile în care majoritatea istoricilor sunt de acord că Germania îşi finalizase pregătirile militare beneficiind de o armată modernă susţinută de o economie performantă. Hitler a declarat că Germania se afla în faţa necesităţii urgente de a cuceri spaţiul său vital în Europa. Scopul era de a căuta mai curând în Europa, decât peste mări, teritorii bogate în materii prime.

Primele ţări vizate erau Austria şi Cehoslovacia atât din considerente strategice dar şi pentru că în opinia lui „Anglia şi poate Franţa au şters Cehoslovacia de pe hartă” iar o intervenţie franceză în sprijinul cehilor fără sprijinul Angliei părea puţin probabilă. Hitler îşi asigurase în septembrie 1937, când la Berlin avuseseră loc vizita lui Mussolini asentimentul Italiei pentru alipirea Austriei la Germania, în schimbul

208

recunoaşterii pretenţiilor italiene în Balcani, în bazinul Dunării şi în Africa Orientală. Concomitent, guvernul hitlerist şi-a intensificat activitatea de infiltrare în ţările Europei Centrale şi sud-estice, pentru a dobândi noi poziţii economice şi alianţe politice.

Convingerea dictatorului german că guvernul conservator britanic condus de Neville Chamberlain, format în 1937 urmărea să realizeze o înţelegere cu Berlinul şi nu dorea să se opună planurilor germane în Europa centrală se baza pe realităţile politice londoneze unde curentul favorabil unei apropieri de Germania în vederea realizării unor înţelegeri care să asigure pacea continentului era în ascensiune. În acelaşi timp scădea interesul pentru o politică de cooperare cu Franţa care era acuzată că a susţinut politica dură faţă de Berlin la Conferinţa de pace din 1919.

Luările de poziţie ale noului ambasador englez la Berlin, Henderson care declara în iunie 1937 ambasadorului american Dodd că „Germania trebuie să stăpânească zona dunăreană şi balcanică, ceea ce înseamnă că este sortită să stăpânească Europa. Anglia şi imperiul ei sunt menite, împreună cu Statele Unite să stăpânească mările. Anglia şi Germania trebuie să intre în relaţii economice şi politice strânse şi să deţină controlul lumii” au confirmat germanilor semnalele venite de la Londra.

Interesul Angliei pentru o apropiere de Reich s-a confirmat cu prilejul vizitei neoficiale în Germania a ministrului englez fără portofoliu, viitor ministru de externe, lordul Halifax, în noiembrie 1937. Demnitarul englez, colaborator apropiat al primului ministru i-a propus lui Hitler la întrevederea avută la 19 noiembrie 1937 realizarea unei înţelegeri anglo-germane, la care să se ralieze apoi Franţa şi Italia. La obiecţia lui Hitler privitoare la piedicile pe care le ridică în calea unei asemenea apropieri Tratatul de la Versailles, Halifax a răspuns că la Londra nu se consideră că „statu quo-ul nu trebuie să rămână în vigoare în orice condiţii”, subliniind în numele guvernului englez că nici o posibilitate de schimbare a situaţiei nu trebuie exclusă, dar că schimbările trebuie să se facă numai pe baza unei reglementări rezonabile.

Referindu-se la unele „schimbări în ordinea europeană”, privind statutul Austriei, Cehoslovaciei şi Danzigului, care probabil „se vor produce mai devreme sau mai târziu”, Halifax i-a comunicat lui Hitler că Anglia este interesată numai ca aceste schimbări să fie făcute pe cale paşnică. Merită reţinută şi poziţia generalului Blomberg, ministrul de război care i-a spus lui Halifax că pentru Germania importanţă vitală are Europa Centrală, nu fostele colonii germane din Africa. Vizita a satisfăcut ambele părţi deoarece Hitler s-a convins că poate acţiona în Europa Centrală iar guvernul englez a fost mulţumit că dictatorul german nu a insistat în problema coloniilor. Această vizită a demonstrat germanilor că „politica de conciliere” devenise dominantă în politica externă a guvernului londonez şi în aceste condiţii se putea interveni în Europa Centrală.

La 26 ianuarie 1938, într-o convorbire cu Henderson, Neurath, ministrul de externe german, a declarat că Germania nu admite amestecul Marii Britanii în problema austriacă. Guvernul englez, unul dintre autorii constituirii statului separat austriac, semnatar al tratatelor de la Versailles şi Saint Germain, n-a ripostat. Referitor la Franţa, Hitler era în continuare convins că nu va întreprinde nimic fără a avea sprijinul Angliei. Scenariul diplomatic care asigurase guvernului german era în curs de derulare în privinţa încorporării statului austriac în Reichul german.

La 11 februarie 1938, cancelarul austriac, Schuschnigg a fost convocat, pe neaşteptate, la Hitler unde a fost forţat să accepte legalizarea partidului nazist din Austria şi cooptarea sa în guvern. La 20 februarie, Hitler a făcut încă un pas, declarând în Reichstag că ia asupra sa „apărarea” germanilor care se găseau în afara graniţelor Germaniei, ţările vizate fiind Austria şi Cehoslovacia. O primă

209

reacţie la declaraţiile lui Hitler s-a produs la 21 februarie când John Simon, important membru al guvernului englez afirma în Camera Comunelor că ţara sa „nu are nici o obligaţie specială faţă de Austria, decât în cadrul îndatoririlor pe care le au toate celelalte state membre ale Societăţii Naţiunilor”. În termeni asemănători, se exprima şi premierul Chamberlain, care la 28 februarie, era de părere că măsurile luate de guvernul austriac, concesiile făcute lui Hitler, nu contravin obligaţiilor asumate de Austria prin Tratatul de la Saint-Germain”.

Acţiunea lui Hitler care viza cotropirea Austriei era favorizată de atitudinea progermană al unei importante părţi a populaţiei austriece care încă din 1919 urmărea ca ţara să-şi recapete statutul de mare putere în cadrul Germaniei dar şi de pasivitatea manifestată de guvernele de la Londra şi Paris. La 3 martie, Henderson, ambasadorul britanic la Berlin, fervent adept al unei înţelegeri cu Germania i-a declarat lui Hitler că el este pentru „Anschluss”.

După discursul lui Hitler din 20 februarie, cancelarul Schuschnigg a încercat o manevră constituţională de a contracara acţiunile germane anunţând la 9 martie organizarea, la 13 martie 1938, a unui referendum, care să hotărască dacă Austria să rămână independentă sau acceptă unirea cu Germania. Reacţia Berlinului a fost promptă cerând demisia cancelarului şi anularea plebiscitului. La 12 martie 1938, la ordinul lui Hitler trupele germane au ocupat Austria, iar a doua zi, guvernul german a anunţat, oficial, anexarea Austriei la Reichul german.

Această încălcare a Tratatului de la Saint-Germain din 1919 nu a stârnit nici o măsură de împotrivire din partea guvernelor occidentale care, după primul război mondial, garantaseră statul austriac independent, şi interziseseră încorporarea Austriei în Reich-ul german. Liga Naţiunilor nu a avut nici o reacţie deşi un membru al organizaţiei fusese victima unei agresiuni neprovocate iar protestul formal al Angliei şi Franţei nu a avut nici o urmare. Guvernul englez, prin premierul Chamberlain s-a mulţumit să considere anexarea un fapt împlinit regretând numai „metoda violentă” adoptată de Germania. Considerând anexarea Austriei o problemă internă germană, Londra mai spera şi după acest act de agresiune într-o înţelegere cu Germania.

210

Extrem de îngrijorată a fost Uniunea Sovietică care la 17 martie 1938, a condamnat acţiunile agresive ale Germaniei şi a propus guvernelor Angliei, Franţei şi S.U.A. să adopte, împreună cu guvernul sovietic, măsuri colective împotriva agresorului. Guvernele englez şi francez au respins propunerea iar cel american, păstrându-şi linia de neintervenţie în probleme europene, n-a dat nici un răspuns propunerii venite de la Kremlin. Politica de forţă promovată de Germania în rezolvarea crizei din martie 1938 a creat îngrijorare cercuri guvernante din ţările Europei de sud-est unde se manifesta un interes sporit pentru ameliorarea raporturilor cu Berlinul.

Criza din februarie-martie 1938 ca şi cea renană nu a fost o noutate pentru anglo-francezi iar reacţia lor a fost la fel de ineficientă. Ca şi în martie 1936 în Franţa era o situaţie politică complicată iar în Anglia politica de conciliere era susţinută inclusiv în influentele cercuri economico-financiare. Argumentul protejării interesele etnicilor germani din Europa se dovedise o armă eficace a Berlinului pe care occidentalii o acceptaseră pentru a-şi ascunde incapacitatea de a se opune Germaniei.

După anexarea Austriei, la Berlin s-au intensificat pregătirile pentru pregătirea pasului următor-lichidarea independenţei statului cehoslovac. Cehoslovacia apăruse ca stat independent în 1918 şi avea o structură etnică complexă în care cehii reprezentau 50% în 1930 Statul cehoslovac avea o situaţie specială datorită masivei şi compactei populaţii germane în regiunea sudetă. Deşi guvernul cehoslovac, avea cea mai liberală politică în problema minorităţilor care se materializa în regiunea sudetă unde locuiau peste 3 milioane de germani prin învăţământ în limba germană, iar la Praga exista o universitate cu limba de predare germană după 1933 curentul naţionalist progerman a devenit extrem de activ. Nemulţumirile din comunitatea germană aveau printre cauze dificultăţile economice din anii marii crizei economice când guvernul praghez fusese acuzat că nu a luat măsuri eficiente de combatere a crizei.

Partidul germanilor sudeţi, creat în 1934, instigat de la Berlin, a cerut autonomia regiunii sudete fiind însă refuzat de guvernul de la Praga. Incidentele regizate la Berlin provocate de germanii din regiunea sudetă au făcut să se vorbească în presa germană de „persecuţiile” împotriva minorităţii germane din Cehoslovacia. Hitler a hotărât declanşarea unei ofensivei diplomatice împotriva Cehoslovaciei axate pe „soarta” minorităţii germane. Conrad Henlein, conducătorul Partidului german declara că problema sudetă a devenit „o problemă europeană”, cerând sprijinul oficial al Germaniei.

După cotropirea Austriei de către Germania ministrul Germaniei la Praga, Eisenlohr, a început tratative directe cu guvernul cehoslovac asupra situaţiei germanilor sudeţi. Guvernul ceh, deşi declara că relaţiile sale cu germanii sudeţi constituie o problemă a politicii interne şi ca atare respinge amestecul străin, a promis Germaniei că va lua în considerare unele revendicări ale acestora. Guvernul de la Praga supus unor presiuni interne venite din zona sudetă şi externe de la Berlin urmărea şi el internaţionalizarea problemei sudete în speranţa obţinerii sprijinului anglo-francez

În opoziţie cu poziţia adoptată de guvernul german puterile occidentale nu au luat măsuri care să sprijine guvernul cehoslovac. Primul ministru francez, Daladier şi omologul său britanic, Chamberlain erau de părere că Cehoslovacia trebuie să fie „moderată” şi în cele din urmă să cedeze în faţa pretenţiilor germane. În Marea Britanie se înrădăcina ideea că Cehoslovacia nu merită un război care ar fi durat ani de zile şi foarte probabil ar fi distrus imperiul. Guvernul francez s-a situat pe o poziţie similară. comunicând la 22 aprilie 1938, preşedintelui cehoslovac Beneş că, în caz de război, Franţa aliată cu Cehoslovacia din 1925 nu va putea acorda ajutor

211

Cehoslovaciei, deşi guvernul francez va afirma oficial contrariul, pentru a uşura poziţia Cehoslovaciei. Aceste poziţii erau în mare măsură consecinţa curentului pacifist care era dominant în opinia publică din cele două ţări şi care favorizase o nefastă politică în domeniul militar cu rezultate nefaste asupra capacităţii de apărare.

Germania, încurajată de atitudinea ezitantă a Angliei şi Franţei, a făcut un nou pas în direcţia declanşării crizei trecând, în mai 1938, la presiuni militare împotriva Cehoslovaciei prin deplasarea unor unităţi germane în direcţia graniţei cehoslovace Reacţia guvernului cehoslovac a fost eficientă şi s-a concretizat printr-o mobilizarea parţială, care a obligat puterile occidentale să intervină prin presiuni asupra guvernului din Praga pentru oprirea mobilizării şi continuarea tratativelor cu germanii sudeţi. Hitler, convins că manevra militară a fost suficientă şi va obţine noi concesii, fără a se implica într-un conflict cu o armată bine înarmată, sprijinită de fortificaţii puternice pe graniţa germană a retras trupele de la graniţă.

Reluarea tratativele între guvernul cehoslovac şi Henlein, care a prezentat guvernului cehoslovac un nou program de revendicări care ar fi dus la reorganizarea statului cehoslovac conform intereselor partidului sudet nu a dat rezultate. Guvernul englez, a recomandat guvernului din Praga să fie concesiv, determinând şi pe Daladier să facă şi el presiuni în acest sens asupra cehilor. În acelaşi timp, în presa engleză şi franceză apăreau numeroase articole în care se arăta că cele două ţări nu pot şi nu trebuie să intervină într-un război din pricina guvernului cehoslovac, care refuză să satisfacă revendicările germanilor sudeţi.

Concomitent Berlinul a acţionat pentru izolarea Cehoslovaciei fiind favorizat de atitudinea rece a britanicilor faţă de Kremlin. Ambasadorul german la Londra, raporta guvernului său că guvernul englez nu avea nimic împotriva „înlăturării U.R.S.S. de la examinarea problemelor privind reglementarea europeană”. Din Berlin, ambasadorul Henderson avertiza, la 22 iulie, guvernul de la Londra, că „nu poate fi vorba de pacificarea Europei atâta timp cât Cehoslovacia va fi legată de Moscova şi va fi ostilă Germaniei”.

Guvernul francez, deşi a respins ideea „neutralizării”, nu a luat măsuri şi mai ales nu a discutat problema cu guvernul U.R.S.S., al cărui ajutor către Cehoslovacia depindea, conform prevederilor tratatului, de decizia Franţei de a se conforma tratatului de alianţă din octombrie 1925. La 27 iulie, reprezentantul sovietic la Paris comunica la Moscova că nici o hotărâre a guvernului francez în legătură cu Cehoslovacia nu are în vedere ajutorul U.R.S.S..

Pentru a întări presiunile asupra guvernului ceh, guvernul englez a trimis la 26 iulie 1938, la Praga, pe lordul Runciman, cu o misiune de mediere între guvernul cehoslovac şi partidul sudet. Lordul Runciman avea misiunea să impună guvernului ceh convocarea unei conferinţe internaţionale pentru rezolvarea problemei sudete, sau să accepte organizarea unui plebiscit în regiunea sudetă, al cărui rezultat era de prevăzut, datorită agitaţiei henleiniştilor.

În august şi la începutul lui septembrie 1938, situaţia s-a încordat la maximum deoarece autorităţile germane, pe lângă presiunile militare de la graniţa cehoslovacă, a intensificat şi pe cele de natură diplomatică. Prin ambasadorul său la Praga, Germania a comunicat lui Beneş că singură ieşire din criză este cedarea regiunii sudete către Germania. Henlein, instigat de Berlin, cerea şi el alipirea regiunii sudete la Germania, determinând guvernul ceh să scoată în afara legii partidul sudeto-german, a cărui conducere s-a refugiat în Germania.

Ministrul german la Praga a fost rechemat la Berlin, situaţia devenind extrem de încordată, prefigurându-se declanşarea crizei. A intervenit însă memorandumul

212

elaborat de misiunea Runciman care propunea, ca soluţie pentru rezolvarea conflictului, cedarea regiunii sudete către Germania. La 12 septembrie 1938 prin discursul violent de la Nurenberg în care cerea recunoaşterea dreptului poporului sudet la autodeterminare Hitler declanşa criza.

Acceptarea de către guvernul englez a soluţiei Runciman urmată de vizita premierul britanic N. Chamberlain în Germania la 15 septembrie, pentru a discuta direct cu Hitler „soluţionarea” problemei sudete a marcat eşecul strategiei preşedintelui Beneş de gestionare a crizei sudete. Hitler i-a comunicat lui Chamberlain că războiul poate fi înlăturat numai prin alipirea regiunii sudete la Germania iar premierul britanic l-a asigurat că va depune toate eforturile pentru a-l convinge pe Beneş să accepte pretenţiile germane.

La 18 septembrie a avut loc la Londra o consfătuire Chamberlain – Daladier, la care s-a adoptat textul unei note ultimative, care a fost emisă guvernului cehoslovac. În această notă se propunea guvernului ceh cedarea regiunii sudete către Germania şi „garantarea restului teritoriului cehoslovac” de către Anglia şi Franţa. Aceasta era o trădare a Cehoslovaciei de către Franţa, care avea cu Cehoslovacia un tratat de alianţă, şi de către Anglia, care era printre puterile care susţinuseră crearea Republicii Cehoslovace în 1918.

U.R.S.S interesat să nu fie izolat într-o problemă de maxim interes pentru ea. şi-a confirmat din nou poziţia de sprijinire a Cehoslovaciei. La 20 septembrie, ambasadorul U.R.S.S. la Praga i-a declarat din nou lui Beneş că U.R.S.S. este gata să vină în ajutor Cehoslovaciei, dacă guvernul ceh va cere acest lucru. Preşedintele cehoslovac pentru care alianţa cu U.R.S.S avea o importanţă secundară. a acceptat, la 21 septembrie, ultimatumul anglo-francez.

La 22 septembrie Chamberlain a sosit din nou în Germania pentru a-i transmite lui Hitler decizia guvernului cehoslovac din ziua precedentă însă liderul german nu s-a mai mulţumit numai cu regiunea sudetă şi a cerut anexarea teritoriilor în care locuia chiar o infimă minoritate germană precum şi satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Poloniei şi Ungariei faţă de Cehoslovacia. Deşi cererile germane însemnau că Germania putea în viitor interveni în orice zonă unde era o infimă minoritate germană, Chamberlain a acceptat noile pretenţii germane obţinând de la Hitler amânarea acţiunilor militare până la 1 octombrie 1938.

Guvernul britanic a transmis lui Beneş noile pretenţii germane, continuând presiunile pentru a fi acceptate, dar guvernul cehoslovac a respins noile pretenţii ale Germaniei, complicând situaţia în condiţiile în care guvernul U.R.S.S. a făcut noi demersuri pe lângă guvernul Franţei. Ambasadorul sovietic a informat guvernul cehoslovac că aviaţia sovietică era pregătită a interveni pentru apărarea Cehoslovaciei în caz că autorităţile cehoslovace adresau o cerere în acest sens. În acelaşi timp, guvernul sovietic a avertizat guvernul polonez, care-şi concentrase trupele la graniţa cu Cehoslovacia, că în cazul pătrunderii trupelor poloneze pe teritoriul cehoslovac, Uniunea Sovietică va denunţa fără nici o prevenire pactul de neagresiune sovieto-polon din 1932.

Guvernele Angliei şi Franţei care estimau că, prin sacrificarea Cehoslovaciei, evitau războiul, pentru care din punct de vedere militar nu erau pregătite, au acceptat demersul SUA de convocare a unei conferinţe internaţionale pentru Cehoslovacia. La 27 septembrie 1938, preşedintele Roosevelt a trimis guvernelor Angliei, Franţei, Italiei, Germaniei şi Cehoslovaciei, un „mesaj de pace”, în care se propunea convocarea unei conferinţe internaţionale. Deoarece Hitler stabilise ca dată limită a rezolvării crizei 28 septembrie, Chamberlain a solicitat lui Mussolini să

213

intervină pe lângă Hitler, şi să amâne mobilizarea generală cu 24 ore. La 28 septembrie, Hitler a acceptat ideea conferinţei internaţionale adresând invitaţii pentru o conferinţă în patru la München, guvernelor de la Londra, Paris şi Roma reuniune care. s-a deschis în ziua următoare cu participarea lui Hitler, Mussolini, Chamberlain, Daladier în timp ce reprezentanţii cehi nu au fost admişi.

La München s-a hotărât ca regiunea sudetă de Cehoslovacia să intre sub control german, până la 10 octombrie, însă procesul de ocupare a regiunii trebuia să înceapă la 1 octombrie 1938, s-au stabilit, de asemenea, zonele în care trebuia să se organizeze un plebiscit sub controlul unei comisii internaţionale. Cehoslovaciei i se impunea să cedeze Germaniei, în bună stare, toate construcţiile şi utilajele din regiunile revendicate şi să satisfacă pretenţiile teritoriale ale Poloniei şi Ungariei.

Prin acordul de la München, Germania primea 1/5 din populaţia Cehoslovaciei, ţară care pierdea importantele fortificaţii de la graniţa cu Germania, jumătate din resursele miniere şi uzinele metalurgice, printre care marile uzine de armament „Skoda”. După Dictatul de la München, Cehoslovacia era un stat muribund, fără posibilităţi de apărare în faţa Germaniei, cu graniţa de nord care trecea în apropiere de Praga.

Delegaţilor cehi li s-a spus că acordul trebuie acceptat aşa cum este, în caz contrar Cehoslovacia urma să-şi rezolve singură conflictul cu Germania şi, în aceste condiţii, la 30 septembrie, guvernul Cehoslovaciei a acceptat dictatul marilor puteri. München a însemnat abandonarea Cehoslovaciei de către aliaţii săi occidentali, punctul culminant al politicii de conciliere promovate de Anglia şi Franţa în raporturile cu Germania.

Criză complexă cu o perioadă de germinare relativ lungă(martie-septembrie 1938) evoluând de la o dispută internă la una internaţională, în care presiunile diplomatice s-au combinat cu cele militare şi s-au sfârşit cu un dictat criza cehoslovacă a fost intens discutată în istoriografie.

Prin sacrificarea la München a Cehoslovaciei, poziţiile Germaniei s-au întărit considerabil, i s-a deschis pe coridorul dunărean drumul către Europa de sud-est şi i s-a consolidat potenţialul economic. Dacă în primul război mondial Germania a fost aliată cu Austro-Ungaria acum era stăpâna celor mai bogate provincii habsburgice. Miteleuropa fabricată la Conferinţa de la Paris în 1919 având ca ax central Cehoslovacia dispăruse şi odată cu ea şi influenţa anglo-franceză în centrul continentului european.

Uniunea Sovietică a fost marcată de excluderea sa de la Conferinţa de la Munchen şi a încercat să revină în Europa Centrală în vara anului următor în contextul tratativelor anglo-franco-sovietice de la Moscova. Atitudinea indecisă occidentalilor a determinat Kremlinul să accepte oferta germană şi compensaţiile teritoriale stipulate în protocolul secret al tratatului sovieto-german din 23 august 1939.

În martie 1939, ocupând şi restul Cehoslovaciei, Hitler a adus în sfera sa de influenţă majoritatea fostelor teritorii Austro-Ungare devenind cu adevărat stăpânul Europei Centrale. Germania putea pregăti în perioada următoare o nouă criză internaţională, a Danzigului pe care însă nu o va mai rezolva prin mijloace diplomatice. Spre deosebire de crizele anului 1938 cea a Danzigului va fi o criză internaţională care va duce la război pe care însă Germania l-a pierdut în opinia multor cercetători în 1936, când a ocupat Renania.

Din punct de vedere geopolitic cele două crize europene majore ale anului 1938 au confirmat teoriile privind frontierele în mişcare şi Miteleuropa în viziune germană ca o primă etapă a rezolvării problemei Spaţiului vital.

214

Bibliografie selectivă Bold Em., Ciupercă I., Ascensiunea nazismului, Ed. Junimea, Iaşi, 1995 Churchill Winston, Al doilea război mondial, voi.I, Ed Saeculum I. O., Bucureşti, 1997, Bădescu Ilie, Dungaciu Dan, Sociologia şi politica frontierei, vol I-II ,Ed. Floare albastră, Bucureşti, 1995 Claval Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Ed Corint, Bucureşti, 2001 Dufour Jean-Louis, Crizele internaţionale. De la Beijing(1900) la Kosovo, Ed Corint, Bucureşti, 2002 Gardner Lloyd C. Sferele de influenţă, Ed. Elit, Bucureşti, f. a. Gilbert Martin, Gott Richard, Conciliatorii, Ed. Politică, Bucureşti, 1966 Kissinger Henry Diplomaţia, Ed. All Bucureşti f.a, Neguţ Silviu, Cucu Vasile , Vlad Liviu Bogdan, Geopolitica României, Ed. Transversal, Târgovişte 2004 Shirer, William, Le troisième Reich. Des origines a la chute, Paris, 1967 Simion Aurică, Agresiunile naziste în Europa, 1938-1939, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983 The Columbia History of Eastern Europe in the Twentieth Century, Columbia University Press, New York, 1992

215

LOGICA CONFLICTELOR DIN SPAŢIUL CASPIC

Radu MOLDOVAN

La logique des conflits de l’espace caspien est générée par la complexité géopolitique de l’areale entier qui est forme de considérants culturels, spirituels, politiques et économiques des civilisations. Chaque civilisation est constituée par un acteur noyau qui coordonne les projets des autres. La géopolitique de l’espace caspien signifie la table de chasse sur le quelle le plus abil et le plus forte compétiteur impose la pouvoir décisionnelle et contribue a la révolution des Relations Internationaux.

1. Geopolitica petrolului caspic: Dispariţia factorului sovietic de pe scena politică internaţională a semnificat

reanimarea unor ansambluri geopolitice şi/sau apariţia unora noi, la care o contribuţie importantă şi-au adus-o procesele şi fenomenele cu care actorii politici operează pe scena mondială.

Un astfel de ansamblu geopolitic este cel al Mării Caspice care defineşte aspecte ale afirmării noilor actori politici; ale influenţei şi hegemoniei exercitate de Marile Puteri, avantajele şi dezavantajele ariei discutate în raport cu evoluţiile politicii internaţionale.

Geopolitica spaţiului caspic reprezintă (este legată de) geopolitica petrolului caspic „ca sursă a conflictelor de interese; a doctrinelor cultural-ideologice ce intră în interacţiune; a viitoarelor raporturi de forţe ce conferă substanţă domeniului Relaţiilor Internaţionale”1.

Marea Caspică, privită ca realitate geografică, delimitează, alături de Munţii Ural, Europa de Asia. Privită sub aspect juridico-economico-politic, Marea Caspică devine o entitate geografică cu un statut şi regim special. Disoluţia URSS-ului a permis statelor care se învecinează cu Marea Caspică să prezinte opinii divergente asupra regimului legal al acesteia. În fapt, este o acţiune a noilor republici din Caucaz şi Asia Centrală de a contesta Tratatele de Prietenie dintre URSS şi Iran, din 1924 şi 19402. Prin aceasta, se iau în dezbatere chestiuni referitor la exploatarea resurselor şi potenţialului strategic pe care arealul caspian îl conferă.

Condominium-ul sovieto-iranian este supus presiunii cerinţelor dictate de interesele naţionale ale statelor ex-sovietice, ce se regăsesc în regiunea caspiană. Statele litoralului caspian urmăresc exercitarea suveranităţii asupra părţii maritime care revine fiecăruia, în urma unei negocieri de partaj echitabil. Primordialitatea factorului economico-comercial şi investiţional care a transformat zona intr-o adevărată competiţie se datorează sintagmei Oil Deal.

Pe de o parte, dinamizarea investiţiilor în regiune, cu predilecţie în statele ex-sovietice, ar permite diminuarea dependenţei acestora faţă de Rusia. Pe de altă parte, tot în avantajul lor, acest lucru ar însemna amplificarea contactelor internaţionale şi dezvoltarea noilor reţele de exploatare şi comercializare petrolieră.

Actualele reţele existente în zona Mării Caspice, au o capacitate limitată, ceea ce necesită construirea de noi conducte. Ţinând cont de instabilitatea din regiune, întrebarea care se pune este: care trasee de conducte sunt cele mai indicate pentru

1 McDonnel, Gavan, The Euro-Asian Corridor. Freight and Energy Transport for Central Asia and the Caspian Region, Londra, ed.Royal Institute of International Affairs, 1995. 2 “Alma-Ata Declaration of 21 December 1991” – Azerbaidjan, Kazakhstan and Turkmenistan attacked the international obligations deriving from treaties and agreements concluded by the ex- USSR.

216

a fi construite? La Ankara, reprezentanţii Azerbaidjanului, Georgiei şi Turciei s-au întâlnit pentru a perfecta detaliile conductei petroliere Baku-Ceyhan. Deşi are suportul SUA, această conductă nu poate fi construită, datorită implicaţiilor politice şi strategice nefavorabile vizavi de unele state din zonă (Rusia, Armenia, Iran)3.

Rusia construieşte conducta Tenghiz-Novorosiisk pentru a accesa zonele petroliere ale Asiei Centrale şi a apropia China (conducta Aktiubinsk-Xinjiang). Mai mult, cele mai multe dintre conductele caspice pot fi conectate şi extinse la aceasta. Baku-Supsa şi Baku-Novorosiisk vor putea să-şi mărească valoarea producţiei actuale. Mărirea capacităţii traseului Baku-Novorosiisk-Tenghiz este momentan incertă. Din cauza conflictului cecen şi a celor adiacente (inguş-osetin; azero-armean, gruzino-abkhaz, etc.) se va crea o aglomerare serioasă a traficului de petroliere care va bloca funcţionarea ideală a Bosforului4.

A treia variantă ar fi conducta care pompează petrolul caspic spre Iran. Petrolul caspian ar tranzita teritoriul iranian de la Neka-Rey catre exterior (spre Turcia), dar ar permite legarea conductei Tenghiz-Kharg cu piaţa petrolieră din Golful Persic. Iranul va evita, astfel, sancţiunile SUA sau monopolul rusesc, venind în sprijinul intereselor Asiei Centrale şi a Transcaucazului (conducta Baku-Neka)5.

Pentru a evita o apropiere de Rusia sau Iran, prin ajutorul SUA, Turcia va specula ruta conductei Neka-Rey-Daurah-Baiji-Dortyoi care-i va permite să devină actorul-cheie în întreaga regiune caspiană6. Însă, implicaţiile colaterale ale Oil Deal sunt în aşa măsură de sofisticate, încât este nevoie de o maximă prudenţă în implementarea planurilor şi proiectelor care ar modifica raporturile existente în zonă.

2. Logica conflictelor spaţiului caspic si jocul Marilor Puteri: Geopolitica petrolului caspic constituie scheletul pe care se mulează şi se

desfăşoară aspectele care dau substanţă şi însemnătate arealului caspic ca zonă-cheie în trasarea ordinii mondiale. Geopolitica spaţiului caspic este una complexă şi insidioasă. De la sintagma Oil Deal care defineşte în mod voalat forţa şi potenţialul de care dispune întreaga regiune, se poate defalca pe segmente sau arii de cercetare întregul studiu ce exemplifică logica evenimentelor inedite care iau naştere şi se propagă de la scară regională, la cea globală, cu consecinţele ce derivă.

Spaţiul Mării Caspice antrenează o serie de coordonate: geografice, istorice, politice, economice care sunt dublate de factorul cultural, spiritual şi civilizaţional ce reanimă interese, scopuri sau idealuri care pe cât posibil de realizabile, pe atât de greu posibil de pus în practic. O dată cu ivirea dezideratelor apar şi obstacolele care contribuie la semnificaţia tablei de şah, unde participanţii tind, fiecare, către statutul de învingător.

Privind harta spaţiului caspian, regulile geopoliticii rămân în sfera de preocupare a puterilor regionale şi majore, precum şi a celor alogene. Spaţiul caspian parcurge o perioadă de reformare ideologico-doctrinară ce este cauzată de factorii de civilizaţie. Comunitatea de sânge, rasă, religie şi cultură este dublată de interese ce definesc factorii de civilizaţie:

„…iar conştiinţa capătă puteri în raport cu alte identităţi. O dinamizare a urii se naşte, comparabilă cu dilema de securitate din Relaţiile Internaţionale, în care

3 www.Senat.ro Dept.Pol.ext. – Geopolitica petrolului caspic, Bucureşti, 14. 02. 2001 4 Ibidem 5 Ibidem 6 Ibidem

217

temerile reciproce, neîncrederile şi ura se alimentează una pe alta”7.

La rândul ei, logica conflictelor spaţiului caspian este bazata si pe considerente de ordin civilizaţional care conduc la acele războaie ale liniilor de falie care se regăsesc in tot arealul Marii Caspice: „Războaiele liniilor de falie sunt, prin definiţie, războaie intre grupuri locale cu conexiuni largi si promovează identităţile civilizaţionale, în rândul participanţilor lor. Sentimentele naţionaliste au fost intensificate de diferenţele religioase. In războaiele sale locale, fiecare parte se vede luptând nu numai împotriva unui alt grup etnic local, ci si împotriva unei alte civilizaţii. În conflictele liniilor de falie, fiecare parte dispune de stimulente pentru a accentua propria sa identitate civilizaţională si pe cea a celeilalte părţi. Percepţia războaielor liniilor de falie ca fiind ciocniri civilizaţionale a făcut ca teoria dominoului

7 Ibidem

218

sa renască. In războaiele dintre culturi, cultura e cea care pierde”8. Spaţiul caspian reprezintă focarul cel mai important al tensiunilor şi

rivalităţilor dintre Marile Puteri din zonă şi de pe scena internaţională. Caucazul, care se împarte in Ciscaucazia (Caucazul de Nord) si Transcaucazia (Caucazul de Sud), prezintă diferenţe geografice şi politice, în funcţie de cele doua regiuni. Ciscaucazia este parte politico-geografică Federaţiei Ruse şi cuprinde aproape zece zone autonome, iar Transcaucazia este formată din trei state ex-sovietice: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Alături de Caucaz, contribuind la dinamica arealului caspian, se află Asia Centrală care reuneşte cinci state ex-sovietice: Kazakhstan, Uzbekhizstan, Kirghizstan, Tadjikhizstan si Turkmenistan.

Raportat la aspectul polemologic al regiunii, Caucazul este teritoriul cu cele mai multe conflicte. Din totalul numărului de conflicte ce se derulează sub privirile opiniei publice mondiale, se remarcă existenţa unor conflicte în derulare (ruso-cecen; armeano-azer; gruzino-abkhaz şi gruzino-osetin) şi a unora pasive (iraniano-azer; armeano-turc; azero-gruzin; osetino-ingus; lezghino-azer şi turco-gruzin)9. În majoritatea lor, aceste conflicte sunt conflicte ale liniilor de falie. Astfel de conflicte au o strategie bine determinatã. EIe evoluează de sus în jos, de la nivel terţiar la cel secundar, nivelul primar oferă doar simpla demonstraţie a existenţei şi derulării lor10.

În întreg spaţiul caspic, conflictele au la bază o încrengătură de motivaţii ce reflectă tensiunile şi rivalităţile dintre Marile Puteri cu concursul cărora ele se desfăşoară.

Implozia Uniunii Sovietice a permis cadrul propice afirmării identităţilor naţionale ale popoarelor din întreg Caucazul. Acest lucru a adus cu sine o revigorare a problematicilor referitor la geneza, formarea, istoria, cultura popoarelor, dar şi la descoperirea unor priorităţi şi avantaje geopolitice care au determinat sporirea importanţei spaţiului caspian şi dincolo de frontierele sale reale.

Seismicitatea zonei caucaziene a fost întreţinută de conflictul de interese ale statelor nucleu aflate în competiţie acerbă pentru întâietate, conflict care a constituit catalizatorul ciocnirilor virulente ale populaţiilor ce urmăresc neatârnarea lor şi revendicarea mentalului spiritualo-culturalo-civilizaţional spre care acced.

Întrucât istoria Caucazului a fost marcată de deportări şi raporturi teritoriale ale unor populaţii (ceceni, daghestanezi, inguşi) sau de susţinerea altora care împărtăşesc doctrina geopolitică pan-slavistă (gruzinii, osetinii şi armenii), în faţa celei pan-turcice, s-au creat premisele reluării ostilităţilor la nivel primar şi secundar, ostilităţi care reprezintă ciocniri între civilizaţii. Conflictul ruso-cecen avea să antreneze ciocniri dure între osetini şi inguşi, între osetini şi gruzini sau între gruzini şi abkhazi. Cecenia devenise vârful de lance al Turciei şi lumii islamului, în confruntarea cu lumea ortodoxismului. Prin natura agresivă a mentalului lor, cecenii sperau să obţină statutul de leadership, recunoscut de fraţii de sânge şi să demareze gazavatul (războiul sfânt islamic) contra ortodocşilor. Dar, conflictul dezastruos cu ruşii, înfrângerea inguşilor de către osetini şi escaladarea neînţelegerilor dintre Georgia şi Turcia (conflictul gruzino-azer) au făcut ca popoarele lui Allah din Ciscaucazia să devină o enclavă într-un areal preponderent ortodox11.

Incertitudinea ce-a generat starea de instabilitate şi insecuritate în regiune a

8 Huntington, Samuel, Ciocninrea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, ed.Antet, 1997, pp.396-397. 9 Ibidem, p.401. 10 Serebrian, Oleg, Va exploda Estul?Cluj-Napoca, ed.Dacia, 1998, p.64. 11 Huntington, Samuel, op.cit., pp.70-71.

219

fost promovată şi de diferendele dintre osetini şi gruzini sau gruzini şi abkhazi. Acestea s-au încheiat cu sfârtecarea Georgiei. Rusia a speculat neînţelegerile dintre diferitele popoare caucaziene şi a amplificat aceste dispute, creându-le posibilitatea răspândirii. Aşadar, lipsa de coeziune a avarilor, lezghinilor, darghinilor, lactilor, kumicilor, tabasaranilor şi nogailor nu va reuşi punerea în practic a Confederaţiei Popoarelor Caucaziene12. Fiecare din aceste etnii îşi doreşte autonomia şi identificarea pe harta statului din care să facă parte.

Premisele factorului economic sunt slabe în faţa celui etnico-culturalo-politic care menţine vulnerabilitatea în zonă. O vulnerabilitate de care profită Rusia, în exploatarea potenţialului de petrol, gaz şi hidrocarburi de care dispune bazinul caspian. Situaţia existentă este avantajoasă pentru Kremlin nu doar sub aspect geo-economic, ci şi geopolitic, deoarece coordonatele ideologico-doctrinare şi culturalo-spirituale ale Turciei sunt drastic limitate. Solidaritatea popoarelor pe care conta Ankara a fost înlocuită cu dispute secesioniste, susţinute de politica moscovită divide et impera care se dovedeşte cel mai eficient mijloc de gestionare a Caucazului.

În Caucazul de Sud sau Transcaucazia, miza şi logica conflictelor interetnice sporesc caracterul interconfesional şi intercivilizaţional al interacţiunilor ansamblurilor geopolitice. În această parte a Caucazului, conflictele liniilor de falie sunt cu atat mai evidente, cu cat interesele statelor-nucleu / puterilor regionale şi majore sunt coroborate cu cele ale puterilor alogene. În felul acesta, complexitatea contextului caracterizează complexitatea motivaţiilor geopolitice cu care se operează.

Conflictul interetnic dintre Armenia şi Azerbaidjan ce continuă, cu intermitenţe, din 1988, etalează tensiunile dintre Rusia, Turcia şi Iran care din plan secundar evoluează în plan terţiar, opunând Moscova Washingtonului. Ocuparea regiunii azere, Nagorno-Karabakh, cu preponderenţă etnică armeană, a redeschis dosarul rivalităţii geopolitice bipolare. Desfăşurându-se din perspectiva competenţei ideologico-spirituale, acest conflict a evidenţiat situaţia strategică a zonei, ca mijloc ideal de implementare a unor proiecte ce antrenează factorii economici, investiţionali, comerciali şi chiar politico-tradiţionali în retrasarea sferelor de influenţă şi hegemonie13.

Această dispută inter-etnică poate oferi răspunsul unor întrebări-cheie referitor la evoluţia unor state în conformitate cu evoluţia politicii lor externe. Spaţiul caspic este considerat un nod gordian al Relaţiilor Internaţionale contemporane, iar abilitatea actorului politic care va găsi soluţia, va fi încununată de succes. Acest conflict pune în practică teoria dominoului Azerbaidjan-Turcia / Armenia-Rusia. Pentru Turcia, imediata vecinătate a zonei vulcanice îi îngăduie intervenţia, dar şi reluarea unor visuri desuete, cum este crearea unui simbol geopolitic pan-turcic, ce se numeşte Turkestan. Acest lucru ar presupune unificarea tuturor popoarelor turcice din Caucaz şi Asia Centrală sub flamura verde14. În acest caz, Azerbaidjan este legătura de baza a Turciei cu consangenii săi, din zonă. Dincolo de afinităţile culturale şi spirituale pe care Azerbaidjanul le-ar conecta la Turcia, Transcaucazia reprezintă şi sursa financiar-comercială a Turciei. Conductele de gaz, petrol sau hidrocarburi ar încuraja dezvoltarea economiei turceşti. SUA este partenerul şi susţinătorul tacit al Ankarei, în scoaterea zonei de sub influenţa Moscovei, Washingtonul dându-şi acordul pentru implementarea oleoductelor Baku-Ceyhan;

12 Cecenia, Chip înlăcrimat, Bucureşti, ed.Nemira, 1997, pp. 155-160. 13 Serebrian, Oleg. op.cit., pp.70-71. 14 Beaumarchais Centre for I.S., Puteri şi influenţe, Bucureşti, ed. Corint, 2001, pp.50-51.

220

Baku-Neka-Rey-Ceyhan care ar fi mult mai avantajoase pentru întregul Occident. Noul climat geopolitic transcaucazian îi înlesneşte Azerbaidjanului o mai

strânsă cooperare economică cu SUA, în privinţa valorificării resurselor bazinului caspian, cooperare ce poate dejuca interesele Rusiei şi ale Iranului, în regiune. Este şi o încercare diplomatică a Azerbaidjanului de a recupera enclava, Nagorno-Karabakh, prin integrare economică regională.

Răcirea relaţiilor dintre Moscova-Teheran, în faţa axei Baku-Ankara-Washingon poate să se amplifice şi din alte considerente. O îndepărtare a primilor doi din spaţiul transcaucazian prin simpla enclavizare a Armeniei, ar însemna consecinţe drastice pentru azerii care lucrează în Rusia (~1 milion) şi o virulentă politică de asimilare a celor 5 milioane de azeri din zona Tabriz (nord-vestul Iranului).

Pe de o parte, Armenia nu pare deloc indiferentă la scenariile care ar izola-o. Percepând Rusia, ca de altfel în tot decursul istoriei, ca singurul protector, Armenia susţine prin prezenţa sa, consolidarea doctrinei geopolitice pan-slaviste a Kremlinului. Este, desigur, singurul mijloc sigur prin care Erevanul îşi perpetuează nestingherit istoria naţională, în urma sumbrului episod turco-armean al lui 1915. Armenia mai beneficiază de un sprijin de moment, din partea Iranului. Acest sprijin creşte în intensitate pe fundalul nemulţumirii Teheranului la politica externă a Turciei şi Azerbaijanului. Prezenţa Iranului la negocieri, alături de Rusia şi Turcia semnifica o echilibrare a raporturilor de forţe, în regiune.

Negocierile de pace care au demarat sub egida OSCE de la Istanbul, vizavi de conflictul azero-armean, propunea o implementare a conceptului de pax americana care redeschidea rivalitatea geopolitică bipolară (Rusia vs. SUA). Mulând negocierile diplomatice pe factorii economic şi investiţional, SUA oferea alternativa unei cooperări care să evite escaladarea asperităţilor dintre statele Caucazului. Sub auspiciile unei pax americana, axa Moscova-Erevan-Teheran ar fi fragilizată iar zăvorul 15, Armenia şi Karabakh, s-ar deschide către Caucaz şi Asia Centrală pentru diplomaţia turcească.

O evoluţie a lucrurilor, în acest sens, ar genera opoziţia nu numai a Rusiei şi Iranului, dar şi a Chinei. Astfel, diferendul armeano-azer, ca şi conflict al liniilor de falie, ar evolua şi la nivel terţiar: „Pekinul, care intenţionează şi el să constituie o contrapondere faţă de hegemonia mondială Americană, ar vrea ca resursele petroliere şi de gaze naturale din Asia Centrală să alimenteze piaţa chineză şi asistă fără nici o plăcere la modul în care Turcia încearcă să atragă de partea sa popoarele turcice din China, în special în provincia Xijiang, ceea ce trezeşte temerile pan-turcismului”16.

Polemologia regiunii transcaucaziene este puternic evidenţiată şi de situaţia din Georgia. Conflictul interetnic, care încă mai mocneşte, este alimentat de însăşi geneza şi formarea comunităţilor etnice de pe teritoriul gruzin. În faţa încercărilor lui Zviad Gamsahurdia şi Eduard Shevardnadze de a conferi un sens clar conştiinţei unităţii naţionale gruzine, diferendele culturale şi istorice, sau confesionale şi lingvistice dintre grupurile etnice georgiene (megrelii şi svanii) permit vulnerabilizarea zonei.

Două teritorii autonome, alocate, de experţii sovietici în geopolitica, unora dintre comunităţile etnice locale - Abkhazia, cuprinzând mare parte din litoralul concediilor ideale de altădată şi Osetia de Sud, prelungire a Osetiei de Nord ce intra în

15 Serebrian, Oleg, op.cit., p.79. 16 Beaurnarchais Centre for I.S., op.cit., pp.49.

221

componenţa Rusiei17 - constituie focare de conflicte interetnice. Situaţia se aseamănă cu cele din Nagorno-Karabakh sau Kosovo şi a însemnat: revoltă; proclamarea independenţei; prezenţa militară a puterilor majore / regionale, secesiune teritorială si epurare etnică. Simpla sprijinire a abkhazilor şi osetinilor de către Rusia lasă să se întrevadă interesele ei în această parte a Caucazului. Tangenţial, Moscova a atras în joc Armenia şi Azerbaidjan pentru a se crea o stare de instabilitate şi insecuritate zonală, care să-i permită dezvoltarea comerţului cu resurse naturale şi hidrocarburi (conducta Tenghiz-Novorosiisk), în detrimentul avântului panturcic care este simbolizat economico-investiţional prin conducta Baku-Ceyhan.

Mozaicul etnic ce caracterizează întregul Caucaz contribuie la mozaicarea conflictelor şi asperităţilor dintre popoarele regiunii. Rapturile teritoriale, modificările de populaţie şi teritorii, care au avut loc pe parcursul unei tumultoase istorii, punctează realitatea convulsiilor interetnice care tinde spre multiplicare. În acest sens, se poate vorbi despre conflictele lezghino-azer sau kumiko-daghestanez care ar genera pe cele dintre nogai şi daghestanezi; nogai şi kumici. La nord de Abkhazia s-ar alimenta conflictele dintre karaceavo-cerkesi şi ruşi, sau kabardino-balcari şi ruşi, miza fiind obţinerea autonomiei politice. Obţinerea autonomiilor politice ar constitui baza reluării conflictelor liniilor de falie, ceea ce ar însemna războaie intercivilizaţionale. „Caucazul este probabil una dintre fracturile viitoarei rivalităţi geopolitice Nord-Sud. La o analiză mai atentă se observă că ceea ce apare în Caucaz sub forma unor conflicte locale sau regionale are o serie de caracteristici ce ancorează în logica rivalităţii Nord-Sud.”18

Asia Centrală se constituie ca un areal geopolitic şi strategic de mare importanţă pentru puterile regionale / majore, cât şi pentru actorii politici alogeni, conştienţi de potenţialul ridicat pe care îl reprezintă întreaga regiune, pe termen lung.

17 Ibidem, p.50. 18 “Lumea magazin”, Labirintul caucazian, Bucureşti, an IX nr.4, 2001, p.45.

222

Asia Centrală reprezintă o parte vibrantă a relaţiilor externe dintre statele lumii, ea conectând vestul la est şi nordul la sud19.

Complexitatea abordării Asiei Centrale ca spaţiu geopolitic este dată de complexitatea intereselor şi realităţilor din zonă. Şi în acest spaţiu, implozia URSS-ului a adus, cu sine, transformări şi noi apariţii de ansambluri geopolitice, geo-economice sau geo-culturale care vor antrena şi revigora asperităţi şi neînţelegeri între popoarele arealului, dublate de cele ale Marilor Puteri.

Politica externă a celor cinci state ce formează Asia Centrală permite evaluarea şi evidenţierea identităţii spaţiului central-asiatic, pe arena internaţională. Realităţile diplomatice, care s-au petrecut după 1991, oferă posibilitatea statelor central-asiatice să se auto-perceapă în postura de epicentru al evoluţiei Relaţiilor Internaţionale. La fel ca şi în Caucaz, geopolitica petrolului caspic reprezintă baza de la care se pleacă în analizarea conflictelor dintre cei mari, conflicte ce se manifestă la nivel regional prin tot soiul de rivalităţi şi care aruncă cele cinci state într-o competiţie acerbă pentru întâietate, minimalizând şansele unui proces de cooperare, care să înlăture instabilitatea şi insecuritatea, în favoarea unui climat pacifist şi progresist.

Echilibrul întregului spaţiu central-asiatic a sucombat în faţa jocului geopolitic doctrinar al puterilor majore, care speculând lipsa unei omogenităţi spiritualo-culturalo-mentale a generat escaladarea rivalităţilor de identitate naţional-statală a popoarelor din Asia Centrală. Doar printr-o politică externă duplicitară, Marile Puteri îşi pot legitima planurile de retrasare a sferelor de influenţă şi hegemonie în spaţiul caspian şi-n lume20.

Competiţia dintre statele Asiei Centrale reprezintă şi o competiţie a doctrinelor geopolitice ale Rusiei, Turciei şi Iranului. Uzbekhistanul ocupă nucleul islamic al regiunii şi se dezvoltă ca nervul politic, economic şi cultural al Asiei Centrale. Aspiraţiile uzbecilor determină importanţa ţării în raporturile cu vecinii. Tashkentul invocă, adesea, însemnătatea episoadelor istorico-culturale, ancestrale care au omogenizat şi coagulat poporul uzbekh de-a lungul vremii. Recent, Ferghana, Samarkand, Bukhara, Khiva sau Kokand au devenit obiective turistice majore pentru iranieni, afghani, pakistanezi sau turci. Deşi, Uzbekhistanul este supranumit „centrul lumii lui Allah”21, acest stat nu ezită să se afilieze doctrinei geopolitice panturcice ce vizează crearea Turkestanului. Pentru a susţine idealul panturcic, Tashkentul etalează grandoarea, măreţia sa spiritual-culturală ce cuprinde un teritoriu delimitat pe axa nord-sud între Moscova şi Delhi, iar pe axa est-vest între Urumqi (Xinjiang-China) şi Kashgar-heart22.

Alături de renascentismul mogul este reflectată personalitatea lui Ismail Bay Gaprinski care a promovat ideea creării statului panturcic Turkestan, iar ca model a fost desemnată Turcia. Rolul Jaddids-ilor în răspândirea ideilor moderne preluate din Turcia, alături de rezistenţa generalului, Dostam Rashid, în faţa doctrinei geopolitice panislamiste iraniene în zona Pathan-Afghanistan au oferit diplomaţiei uzbece şansa de a deveni tot mai agresivă. Faptul a fost sesizat la Moscova, Beijing şi Teheran, iar replica a constat în generarea unei crize per ansamblul ţării care a avut implicaţii în exterior (în statele vecine) şi care a periclitat unitatea ideologico-cultural-civilizaţională a Asiei Centrale23. 19 Ibidem, p.45. 20 Rashid, Ahmed, The Resurgence of Central Asia Islam or Nationalis, Karachi, ed.Zed Books, 1994, p.82. 21“Review of International Affairs”, Geopolitical and Strategic Changes in Eurasia, Belgrad, 1997, vol.48, p.38. 22 Rashid, Ahmed, op. cit., p.82. 23 Ibidem, p. 94.

223

Kazakhstanul, a patra forţă militară din fosta URSS, este un mozaic de etnii şi mentalităţi, predominante fiind cea kazaha şi rusa. Motivul pentru care acest stat a intrat în calculele geopolitice ale Marilor Puteri îl constituie potenţialul său de resurse naturale care permite dezvoltarea segmentului economico-investiţional, atât de râvnit în cadrul raporturilor economice şi politice ale statelor lumii. Acest aspect exemplifică imensa piaţă de desfacere şi afaceri care este Kazakhstanul şi posibilele revendicări ale acestui stat de a deveni un viitor „tigru central-asiatic”24.

Rivalitatea dintre Alma-Ata şi Tashkent a pornit de la considerente spiritual-culturale dar, pentru Kazakhstan, competiţia s-a materializat printr-o mai mare capacitate de absorbţie a capitalului străin, ceea ce denotă flexibilitatea politicii kazahe. Descendenţi ai uneia dintre ramurile clanului Shaybani25, kazahii s-au stabilit în regiunea Alma-Ata şi Urumqi. Afiliaţi, ca şi uzbecii, la doctrina geopolitică panturcică, kazahii urmăresc crearea statului-simbol Turkestan. Vizita diplomatică a ex-premierului şi ex-preşedintelui turc, Suleyman Demirel, în Asia Centrală, a revigorat speranţele de unificare a popoarelor turcice sub stindardul Ankarei26. Kazakhstanul a înţeles, spre deosebire de Uzbekhizstan şi Tadjikhizstan, că în faţa contra-presiunilor (la adresa panturcismului) panslaviste ale Rusiei sau panislamice ale Iranului trebuie să se renunţe la exacerbarea naţionalismului. Acest lucru a însemnat cooperarea ca mijloc de gestionare a crizelor conflictuale.

În acest sens, consolidarea raporturilor comerciale cu Rusia şi Iranul - dezvoltarea oleoductelor: Tenghiz-Korelev-Novorosiisk şi Tenghiz-Neka - au menirea să confere mai multă dezinvoltură diplomaţiei de la Alma-Ata în a aborda subiecte mult mai delicate, cum ar fi situaţia minorităţilor turcice din China, prin prisma segmentului economico-investiţional care să apropie popoarele între ele. De asemenea, prezenţa capitalului străin în zonă înseamnă modernizarea tuturor activităţilor de producţie şi promovarea democraţiei în toate sectoarele de activitate27. Ceea ce determină Kazakhstanul să constituie un pol de echilibru în Asia Centrală.

Referitor la Kirghizstan şi Tadjikhizstan, se poate afirma că prin politica externă revanşardă a acestora la adresa Uzbekhizstanului (opoziţia în faţa idealurilor panturcice), se asistă la nivel local, la o confruntare de interese geopolitico-ideologice a puterilor interesate de influenţă şi hegemonie în Asia Centrală. Ambele state se confruntă cu o criză a identităţii naţional-statale în faţa vecinilor agresivi. În noul climat creat de Commonwealth-ul ex-sovietic sau CSI, Kirghizstanul se vede sufocat şi bula de aer care l-a readus în atenţia opiniei publice mondiale a constat în liberalizarea forţată a economiei sale. Prin aceasta, Bishkekh este conectat la pulsul economiei şi politicii internaţionale, la setul de valori al fenomenului globalizării.

Vulnerabilitatea Tadjikhizstanului în faţa revendicărilor panturcice ale Uzhekhizstanului (regiunea Kodjent) s-a accentuat şi în urma contextului de instabilitate şi insecuritate creat de evenimentele din Afghanistan. Tadjikhizstanul luptă pentru supravieţuire. Teama faţă de asuprire, coroborată cu pierderea identităţii naţional-statale îi determină ca, prin mecanismele militaro-armate la care recurge, să fie perceput ca o Bosnie a Asiei Centrale28.

Ultima republică a Asiei Centrale, Turkmenistanul, reprezintă teatrul operaţiunilor doctrinar-geopolitice rivale ale Marilor Puteri. Acest stat care se confruntă cu 24 Ibidem, p.94. 25 Open Society News, Central Asia: Oil, Poverty an the Struggle for Democracy, New York, 2001, pp.13-14. 26 Rashid, Ahmed, op.cit., p.121. 27“Le monde diplomatique”, Turcia şi panturcisrnul, Paris, nr.6, 2001, p.4. 28 Maniu, Mircea, Conjunctura economiei mondiale: 1970—1990, Cluj-Napoca, ed. EFES, 1998, pp.20-24.

224

sărăcia îşi găseşte şi îşi cultivă identitatea politică prin identitatea cultural-tradiţională. Perspectiva exploatării resurselor naturale care asigură minimum de existenţă a statului ar permite revigorarea Turkmenistanului, în faţa presiunilor Moscovei şi a slabei susţineri din partea Turciei, Turkmenistanul se vede obligat să pactizeze cu Iranul şi Pakistanul (construirea de oleoducte şi reţele de transport a gazelor naturale), în vederea redefinirii geopoliticii regiunii care ar ajuta ieşirea ţării din marasm prin implementarea conceptului de integrare economică regională.

Logica conflictelor spaţiului caspian este generată de complexitatea geopolitică a întregului areal, complexitate care subsumează considerente de ordin cultural, spiritual, politico-economic care pun bazele blocurilor civilizaţionale. În spatele fiecărei civilizaţii se află un actor-nucleu care coordonează iniţiativele celorlalţi şi prin aceasta pe ale sale. Pe drept cuvânt, geopolitica spaţiului caspic semnifică tabla de şah pe care cel mai abil şi puternic dintre competitori îşi impune puterea de decizie şi contribuie la revoluţionarea Relaţiilor Internaţionale prin mijloacele de care dispune. BIBLIOGRAFIE: Beaumarchais Centre for IS., Puteri si influenţe, Bucuresti, ed. Corint, 2001. Charnay, Jean-Paul, Critica strategiei, Paris, ed. L’Herne, 1990. Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Bucuresti, ed.Corint, 2001. Cecenia, Chip înlăcrimat, Bucureşti, ed. Nemira, 1997. Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordini mondiale, Bucureşti, ed.Antet, 1997. Maniu, Mircea, Conjunctura economiei mondiale: 19 70-1990, Cluj-Napoca, ed.EFES, 1998. Open Society News, Central Asia: Oil, Poverty and the Struggle for Democracy, New York, 2001. Puscas, Vasile, Relaţii intenaţionale contemporane, Cluj-Napoca, ed.Sincron, 1999. Rashid, Ahmed, The Resurgence of Central Asia - Islam or Nationalism, Karachi, ed.Zed Books, 1994. Schelling, Thomas, Strategia conflictului, Paris, PUF, 1986. Serebrian, Oleg, Va exploda Estul?, Cluj-Napoca, ed.Dacia, 1998. Zapartan, Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Cluj-N apoca, ed. Studia, 2002. Wallerstein, Immanuel, Sistemul economic internaţional, Cambridge, ed.Cambridge University Press, 1979.

225

CONFLICTE ARMATE REGIONALE: CECENIA – FEDERAŢIA RUSĂ

Mireille RĂDOI

Reflecţii şi teorii Cel mai adesea, „lupta pentru putere şi accederea la un anumit statut se

datorează insuficienţei resurselor materiale şi spirituale”, iar părţile conflictuale încearcă neutralizarea, producerea de pagube sau distrugerea adversarului (L. Koser - sociolog american). Valoarea conflictelor rezidă în faptul că ele avertizează blocarea sistemului social şi deschid calea inovaţiilor. Cu termenii lui G. Simmel, în accepţiune extinsă, conflictele sunt de natură clarificatoare privind puterea reală şi potenţială a fiecărui termen, ele provoacă resocializarea post-conflictuală şi schimbarea socială. Analizat astfel, conflictul poate părea cel mai mic dintre relele posibile, oricum generator de progres. Însă ştiinţele sociale înţeleg prin conflict ciocnire de interese, acţiuni, puncte de vedere ale anumitor persoanelor cu influenţă în sfera politicii şi a grupurilor sociale. El poate fi politic, economic, social, religios, etnic, cultural, profesional, legat de limbă etc. Prin urmare, conflictul este rezultatul interacţiunii unor elemente incompatibile ale sistemului social şi nu ţine de patologia vieţii sociale. Filosofii mai mult sau mai puţin socio – darwiniste (G. Spenser) au relevat iminenţa şi forţa motrice a conflictelor, chiar dacă era numită „luptă” (M. Weber) ori altfel.

Dimpotrivă, sociologul german L. Wiese (1876-1969) a promovat ideea rezolvării conflictelor prin înţelegere şi prin intermediul instituţiilor sociale. Lipsa de eficienţă a acestor instituţii, chiar şi când îşi arogă acronime internaţionale, ne trimite cu gândul la Eminescu: „ideal pierdut în ceaţa unei lumi ce nu mai este”. D. Ralif (n.: 1929) prin „teoria conflictului”, îl consideră ca rezultând din împotrivirea la dominaţie – supunere, iar reprimarea conflictelor ar duce la încordarea relaţiilor. Deşi cauzele conflictelor nu pot fi înlăturate, societatea „liberală” le poate rezolva la nivelul concurenţei între indivizi, grupuri şi clase. Nu este cazul fostelor republici sovietice, în care „liberalismul” este întârziat să apară.

Conflictele regionale se înscriu în categoria celor politice. Subiectul unui asemenea conflict poate fi situaţia unei etnii, iar conflictul se dezvoltă sau între naţiuni băştinaşe (ex: armenii şi arzebadjenii) sau între populaţia băştinaşă şi minorităţi (ex: georgieni şi osetini). În evoluţia acestora, apar două tendinţe fundamentale: una – la separare, alta – la consolidare. Conflictul regional este un rezultat al interacţiunii a două sau mai multe state care îşi dispută puterea, teritoriul sau resursele, interacţiuni care pot fi rezolvate prin diferite căi: convorbiri diplomatice, includerea unei terţe părţi sau prin acţiuni armate.

Sfârşitul războiului nu a însemnat sfârşitul violenţei şi al confruntărilor cu diverse aparate politice. Uneori, oamenii sunt mai îngrijoraţi nu atât de conflicte, cât de urmările lor: perpetuarea violenţelor şi apariţia premiselor pentru războaie civile, crize sociale şi economice prelungite.

Câteva precizări necesare Reglementările privind drepturile omului constituie standardul minim, iar

normele dreptului internaţional umanitar aplicabile în conflictele armate reprezintă reguli speciale de protecţie a indivizilor umani participanţi la conflicte ori victime ale acestora. Adunarea Generală O.N.U., prin Rezoluţia nr.3034/XXVII din 8 decembrie

226

1972, distinge între actele de terorism şi lupta popoarelor pentru autodeterminare, pentru independenţă şi libertate. Astfel, potrivit art.1, pgf. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional (Protocolul II) semnat la 8 iunie 1997, prevederile acestuia se aplică şi conflictelor armate care se desfăşoară pe teritoriul unui stat, între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri armate organizate, care sub conducerea unui comandant responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului. Federaţia Rusă, fiind un stat supus normelor juridice internaţionale, are obligaţia de a respecta aceste reglementări.

Federaţia Rusă este semnatara Cartei O.N.U. care, din preambul, instituie obligaţia pentru statele lumii de a respecta drepturile fundamentale ale omului, demnitatea şi libertăţile lui fundamentale. De asemenea, Federaţia Rusă a ratificat: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1976), Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (1976), Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1987); Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1969); Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (1998); Convenţia europeană de prevenire a torturii, tratamentelor şi pedepselor crude, inumane sau degradante (1998). Din 1996, Rusia, devenind membră a Consiliului Europei, are obligaţia să respecte Statutul şi Carta acestuia. Mai mult, cu ocazia aderării la Consiliul Europei, Rusia s-a obligat, printre altele, să judece persoanele responsabile de încălcarea drepturilor omului, în special, în legătură cu conflictul din Republica Cecenia, din perioada 1994-1996 şi să respecte cu stricteţe prevederile legilor umanitare internaţionale, inclusiv în situaţia conflictelor armate de pe teritoriul său.

Pe plan intern, potrivit art.15, pgf. 4 din Constituţia Federaţiei Ruse, principiile internaţionale universal valabile şi tratatele internaţionale ratificate de parlamentul rus fac parte integrantă din sistemul legal al federaţiei. Dacă unele norme dintr-un tratat internaţional diferă de cele din legislaţia internă a Rusiei, se vor respecta prioritar prevederile tratatelor. De asemenea, potrivit legislaţiei ruse, singura împrejurare în care se poate permite restrângerea temporară a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor este aceea „a unei urgenţe cu grad ridicat de pericol”.

Război şi pace La sfârşitul secolului XX (1988-2000) în anumite regiuni ale fostei URSS, ca

urmare a crizei economice, instabilităţii social – politice, au avut loc ciocniri militare îndelungate, în care s-a folosit şi armament greu. După destrămarea Uniunii Sovietice, conflictele naţionale au destrămat iluzia frăţiei comuniste şi mirajul „naţiunii” supraetnice sovietice: acţiunea crizelor comunismului în interiorul blocului sovietic începea să se caracterizeze prin agresivitate crescândă, resentimente şi chiar escaladarea unor tulburări naţionale. Se poate ca popoarele ne-ruse ale „Uniunii” Sovietice să o transforme în arena celor mai acute confruntări. Mulţimea şi natura conflictelor din fostele republici ale URSS-ului nu este pe deplin conştientizată. Majoritatea conflictelor din acest spaţiu se desfăşoară în absenţa frontierelor stabile ale statelor noi (unele încă în formare), în cazuri speciale frontierele reprezintă formaţiuni administrativ – teritoriale. De exemplu: Carabah, Cecenia – în centrul conflictului apare tendinţa anumitor puteri de a crea un stat independent sau o formaţiune administrativă în graniţele unui stat. Premisa unui şir nou de conflicte a devenit încercarea unor autonomii separate de a-şi schimba jurisdicţia politică (Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), precum şi evenimentele

227

din Republica Daghestan şi extinderea lor pe întreaga regiune Nord–Caucaziană şi prima încercare de pătrundere reală şi forţată a ideilor islamului ortodoxist prin Cecenia pe teritoriul Rusiei.

Conflictul dintre Cecenia şi Federaţia Rusă Către începutul primului război cecen, situaţia politică internă din Republica

Cecenă Ichkeria era extrem de încordată. Aceasta se datora divizării elitelor politice care au apărut după înlăturarea de la putere a partidului comunist. După alegerile din 27 octombrie 1991, când Djohar Dudaev era ales preşedinte al Ceceniei, se observa o tendinţă fermă de confruntare între puterea nou aleasă la Groznîi şi exponenţii vechiului sistem. După felul în care au evoluat evenimentele din octombrie 1991 până în decembrie 1994, situaţia politică internă în Cecenia poate fi caracterizată ca spectaculoasă. S-a format nucleu generator de crize, prin confruntarea dintre puterea de la Groznîi, reprezentată de Dudaev în Parlament şi Consiliul provizoriu al Republicii Cecenia, reprezentat de cei care niciodată nu au recunoscut legitimitatea alegerilor din 1991. Cei din urmă îşi probau loialitatea faţă de Moscova, care, de altfel, îi susţinea.

În aceste condiţii nu putea fi vorba de o mişcare de eliberare naţională coerentă. Mişcarea naţională cecenă s-a scindat în trei grupări: radicalii care optau pentru independenţa totală a Ceceniei, grupaţi în special în jurul lui Dudaev; moderaţii care optau pentru reglementarea paşnică a conflictului şi tratative cu Rusia (gruparea reprezenta conducerea parlamentului); şi al treilea grup, format din cei care au rămas în afara puterii, excluşi de Dudaev din arena politică. Un asemenea exemplu este Bislan Gantamirov care, din membru al comitetului executiv al Congresului Naţional al Poporului Cecen şi responsabil pentru apărare, ajunge o persoană activă în Consiliul provizoriu al Republicii Cecenia creat de Moscova în decembrie 1993, care va încerca pe cale militară să-l înlăture pe Dudaev de la putere.

În primăvara lui 1993 are loc o escaladare a confruntării dintre Parlament şi Dudaev. Liderul cecen era nemulţumit de faptul că, la 14 ianuarie 1993, o delegaţie a Parlamentului semna un protocol cu o delegaţie de la Moscova prin care s-a convenit asupra semnării unui tratat între Cecenia şi Federaţia Rusă. Dudaev a refuzat să recunoască protocolul şi a desfiinţat delegaţia parlamentară. Au urmat acţiuni de excludere de pe eşichierul politic a acelor structuri care nu erau loiale preşedintelui Dudaev. A fost dizolvat Parlamentul, preşedinte al căruia era H. Ahmadov şi vice-premierul Mamadaev, susţinut activ de Parlament, a fost înlăturat de la îndeplinirea funcţiilor sale. Majoritatea susţinătorilor liniei protocolului din 14 ianuarie 1993 s-au situat în opoziţie faţă de Dudaev.

Puterea monopolistă din Groznîi a devenit susţinătoarea înverşunată a independenţei şi a tratativelor de pe poziţii dure cu Moscova. Printre persoanele marcante ale acestei linii erau Zelimhan Iandarbiev, lider al Partidului Democratic al Vainahilor şi viitorul vicepreşedinte al Ceceniei, Mavladi Udugov care era ministrul presei şi informaţiei, unul dintre principalii ideologi al regimului lui Dudaev şi Aslan care era responsabil de apărarea civilă, structură ce se ocupa de capturarea armamentului din depozitele armatei şi forţelor de interne ruse.

Unica forţă semnificativă care se opunea rămânea opoziţia promoscovită coagulată în Consiliul provizoriu al Republicii Cecenia. Raionul Nadterecinâi al Ceceniei unde era dislocat acest organ, niciodată nu a recunoscut puterea lui Dudaev, iar conducătorii raionali chemau deschis la luptă pentru înlăturarea lui. Însă, cum era de aşteptat, formarea unei birocraţii promoscovite nu a trezit entuziasm în rândurile populaţiei, care în mare măsură a preferat să rămână neutră. Cu toate

228

acestea, Consiliul provizoriu, care a primit din partea Moscovei arme şi tehnică militară pentru crearea propriilor unităţi militare, a devenit o putere reală. În fruntea acestui consiliu a fost numit şeful administraţiei raionului Nadterecinâi - U. Avturhanov.

În primăvara anului 1993 s-a ajuns la o confruntare deschisă între regimul Dudaev şi opoziţia promoscovită care a ocazionat operaţiuni militare de proporţii. Aceasta a fost perioada în care încep să apară noi figuri pe scena politică, personalităţi care urmau să joace poziţii cheie în viitoarea configuraţie a Ceceniei. În faţa unui vădit pericol militar din partea opoziţiei, un rol foarte important în anturajul lui Dudaev încep să-l joace persoanele cu experienţă militară. Pe arena politică cecenă apare Amili Basaev care, în februarie 1994, se întoarce în Cecenia din Abhazia, unde a condus corpul expediţionar cecen în luptele împotriva Georgiei. În vara lui 1994, Basaev se alătură lui Dudaev, batalionul abhaz ducând lupte înverşunate cu grupurile înarmate ale unui membru a opoziţiei, R. Labazanov. Detaşamentul lui Basaev a jucat un rol decisiv şi în eşecul opoziţiei de a ocupa Groznâi, în 26 noiembrie 1994. Pentru aceste merite, Basaev câştigă încrederea lui Dudaev, urmând să fie o persoană importantă în conducerea militară a Ichkeriei.

Primul război cecen a schimbat din plin gândirea politică în Cecenia: se instituie moda comandanţilor militari. De acum, aşa zişii polevîe camandirî vor dicta şi vor reprezenta un rol important în societatea cecenă. Pe durata operaţiunilor militare când regimul lui Dudaev a fost înlăturat de la Groznîi, Moscova încearcă o reanimare a acelor figuri politice cecene care, până în 1991, au fost loiale Kremlin-ului. Prin urmare, în 1995, Doku Zavgaev, fostul preşedinte al Sovietului Suprem al Republicii Ceceno-Inguşetia, a fost numit şef al guvernului marionetă. Nici Bislan Gantamirov nu a fost uitat, el fiind numit primar al oraşului Groznîi. În condiţiile unui război care nu mai înceta şi care cuprindea toată republica, aceste structuri create de Moscova nu beneficiau de legitimitate ori susţinere populară. Mişcarea de rezistenţă a continuat să fie cea mai importantă structură în republica separatistă.

În acest context se remarcă o persoană care urmează să fie printre protagoniştii principali în perioada interbelică şi în cel de-al doilea război cecen: Ahmad Hadji Kadîrov, liderul spiritual al musulmanilor din Cecenia. Până la sfârşitul anului 1994 el nu a figurat printre persoanele active din viaţa politică internă. Ieşirea la rampă a lui Kadîrov are loc în aprilie 1995, când, în calitatea sa de lider spiritual, la un consiliu al comandanţilor militari, declară Jihad Rusiei şi impune celor prezenţi să jure că vor lupta până la ultima picătură de sânge. Autoritatea sa în rândurile poporului cecen a crescut teribil, el devenind simbolul spiritual al luptei de independenţă împotriva Rusiei.

Sfârşitul primului război cecen, prin semnarea tratatului de pace de la Hasaviurt în 1996, a marcat un reper fundamental. Majoritatea recunoştea câştigarea de facto a independenţei, care însă trebuia consfinţită şi de un tratat politic cu Moscova. Liderul mişcării pentru independenţă Djohar Dudaev nu mai era viu, succesor al său a fost numit Zelimhan Iandarbiev, iar comandanţii militari care s-au acoperit de glorie în timpul războiului (Aslan Maşadov, Amili Basaev, Salman Raduev, Ruslan Ghelaev), fie prin abilităţi militare deosebite, fie printr-o deosebită cruzime şi acte teroriste, au ajuns să întruchipeze elita politică în republică. Această situaţie a şi fost oglindită în rezultatele alegerilor prezidenţiale din 1997, când Maşadov câştiga cu o majoritate covârşitoare, peste 60%, iar Basaev aduna în jurul a 30% din voturi.

În primele luni ale preşedinţiei sale, Maşadov a încercat să coaguleze mişcarea

229

de rezistenţă în jurul său, prin includerea lui Amili Basaev, Mavladi Udugov şi a altora în primul cabinet de miniştri. Alianţa dintre principalii protagonişti ai primului război cecen nu a fost de lungă durată: încercarea lui Maşadov de a cocheta cu Occidentul, strategie promovată şi de Dudaev, nu a stârnit entuziasmul lui Iandarbiev, Basaev şi Udugov. Un interes deosebit faţă de noua conducere cecenă au afişat cercuri economice din Marea Britanie. Însă tentativa preşedintelui de a restabili telefonia mobilă cu ajutorul englezilor a eşuat, când oamenii lui Arbi Baraev au ucis în mod sălbatic trei englezi şi un neo-zeelandez, împuterniciţii cu această problemă.

Prezenţa în Cecenia a unui număr mare de mercenari arabi, veniţi să lupte în numele Islamului şi aducând resurse financiare însemnate, a marcat complet societatea cecenă. Din ademenirea cu lecturile islamului curat şi din mirosul banilor care veneau din partea lumii arabe, a început să apară un nou curent numit wahabism. Lider al contingentului arab în Cecenia era enigmaticul Hattab, o persoană foarte religioasă. Dintre celebrii comandanţi ceceni, sub stindardul wahabismului au trecut Basaev, Ghelaev, Raduev, iar Iandarbiev şi Udugov au promovat propaganda wahabită. Îmbătat de gloria pe care a cunoscut-o în războaiele din Abhazia şi Cecenia, Basaev dorea să continue războiul sfânt. Cu acest scop Basaev împreună cu Hattab creează Congresul popoarelor Ychkeriei şi Dagestanului, iar în tabere militare erau antrenaţi noi luptători wahabiţi. Ghelaev, schimbându-şi numele din Ruslan în Hamzat, cu rezonanţă mai musulmană, după război, devine şi el wahabit, conducând mişcarea wahabită Tablihi. După moartea lui Dudaev, încercările lui Raduev de a-şi găsi locul pe arena politică nu au fost încununate de succes. Preşedintele Maşadov nu avea o deosebită simpatie faţă de Raduev, mai mult: la propunerea lui Maşadov, în octombrie 1998, Raduev era condamnat la 4 ani de închisoare. Dispreţuit şi criticat, inclusiv de Basaev, unicul lucru prin care a reuşit să se remarce Raduev au fost declaraţiile prin care îşi asuma atentatele teroriste din Pitegorsk şi asupra preşedintelui Georgiei, Eduard Şevarnadze.

Activitatea dezlănţuită de wahabiţi pe teritoriul Ceceniei punea în pericol puterea lui Maşadov, de altfel, destul de slabă. La 13 iulie 1998 ei au întreprins prima încercare de răsturnare a puterii în Gudermes, iar peste câteva zile au organizat un atentat asupra lui Maşadov. Practic, wahabiţii stăpâneau Cecenia. Pe fondul inerţiei de care dădea dovadă Maşadov, a început să se evidenţieze în mod foarte critic împotriva wahabismului A. Kadîrov, liderul spiritual al musulmanilor din republică. În mai 1999, A. Kadîrov a strâns o bună parte a comandanţilor militari şi a persoanelor oficiale care erau împotriva wahabiţilor, cu scopul de a-l înlătura pe Maşadov, care nu lua măsuri concrete împotriva lui Basaev şi Hattab. Tentativa eşuează, dar demonstrează închegarea unei poziţii atât împotriva wahabiţilor, cât şi împotriva lui Maşadov şi care în cele din urmă se vor alia cu Moscova.

Cecenia din timpul războiului din 1994 - 1996 se deosebeşte cardinal de cea din al doilea război cecen. Schimbările de după câştigarea de facto a independenţei în 1996 au contribuit la schimbarea atitudinii faţă de Cecenia, atât în interiorul Federaţiei Ruse, cât şi în exterior. Dezordinea generată de grupurile înarmate au adus domnia haosului. Per ansamblu, către începutul celui de-al doilea război, se evidenţiau trei centre importante de putere. Primul şi cel mai puternic era grupul wahabit condus de Amili Basaev şi Hatab. Sub comanda lor se aflau cele mai puternice unităţi militare, în rândurile cărora se aflau mulţi arabi. Susţinuţi financiar din partea fraţilor musulmani, sub egida lor au fost create multe baze militare unde erau antrenaţi sute de voluntari din toată regiunea cis-caucaziană, pentru jihad. Deşi Maşadov era preşedintele legitim al Ychkeriei şi i se supuneau destul de mulţi

230

comandanţi militari, el nu a îndrăznit niciodată prin acţiuni hotărâte să pună capăt dezordinii, să aresteze pe cei care nu se supun autorităţii sale sau să alunge din ţară contingentul arab. Al treilea grup important, era reprezentat de cei care se opuneau vehement noilor reguli impuse de wahabiţi şi erau nemulţumiţi de ineficienţa de care dădea dovadă Maşadov. Ura la care s-a ajuns faţă de wahabiţi, din partea reprezentanţilor acestui grup, a condus la situaţia inedită ca ei să fie aliaţii Rusiei în noul război din Cecenia. Cea mai marcantă figură a acestui grup, era liderul spiritual al Ceceniei, Ahmad Kadîrov.

Începerea operaţiunilor militare în octombrie 1999 i-a împăcat pe Maşadov şi Basaev, în vederea organizării unui front de rezistenţă unit în faţa inamicului comun. Această coeziune nu a fost decât simbolică, pentru că, practic, nu exista un centru comun de comandă a formaţiunilor militare cecene, fiecare având strategii şi tactici independente. Alţi comandanţi, ca Raduev sau Ghelaev, în genere acţionau după propria voinţă. Sfârşitul lui Raduev a fost tragic: capturat de unităţile speciale ruse, iar Ghelaev a părăsit la un moment dat teritoriul Ceceniei şi s-a antrenat în jocurile politice ale conducerii de la Tbilisi, destabilizând prin raidul său, din toamna anului 2001, situaţia din Abhazia.

Atuul Moscovei în al doilea război a fost în susţinerea de care s-a bucurat din partea lui Kadîrov şi a unor comandaţi care nu au dorit să participe alături de wahabiţi la un nou război împotriva Rusiei. Drept răsplată, Kadîrov a fost numit şef al administraţiei locale în Cecenia. O nouă forţă, după începutul războiului, s-a constituit din persoanele loiale Moscovei încă din războiul din 1994 - 1996. Pentru a conduce acest grup, a fost graţiat şi eliberat din închisoare Bislan Gantamirov, fostul primar al oraşului Groznîi, care fusese condamnat pentru sustragere de bani din fondurile financiare alocate pentru reconstrucţia oraşului în perioada 1995 - 1996. Pro-moscoviţii s-au organizat în rândurile miliţiei cecene şi au participat activ la operaţiuni militare.

Cum nu exista coerenţă în rezistenţa cecenă, ea a lipsit şi grupurilor loialiste Rusiei, deseori ajungându-se la conflicte deschise între Kadîrov şi Gantamirov.

Trei ani de lupte cu armata federală au schimbat drastic întreaga mişcare de rezistenţă cecenă. Cele două direcţii care se profilau în rândul celor care luptau cu armata rusă, reprezentate de moderaţii lui Maşadov pe de o parte şi radicalii lui Basaev pe de altă parte, au fost puse, poate chiar fără voie, în postura de a se apropria şi mai mult, în vederea organizării unei rezistenţe mai eficiente. Această apropiere a fost facilitată şi de moartea lui Hatab şi a apropiaţilor săi arabi, fapt care i-a impus lui Basaev, pentru a nu se izola complet, să unifice cu Maşadov centrele de comandă a rebelilor. Pe de altă parte, unica şansă a lui Basaev de a-şi salva imaginea este alăturarea cu Maşadov, în caz că acesta din urmă va fi acceptat de Moscova ca parte la negocierea stopării războiului. Şifonatul blazon al preşedintelui cecen a fost pătat în plus de prezenţa lui Basaev alături, dar la acel moment nici Maşadov nu avea prea multe opţiuni, pentru că în lupta cu trupele federale fără extremistul-terorist Basaev şi oamenii săi experimentaţi, i-ar fi fost foarte greu să reziste mult. În vara anului 2002, Basaev este numit de Maşadov şeful comitetului militar al Ichkeriei.

După ani de război, Moscova a înţeles, poate, că doar metodele militare nu vor rezolva problema cecenă. Aceasta, însă, nu este decât recunoaşterea faptului că politica de până acum este un eşec, iar începerea negocierilor cu cei pe care la început i-a calificat drept terorişti, ar fi o înfrângere gravă pentru Putin.

231

232

Ce va urma? Să ne plasăm în actualitate: la 9 mai a.c., preşedintele pro-rus Ahmad

Kadîrov este ucis de ceceni într-un atentat. Sunt provocate astfel, în stilul zonei, alegeri anticipate. Duminică, 29 august 2004 acestea au loc – sunt şapte candidaţi la preşedinţia unei ţări în care parcă orice speranţă de pace se năruie. OSCE a trimis un delegat. Pentru a sublinia importanţa pe care Moscova o acordă în continuare acestei regiuni care şi-a dovedit, cu supramăsură potenţialul conflictual, cu exact o săptămână înaintea alegerilor, Vladimir Putin face o vizită surpriză în Cecenia pentru a depune flori la mormântul lui Kadîrov.

Naivii ar putea crede că, sângeroasa poveste se apropie de sfârşit. Nimic mai departe de adevăr: separatiştii lui Maşadov au anunţat că boicotează alegerile, iar zilele celui care va ajunge la putere din parte a Moscovei sunt numărate. Referinţa este la persoana lui Umar Khambiev, actualul ministru de interne, iar vizita fulger a preşedintelui rus nu poate fi scoasă din context.

Jocul democratic nu are relevanţă în comparaţie cu interesele ruse în zonă. REPERE BIBLIOGRAFICE: Terrorism & Political Violence. A Sourcebook, M. L. Sondhi(ed) Indian Council of Social Science Research, Haran and Publications, 2000. Southeast European Security. After the 2004 Dual Enlargement, Institute for National Strategic Studies, Bucharest, 2003. Colecţia Revistei de Geografie Politică, GeoPolitică şi GeoStrategie „GeoPolitica”, Asociaţia de geopolitică „Ion Conea”, 2003 – 2004. Colecţia revistei „Studii de securitate”, www.studiidesecuritate.ro, editor Tritonic, 2003 – 2004. Agenţia de presă „Flux”, Chişinău. www.bbc.co.uk/romanian www.dwelle.de/romanian www.cnn.com www.fas.org.

233

TRANSNISTRIA - radiografia unui conflict -

Silviu COSTACHIE

Abstract: Like a joke of the history, the so-called Dnestr Republic appears today as a tear on Moldavia´s cheek. Hundred of years of history, traditions and links with the land from the right bank of the Dnester River pale in the face of separatist authorities from Tiraspol city. No matter how many victims the war between Moldavian volunteers and transnistrean separatists already made, no matter how many young people died, the important thing is that a bunch of nostalgic communists continue to feed themselves with the long gone phantom of the former Soviet Union. This article shows us the facts that generated the conflict on the both banks of Dnestr River. The history of the conflict and the basis of it are shown in accordance with the geopolitical elements of the area. Those who will understand the message of the figures will know that the Transnistrean conflict is nothing than a bitter tear on the pale cheek of Moldavia. Cuvinte cheie: Republica Moldova, Republica Transnistreană, alohton, raioane, români, conflict, victime. Key words: Republic of Moldavia, Dnestr Republic, alochton, districts, Romanians, conflict, victims.

Istoria bimilenară a Basarabiei, parte integrantă a Moldovei, a demonstrat fără putinţă de tăgadă faptul că acest teritoriu sfânt tuturor românilor este o provincie românească, parte integrantă şi indisolubilă a vetrei etnogenetice româneşti. Vitregiile istoriei nu au reuşit să dezrădăcineze sămânţa românească şi în ciuda tuturor vicisitudinilor şi răutăţilor, Moldova de dincolo de Prut încă mai cuprinde între graniţele sale 64,5% români din totalul de 4.335.400 persoane cât număra la recensământul din 1989.

Totuşi, transformările apărute după anul 1940 au alterat profund omogenitatea etnică românească, aducând noi valuri de alogeni ce s-au stabilit pe aceste meleaguri. Conform recensământului din 1989, în Republica Moldova, pe lângă cei 2.795.000 români mai trăiau peste 600.000 ucraineni (14%), 562.000 ruşi (13%), 153.000 găgăuzi (4%), 88.000 bulgari (peste 2%) şi peste 66.000 evrei (aproape 2%). Lor li se adaugă într-un număr mult mai redus belaruşi, polonezi, ţigani şi germani, însă ponderea puternic majoritară a românilor dă încă aspectul românesc al teritoriului ţării.

Istoria Transnistriei, malul stâng al Nistrului, este strâns legată de cea a Moldovei de dincolo de Prut, în fapt însăşi denumirea de Transnistria fiind relativ recentă. Chiar dacă ar fi să luăm în considerare afirmaţia lui Dimitrie Cantemir din Descriptio Moldavie referitor la diversitatea populaţiei de dincolo de Nistru1, faptul că şi după atâtea decenii de ocupaţie rusească şi ulterior sovietică proporţia românilor este cea mai ridicată dintre toate etniile ce trăiesc pe malul stâng al Nistrului, nu arată decât rădăcina profund şi puternic românească a acestor teritorii.

Ţinând cont de procesul de stabilizare masivă a ruşilor şi ucrainenilor veniţi din Rusia în Transnistria după anexarea samavolnică a Basarabiei de către URSS în 1940, şi de îngrozitorul proces de deportare a zeci de mii de români din Transnistria spre Asia Centrală şi Siberia după acest tragic moment, ponderile înfăţişate de recensământul desfăşurat în 1989 apar ca extrem de interesante şi încurajatoare.

În ciuda tuturor acestor persecuţii, românii din Transnistria încă mai deţineau în 1989 peste 40% din totalul populaţiei, pe când celelalte etnii, în pofida eforturilor sistematice de deznaţionalizare a românilor şi de aducere a alogenilor, nu depăşeau

1 …care afirma referitor la Moldova (implicit şi la Transnistria) că: “…nu cred să existe o ţară de mărimea Moldovei [inclusiv a Basarabiei n.n.] în care să întâlneşti atâţia oameni şi atât de diverşi…”.

234

fiecare 25-28% (ucrainenii atingeau aproape 28% iar ruşii depăşeau uşor 25%). Celelalte etnii alogene oscilau în jurul a 1-2%, cum este cazul bulgarilor, găgăuzilor, evreilor, ş.a.

După această dată, şi mai ales după demararea mişcărilor secesioniste ale liderilor orăşeneşti şi raionali transnistreni, procesul de emigrare forţată a românilor din Transnistria, proces pe care îl consideram de mult ca aparţinând doar istoriei, a

cunoscut din nou o revitalizare chiar violentă. Conflictul moldoveano-transnistrean din perioada 1991-1992 a făcut ca emigrarea românilor de pe malul stâng al Nistrului să cunoască valori extrem de mari, în 1991 de pildă, aproape 10% din totalul românilor existenţi în Transnistria refugiindu-se în Republica Moldova, la vest de Nistru. Ulterior, aceste valori au descrescut însă pierderile de ordinul a 2-3% anual din numărul total al românilor transnistreni au afectat destul de puternic omogenitatea etnică a regiunii. Astfel, conflictul deschis din 1991-1992 precum şi urmările sale directe sau indirecte (unele fiind vizibile chiar în momentul când se

235

scriu aceste rânduri2) s-au constituit în factori de presiune asupra structurii etnice şi mai ales într-un diabolic proces de epurare etnică îndreptat împotriva românilor, dirijat şi orchestrat de autorităţile transnistrene cu ajutorul Armatei a 14-a a Rusiei staţionată în regiune.

Procesul de epurare etnică îndreptat împotriva românilor, desfăşurat în paralel cu cel de stabilire forţată a etnicilor alogeni ruşi şi ucraineni în special, are rădăcini mult mai vechi decât istoria conflictului din 1991-1992. Încă din 1940 valuri uriaşe de ruşi şi ucraineni au fost aduse de Stalin în Basarabia şi localizate cu preponderenţă pe malul stând al Nistrului, dar şi pe cel drept, într-o încercare disperată de spargere a omogenităţii etnice româneşti, încercând să „lege” populaţia slavonă în special de arealele urbane. Aşa se face că 50 de ani mai târziu, în 1990, o bună parte din populaţia rusă alohtonă venită aici după 1940 se găsea localizată în Tiraspol şi Tighina (Bender) procentul urcând până la circa 25% din totalul populaţiei slavone existentă în Republica Moldova la data respectivă. O astfel de concentrare, susţinută şi de un proces similar referitor la populaţia ucraineană a reprezentat o premisă importantă în declanşarea conflictului din 1991-1992. Procesul a alterat, printre altele, şi grupe de populaţie care în perioada ´40-´90 au cunoscut ponderi importante, cum este cazul evreilor3, însă momentul 1990 a dus la emigrări masive pentru această etnie.

Deşi mediul urban nu a reprezentat un areal de prim rang pentru populaţia românească în trecut, în Basarabia, faptul că în Tiraspol şi Tighina (respectiv al doilea şi al treilea oraş din Republica Moldova ca număr de locuitori) ponderile deţinute de români depăşesc 15% din populaţia fiecărui oraş, vorbeşte de la sine despre intensul proces de rusificare la care întreaga Republică Moldova a fost supusă în perioada comunistă.

Sfârşitul deceniului opt al secolului XX a adus cu sine transformări deosebite şi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Mişcările politice de masă, afirmarea voinţei politice a populaţiei din Republica Moldova nu au rămas fără ecou în mintea separatiştilor ruşi de la Tiraspol. În vara anului 1990, atunci când în Europa transformările revoluţionare au cuprins întreg lagărul socialist, delegaţii oraşelor şi raioanelor de la stânga Nistrului s-au întâlnit în secret la Moscova cu reprezentanţii Sovietelor Supreme, cerând cu insistenţă autonomia, fără ştirea conducerii de la Chişinău. Deşi iniţial nu au beneficiat de o susţinere oficială din partea Moscovei (mult prea prinsă cu soluţionarea problemelor interne) auto-impusa autoritate de la Tiraspol va tatona în permanenţă terenul, făcând presiuni asupra guvernului sovietic, ameninţând cu destabilizarea în zonă şi şantajând cu degradarea situaţiei etnicilor ruşi în cazul în care nu sunt susţinuţi în demersul lor. Astfel, pe 2

2 Vezi situaţia şcolilor româneşti din Transnistria închise forţat de autorităţile de la Tiraspol. 3 Transnistria concentra înainte de 1990 aproape 25% din numărul total al evreilor existenţi în republica Moldova.

236

septembrie 1991 ruşii şi ucrainenii de pe malul estic al Nistrului proclamă cu de la sine putere Republica Autonomă Transnistreană, cu capitala la Tiraspol, deşi Sovietul Suprem de la Moscova nu le asigurase sprijinul direct şi pe faţă, lucru demonstrat şi de declaraţia care a sosit imediat de la Moscova prin care nu se recunoştea proclamarea impusă de Tiraspol. În ciuda acestui fapt, conducerea proaspăt aleasă la Chişinău în urma declarării independenţei la 27 august 1991, era conştientă de intenţiile Tiraspolului şi ale Moscovei în particular. În octombrie acelaşi an, Republica Moldova începe procesul de organizare a armatei naţionale, iar odată cu disoluţia URSS-ului din decembrie situaţia politică în zonă intră într-o nouă etapă. Procesul de rupere a Transnistriei de Republica Moldova continuă, fiind organizate alegeri, tot în decembrie 1991, alegeri la care Igor Smirnov este desemnat preşedinte. Acutizarea conflictului cu pseudo - Republica Transnistreană face ca guvernul de la Chişinău să mobilizeze aproximativ 50.000 de voluntari moldoveni care vor plăti în număr mare cu sânge dorinţa de secesiune a transnistrenilor. Implicarea Armatei a 14-a Rusă de partea separatiştilor, dacă nu direct măcar prin susţinere materială şi logistică, a făcut ca acest conflict să se transforme într-un cancer pe corpul proaspăt declaratei independente Republici Moldova. Conflictul escaladează, astfel încât la sfârşitul lui martie 1992 preşedintele Snegur este obligat să declare starea de urgenţă în Moldova şi să apeleze la forurile internaţionale pentru încetarea conflictului. În iulie 1992 preşedinţii Snegur şi Yelţin negociază o încetare a focului, iar o linie de demarcaţie urmează să fie trasată şi gestionată tripartit (sarcina căzând în seama Chişinăului, a Moscovei şi a Tiraspolului). În ciuda faptului că la aceste tratative Moscova acceptase în principiu retragerea trupelor Armatei a 14-a, situaţia în teren nu se schimbase deloc. Tratativele au stagnat odată cu ridicarea pretenţiei de către Tiraspol de a se acorda un statut special Transnistriei, iar în cazul unirii Moldovei cu România asigurarea dreptului Transnistriei la secesiune totală. În tot acest timp, războiul atinsese cote alarmante, la sfârşitul verii peste 300 de oameni au fost ucişi şi peste 1.000 răniţi, în marea lor majoritate voluntari moldoveni. O mare parte a oraşului Tighina fusese devastată de separatişti, mulţi dintre locuitorii de etnie română fiind obligaţi să se refugieze adânc pe malul stâng al Nistrului, în Republica Moldova pentru a scăpa de răzbunarea separatiştilor. Dorinţa atât de acerbă a separatiştilor transnistreni de a se rupe de trupul Moldovei avea la bază mai degrabă o prezervare a privilegiilor de care se bucura populaţia rusofonă, care se vedea ameninţată odată cu revenirea teritoriului la republica mamă, decât raţiuni reale, obiective.

Acţiunile separatiste vor continua şi după încetarea practică a conflictului, pe 27 februarie 1994 odată cu desfăşurarea alegerilor parlamentare în Moldova autorităţile de la Tiraspol boicotând alegerile prin interzicerea participării la ele a populaţiei din Transnistria, inclusiv sub ameninţarea armelor. Nici măcar acţiunile politice ce au urmat alegerilor din februarie 1994 nu au făcut gruparea separatistă de la Tiraspol să-şi modifice poziţia izolaţionistă. Venirea la putere a Partidului Democrat Agrarian, semnarea Parteneriatului pentru pace cu NATO de către preşedintele Snegur în martie 1994, adoptarea noii constituţii în Iulie acelaşi an - care acorda o autonomie substanţială Transnistriei - nu va schimba poziţia autoritară a Tiraspolului. Deşi guvernul de la Chişinău va semna cu Moscova un tratat de retragere a trupelor ruse din Transnistria, în octombrie 1994, lucru văzut de administraţia de la Tiraspol ca o enormă ameninţare, aplicarea acestuia nu se va face tocmai ca o garanţie neoficială venită din partea Moscovei pentru separatiştii transnistreni.

237

În ciuda eforturilor de normalizare a situaţiei, desfăşurate pe toate planurile, atât de guvernul de la Chişinău, cât şi de cel de la Bucureşti, precum şi de alte organizaţii la care România a apelat pentru rezolvarea acestei stări tensionate, situaţia în Transnistria rămâne extrem de instabilă şi ameninţătoare. Începutul plecării trupelor ruse nu a rezolvat nici pe departe situaţia în zonă, avându-se în vedere că retragerea totală a acestora va dura ani de zile şi că între timp, forţele separatiste vor avea acces deplin la armele şi muniţiile deţinute de Armata a 14-a. Păstrarea guvernului separatist de la Tiraspol nu constituie decât un exemplu de anomalie politică în estul Europei, un focar de conflict extrem de periculos, care poate genera oricând o situaţie în afara oricărui control. Acţiunile desfăşurate la Tiraspol chiar în aceste zile nu demonstrează decât incapacitatea guvernelor implicate în gestionarea crizei de a soluţiona definitiv această problemă. Închiderea şcolilor pe principiul etnic, separarea sistemelor de învăţământ prin anihilarea celor care au predare în limba română şi sunt frecventate de etnici români, face parte dintr-un mai amplu proces de deznaţionalizare a românilor din Transnistria, care are ca scop final epurarea pe principiul etnic al populaţiei de pe malul stâng al Nistrului. Aceste acţiuni grave nu pot duce decât la destabilizarea situaţiei în regiune (oricum extrem de fragilă şi delicată) şi impune răspunsuri ferme, în conformitate cu legislaţia europeană, din partea Chişinăului şi a Bucureştiului. A lăsa astfel de stări conflictuale latente să se perpetueze la nesfârşit înseamnă a nega valorile europene ale democraţiei, a dreptului la studiere în limba proprie a grupurilor etnice şi în ultimă instanţă a nega identitatea naţională a românilor precum şi suveranitatea teritorială a Republici Moldova. Sperăm ca pe viitor întreaga comunitate europeană să ia poziţie şi să soluţioneze această situaţie anormală, primejdioasă şi contagioasă care există pe trupul Republici Moldova şi

238

în acelaşi timp, pe harta Europei. BIBLIOGRAFIE Crowther, W. E. (1994) Moldova after Independence, în “Current History”, 93, No. 585, Octombrie 1994, pag.342-47; Dima, N. (1991) From Moldavia to Moldova: The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Boulder, Colorado: East European Monographs, New York; Dima, N. (1991) Recent Changes in Soviet Moldavia, în “East European Quarterly”, 24, No. 2/1991, pag.167-78; Dima, N. (1991) The Soviet Political Upheaval of the 1980s: The Case of Moldova, în “Journal of Social, Political, and Economic Studies”, 16, No. 1,/1991, pag.39-58; Dobbs, M. (1993) Three Former Soviet Republics Decline to Sign CIS Charter, în “Washington Post”, January 23, 1993, A15; Gall, Carlotta (1995) Moldova, Transdnestr Agree to Pursue Peace, în “Moscow Times [Moscow] (International Weekly Edition)”, 2, No. 34, Ianuarie 8, 1995, pag.20; Ionescu, D. (1995) Back to Romanian?, în “Transition”, 1, No. 15, August 25, pag.54-57. Nedelciuc, V. (1992) The Republic of Moldova: Moldova, Basarabia, Transnistria: A Short History: State Organization, National Problem, Transnistria Conflict, Chisinau; * * * (1992) Russia and Moldova Reach Accord on Dniester Region, în “New York Times”, 22 Iulie, 1992, A9; * * * (1993) The Dniestr Republic: The Stalinist State Format Kept in Readiness, în "Soviet Analyst: An Intelligence Commentary”, 22, No. 5, pag. 1-12.

239

O PROBLEMĂ DE GEOPOLITICĂ SUD EST EUROPEANĂ: IUGOSLAVIA

Radu Ştefan VERGATTI

ABSTRACT -The Serbian State, as principality and later as kingdom, played an outstanding part in the South – Eastern European geopolitics beginning with the end of the 19th century. Its status became even more important after the world war II when it turned into a Federal Republic led by Josip Broz – Tito. He succeeded in putting an end to the ethnic and confessional conflicts. After Tito’s death (1980), these broke out even more violently, causing the division of Yugoslavia. Our opinion is this was the result of: 1. The German’s return to the Adriatic Sea, Croatia and Slovenia. 2. Russia (U.R.S.S.) no longer influencing or supporting Yugoslavia. 3. The Mohammedans fighting and getting their political rights. 4. The Albanians fight for independence in Kosovo.

Titlul ar putea părea şocant şi anacronic, deoarece se foloseşte denumirea de Iugoslavia pentru un teritoriu ocupat acum de şase republici independente, dintre care numai două (unite) mai poartă acest nume1. În urmă cu câţiva ani, până în 1991, Iugoslavia desemna una dintre cele mai active şi puternice forţe şi ţări din Sud-Estul pământului lui Jaffet. Aparent brusc s-a ajuns la dezmembrarea acestui stat2.

Ce a determinat rapida lui disoluţie ? Este o întrebare care implică şi impune o discuţie şi o analiză lungă. Voi

încerca să sintetizez concluziile mele personale şi ale unor specialişti3, pentru a putea răspunde în câteva rânduri întrebării puse anterior.

Neamurile de sorginte slavă, formând grupul slavilor de sud, între secolele VI-IX, s-au aşezat în Europa de sud-est şi şi-au creat propriile lor state4.

Pe teritoriul viitoarei Iugoslavii, s-au stabilit triburile slave ale croaţilor şi ale sârbilor, iar pe teritoriul viitoarei Bulgarii, triburile slavilor care vor căpăta numele de la mai vechii stăpânitori turanici ai locului, de la bulgari.

După ce au trăit mai multe veacuri în stare tribală, croaţii au ajuns la începutul secolului al IX-lea, sub influenţa francilor, să aibă conducători politici locali („župan”-i). Către anul 818, un talentat militar şi om politic, prinţul Ljudovit, s-a situat în fruntea croaţilor din Pannonia, i-a înfrânt pe franci şi a creat un prim “imperiu”, în care i-a reunit pe croaţi, sârbi şi sloveni. Imperiul său se întindea între Timoc, Isonzo, Styria şi Marea Adriatică5, dar el a durat foarte puţin, fiind distrus de

1 Denumirea oficială a statului este Republica Federală Iugoslavia; ea este constituită din următoarele diviziuni administrative: două republici – Serbia şi Muntenegru şi două provincii autonome – Kosovo şi Vojvodina, incluse în Serbia. 2 La 25 iunie 1991, Croaţia şi Slovenia s-au declarat state independente; la 15 septembrie 1991 Macedonia s-a proclamat şi ea republică independentă; la 3 martie 1992 Bosnia şi Herţegovina s-au declarat unite şi s-au afirmat şi ele ca republică independentă; toate aceste acţiuni de desprindere din fosta Iugoslavie, au declanşat un sângeros război civil; la 12 februarie 1992, ca urmare a semnării unui acord, aprobat de adunările legislative, Republicile Serbia şi Muntenegru s-au declarat unite, iar de la data de 27 aprilie 1992 au format Republica Federală Iugoslavia. 3 Ivo Banac, The National Question in Yugoslavia. Origins, history, politics, Ithaca – New York, 1984, passim; Holm Sundhaussen, Geschichte Jugoslawiens 1918-1980, Stuttgart, 1982, passim; idem, Experiment Jugoslawien. Von der Staatsgründung bis zum Staatszerfall, Mannheim, Leipzig, Wien, Zürich, 1993, passim. 4 Cf. Lucien Musset, Les Invasions. Le second assaut contre l’Europe chrétienne (VIIe-Xie siècles), Paris, 1965, p. 84 şi urm. 5 Idem, p. 90.

240

Louis I le Pieux (814-840). Croaţii din zona dalmată au fost creştinaţi în ritul confesiunii catolice şi au rămas sub influenţa francilor până către anul 877. Statul lor a renăscut sub regele Tomislav (910-928) din dinastia, Tripomirovič care în anul 925 a primit titlul de rege de la pontiful Ioan al X-lea (914-928). Regatul croat nu a putut înflori deoarece teritoriul său s-a aflat la confluenţa luptelor dintre Imperiul Bizantin, Imperiul Bulgar şi Republica maritimă a Veneţiei.6

La rândul lor, sârbii s-au ridicat odată cu declinul Imperiului Bulgar, după moartea lui Simeon. În fruntea sârbilor s-a impus, în jurul anului 931, un oarecare prinţ Česlav. Basileul Vasile al II-lea Bulgaroctonul a oprit ascensiunea sârbilor, creând chiar o temă a Serbiei. Abia în anul 1035 sârbii şi-au putut redobândi autonomia. Pe atunci statul lor se întindea în actuala Bosnie, nu în Serbia de astăzi. Situaţia este explicabilă, deoarece culoarul Morava-Vardar reprezenta un drum strategic prea important pentru a putea fi părăsit de bizantini. Ştefan Uroš al IV-lea Dušan (1331-1355) a dus Serbia la apogeu7. După moartea lui Ştefan Dušan, statul creat de el s-a dezmembrat datorită luptelor interne şi a ofensivei turcilor otomani care i-au învins pe sârbi în bătăliile de la Čirmen (1369, 1371), Pločnic (1386) şi Kossovopolje (1389).

De la finele secolului al XIV-lea, pământurile sârbilor, croaţilor, slovenilor, în majoritatea lor, au ajuns sub dominaţie otomană. După 1526, Imperiul Habsburgic a reuşit să ocupe nordul Croaţiei şi o parte din Coasta Dalmată. Ca urmare a tratatelor de pace de la Karlowitz (1699) şi Campo-Formio (1797), Imperiul Habsburgic şi-a extins stăpânirea asupra unor noi părţi din Croaţia şi Slovenia. În urma luptei tenace, cu rezultate, a slavilor sud-este europeni, fanaticul călugăr croat Iuri Krijanič8 a pus bazele teoriei panslavismului. Aflat la curtea ţarului Petru cel Mare, el şi-a formulat teoria în sensul cererii de unire a tuturor slavilor sub conducerea directă a Rusiei. Ideile lui vor fi dezvoltate în secolul al XIX-lea de Nikolai Iakovlevici Danilevski (1822-1885)9. A fost momentul maxim de înflorire a panslavismului. Era firesc. În condiţiile „crizei Orientale” se încerca să se ajungă şi la o preluare de către ţari a pământurilor din Iugoslavia care, în trecut, aparţinuseră Înaltei Porţi. Acolo nu se infiltrau numai germanii de sorginte austriacă, ci şi ruşii.

Din păcate, doctrina panslavismului nu a servit numai pentru renaşterea statului slavilor de sud de pe teritoriul fostei Iugoslavii, ci şi unei politici nechibzuite de purificare etnică.

Sârbii, după răscoala din anul 1804, au reuşit să obţină autonomia în 1812, iar în 1815, prin Congresul de la Viena, li s-a recunoscut Principatul autonom. După războiul ruso-româno-bulgaro-turc (1877-1878), prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie-martie 1878) şi Berlin (iulie 1878), Serbia şi Muntenegru şi-au dobândit independenţa. Era un teren pe care sămânţa panslavismului rodea din plin. Nu se ţinea seama de noua situaţie creată de mojarul etnic, confesional şi religios

6 În anul 1102 monarhii din Croaţia, Slovenia şi Ungaria au format o uniune tripartită (Pacta Conventa); această uniune nu va fi denunţată până în anul 1918, ţinând Croaţia şi Slovenia legate de Imperiul Habsburgic şi de catolicism. 7 Între 1331 şi 1346 a fost rege al Serbiei; între 1346-1355 s-a proclamat şi a domnit ca ţar. Biserica de rit răsăritean din Imperiul său a declarat-o independentă şi a creat Patriarhia de la Peč (1346); şi-a extins mult graniţele statului, cucerind Thesalia şi Epirul. 8 Cf. S. A. Belokurov, Yurii Krijanič v Rossii, Moskva, 1901. 9 Cf. I. I. Skupiewski, La doctrine panslaviste d’après N. I. Danilevski, Bucarest, 1890, passim; R. Mac-Master, Danilevsky and Spengler: A New Interpretation, în Journal of Modern History, vol. 26, no. 2, Chicago, 1954; idem, A Russian Totalitarian Philosopher, Cambridge, Massachusetts, 1967, passim; B. P. Baluev, Sporî o sudbah Rossii: N. I. Danilebski i evo kniga “Rossiia i Evropa”, Tver, 2001, passim.

241

apărut în acea parte a sud-estului Europei. În 1878 Imperiul Austro-Ungar a ocupat Bosnia şi Herţegovina, iar în 1908 a anexat oficial această regiune. Participarea Serbiei şi Muntenegrului la războaiele balcanice (1912-1913) nu a rezolvat situaţia în această zonă în care era un adevărat mozaic etnic. Alături de popoarele de sorginte slavă, sârbi, croaţi, sloveni, locuiau albanezi, majoritari în Kosovo, numeroşi turci, germani şi maghiari. În perioada premergătoare primului război mondial a devenit evident că oamenii se considerau deosebiţi datorită confesiunii sau religiei şi a grafiei pe care o foloseau (cu litere latine sau chirilice). Este o ciudăţenie, deoarece sârbii, croaţii şi slovenii au aceeaşi origină, vorbesc în fapt aceeaşi limbă, dar au confesiuni creştine deosebite.

În aceste condiţii, tensiunile au devenit deosebit de puternice, mai ales că de la începutul secolului al XVII-lea (1624) nu mai puţin de două treimi din populaţia Bosniei şi Herţegovinei trecuse la mahomedanism.

Trebuia găsit un modus vivendi amiabil pentru toate aceste popoare. Dar imprudenţa oamenilor politici nu a permis să se ajungă la un rezultat pozitiv. Ei nu au judecat bine situaţia, înregistrând un lung şir de erori.

Potrivit caricaturiştilor din anul 1913, împăratul Germaniei, împăratul Austro-Ungariei şi ţarul Rusiei fumau cu pipele în jurul unui butoi plin cu pulbere pe care scria „Peninsula Balcanică”. Desenatorul se întreba de unde va sări inevitabila scânteie. Răspunsul a venit oarecum brusc, după cum se ştie, prin asasinarea principelui Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar şi a soţiei sale, principesa Sofia, la 15/28 iunie 1914, la intrarea în oraşul Sarajevo.

O revelaţie evidentă pentru clarvăzători, dar nemărturisită, a fost aceea că, practic, termenul de naţiune ascundea o creaţie artificială a secolului al XIX-lea. Nu s-a putut ca prin el să se treacă de străvechi asperităţi, să se facă apel pentru unire la limbă şi la religie. A fost prea puţin pentru a se realiza o naţiune, chiar pentru oamenii care trăiau de multă vreme împreună pe acelaşi pământ. Cazul Iugoslaviei a fost şi este concludent10, căci la terminarea primei conflagraţii mondiale, prin sistemul de tratate de pace cunoscut sub numele de Versailles - Washington, s-a căutat să se rezolve problema Iugoslaviei. Soluţiile nu au fost tocmai fericite. Mahomedanii, maghiarii, de altfel ca şi germanicii, au fost complet îndepărtaţi din forumul politic. Şi unii şi alţii au fost socotiţi reprezentanţi ai unor popoare înfrânte. Rusia, în schimb, şi-a întărit poziţia, părând că vrea să dea curs teoriilor panslavismului. O parte a rămăşiţelor armatelor generalului alb Vranghel s-au refugiat în Iugoslavia pentru a scăpa de bolşevici. Aceşti militari au pus bazele armatelor Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, apărut la 1 decembrie 191811.

Fapt este că ofiţerii şi soldaţii ruşi, fugiţi din patria lor deoarece se temeau de bolşevici, au rămas cu privirea, cu mintea şi cu inima întoarse către Rusia. Situaţia creată a avut importanţă din punctul de vedere al geopoliticii. Ea a menţinut şi întărit baza rusească în această ţară care din 3 octombrie 1929 a adoptat titulatura oficială de Regatul Iugoslaviei.

Între popoarele care locuiau pe pământul Iugoslaviei prin tratatele de pace din sistemul Versailles - Washington au fost incluşi şi românii şi maghiarii. Ei au ajuns acolo datorită dezmembrării Imperiului Austro - Ungar. Românii se găseau

10 A se vedea în acest sens comentariile lui H. Sundhaussen, Experiment Jugoslawien…, ed. cit., p. 15 şi urm. 11 Regatul nou creat cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina, Bosnia şi Herţegovina, cu o suprafaţă de 247.691 km² şi o populaţie de 12.568.000 de locuitori (idem, Geschichte Jugoslawiens, ed. cit., p. 110).

242

într-o regiune care le aparţinea istoric şi etnic: Banatul, numit ulterior Banatul sârbesc. Problema lor nu s-a putut rezolva în cadrul discuţiilor purtate pe marginea încheierii tratatului de pace de la Versailles. Lui Ionel I.C. Brătianu şi, apoi, lui Take Ionescu li s-a replicat că graniţa propusă de ei nu poate fi acceptată: ar fi trecut prea aproape de capitala Iugoslaviei, de Belgrad. Cu toate aceste aspecte, născute din situaţia geopolitică, relaţiile dintre regatul României şi regatul Iugoslaviei nu s-au deteriorat, ci au fost bune. S-a mers chiar până la înrudirea dintre cele două case regale: principesa Marioara, sora regelui Carol al II-lea, s-a măritat cu capul încoronat al Iugoslaviei, regele Alexandru I Karagheorghevici12.

Aparent, situaţia Iugoslaviei era rezolvată: devenise un regat puternic, activ în viaţa politică internaţională.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, marea conflagraţie a secolului al XX-lea, a provocat noi agitaţii în Sud-Estul Europei, în special în Iugoslavia. În ziua de 6 aprilie 1941 aviaţia germană a bombardat cumplit Belgradul. Imediat a început atacul combinat al trupelor Germaniei şi Italiei împotriva Iugoslaviei. Lor li s-au alăturat Ungaria (11 aprilie 1941) şi Bulgaria (19 aprilie 1941). România nu a intervenit. Dimpotrivă, cu discreţie, Bucureştiul a oferit azil celor refugiaţi din Iugoslavia. Atitudinea guvernului român era firească. Nu putea să se alăture unor state care-i rupseseră părţi din trupul ţării13 şi impuseseră schimbarea echilibrului geopolitic Sud-Est European.

Intervenţia celui de-al treilea Reich a determinat o stabilitate provizorie în Iugoslavia şi în Sud-Estul Europei. Ea a fost rapid contestată. Sub conducerea croatului Iosip Broz, cunoscut sub numele de Tito14, s-a organizat o puternică luptă împotriva ocupanţilor germani, italieni şi maghiari. „Partizanii” conduşi de Iosip Broz Tito nu au acceptat nici un moment crearea şi existenţa statului croat al ustaşilor de sub conducerea lui Ante Pavelič15. Era necesar ca în acel moment să nu fie primit bine statul condus de Pavelič: el apăruse cu ajutorul germanilor ocupanţi. Cu toate acestea, amintirea lui a rămas şi a fost folosită pentru crearea Republicii Croate.

Deşi s-a arătat foarte clar - pentru cine a vrut să vadă dincolo de ecranul creat de discursul politic - că problema iugoslavă fusese rezolvată artificial la finele primului război mondial, la terminarea celui de-al doilea s-au repetat matematic greşelile. S-a dat curs unor sentimente hegemonice, panslaviste, oarecum 12 Alexandru I Karagheorghevici (1888-1934); între anii 1921-1929 a fost rege al sârbilor, croaţilor şi slovenilor; între 1929-1934, rege al Iugoslaviei; a dus o politică autoritară de întărire a puterii centrale şi de impunere a sârbilor în spirit panslavist. Cosecinţa a fost asasinarea lui, în anul 1934 la Marsilia, în timpul unei vizite oficiale în Franţa. 13 Cf. R. Şt. Vergatti, Harta etnodemografică a României, în Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 2000. 14 Josip Broz, cunoscut sub numele de Tito (1892-1980), de origină croată, a devenit secretar general al partidului comunist din Iugoslavia în anul 1936; în timpul celui de-al doilea război mondial, după agresiunea germană, a organizat şi condus rezistenţa împotriva cotropirii germane, italiene şi maghiare; i-a fost recunoscută calitatea de comandant al rezistenţei de către toate puterile aliate anti-naziste; după proclamarea Republicii (1945), a preluat conducerea statului; din 1953 a devenit preşedinte ales al republicii, iar din anul 1974 s-a autoproclamat preşedinte pe viaţă al R.S.F. Iugoslavia; în calitate de conducător al statului, în 1948 s-a desprins de U.R.S.S. condusă de I. V. Stalin, situându-se în fruntea blocului statelor neutre; în interiorul Iugoslaviei a practicat un socialism inspirat de sovietici şi s-a dovedit extrem de autoritar, nedând posibilitatea nici unui popor din Iugoslavia să-şi manifeste veleităţile naţionaliste. 15 Ante Pavelič (Bradina 1889 – Madrid 1959), om politic naţionalist croat, fruntaş al mişcării ustaşilor; între 1941-1945 a condus statul independent Republica Croată, aflat în strânsă alianţă cu Germania hitleristă, cu Italia mussoliniană şi cu Ungaria horthistă; a dus o politică de purificare etnică în favoarea croaţilor, bazându-se pe antifrancmasonerie, antisemitism, anticomunism şi pe sprijinul Bisericii Catolice şi al populaţie de religie mahomedană (cf. H. Sundhaussen, op. cit., p. 73 şi urm.).

243

naţionalist-comuniste şi s-a format un stat - Republică Federativă - dominat de croaţi şi de sârbi. Evident, această organizare statală nu se putea menţine. Din nou era un conglomerat etnic care avea în comun un teritoriu şi, oarecum, o limbă literară16. Cei care doreau un tot naţional nu au ţinut seama de realităţi, de tensiunile existente, care asemeni unui jăratic abia aşteptau pentru a reaprinde focul luptelor naţional-şovine. În primii ani de linişte, când pulberea războiului nu mai plutea în aer, s-a declarat rezolvată problema iugoslavă. Cât a trăit Tito, până în anul 1980, datorită charismei lui politice, a faimei de care se bucura şi a ştiinţei de a conduce prin îmbinarea teroarei comuniste cu secretul acţiunilor politice, Iugoslavia s-a menţinut în graniţele fixate prin tratatele de pace de la Paris (1946), ceva mai mari ca acelea din anul 1920.

Dacă în anii dictaturii lui Tito nu au fost lăsate să transpară conflictele interetnice şi confesionale, sublimate în pretenţii teritoriale, imediat după moartea sa ele au devenit evidente. Nemulţumirile care mistuiau Iugoslavia au reizbucnit, căci:

1. Germanicii voiau să revină în zona Mării Adriatice şi în Sud-Estul Europei şi, chiar, începuseră s-o facă;

2. Baza ruso-sovietică din Iugoslavia îi supăra pe cârmuitorii Europei Occidentale şi din U.S.A.;

3. Mahomedanii din întreaga lume doreau ca cei de aceeaşi religie cu ei, din Bosnia-Herţegovina, să-şi aibă drepturile recunoscute;

4. Albanezii, net majoritari în Kosovo, doreau să devină independenţi, eventual să se unească cu Albania.

Imediat ce s-a prăbuşit U.R.S.S. şi sistemul ei geopolitic, s-a destrămat şi statul Iugoslav. Nu a mai existat forţa necesară, externă, prin care Belgradul se putea impune în interior. Era firesc. Nu mai avea sprijinul Moscovei. În această situaţie, urmaşii lui Tito nu au avut capacitatea să reziste în faţa valului dezagregării statului artificial constituit. S-a pus problema unei schimbări cu caracter geopolitic. Primii care au sesizat modificarea de structură etnico-politică şi de mentalitate au fost germanicii, de data aceasta germani, nu austrieci. Ei ştiau că se va produce fenomenul şi-şi pregăteau revenirea. Au reapărut în Iugoslavia în calitate de „turişti” şi business-men. S-au orientat către zonele unde erau informaţi că nu au fost uitaţi: spre Croaţia şi spre Slovenia. Au susţinut acolo formarea statelor independente, mai ales că din timpul lui Tito cele două ţări erau în fruntea

16 Limba literară a sârbilor foloseşte alfabetul chirilic; cea a croaţilor, foarte asemănătoare, foloseşte alfabetul latin. Asemănarea între cele două limbi constă, mai ales, în pronunţie şi în exprimarea orală.

244

economiei Iugoslaviei. Germanii au fost ajutaţi şi de existenţa deosebirilor confesionale: popoarele croate şi slovene sunt catolice. S-au exploatat resentimentele confesionale seculare şi, ca urmare, statele s-au proclamat şi au fost recunoscute ca independente, în pofida opoziţiei sârbilor.

Fără a avea sprijinul Kremlinului, cârmuitorii de la Belgrad nu şi-au putut menţine supremaţia în Iugoslavia. Cazul Milošević este grăitor. Deşi el a preluat conducerea comuniştilor iugoslavi în anul 1986 şi a avut calităţi de lider politic, s-a prăbuşit în condiţiile absenţei susţinerii externe. Influenţa sârbă autoritară, incontestabilă, nu s-a mai putut menţine. Nici măcar în mica republică Muntenegru, aliată tradiţională a Serbiei. Dacă se priveşte componenţa etnică după al doilea război mondial, atunci este uşor de înţeles situaţia. În afara Serbiei, sârbii nu au fost şi nu sunt majoritari.

Situaţia etnică din republicile componente ale Iugoslaviei în anul 1981

Republica Populaţia republicilor în procente

Slovenia 2,3% sârbi 90,5% sloveni 7,2% alţii

Croaţia 11,6% sârbi 75,1% croaţi 13,3% alţii

Serbia 66,4% sârbi 14,0% albanezi 19,6% alţii

Voivodina (reg. auton.)

54,5% sârbi 19,0% unguri 26,5% alţii

Kosovo (reg. auton.)

13,2% sârbi 77,4% albanezi 9,4% alţii

Bosnia-Herţegovina

32,0% sârbi 18,4% croaţi 39,5% musulmani

11,1% alţii

Muntenegru 68,5% muntenegreni 14,0% albanezi 17,5% alţii Macedonia 2,3% sârbi 67,0% macedoneni 19,7% albanezi 11,0% alţii

Cifrele şi procentele din anul 1981, general acceptate, explică de ce s-a încercat de către sârbi păstrarea integrităţii Iugoslaviei subordonată lor, prin forţă, prin folosirea metodei purificării etnice17. Sunt căi care nu au dus la izbândă. Practica istorică a demonstrat-o.

Neţinându-se cont de învăţăturile trecutului, reieşite din eşecuri, în Bosnia, unde există o populaţie mahomedană densă, a fost purtat un război violent pentru a se opri crearea unui stat independent. După multe opoziţii ale sârbilor, după susţinerea bosniacilor musulmani de către coreligionarii lor, veniţi din toată lumea islamică să lupte alături de ei, s-a ajuns la formarea unui stat de sine stătător. Ceea ce nu au reuşit sultanii, au înfăptuit acum bosniacii: au creat în centrul Europei creştine o ţară în care musulmanii au un cuvânt de spus. A fost o lovitură fundamentală dată sistemului teoriilor panslaviste, bazate pe ortodoxism şi naţionalism.

În fine, problema albanezilor din Kosovo este complexă. Acolo populaţia majoritară albaneză - 77% din total - cere să-i fie recunoscută independenţa şi apoi să se unească cu Albania. Unirii tuturor albanezilor şi formării „Albaniei Mari” i se

17 Ideea şi metoda purificării etnice au fost întrebuinţate începând cu al doilea război mondial de toate părţile combatante în Iugoslavia: de ustaşi, de cetnici, de comunişti, de trupele de ocupaţie (cf. H. Sundhaussen, Experiment Jugoslawien…, ed. cit., p. 69 şi urm.; autorul reproduce şi un manifest al cetnicilor care cereau purificarea etnică şi-şi manifestau dorinţa de a se extinde către Austria, Ungaria, România şi Bulgaria).

245

opun mai multe voci. Pretextele opozanţilor sunt de natură economică, politică şi chiar religioasă. Ultimul aspect nu este de neglijat, căci albanezii sunt fie musulmani, fie creştini. Este greu să se împace credincioşii celor două religii, mai ales când există animozităţi străvechi, alimentate de cutumele transformate în legi. Cum va evolua problema albaneză este greu de spus.

Succinta urmărire a situaţiei geopolitice a Iugoslaviei, implicit a Sud-Estului

Europei, demonstrează că o regiune nu poate fi dominată şi menţinută mult timp prin forţă într-o anumită stare. Politica Faustusrecht nu a dat niciodată roade. Au existat totdeauna răsturnări de situaţii - cazul U.R.S.S., al Iugoslaviei, al Cehoslovaciei, etc. - care au avut drept consecinţă revenirea la normal. S-a impus cursul vieţii. Marile puteri, cu existenţă şi voinţă trecătoare, nu au putut opri afirmarea popoarelor. Totdeauna teoriile geopolitice au avut un rol în istorie dacă au ţinut seama de complexul realităţilor epocii. Tocmai în acest sens se poate conchide că situaţia geopolitică din Sud-Estul Europei o demonstrează clar: în locul unui stat mare, creat prin forţă momentană, a apărut un conglomerat de republici mici, active, dar cu perspective deosebite, greu de precizat în momentul de faţă.

246

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA18 1. Atrocities and the humanitarian crisis in Kosovo: hearing before the Commission on Security and

Cooperation in Europe. One Hundred Sixth Congress first session, April 6, 1999, publ. de United States Congress. Commission on Security and Cooperation in Europe, Washington D. C., 2000.

2. Banac Ivo, The National Question in Yugoslavia. Origins, history, politics, Ithaca – New York, 1984. 3. Bassiouni M. Cherif, Indagine sui crimini di guerra nell’ex Jugoslavia: l’operato della Commissione

degli esperti del Consiglio di sicurezza e il suo rapporto finale, Milano, 1997. 4. Events in the SAP of Kosovo: the causes and consequences of irredentist and counter-revolutionary

subversion, publ. de Velimir Popovic, Beograd, 1971. 5. Grmek Mirko, Gjidara Mark, Šimac Neven, Le nettoyage ethnique: documents historiques sur une

idéologie serbe, rassemblés, traduits et commentés par Mirko Grmek, Mark Gijdara et Neven Šimac, Paris, 1993.

6. Ivekovic Ivan, Ethnic and regional conflicts in Yugoslavia and Transcaucasia: a political economy of contemporary ethno national mobilization, Ravenna, 2000.

7. Kosovo, one year after the bombing before the Subcommittee on European Affairs on the Committee on Foreign Relations, United States Senate. One Hundred Sixth Congress, second session, June 8, 2000, publ. de United States Senate. Committee on Foreign Relations. Subcommittee on European Affairs, Washington D.C., 2000.

8. Ramet Sabrina Petra, Balkan Babel: The Disintegration of Yugoslavia from the Death of Tito to the Ethnic War, Westview Press, 1996.

9. Sundhaussen Holm Experiment Jugoslawien. Von der Staatsgründung bis zum Staatszerfall, Mannheim, Leipzig, Wien, Zürich, 1993.

10. Sundhaussen Holm, Geschichte Jugoslawiens 1918-1980, Stuttgart, 1982. 11. Todorova Maria, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, 2000.

18 Am ales pentru prezenta lucrări însemnate atât pentru valoarea lor intrinsecă, cât şi pentru bibliografia cuprinsă în ele.

247

DETERMINĂRI ŞI CONSECINŢE ALE CONFLICTELOR LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA ÎN EUROPA – KOSOVO

Cornel CUCU „Ubi societas ibi jus”

„Acolo unde există societate, există şi drept”

Abstract: In the 20th century, a time of the high-speed information’s circulation and media’s manipulation, people were arisen the belief that Balkans were continuing to be at that century end, as well as its beginning a “barrel with powder”. Following the former events between 1989 and 1991, on the European map had appeared five new political-state realities: Slovenia, Croatia, Bosnia-Herzegovina, Macedonia and a federation formed by Serbia and Muntenegru republics, still named Yugoslavia. Scientific research and investigation possibilities of this state’s history are limited and from this situation the real knowledge and event’s analysis remains an open problem for the 21st century. In the ex-Yugoslavia coexisted equally ethnic and religious differences. It seems that the conflict’s base from the last decade of the 20th century have had as a foundation the religious argument problem. By this point of view the Kosovo’s situation had as a result the implementation of some Islamic fundamentalist structures which would want to extend into the Balkan zone and will be an instability factor in the area. A complete phenomenon’s analysis from the ex-Yugoslav space can’t be accomplished without taking into account the historical events’ multiple type from the last decade of the 20th century. It remains a further historians task the real and complete presentation of one of the most dramatic and bloody European realities from the past century. Into the present, the order word for the Balkans is it to be „long being stability”.

Secolul al XX-lea este secolul celor mai puternice imperii şi al dispariţiilor lor fulgerătoare. Secolul al XX-lea, apreciat drept cel mai violent din istoria omenirii, a oferit într-adevăr cele mai triste momente de cumpănă: două războaie mondiale şi câteva sute de crize cu implicaţii internaţionale (217 crize au fost înregistrate între 1929 şi 1985). În plan general, însuşi obiectul disputei într-o criză s-a diversificat pe parcursul acestui frământat secol - de la lărgirea posesiunilor teritoriale, cu asigurarea accesului la mare, la stăpânirea unor zăcăminte minerale din spaţiul terestru, dar şi din cel marin, la înlăturarea oprimărilor politice, etnice, religioase, a discriminării culturale etc.

Resursele naturale şi umane ale Balcanilor sunt considerabile, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Toate marile axe de circulaţie din Balcani traversează mai multe ţări, totodată acestea fiind legătura dintre Occident şi Orient. Tensiunile geopolitice din Balcani împiedică crearea condiţiilor minime pentru dezvoltarea economică a peninsulei.

În Iugoslavia, după moartea în 1980 a lui Tito, prăbuşirea lentă a sistemului comunist a fost însoţită de o resuscitare a naţionalismului şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile dintre sârbi şi croaţi, sloveni, musulmani s-a adăugat şi problema din Kosovo. Această provincie, vechi leagăn istoric sârb, populată în proporţie de 90% de albanezi musulmani1, este teatrul unor manifestări naţionaliste şi al unor incidente de stradă în 1981, care se reiau în 1989, când guvernul sârb suprimă autonomia provinciei.

Dispariţia zidului Berlinului a marcat, în 1989, sfârşitul celei mai lungi perioade de stabilitate şi de pace în Balcani. Aici, timp de patru decenii, de la 1 Jean-Louis Dufour, „Crizele internaţionale – De la Beijing (1900) la Kosovo (1999)”, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 196.

248

războiul civil din Grecia, din 1949, nu a mai avut loc nici un conflict armat. Declanşarea crizei iugoslave, în 1992, a arătat că libertatea recent dobândită era însoţită de primejdii grave, că stabilitatea din vremea Războiului Rece dispăruse. Instabilitatea creată prin prăbuşirea blocului sovietic a înlesnit resurgenţa naţionalismelor, provocând apariţia unui sentiment general de insecuritate.

Politica iugoslavă s-a dovedit a fi neputincioasă să rezolve problema diferendelor dintre diferite componente ale federaţiei. Sistemul de autogestiune limita posibilităţile centrului de a impune redistribuţia resurselor, ceea ce a creat, la un moment dat, o stare de nemulţumire generală: nord-vestul bogat (Croaţia şi, mai ales, Slovenia) considera că regiunile meridionale (Macedonia, Kosovo) îi împiedică dezvoltarea, în vreme ce „rudele sărace” din federaţie aveau sentimentul că sistemul le defavorizează. În acelaşi timp, tendinţa către independenţă economică genera dezordine: lipsa concentrării între instanţele conducătoare ale diferitelor republici ducea adesea la crearea unor întreprinderi care nu făceau decât să le dubleze inutil pe cele existente.

Mişcările centrifuge declanşate de cauze economice căpătau, pe măsura intensificării lor, accente etnice şi readuceau în actualitate vechile teme de antagonism între naţionalităţi. Unele diferenţe de ordin cultural stimulau conjugarea tensiunilor sociale cu cele etnice. Astfel, evoluţia demografică a populaţiilor musulmane era mult mai dinamică decât a celorlalte popoare. În regiunile în care erau concentraţi numeroşi albanezi, ca în Kosovo, la creşterea demografică a acestora se adăugase şi criza locurilor de muncă şi scăderea ponderii numerice a sârbilor în ansamblul populaţiei.

Anul 1990 a marcat debutul unui război civil, care, cu intensitate variabilă, a cuprins treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal. În cursul lunii aprilie 1990, mai întâi în Slovenia şi apoi în Croaţia, au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23 iulie parlamentul sloven a

votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp, parlamentul provincial din Kosovo, ulterior desfiinţat, a proclamat „Republica Kosovo”2. În luna următoare evenimentele s-au precipitat şi în Croaţia. Apărea astfel limpede o anume realitate ce a acţionat într-un anume fel şi ca o bombă cu efect întârziat în spaţiul iugoslav. Tot în cursul anului 1990 au avut loc alegeri libere şi în celelalte republici.

La începutul anului 1991, ciocnirile s-au generalizat în Iugoslavia, apar forţele separatiste şi forţele democratice în dispută cu autorităţile statale. Solidaritatea federală se prăbuşeşte, disputa se agravează, la 25 iunie 1991, datorită proclamării independenţei Sloveniei şi Croaţiei. Aceste două ţări impun dizolvarea federaţiei şi înlocuirea ei cu o confederaţie de republici suverane.

2 Gheorghe Zbuchea, „Istoria Iugoslaviei”, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 147.

249

Slobodan Miloşevici, preşedintele iugoslav, respinge aceste pretenţii şi ordonă armatei iugoslave să împiedice secesiunile. Începe războiul civil, în care se înfruntă naţiuni şi naţionalităţi, cu ţeluri diferite. Croaţia vrea să-şi salveze frontierele, Serbia doreşte un culoar de ieşire la Marea Adriatică.

Criza din fosta Iugoslavie a pus probleme grave Europei la sfârşitul mileniului doi, care s-a dovedit incapabilă să rezolve situaţia. Războiul din Iugoslavia, departe de a fi încheiat, dezvăluie divizarea internă a Europei şi pare să arate că acesta nu s-a decis încă să opteze fie pentru principiul unităţii, fie pentru principiul constituirii de sfere naţionale de influenţă. Eventuala extindere a crizei în restul Balcanilor poate da o lovitură gravă operei de construcţie europeană. Soarta Balcanilor depinde de soarta integrării europene3.

A fost, în egală măsură, un război etnic, religios şi ideologic. A fost un război în care treptat au fost implicaţi, cu sau fără voia lor, toţi membrii societăţii, cărora li s-au adăugat voluntari şi mercenari veniţi din afară. Acest război a provocat şi o amplă intervenţie externă, în primul rând a forţelor O.N.U., N.A.T.O. şi a Comunităţii Europene.

Alunecând din tărâmul juridic în cel militar, conflictul iugoslav preocupă Comunitatea Europeană. Conflictul riscă să destabilizeze ţările vecine, fie că sunt state independente (Albania, Grecia, Ungaria, România) sau numai provincii mai mult sau mai puţin autonome ale ex-federaţiei (Bosnia-Herţegovina şi Macedonia, independente din 1992, respectiv 1993, Kosovo şi Voivodina).

În 1992 ia naştere Armata de Eliberare a provinciei Kosovo (U.C.K.), care se face cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi a membrilor serviciilor speciale sârbe. De fapt, U.C.K. (Ushtrise Clirimtare te Kosoves) îşi are originea în cercurile marxiste, de orientare maoist, constituite la începutul anilor ’80. Precursorii U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur promovat de dictatorul comunist Enver Hodja din Albania vecină. Ei urmăreau integrarea provinciei iugoslave în statul albanez şi în regimul politic stalinist promovat aici. Adepţii acestui curent au participat în 1981 la mişcările de protest ale studenţilor din Pristina cerând crearea unei Republici a Kosovo-ului şi au fost arestaţi de autorităţile comuniste locale, formate din albanezi.

În 1996, U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei, ca şi în vestul Macedonie, unde trăieşte minoritatea albaneză a acestei ţări. În Germania şi Elveţia emigranţii din Kosovo se regrupează şi încep să schimbe banii, din diferite colecte sau traficuri, pe arme. Rolul exilaţilor a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea contribuţiei financiare a acesteia la organizarea luptei pentru independenţă. Diferite organizaţii albaneze din Europa Occidentală şi S.U.A. au înfiinţat diverse fundaţii şi fonduri prin care au vărsat banii direct în conturile deschise de U.C.K.

Neaşteptata prăbuşire a statului albanez în 1997, ca urmare a falimentului „piramidelor” financiare, a fost urmată de jefuirea depozitelor militare. Cantităţi importante de arme şi muniţii au intrat în Kosovo, unde atentatele U.C.K. s-au intensificat. A urmat o reacţie şi mai puternică a forţelor de poliţie sârbeşti.

U.C.K. şi-a creat un comandament unic, căruia i s-au subordonat şase „regiuni militare” şi trei grupuri principale de forţe, astfel că, la sfârşitul anului 1998, efectivele sale erau estimate între 10.000 (aprecieri occidentale) şi 35.000 (declaraţiile liderului kosovar Adem Demaci).

3 Georgios Prevelakis, „Balcanii – cultură şi geopolitică”, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 189.

250

În februarie 1998, U.C.K. iese la atac şi ia controlul a 30% din teritoriu. Din punct de vedere militar această acţiune poate fi considerată sinucigaşă, această strategie dă prilejul sârbilor de a purta operaţiuni de anvergură în care insurgenţii sunt divizaţi.

Astfel, s-a ajuns la crearea premiselor ca în spaţiul kosovar plecările în ţările vecine, uneori benevole, dar de cele mai multe ori forţate, să fie atât a unor sârbi, cât şi a unor albanezi. Treptat, opinia publică europeană şi apoi mondială şi-a concentrat atenţia asupra situaţiei albanezilor. Ţările occidentale au exercitat, în cele mai diverse feluri, presiuni asupra regimului Miloşevici pentru a se ajunge la un acord etnic, în timp ce, în inima Balcanilor, înfruntările militare dintre albanezi şi forţele sârbeşti au devenit tot mai numeroase şi mai ample.

În luna mai 1998 au apărut primele dovezi ale legăturilor dintre U.C.K. şi integriştii islamişti, când, în satul Donje Prekaze, s-a constituit prima celulă integristă „Abu Bekir Sadik”, coordonată de războinici islamişti, formată din 120 de combatanţi organizaţi în şapte unităţi. Antrenarea luptătorilor U.C.K. a fost încredinţată ofiţerilor bine instruiţi şi cu experienţă în războiul din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii „Handjar” a armatei bosniace.

În august 1998, la Londra, „The Times” nota că „războinici mujahedini s-au înrolat în U.C.K., diminuând şansele pentru o soluţie paşnică. Sosirea acestora în Kosovo ar trebui să oblige Washingtonul la o reanalizare a politicii sale faţă de provincia sârbă”. Astfel, dacă Bosnia devenise primul bastion european al puterii islamice, Kosovo promitea să fie al doilea.

Datorită eforturilor europenilor la O.N.U., rezoluţia 1199, adoptată la 23 septembrie 1998 în cadrul capitolului 7 al Cartei, se cere încetarea ostilităţilor şi retragerea trupelor sârbe4. La 15 ianuarie 1999, observatorii acceptaţi de Slobodan Miloşevici, relatează masacrarea a 45 de albanezi, aruncaţi într-o groapă, în sud- estul provinciei Kosovo. Şeful grupului de observatori îşi exprimă indignarea faţă de aceste atrocităţi, pe care le califică drept „crime împotriva umanităţii”, comise de „forţele sârbe de poliţie şi de armata iugoslavă”5.

Agravarea situaţiei în Kosovo constituia, în realitate, detonatorul unei noi faze de conflicte, capabile să zădărnicească eforturile de pace din întreaga zonă. După zece luni de discuţii şi încercări de reglementare paşnică a situaţiei printr-un tratat de pace, în seara zilei de 24 martie 1999, forţele N.A.T.O. au atacat aerian Iugoslavia, începând o acţiune militară care a durat 87 de zile şi a constat mai cu seamă în bombardamente la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Scopul măsurilor întreprinse de N.A.T.O. în Iugoslavia a fost, conform aprecierilor preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, dublu: să demonstreze voinţa N.A.T.O. de a impune pacea în Kosovo prin revenirea la căminele lor a refugiaţilor şi să slăbească cât mai mult forţele sârbe. Acţiunile ţărilor membre N.A.T.O. au fost aprobate şi sprijinite de numeroase alte ţări, între care şi România.

La 9 iunie 1999, conducătorii de la Belgrad s-au recunoscut înfrânţi, încetarea focului fiind convenită printr-un acord. Acesta prevedea retragerea forţelor sârbe din Kosovo, suspendarea campaniei aeriene a N.A.T.O., revenirea necondiţionată a refugiaţilor şi şi stabilirea în Kosovo a unei forţe de menţinere a păcii internaţionale, KFOR. Acordul, precum şi alte acte internaţionale şi rezoluţii ale O.N.U.(rezoluţia 1244) prevedeau integritatea teritorială a noii Iugoslavii, contrar dorinţei multor albanezi ce au militat pentru un Kosovo albanez

4 Jean-Louis Dufour, Op. Cit., p. 222. 5 Jean-Louis Dufour, Op. Cit., p. 223.

251

independent sau unit cu Albania vecină. Bilanţul crizei din Kosovo ar trebui evaluat la trei nivele: umanitar, politic şi militar, luând în seamă cei trei actori ai dramei: popoarele albanez şi sârb din Kosovo, Uniunea Europeană şi armatele N.A.T.O.

Războiul din Kosovo a marcat cotitura decisivă, în lumea de după Războiul Rece, spre o nouă eră de tensiuni şi de înfruntări între coaliţii internaţionale. Criza din Kosovo este departe de a se fi terminat. Operaţiunile de la începutul anului 1999 în Kosovo pot fi considerate ca un model, un prototip posibil pentru conflicte viitoare. Merită să acordăm o atenţie deosebită trăsăturilor acestei crize, deoarece sunt diferite de cele pe care era fondată până în prezent gândirea strategică.

În cadrul unei anchete internaţionale, la cel de-al XIX-lea Congres mondial de ştiinţe istorice, pentru a caracteriza secolul al XX-lea, doamna Bianca Valota Cavallotti, istoric de origine româna (nepoata lui Nicolae Iorga), care trăieşte de mulţi ani în Italia a afirmat: „Secolul XX a fost secolul marilor ideologii de dreapta şi de stânga si al marilor crize. Din multe puncte de vedere, a fost o tragedie, dar a fost şi secolul în care masele au pătruns în istorie. Dacă vom examina cât mai echilibrat fenomenele istorice din acest veac, vom observa că totuşi ne-a lăsat o zestre pe care, după câteva decenii, o vom putea examina mai echilibrat şi atunci vom putea aprecia şi cât de pozitivă a fost ea”. Cu aceeaşi ocazie, Joseph Haraham, istoric american, specialist în istoria războiului rece şi a tratativelor pentru dezarmare, a menţionat: „Secolul al XX-lea a fost unul al violenţei, al războiului total, al tehnologiei, al diferenţelor materiale fenomenale între naţiuni”. BIBLIOGRAFIE * * * „Puteri şi influenţe”, Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Editura Corint, Bucureşti, 2001 Brzezinski, Zbigniew, „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 Cornea, Raico, „Kosovo. Cântecul trist al mierlei 1998-2000”, Editura Sapientia, Bucureşti 2001 Georgios, Prevelakis, „Balcanii – cultură şi geopolitică”, Editura Corint, Bucureşti, 2001 Gheorghe Zbuchea, „Istoria Iugoslaviei”, Editura Corint, Bucureşti, 2001 Gilbert, Achcar, „Noul război rece – Lumea după Kosovo”, Editura Corint, Bucureşti, 2002 Huntington, Samuel P., „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Editura Antet, Bucureşti, 1998 Jean-Louis, Dufour, „Crizele internaţionale – De la Beijing (1900) la Kosovo (1999)”, Editura Corint, Bucureşti, 2002 Kaplan, Robert D., „Fantomele Balcanilor”, Editura Antet, Bucureşti, 2000 Stefano, Bianchini, „Problema iugoslavă”, Editura All, Bucureşti, 2003 Todorova, Maria, „Balcanii şi Balcanismul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

252

LE GÉNÉRAL CHARLES DE GAULLE ET LA GUERRE D’ALGÉRIE

Cosmin LOTREANU Articolul de mai jos se doreşte a fi o radiografiere a « problemei algeriene » ce a afectat puternic sistemul politic francez postbelic. O scurtă privire asupra peisajului politic intern francez ne reliefează existenţa a două curente fundamentale. Pe de o parte, dreapta politică, ce se revendică pe filiera « orleanistă » (vom regăsi aici germenii viitoarei UDF condusă mai târziu de Valery Giscard D’Estaing, preşedinte al Republicii Franceze între 1974-1981) şi « bonapartistă » (apariţia RPF odată cu discursul de la Bayeux al generalului Charles De Gaulle, emergenţa şi consacrarea gaullismului ca model politic până în ziua de astăzi, dacă ne gândim la viitorul premier şi preşedinte al Republicii Franceze Georges Pompidou şi apoi apariţia RPR şi întreaga carieră politică a actualului preşedinte Jacques Chirac) şi, pe de altă parte, stânga politică, dominată

deja de două figuri emblematice şi anume Pierre Mendes-France şi Francois Mitterand. (la început SFIO, mai târziu congresul de la Epinal va da naştere PSF şi « socialismului credibil ».) Trebuie subliniat în acest context faptul că Franţa era, în perioada crizei din Algeria, într-o situaţie dificilă, ce se caracteriza în primul rând printr-o contestare puternică a întregului sistem politic (« les chienlits » era formula utilizată de generalul De Gaulle), printr-o agravare a problemelor internaţionale (conflictul din Indochina - Dien-Bien-Phu), într-un cuvânt, printr-o realitate cu totul diferită faţă de anii interbelici. Astfel, regimul politic al anilor 1950, cunoscut sub numele de Republica a - IV-a, era condamnat la dispariţie, agonia lui fiind plină de pericole ce puteau, la acea dată, ameninţa existenţa statului francez. Problema algeriană a subliniat caracterul cu totul excepţional al marelui om politic Charles De Gaulle (preşedintele Republicii Franceze 1958-1969). Meritele acestuia sunt incontestabile, dacă ne gândim la « apelul din 18 iunie 1940 », organizarea Rezistenţei şi a FFL (Forţele Franceze Libere), preşedinţia primului guvern provizoriu (1946), înfiinţarea RPF (Adunarea Poporului Francez, partid politic), asumarea conducerii ţării într-un moment de cumpănă (1958), anvergura şi rolul său covârşitor în ceea ce priveşte rolul Franţei pe arena internaţională. Plecarea generalului din fruntea guvernului provizoriu (1946) a însemnat un vot de blam adresat sistemului politic al Republicii a - IV-a, sistem discreditat care a primit o lovitură mortală din punct de vedere al credibilităţii şi al existenţei sale propriu-zise prin agravarea « problemei algeriene ». (începând cu 1954) În rândurile de mai jos, îmi propun să parcurg etapele acestei crize de mare amploare şi să subliniez rolul pe care generalul Charles De Gaulle l-a avut în dezamorsarea crizei algeriene. Discursul preşedintelui Republicii Franceze Charles De Gaulle din 20 martie 1962 relevă printre altele, necesitatea conştientizării unei « Noi Franţe » mândre de « opera africană şi acţiunea sa internaţională » şi unei « Noi Algerii », legată printr-o « o fecundă şi generoasă cooperare » cu fosta metropolă. Fără îndoială, fondatorul Republicii a - V-a este singura personalitate politică ce putea realiza tranziţia către o Algerie suverană. Deja, în 1959, Charles De Gaulle evoca cele 3 opţiuni ale viitorului Algeriei, consacrând dreptul la autodeterminare al algerienilor. Preferinţa sa s-a îndreptat către o Algerie a algerienilor legată strâns de Franţa metropolitană însă nu a exclus menţinerea suveranităţii franceze asupra teritoriului algerian şi nici secesiunea completă a Algeriei, efectuată sub auspiciile unei păci prealabile. Meritul preşedintelui Franţei a fost acela de a înţelege că suveranitatea Algeriei este singura rezolvare a

253

conflictului, realizată sub forma acordurilor de la Evian. (7 martie 1962). Dorinţa lui De Gaulle a fost aceea ca cele două ţări să « meargă împreună şi fratern pe drumul civilizaţiei », dorinţa devenită realitate odată cu voinţa politică a preşedintelui Algeriei Abdelaziz Bouteflika. Mai mult decât oricare din predecesorii săi (Ahmed Ben Bella, Henri Boumediene, Liamine Zeroual), aş dori să subliniez rolul acestei personalităţi în politica de reconciliere naţională a acestei ţări greu încercate, fie şi numai dacă mă raportez la noile relaţii franco-algeriene sau la discursul preşedintelui Algeriei la summit-ul francofoniei de la Beirut. (vezi « deschiderea fără complexe către cultura celuilalt » sau « folosirea limbii franceze, o legătură ce asigură unitatea noastră naţională. »)

L’article ci-dessous traite en quelques mots les origines de la crise d’Algérie, le déclenchement du conflit (les années 1954-1955), le déroulement du conflit (1956-1958) et la fin de l’entière crise (1958-1961). L’article comporte aussi le message adressé par le général Charles De Gaulle (Message au Parlement réuni, le 20 mars 1962)1.

D’abord, il faudrait décrire en quelques mots la situation de l’Algérie dans la période de l’après guerre. Formée de 3 départements (Alger, Oran, Constantine), rattachée au ministère de l’intérieur, l’Algérie est dirigée par un gouvernement général. En 1947, a été vote un statut, qu’on peut tout de suite le caractériser comme inégalitaire. Il prévoit l’élection d’une Assemblée algérienne de 120 membres aux prérogatives restreintes. Les 9 millions de musulmans (de statut « coranique ») élisent le même nombre de députés que le million de citoyen français. On assiste a une discrimination et on peut tirer une première conclusion : L’Algérie est une colonie pratiquement soumise a la métropole.

En même temps, le nationalisme algérien devient de plus en plus manifeste et peut être partage en trois courants : c’est le courant traditionaliste, celui des oulémas, qui résiste a l’intégration française en s’appuyant sur l’Islam ; le courant des modernistes bourgeois et intellectuels, dont le principal chef est le pharmacien Fehrat Abbas, qui soutient et proclame la voie légale et le courant des révolutionnaires, dirigé par Messai Hadj qui a formé en 1947 un groupe d’action directe, l’Organisation Spéciale, dirigé par Ben Bella.

La tâche la plus difficile, en dépit de touts ces courants, pour le gouvernement de la métropole, reste l’administration de l’Algérie. Or, l’Algérie de 1945 connaît de très graves problèmes économiques et sociaux. Il y a un décalage, une fracture à touts les niveaux. D’une part, une agriculture moderne, qui exporte ses produits et une industrie naissante (qui sont aux mains des Européens) et, d’autre part l’existence d’une masse des musulmans qui pratiquent une agriculture archaïque et qui connaissent le chômage ou l’emploi déficitaire. Comme une conclusion, la société est totalement inégalitaire. Les Européens sont des citadins, membres de la classe moyenne, hostiles à toute reforme qui donnerait l’égalité aux musulmans. C’est une chose totalement paradoxale. Même si les Européens sont nés en Algérie (eux sont les fameux « pieds noirs’), même si les liaisons sont profondes, ils demeurent non favorables à une solution d’intégration politique. Les musulmans, en plus, connaissent une véritable explosion démographique, contrastant avec leur statut périphérique, présenté jusqu’ici.

Le déclenchement de la guerre d’Algérie (1954-1955) a eu comme signal « l’insurrection de la Toussaint ». Le phénomène est en directe liaison avec la scène internationale. Il ne faut pas oublier la décolonisation globale, les mouvements des anciennes colonies de partout, la position des Etats Unis en ce qui concerne le statut colonial. La situation en Indochine, la défaite de Dien Bien Phû et le retrait de la France de là-bas (juin 1954), ont constitué le signal du

254

commencement de la lutte pour l’indépendance algérienne. « L’insurrection de la Toussaint » consiste a un nombre de 70 attaques sur des objectives civils et militaires, effectués par des jeunes militaires algériens. Sur le plan politique, se constitue le FLN (Front de l’Eliberation Nationale) et l’ALN (Armée de Libération Nationale). Les deux mouvements annonce l’objectif principal, la création d’un état algérien souverain. La crise devient très grave, quand le FLN organise (20/21 août 1955) un soulèvement des musulmans, qui attaquent les quartiers européens des villes et massacrent les habitants des fermes isolées. La répression européenne est très dure, connue comme « la chasse à l’arabe ». Il y aura un millier des victimes. Les deux communautés sont totalement séparées, la communication est interrompue, la religion joue son rôle, en plus la France est en pleine crise politique, les gouvernements sont instables, on assiste à la fin de la IV-ème République. Le gouverneur de l’Algérie, Jacques Soustelle, considère comme prioritaire la lutte contre le FLN, décision qui contribue à un conflit ouvert.

Pratiquement, La France s’enfonce dans la guerre d’Algérie, sous le gouvernement dirigé par Guy Mollet. La priorité du gouvernement est la victoire militaire sur le FLN. L’armée française entre en action, en mêlant les opérations militaires avec des actions d’assistance sociale et psychologique pour gagner la majorité de la population (propagande, pression etc.) Le général Massu est chargé de la sécurité en Alger. C’est une véritable guerre urbaine qui se produit, attentats dans toute la capitale. La conclusion militaire est la victoire de l’armée française, la force militaire de la FLN est amoindrie. La conclusion sociale est le ralliement de la population musulmane au FLN et la poursuite de la guérilla et du terrorisme urbain.

Deux choses sont très importantes dans ce contexte. D’abord, l’action militaire de la France et de la Grande-Bretagne contre l’Egypte (la crise de Suez, octobre 1956). La France a participé à cette action parce que l’état égyptien abritait la délégation extérieure du FLN, en constituant la base externe des algériens. Condamnés par l’ONU, à la pression des Etats-Unis et de l’URSS, la France et la Grande-Bretagne ont du évacuer la zone du canal. En plus, la France a été mise en accusation aux ONU en raison de sa politique algérienne sans recevoir l’appui des américains et britanniques. L’évacuation du Canal a été, psychologiquement, une frappe terrible contre l’idée de colonialisme, contre les anciens pouvoirs coloniaux. La politique de décolonisation non seulement continue, mais est encouragée par les grandes puissances du monde. (Les Etats-Unis et l’URSS).

L’agonie de la IV-ème République se poursuit, économiquement et moralement. Le conflit algérien relance l’inflation, creuse le déficit budgétaire et détériore la balance commerciale. Par ailleurs, le conflit ci-dessous provoque une profonde crise morale : les intellectuels, les étudiants, l’église, réclament la fin d’une guerre conduite contre des aspirations nationales d’un peuple et protestent contre les excès. Le pouvoir politique est bouleversé, la majorité de gauche éclate, la guerre débouche sur une crise de régime. La France connaît deux courants : les partisans d’une Algérie indépendante et les partisans de l’Algérie française pour qui le renoncement à l’Algérie signifie la fin de l’œuvre civilisatrice de la France, la fin de l’envergure française dans le monde entier. Sur le territoire de la métropole se forme l’OAS (l’Organisation de l’Armée Secrète) qui dénonce comme des traîtres les responsables politiques qui soutiennent une Algérie indépendante.(plus tard, le général Charles De Gaulle a été la cible des attentats de l’OAS, voir l’attentat de Petit Clamart). Politiquement, le danger n’est pas formé par l’action légale des partisans de l’Algérie française (« Union pour le Salut et le Renouveau

255

de l’Algérie française » autour de Jacques Soustelle), mais par l’extrême droite qui prévoit comme solution l’installation d’un pouvoir militaire à Paris et l’action ferme des militaires en Algérie.

Retiré de la vie publique depuis 1953 (« la traversée du désert »), le général De Gaulle redevient comme autrefois (18 juin 1940) le recours. Le principal mérite du général De Gaulle a été l’impose de l’indépendance de l’Algérie à l’armée et aux Européens d’Algérie. La situation a été tellement grave, les circonstances de telle nature (le désaveu de l’opinion internationale, la lassitude des Français devant ce conflit interminable, la détermination du FLN qui forme un gouvernement provisoire) que les mesures devaient être pragmatiques et rapides pour sauver l’état et la nation, grièvement déchirés par cette faille (les partisans de l’Algérie française/les partisans de l’indépendance algérienne). De Gaulle, en septembre 1959, reconnaissent aux algériens le droit à l’autodétermination, en évoquant « L’Algérie algérienne » et ‘l’Etat algérien souverain ». Le 18 mars 1962, les accords d’Evian reconnaissent l’indépendance de l’Algérie.

Conclusion : La fin de la guerre d’Algérie peut conduire à l’idée que la France devient un état faible, qu’elle perd, géopolitiquement, un espace très important. En plus, l’état français a été confronté à la déstabilisation politique et d’état (voir la « semaine des barricades » du janvier 1960 et surtout le putsch des généraux Salan, Zeller, Jouhaud et Challe qui échoue devant la fermeté du Chef de l’Etat, avril 1961.) S’ajoute l’exode des 700.000.europeens qui doivent quitter l’Algérie, les pieds noirs qui quittent la terre où ils sont nés pour se rejoindre difficilement à la métropole, avec des difficultés de s’habituer et avec le sentiment de la trahison.

En réalité, l’idée principale est que la France n’a pas perdu son rôle géopolitique et culturel. En quittant l’Algérie, elle a renoncé seulement à un territoire administré politiquement. Psychologiquement et économiquement, la France est très présente dans le Maghreb et le capital de sympathie et l’ancien sentiment de communauté subsiste encore. (voir la visite du président Jacques Chirac en Algérie). L’influence française est énorme dans tout le Maghreb (Algérie, Tunisie et Maroc) et les liaisons sont très privilégiées. En plus, l’objectif de l’Union Européenne est de se rapprocher du Maghreb de touts les points de vue. La perte de l’Algérie française n’a pas affecté le statut international de la France parce que le chef d’état, Charles De Gaulle, a été une personnalité tout à fait extraordinaire, avec « une certaine idée de la France », qui a su donner à la France un statut géopolitique remarquable, en lançant l’idée d’une Europe « de l’Atlantique a l’Ural », en ouvrant le dialogue avec le Tiers Monde et les pays du bloc soviétique etc. Son activité politique a été guide par l’idée que « La France ne peut être la France sans la grandeur ».

1. Message du général de Gaulle au Parlement, Assemblée nationale et Sénat, 20 mars 1962

"Mesdames, Messieurs les députés, La politique poursuivie par la République depuis tantôt quatre années au sujet de

l'Algérie a été, à mesure de son développement, approuvée par le Parlement, soit explicitement, soit du fait de la confiance qu'il n'a cessé d'accorder au gouvernement responsable. Le référendum du 8 janvier 1961 a démontré, quant à la direction ainsi tracée, l'accord massif et solennel du pays.

Mais, voici que la proclamation du cessez-le-feu, les mesures fixées pour l'autodétermination des populations, les conditions adoptées quant à la coopération de l'Algérie et de la France - y compris les garanties assurées à la population de souche

256

française - dans le cas où l'autodétermination instituerait un État algérien indépendant, marquent une étape décisive de cette politique. L'ensemble des dispositions arrêtées en conclusion des négociations d'Evian avec les représentants du FLN et des consultations menées auprès d'autres éléments représentatifs algériens se trouve maintenant formulé dans les déclarations gouvernementales du 19 mars 1962.

Nul ne peut se méprendre sur la vaste portée de cet aboutissement en ce qui concerne, tant la vie nationale de la France, que son oeuvre africaine et son action internationale. Nul ne peut, non plus, méconnaître les difficultés d'application qui en résultent aujourd'hui et risquent d'en résulter demain, non seulement quant à la situation d'un grand nombre de personnes et de beaucoup de choses, mais aussi dans le domaine de l'ordre public et de la sûreté de l'État. Il m'apparaît donc comme nécessaire que la nation elle-même sanctionne une aussi vaste et profonde transformation et confère au chef de l'État et au Gouvernement les moyens de résoudre, dans les moindres délais des problèmes qui seront posés à mesure de l'application.

C'est pourquoi, en vertu de l'article 11 de la Constitution j'ai décidé, sur la proposition du Gouvernement, de soumettre au référendum un projet de loi comportant l'approbation des déclarations gouvernementales du 19 mars 1962; autorisant le Président de la République à conclure les actes qui seront à établir au sujet de la coopération de la France et de l'Algérie si l'autodétermination institue un État algérien indépendant et enfin et jusqu'à ce que soient, dans cette éventualité, créés en Algérie des pouvoirs publics algériens, attribuant au Président de la République le pouvoir d'arrêter, par ordonnances ou par décrets pris en conseil des ministres, toutes mesures relatives à l'application de ces mêmes déclarations.

Au moment où semblent s'achever enfin les combats qui se déroulent depuis plus de sept ans et où s'ouvre à la France nouvelle et à l'Algérie nouvelle, la perspective d'une féconde et généreuse coopération, je suis sûr, mesdames, messieurs les députés, que vous voudrez vous joindre à moi pour élever le témoignage de notre confiance et de notre espérance vers la patrie et vers la République."

257

CONFLICTUL DIN GOLF (1990-1991) ŞI NOUA ORDINE GEOPOLITICĂ ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Marius LAZĂR

Invadarea Kuweitului de către Irak, în 2 august 1990, constituie deja un reper simbolic în istoria relaţiilor internaţionale, evenimentul care a provocat accelerarea intrării într-un nou context geopolitic mondial, caracterizat prin trecerea de la o epocă a bipolarismului, specifică perioadei războiului rece, la una în care se înfruntă două mari tendinţe: unipolarismul - caracterizat de speranţa Statelor Unite de a deveni unica superputere globală, şi multipolarismul - reprezentat de ascensiunea crescută a ponderii economice şi geopolitice a puterilor „secunde”: Europa, China, Asia de Sud-Est, India şi – de acum, Rusia. Criza a demonstrat interdependenţa crescândă dintre factorii politici internaţionali şi faptul că, în epoca globalizării, efectul evenimentelor locale au repercusiuni asupra întregului sistem politic, economic şi securitar mondial, îndeosebi când ele afectează interese vitale marilor puteri. Criza irakiană a fost testul, diplomatic şi militar, care a ilustrat noua situaţie a marilor actori internaţionali în perioada ce tocmai începea după sfârşitul războiului rece. Statele Unite şi-au dovedit supremaţia militară absolută şi poziţia de unică superputere dispusă şi capabilă să încerce o gestionare a securităţii globale, dar a înţeles totuşi că o astfel de hegemonie este imposibilă integral în practică, datorită eforturilor financiare şi umane supradimensionate. URSS, aflată în plin declin economic şi în pragul dezagregării unităţii statale, a încercat, în timpul conflictului, să-şi păstreze rolul de mare actor în Orientul Mijlociu, dar rezumarea doar pe o poziţie de mediator diplomatic şi acceptarea leadership-ului american în rezolvarea crizei au fost semnul evident al slăbiciunii sale, care va caracteriza în următorii ani şi Rusia. Sfârşitul războiului rece a însemnat pentru Europa Occidentală încheierea unei înregimentări, resimţită deja ca o constrângere, în siajul SUA, ceea ce i-a permis accelerarea independenţei politico-economice, odată cu proclamarea Uniunii Europene. Deşi a participat la coaliţia anti-irakiană, interesele sale în Orientul Mijlociu au fost puternic afectate, în special de pierderea sau distanţarea unor aliaţi tradiţionali. Totuşi, după 1991, Uniunea Europeană îşi întăreşte legăturile economice cu statele de aici, inclusiv cu Iranul, încercând mai ales să instituie un spaţiu de cooperare euro-oriental între statele riverane Mediteranei (Procesul de la Barcelona) ca replică la tendinţa hegemonică a Statelor Unite în zona Golfului. Deşi toate deciziile referitoare la presiunile asupra Irakului au fost luate în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, războiul de eliberare al Kuweitului nu s-a făcut în numele ONU ci al coaliţiei conduse de Statele Unite. În deceniul nouă, eficienţa Organizaţiei este în scădere, concurată fiind de rolul de reglator al relaţiilor internaţionale pe care SUA vor să şi-l asume tot mai mult.

În ce priveşte lumea arabo-musulmană, îndeosebi spaţiul Orientului Mijlociu, criza irakiană a produs o serie de modificări care au schimbat profund vechiul status-quo, fără însă să conducă la o atenuare a tensiunilor din regiune. Ea a produs o restructurare de alianţe, refacerea imaginii sau importanţei unor state corelativ cu scăderea influenţei altora, mai ales a Arabiei Saudite, implicarea sporită a Statelor Unite în asigurarea securităţii în Golf şi în aplanarea tensiunilor din Orientul Mijlociu, în special a problemei palestiniene, dar, totodată, şi accelerarea

258

procesului de re-islamizare a societăţilor din zonă, întărirea autoritarismului liderilor politici şi, corelativ, a opoziţiei islamismului radical faţă de ei. Acţiunea lui Saddam Hussein, incapacitatea structurală a ţărilor arabe de a rezolva criza şi de a ajunge la un consens în interiorul Ligii Arabe în privinţa atitudinii faţă de Irak (şi, în general, asupra oricărei probleme comune esenţiale), derivă din însăşi caracteristicile particulare complexe, istorico-politice şi social-culturale, care caracterizează Orientul Mijlociu. Format din state în majoritate recente, cu graniţe arbitrare şi adesea contestate, cu o compoziţie etnică, socială sau religioasă compozită, insuficient integrată într-o logică a identităţii statale şi potenţial generatoare de destabilizări, state cu sisteme politice autoritare, conduse de lideri ambiţioşi şi aflaţi într-o permanentă competiţie sau rivalitate reciprocă, cu neîncetate modificări de alianţe conjuncturale, rezultate mai puţin din proiecte comune cât mai ales din dorinţa de a bloca ascensiunea sau interesele rivalilor de moment, cu mari inechităţi economice şi sociale între state şi chiar în interiorul acestora, cu incapacitatea de a concilia complexul de inferioritate, invidia şi totodată admiraţia faţă de realizările tehnico-ştiinţifice occidentale cu mitul supremaţiei Islamului, prin toate acestea şi multe altele, Orientul Mijlociu şi-a dovedit permanenta inconsistenţă ca sistem geopolitic unitar şi incapacitatea gestionării proprii, coerente şi planificate, a unei structuri comune care să reflecte interesele statelor din regiune. Pentru factorii de decizie, strategii sau cercetătorii occidentali, acest „Orient” rămâne în continuare, de secole, o „enigmă”, care transcende întotdeauna prin intenţiile sau acţiunile actorilor săi schemele prospective prealabile. Fără a cădea în excesul „orientalismului”, adică al postulării unei imaturităţi politico-mentale a spaţiului oriental în raport cu Occidentul, teză care a stârnit revolta lui Edward Said, trebuie acceptată totuşi realitatea unei alterităţi (nesfârşit de complexă, e adevărat, în manifestările sale), fundamentate cultural, istoric şi antropologic, care defineşte experienţa umană în regiunea Orientului Mijlociu, chiar şi acum, când globalizarea atenuează diferenţele specifice dintre diferitele moduri de a fi. Fără a lua în considerare această specificitate aparte, rezultată din mileniile de istorie sedimentate în conştiinţa colectivă a populaţiilor (în special odată cu perioada musulmană), nu se pot înţelege mecanismele şi realităţile care stau la baza istoriei contemporane a Orientului Mijlociu şi, cu atât mai mult, face dificilă sau chiar complică orice încercare de rezolvare din exterior a tensiunilor de aici.

* * * Configuraţia statală şi

geopolitică a Orientului Mijlociu contemporan este consecinţa partajărilor regiunii, realizate de marile puteri învingătoare după primul război mondial. Acesta a dus la disoluţia Imperiului otoman, pe al cărui teritoriu arab se vor forma noi state, „naţionale”, expresie însă mai puţin a voinţei arabe cât mai ales a înţelegerilor anglo-franceze, începute odată cu tratatul secret Sykes-Picot din 1916.

Cu excepţia Egiptului, Iranului, Turciei şi a Arabiei Saudite, actualele state din ceea ce denumim Orient Mijlociu au rezultat în mare parte în urma „ingineriei

259

sociale” a puterilor europene, printr-o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă asupra unei regiuni esenţiale prin poziţia sa strategică şi mai ales prin nou descoperitele zăcăminte petroliere, devenite vitale avântului industrial modern. Prin tratatul de la Sévres, din 1920, apar noile state: Siria şi Libanul, care vor fi plasate sub mandat francez, în vreme ce Irakul şi Transiordania vor fi sub mandat englez. Societatea Naţiunilor motiva această formă camuflată de colonialism prin incapacitatea temporară a noilor naţiuni de a-şi asigura o guvernare eficientă iar rolul mandatarilor era tocmai acela de a implementa în regiune sistemul politico-social şi chiar cultural de tip occidental. Palestina va fi direct guvernată de către Marea Britanie, care în aceşti primi ani îşi ia angajamentul să respecte prevederile declaraţiei Balfour, adică permiterea stabilirii evreilor pe teritoriul palestinian şi crearea aici a unui „cămin naţional evreiesc”. Turcia va fi constrânsă şi ea să-şi părăsească statutul de putere cosmopolită şi multinaţională, devenind un stat „naţional”. Reformele lui Mustafa Kemal şi real-politik de care a dat dovadă vor aduce în anii următori dividende noului stat laic turc, în special teritoriale şi geostrategice: recuperarea Armeniei turceşti şi a unor teritorii populate de kurzi (prin tratatul de la Laussane din 1923), apoi a unor importante teritorii la graniţa cu Siria, în 1929 şi 1939. Kemal va desfiinţa în 1923 şi 1924 cele două mari instituţii care mai aminteau încă de tradiţia puterii islamice: sultanatul şi mai ales califatul, simbolul (chiar dacă inoperant de secole) unităţii politico-spirituale a comunităţii (’umma al-islamiyya). De acum, populaţiile regiunii sunt puse în faţa acceptării unui nou tip de loialitate: cea faţă de o naţiune (watan), care se adaugă vechilor loialităţi faţă de tradiţia islamică, faţă de reţelele de solidaritate locale (açabiyya) sau faţă de grupurile confesionale (millet).

După încheierea celui de-al doilea război mondial, autoritatea Angliei şi a Franţei în Orientul Mijlociu este în scădere continuă. Deja regiunea devine, prin poziţia sa strategică şi mai ales prin resursele de hidrocarburi, un teren al noului joc geopolitic global dus de Statele Unite şi Uniunea Sovietică, fiecare încercând de acum să-şi creeze propriile state-clienţi şi să-şi implementeze sistemele socio-politice specifice.

Anii ’50-’60 sunt marcaţi de avântul naţionalismului arab antrenând o mare parte din ţările din regiune în procese revoluţionare, întinse uneori pe mai multe decenii, care au schimbat radical alianţele şi evoluţia geopolitică a zonei. Fundamentate ideologic pe diferite modele ale naţionalismului arab, ele au fost, de fapt, în cea mai mare parte, lovituri de stat, care au sfârşit în final prin impunerea unor regimuri autoritare, adesea expresie a ascensiunii politice şi militare a unui grup particular de solidaritate (cercul „ofiţerilor liberi” în Egipt, alawiţii în Siria, clanul tikriţilor în Irak). Egiptul, după victoria din 1956 în Suez, se pretinde liderul lumii arabe şi încearcă, fie prin intermediul Ligii Arabe, fie prin efemera uniune cu Siria (Republica Arabă Unită, 1958-1961) să construiască în jurul său o unitate pan-arabă. În replică, cele două monarhii haşemite, Irakul şi Iordania, formează şi ele o federaţie, în februarie 1958, dar revoluţia irakiană din iulie o anulează. La începutul anilor ’60, naţionalismul arab este împărţit între nasserism şi ba’thism, ultimul, la rândul său, divizându-se, din 1963, în cele două mari ramuri rivale, irakiană şi siriană. La aceste dispute între statele „progresiste” se adaugă aversiunea lor faţă de „monarhiile reacţionare”: Iranul, Arabia Saudită, Iordania, emiratele Golfului. Acest „război rece arab” (Malcolm Kerr) este o transpunere regională a celui global: primele sunt susţinute de URSS, în vreme ce monarhiile conservatoare fac parte din strategia americană de containment a expansiunii comuniste. De fapt, toată această luptă pentru hegemonie între statele sau diferiţii actori din Orientul Mijlociu pare a se conduce după celebrul dicton al lui Ibn Khaldūn: „orice arab vrea

260

să fie conducător”. Acest conflict ideologico-geopolitic îşi găseşte în epocă concretizarea militară prin războiul civil din Yemenul de Nord, dintre 1962-1970.

Înfrângerea arabă în războiul din 1967 duce însă la prăbuşirea discursului naţionalist şi va modifica din nou, pentru viitoarele decenii, configuraţia geopolitică şi alianţele în regiune. Pierzând teritorii proprii, Egiptul, Siria şi Iordania vor fi interesate direct şi nu doar sentimental de reglementarea raporturilor cu Israelul; fragilei (şi conjuncturale) unităţi arabe faţă de problema palestiniană făcându-i loc de acum o divizare în urma căreia fiecare ţară încearcă să-şi impună strategiile sale, numeroasele noi grupări palestiniene fiind folosite ca grupuri de presiune împotriva Israelului, comunităţii internaţionale şi chiar împotriva statelor rivale din regiune. Totodată, Egiptul îşi va retrage şi trupele din Yemen, încetând ameninţarea asupra Arabiei Saudite care, în schimb, va accepta să ajute financiar ţările angrenate militar în „prima linie” împotriva Israelului. În 1963 partidul Ba’th va ocupa definitiv puterea în Siria, iar în 1971, după ani de epurări şi lupte interne în interiorul partidului, generalul Hafez al-Assad, sprijinit de armata ai cărei ofiţeri sunt majoritari musulmani alawiţi, devine preşedinte. În 1968, tot după mai multe lovituri de stat, ba’thiştii câştigă conducerea Irakului, cu Saddam Hussein ca omul forte al regimului, devenit din 1979 preşedinte. Revendicându-şi fiecare ortodoxia pan-arabismului ba’thist, între cele două ţări se va duce de acum o lungă luptă pentru hegemonie, motivată atât de factori istorici, ideologici şi geopolitici cât şi de aversiunea dintre cei doi lideri. Disputa se leagă în special de vechile scenarii pan-arabe schiţate de fiecare ţară, încă de după primul război mondial: Siria urmăreşte cu insistenţă, până astăzi, refacerea teritoriului „Siriei Mari” (Bilād al-Chām) din perioada islamico-otomană (cu actualele Liban, Palestina, Irak, Iordania, o parte din Turcia), în vreme ce Irakul preia vechiul scenariu haşemit al „semilunii fertile”, Saddam visând să facă din ţara sa o „Prusie” a lumii arabe.

Războiul din 1973 şi mai ales consecinţele sale (embargoul OAPEC, creşterea rapidă a preţului la petrol) vor marca însă decisiv ascensiunea Arabiei Saudite şi a celorlalte monarhii petroliere din Golf, aflate acum în siajul său. Însuşi Egiptul, fost campion al naţionalismului arab şi partener esenţial al URSS în Orientul Mijlociu, se va orienta după 1972 spre o alianţă treptată cu SUA, dar încheierea tratatului de pace cu Israelul în 1978 va fi aspru penalizată prin eliminarea sa temporară din organizaţiile arabo-musulmane. Deceniul şapte se încheie prin revoluţia iraniană care scoate cel mai important aliat al SUA în Orientul Mijlociu din sistemul de securitate regională, construit cu atâtea eforturi de Washington. Prin propaganda şi acţiunile sale, Teheranul ameninţă echilibrul în întreaga zonă, urmărind să antreneze comunităţile shī’ite din regiune în acelaşi proces revoluţionar şi să submineze autoritatea rivalilor geopolitici din Golf (Irak, Arabia Saudită).

Izbucnirea războiului dintre Iran şi Irak este o consecinţă a revoluţiei iraniene: mizând pe slăbiciunea noului regim, Saddam Hussein urmărea atât ocuparea unor teritorii arabofone petroliere (Khouzistan), a canalului Chatt el-Arab şi a celor trei mici insule din Golf ocupate de Iran în 1971, cât şi blocarea extinderii avântului revoluţionar la shī’iţii irakieni şi impunerea sa ca lider al lumii arabe. Războiul însă a durat opt ani şi a avut consecinţe devastatoare pentru regiune. În afara pierderilor umane imense, el a răvăşit infrastructura celor două ţări, a anulat orice strategie comună a OPEC (din 1986, Organizaţia a renunţat la sistemul cotelor, fiecare membru având de acum libertatea de a-şi stabili singur producţia, în funcţie de interesele proprii) şi nu a dus la câştig de cauză pentru nici una din părţi. El a produs însă alianţe inedite. Irakul este ajutat financiar şi la nivel de imagine de rivalii săi arabi,

261

monarhiile din Golf, care se tem de avântul Iranului, dar care trag profit şi din prelungirea războiului care slăbeşte pe ambii lor duşmani din Golf. SUA, Franţa şi URSS livrează echipamente militare Bagdadului, inclusiv arme chimice şi biologice, folosite apoi în lupte, iar flota Statelor Unite intervine în apele Golfului pentru a proteja traficul petrolier împotriva atacurilor iraniene. Singura ţară arabă care sprijină Iranul este Siria, atât prin rivalitatea faţă de Irak şi din teama de a vedea ţara vecină ieşind învingătoare (deci mai puternică) cât şi dintr-o anume solidaritate religioasă, alawismul fiind o schismă în cadrul shī’ismului. Pentru a bloca intruziunea occidentală (şi sunnită) de partea Irakului, Iranul deschide un al doilea front în Liban (prin medierea Siriei), aflat din nou în plin război civil din 1982, după ocupaţia israeliană. Hezbollahul, extensie libaneză militantă şi ideologică a liderilor din Teheran, va provoca, prin atentatele sale sângeroase din întreg deceniul opt, o lovire a intereselor Occidentului în regiune. Toate relaţiile dintre ţările Orientului Mijlociu par a fi deci reglate, încă de la început, prin dialectica termenilor de putere şi de echilibru: fiecare încearcă să devină un lider regional, dar orice sporire a puterii unuia provoacă imediat o regrupare a celorlalţi, care se străduiesc să-i limiteze hegemonia.

* * * Ocuparea Kuweitul de către Irak în august 1990 rezultă din consecinţele conflictului

Irak - Iran; ea este o acţiune ce cumulează imperative economice, strategice şi ideologice. Lungul şi costisitorul război împotriva Iranului a provocat o datorie externă irakiană de 80 de miliarde de dolari, dintre care 40 faţă de ţările arabe, în special monarhiile din Golf. Irakul va cere în mod repetat anularea unei mari părţi din această datorie, în numele efortului dus pentru apărarea întregii lumi arabe de ameninţarea iraniană. Dar, în vreme ce Arabia Saudită acceptă ştergerea datoriei irakiene, Kuweitul refuză să facă acest lucru; în acest fel, pentru Saddam, invadarea ţării vecine era cel mai la îndemână mijloc de a redresa ţara, folosind şi resursele militare enorme rămase după războiul cu Iranul. Ocuparea emiratului în 2 august 1990 făcea astfel ca Irakul să deţină 20 % din rezervele mondiale de petrol şi să capete un rol decisiv în politica petrolieră a OPEC, dominată până atunci de Arabia Saudită.

Pretenţiile irakiene asupra Kuweitului sunt de fapt mult mai vechi, încă din perioada interbelică, dar Marea Britanie, sub tutela căreia se află emiratul încă din 1899, împiedică orice demers, venit din Bagdad sau chiar din Kuweit, care să ducă la unificarea celor două ţări, mai ales după descoperirea zăcămintelor petroliere (locul patru în lume), exploatate de un consorţiu anglo-american începând cu 1934. După obţinerea independenţei în 1961, Kuweitul suferă din nou presiuni din partea Irakului, devenit republică, şi deşi în 1963 Bagdadul recunoaşte, într-un final, independenţa emiratului vecin, nu se stabilesc precis şi delimitările frontaliere, terestre şi maritime (insulele Warba şi Boubyane, la vărsarea canalului Shatt el-Arab, revin Kuweitului, blocând astfel oportunitatea realizării unei navigaţii grele irakiene spre apele Golfului, dar şi extinzând în folos kuweitian limitele exploatărilor petroliere maritime). În fapt, conflictul din 1990-1991 nu este şi el decât o nouă consecinţă a decupajelor statale făcute de Franţa şi Anglia după primul război mondial, când graniţele noilor state s-au trasat artificial, conform unor intenţii geopolitice străine de orice realitate de pe teren (raportul King-Crane, din iulie 1919, care sistematiza dorinţele populaţiilor din regiune asupra viitorului lor politic, fiind ignorat), care au dus în final la „balcanizarea” sau „libanizarea” (Georges Corm) provinciilor arabe din fostul imperiu otoman. Astfel, stabilind graniţele noului stat Irak, în 1922, Marea Britanie a refuzat să-i permită acestuia accesul la mare. De acum înainte, toţii liderii de la Bagdad vor urmări realizarea acestui deziderat

262

geopolitic fundamental, mai ales că imposibilitatea navigaţiei maritime pe coasta irakiană şi cea fluvială pe partea proprie a canalului Chatt el-Arab obliga Irakul să-şi exporte petrolul pe uscat, prin pipe-line-uri care tranzitau vecini adesea ostili (în 1982 conductele ce treceau prin Siria spre Mediterana sunt închise, fiind deviate prin Turcia). Ocupând Kuweitul, Saddam nu doar acapara un ocean de petrol ci căpăta dintr-o dată şi acces liber la navigarea în oceanul maritim.

Din punct de vedere al motivaţiilor ideologice, invazia este o consecinţă a persistenţei viziunilor pan-arabe ale doctrinei ba’thiste. Saddam Hussein se vrea acum un nou Bismark, un lider regional care să acopere golul lăsat de retragerea influenţei sovietice în zonă. De aici şi susţinerea accentuată a mişcărilor palestiniene, intervenţia în războiul civil libanez unde susţine pe Michel Aoun împotriva sirienilor, ajutarea reunificării yemenite şi crearea Consiliului de Cooperare Arabă.

Încă după încheierea războiului cu Iranul, Irakul ceruse ţărilor din OPEC o creştere a preţului petrolului pentru a facilita o redresare post-

conflict a ţării sale, dar acesta, dimpotrivă, scade după încetarea ostilităţilor, ţările petroliere arabe şi Iranul nefiind interesate de o micşorare a producţiei. În iulie 1990, Saddam Hussein acuză emiratul că a extras ilicit petrol irakian din câmpul petrolifer Rumeilah, aflat în zona „neutră” şi cere daune de 2,4 miliarde de dolari. Kuweitul refuză, atât să-i ofere suma cerută, cât şi să anuleze datoriile Irakului faţă de emirat (10 miliarde de dolari), dar se teme de o intervenţie militară irakiană şi cere o mediere arabă şi internaţională. Însă toate încercările de rezolvare a diferendului care au urmat, făcute de Liga Arabă, de Hussein al Iordaniei şi Hosni Moubarak, ba chiar de Yasser Arafat în 1 august, nu au avut rezultate pozitive: Saddam nu a putut fi convins să renunţe la cerinţele sale şi nici şeicul Jaber al-Ahmed al-Sabbah nu s-a dovedit mai flexibil.

Intenţia lui Saddam de a ocupa emiratul vecin a fost încurajată, la început, şi de atitudinea ambiguă a unor oficiali SUA, ţară care, mai apoi, va sta în fruntea vastei coaliţii ce va ataca pe fostul său aliat din anii ’80. Această lipsă de consistenţă a poziţiei Washingtonului în săptămânile premergătoare invaziei a fost explicată în diverse moduri: 1) prin obişnuita funcţionare greoaie a executivului american şi multiplele centre de decizie (Preşedinte, Departament de Stat, Pentagon, servicii secrete, Senat) în probleme de politică externă; 2) existenţa unor relaţii comerciale puternice între SUA şi Irak: Statele Unite cumpărau de aici o treime din petrolul importat în vreme ce Bagdadul este primul cumpărător de orez şi al optulea de grâu american, ceea ce a facilitat emergenţa unui puternic lobby pro-irakian din partea reprezentanţilor statelor americane agricole. În plus de aceasta, după 1982, SUA a contribuit la înarmarea Irakului împotriva Iranului, iar persistenţa angoasei anti-iraniene la Washington face să se vadă încă în regimul lui Saddam o barieră în faţa politicilor islamiste ale Teheranului. În pofida declaraţiilor anti-americane şi

263

anti-israeliene din întreaga primă parte a lui 1990, oficialii de la Washington continuă să acorde credit puterii de la Bagdad, văzând, se pare, în ameninţările la adresa Kuweitului şi masarea de trupe la graniţa cu acesta doar un mod de a exercita presiuni asupra emiratului în scopuri economice; 3) există şi un scenariu al „complotului”, potrivit căruia SUA a adoptat voit o poziţie ambiguă faţă de intenţiile lui Saddam, astfel că invadarea emiratului a oferit pretextul mult aşteptat al unei desfăşurări de forţe americane într-o regiune care, după dispariţia sistemului bipolar, devine zona cea mai sensibilă şi importantă geopolitic pentru viitorii ani. Criza kuweitiană devine astfel primul test de după războiul rece prin care Statele Unite îşi pot pune în aplicare strategiile politice şi militare ale unei „noi ordini mondiale”, în care ele să gestioneze un nou sistem de securitate, cu intenţii globale, bazat de instalarea valorilor politico-economice occidentale.

Conflictul din 1991 a marcat impunerea clară, pentru următorii ani, a Statelor Unite ca principal factor extern de stabilitate şi decizie în Orientul Mijlociu, corelativ cu limitarea influenţei strategice a URSS (apoi a Rusiei) dar şi a puterilor europene, care totuşi întreţin relaţii economice intense cu majoritatea ţărilor din regiune, fără să fie tributare unor condiţionări ideologice, precum SUA.

Dizolvarea Pactului de la Varşovia, dispariţia URSS şi fragmentarea teritoriului acesteia vor pune capăt războiului rece, lăsând impresia, în primii ani ai deceniului nouă, că ordinea politico-economică a Statelor Unite şi, în general, a lumii occidentale, este de acum învingătoare şi definitivă, aşa cum îşi imagina F. Fukuyama. Această schimbare geopolitică globală a impus şi o serie de redefiniri ale politicii externe şi de securitate a SUA, fără însă să existe o opţiune univocă şi definitivă, elaborându-se diverse scenarii alternative, în general în funcţie de diferitele tendinţe şi centre de decizie ale politicii americane. În aceşti primi ani, trei sunt viziunile majore asupra rolului SUA în lume, după dispariţia bipolarităţii războiului rece. Mai întâi, cele două clasice: curentul „liberal”, care predică necesitatea extinderii sistemului politico-economic capitalist la nivel global, corelativ însă cu o hegemonie crescută a SUA ca promotor al acestei tendinţe, şi curentul „realist” care pune accentul mai puţin pe imperative ideologice şi acordă mai multă importanţă necesităţii existenţei unui echilibru al puterilor şi mai ales ajustării controlate a implicării SUA în gestionarea problemelor globale. Lor li se adaugă, la începutul deceniului nouă, teza „culturalistă” sau a „conflictului între civilizaţii”, care postulează necesitatea consolidării valorilor occidentale, ameninţate de emergenţa celorlalte civilizaţii, dintre care unele eminamente conflictuale, precum Islamul. Aceste teze sunt însă mai degrabă „academice”; în fapt, politica externă americană manifestă flexibilitate şi imperativele şi strategiile sale sunt adesea dependente de diversele interese pragmatice, de contextele de moment sau de provocările internaţionale. Din punct de vedere al strategiilor militare, încă din deceniul opt, pe fondul improbabilităţii crescânde a unui conflict major între NATO şi Pactul de la Varşovia, Pentagonul va elabora mai multe scenarii de gestionare de către SUA a conflictelor de „slabă şi medie intensitate”, presupuse a se desfăşura în lumea a treia. În 1988, anticipând asupra contextului geopolitic global provocat de o prăbuşire a sistemului comunist, Comisia asupra strategiei integrate pe termen lung (Pentagon şi Consiliul Naţional de Securitate) a elaborat un raport, Descurajare selectivă, care prevedea creşterea conflictelor regionale în lumea a treia şi posibilitatea ca ele să afecteze poziţia şi interesele Statelor Unite în diverse părţi ale lumii şi deci preconiza dezvoltarea mai intensă a modalităţilor prin care SUA să împiedice sau să gestioneze aceste conflicte. Aceasta presupunea întărirea capacităţilor de desfăşurare militară pe scară largă, la mari

264

distanţe, capabile să execute acţiuni de mare precizie şi eficienţă. Administraţia Reagan va dezvolta astfel de programe militare, bazate pe folosirea simultană a forţelor navale, aeriene şi de infanterie uşoară. Noua administraţie Bush va prelua această strategie, considerând, în 1989, că sfidarea majoră la adresa securităţii internaţionale provine de acum din ascensiunea militară a puterilor regionale şi mai ales din posibilitatea ca ele să-şi dezvolte arme de distrugere în masă (sunt vizate aici mai ales Iranul şi Siria), deci este necesar ca SUA să devină oarecum un agent al menţinerii unei ordini internaţionale stabile, mai întâi tocmai pentru a proteja interesele sale economice şi securitare în lume, precum şi accesul liber la resursele naturale şi energetice, tot mai vitale dezvoltării sale industriale. Deci, în aceşti ani marcaţi de scăderea puterii URSS şi de dispariţia blocului estic comunist, Statele Unite speră să devină prima putere mondială şi liderul lumii industrializate, promotorul unei globalizări economice şi culturale care ar întări dependenţa celorlalte state de SUA. Această hegemonie presupunea însă şi posibilitatea de a controla militar eventualele crize regionale şi chiar de a acţiona „preventiv” în anumite cazuri în care interesele Statelor Unite sau ale comunităţii internaţionale ar fi ameninţate grav. Invadarea Kuweitului de către Irak a oferit ocazia Statelor Unite de a verifica acest scenariu geostrategic şi militar elaborat în anii anteriori.

Orientul Mijlociu a constituit o regiune importantă pentru SUA încă din perioada interbelică, datorită rezervelor petroliere şi poziţiei sale mediane între Europa, Africa şi Asia. În momentul izbucnirii războiului rece, Truman şi Eisenhower au încercat să atragă cât mai multe ţări din regiune în politica lor de îndiguire a expansiunii sovietice. Începând cu anii ’70, interesul SUA este îndreptat mai ales în susţinerea unei relaţii privilegiate cu Israelul şi în fidelizarea monarhiilor petroliere din Golf. Revoluţia iraniană şi ameninţările Teheranului, apoi izbucnirea războiului Iran - Irak, au întărit legăturile Washingtonului cu ţările din CCG, unele monarhii acceptând prezenţa militară americană. Influenţa SUA era însă contrabalansată de cea a URSS, care-şi susţinea, la rândul său, proprii „clienţi” în regiune (în primul rând Siria, Yemen, Irak). Acum însă, la sfârşitul anilor ’80, scăderea influenţei Moscovei lăsa un „vid” de autoritate în zonă, Statele Unite sperând să se poată substitui fostului protector sovietic. Acţiunea Irakului şi imposibilitatea rezolvării crizei într-un cadru strict arab, oferă pretextul pentru ca SUA să-şi desfăşoare veleităţile de actor mondial şi braţ înarmat al Naţiunilor Unite în implementarea dreptului internaţional; în fapt, pentru Washington, criza irakiană (ca şi războiul Irak - Iran) a contribuit şi mai mult la implementarea proiectului său de fidelizare a actorilor statali din zona Golfului şi de instalare a unui sistem regional de securitate care să privilegieze interesele sale economice şi geopolitice. În discursul său, ţinut în faţa comisiei Afacerilor externe, în septembrie 1990, secretarul de stat James Baker afirmă clar scopurile angajamentului SUA în rezolvarea crizei: formarea unei structuri de securitate axate pe necesitatea unei prezenţe militare permanente în Golf, pentru a proteja Arabia Saudită şi monarhiile petroliere, care adăpostesc 60 % din rezervele mondiale de petrol; implicarea Statelor Unite, deşi costisitoare, este vitală, în măsura în care Orientul Mijlociu devine o regiunea care condensează de acum interesele geostrategice americane pe termen lung. De fapt, încă din februarie 1990, secretarul Apărării, Dick Cheney, considera că protejarea intereselor vitale ale SUA presupun o prezenţă permanentă în zona Golfului. Reacţia promptă a Washingtonului în momentul invaziei şi imediata disponibilitate de a-şi desfăşura trupe în regiune rezultă tocmai din perceperea oportunităţii oferite de acţiunea lui Saddam: posibilitatea efectivă de verificare a strategiilor militare de gestionare a conflictelor de intensitate medie,

265

prezenţa militară masivă în regiune, care necesită dezvoltarea unor infrastructuri care să permită desfăşurarea trupelor, strângerea legăturilor cu statele arabe participante la alianţă. Dincolo de aceste considerente geostrategice, acţiunea Irakului era de neacceptat pentru SUA, atât pentru că devenea o putere petrolieră incontrolabilă, cât şi pentru că ameninţa stabilitatea întregii regiuni prin puseele sale expansioniste, care păreau a se extinde şi spre teritoriile petrolifere din Arabia Saudită şi Qatar. O acceptare a ocupării Kuweitului putea crea un precedent periculos într-o regiune în care disputele teritoriale contribuie permanent la crearea unui climat de tensiune între state. În plus, ţările din CCG sunt printre cei mai mari importatori de tehnologie, bunuri de consum şi armament din SUA, astfel că Washingtonul are şi interese economice majore în asigurarea stabilităţii în Golf.

Totuşi, Statele Unite au insistat asupra realizării unei coaliţii anti-irakiene cât mai largi, pentru a atenua criticile referitoare la imperativele sale proprii în regiune. Îndeosebi, administraţia Bush a încercat să atragă cât mai multe state arabe, chiar şi pe cele puţin dezirabile până atunci (Siria), în speranţa detensionării relaţiilor dintre ele (şi faţă de Israel) şi creării unui spaţiu securitar şi economic comun în regiune, favorabil unor relaţii privilegiate cu SUA. După înfrângerea Irakului, Washington adoptă o poziţie mai discretă, pentru a limita criticile populaţiei arabe, dar şi pentru a reduce implicarea sa financiară, şi aşteaptă ca statele din zonă, participante la coaliţie, să formeze din proprie iniţiativă un sistem propriu de securitate. Însă acesta, preconizat de „Declaraţia de la Damasc” din martie 1991, nu se va realiza, datorită reticenţelor care guvernează în continuare relaţiile inter-arabe, astfel că o parte din monarhiile petroliere vor prefera să se pună direct sub protecţia americană, lucru care permite păstrarea şi chiar înfiinţarea de noi baze militare SUA în zona Golfului (Arabia Saudită, Kuweit, Bahrayn, Qatar), pe lângă continuarea achiziţionării de armament performant american.

Acest eşec de clădire a unei structuri securitare şi economice inter-arabe bazat pe solidaritatea, conjuncturală, din timpul crizei, nu afectează total câştigurile geopolitice ale Statelor Unite. În primul rând, ele şi-au întărit hegemonia în zona Golfului, apărând ca singura putere care poate asigura securitatea ţărilor aliate din regiune în faţa unei ameninţări militare masive. Menţinerea puterii ba’thiste într-un Irak distrus şi supus unui control permanent asigură o limitare a ameninţării iraniene dar şi oferă un pretext obiectiv menţinerii trupelor militare în zonă. O mare parte din cheltuielile de război ale Statelor Unite vor fi plătite de Arabia Saudită şi Kuweit, care continuă să cumpere armament american. Dacă criza din 1991 nu a avut urmări dezastruoase asupra configuraţiei geopolitice din Orientul Mijlociu, facilitând întărirea dependenţei regimurilor arabe de relaţiile economice şi alianţele de securitate cu SUA, în schimb, ea a avut ca rezultat secundar emergenţa sporită a unui sentiment anti-american în rândul populaţiei, pe fondul ascensiunii influenţei islamiste. Regimurile arabe aliate Statelor Unite sunt în general regimuri autoritare, care-şi asigură poziţia cu ajutorul unor elite financiare şi comerciale fidele şi cu preţul blocării şi reprimării oricăror alternative succesorale sau contestatare a puterii în funcţie. Cu toate că această ordine internă în statele aliate este departe de criteriile sale despre democraţia standard, Washingtonul este interesat în păstrarea ei, în măsura în care ea îi este favorabilă, căci consideră că este condiţia prin care se poate menţine o coeziune în interiorul acestor state fragile, adesea compozite etnic sau religios, în cazul cărora o dispariţie a autorităţii prezente poate antrena diverse conflicte interne şi lupte pentru putere, cu urmări dezastruoase pentru interesele SUA. La fel, cu toate că din punct de vedere militar, operaţiunea

266

a fost un succes desăvârşit, care s-a integrat în previziunile strategilor americani referitoare la desfăşurarea „conflictelor de medie intensitate”, ea a demonstrat totuşi limitele opţiunilor hegemonice mondiale ale Statelor Unite: statutul de unică superputere, jandarm al respectării dreptului internaţional, este dificil de respectat integral, în virtutea imposibilităţii asumării imenselor cheltuieli economice şi umane presupuse de aceasta, precum şi datorită ostilităţii populaţiei americane faţă de acţiunile externe. Drept urmare, Statele Unite trec treptat de la opţiunea „idealistă” a unei „noi ordini mondiale” la una „realistă”, încercând mai degrabă să contribuie la realizarea unor echilibre regionale cât mai fidele şi să exercite presiuni prin care să împiedice politicile de înarmare ale regimurilor indezirabile şi să aplaneze tensiunile regionale potenţial dăunătoare la adresa securităţii şi intereselor americane. Spre sfârşitul administraţiei Bush, se trece astfel de la o strategie de gestionarea a conflictelor la una de prevenire şi rezolvare a tensiunilor.

Sistemul se securitate regională din Orientul Mijlociu preconizat de G. Bush se baza deci pe consolidarea legăturilor economice şi strategice dintre statele din regiune, în jurul celor două „state-pivot”: Egiptul şi Turcia, la care se spera în final să se alăture şi Israelul, după un proces prin care relaţiile sale cu statele arabe să se normalizeze treptat. În virtutea relaţiilor speciale care leagă pe membri administraţiei (şi în general partidul republican) de monarhiile petroliere din zonă, scenariul Washingtonului acordă deci un rol important statelor arabe, ale căror disensiuni se străduieşte să le aplaneze. În schimb însă, administraţia Clinton, deşi păstrează tendinţele realizării acestei arhitecturi securitare, acordă cea mai mare importanţă Israelului, în raport cu care sunt elaborate opţiunile diplomatice şi strategice cu restul statelor din zonă. Noua conducere exercită totuşi presiuni asupra Israelului pentru a-şi flexibiliza atitudinea faţă de rezolvarea problemei palestiniene, dar şi asupra vecinilor arabi ai acestuia (Iordania, Siria) pentru rezolvarea diferendelor cu Tel Aviv şi încheierea unor tratate de pace, după modelul Egiptului, în 1979. De altfel, în aceşti ani, Egiptul devine un mediator între Statele Unite, Israel şi lumea arabo-islamică pentru rezolvarea diferitelor probleme, în primul rând cea palestiniană. SUA rămâne în continuare prezentă militar în statele din Golf, dar duce o politică de „dublă îndiguire” a Irakului şi Iranului, suspectate permanent de acţiuni de înarmare şi de promovare a unor acţiuni care ar putea ameninţa stabilitatea în regiune. Totuşi, începând de la jumătatea deceniului nouă, poziţia Statelor Unite, deşi încă puternică, este tot mai mult contestată de unii aliaţi din regiune, mai ales pe fondul degradării procesului de pace israelo-palestinian, a efectelor dezastruoase ale embargoului împotriva Irakului, a sporirii impactului islamist în rândul populaţiei, care face ca oficialităţile din zonă să-şi moduleze, măcar la nivelul discursului, susţinerea faţă de SUA. Unele state, deşi aliate Washington-ului, vor duce o politică regională în conformitate cu interesele proprii, manifestând tot mai multă independenţă faţă de planurile americane, îndeosebi prin deschiderea faţă de Iran, care recâştigă o pondere importantă în Golf. Însă faptul că, în întreg deceniul, ordinea geopolitică din Orientul Mijlociu nu a mai cunoscut crize majore şi conflicte care să modifice structural configuraţia regiunii, precum în deceniile anterioare, se datorează şi poziţiei SUA care deşi, inevitabil în contextul zonei, a manifestat anumite preferinţe, a contribuit prin acţiunile sale şi prezenţa sa militară la blocarea tendinţelor hegemonice ale oricărei puteri locale prin care să fie ameninţată securitatea regională.

* * * Criza declanşată de invazia în Kuweit şi războiul care i-a urmat vor

267

reprezenta factorul care va schimba vechea ordine existentă în Orientul Mijlociu. Agresiunea Irakului a reunit împotriva sa aproape toate ţările musulmane din regiune iritate atât de ruperea status quo-ului destul de fragil care guverna relaţiile dintre ele cât şi mai ales de necesitatea de a face apel la forţele occidentale şi de a permite politicii americane să se implice şi mai mult diplomatic, iar acum şi militar, într-o regiune aparţinând lui Dār al-Islam. Această restructurare a alianţelor ţărilor din Orientul Mijlociu în timpul şi mai ales după războiul din Golf este una dintre caracteristicile majore ale crizei. Ea a condus, pe de o parte, la conştientizarea încă o dată a lipsei de unitate a umma al-arabiyya, şi pe de altă parte, a sporirii disputelor, în interiorul Ligii Arabe, între statele participante la coaliţia anti-irakiană (Egipt, Siria, Arabia Saudită, monarhiile Golfului, Liban, Somalia, Djibouti, Maroc) de celelalte care s-au opus atacării Irakului (OEP, Iordania, Yemen, Sudan) sau au păstrat o atitudine neutră (Algeria, Libia). În fapt, imposibilitatea rezolvării crizei la nivel pur arab a demonstrat încă o dată lipsa de eficacitate a Ligii Arabe în rezolvarea unor conflicte în interiorul său. Apărută în 1945, ca un paleativ simbolic la eşecul constituirii unui mare stat pan-arab, Liga Statelor Arabe a devenit, de-a lungul anilor, mai degrabă un cadru în care marile puteri arabe (Egipt, Arabia Saudită) îşi vor desfăşura eforturile de leadership asupra celorlalte. Mai degrabă un for de discuţii şi controverse, Liga a fost incapabilă să ofere o soluţie eficientă şi unanimă la marile probleme apărute în interiorul său, rămânând tributară permanentelor şi variabilelor disensiuni dintre membri săi. În momentul Summit-ului din 10 august 1990, prilejuit de invazia Kuweitului, Liga Arabă nu reuşeşte să adopte o poziţie comună de condamnare a Irakului. Facţiunea pro-irakiană insistă asupra unei rezolvări arabe a crizei, în vreme ce majoritatea membrilor, sub conducerea Egiptului, acceptă necesitatea unei soluţionări internaţionale, sub egida ONU şi îşi manifestă disponibilitatea trimiterii de trupe în Arabia Saudită. După încheierea războiului, Liga se va resimţi în urma acestor disensiuni; următorul Summit va avea loc abia în 1996, când ţările membre şi-au atenuat tensiunile şi se înfruntau acum cu dificultăţile implementării procesului de autonomie palestiniană.

• Irakul a fost marele perdant al crizei provocate de el. Nu numai că nu a făcut din Kuweit a 19 provincie a sa, dar teritoriul său a şi devenit poligonul de încercare al noilor arme occidentale, bombardamentele coaliţiei răvăşind toată infrastructura economică, militară dar şi civilă a ţării. Pe lângă faptul că a suferit din nou mari pierderi umane, Irakul este supus de acum unui embargo drastic al livrărilor de petrol, iar partea de nord şi de sud a ţării devin zone de excludere aeriană. La vechea datorie din războiul cu Iranul se adaugă pierderile datorate noului război, evaluate între 200 şi 300 miliarde de dolari şi în plus obligaţia de a plăti mari indemnizaţii Kuweitului şi populaţiei kuweitiene. ONU iniţiază un program de control al armamentului irakian atomic, chimic şi biologic, iar inspecţiile se vor succede, cu tergiversări irakiene, până în 1998. Ţara este de acum izolată pe plan regional şi internaţional, iar păstrarea unui regim irakian slăbit, cu armata distrusă şi armamentul supus permanent controlului, convenea marilor săi rivali din Golf, Arabia Saudită şi Iran. De fapt, în plan intern, stăpânirea absolută a lui Saddam a rămas neschimbată. Revoltele kurzilor şi shī’iţilor din perioada imediat următoare războiului au fost ca întotdeauna înăbuşite, eliminând speranţa SUA, în măsura în care ea era reală, a unei răsturnări din interior a regimului, la fel ca şi unele încercări de lovituri de palat sau de asasinare a liderului irakian. Războiul a făcut totuşi ca Saddam să-şi restrângă drastic puseurile de actor regional al lumii arabe. Obligat la o reconstrucţie a ţării cu un minim de buget petrolier, la perpetuarea

268

privilegiilor nomenclaturii ba’thiste şi a armatei pentru a asigura stabilitatea regimului, la plata daunelor de război, el revine la o politică diplomatică şi strategică, încercând să-şi apropie o parte din statele arabe (se refac treptat legăturile cu Egiptul, iar în 1997 un acord cu Siria prevedea redeschiderea limitată a frontierelor). După o nouă masare de trupe la graniţele kuweitiene, care a provocat o rapidă mobilizare a forţelor SUA în emirat, în noiembrie 1994 Irakul, îndeosebi în urma eforturilor de convingere ale Rusiei, recunoaşte Kuweitul cu frontierele definite de ONU în 1991. Cu toate acestea, în pofida informaţiilor despre dezastrul umanitar provocat asupra populaţiei irakiene de embargou, acesta nu este ridicat. Abia în 1995, Consiliul de Securitate aprobă vânzarea de petrol irakian (1 miliard de dolari pe trimestru) pentru permiterea cumpărării de produse alimentare şi medicamente, dar acest program „petrol contra hrană” este acceptat de Irak abia în 1996. În anii următori, opinia internaţională, inclusiv statele arabe (mai puţin Arabia Saudită şi Kuweit) vor cere insistent ridicarea embargoului, însă SUA şi Marea Britanie se opun insistent: se pare că unul dintre motivele blocării accesului Irakului pe piaţa petrolieră se datorează şi faptului că aceasta ar fi provocat o scădere a preţului, ce afecta regatul saudit şi Kuweitul, precum şi Washington şi Londra care beneficiau de contracte importante cu cele două monarhii petroliere.

Unul dintre efectele importante ale crizei este reconştientizarea, de către opinia internaţională, a două mari tensiuni din regiune: opoziţia sunnism-shī’ism şi problema kurdă. Faptul că majoritatea populaţiei irakiene este shī’ită şi că pe teritoriul irakian se află şi locurile sfinte ale shī’ismului constituie o miză strategică pentru toate cele trei puteri ale Golfului. În primul rând pentru Irak, este un permanent motiv de îngrijorare, dat fiind că puterea se află în mâinile minorităţii sunnite. Cu toate acestea, fidelitatea pro-irakiană a shī’iţilor de aici a fost dovedită chiar de războiul cu Iranul. Izbucnirea conflictului dintre Iran şi Irak în 1980 este şi o consecinţă directă a mutaţiilor geopolitice aduse în regiune de succesul unui shī’ism revoluţionar. Peste 70% din populaţia din imediata proximitate a Golfului Persic este shī’ită, aflându-se, cu excepţia Iranului, în ţări sub conducere sunnită, unde situaţia ei este cel mai adesea dificilă. Opoziţia sunnism-shī’ism, a cărei importanţă este subestimată în

Occident, marchează de secole raporturile dintre cele două comunităţi şi ea este una dintre cheile importante care explică evenimentele din lumea musulmană. Astfel, atacarea Iranului de către Irak decurge din teama lui Saddam de a nu vedea angrenată populaţia shī’ită din Irak în acelaşi proces revoluţionar, care ar fi condus la dezagregarea statului. De altfel, concurenţa dintre Iran şi regatul saudit va deveni caracteristica geopolitică majoră a Golfului în deceniului opt, alături de războiul Irak - Iran.

269

Tocmai de aceea, un rol important în oprirea ofensivei aliate spre Bagdad în februarie 1991 l-au avut Arabia Saudită şi Kuweitul, care se temeau că dispariţia puterii ba’thiste ar fi antrenat o criză de autoritate în Irak, urmată de o fragmentare comunitară şi de posibilitatea apariţiei unui stat shī’it islamic la graniţele lor. În schimb, Statele Unite vor instiga la o revoltă împotriva lui Saddam atât pe kurzi cât şi pe shī’iţi.

În martie 1991, întreaga parte de sud a ţării, shī’ită, se răscoală şi, în câteva zile, ea scapă de sub autoritatea guvernului, dar situaţia este remediată în urma unor violente acţiuni ale armatei irakiene, cu zeci de mii de victime civile. Abia în august 1992 Statele Unite iau decizia impunerii unei zone de restricţie aeriană şi în sudul populat de shī’iţi, sub paralela de 32°. În pofida represiunilor şi constrângerilor, după 1991 mişcarea religioasă shī’ită este cea care va avea cea mai mare audienţă; pe fondul dispariţiei mişcării comuniste ea rămâne, în interiorul ţării, principala contestatară a puterii. Această contestare se face atât prin intermediul instanţelor religioase supreme, faţă de care shī’iţii manifestă o devoţiune nelimitată, cât şi prin intermediul unor mişcări militante, a căror opoziţie faţă de regimul lui Saddam capătă inclusiv forme violente. Din punct de vedere al eminenţei teologice în lumea shī’ită, chiar dacă rolul Qom-ului a crescut neîncetat după 1979, autoritatea liderilor supremi religioşi (marja’iyya) irakieni a rămas încă majoră, deşi în general ei resping principiul velayet-e faqih care stă la baza teocraţiei iraniene. Comunitatea shī’ită din Irak este însă departe de a fi un bloc omogen; există de fapt o multitudine de atitudini şi grupări diverse, a căror specificitate depinde de ideologia şi liderul lor, de reperele în funcţie de care îşi configurează identitatea (unii se recunosc mai întâi de toate ca „irakieni”, alţii îşi subliniază mai degrabă caracterul shī’it), de raporturile faţă de Iran şi nu în ultimul rând de percepţia asupra lumii occidentale. Această complexitate este vizibilă mai ales în interiorul mişcărilor shī’ite islamiste, care s-au implicat activ în lupta împotriva regimului lui Saddam: al-Da’wa al-islamiyya şi Adunarea supremă a revoluţiei islamice în Irak (ASRII), prima eminamente irakiană şi anti-americană, pe când a doua fiind sub influenţa Teheranului. Evenimentele din martie 1991, când SUA a renunţat să mai sprijine revolta shī’ită, după ce în prealabil a contribuit la declanşarea ei, a condus la apariţia unui puternic sentiment anti-american în rândul populaţiei, întărit de-a lungul anilor şi de repercusiunile embargoului internaţional împotriva Irakului şi ale cărui efecte se văd astăzi, în opoziţia shī’iţilor faţă de prezenţa Statelor Unite în Irak.

La fel de brutală a fost şi reprimarea de către armata irakiană a revoltei kurde, izbucnită simultan cu cea shī’ită, deşi situaţia ulterioară a populaţiei kurde s-a ameliorat vizibil faţă de cea a shī’iţilor. Problema kurdă a constituit, în întreg secolul XX, un agent important de reglare a relaţiilor dintre cele patru state rivale, pe teritoriul cărora se află populaţia kurdă: Turcia, Irak, Iran şi Siria. Toate sunt solidare în intenţia de a bloca orice veleitate de constituire a unui stat kurd unificat, care le-ar afecta compoziţia lor teritorială şi puterea geopolitică, însă fiecare dintre ele va instrumentaliza, în anumite momente critice, minoritatea kurdă dintr-un stat rival, pentru a provoca destabilizarea situaţiei din acesta.

După primul război mondial, tratatul de la Sèvres, din 1920, preconiza şi crearea unei regiuni autonome kurde, ce ulterior trebuia să se transforme în stat, dar, la tratatul de la Lausanne din 1923, acesta nu mai este dorit: Turcia kemalistă reuşeşte să împiedece fragmentarea ţării în est, în vreme ce chiar Franţa şi Anglia vor integra regiunile kurde în Siria şi Irak.

270

După al doilea război mondial, se creează o efemeră republică kurdă în Mahabad, în nordul Iranului, sprijinită de URSS, dar care nu dăinuie decât între ianuarie-decembrie 1946, fiind desfiinţată de trupele iraniene şi engleze. Atât în perioada interbelică, cât şi după război, toate statele, mai ales Turcia, duc o politică intensă de asimilare a kurzilor şi de deportare în alte zone, şi reprimă violent numeroasele revolte ale acestora. În Irak, kurzii (4-5 milioane) populează partea de nord a ţării, o regiune muntoasă şi dificilă, care a favorizat, de-a lungul secolelor, menţinerea unei anumite independenţe faţă de otomani şi iranieni. După mai multe revolte, în 1974 guvernul irakian promulgă o lege prin care se acordă anumite prerogative de autonomie asupra unei părţi din teritoriul kurd (consiliu executiv, organ legislativ, administrarea afacerilor locale, presă proprie), dar nu şi în zonele cu zăcăminte petroliere, unde se instituie o arabizare forţată şi deportări masive în sud. Legea este respinsă de liderul kurd Massoud Barzani, astfel că, în replică, Bagdadul porneşte o puternică ofensivă anti-kurdă, dar ei primesc sprijinul Iranului. În 1975, prin acordurile de la Alger, Iranul renunţă să mai ajute revolta kurdă în schimbul unei revizuiri de către Irak a frontierei pe Chott el-Arab. Kurzii sunt înfrânţi, iar mişcarea de opoziţie se divide în două partide, care nu vor înceta de acum să se combată, uşurând sarcina Bagdadului: Partidul Democrat din Kurdistan, condus de familia Barzani, şi Uniunea Patriotică din Kurdistan, condusă de Jahal Talabani. Ca urmare a faptului că ambele au colaborat cu Teheranul în timpul războiului Iran-Irak, după încetarea acestuia în 1988, are loc o nouă ofensivă irakiană în teritoriul kurd, soldată cu mii de morţi, deportări forţate, distrugeri de oraşe şi un exod de 400.000 de kurzi spre Turcia şi Iran.

Acum, după înfrângerea Bagdadului de către coaliţia anti-irakiană, kurzii speră într-un ajutor decisiv al Washingtonului, şi se revoltă din nou, controlând întreaga regiune. Dar, la fel cum Arabia Saudită a insistat pentru oprirea ajutorului acordat shī’iţilor, la fel Turcia se simte ameninţată de o victorie a kurzilor irakieni, ce ar putea produce o sporire a agitaţiei celor din teritoriul său; ca urmare, susţinerea americană a revoltei kurde scade. Armata irakiană, reprimă, încă o dată, cu

271

violenţă maximă, provocând noi refugieri a sute de mii de oameni spre graniţa cu Turcia. Dar aceste evenimente au provocat, de data aceasta, o reacţie puternică a opiniei şi instituţiilor internaţionale, îndeosebi sub presiunea statelor europene. În 1992, sub egida ONU instituie dreptul de intervenţie umanitară; teritoriul kurd de dincolo de paralela de 36° este pus de acum sub o protecţie internaţională şi administraţia irakiană este obligată să se retragă, zona se află sub un regim de excludere aeriană a Bagdadului. În mai se alege un parlament, unde cele două partide sunt la paritate, este numit un guvern şi Erbil devine capitala. Disputele între PDK şi UPK se agravează însă, atât asupra partajării ajutoarelor internaţionale, cât şi în privinţa împărţirii zonelor de influenţă şi a controlării traficului în regiune. Teritoriul PDK, aflat la graniţa cu Turcia, oferă mai multe oportunităţi economice, dar partidul permite şi desfăşurarea unor acţiuni ale PKK înspre teritoriul turc, ceea ce provoacă contraofensive ale Ankarei. În schimb, UPK se apropie de Teheran, care bombardează zone ale PDK, ceea ce produce în final înfruntări violente între cele două partide irakiene. În cele din urmă, paradoxal, Barzani va face apel sprijinul Bagdadului, care se grăbeşte să profite de această oportunitate. În septembrie 1996, trupele irakiene intervin şi reocupă întreg teritoriul kurd, înfrângând UPK, care se refugiază în Iran. Această acţiune a provocat însă reacţia imediată a Statelor Unite, care îşi întăresc dispozitivul militar în Kuweit şi Bahrein; Arabia Saudită a refuzat însă să permită o ofensivă împotriva Irakului de pe teritoriul său. În final însă, armata irakiană se va retrage, iar în 1998, la Washington se încheie un acord între cele două partide kurde. Teritoriul kurd rămâne în continuare sub control ONU, beneficiind atât de dividendele rezultate în urma contrabandei cu petrol spre Turcia şi Siria, cât mai ales din fondurile internaţionale şi cota de 13 % acordată din fondurile rezultate prin programul „petrol contra hrană”. Aceasta nu a însemnat însă nicidecum o rezolvare a problemei kurde. Ea rămâne actuală, mai ales după alungarea lui Saddam Hussein, când veleităţile de autonomie sporită pe care le pot susţine acum liderii kurzi, provoacă şi mai multă nelinişte în Turcia şi Iran. Slăbiciunea lor, ca de altfel a tuturor popoarelor din regiune, purcede însă din faptul că, potrivit maximei ce-i caracterizează, „principalul duşman al unui kurd a fost cel mai adesea kurdul din tribul vecin”.

Spre sfârşitul anilor ’90, după ce eşuaseră mai multe tentative de lovitură de stat sau de eliminare a lui Saddam, Statele Unite vor încerca să activeze tot mai mult opoziţia faţă de regimul acestuia, aflată în exil, în speranţa realizării unei revolte care să aducă la conducere un regim fidel Washingtonului. Pe fondul răcirii relaţiilor cu foştii aliaţi arabi din timpul crizei din 1990-1991, unii strategi şi oficiali americani (dintre care mulţi vor face parte apoi din echipa lui G. Bush jr.) consideră acum ca tot mai necesară o acţiune prin care Saddam Hussein să fie alungat de la putere, mai ales că după 1998, regimul de la Bagdad a interzis efectuarea inspecţiilor ONU privind armamentul irakian.

• Iranul, ieşit slăbit din lungul şi sângerosul război cu vecinul arab, a păstrat de-a lungul crizei o neutralitate duplicitară care i-a adus beneficii. Ridicarea sancţiunilor de către Comunitatea Economică Europeană în 1990 şi apoi încheierea unui tratat cu Irakul prin care se recunoştea vechiul status quo teritorial elaborat prin acordurile din Alger (1975), au contribuit la creşterea producţiei petroliere şi la redresarea economică şi socială. După încheierea războiului din Golf, puterea iraniană încearcă să profite de noile polarizări din rândul lumii arabe şi îşi lărgeşte relaţiile cu ţările arabe care au luat partea Irakului (Iordania, Yemen, Sudan) şi care acum îşi văd poziţia slăbită în raport cu hegemonia celor aliate cu SUA. În măsura

272

în care Irakul este izolat, iar monarhiile petroliere confruntate cu remedierea costului războiului, Teheranul speră într-o refacere a poziţiei sale importante în regiunea Golfului, deşi întâmpină opoziţia Statelor Unite, care continuă să considere regimul drept unul terorist. După distrugerea armatei irakiene în război, Iranul ajunge cea mai importantă putere militară a Golfului şi continuă să se înarmeze, beneficiind de sprijinul Rusiei şi încercând chiar, se pare, să-şi creeze un program militar nuclear, sporind angoasele SUA şi mai ales ale Israelului. Potrivit lui R. Anciaux, Iranul încearcă să-şi impună ansamblului regiunii axele sale politice bazate pe patru principii de bază: 1) Alegerea partenerilor într-un sistem de securitate în regiunea Golfului trebuie să se refere la legăturile istorice, religioase şi economice care le sunt comune; 2) Este imperativ să se dezvolte cooperarea între toate statele din regiunea Golfului; 3) Iranul respinge categoric orice intervenţie străină, ne-musulmană, într-un sistem de securitate regional; 4) Iranul refuză să recunoască un sistem de securitate apărut din Declaraţia de la Damasc, în măsura în care ea implică state ne-riverane Golfului. După încheierea războiului din 1991 şi refacerea poziţiei sale în Golf, Teheranul încearcă să-şi revalorifice de acum şi poziţia geostrategică cheie (fundamentală pentru occidentali în timpul şahului) de legătură între Orientul Mijlociu şi Asia. Emergenţa noilor state post-sovietice în Caucaz şi Asia Centrală, într-un spaţiu care a fost multă vreme unul cu o cultură şi tradiţii persanofone, a deschis o nouă direcţie geostrategică pentru Iran, care intră în concurenţă cu strategiile Turciei şi ale Pakistanului, ultimul îndreptat înspre o sângeroasă epurare anti-shī’ită pe teritoriul său. De fapt, disputele dintre Iran şi Pakistan sunt mult mai vechi şi ele s-au accentuat îndeosebi în timpul războiului afgan: tocmai aceasta va face ca Iranul să se apropie, mai ales după 1995, de India. Pe fondul hegemoniei americane în Orientul Mijlociu, Iranul refuză sistematic să-şi ataşeze politicile pe linia Washingtonului, rămânând nucleului opoziţiei islamice faţă de strategiile SUA în regiune, ceea ce-i va aduce permanenţa, în deceniul nouă, pe listele cu rogues states, elaborate de Departamentul de Stat, împreună cu un boicot economic american dar nu şi al Uniunii Europene şi Japoniei.

În realitate însă, moartea lui Khomeyni în iunie 1989 marchează sfârşitul internaţionalizării agresive a revoluţiei islamice de către Iran. De acum, strategia Teheranului devine mult mai „naţionalistă”, deşi nu încetează să susţină comunităţile shī’ite din exterior.

La fel, susţinerea grupărilor radicale este mult limitată faţă de deceniul opt, ea este mai degrabă financiară şi se limitează la clienţii tradiţionali (Hezbollah, grupările palestiniene, opoziţia shī’ită din Irak, Afganistan, Tadjikistan, Pakistan, etc.); relaţiile cu mişcările sunnite s-au restrâns în special datorită diferenţelor doctrinare, esenţiale în constituirea unui grup islamist. Acolo unde există, ele sunt motivate mai degrabă de interese imediate decât de afinităţi ideologice. Dispariţia lui Khomeyni a ridicat şi problema

273

succesiunii la funcţia de Ghid suprem. Fostul său delfin, ayatollahul Montazeri, fusese îndepărtat chiar în 1989 şi înlocuit cu Khamenei, preşedintele republicii din 1982, care însă nu făcea parte din elita teologică shī’ită dar era printre clericii care aveau o bogată experienţă politică, absolut necesară. Lipsit de charisma predecesorului său, Khamenei va continua însă să stea în fruntea grupului conservator, care doreşte să ducă mai departe principiile trasate de Khomeyni. Pe de altă parte, această parţială lipsă de prestigiu a permis creşterea puterii prezidenţiale: în iulie 1989 noul preşedinte va fi Hachemi Rafsandjani, care va strânge în jurul său pe cei favorabili unei deschideri economice şi politice mai largi, lipsite de condiţionări ideologice. De acum, lupta între „reformatori” şi „conservatori” începe treptat să ia amploare, deşi cei din urmă îşi păstrează autoritatea ultimă, atât prin prerogativele Ghidului, care poate bloca orice decizie considerată ca „neconstituţională”, adică ne-islamică, cât şi prin parlament care, până în 2000, rămâne încă dominat de conservatori.

Necesitatea refacerii economice în urma războiului costisitor cu Irakul a necesitat o mai mare liberalizare şi deschidere spre libera iniţiativă, cu efecte şi în planul unei destinderi sociale după deceniul de violentă „revoluţie culturală” care a impus întregii societăţi norme morale şi comportamentale severe, aşa cum erau derivate din Sharī’a. Scăderea parţială a exigenţelor islamiste în interiorul ţării, precum şi creşterea nivelului economic au antrenat o cerere sporită de democratizare a vieţii publice din partea unor mari pături sociale, în special a tinerilor dar şi a noilor elite intelectuale, care fac parte dintr-o generaţie mai puţin sensibilă la mobilizări doctrinare militantiste. Ca urmare, se vorbeşte tot mai mult de o fază post-islamistă în Iran, accentuată şi de succesul electoral al reformatorilor, în urma căruia în mai 1997 ajunge preşedinte Mohammed Khatami, deşi aripa conservatoare a teologilor păstrează funcţiile decisive în stat. Expresia cea mai vizibilă a acestui „Thermidor” iranian este scăderea mefienţelor reciproce dintre Iran şi Arabia Saudită, ambele încercând să pună bazele unui sistem propriu de securitate în zona Golfului, în care intruziunea americană să fie redusă.

• Cât despre al treilea actor al triunghiului geopolitic clasic din Golf, Arabia Saudită, conflictul a produs un regres în raport cu situaţia anterioară. Ameninţarea irakiană şi chemarea în ajutor a Occidentului pentru a salva Kuweitul (deşi emiratul, fidel politicii sale de independenţă şi a reticenţei istorice faţă de saudiţi, refuzase să semneze pactul de securitate al CCG, din 1984), şi în ultimă instanţă propriul teritoriu, i-au demonstrat slăbiciunea, în pofida enormului buget militar. Cu toate că a crescut producţia petrolieră pentru a compensa pierderile Kuweitului şi embargoul împotriva Irakului, ea a trebuit şi să finanţeze o mare parte dintre cheltuielile de război ale coaliţiei: peste 80 de miliarde de dolari, ceea ce a provocat o limitare drastică, în următorii ani, a capacităţii sale economice şi a cheltuielilor interne generate de caracterul său de stat providenţă, cu efecte negative la nivelul populaţiei. Războiul a mai condus şi la o scădere a influenţei Riyadului în Orientul Mijlociu, împreună cu o conştientizare amară a faptului că o mare parte din raporturile sale pozitive anterioare cu o serie de state arabo-musulmane erau motivate mai degrabă de interesul financiar al acestora. Acum, pe fondul scăderii puterii financiare a Arabiei Saudite, mulţi dintre partenerii şi clienţii săi, state sau organizaţii, îşi vor arăta tot mai puţin disponibilitatea de a rămâne fideli politicilor şi strategiilor saudite.

Totuşi, înfrângerea zdrobitoare a Irakului nu putea decât să convină puterii de la Riyad, căci bloca ambiţiile unui vecin puternic şi mânat de elan pan-arabist. Păstrarea unui Saddam slăbit şi conservarea teritorială a Irakului aplanau şi cealaltă angoasă saudită privitoare la fragmentarea teritoriului irakian şi posibilitatea apariţiei

274

unui stat shī’it, avanpost al Iranului. Raporturile dintre Arabia Saudită şi Irak au fost dintotdeauna tensionate, în special după răsturnarea monarhiei şi instalarea regimurilor republicane irakiene. Odată cu revoluţia iraniană însă, cele două regimuri se apropie, simţindu-se ameninţate de un eventual expansionism al Teheranului în zona Golfului şi de posibilitatea unei resurecţii a minorităţilor shī’ite proprii. În timpul războiului Iran - Irak, Riyadul ajută financiar Bagdadul şi, prin reţelele sale religioase, încearcă să contracareze propaganda iraniană anti-irakiană în rândul populaţiilor musulmane. După încheierea acestuia, în 1988, regatul saudit, temându-se acum că imensele capacităţi militare irakiene să nu fie îndreptate împotriva sa, ştiute fiind ambiţiile hegemonice regionale ale lui Saddam, va şterge datoria irakiană de 25 de miliarde de dolari, acumulată în timpul războiului cu Iranul. În martie 1989, cei doi lideri semnează un pact de neagresiune, pe baza căruia Saddam spera într-o neutralitate saudită în momentul invadării Kuweitului. Ocuparea emiratului şi mai ales eventualitatea unei continuări a înaintării trupelor irakiene spre zonele petroliere saudite, au convins pe liderii saudiţi de imperativul american al constituirii unei coaliţii internaţionale care, în caz de eşec diplomatic, să realizeze ofensiva militară pornind de pe teritoriul regatului. După eliberarea Kuweitului şi distrugerea sistemului militar irakian, Arabia Saudită preferă totuşi un Irak slăbit în plan extern pentru a mai constitui o ameninţare pentru vecinii săi, dar cu un regim încă suficient de puternic încât să asigure coeziunea internă şi care să împiedice o eventuală fragmentare a ţării. Riyadul insistă pe lângă Statele Unite, în toţi anii următori, să menţină embargoul, deşi se pare că vor mai exista anumite legături între unele instituţii, îndeosebi cele religioase, din cele două ţări.

Cu toate criticile sale la adresa actului reprobabil irakian de ocupare a unui stat vecin independent, Arabia Saudită a dovedit, de-a lungul timpului, aceleaşi tendinţe de acaparare a celorlalte zone din peninsula arabă (inclusiv a Kuweitului), fiind împiedecată doar de opoziţia britanică, ce exercita un protectorat asupra emiratelor din Golf, şi de incapacitatea de a înfrânge triburile yemenite. Şi după obţinerea independenţei emiratelor, în anii ’60-’70, Riyadul continuă să manifeste aceleaşi tentaţii expansioniste sau cel puţin hegemonice, ceea ce antrenează adesea conflicte teritoriale, pe care crearea, sub ameninţarea revoluţiei iraniene, a Consiliului de Cooperare al Golfului, nu a reuşit să le atenueze decât parţial. După 1991, tensiunile reapar, monarhiile petroliere devenind tot mai independente faţă de linia politică şi economică a Arabiei Saudite.

Repulsia reciprocă dintre saudiţi şi iranieni îşi are originile încă de la începuturile predicării wahhābite, la sfârşitul secolului XVIII, când trupele conduse de Ibn Saud distrug locurile sfinte shī’ite Kufa şi Najaf: fiecare dintre cele două curente musulmane îl consideră pe celălalt drept o erezie indezirabilă în cadrul Islamului. După formarea celui de-al treilea stat saudit, în secolul XX, acestei contestări religioase i se adaugă şi competiţia geopolitică în cadrul Golfului, şi apoi, după explozia petrolieră, în interiorul OPEC, unde au existat de atunci permanente dispute între Arabia Saudită şi Iran asupra preţului petrolului. La începutul războiului rece, ambele state

275

vor încerca să fie antrenate de Statele Unite în îngrădirea extinderii influenţei sovietice, însă şahul este mult mai participativ decât suveranii saudiţi, asumându-şi rolul de „jandarm al Golfului”. Disputele rămân la fel de acute, Riyadul temându-se ca puterea militară iraniană să nu fie folosită la un moment dat împotriva sa, mai ales în momentul în care trupele iraniene au venit în peninsulă, în anii ’60, pentru a ajuta pe sultanul Omanului să lupte împotriva rebeliunii din Dhofar, susţinută de Egipt şi Irak. După revoluţia din 1979, propaganda iraniană împotriva liderilor saudiţi este la fel de intensă ca şi cea anti-americană sau anti-evreiască. Regatul se teme de creşterea agitaţiei shī’iţilor din regiunea petroliferă Hassa, unde ei sunt majoritari şi, în general, de acţiunile radicalilor islamişti care pot, luând ca model revoluţia iraniană, să producă destabilizări ale regimurilor politice din peninsulă şi din lumea arabă. Ameninţarea iraniană produce o apropiere de Irak, pe care îl susţine în intenţia de a ataca Iranul. În deceniul opt, statele din Orientul Mijlociu se polarizează în funcţie de cei doi rivali aflaţi în război: Irakul, susţinut de ţările din CCG şi parţial de Egipt şi Iordania, şi Iranul, ajutat de Siria. Riyadul şi Teheranul se anatemizează reciproc, folosind resurse imense pentru realizarea unor programe sociale şi religioase în lumea musulmană care să le fidelizeze populaţia. În timpul pelerinajului la Mecca au loc mai multe înfruntări violente între autorităţile saudite şi pelerinii iranieni, încheiate cu ruperea relaţiilor diplomatice ale Riyadului cu Teheranul în 1988. După criza irakiană însă, poziţia neutră a Iranului a atenuat angoasele Arabiei Saudite, astfel că în martie 1991 relaţiile diplomatice sunt reluate. În decembrie, în timpul Summitului Organizaţiei Conferinţei Islamice din Dakar, are loc o întâlnire între preşedintele Rafsandjani şi prinţul moştenitor Abdallah, prima la acest nivel după 1979. Cu toate acestea, reticenţele saudite faţă de intenţiile de destabilizare a ţării de către Iran rămân actuale, iar apropierea unor state din CCG faţă de Teheran în deceniul nouă produce îngrijorare la Riyad. Regatul se teme de puterea militară a republicii islamice, de faptul că controlează strâmtoarea Ormuz (împreună cu Omanul, care nu ale legături foarte strânse cu regatul saudit) şi deci traficul petrolier din Golf, precum şi de capacităţile economice ale Iranului care concurează, pe măsura reintegrării sale în regiune, proiectele saudite. Spre sfârşitul deceniului însă, cei doi rivali par a trece peste reticenţele reciproce şi încearcă anumite apropieri: în 1997, Summitul Organizaţiei Conferinţei Islamice (structură promovată de Arabia Saudită) se ţine la Teheran, ceea ce a necesitat un dialog mai intens între instituţiile celor două ţări. La acest lucru au concurat mai mulţi factori: ascensiunea reformiştilor iranieni, în frunte cu noul preşedinte Khatami, care încearcă să modereze politicile radicale ale Iranului şi să-l integreze mai intens economic şi diplomatic în regiune, creşterea puterii prinţului moştenitor Abdallah, reticent faţă de o aservire a regatului saudit faţă de interesele americane şi promotor şi el al unui spaţiu regional autonom, lipsit de ingerinţe din exterior, precum şi întârzierea aplicării integrale a planurilor de autonomie palestiniană prevăzute la Oslo, de care lumea musulmană face vinovaţi pe Israel şi Statele Unite.

Tot prinţului Abdallah i se datorează şi întreţinerea unor relaţii apropiate, încă din anii ’70, între regatul saudit şi Siria: una dintre soţiile sale este siriană şi rudă cu Hafez al-Assad, iar mama sa făcea parte din marea confederaţie de triburi Chammar, care se întinde şi pe teritoriul sirian. Raporturile dintre cele două ţări sunt totuşi motivate de interese pragmatice, căci există puţine elemente comune între ele: Siria are un regim laic, cu o conducere formată din membrii unei secte shī’ite, opus oricăror forme de propagandă islamistă (Fraţii Musulmani sunt bombardaţi, în 1982, în Hama şi Homs), care în deceniul opt a fost singurul aliat

276

arab al Iranului. Aceste interese saudite vizează în primul rând poziţia importantă a Siriei în cadrul Orientului Mijlociu, şi faptul că, în bună tradiţie arabă şi, în general, a strategiei sale în regiune, Riyadul a considerat că este mai important să-ţi apropii un duşman decât să-l stârneşti. Astfel că, încă din 1971, Arabia Saudită va oferi Siriei importante fonduri (500 milioane de dolari anual în anii ’80), oficial pentru a continua lupta împotriva Israelului, va susţine întotdeauna poziţia siriană în cazul Libanului sau mediază în cazul unor diferende ale Damascului cu celelalte state din zonă. Doar în problema palestiniană însă, cele două sunt convergente: în vreme ce Riyadul susţine pe Arafat şi OEP în lupta, militară şi diplomatică, pentru constituirea unui stat palestinian independent, Assad speră ca acesta să servească intereselor sale şi respinge orice proiect, saudit (planul Fahd din 1981) sau nu, care propune o rezolvare a problemei palestiniene în afara intereselor siriene. Totuşi, după 1991, Damascul, în virtutea relaţiilor sale bune cu Teheranul, serveşte ca intermediar pentru o apropiere dintre Arabia Saudită şi Iran. Ca urmare, în timpul Summitului din Alexandria din decembrie 1994, care reuneşte pe regele Fahd şi preşedinţii Moubarak şi Assad, Arabia Saudită condiţionează normalizarea relaţiilor sale cu Israelul şi sprijinirea planului de pace de la Oslo de rezolvarea problemei Golanului. Chiar dacă întâlnirea nu a avut alte urmări decât acelea de a adopta încă o poziţie de principiu a ţărilor arabe şi de a stârni angoasa temporară a Statelor Unite, ea a fost semnul unei apropieri, chiar dacă conjuncturale, între cei trei mari lideri ai lumii arabe, care deja îşi manifestau distanţa faţă de modul în care SUA încerca rezolvarea problemelor din regiune. De altfel, şi relaţiile Arabiei Saudite cu Egiptul sunt marcate de acelaşi pragmatism, în virtutea concurenţei pentru hegemonie în lumea arabo-musulmană şi a unui trecut comun adesea conflictual. Riyadul a contribuit totuşi la apropierea lui Sadat de SUA în 1972 şi a provocat embargoul arab din 1973 împotriva ţărilor aliate Israelului, din solidaritate faţă de Egipt şi Siria. Însă, după tratatul de pace încheiat de Egipt cu Israelul (Riyadul este promotorul celui mai virulent antisemitism din lumea islamică), Arabia Saudită rupe legăturile diplomatice şi economice cu Cairo. Relaţiile se reiau treptat abia în deceniul opt, motivate de poziţiile comune în faţa unor crize din regiune (războaiele Iran - Irak, din Afganistan şi din Liban), iar criza irakiană contribuie la o refacere completă a legăturilor. Totuşi, divergenţele nu dispar: în afara rivalităţii pentru asigurarea leadership-ului arabo-musulman, mai există şi nemulţumirea egipteană faţă de nerespectarea de către Riyad a tuturor promisiunilor din timpul crizei irakiene: ajutorul financiar este considerat insuficient, muncitorii egipteni nu mai sunt chemaţi în regat iar saudiţii refuză să participe la proiectul comun de securitate arabă statuat prin „Declaraţia de la Damasc”. În anii următori, Cairo se va simţi ameninţat şi de faptul că instituţii şi organizaţii saudite oferă un important sprijin, îndeosebi financiar, Frăţiei Musulmane şi grupărilor radicale islamiste, care, de decenii, se află într-o puternică opoziţie faţă de puterea egipteană.

De fapt, de peste treizeci de ani, Arabia Saudită constituie unul dintre principalii vectori ai procesului global de reislamizare, prin folosirea unei părţi din veniturile petroliere: această ascensiune geopolitică se face prin efortul de impunere a sistemului ideologic islamist de nuanţă wahhābită în întreaga lume musulmană, încercându-se realizarea unui „spaţiu de sens” favorabil viziunii conservatoare saudite. Mijloacele pe care le-a folosit Arabia Saudită în realizarea hegemoniei sale sunt multiple: crearea unor reţele mondiale de finanţare a proiectelor religioase musulmane şi de răspândire a mesajului wahhābit (îndeosebi Liga Islamică Mondială), impunerea unui sistem bancar şi financiar specific musulman,

277

care condiţionează ajutorarea statelor islamice mai sărace de adoptarea unei legislaţii canonice, fidelizarea doctrinară a maselor de muncitori venite să lucreze în regat şi care răspândesc mai apoi principiile wahhābite la reîntoarcerea în ţările de origine. Invazia sovietică în Afganistan a permis regatului saudit să ofere un debuşeu mediilor radicale sunnite, aflate sub exaltarea provocată de revoluţia iraniană: în timpul celor opt ani de război, Arabia Saudită a fost, alături de SUA, principalul finanţator al rezistenţei mujahedine dar, mai mult decât atât, ea a contribuit, cu ajutorul Pakistanului, la crearea unei „internaţionale jihadiste”, formată din voluntari din întreaga lume musulmană (mai ales Arabia, Egipt, Alger). Adunaţi în taberele de antrenament de la graniţa afgano-pakistaneză, sau în şcolile teologice wahhābizante deschise de organizaţiile saudite, ei vor deveni noua generaţie islamistă, puternic marcată de agresivitatea războiului afgan, şi care va contribui la creşterea violenţei teroriste din deceniul nouă, după reîntoarcerea lor din Afganistan. Importantă este îndeosebi noua ideologie, care deşi tributară în mod esenţial wahhābismului şi şcolilor pakistaneze, devine - la nivelul discursului, cel puţin - mai puţin ataşată de repere etatice, „globalizându-se”: referinţa geografico-culturală devine ’Umma, „Islamul” se află în război cu „Occidentul”, cu „creştinii”, „evreii”, etc.

Unul dintre efectele cele mai importante ale războiului din Golf a fost însă scindarea islamiştilor - o parte din ei critică venirea trupelor străine pe teritoriul locurilor sfinte şi se întorc împotriva fostului sponsor saudit. Grupaţi în primii ani în jurul Sudanului lui Hassan al-Tourabi, care vrea să preia o parte din autoritatea pierdută a regatului saudit, ei contestă legitimitatea monarhiei de la Riyad. Ei întâlnesc astfel o dizidenţă care apare chiar pe teritoriul saudit, formată din o parte a ulemalelor wahhābite, care critică în numele principiilor religioase politica pro-occidentală dusă de familia regală şi prezenţa trupelor străine pe teritoriul sfânt al Arabiei. O mare parte din aceste grupări islamiste distanţate de reţeaua saudită sunt formate chiar din foşti jihadişti afgani, scăpaţi de sub controlul vechilor stăpâni, care încep să acţioneze în numele unor ideologii şi strategii proprii, în general transpunând experienţa afgană la scara întregii lumi, care devine teatrul de luptă pentru alungarea regimurilor nelegiuite de pe planetă, păgâne dar şi musulmane, începând cu Arabia Saudită. După 1992, jihadiştii se răspândesc peste tot, mai ales în Bosnia, Algeria şi Egipt, unde contribuie la sporirea violenţelor.

Este destul de dificil de definit univoc raporturile dintre Arabia Saudită şi „neo-fundamentalismul” post-Afganistan: pe de o parte, monarhia devine o ţintă a criticilor islamiste (şi după 1995 şi a atentatelor) dar, pe de altă parte, relaţiile dintre diferitele instanţe saudite (teologice şi financiare, îndeosebi, chiar şi din interiorul clanului Saud) şi reţelele islamiste rămân strânse, deşi puţin cunoscute. Conflictul, multă vreme latent, între o parte a puterii religioase, puţin dispusă la compromisurile politice ale familiei regale, şi clanul celor „şapte soudayriţi”, a izbucnit după 1990 şi, în pofida întăririi legislaţiei religioase de către Fahd şi a sporirii da’wa, el continuă până astăzi. Oscilaţiile politicii externe saudite îşi are o explicaţie tocmai în această dialectică datorată dublei dimensiuni a puterii sale: cea oficială, reprezentată de familia saudită, şi cea religioasă, reprezentată de clasa ulemalelor, care încearcă să păstreze şi să impună respectarea normelor Sharī’ei.

Efectele crizei irakiene se răsfrâng şi asupra unităţii parţiale care a regizat Consiliul de Cooperare a Golfului de la crearea sa în 1981. Format din cele şase monarhii petroliere, el avea atât scopul creşterii cooperării regionale în plan economic şi comercial, cât mai ales dorea să fie o structură regională de securitate colectivă pe fondul războiului irano-irakian. Aflate sub ameninţarea revoluţiei

278

iraniene şi a activării militantismului minorităţilor shī’ite proprii, monarhiile Golfului au acceptat acum o anume hegemonie a Arabiei Saudite, tot mai puţin însă dorită pe fondul ascensiunii economice şi diplomatice a unor emirate. În replică la CCG, Irakul, Iordania, Yemenul şi Egiptul au înfiinţat în 1989 Consiliul de Cooperare Arabă, dar care s-a dizolvat în 1990 datorită izbucnirii crizei kuweitiene. Acordul de apărare comună din 1984 („Scutul Deşertului”) al CCG şi-a dovedit inconsistenţa militară în momentul invadării Kuweitului, când a devenit clar că forţele Consiliului erau cu mult insuficiente pentru a înfrunta armata irakiană. Tocmai de aceea, imediat după încheierea războiului, în martie 1991, se semnează „Declaraţia de la Damasc”, prin care se instituie un nou sistem regional de securitate colectivă şi de cooperare militară, economică şi politică între statele din CCG împreună cu Egiptul şi Siria. Deşi avea binecuvântarea Statelor Unite, care sperau ca prin aceasta să se uşureze sarcina lor în asigurarea unei ordini în regiune, sistemul va avea aceeaşi soartă ca celelalte încercări de asociere inter-arabe: el nu poate anula suspiciunile monarhiilor faţă de o eventuală presiune a celor două mari puteri militare. Ca urmare, prevederile „Declaraţiei de la Damasc” au rămas în suspensie, monarhiile preferând să încheie acorduri de securitate cu puterile occidentale, în primul rând cu Statele Unite. Astfel, în septembrie 1991, Arabia Saudită şi Kuweitul semnează acorduri de apărare bilaterale cu SUA, Franţa şi Marea Britanie, emiratul autorizând şi prezenţa de armament greu american pe teritoriul său, în eventualitatea unui nou atac irakian.

Treptat însă, pe fondul scăderii ameninţării militare irakiene şi a moderării politicilor revoluţionare iraniene în Golf, poziţiile monarhiilor din CCG devin tot mai divergente faţă de pretenţiile hegemonice ale Riyadului. Vechile rivalităţi teritoriale, consecinţă îndeosebi a conjuncturilor geopolitice specifice zonei (proclamarea statelor fără să se delimiteze definitiv graniţele, lăsând deschise numeroase dispute reciproce asupra unor teritorii devenite vitale prin resursele de hidrocarburi sau poziţia geostrategică) sunt reactualizate, iar o parte din micile monarhii, integrate de acum în sistemul de securitate regională elaborat de Statele Unite, manifestă tot mai multă independenţă diplomatică şi economică, uneori chiar într-o direcţie opusă intereselor SUA. În general, spre deosebire de deceniul opt, ele se distanţează vizibil de politica Arabiei Saudite, fără însă să se producă o disoluţie a Consiliului de Cooperare a Golfului, structură care şi-a părăsit caracterul securitar rămânând o organizaţie cu caracter predominant economic.

Deja Omanul, cea mai independentă ţară din Consiliu, păstrase dialogul cu Bagdadul în timpul crizei, deşi ea se află de decenii sub protecţia Marii Britanii şi a Statelor Unite. Importanţa sa constă mai puţin în rezervele petroliere, minore, cât mai ales în poziţia geostrategică care-i permite, împreună cu Iranul, controlarea strâmtorii Ormuz, prin care se iese din Golf în Oceanul Indian. Mai mult chiar însă, întreg traficul petrolier din Golf se face prin apele sale teritoriale. Sultanatul a ştiut să speculeze aceste privilegii geopolitice şi va încheia o dublă alianţă securitară atât cu SUA cât şi cu Marea Britanie, îndeosebi pentru a împiedeca tendinţele expansionste ale Arabiei Saudite - care urmăreşte extinderea faţadei maritime în Golf şi mai ales ieşirea la ocean, sau ale Yemenului. Încă din anii ’70 există aici mai multe baze aeriene şi navale americane, la fel ca şi un dispozitiv performant de supraveghere electronică a Golfului, Irakului, Iranului, Mării Caspice şi Afganistanului. După războiul din Golf, fidel politicii sale independente, Omanul iniţiază o deschidere spre Iran şi apoi, împreună cu Qatar, chiar una economică spre Israel: în decembrie 1994 Yitzhak Rabin vizitează Omanul.

Aceeaşi angoasă anti-saudită o au şi liderii Qatar-ului, deşi ambele monarhii

279

sunt wahhābite. În ultimele două secole, teritoriul său a fost disputat de persani (care au condus aici până în 1782), turci, apoi între 1820-1870 el a fost ocupat de către Bahrayn. La începutul secolului XX, saudiţii încearcă la rândul lor să anexeze emiratul, dar sunt împiedecaţi de Marea Britanie. Qatar a avut puternice dispute teritoriale cu Bahrayn (insulele Hawar, atribuite de britanici Bahrayn-ului, în 1939 şi oraşul al-Zubara, aflat sub autoritatea Qatar-ului, dar dorit de Bahrayn, care nu reuşeşte să-l câştige nici după un conflict cu Doha), care s-au încheiat abia în 2001, în urma unui verdict dat de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. În schimb, Qatar-ul continuă să se teamă de tendinţele expansioniste ale Arabiei Saudite, cu care are un vechi conflict teritorial legat de accederea la golfuleţul Khor al-Udayd, aflat sub stăpânirea emiratului Abu Dhabi (asupra căruia saudiţii au făcut, de asemenea, presiuni), în virtutea dorinţei Riyadului de a realiza o ieşire în Golf între Qatar şi strâmtoarea Ormuz. Deoarece acordul frontalier dintre Arabia Saudită şi Qatar, încheiat în 1965, nu a condus şi la o demarcare precisă a frontierei, în 1992 disputele teritoriale dintre cei doi vecini se reiau din nou, chiar cu ciocniri armate, încheiate în urma unei medieri egiptene, fără însă ca ostilitatea reciprocă să înceteze.

Tocmai în virtutea sentimentului de încercuire şi ameninţare resimţit din partea vecinului saudit, Qatar-ul va încerca să ducă o politică diplomatică prin care să-şi asigure şi alte deschideri geopolitice. Ca şi Omanul, el se va apropia de Iran, din dorinţa de a echilibra ponderea influenţei saudite în regiune, întreţine relaţii cu Irakul dar şi cu Israel, împreună cu care preconizează, în octombrie 1994, începerea unor programe de investiţii comune. Independenţa sa este susţinută şi de siguranţa economică oferită de imensele zăcăminte petroliere şi mai ales de gaze naturale (locul trei în lume), precum şi de politica de deschidere comercială şi financiară, accentuată după lovitura de palat din 1996, prin care fostul emir este detronat de fiul său, Hamad bin Khalifa al-Thani. Liberalismul economic este dublat şi de o permisivitate intelectuală puţin întâlnită în lumea arabă, a cărei cea mai cunoscută expresie o reprezintă canalul de televiziune al-Jazira, care încearcă să ofere o alternativă ne-tabuizată la discursul reţelelor oficiale de televiziune arabe, supuse unui control de stat, devenind unul dintre puţinele locuri în care sunt formulate opinii critice la adresa realităţilor şi liderilor din spaţiul musulman.

Federaţia Emiratelor Arabe Unite s-a format în 1971, după ce se aflaseră, încă din secolul XVIII, sub protecţia Marii Britanii, care urmărea să asigure securitatea navigaţiei sale spre Indii, şi a cărei autoritate fusese mai uşor acceptată de liderii tribali de aici, decât ameninţarea venită din partea Persiei şi otomanilor, iar apoi a saudiţilor. După descoperirea zăcămintelor petroliere, în perioada postbelică, pretenţiile teritoriale saudite şi ale Omanului s-au accentuat, însă prezenţa britanică le împiedică să acţioneze. Tocmai de aceea, în momentul în care Anglia se retrage din regiunea Golfului, în 1969, micile state de aici se vor hotărî să formeze o federaţie, în special pentru a bloca tendinţele expansioniste ale

280

Arabiei Saudite şi Iranului. Însă, ca şi în restul lumii arabe, lipsa de unitate şi perpetuarea neînţelegerilor şi rivalităţilor tribale, precum şi eterogenitatea de interese şi divergenţa poziţiilor politice faţă de celelalte state din Golf, contribuie la slăbirea coeziunii dintre emirate. Poziţiile importante le au cele petroliere (Abu Dhabi, Dubai, Sharjah), în vreme ce celelalte patru se mulţumesc să beneficieze de renta petrolieră venită de la primele. Conform constituţiei din 1971, preşedintele Federaţiei este emirul din Abu Dhabi iar primul ministru cel al Dubai-ului, lucru care, pe măsura ascensiunii celui din urmă, contribuie la sporirea rivalităţii dintre cele două emirate. Disensiunile dintre acestea sunt însă mult mai complexe, iar Abu Dhabi încearcă să limiteze autoritatea Dubai-ului în cadrul federaţiei, sprijinind politic şi financiar ceilalţi membri. Ca şi celelalte state din zonă, Abu Dhabi manifestă aceeaşi reţinere faţă de regatul saudit, suspectat permanent de dorinţa de a ocupa teritorii, în special zona micului golf Khor al-Udayd. La fel, tot din considerente frontaliere, relaţiile cu Qatar-ul sunt tensionate. Dubai-ul manifestă şi el angoasă faţă de regatul saudit dar, spre deosebire de Abu Dhabi, întreţine vechi legături comerciale, familiale şi religioase cu Iranul. În plus, există o legătură de familie între emirii Qatar-ului şi Dubai-ului, ceea ce face ca ei să adopte adesea poziţii comune în diferite probleme de politică externă (apropierea de Teheran, de exemplu). Ca şi Abu Dhabi, Dubai a cunoscut o dezvoltare economică, financiară şi socială excepţională, ambele emirate dorind să devină centre financiare şi comerciale pivot atât la nivelul structurilor regionale (Mediterana, Golf, Asia Centrală, India-Pakistan) cât şi la nivel global. După încheierea crizei din Golf, pe fondul slăbirii puterii economice a Arabiei Saudite, tendinţele centrifuge în interiorul federaţiei se accentuează, îndeosebi rivalitatea dintre cele două emirate importante, în timp ce disputele teritoriale rămân încă active. Federaţia se dovedeşte în continuare o structură fragilă, prinsă între tendinţele de accentuare a integrării (Abu Dhabi) şi cele de descentralizare (Dubai).

Bahrayn-ul este singurul emirat (din 2002, regat) care manifestă o fidelitate clară faţă de regatul saudit. Acest lucru se explică prin istoria şi structura sa socio-politică particulară. Ca şi celelalte teritorii de pe coasta vestică a Golfului, arhipelagul Bahrayn a făcut parte din imperiul persan, pentru ca în 1825 să se pună sub protecţie britanică, ajungând încă de acum să fie condus de familia al-Khalifa, sunnită. De atunci, Persia, apoi Iranul, nu a încetat să spere într-o recuperare a fostului teritoriu, fapt pentru care liderii Bahrayn-ului vor prefera, după obţinerea independenţei, în 1971, să se pună sub tutela vecinului saudit. Situaţia este dificilă mai ales datorită faptului că majoritatea populaţiei (60%) este shī’ită; după revoluţia iraniană din 1979, liderii din Teheran vor încerca să provoace o mişcare în interiorul acestei comunităţi, care să conducă la alungarea conducerii sunnite şi, în final, la o integrare a ţării în Iran. Agitaţia shī’ită a rămas de atunci o constantă internă a emiratului, care s-a atenuat vizibil abia în ultimii ani ai deceniului nouă. Pentru limitarea intruziunii iraniene, puterea de la Manama s-a bazat atât pe sprijinul saudit cât mai ales pe acordurile militare cu Statele Unite, flota a 7-a americană având baze în arhipelag. După războiul din 1991, prezenţa militară americană a sporit, emiratul devenind unul dintre pilonii sistemului de securitate al Statelor Unite în zona Golfului. Tot de atunci, Bahrayn-ul se află în competiţie cu Dubai în dorinţa de a deveni un centru axial al comerţului internaţional.

În sfârşit, Kuweitul a rămas puternic marcat de perioada de ocupaţie de către Irak şi de luptele care s-au dat pe teritoriul său între forţele coaliţiei şi cele irakiene. O mare parte din puţurile petroliere au fost incendiate, iar infrastructura

281

răvăşită şi distrusă de către trupele irakiene aflate în retragere. Familia domnitoare al-Sabah îşi recapătă tronul, dar ţara are de înfruntat o mare criză financiară, căci costurile de război şi de reconstrucţie se ridică la 135 miliarde de dolari. Autoritarismul monarhic este contestat de către noua clasă oligarhică, astfel că, în final, este restabilit Parlamentul (cincizeci de membri, aleşi prin scrutin democratic) statuat de constituţia din 1971, dar care până atunci nu funcţionase. Deşi funcţiile sale sunt restrânse, el permite totuşi un activism politic efectiv, care face din emirat singura ţară din CCG în care există un parlament ales de populaţie. Ca şi Arabia Saudită, Kuweitul renunţă repede la implementarea sistemului de securitate preconizat de „Declaraţia de la Damasc” şi preferă să încheie acorduri de apărare cu Statele Unite. De acum, prin bazele militare americane de pe teritoriul său, emiratul devine un avanpost al noii politici de dublă „îngrădire” a Irakului şi Iranului de către SUA. Decizia Kuweitului şi a celorlalte monarhii petroliere a nemulţumit profund Egiptul, care-şi va retrage trupele din Arabia Saudită şi Kuweit încă din mai 1991, iritat şi de faptul că Kuweitul nu a mai permis venirea muncitorilor egipteni în emirat, contribuind astfel la accentuarea crizei economice egiptene provocată de război şi de pierderea pieţei irakiene. De altfel, toate ţările din CCG vor prefera de acum, în locul muncitorilor veniţi din ţările arabe, pe cei recrutaţi din ţările musulmane din Asia, consideraţi mai uşor de controlat şi mai ieftini. O altă consecinţă a războiului a fost expulzarea a sute de mii de palestinieni din Kuweit, după eliberarea acestuia, cărora li se va reproşa solidaritatea faţă de invadatorul irakian. Ei se vor stabili, în majoritate, în Iordania, pentru care deja prezenţa lor este o problemă de decenii, sporind iritarea suveranului haşemit, care şi el trebuie să facă faţă crizei economice din urma războiului.

Existenţa unui proces democratic a permis emergenţa oficială şi intrarea în Parlament a mişcărilor islamiste kuweitiene, atât sunnite cât şi shī’ite, care au recrutat adepţi mai ales în rândul beduinilor, rămaşi fideli încă tradiţiilor islamice. Expresie în general a Frăţiei Musulmane, ele nu sunt radicale şi pledează pentru o reislamizare „de jos”, prin intensificarea respectării normelor şi comportamentelor musulmane statuate de Sharī’a. De fapt, Fraţii musulmani kuweitieni s-au dovedit, în momentul invaziei irakiene, a fi devotaţi mai degrabă emiratului decât centralei internaţionale, care a adoptat o poziţie critică faţă de venirea trupelor occidentale în regiune. La fel, shī’iţii kuweitieni (o treime din populaţie), suspectaţi în timpul războiului dintre Irak şi Iran că ar facilita intruziunea politicilor radicale ale Teheranului, şi-au dovedit, în momentul invaziei irakiene, loialitatea faţă de emirat, ceea ce a permis ulterior acceptarea participării lor la viaţa politică.

În 1992 o comisie ONU va fixa graniţele dintre Kuweit şi Irak, net în defavoarea Bagdadului, în special prin faptul că-i blochează orice posibilitate concretă de acces la mare. Protestele Irakului sunt inutile, şi această trasare frontalieră partizană se adaugă celorlalte surse de instabilitate în regiune. Se poate spune deci că deşi în următorii ani Kuweitul a reuşit să-şi remedieze situaţia financiară şi să revină la producţia de petrol obişnuită, el şi-a pierdut ponderea pe care o avea în interiorul CCG, în plus fiind obligat să accepte, dată fiind fragilitatea sa militară, o înregimentare în sistemul american de securitate în Golf, datorită permanenţei ameninţării irakiene, ceea ce-i limitează opţiunile diplomatice şi geostrategice.

• Egiptul este unul dintre marii câştigători ai crizei irakiene, în urma căreia a redevenit actorul diplomatic esenţial ai Orientului Mijlociu şi totodată un agent important al strategiei SUA în regiune. După ce multă vreme fusese un campion al pan-arabismului şi un aliat al URSS în Orientul Mijlociu, după 1972 Cairo se apropie de Statele Unite şi trece treptat de la o politică etatistă la una de deschidere

282

şi liberalizare economică controlată (Infitāh). În urma acordurilor de pace cu Israelul, încheiate la insistenţele SUA, care doreau să creeze un precedent, Egiptul este însă exclus din organizaţiile arabe (îndeosebi din Liga Arabă, care-şi mută sediul în Tunis) şi islamice (Organizaţia Conferinţei Islamice), relaţiile diplomatice cu ţările arabe sunt rupte, capitalurile străine retrase iar monarhiile din Golf opresc finanţarea ţării (2 miliarde de dolari anual). Egiptul îşi pierde rolul de lider al lumii arabe, preluat tot mai mult de Arabia Saudită. De aceea, după 1981, Hosni Moubarak urmăreşte esenţial reintegrarea ţării în structurile arabo-islamice. În 1987 se restabilesc legăturile diplomatice cu ţările din CCG şi Egiptul se apropie de Irak, cu care are programe militare comune şi unde lucrează peste 1 milion de egipteni. Dar spre 1990, relaţiile dintre cele două ţări se degradează treptat. În momentul izbucnirii crizei, Moubarak alege să se alăture coaliţiei anti-irakiene şi trimite cel mai important contingent arab. Opţiunea sa este motivată de mai mulţi factori: dorinţa de a menţine echilibrul în regiune, ambiţiile irakiene fiind văzute ca destabilizatoare pentru ordinea arabă, speranţa într-o micşorare a datoriei militare faţă de SUA (7 miliarde de dolari) precum şi într-un ajutor financiar occidental şi al monarhiilor din Golf, promisiunea Statelor Unite că vor insista pentru o rezolvare a problemei palestiniene după încheierea conflictului din Golf. Astfel că în urma Summitului Ligii Arabe, ţinut la Cairo în 10 august 1990, se ia decizia reintegrării Egiptului iar sediul este mutat din nou în capitala egipteană. După încheierea războiului, Statele Unite recompensează participarea Egiptului prin ştergerea unei părţi din datoria civilă şi militară, la fel, Arabia Saudită şi Kuweitul acordă mai multe fonduri, care să compenseze pierderile financiare provocate de efectele conflictului asupra economiei şi comerţului egiptean. În aceşti primi ani de după război, Egiptul reprezintă unul dintre „statele pivot” ale strategiei americane de securitate în Orientul Mijlociu, având un rol multiplu: serveşte ca mediator între SUA, Israel şi celelalte state arabe în diverse probleme sensibile, mai ales cea palestiniană, contribuie la oprirea valului islamist şi, în general, revoluţionar, care ameninţă de fapt chiar stabilitatea sa internă. După înfrângerea Irakului, Egiptul rămâne cea mai importantă forţă militară arabă, dar intenţia sa de a se constitui ca „protector” al monarhiilor din Golf, alături de Siria, prin „Declaraţia de la Damasc”, eşuează. În deceniul nouă, Cairo devine cel mai activ promotor al cooperării inter-arabe şi se implică adesea în medierea diverselor conflicte dintre statele din zonă, fie în nume propriu, fie la cererea Statelor Unite. El alcătuieşte, împreună cu Siria şi Arabia Saudită noul triunghi geopolitic al deceniului, ale căror tendinţe divergente în diversele probleme regionale se echilibrează reciproc. În timpul summitului de la Alexandria, din decembrie 1994, cele trei ţări se acordă asupra adoptării unor poziţii comune de principiu: restaurarea, cât mai rapidă, a solidarităţii arabe, care se resimţea încă după criza din 1991, şi restabilirea importanţei Ligii Arabe, adoptarea unei poziţii comune („pace contra pământ”) asupra negocierilor cu Israelul în problema palestiniană; susţinerea Autorităţii palestiniene şi a dreptului poporului palestinian de a avea un stat după evacuarea de către Israel a tuturor teritoriilor ocupate, inclusiv Ierusalimul de Est. Summitul a convenit îndeosebi Siriei, care suspecta că negocierile bilaterale ale Israelului cu statele vecine, la insistenţele SUA, nu urmăresc decât să obţină concesii maxime de la acestea, în speranţa promisiunii normalizării problemei palestiniene şi continuând să joace aceeaşi carte, de decenii, a stârnirii de rivalităţi în rândul ţărilor arabe. De altfel, atât Egiptul cât şi Siria vor fi nemulţumite de încheierea tratatului de pace dintre Israel şi Iordania, din octombrie 1994, prima văzând în el o ameninţare la adresa rolului său privilegiat de

283

mediator între SUA, Israel şi lumea arabă, în vreme ce Siria se teme ca Israelul să nu invoce concesiile făcute de iordanieni, în momentul negocierilor cu Damascul. După 1996, pe fondul degradării procesului de pace, Moubarak devine tot mai critic faţă de Israel şi Statele Unite şi refuză cererea Washingtonului de a exercita presiuni asupra lui Arafat pentru ca acesta să facă concesii în timpul negocierilor; totuşi, mediază încă ultimele încercări de salvare a procesului de pace, de la Charm al-Cheikh în 1999 şi Taba în 2000, eşuate însă. La fel, încearcă să medieze în conflictul dintre Siria şi Turcia, deşi apropierea între Ankara, Tel-Aviv şi Amman din 1997 produce angoasă la Cairo şi impune o strângere a legăturilor cu Siria. În plus, fidel vocaţiei sale, Egiptul cere, după 1998, o re-acceptare a Irakului în cadrul regional, considerând că nu mai reprezintă o ameninţare la adresa securităţii în zonă, în vreme ce Arabia Saudită şi Kuweitul insistă pe continuarea embargoului irakian.

• Siria a ştiut încă o dată, graţie abilităţii lui Hafez al-Assad, să profite din noua conjunctură provocată de criza irakiană. Divergenţele sale cu Irakul, care se înrădăcinează în istoria musulmană a celor două regiuni, se întăresc după 1963, când liderii istorici sirieni ai partidului Ba’th sunt obligaţi să se refugieze în Irak; de acum, ambele ţări îşi revendică ortodoxia şi hegemonia pan-arabă promovată de ideologia ba’thistă. La acestea se adaugă şi consideraţii economice şi geostrategice, atât Siria cât şi Irakul urmărind lărgirea teritoriilor, în ideea creării unei mari unităţi politice arabe. În cazul Damascului, este vorba de visul refacerii Siriei Mari, din perioada islamo-otomană, care să cuprindă şi teritoriile actualelor state Israel, Liban, Iordania, teritoriile ocupate, şi chiar o parte din Irak. Acest deziderat este însă imposibil de realizat integral în conjuncturile actuale, însă Assad urmăreşte, de-a lungul anilor săi de conducere a Siriei, să-l împlinească măcar parţial, prin extinderea influenţei asupra Libanului şi încercarea de constituire a unui stat palestinian dar care să fie integrat în cel sirian. Pentru aceasta, Siria a ştiut să profite cu abilitate maximă de fiecare conjunctură regională, şi să ducă la perfecţiune politica de echilibru cu vecinii săi, care defineşte în mod esenţial relaţiile internaţionale dintre ţările Orientului Mijlociu. În contextul războiului rece, Damascul mizează pe sprijinul Moscovei, financiar şi militar, fără însă să se lase angrenat în intenţiile geopolitice ale acesteia în regiune, dezvoltând totodată şi relaţii comerciale cu Europa Occidentală şi păstrând anumite legături cu Statele Unite. În plan regional, Assad va încerca întotdeauna să blocheze ascensiunea prea vizibilă a vecinilor săi, încheind alianţe care să-i compenseze slăbiciunea. Astfel, în momentul izbucnirii războiului dintre Iran şi Irak, Siria este singura ţară arabă care ajută Iranul, pentru a împiedica victoria rivalului ba’thist. Ea acceptă şi implicarea Teheranului în organizarea militară a comunităţii shī’ite din Liban, care este folosită ca element de presiune asupra statelor occidentale şi arabe aliate Irakului. Încă de la sfârşitul anilor ’80, Assad percepe prăbuşirea sistemului economic de tip socialist, astfel că, după modelul egiptean, încearcă o liberalizare parţială şi controlată a economiei siriene, fără însă să fie puse în discuţie supremaţia partidului Ba’th şi ponderea elitei conducătoare alawite. Războiul din Golf îi oferă ocazia de a ieşi din izolarea tot mai mare în plan internaţional şi mai ales să profite de deschiderea ţărilor occidentale şi arabe pentru a pune în practică noua strategie economică a ţării. Participând militar la coaliţia anti-irakiană, Damascul a şters o parte din imaginea sa de stat promotor al terorismului, a sporit încrederea Washingtonului într-o schimbare pozitivă de atitudine a Siriei şi a primit peste 3 miliarde de dolari de la monarhiile din Golf, drept recompensă pentru poziţia sa. Această schimbare este însă încă o expresie a real-politic lui Assad, care încearcă să tragă profit maxim din

284

noul context regional, fără însă să-şi trădeze liniile strategiei proprii. Din punct de vedere geopolitic, câştigul major al Damascului în urma participării

sale la coaliţia anti-irakiană îl reprezintă recunoaşterea internaţională a rolului de protector al Libanului, aşa cum este el statuat de Conferinţa de la Taïf, din 1989. Siria nu s-a consolat niciodată cu proclamarea unui Liban independent, după primul război mondial, considerând teritoriul acestuia ca fiind de drept al său. Totuşi, relaţiile dintre cei doi vecini au fost strânse, în virtutea cooperării economice intense. După 1971, odată cu expulzarea centralei OEP din Iordania şi instalarea ei în Liban, situaţia conflictuală generată de agitaţia refugiaţilor palestinieni, de structura mozaicată a ţării şi de nemulţumirile provocate de compoziţia politică statuată de pactul naţional din 1943 (care privilegia pe creştini, apoi pe sunniţi) se intensifică. În 1975 izbucneşte războiul civil, ocazie cu care Assad se implică, diplomatic, apoi militar din 1976, reuşind să convingă statele arabe şi comunitatea internaţională de necesitatea instalării unei Forţe Arabe de Descurajare, compusă de fapt din trupe siriene. El urmăreşte satelitizarea statului vecin, ştiind să mizeze cu abilitate pe rivalităţile dintre diferitele comunităţi libaneze. În momentul invaziei israeliene a Libanului, în 1982, armata siriană refuză lupta, retrăgându-se în Bekaa, dar apoi subminează cu eficienţă autorităţile libaneze impuse de Tel-Aviv, astfel că, până în 1985, Israelul se va retrage definitiv din Liban, cu excepţia regiunii Liban-Sud. Pe fondul implicării intense a diferitelor state din Orientul Mijlociu, ca şi a marilor puteri, în situaţia din Liban, Siria va reuşi să se menţină ca actor principal şi în momentele cele mai dificile, dintre 1985-1987, marcate de ciocniri violente între diferitele facţiuni libaneze („războiul taberelor”). În cele din urmă, sub acţiunea conjugată a Arabiei Saudite şi a comunităţii internaţionale, în octombrie 1989, se semnează între reprezentanţii comunităţilor libaneze acordul de la Taïf, care prevede o nouă configuraţie politică ce ţine seama de structura demografică prezentă, şi care nu prevede şi o retragere a armatei siriene. Acordul recunoaşte de fapt rolul Siriei în ţara vecină, de veghere asupra reinstaurării unui regim politic naţional şi de împiedicare a reluării conflictelor. Participarea Siriei la războiul anti-irakian a dus la recunoaşterea internaţională a raportului privilegiat cu Libanul: drept recompensă, Washingtonul aprobă semnarea unui Tratat de fraternitate, coordonare şi cooperare siro-libanez, în 22 mai 1991, completat cu un acord de apărare comună şi de securitate, în septembrie 1991, prin care Siriei i se recunoaşte poziţia de garant al aplicării pactului naţional libanez şi al acordurilor de la Taïf. Exercitând astfel un adevărat protectorat asupra vecinului său, fără însă să se implice în politica sa internă şi mai ales economică (care serveşte de astfel propriilor interese), Damascul obţine unul din dezideratele sale geopolitice: un Liban fidelizat, care să nu constituie o ameninţare la adresa securităţii sale, şi care, de altfel, serveşte ca suport, prin intermediul Hezbollahului, continuării exercitării de presiuni asupra Israelului. Prin aceasta, Damascul speră în continuare să-şi satisfacă celălalt deziderat major, adică echilibrarea poziţiei sale în raport cu statul Israel.

După înfrângerea din 1967, recuperarea Golanului, a cărui poziţie este fundamentală atât în asigurarea securităţii siriene cât şi a celei israeliene (în afara importanţei sale datorită resurselor de apă), a devenit o obsesie pentru liderii de la Damasc. Războiul din 1973 nu a reuşit recâştigarea sa şi sirienii se simt trădaţi când partenerul egiptean face în final compromisuri cu „entitatea sionistă” pentru a-şi recăpăta teritoriile. De atunci, ca ţară din „prima linie”, Siria va primi importante fonduri de la monarhiile din Golf, pentru a continua opoziţia faţă de Israel. Evitând însă o confruntare militară directă cu Tel-Aviv, Damascul se foloseşte în toţi aceşti

285

ani de grupările radicale palestiniene pentru a exercita presiuni asupra Israelului şi pentru a împiedica orice rezolvare a problemei palestiniene în afara intereselor siriene. Până în 1989, Siria a dus o intensă politică de înarmare, cu ajutorul URSS, în ideea realizării unei parităţi militare cu Israelul. După războiul din Golf şi dispariţia speranţei siriene într-o recuperare militară a Golanului, pe fondul eforturilor americano-egiptene de apropiere între Israel şi ţările arabe, au loc mai multe discuţii asupra încheierii unui acord de pace între Tel-Aviv şi Damasc, din 1993 până în 1996, eşuate însă datorită refuzului israelian de a renunţa integral la înălţimile Golan. În lipsa acestuia, şi în virtutea aversiunii dintre Assad şi Arafat, Siria rămâne structural opusă procesului de pace iniţiat prin acordurile de la Oslo, ea adăpostind grupările palestiniene din „Frontul refuzului” precum şi o parte din liderii radicali ai opoziţiei religioase (Hamas). Prin intermediul Hezbollahului, ea a exercitat o presiune constantă asupra Israelului, astfel că, în 2000, Ehud Barak va lua decizia unilaterală a unei retrageri din Libanul de Sud. Această acţiune a întărit convingerea, pe fondul blocării acordurilor de pace, că doar o opţiune violentă poate avea efecte pozitive pentru partea arabă.

Poziţia siriană faţă de Israel este însă periclitată de acordurile de colaborare militară dintre Tel-Aviv şi Ankara, astfel că Damascul se bazează, la rândul său, pe relaţia de cooperare cu rivalul Turciei, Iranul. De altfel, prin potenţialul său economic şi uman, prin legăturile cu Rusia şi politica de înarmare, prin impactul major pe care îl are încă în rândul populaţiilor musulmane, regimul de la Teheran este resimţit de către Israel ca fiind cel mai periculos concurent din regiune. Axa Damasc-Teheran, inaugurată în deceniul opt, se păstrează încă şi după 1991, deşi mai puţin vizibilă. Pe fondul atenuării mesajului revoluţionar iranian, în timpul lui Rafsandjani şi mai ales a lui Khatami, Assad se interpune ca mediator între Arabia Saudită şi Iran, pe măsură ce relaţiile monarhiilor din Golf cu protectorul american se vor răci treptat, spre sfârşitul deceniului. Tot acum, Damascul manifestă o parţială deschidere faţă de Bagdad, îndeosebi după atacurile americane din 1998, deşi a primit pe teritoriul său o parte din opoziţia irakiană. La fel, regimul sirian adăposteşte o serie de grupări radicale islamiste, opuse Egiptului şi Arabiei Saudite, de care se foloseşte ca eventuale mijloace de presiune asupra celor două ţări. Aceste suspiciuni reciproce nu împiedică însă ca Siria şi Egiptul să se asocieze, după 1 ianuarie 1998, într-o zonă de liber-schimb, la care vor să atragă şi Arabia Saudită, crearea unei pieţe comune arabe vizând o limitare a expansionismului economic israelian.

Deci, după 1991, Siria profită de oportunitatea participării la coaliţia internaţională, atât pentru a-şi reface imaginea negativă de promotor al terorismului, cât şi pentru a întări legăturile cu Egiptul şi ţările petroliere, necesare pentru transformarea economică iniţiată de Assad. Damascul refuză însă să se lase antrenat în siajul Statelor Unite şi păstrează aceeaşi politică independentă, bazată pe efortul de a se impune ca un actor esenţial în rezolvarea crizelor din Orientul Mijlociu, şi de a crea o ordine economică şi securitară eminamente arabă, care să blocheze ascensiunea Israelului şi a SUA în regiune.

• Iordania, deşi ţară moderată şi vreme îndelungată un aliat fidel al puterilor occidentale, în frunte cu SUA, în Orientul Mijlociu, a avut de suportat consecinţele atitudinii sale pro-irakiene, adoptate ca şi consecinţă a poziţiei sale geopolitice speciale dar şi a caracteristicilor aparte ale compoziţiei interne a regatului. Ţară cu populaţie redusă, regatul haşemit se află plasat lângă vecini puternici, cu ambiţii hegemonice, astfel că supravieţuirea sa a depins de capacitatea de a duce o diplomaţie de echilibru, care-i să compenseze slăbiciunea militară. După înfrângerea arabă din 1948-1949 de către Israel, teritoriul Cisiordaniei, inclusiv Ierusalimul de

286

Est, intră sub guvernarea Transiordaniei, care-şi schimbă numele în Iordania. Prezenţa masivă a populaţiei palestiniene pe teritoriul regatului va provoca însă, îndeosebi după fluxul masiv de refugiaţi veniţi după pierderea Cisiordaniei în 1967 şi instalarea centralei OEP aici, mari probleme Amman-ului. Suspectând că aceştia vor să-l detroneze şi deranjat de impactul internaţional negativ avut asupra ţării sale de atentatele grupărilor palestiniene cu baza în regat, Hussein va alunga conducerea OEP, în urma unor puternice înfruntări, în septembrie 1970. De atunci, relaţiile sale cu Arafat s-au deteriorat, în fapt, suveranul iordanian sperând să convingă lumea arabă să-i recunoască autoritatea asupra tuturor teritoriilor palestiniene. Tot din acest motiv, el întreţine legături, mai mult sau mai puţin oficiale, cu diferite instanţe israeliene, servind uneori ca şi canal de legătură între celelalte state din regiune cu „duşmanul sionist”. Deşi la început, în virtutea duşmăniei istorice saudito-haşemite, relaţiile cu Arabia Saudită au fost reci, după revoluţiile naţionaliste din Egipt, Siria şi Irak, cele două ţări se apropie şi Riyadul acordă un ajutor financiar şi mediază între OEP şi Hussein în 1970 sau în criza Damasc-Amman din 1980. Relaţiile cu Iranul, bune până în 1979, se deteriorează după revoluţia islamică şi Iordania strânge relaţiile cu Irakul, care se foloseşte din plin de portul Akaba. În momentul crizei din 1990, regatul haşemit ia decizia, uimitoare, de a se situa de partea ţărilor care s-au opus constituirii unei alianţe anti-irakiene, deşi, pe de altă parte, a condamnat şi invadarea Kuweitului. Există mai multe motive care au dus la această opţiune. Încă din 1990, ajutorul financiar primit de regat de la monarhiile din Golf a scăzut vizibil, pe fondul unei crize economice crescute. În schimb, raporturile favorabile cu Bagdadul erau esenţiale pentru funcţionarea economiei iordaniene: 90% din importul petrolier venea de la vecinul său, exporturile spre Irak aduceau 500 milioane de dolari anual, la care se adăugau fondurile provenite de la muncitorii iordanieni din Irak (800 milioane de dolari anual) ca şi profiturile rezultate din traficul irakian prin golful Akaba. O altă cauză era reprezentată de dezamăgirea provocată de necesitatea de a renunţa (la insistenţele statelor arabe, în frunte cu Arabia Saudită), în 1988, la pretenţiile sale asupra teritoriilor palestiniene, în favoarea OEP. Prezenţa unui număr masiv de palestinieni care deja reprezintă peste jumătate din populaţia regatului, a fost întotdeauna o sursă de nelinişte pentru Hussein; ei sunt lipsiţi de drepturi politice şi nu le este permis nici să se constituie în structuri comunitare. După 1988, ei reprezintă deja o povară inutilă pentru regat, în măsura în care nu mai servesc drept argument în planul unei integrări a viitorului stat palestinian în Iordania. Acum, în 1990, suveranul haşemit trebuie să ţină seama şi de faptul că această populaţie palestiniană, sensibilizată de propaganda lui Saddam Hussein, se situează net pe o poziţie pro-irakiană, ignorarea acestui fapt ar fi putut antrena ţara în noi tulburări. În plus de aceasta, însăşi populaţia iordaniană şi-a dovedit susţinerea pentru Irak, în special datorită impactului major avut de mişcarea islamistă în rândul ei. Frăţia Musulmană a fost bine implantată în regat încă din anii ’50, adesea contribuind la susţinerea tronului pe fondul agitaţiei naţionalist-arabe nasseriene din deceniul şase. Ea s-a implicat în jocul politic, astfel că la alegerile din 1989 reprezentanţii săi au câştigat o treime din locuri. În momentul crizei din 1990, o parte din liderii organizaţilor internaţionale islamiste se vor reuni la Amman, la invitaţia Fraţilor iordanieni, şi vor încerca să se ataşeze unei linii diplomatice în raport cu cei doi beligeranţi, dar criticând fără menajamente prezenţa armatelor păgâne pe teritoriul sacru al Islamului. O delegaţie de treisprezece persoane, constituită la Amman, care reprezentau mişcările islamiste din întreaga lume, va face un turneu în Arabia Saudită, Irak şi Iran, pentru a încerca redresarea situaţiei, dar nu vor avea nici ei succes.

287

După succesul coaliţiei anti-irakiene, Iordania se află izolată, ea pierzându-şi, prin poziţia sa, atât sprijinul aliaţilor occidentali cât mai ales provocând mânia monarhiilor petroliere. Regele Hussein încercă astfel să recupereze greşelile făcute şi să-şi refacă legăturile în regiune şi cu Statele Unite. El îşi arată rapid disponibilitatea de a contribui la inaugurarea unui proces de pace arabo-israelian, deschis prin acordurile de la Madrid dar, deşi relaţiile sale sunt cele mai moderate cu Israelul, Iordania refuză să fie prima care să încheie un acord cu acesta. Din momentul în care devine clar că Irakul va fi supus multă vreme embargoului, Amman-ul ia distanţă critică faţă de acesta şi chiar şi opinia publică iordaniană; dar după 1997, ţara critică efectele distrugătoare asupra populaţiei irakiene produse de continuarea acestuia. Pe de altă parte, în 1995, regele pare a încerca să convingă că cea mai bună soluţie pentru rezolvarea problemei irakiene o reprezintă restaurarea dinastiei haşemite în ţara vecină şi schiţează un plan de uniune cu Irakul sub o formă federală, în care acesta să fie divizat în trei zone: kurdă, shī’ită şi sunnită, plan care, evident, a provocat o opoziţie unanimă şi violentă în regiune. Relaţiile cu Arabia Saudită continuă să fie încordate multă vreme, abia în 1995 ele se normalizează şi Riyadul redeschide ambasada iordaniană. Anul următor regele Hussein este primit de prinţul moştenitor saudit Abdallah; încă o dată degradarea procesului de pace palestinian va fi un catalizator al adoptării unor poziţii comune. Dar, după începerea acordurilor de la Oslo, suveranul haşemit este interesat de o reglementare cât mai rapidă a problemei palestiniene, prin care speră să rezolve şi situaţia economică şi agitaţia palestinienilor din regat, al căror număr s-a mărit cu cele câteva sute de mii expulzaţi din Kuweit, în 1991, dar şi să normalizeze relaţiile cu Israelul pentru a permite o cooperare economică necesară redresării ţării. La fel, speră în creşterea ajutorului financiar şi militar al Statelor Unite şi, în general, in sporirea investiţiilor occidentale, precum şi într-o reglare pozitivă a aprovizionării cu apă şi aşteaptă ca Israelul să recunoască rolul special al dinastiei haşemite în gestionarea locurilor sfinte din Ierusalim. Astfel că, la insistenţele Statelor Unite, Iordania va încheia în 26 octombrie 1994 un tratat de pace cu Israelul după ce, în prealabil, a sporit autoritatea internă şi controlul asupra mişcării islamiste, pentru a bloca opoziţia acestora faţă de acordul cu vechiul duşman. Dar, în afara unei destinderi a relaţiilor cu ţările occidentale şi, corelativ, a unei noi tensionări cu unele arabe (Egipt, Siria), acest demers nu a adus o remediere considerabilă a stării economice a ţării. Deşi bolnav, Hussein îşi mai încearcă încă o dată veleităţile de conciliator, dorind să medieze între Arafat şi Netanyahu, dar demersul său nu este agreat de celelalte state arabe. La moartea sa, în 1999, regatul rămâne în continuare fragil, iar blocarea procesului de pace nu face decât să contribuie la sporirea tensiunilor interne, provocate de iritarea palestinienilor, deşi după 1997, regimul a devenit mai autoritar şi presiunile asupra Fraţilor Musulmani s-au accentuat. De altfel, una dintre primele măsuri ale noului rege, Abdallah, a fost tocmai închiderea birourilor mişcării Hamas din Amman.

• Turcia şi-a dovedit încă o dată valoarea poziţiei sale geo-strategice de spaţiu median între marile configuraţii geopolitice (Mediterana, Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz-Asia Centrală). După dispariţia tensiunilor provocate de războiul rece, ea se afla oarecum într-o situaţie dificilă, căci rolul său de pivot al NATO în flancul sud-vestic al URSS aparţinea de acum trecutului. Plasată într-o regiune instabilă, cu state vecine rivale sau ostile, lipsită de rolul din timpul războiului rece, dorind să se integreze în spaţiul economic şi politic european dar privită cu reticenţă de puterile de aici, în special datorită ascensiunii islamismului pe fondul

288

unor dezechilibre sociale, Turcia îşi va regăsi odată cu criza Golfului rolul de element-cheie al sistemului de securitate preconizat de administraţia Bush în Orientul Mijlociu. Deşi nu a trimis trupe în cadrul coaliţiei anti-irakiene, ea a respectat încă de la început blocada impusă de ONU şi a închis oleoductul turco-irakian; de pe bazele sale din sud vor decola forţele coaliţiei care atacă Irakul în nord. Cu toată această disponibilitate, Ankara va fi în continuare privită cu răceală de Uniunea Europeană, şi doar Statele Unite vor spori ajutorul militar. Totuşi, deşi îşi vede confirmată din nou poziţia importantă în cadrul strategiei SUA în Orientul Mijlociu şi primeşte recompense de la Statele Unite şi ţările Golfului pentru rolul jucat în timpul războiului, Turcia a fost afectată de criza economică din regiune ce a succedat după război. În plus, trebuie să accepte dispariţia pieţei irakiene, foarte important partener al ţării, şi mai ales aprovizionarea facilă cu petrol de la vecinul său. Bagdadul avusese relaţii bune cu Ankara în anii anteriori, şi chiar acceptase acţiunile de represalii împotriva kurzilor, duse de armata turcă până pe teritoriul irakian. De acum însă, mai ales după revolta kurzilor irakieni din 1991, reprimată cu duritate de Saddam, problema kurdă revine în actualitatea organizaţiilor internaţionale şi politica violentă a Turciei apare mult mai vizibilă, stârnind criticile guvernelor europene. Ca urmare, PKK sporeşte lupta în regiunea kurdă a Turciei, precum şi intensitatea atentatelor teroriste. În virtutea duşmăniei istorice dintre Turcia şi Siria, Damascul va adăposti şi facilita antrenarea grupărilor militante anti-turceşti (PKK, ASALA). Relaţiile conflictuale dintre cei doi vecini se datorează atât disputelor teritoriale (sangeacul Alexandretta, acordat de Franţa Turciei, în 1939) sau diferenţelor culturale speculate în mod iredentist, cât şi controverselor legate de împărţirea apelor Eufratului. De fapt, problema celor două fluvii majore, care izvorăsc din Turcia (şi care, prin proiectele sale hidrotehnice, scade vizibil debitul lor) este una dintre principalele elemente care înveninează relaţiile cu ţările arabe din zonă, chiar dacă se situează pe aceleaşi poziţii pro-occidentale. Datorită relaţiilor sale pozitive cu Israelul, în special în materie de cooperare militară, şi datorită poziţiei de echilibru în problema conflictului israelo-palestinian, Turcia constituie unul dintre pilonii pe care se bazează guvernul Bush în scenariul său de integrare a Israelului în sistemul de securitate regional şi de cooperare economică preconizate de SUA în Orientul Mijlociu după războiul din Golf. Totuşi, ca şi în cazul celorlalte state din zonă aliate Occidentului, există şi aici o distanţă vizibilă între poziţiile oficiale ale autorităţilor şi atitudinile populaţiei musulmane, care este în general opusă „imperialismului american” şi se îndreaptă cel mai mult spre opţiunile islamiste. Astfel că la alegerile din 1994 partidul islamist turc Refah câştigă alegerile locale iar apoi ajunge chiar să formeze un guvern, cu Necmettin Erbakan, liderul său, ca prim-ministru. E adevărat că în iunie 1997 armata va obliga pe Erbakan să demisioneze, în virtutea constituţiei care statuează că republica se bazează pe principii laice, şi va dizolva partidul, dar acesta îşi va schimba doar numele (Fazilet Partisi), în vreme ce tendinţele islamiste continuă să câştige teren, cumulate adesea şi cu practici economice perfect „capitaliste”, care permit dezvoltarea unei infrastructuri caritative şi educaţional-religioase alternativă la cea oficială. Cu toate acestea, mişcarea islamistă turcă, prin însăşi faptul că participă la jocul democratic cu partidele sale politice, se află angrenată nu într-o strategie de contestare a puterii stabilite ci în una de integrare şi participare, chiar dacă propune un model social şi comportamental ancorat în tradiţia islamică.

• În strategia de securitate în zona Orientului Mijlociu preconizată de administraţia Bush, Israelul este chemat să joace o poziţie cheie, alături de Egipt şi

289

Turcia. În timpul crizei din Golf, ţara şi-a păstrat neutralitatea, deşi a fost atacată de rachetele irakiene, Saddam încercând să provoace o angrenare a armatei evreieşti în conflict, ceea ce ar fi condus fără îndoială la o modificare a atitudinii ţărilor arabe din coaliţia anti-irakiană. Israelul a acceptat această pasivitate, îndeosebi la cererea Statelor Unite, şi ea îi va aduce o serie de beneficii, în primul rând financiare - Washingtonul va debloca cele 10 miliarde de dolari destinaţi asigurării integrării imigranţilor evrei veniţi din URSS. În proiectul său asupra constituirii unei axe de apărare pro-occidentală şi anti-islamistă în Orientul Mijlociu, Washingtonul va urmări însă să facă presiuni pentru încheierea unor acorduri de pace între Israel şi vecinii săi arabi, după modelul cu Egiptul din 1979, care să producă o detensionare treptată a raporturilor dintre aceste state şi chiar să faciliteze apariţia unui spaţiu economic comun. Acest lucru era însă condiţionat de o rezolvare, fie ea şi parţială, a principalei crize a Orientului Mijlociu postbelic, adică a problemei palestiniene.

• Faptul că Statele Unite s-au impus ca principala putere globală după războiul din Golf a contribuit de asemenea şi la crearea condiţiilor necesare pentru o rezolvare parţială a problemei palestiniene, care marchează în mod definitoriu întreg sistemul de securitate şi de alianţe din lumea musulmană după al doilea război mondial. Această rezolvare este pregătită de două evenimente ale deceniului opt: izbucnirea Intifadei în 1987, mişcare nonviolentă care cere doar retragerea Israelului din teritoriile ocupate şi formarea aici a unui stat palestinian şi, mai apoi, consecinţă a acesteia, proclamarea independenţei statului Palestina de către sesiunea extraordinară a Consiliului Naţional Palestinian în 15 noiembrie 1988 la Alger. Declaraţia adoptată recunoaşte rezoluţiile ONU: 181 din 1947 despre partajarea Palestinei, 242 (din 1967) şi 338 (din 1973) referitoare la frontierele sigure şi recunoscute ale Israelului. Este vorba tocmai de punctele care fundamentau întreaga rezistenţă palestiniană: acceptarea lor şi modificarea Chartei naţionale palestiniene din 1968 care excludea partajarea şi recunoaşterea Israelului conţinea deci un compromis enorm pe care l-a asumat Arafat, iniţiatorul acestei deschideri. Urmează apoi mai multe planuri de pace între părţile aflate în conflict, sub medierea SUA: planurile Schultz şi Shamir în 1988 şi planul Baker în 1989, nici unul însă nefiind aplicat.

Războiul din Golf accelerează însă o soluţionare diplomatică a problemei. Mai întâi, căderea regimurilor comuniste şi în special prăbuşirea economică a URSS va duce la o accentuată limitare a rolului acesteia în Orientul Mijlociu, pe care fostele aliate Siria şi Irak o resimt accentuat. Din 1990, Irakul, în căutarea unei noi identităţi şi mai ales susţineri financiare după inutilul şi ruinătorul război cu Iranul se va erija tot mai mult în susţinător al cauzei palestiniene, concurând cu rivalul său, Siria. De aceea Arafat, pe care îl desparte o istorică aversiune reciprocă faţă de Hafez al-Assad, va deveni un susţinător al lui Saddam, opţiune care, după înfrângerea Irakului din 1991 se va dovedi dezastruoasă. Pe de o parte, OEP îşi vede limitate o parte din generoasele fonduri primite de la monarhiile din Golf, ca pedeapsă pentru poziţiile adoptate în timpul crizei. În aceeaşi măsură însă, orice nouă ordine americană în Orientul Mijlociu după înfrângerea Irakului era condiţionată de o rezolvare, fie ea şi temporară, a principalei crize a regiunii, ce capitaliza de decenii imaginarul şi acţiunile întregii lumi musulmane. Alianţa anti-irakiană fusese constituită în numele O.N.U. şi acţionase ca braţ al Consiliului de Securitate pentru restabilirea unei încălcări a dreptului internaţional. Dar această rapidă mobilizare putea în acelaşi timp să servească şi ca temei pentru o critică a lumii arabe în faţa unor alte încălcări ale dreptului internaţional care nu fuseseră soluţionate cu aceeaşi solicitudine internaţională sau, dimpotrivă, fuseseră chiar

290

ignorate: era vorba în primul rând de ocuparea israeliană a teritoriilor palestiniene de după războiul din 1967. Ca atare, S.U.A. şi în parte puterile europene şi Rusia, sporesc presiunile pe lângă O.E.P., de acum compromis şi parţial izolat datorită poziţiei pro-Saddam, şi în special pe lângă guvernul israelian, pentru a ajunge la o soluţie care să satisfacă ambele părţi. În cele din urmă, în 1 noiembrie 1991 se deschide Conferinţa de pace de la Madrid, prima după 1948 care reuneşte toate părţile aflate în conflict, cu excepţia O.E.P. a cărui participare a fost respinsă principial de partea israeliană. Discuţiile se prelungesc însă la nesfârşit, blocate în probleme tehnice şi mai ales în lipsa de disponibilitate efectivă de compromis a actorilor principali, în special a Israelului, a cărui participare s-a făcut doar la presiunile americane. Sterilitatea acordurilor de la Madrid aveau o dublă cauză: pe de o parte refuzul dreptei israeliene de a ceda teritorii, pe de alta slaba legitimitate a delegaţiei palestiniene, în măsura în care O.E.P. „singurul reprezentant al poporului palestinian”, fusese exclus de la negocieri şi era înlocuit prin intermediari iordanieni. Abia după venirea guvernului de stânga condus de Y. Rabin partea israeliană se arată dispusă la concretizări efective. Astfel că pe parcursul anului 1993 vor avea loc mai multe discuţii secrete între reprezentanţii OEP şi israelieni la Oslo, finalizate cu semnarea la Camp David, în 13 septembrie 1993, a Declaraţiei de principii asupra aranjamentelor interimare de autoguvernare. Ea înfăţişa un plan cincinal de retragere gradată a ocupaţiei militare israeliene şi o instalare treptată a unei autoguvernări palestiniene. Totuşi, deciziile celor două părţi nu erau expresia unor unanimităţi, ci mai degrabă a unor grupuri moderate, dispuse la un compromis şi forţate de comunitatea internaţională, în frunte cu S.U.A., să accepte o limitare a politicilor maximaliste duse până atunci şi care antrenaseră regiunea în conflicte succesive. În Israel mai întâi, atât centrele de decizie cât şi populaţia oscilau între trei mari opţiuni, care fiecare avea propriile efecte geopolitice asupra destinului Israelului şi întregii regiuni: 1) de a păstra Gaza şi Cisiordania, cu toate riscurile ce decurg de aici: continuarea ostilităţii statelor arabe şi în special a populaţiei palestiniene, a cărei demografie ar face din Israel un stat bietnic; 2) de a renunţa la teritoriile ocupate în 1967, păstrând caracterul evreu al statului Israel şi mai ales eliberând bugetul de întreţinerea acestor teritorii; 3) opţiunea extremei drepte şi a unor partide religioase care se opun total cedării de teritorii şi dialogului cu „teroriştii” palestinieni şi care, mai mult, pledează pentru refacerea unui utopic Eretz Israel, a teritoriului biblic. Este poziţia aripii dure din Likoud, condusă încă de la începutul anilor ’90 de Ariel Sharon, adeptă a instalării de colonii în teritorii şi a unei politici de îndepărtare a populaţiei palestiniene de aici.

Pe de altă parte, însăşi poziţiile statelor arabe faţă de problema palestiniană se aflau în plină restructurare după criza irakiană şi dispariţia influenţei U.R.S.S. Războiul din Golf a distrus fragilul echilibru ce părea a se instaura prin Conferinţa Ligii Arabe de la Casablanca din mai 1989, când membrii săi ajunseseră la un acord comun în problema palestiniană şi în acceptarea planului de pace formulat de O.E.P. la Alger în 1988, bazat pe respectarea rezoluţiilor 242 şi 338 şi recunoaşterea dreptului palestinienilor la autodeterminare şi la un stat propriu. Acţiunea lui Saddam Hussein a făcut nulă această înţelegere. Instrumentalizarea cauzei palestiniene în propaganda irakiană, condiţionarea retragerii din Kuweit de retragerea israeliană din teritorii, la fel ca şi provocarea unei fracturi în chiar interiorul mişcărilor islamiste, vor spori ambiguitatea în rândul lumii arabe. Victoria coaliţiei a marcat şi redresarea Egiptului şi a Siriei dar şi o slăbire financiară şi o degradare a imaginii monarhiilor petroliere, în special a Arabiei Saudite.

291

Bucurându-se de un tratat de pace cu Israelul, chiar dacă mai mult formal, Egiptul îşi va asuma rolul de mediator între ţările arabe şi Israel, astfel că va fi alături de S.U.A. co-semnatar al acordurilor de pace. Dorind şi să păstreze privilegiile economice ale relaţiei cu Statele Unite dar şi să demonstreze din nou că poate redeveni conducător al lumii arabe, Egiptul a fost deci favorabil încă de la început unui dialog israelo-palestinian, Moubarak arătându-şi susţinerea faţă de Arafat şi contribuind la refacerea imaginii acestuia. Totuşi, sub puternica influenţă a mişcărilor islamiste, populaţia rămâne în mare măsură opusă politicii de mediere dusă de Moubarak.

Aceeaşi situaţie este şi în Iordania: păstrând o duplicitate în timpul crizei irakiene, regele Hussein va încerca după victoria coaliţiei să recâştige bunăvoinţa Statelor Unite şi a monarhiilor petroliere pentru a rezolva acuta criză economică din regat, provocată şi de pierderea relaţiei privilegiate cu Irakul, de acum supus embargoului. După ce multă vreme sperase să fie lider al palestinienilor, el va fi nevoit să recunoască în 1988 dreptul O.E.P. ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. Crearea unui stat în teritorii ar fi rezolvat şi angoasa provocată încă din anii ’70 de faptul că jumătate din populaţia iordaniană este formată din palestinieni; ea ar fi stabilizat situaţia în regat, atât securitar cât şi economic. Totuşi Hussein trebuia să ţină seama şi de faptul că după alegerile din decembrie 1989 reprezentarea politică a Frăţiei musulmane a ajuns importantă - ea era semnul unei evidente atitudini islamiste a populaţiei, care nu putea fi neglijată. O parte din conducerea Mişcării de Rezistenţă Islamice s-a aflat până în 1999 în Amman şi ea a fost adepta unei lupte violente împotriva Israelului. Totuşi, în perioada imediat următoare acordului de la Washington din 1993, Iordania îşi va normaliza relaţia cu Israelul prin încheierea unui acord de pace, în 26 octombrie 1994.

În problema palestiniană, Damascul rămâne pe aceleaşi poziţii extreme: în lipsa unui acord de retragere a Israelului din Golan şi Liban Sud, Siria mizează în continuare pe o slăbire a poziţiei şi stabilităţii israeliene prin intermediul acţiunilor mişcărilor radicale: Hamas, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei – pe partea palestiniană, şi Hezbollah dinspre Liban. Intransigenţa siriană va constitui mai apoi, pe măsura deteriorării şi blocării acordurilor de autonomie, o alternativă care ar păstra încă demnitatea arabă şi resursele pentru o presiune eficientă asupra Israelului, pe fondul permanentelor compromisuri ale Autorităţii Palestiniene – e tot atât de adevărat însă că politica Siriei nu a uşurat cu nimic eforturile lui Arafat iar prin susţinerea violenţelor anti-israeliene oferă pretext Israelului să întârzie acceptarea proclamării unui stat palestinian.

Cu toate reticenţele şi după mai multe tergiversări, în 4 mai 1994 se semnează totuşi la Cairo acordul de implementare a autoguvernării palestiniene în fâşia Gaza şi Ierihon, care mai apoi vor fi părăsite de armata şi administraţia israeliană. În iulie Arafat se întoarce în Gaza şi este ales ca preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene. În anul următor, în 28 septembrie 1995 se semnează la Washington acordurile asupra extinderii autonomiei palestiniene asupra întregii Cisiordanii (Oslo II). Implementarea integrală a acestora impunea însă o serie de condiţii celor două părţi, a căror îndeplinire condiţiona trecerea de la autonomia parţială a Cisiordaniei la proclamarea unui stat palestinian după trecerea celor cinci ani, adică în 1999. Conform acordului Oslo II, retragerea armatei israeliene şi desfăşurarea noii Autorităţi Palestiniene trebuia să se facă treptat, iar în materie de securitate internă, teritoriul era divizat în trei zone: zona A cuprindea şase mari oraşe: Djenine, Naplouse, Toulkarem, Qalqilya, Ramallah, Bethleem - ele intrau pe deplin sub stăpânirea Autorităţii Palestiniene ca administrare, securitate şi ordine

292

publică; zona B cuprindea micile localităţi şi sate care concentrau 68% din populaţia palestiniană - aici Autoritatea Palestiniană avea responsabilitatea administrării şi menţinerii ordinii dar forţele israeliene sunt singurele responsabile de lupta împotriva terorismului şi de securitatea cetăţenilor israelieni, în plus, deplasarea poliţiei palestiniene nu se putea face decât în coordonare cu forţele de apărare israeliene; zona C care cuprindea coloniile evreieşti şi teritoriile nelocuite de interes strategic - forţele israeliene sunt exclusiv responsabile de securitate şi ordine publică în vreme ce Consiliul Palestinian are doar prerogative economice, de sănătate şi educaţie. Era deci un sistem excesiv de complicat, care facilita partea israeliană: în primul rând autonomia efectivă palestiniană era restrânsă doar la marile localităţi, rămâneau în suspensie problema Ierusalimului, a desfiinţării coloniilor şi a dreptului de reîntoarcere a refugiaţilor - toate acestea depindeau de modul în care noua autoritate palestiniană îşi împlinea condiţiile, în special cele legate de menţinerea securităţii. Israelul a început imediat după semnarea acordului Oslo II retragerea din cele şase oraşe, corespunzătoare zonei A. La începutul anului 1996 au loc alegeri legislative şi prezidenţiale; în 20 ianuarie, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene iar partizanii săi câştigă două treimi locurile Consiliului Palestinian de Autonomie care devine de acum Consiliul Legislativ. În acest moment, soluţia diplomatică a acordurilor realizate cu Israelul se dovedea a fi fost eficientă, cu toate condiţionările care favorizau partea israeliană şi cu toate ambiguităţile referitoare la cerinţele palestiniene, eşalonate treptat pe parcursul celor cinci ani.

Una dintre aceste condiţii fundamentale, impusă de statul Israel, cerea Autorităţii Palestiniene eliminarea întregii infrastructuri „teroriste”, termen ce acoperea în realitate organizaţia şi acţiunile Hamas, adică a doua instanţă, ca mărime şi influenţă comunitar-politică din teritorii, după OEP. Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Harakat al Mouqawama al Islamiyya) reprezintă de fapt o extensie militantă a ramurii palestiniene a Frăţiei Musulmane. În special după înfrângerea din 1967, principala acţiune a Frăţiei s-a axat pe primatul reislamizării societăţii, a reformei morale, a creării în teritoriile ocupate a unei infrastructuri sociale, educaţionale, sanitare, care să acopere lipsa unei autorităţi proprii. Dar, începând cu anii ’80 însă, această politică a prudenţei va fi obiectul unei contestări din ce în ce mai mari, din partea unei noi generaţii, în rândul căreia se aflau mulţi absolvenţi ai universităţilor din Orientul Mijlociu, în special din Egipt, unde suferiseră influenţa islamismului militant, sau care fuseseră închişi în închisorile israeliene. Grupaţi în jurul lui Ahmed Yassine, ei doreau o angajare mai activă, chiar violentă, împotriva ocupantului. Izbucnirea Intifadei a oferit acest prilej iar în februarie 1988 ia fiinţă mişcarea Hamas: Frăţia are acum ocazia de a reconcilia Islamul cu patriotismul şi chiar să ofere o replică proprie la Comandamentul Naţional Unificat al Intifadei, gruparea vechilor mişcări palestiniene adunate în jurul lui Arafat. Rolul său a fost încă de la început pe de o parte să participe la rezistenţa împotriva ocupaţiei israeliene, pe de alta să asigure „reislamizarea” societăţii palestiniene. Concurenţa Arafat-Hamas îşi are originea încă de la începuturile mişcării iar Hamas va profita neîncetat de compromisurile, eşecurile sau corupţia OEP pentru a-şi face propus programul ca adevărata soluţie a cauzei palestiniene. Acţiunile violente împotriva Israelului încep doar după 1989, iar represiunea israeliană nu face decât să crească legitimitatea mişcării, în plus, liderii arestaţi sunt înlocuiţi de o nouă generaţie, fără multă experienţă politică dar mai agresivă. După acordurile de la Oslo, poziţia mişcării devine ambiguă, în funcţie de

293

interesele diverselor centre de comandă: liderii din teritorii tind să accepte o înţelegere cu Arafat şi să participe la procesul politic, în vreme ce conducătorii din exterior, mai radicali, nu vor să renunţe la pretenţiile maximaliste asupra întregii Palestine şi susţin continuarea violenţelor anti-israeliene. Ca urmare, deşi limitate, atentatele continuă şi după instalarea Autorităţii Palestiniene, ceea ce, în final, a contribuit la degradarea aplicării acordurilor de pace şi la sporirea opoziţiei

israeliene faţă de respectarea integrală a acestora. Astfel că alegerile legislative israeliene din 29 mai 1996 marchează înfrângerea

partidelor care au realizat acordurile de pace şi venirea la putere a unui guvern de dreapta în frunte cu Likoud, condus de B. Netanyahu ca prim-ministru, adversar declarat al

294

formulei „teritorii contra pace”. Pe măsură ce guvernul Netanyahu se arată tot mai puţin dispus să respecte programul acordurilor Oslo II, Autoritatea Palestiniană a fost pusă într-o situaţie delicată. Autoritarismul său împotriva islamiştilor, degradarea condiţiilor socio-economice din teritorii, blocarea negocierilor, a dus la scăderea popularităţii sale şi la sporirea susţinerii faţă de Hamas. Gruparea a continuat să fie prinsă între cele două opţiuni (moderată - a aripii din teritoriu, radicală – a liderilor din Amman) dar totuşi ea se va „naţionaliza” (ca, de altfel, şi celelalte mari mişcări islamiste apărute în deceniile şapte-opt) şi va pune accentul mai puţin pe dezideratul islamizării statului cât mai ales pe cel al eliberării teritoriului palestinian. Violenţa este repudiată chiar de unii lideri, fiind conştienţi că ea oferă justificări Israelului să blocheze acordurile de pace şi că îngreunează soarta populaţiei arabe. Eliberarea lui Yassine în 1997 a facilitat o nouă înţelegere cu Autoritatea Palestiniană şi a sporit influenţa aripii interne faţă de cea externă, manipulată de Siria sau Iran.

Refuzul guvernului Netanyahu de a respecta calendarul acordurilor, sporirea violenţelor anti-israeliene, au provocat o blocare a discuţiilor. Memorandumul de la Wye River din octombrie 1998 nu a dus la o nouă retragere israeliană, în vreme ce implantările ilegale de colonii continuă. Abia venirea unui nou guvern al Partidului Muncii, condus de Ehud Barak, va permite, în urma acordului de la Charm el-Cheikh din septembrie 1999, o nouă redesfăşurare evreiască (dar nu şi din zona C, adică 73% din teritoriul Cisiordaniei, exclusiv populată de colonişti evrei), deschiderea unei legături rutiere între Gaza şi Cisiordania dar, în schimb nu se ajunge la un consens în privinţa unui acord cadru asupra problemelor fundamentale, pe care Oslo II le reportase la sfârşitul celor cinci ani de autonomie: proclamarea statului palestinian şi delimitarea definitivă a teritoriului, statutul Ierusalimului de Est, problema apei şi a refugiaţilor palestinieni. În 1999, conform acordurilor Oslo II, perioada de autonomie ar fi trebuit să ia sfârşit, dar summit-ul de la Camp David din iulie 2000 şi convorbirile de la Taba, în ianuarie 2001, au situat cele două tabere pe poziţii ireconciliabile în privinţa rezolvării problemelor fundamentale, ceea ce a condus la o blocare a oricărei aplicări în continuare a vreunei reglementări prevăzute în acordurile anterioare. Din septembrie 2000, odată cu izbucnirea celei de-a doua Intifade, apoi cu venirea unui nou guvern Likud, condus de Ariel Sharon, mai puţin dispus decât oricine la concesii faţă de partea palestiniană, eşecul acordurilor de la Oslo pare de netăgăduit. El a provocat, în întreaga lume musulmană, o puternică reactivare a sentimentelor anti-israeliene, atât la nivelul populaţiei cât şi în discursul oficial al autorităţilor, corelativ cu răcirea relaţiilor cu Statele Unite, acuzate că privilegiază întotdeauna partea evreiască şi că refuză să accepte proclamarea efectivă a unui stat palestinian. Aceasta se însoţeşte şi cu o creştere a ponderii susţinerii populare şi financiare a Hamas, văzută tot mai mult ca o alternativă eficientă la incapacitatea lui Arafat de a obţine o rezolvare eficientă a problemei palestiniene.

* * * Conflictul din Golf a demonstrat încă o dată fragilitatea echilibrului geopolitic

dintre statele Orientului Mijlociu şi incapacitatea, structurală, a acestora de a clădi un sistem regional de cooperare stabil, care să depăşească suspiciunile şi rivalităţile reciproce. Acţiunea Irakului a oferit pretext Statelor Unite să-şi sporească prezenţa, diplomatică şi militară, îndeosebi în zona Golfului, considerată vitală pentru interesele sale economice şi strategice, şi să încerce, în contextul scăderii puterii URSS şi apoi al Rusiei, să ofere propriul scenariu de rezolvare a tensiunilor şi de instalare a unui sistem de securitate regional, favorabil SUA. Dacă însă planul

295

administraţiei Bush era coerent şi ţinea seama de sensibilităţile partenerilor arabi, în schimb administraţia Clinton a neglijat adesea aşteptările acestora şi a favorizat vizibil Israelul, mai ales în problema reconcilierii israelo-arabe şi a implementării acordurilor de la Oslo. Spre a doua jumătate a deceniului nouă, după ce ameninţarea irakiană părea tot mai puţin probabilă, iar Iranul îşi manifesta disponibilitatea de a reintra paşnic în circuitul politic şi economic al Golfului, relaţiile statelor de aici cu Statele Unite se răcesc treptat. Prezenţa americană în regiune este considerată de acum chiar destabilizatoare, căci oferă pretext opoziţie islamiste să-şi desfăşoare propaganda împotriva „imperialismului occidental” şi să câştige teren tot mai mare în rândul populaţiei musulmane. Politica de dual containment a administraţiei Clinton împotriva Irakului şi Iranului este resimţită de tot mai multe ţări din lumea musulmană ca excesiv de severă şi fără să ţină seama de realitatea prezentă în cele două state, şi împiedicând o integrare controlată a acestora în regiune. Degradarea rezolvării problemei palestiniene, pe care majoritatea statelor arabo-musulmane o impută intransigenţei israeliene şi refuzului Statelor Unite de a exercita presiuni asupra Tel-Aviv-ului, reface o nouă solidaritate anti-israeliană, care devine unanimă după izbucnirea celei de-a doua Intifade. După 11 septembrie, relaţiile Washingtonului cu aliaţii săi tradiţionali, Egiptul şi Arabia Saudită, sunt la cel mai scăzut nivel. Lui Moubarak i se reproşează că prin reprimarea violentă a mişcărilor islamiste a provocat radicalizarea acestora şi internaţionalizarea lor, în vreme ce, dimpotrivă, Riyadul este criticat pentru rolul de susţinător al grupărilor islamiste mondiale, rol care, ocultat în toţi anii anteriori în listele americane despre statele ce sponsorizează terorismul, devine acum public. Dar ţările musulmane se tem că în spatele dezideratului „luptei globale împotriva terorismului” se ascunde intenţia liderilor neo-conservatori americani de a se impune definitiv în Orientul Mijlociu, beneficiind de sprijinul comunităţii internaţionale. Atacarea Irakului în 2003 pare a fi o reactualizare a vechiului principiu al dominoului, din timpul războiului rece, care şi-a dovedit de altfel ineficienţa în cazul Vietnamului. Speranţa strategilor americani de a face din Irak prima „democraţie” din Orientul Mijlociu pare a ignora însă aptitudinea efectivă a populaţiilor de aici de a-şi asuma o schemă cultural-politică ce nu-şi găseşte nici un fundament în tradiţia proprie. Alungarea regimului lui Saddam reactualizează, de altfel, o parte din contextul regional din timpul crizei din 1990-1991, mai puţin solidaritatea arabo-musulmană pro-americană: problema palestiniană este în continuare în suspensie, Arabia Saudită şi Turcia se tem de o fragmentare a Irakului, care să producă o emergenţă politică a shī’iţilor şi kurzilor, Iranul rămâne la fel de indezirabil pentru SUA, Siria joacă în continuare pe cartea ambiguităţii şi duplicităţii iar Israelul devine din nou marele câştigător, prin eliminarea definitivă a unui vechi rival arab şi prin mutarea interesului de la problema palestiniană la dificultăţile irakiene. Acţiunea Washingtonului de a interveni militar, fără sprijinul comunităţii internaţionale şi în contradicţie cu opinia aliaţilor europeni şi arabi, în chiar cea mai sensibilă ţară din Orientul Mijlociu, este curajoasă, dar ea pare să sporească şi mai mult distanţa dintre SUA şi statele din regiune şi, mai ales, să întărească ponderea elementelor radicale islamiste în lumea musulmană iar, în ultimii ani, şi în Occident. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Anciaux Robert, Vers un nouvel ordre régional au Moyen-Orient?, L’Harmattan, 1997. Ayad Christophe, Géopolitique de l’Égypte, Editions Complexe, 2002. Carré Olivier, L’Orient arabe aujourd’hui, Editions Complexe, 1991. Da Lage Olivier, Géopolitique de l’Arabie Saoudite, Editions Complexe, 1996.

296

Freedman Lawrence, Efraim Karsh, The Gulf Conflict, 1990-1991: Diplomacy and War in the New World Order, Princeton University Press, 1993. Gresh Alain, Vidal Dominique, Golfe: clefs pour une guerre annoncée, Le Monde, 1991. Jeandet Noël, Un golfe pour trois rêves. Le triangle de crise: Iran, Irak, Arabie, L’Harmattan, 1992 Kepel Gilles, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme, Gallimard, 2000. Laurens Henry, L’Orient arabe à l’heure américaine. De la guerre du Golfe à guerre d’Irak, Armand Colin, 2004. Long David, Koch Christian (ed.), Gulf Security in the Twenty First Century, The Emirates Center for Strategic Studies and Research, 1997. Luizard Pierre-Jean, La question irakienne, Fayard, 2002 Mutin George, Géopolitique du monde arabe, Ellipses Marketing, 2001. Nohra Fouad, Stratégies americaines pour le Moyen Orient, al-Bouraq, 1999. Nouschi André, Pétrole et relations internationales depuis 1945, Armand Colin, 1999 Safta Ion (coord.), Războiul din Golf. Studiu politico-militar, Ed. Militară, 1991. Salinger P., Laurent E., Război în Golf. Dosarul secret, Tinerama, 1991. Thual François, Abrégé géopolitique du Golfe. Ellipses Marketing, 1997. Thual François, Géopolitique du chiisme, Arléa, 2002.

297

CONFLICTUL ISRAELIANO-PALESTINIAN: DIPLOMAŢIE vs. TERORISM

Cristian BARNA

I. Terorismul, ciocnirea civilizaţiilor? Deşi globalizarea a contribuit la exacerbarea fenomenului terorist prin

amplificarea efectelor atentatelor şi prin constituirea unui cadru mult mai larg de acţiune, organizaţiile teroriste unindu-şi eforturile pentru a provoca daune cât mai mari, acest lucru nu trebuie însă să se răsfrângă, în mod negativ, asupra combaterii terorismului şi să provoace o ciocnire a civilizaţiilor şi culturilor.

În plus, chiar în actuala ecuaţie internaţională, când terorismul de sorginte fundamentalist islamică a cunoscut o exacerbare fără precedent, suspiciunea existentă între ţările occidentale şi cele islamice trebuie să se constituie într-un cadru normal de dialog. Pentru a combate manifestările terorismului, comunitatea internaţională trebuie să adopte decizii care să conducă la identificarea şi soluţionarea cauzelor terorismului, şi nu doar la condamnarea efectelor acestora.

De aceea, o strategie eficientă de combatere a terorismului nu se poate baza pe identificarea fundamentalismului religios islamic ca fiind cauza exacerbării atentatelor teroriste. Un semn de avertisment în acest sens îl reprezintă poziţia statelor arabe moderate, membre ale Comitetului de Luptă contra Terorismului din cadrul O.N.U., care susţin că manifestările terorismului de stat, practicat de statul israelian în Fâşia Gaza şi Cisiordania, precum demolarea locuinţelor etnicilor arabi şi nerespectarea drepturilor omului, indică aplicarea unor standarde duale în implementarea rezoluţiilor internaţionale în combaterea terorismului, şi nu servesc scopurilor pentru care au fost adoptate 1.

Dacă acestui demers diplomatic îi adăugăm şi existenţa unei populaţii mondiale de peste un miliard de musulmani, mulţi dintre aceştia supuşi unor forme de discriminare rasială şi ocupaţie militară, motivată de lupta anti-teroristă la nivel global, se conturează, din ce în ce mai clar, o radicalizare a curentului anti-occidental islamic.

Cazul Siriei - stat care, deşi în septembrie 2001 se afla printre membrii nepermanenţi ai Consiliului de securitate al O.N.U., era acuzat că adăposteşte pe teritoriul său tabere de instruire ale organizaţiei palestiniene Jihadul Islamic (grupare teroristă care coordonează şi finanţează atentate teroriste în Cisiordania şi Fâşia Gaza) - este, în opinia noastră, ilustrativ în acest sens. În ciuda avertismentelor repetate, venite din partea Statelor Unite şi Israelului, ministrul de externe sirian afirma, după 11 septembrie 2001, că ţara sa nu va închide aceste tabere.

Ca atare, în urma atentatului sinucigaş, comis în ajunul celei mai importante sărbători a iudaismului, Yom Kippur, în localitatea Haifa şi în care cel puţin 19 persoane, evrei şi arabi, au fost ucise şi alte 55 rănite, avioane de vânătoare ale armatei israeliene au bombardat baze militare aflate pe teritoriul Siriei, ţintele vizate fiind taberele de antrenament ale grupării palestiniene Jihadul Islamic.

Desigur Orientul Mijlociu este zona de conflict care a generat cele mai multe şi nemiloase acţiuni de terorism, începând cu anul 1968. Acest lucru ar părea surprinzător, dacă avem în vedere demararea negocierilor dintre Israel şi Organizaţia

1 Greenstock, Jeremy: “UN anti-terrorism panel agrees on three-point action plan”, www.un.org

298

pentru Eliberarea Palestinei, acordul dintre Israel şi Iordania şi eforturile permanente făcute de Israel şi Siria, încurajate de SUA, de a rezolva prelungita dispută asupra Înălţimilor Golan. Cu toate acestea, dacă în Orientul Mijlociu includem şi Turcia şi Algeria (paradigma Orientului Mijlociu Extins), state care au iscat conflicte interne sau internaţionale care au generat o violenţă teroristă considerabilă, această regiune rămâne cea mai periculoasă sursă de provocări teroriste pentru întreaga comunitate internaţională, fiind răspunzătoare, de exemplu, pentru aproape 21% din totalul acţiunilor teroriste internaţionale săvârşite în 1992 şi peste 23% din totalul acţiunilor din 19932.

În acest sens este de menţionat că, Iranul a continuat să încurajeze terorismul prin furnizarea de fonduri şi armament grupărilor teroriste palestiniene, cum ar fi Jihadul Islamic Palestinian, precum şi organizaţiei teroriste libaneze Hezbollah. Deşi Israelul s-a retras din sudul Libanului, Hezbollah-ul continuă să atace sporadic, cu rachete antitanc şi mortiere, poziţiile israeliene din mica zonă Shab’a Farms, de pe Înălţimile Golan. Organizaţia teroristă menţionată revendică Shab’s Farms ca fiind teritoriu libanez şi nu sirian, prin urmare se crede îndreptăţit să execute operaţiuni militare în acea zonă.

Este un fapt de notorietate în diplomaţia internaţională că Orientul Mijlociu 2 Wilkinson, Paul: “Terrorism, Motivations and Causes”, www.csis.org

299

este o zonă geopolitică unde actorii statali folosesc, în diferite proporţii, forţa militară, pentru a-şi atinge obiectivele politice, această zonă fiind una dintre cele mai înarmate regiuni din lume, fapt care justifică, oarecum, şi dorinţa lui Yaser Arafat, liderul Autorităţii Palestiniene, de a deţine o forţă militară redutabilă.

Ehud Barak, fost prim-ministru israelian, remarca faptul că, în Orientul Mijlociu, cei slabi nu au nici o şansă, exemplificând prin situaţia Libanului, cucerit de Siria prin forţă, unificarea forţată a părţii sudice a Yemenului cu cea nordică şi prin anexarea Kuweitului de către Irak, doar intervenţia decisivă a coaliţiei internaţionale împiedicând acest lucru.

În cazul conflictului israeliano-palestinian, doar în urma violenţelor din 1987 (prima „Intifada”), societatea civilă israeliană a conştientizat faptul că soluţia a două popoare, două state, este mult mai viabilă decât controlul militar israelian al teritoriilor locuite de palestinieni. În aceiaşi ordine de idei, partea palestiniană a evoluat de la dorinţa de a-i izgoni pe evrei din teritoriile ocupate la soluţia tratativelor de pace, din 1988, în urma eşecului Intifadei din anii 1987-1990, prin care s-a urmărit izgonirea evreilor din Iudeea, Samara şi Fâşia Gaza, ca şi din cauza politicii, iniţiate de statul israelian, de populare a teritoriilor, majoritar palestiniene, cu colonişti evrei, sub stricta supraveghere a forţelor militare israeliene.

O concluzie în acest sens ar fi că „Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei” a început negocierile de pace de la Oslo nu din nevoia intrinsecă de pace ci din recunoaşterea inferiorităţii sale militare. În acelaşi timp, nevoia statului israelian de a lua loc la masa tratativelor a fost generată de faptul că nu puteau să transforme supremaţia militară în activism politic şi diplomatic, menit a tranşa imediat conflictul etnic. Deşi statul israelian dispune de un avantaj strategic militar, suficient pentru a preveni orice victorie militară palestiniană, fapt demonstrat şi de operaţiunea militară „Scutul defensiv”, iniţiată după evenimentele din septembrie 2000 (debutul cele de-a II-a „Intifada”) şi menită a descuraja atentatele teroriste palestiniene, prin desfăşurarea excesivă de forţe militare în scopuri poliţieneşti.

Totuşi, reocuparea militară a Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza a însemnat doar preluarea controlului militar al zonei, nu şi a celui politic, populaţia civilă confruntându-se cu o paralizare a vieţii economice, sociale şi culturale, „diviziunea funcţională”, impusă de statul israelian, fiind practic nefuncţională. Menţionăm că, diviziunea funcţională constă într-un control civil, al palestinienilor şi unul militar, al israelienilor.

Unii factori decizionali israelieni opinează că, în aceste circumstanţe, singura soluţie ar fi reînfiinţarea statului militar israelian care să controleze viaţa politică a comunităţii palestiniene, variantă care ar prezenta unele impedimente strategice: ocuparea oraşelor palestiniene Ierihon şi Bethleem, aflate sub controlul Autorităţii Palestiniene şi efortul financiar, necesar unei restaurări a controlului militar israelian, estimat la 200 milioane USD, în condiţiile în care statul israelian se confruntă cu cea mai gravă depresiune economică, de la înfiinţarea statului.

Din punct de vedere al recunoaşterii internaţionale, actualul statut al ocupaţiei militare israeliene din Cisiordania şi Fâşia Gaza ar fi asimilat unei cuceriri militare, lucru de neacceptat de comunitatea internaţională.

Pe de altă parte, organizaţiile teroriste palestiniene Hamas, Jihadul Islamic Palestinian şi Brigăzile Martirilor al-Aqsa şi-au continuat atacurile împotriva ţintelor israeliene. Aceste grupări teroriste fac tot posibilul să întreţină un climat de violenţă

300

împotriva Israelului şi să contracareze orice eventual acord de pace între părţile implicate3. Astfel, în luna decembrie 1987, debutul, cum am mai arătat, al primei

„Intifada” de pe teritoriul Palestinei, şeicul Ahmed Yassin, împreună cu alţi membri ai „Jamaat al-Ikhwan al-Muslimin” („Frăţia musulmanilor”), care desfăşurau acţiuni de educare civică, ajutor social şi îndrumare spirituală a comunităţii musulmane, au înfiinţat „Harakat al Muqawana al Islamiyyah”-Hamas (Mişcarea Islamică de Rezistenţă). Aripa militară a acestei nou-înfiinţate organizaţii, „Izz al-Din al-Qassam”, a jucat un rol important în „Intifada” palestiniană, organizând atacuri sângeroase asupra forţelor militare israeliene.

Fiind nemulţumită de prelungirea nejustificată a tratativelor diplomatice, purtate în vederea eliberării teritoriilor palestiniene, iniţiate de „Frontul pentru Eliberarea Palestinei”, în luna noiembrie 1992, Hamas a încheiat o alianţă cu Iranul, în scopul continuării acţiunilor împotriva forţelor militare israeliene. În luna septembrie 1993, Hamas se opune Acordului de pace de la Oslo, încheiat între Israel şi „Frontul pentru Eliberarea Palestinei”, continuând campania de violenţe împotriva statului israelian, în scopul destabilizării procesului de pace din Orientul Mijlociu.

Ehud Sprinzak4 consideră că nu atitudinea politică a Hamas, de opoziţie faţă de procesul de pace, a constituit motivaţia de a organiza atentate teroriste sinucigaşe, modus-operandi al acestei grupări teroriste, ci dorinţa de a răspunde, într-un mod disproporţionat de sângeros, faţă de acţiunile israeliene din teritoriile palestiniene ocupate.

Sprinzak îsi susţine afirmaţia prin cele declarate de unul dintre liderii Hamas, Hassan Salameh, într-un interviu acordat emisiunii „60 Minutes”, difuzată de televiziunea CBS, în 1997. În cadrul acestui interviu, acesta a confirmat că asasinarea lui Yehiya Ayash, militant Hamas, de către forţele militare israeliene a fost răzbunată prin organizarea a trei atentate sinucigaşe cu bombă, care au şocat opinia publică internaţională prin cruzimea lor.

II. Un conflict armat cu terorismul palestinian? În cazul în care o organizaţie teroristă acţionează pe cont propriu – fără

sprijin şi/sau adăpost oferit de către un stat – procedura referitoare la „aplicarea legilor interne ale unui stat” este singura cale legală de a lupta împotriva terorismului internaţional, în vreme ce celelalte state vor acorda asistenţă judiciară şi poliţienească şi vor respecta regula „extrădării şi a punerii sub acuzare”5.

Din perspectiva strategiei aplicării legilor interne ale unui stat, un răspuns de natură militară nu este necesar şi va fi chiar considerat ilegal. Dacă vom face referire la Rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate al O.N.U.6, vom observa că aplicarea acestui principiu de drept este obligatorie pentru toate statele, prevăzându-se că statele membre pot iniţia acţiuni specifice împotriva organizaţiilor teroriste, inclusiv prevenirea şi anihilarea sprijinului financiar acordat terorismului. Rezoluţia menţionată mai prevede ca fiecare stat membru să aducă teroriştii în faţa justiţiei, pentru ca aceştia să fie judecaţi în conformitate cu gravitatea actelor pe care le-au

3 Black, Cofer: “The International Terrorism Threat, Testimony before the House International Relations Committee, Subcommittee on International Terrorism, Nonproliferation and Human Rights”, Washington, DC, 2003, www. state.gov 4 Sprinzak, Ehud: "The Psychopolitical Formation of Extreme Left Terrorism in a Democracy: The Case of the Weathermen." în Walter Reich, ed., “Origins of Terrorism: Psychologies, Ideologies, Theologies, States of Mind”, Cambridge University Press, 1990 5 Cogen, Marc: “Specific questions related to military actions against international terrorism”, Ghent University Press, 2001 6 *** UN Security Council Resolution nr. 1373, www.un.org

301

comis. În consecinţă, fiecare stat are obligaţia, asumată la nivel internaţional, de a respecta eficient strategia „aplicării legilor interne” şi de a sprijini cooperarea inter-statală în ceea ce priveşte asistenţa în domeniul investigării delictelor.

Pe de altă parte, când o organizaţie teroristă beneficiază de sprijinul unui stat, mutatis mutandis avem de-a face cu o situaţie total diferită şi în acest caz o operaţiune militară poate fi privită ca un act de auto-apărare. Cu toate acestea, trebuie precizat că teroriştii sunt, de fapt, combatanţi aflaţi „în afara legii”, cărora, după cum am menţionat anterior, nu le este aplicabil statutul de prizonieri de război. Ei pot fi pedepsiţi pentru activităţi ostile, incluzând aici şi uciderea soldaţilor, întrucât nu au dreptul de a participa în mod nemijlocit la ostilităţi.

O campanie militară împotriva terorismului este permisă, din perspectiva dreptului internaţional, doar dacă aplicarea legii naţionale nu a dat rezultate. Ca elemente care ţin de auto-apărare, operaţiunile militare pot reprezenta o alternativă la strategia aplicării principiului de drept, operaţiunile militare servind următoarelor trei obiective:

1. reinstaurarea legii şi ordinii în statele pe teritoriul cărora acţionează grupări teroriste;

2. pedepsirea celor responsabili pentru declanşarea unor atacuri teroriste;

3. prevenirea unor viitoare atacuri. De asemenea, se produce şi o modificare a legilor încetăţenite, legate de

ideea războiului just. În contextul noului tip de război inter-statal se exercită presiuni asupra acestor tradiţii, în sensul adaptării lor la imprevizibilul „război împotriva terorismului”7.

Opţiunea intervenţiei militare este prima tactică abordată mental referitor la antiterorism; cu toate acestea, operaţiunile speciale antiteroriste, precum şi cele împotriva traficanţilor de droguri, sunt de obicei organizate în circumstanţe speciale, cu caracter restrictiv.

Problema principală este că acţiunile forţelor armate îşi stabilesc drept scop bombardarea ţintelor identificate, însă teroriştii nu reprezintă un mediu „bogat în ţinte”. Armata este pregătită să poarte lupte defensive şi ofensive, dar în multe cazuri, mai ales în cele ce implică ocuparea unui teritoriu, în perioada post-operaţiune, nevoia de manevre defensive poate împiedica identificarea completă a teroriştilor. La fel de real este că acţiunea ofensivă poate fi necesară în cazul încercării de a distruge regimurile care susţin grupările teroriste - şi în repetate rânduri aceste acţiuni au fost iniţiate în special de către Statele Unite şi Israel8.

Guvernul israelian a denunţat, în nenumărate rânduri, lipsa de angajament a liderului Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat, în identificarea de soluţii viabile proprii de combatere a producerii de atentate teroriste şi de dezavuare a organizaţiilor palestiniene care le comit. Ca urmare, pe lângă acţiunile poliţieneşti, guvernul israelian a trecut la represalii militare, împotriva zonelor în care existau dovezi că acţionau, sau deţineau baze logistice, organizaţiile teroriste palestiniene, invocând dreptul de a-şi apăra teritoriul naţional şi populaţia civilă9.

Analiştii militari au denunţat, în unanimitate, amplitudinea acţiunilor militare israeliene împotriva unor ţinte urbane, forţele militare israeliene lansând rachete

7 Cook, Martin L.: “Ethical Issues in Counterterrorism Warfare”, www.scu.edu 8 LeMay, Curtis: “Counterterrorism: Military and Economic Options”, Naval War College Press, 2001 9 Singer, Saul; Ami-El, Mark: “State Department Criticism of Israel Does Not Protect the Anti-Terror Coalition”, Jerusalem Center for Public Affairs, Jerusalem, Israel, 2002

302

asupra locurilor din care se înregistrau tiruri ale teroriştilor asupra unităţilor dislocate sau asupra unor potenţiale depozite sau fabrici de armament, tunele de legătură, prin care are loc traficul ilegal de armament între Cisiordania şi Egipt, sau locuri de întâlnire conspirative ale Hamas sau Jihadul islamic.

La rândul său, guvernul israelian a declarat, în nenumărate rânduri, că doreşte limitarea victimelor din rândul populaţiei civile palestiniene, subliniind că atacurile de artilerie sau aeriene sunt ultima opţiune de acţiune împotriva organizaţiilor teroriste, accentul fiind pus pe operaţiunile poliţieneşti. Totodată, trebuie avut în vedere că acţiunea concertată a serviciilor de informaţii, forţelor poliţieneşti şi a armatei israeliene a dovedit eficacitatea acestui gen de acţiune, în cursul anului 2004 fiind localizaţi şi ucişi, prin lansarea unor rachete din aer asupra locaţiilor în care se aflau, doi lideri proeminenţi ai Hamas, Ahmed Yassin şi Abdel Aziz Al Rantissi şi au fost atacate şi distruse presupuse baze ale Jihadului islamic din Siria, capacitatea de acţiune a acestor organizaţii fiind astfel puternic diminuată10.

Un alt exemplu în acest sens este reprezentat de incursiunile forţelor militare israeliene în taberele de refugiaţi din Cisiordania şi Fâşia Gaza, controlate de Autoritatea Palestiniană, denunţate de liderii acesteia ca violări ale spaţiului naţional, prin invocarea Acordului de la Oslo, în scopul anihilării unor presupuse baze de instrucţie a teroriştilor sinucigaşi11.

De asemenea, asasinarea liderului spiritual şi întemeietorului mişcării integriste palestiniene Hamas, şeicul Ahmed Yassin, prin lansarea, de către elicopterele forţelor armate israeliene, a trei rachete asupra autoturismului în care scaunul cu rotile al şeicului Yassin abia fusese urcat, la plecarea de la moscheea din cartierul Sabra, Gaza, precum şi a lui Abdelaziz al-Rantissi, care i-a urmat şeicului Yassin, ca lider Hamas, la numai o lună după anihilarea celui din urmă, chiar dacă a zdruncinat temporar activitatea grupării fundamentaliste, nu a reprezentat anihilarea totală a capacităţii teroriştilor de a organiza atentate în Israel. Dimpotrivă, a crescut pericolul unei colaborări mai strânse între militanţii Hamas, Hezbollah şi Al-Qaeda.

Uciderea şeicului Yassin a declanşat o furtună de critici la adresa guvernului israelian. Autoritatea Naţională Palestiniană, Liga Arabă, Uniunea Europeană şi lideri ai mai multor state au reacţionat imediat, condamnând atacul şi exprimându-şi preocuparea că eliminarea lui Ahmed Yassin va conduce la escaladarea violenţelor şi a terorismului.

Egiptul şi-a suspendat participarea la festivităţile organizate de Israel, pentru celebrarea a 25 de ani de la semnarea Acordului de pace de la Camp David. La rândul său, reprezentantul U.E. pentru politică externă, Javier Solana, a declarat că lichidarea şeicului Yassin „este o veste foarte, foarte proastă pentru procesul de pace” şi că această acţiune a Israelului „nu va ajuta la găsirea unei soluţii” pentru proiectul de retragere a trupelor israeliene din Gaza.

De asemenea, Parlamentul European şi Comisia Europeană au condamnat operaţiunea israeliană. „Nici cauza păcii în Orientul Mijlociu, nici cauza, tot vitală, a combaterii terorismului internaţional, nu au fost facilitate de execuţia extrajudiciară a şeicului Yassin, operaţiune care trebuie să fie condamnată cu severitate”, a declarat preşedintele Parlamentului European, Pat Cox.

10 Dunnigan, James: “Counter-Terrorism That Works”, www.strategyworld.com. 11 Kalman, Matthew: “Israeli military attacks refugee camps in Gaza”, Bell Globemedia Publishing Inc., 2004

303

Mesajele lansate dinspre lumea arabă au fost, cum era de aşteptat, extrem de dure. Secretarul general al Ligii Arabe, Amr Moussa, a apreciat că asasinarea şeicului Yassin reprezintă expresia terorismului de stat în cea mai hidoasă formă a sa.

III. Calea diplomatică, un demers sortit eşecului? Recentele evoluţii în cadrul relaţiilor israeliano-palestiniene, respingerea

populară a noilor factori de conducere a serviciilor de securitate palestiniene (acuzaţi de corupţie) şi anunţarea publică a unei iminente demisii a prim-ministrului Ahmed Qorei, a favorizat Israelul, din punct de vedere diplomatic, Tel Aviv-ul

declarând că Autoritatea Palestiniană nu reprezintă un partener serios de negociere a păcii, poziţie susţinută şi de criticile dure ale reprezentantului O.N.U., Terje Roed-Larsen, referitoare la modul în care Yasser Arafat îşi exercită mandatul în Teritoriile Ocupate, unde domneşte o situaţie haotică.

„Foaia de parcurs” privitoare la negocierile de pace iraeliano-palestiniene, unanim aprobată de Consiliul de Securitate al O.N.U., în luna noiembrie 200312, se află în impas, în ciuda retragerii unilaterale a Israelului din Fâşia Gaza dar cu menţinerea controlului militar asupra unor regiuni din Cisiordania, construirea „zidului de securitate” care separă comunităţile israeliene de cele palestiniene simbolizând separarea celor două naţiuni în

două state şi nu reconcilierea disputei existente. Guvernul israelian a motivat construirea acestui „zid de securitate”, care

desparte teritoriul Israelului de Cisiordania, prin încercarea de a stopa infiltrarea teroriştilor palestinieni în oraşele israeliene. Decizia autorităţilor israeliene se bucură de sprijinul opiniei publice israeliene dar, în cadrul comunităţii internaţionale, ideea unui zid de separaţie între israelieni şi palestinieni (până în septembrie 2003 au fost construiţi aproximativ 130 de km) a fost primită cel puţin cu suspiciune. Deşi Statele Unite susţin unele variante ale traseului noului zid (în 2003 a fost prezentat un astfel de proiect specialiştilor pe probleme de securitate americani), totusi, alţi actori internaţionali (inclusiv Uniunea Europeană) se opun proiectului israelian.

Fiind confruntată cu verdictul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), care condamnă ridicarea zidului deoarece încalcă drepturile populaţiei palestiniene, diplomaţia israeliană invocă „dreptul la existenţă al unui stat”, precum şi obligaţia unui stat de a-şi proteja populaţia împotriva oricăror ameninţări interne sau internaţionale, şi subliniind că CIJ nu are competenţe în soluţionarea conflictelor politice ci doar a celor juridice.13

Faptul că guvernul israelian încearcă să găsească metode extreme de rezolvare a problemei teroriste palestiniene demonstrează că procesul de pace din Orientul Mijlociu este departe de a fi rezolvat. Principalele organizaţii teroriste palestiniene, inamicul declarat al statului israelian şi principalul motiv al ridicării 12 Le Conseil de sécurité approuve à lăunanimité la Feuille de Route, www.un.org 13 Rosenne, Meir: Do we not have the right to defend ourselves?, “Ziua”, 17 iulie 2004

304

acestui „zid de securitate” susţin cauza independenţei palestinienilor şi formarea unui stat independent palestinian în teritoriile, actualmente aflate sub control parţial israelian, din Fâşia Gaza şi Cisiordania, chiar prin mijloace teroriste, atipice pentru civilizaţia secolului XXI.

Este de domeniul evidenţei că, atât timp cât conflictul israeliano-palestinian nu este soluţionat, riscul izbucnirii unui conflict militar în Orientul Mijlociu rămâne ridicat, avâdu-se în vedere interesele Siriei, Libanului şi Israelului în „Tri-Border Area”, zona de frontieră, extrem de volatilă, a celor trei state. Iminenţa izbucnirii unui conflict regional major în Shab’a Farm, printr-o manevră militară greşită a Hezbollah-ului, presiunii exercitate de Siria, asupra grupărilor teroriste palestiniene de a deschide un al doilea front sau unor acţiuni de pedepsire, iniţiate de armata israeliană este o realitate geostrategică de luat în considerare.14

Dacă nu vor mai exista negocieri de pace israeliano-palestiniene, pericolul unei escaladări a violenţelor în Orientul Mijlociu se poate materializa printr-un conflict armat israeliano-sirian, cel din 1982 nefiind încă soluţionat, cele două state aflându-se, practic, în stare de război. Dat fiind acest mediu diplomatic, ca şi resentimentele populaţiei arabe faţă de Israel, guvernele statelor arabe vor evita să se angreneze în normalizarea relaţiilor economice, a cooperării în domeniul securităţii regionale sau a combaterii terorismului, paşi obligatorii în implementarea păcii şi stabilităţii în regiune.15

Stabilitatea politică şi militară în Orientul Mijlociu reprezintă, aşa cum am arătat o problemă crucială, având în vedere că, din această regiune se pare că vor emerge ameninţările teroriste la adresa integrităţii fizice a lumii occidentale, pentru deceniile care vor veni. Spectrul politic al acestor state este întunecat, după cum este menţionat într-un recent raport al O.N.U., elaborat de un grup de specialişti arabi; în timp ce majoritatea lumii se îndreaptă către secolul XXI, prea multe state din Orientul Mijlociu se mişcă retrograd, eşecurile lor facilitând dezvoltarea unor ideologii, mişcări şi regimuri extremist-teroriste.16

Aceasta confruntare, implică, din partea Occidentului, mai mult decât strategii militare: o abordare care să se adreseze cauzelor acestor probleme, prin inversarea dinamicii care le produce, în ritmul acestor regimuri şi grupuri monstruoase. Dacă nu, grupările teroriste şi aceste state pot să se schimbe, dar ameninţarea va continua pentru o perioadă îndelungată. De aceea, civilizaţia occidentală trebuie să-şi extindă strategia de a controla un status-quo ostil şi să se implice, în mod activ, în transformarea Orientului Mijlociu într-un complex societal şi geostrategic stabil, care să nu mai producă ideologii beligerante şi terorism.

14 Khalilzad, Zalmay M.; Shlapak, David A. şi Byman, Daniel L.: “The Implications of the Possible End of the Arab-Israeli Conflict for Gulf Security” RAND Corporation, 2004, www.rand.org 15 Bensahel, Nora; Byman, Daniel L.: “The Future Security Environment in the Middle East.Conflict, Stability, and Political Change”, RAND Corporation, 2004, www.rand.org

16 Sion, Constatin: “Viitorul NATO şi resurgenţa fenomenului terorist”, Studii de Securitate, nr.1(2)/2004

305

ISRAEL SAU CONFLICTUL PERMANENT

Nicolae GEANTĂ

Cuvinte cheie: antisemitism, sionism, aliyah, shoah, fidaiyyuni, declaraţia Balfour, Holocaust, Hamas, zona confruntării, zona periferică, război sfânt, Yom Kippur, Intifada

Israel, o fâşie mică de pământ, se află în linia întâi a unuia dintre neîncheiatele conflictele ale secolului. Pe câţiva metrii pătraţi, se poartă conflictul simbolic şi totuşi foarte concret dintre Orient şi Occident, dintre premodern şi modern, dintre fundamentalism şi libertinism, dintre perdanţii şi câştigătorii globalizării. Reapariţia sa ca stat pe scena politică a lumii, chiar atunci când toată lumea credea că va dispare, a creat, un ţinut aflat într-o permanentă stare de conflict. În cele aproape şase decenii de istorie contemporană, de la întemeierea sa, teritoriul „ţării sfinte”, a generat tensiune de nivel mondial. Aceasta a apărut fie din interese politice, etnice, religioase fie de altă natură, cauzele putând fi pronunţate într-un singur cuvânt: „antisemitism”. Antisemitismul a fost unul din marile conflicte ale secolului trecut.

Astăzi acest fenomen îmbracă diferite forme, de la radicalismul de dreapta european şi ultranaţionalismul rusofon, la fundamentalismul islamic şi fanatismul arab. Multe personalităţi, precum şi state, cu precădere arabe, folosesc antisemitismul în mod violent. Chiar mass-media modernă şi Internetul sunt penetrate de antisemitism. Aici sunt prezentate idei rasiste, instigare la violenţă iar Holocaustul este negat.

Renaşterea sionismului Mişcarea sionistă pentru întemeierea unui nou stat evreu a luat amploare spre

sfârşitul secolului al XIX-lea, când Theodor Herzl, dramaturg şi jurnalist, a publicat la 14 februarie 1896 la Viena o broşură intitulată „Statul evreu”. Excesele antisemite din Franţa, unde acesta lucra jurnalist pentru „Neuve Freie Presse” i-au dat un imbold să ajute evreii, care se dezvoltaseră ca şi clasă mijlocie, locuind în ghetouri, şi fiind priviţi de burghezie ca o primejdie a concurenţei şi ca o ameninţare pentru existenţa ei. Zadarnice au fost jertfele lor în contribuţia la dezvoltarea ştiinţei (Einstein), artei (Yehudi Menuhin), comerţului, sistemului bancar (Rotschild) sau negustoriei. Evreul era privit ca un duşman. Pe acest fond, grupuri sioniste din mai multe ţări au convocat „Primul Congres Sionist” în august 1897 la Basel (Elveţia), unde 204 delegaţi l-au ales pe Theodor Herzl preşedintele „Organizaţiei Mondiale Sioniste”. La încheierea congresului acesta a notat în jurnalul său: „La Basel am întemeiat statul evreu. Astăzi dacă aş spune acest lucru cu voce tare mi s-ar răspunde cu un râs general. Dar poate că în 5 ani, în orice caz în 50 de ani, fiecare va ajunge să înţeleagă”. După 50 de ani profeţia s-a împlinit statul Israel devenind realitate.

Renaşterea sionismului a avut ca efect la începutul secolului XX o nouă mişcare numită „aliyah” (val de emigrare) - formată din grupuri de pionieri evrei de origine rusă şi polonă (în mare procent), care se stabileau în Palestina. Printre ei a fost şi David Ben Gurion, fondatorul statului modern Israel. „Pionierii” au început să asaneze mlaştinile, să cureţe terenurile de pietre, să înfiinţeze colonii agricole şi să reconstruiască ţara. În 1904, Theodor Herzl a murit, locul lui fiind luat de Chaim Weizman, un renumit chimist care a promovat acetona. El a reuşit să determine guvernul Marii Britanii să încheie un amendament (cunoscut sub numele de

306

declaraţia Balfour), care potrivit cu litera textului hotărârii primului Congres Sionist, acorda poporului evreu dreptul de a-şi înfiinţa în Palestina un cămin naţional.

Prin acordul secret din 1916 intitulat „Sykos-Picot”, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii stabileau ca în urma împărţirii „ţării sfinte”, partea de Est să aparţină Iordaniei, însă era exclusă independenţa teritoriului arab. Regatul Unit, care a îndepărtat Imperiul Otoman în 1917 din „Canaanul” biblic, a obţinut în 1922 din partea Societăţii Naţiunilor un mandat de administraţie asupra acestui teritoriu, care expira la 15 mai 1948.

După căderea Imperiului Otoman, proclamându-şi independenţa, Siria şi Irakul s-au arătat interesate să ţină seama de năzuinţele naţionale ale evreilor. În anul 1919 în timpul „Conferinţei de Pace de la Paris” Chaim Weizman şi emirul Faysal (care mai târziu ajunge rege al Siriei) au fost semnatarii unui acord în legătură cu transpunerea obiectivelor naţionale ale ambelor popoare, confirmând declaraţia Balfour.

Peste două decenii, în anul 1938, Adolf Hitler declara: „Evreii sunt agenţi patogeni. Ei răspândesc ciuma şi otrăvesc fântânile. Când au venit în Germania n-au adus altceva decât boli contagioase”. Acesta a declanşat între 1939-45 „Shoah”, genocidul evreiesc, cea mai cruntă vânătoare antisemită, cunoscută în istorie ca „Holocaust”. În această perioadă naţiunile ce au sprijinit evreii au fost foarte puţine, în ciuda faptului că aceştia locuiau în mari comunităţi atât în Europa cât şi în URSS (Polonia –3.300.000, URSS –2.100.000, România –850.000, Ungaria –404.000, Cehoslovacia -315.000, Franţa -300 000 etc.). În opera “Le III-e Reich et le Jufs”, L.Poliakov, şi J. Wurf precizează că în anul 1939 în mai mult de 15 state europene şi în URSS locuiau 8.301.000 evrei. Numărul celor dispăruţi în perioada Holocaustului a fost estimat la circa 5.978.000, un procent de 72% dintre evrei murind în timpul celui de-al doilea Război Mondial, până în 1945.

În urma acestor evenimente în anii următori, 1945-48, ONU votează împărţirea Israelului cu Palestina. Astfel la 29 noiembrie 1947 în baza hotărârii ONU împarte Palestina în două state; unul arab şi altul evreu. Celui din urmă i-au fost acordaţi 14.400 kmp, între Marea Mediterană şi vestul Iordanului. În ziua de 14 mai 1948 David Ben Gurion proclamă independenţa Israelului, eveniment simpatizat de europeni şi americani, dar în urma căruia s-a declanşat a doua zi primul război arabo-israelian, încheiat în iulie 1949 în urma unui armistiţiu între Israel şi ţările arabe beligerante. În urma acestui eveniment, Israel îşi stabileşte capitala la Ierusalim. Suprafaţa micului Israel ajunge în urma conflictului la 20.700 kmp datorită anexării unor teritorii din sudul fâşiei Gaza şi din nordul Galileii, numeroşi arabi refugiindu-se în ţările islamice vecine generând astfel spinoasa problemă a refugiaţilor palestinieni care în perioada 1949-53 au totuşi dreptul la cetăţenie în Israel. În acelaşi timp, Israelul respinge decizia ONU de a crea un Ierusalim internaţional.

Strategii geopolitice În 1952, premierul israelian David Ben Gurion afirma în eseul său: „Locul

Israelului printre celelalte naţiuni” că ţara sa este complet izolată şi încercuită de 7 state arabe independente a căror suprafaţă este de 215 ori mai mare decât teritoriul israelian. Conflictele de frontieră, raidurile în adâncime ale „fidaiyyunilor’’ palestinieni şi ameninţarea instituirii unei blocade navale la accesul evreilor la Marea Roşie, impuneau încheierea unor alianţe regionale în vederea depăşirii stării de izolare şi a reducerii presiunii militare a statelor arabe.

Potrivit conceptului lui Ben Gurion, politica externă a Israelului evolua pe 3 planuri diferite: global, regional şi al comunităţilor evreieşti din diasporă. Orientul

307

Mijlociu se împărţea potrivit aceleiaşi concepţii în: „zona confruntării” (Israel, Egipt, Iordania, Liban, Irak) şi „zona periferică” (Algeria, Kuweit, Arabia Saudită, Tunisia şi două state musulmane nearabe - Turcia şi Iran, dar şi două state creştine - Cipru şi Etiopia).

Concepută de diplomatul Reuven Shiloah şi formulată de Ben Gurion în 1958, strategia periferică punea accentul pe formarea unei alianţe între Israel şi elementele nearabe din regiune. „Orientul Apropiat nu este o zonă exclusiv arabă” declara B. Gurion. „Majoritatea locuitorilor săi nu sunt arabii, ci turcii, persanii, evreii, kurzii şi celelalte minorităţi nearabe care sunt mai numeroase decât arabii”. Întreţinând relaţii diplomatice, economice, culturale cu statele periferice (Turcia, Iranul şi Etiopia), Israelul urmărea să obţină sprijin în confruntarea cu statele arabe.

Sistemul de alianţe periferice ale Israelului avea forma unui triunghi: Israel, Turcia, Iran în N şi Etiopia în S. Numitorul comun al alianţei era teama de regiunile radicale arabe şi de expansiunea sovietică care le susţinea.

Iranul s-a opus iniţial creării Israelului, favorizând în 1947 înfiinţarea în Palestina a unui stat federal, compus dintr-o zonă autonomă evreiască şi alta arabă, şi votând împotriva planului ONU de împărţire a Palestinei. Până în 1950 când a fost recunoscut de drept Israelul, politica Iranului faţă de noul stat a fost calculată de-o ambivalenţă care izvora din incertitudinea faţă de viitoarea evoluţie a relaţiilor dintre Israel şi URSS. În urma căderii guvernului antioccidental Mossadeq în anul 1953, şi a stricării relaţiilor israeliano-sovietice, Iranul a fost atras de Israel.

Apariţia sistemului radical al colonelului Nasser în Egipt, în 1952, şi retragerea Irakului din Pactul de la Bagdad, precum şi campania propagandistică antiiraniană dezlănţuită de URSS în urma încheierii a unui pact de apărare iraniano-american, în 1959, a culminat cu atacuri personale ale lui Hruşciov la adresa şahului, şi au grăbit apropierea Iranului de Israel, perceput ca un „bastion antisovietic”. Turcia care recunoscuse Israelul din 1949 s-a alăturat alianţei iraniano-evreieşti, participând la acordul de colaborare încheiat între Mossad şi Savak (poliţia secretă a şahului).

Şahul Iranului vedea în Israel un potenţial partener care în cazul în care Irakul ar ataca Iranul şi Israelul va ataca Irakul, aşa cum mărturisise diplomatul israelian Uri Lubrani.

Alianţa antiarabă israeliano-iraniană a ajutat kurzii din Irak. Israelul a pus la dispoziţia kurzilor (prin ajutorul Savah) armament militar. Ei au înfiinţat în Iran trupe de pregătire a kurzilor, iar după războiul din 1967, kurzii au primit de la Israel armament sovietic capturat de aceştia în timpul războiului.

Asistenţa militară israeliană şi acordul Şahului cu privire la folosirea teritoriului Iranului ca bază logistică I-au ajutat pe kurzi să repurteze însemnate succese şi să înfrângă o serie de ofensive irakiene, împiedicând Irakul să joace un rol semnificativ în conflictul arabo-israelian.

În 1958, Etiopia a refuzat încheierea unei alianţe cu Israelul, dar în 1960, după lovitura de stat şi-a dat seama de utilitatea unor relaţii cu acesta, care îi sprijinise în această mişcare, aşa cum îi va sprijini şi în 1972 când mişcarea separatistă din Eritreea a fost reprimată. Etiopia datorită poziţiei sale strategice de la Marea Roşie şi a rolului său în cadrul OUA (Organizaţia pentru Unitatea Africii), permitea Israelului să dezvolte relaţii cu statele africane şi să slăbească solidaritatea afro-arabă. Teritoriul Etiopiei a fost folosit de Israel şi pentru introducerea de arme în sudul Sudanului, destinate armatei populare de Eliberare a Sudanului, compuse din elemente creştine şi animiste opuse nordului dominat de arabi.

308

Marile războaie Marea înarmare începe între 1953 şi 1957. În timp ce Franţa acceptă, Regatul

Unit refuză să vândă armament Israelului, şi împreună cu URSS şi Cehoslovacia vând arme Egiptului. „Naţionalizarea” Canalul Suez de către Egipt în 1956 dă naştere unui nou conflict în zonă. Alături de Franţa şi Regatul Unit, Israel participă la războiul împotriva Egiptului din noiembrie. Tensiunea a fost dezamorsată la intervenţiile diplomatice ruso-americane iar pentru securitatea zonei ONU introduce 3.400 de „căşti albastre” care vor staţiona în peninsula Sinai, Gaza şi Suez timp de 9 ani.

În urma cererii exasperate a egiptenilor ONU îşi retrage cele 3.400 de căşti albastre din Egipt pe 21 mai 1967, interzicând chiar de doua zi intrarea Israelului în Golful Akaba. Două săptămâni mai târziu (05 iunie) începe „Războiul Sfânt de 6 zile”, când Israelul atacă concomitent 6 state arabe, învingând Egiptul, Siria, Iordania, Libanul, Irakul, Arabia Saudită. La 06 iunie 1967, ora 8.00, guvernul israelian a convocat o şedinţă de protecţie antiaeriană a Knessetului (Parlamentului) având subiect succesul asupra cuceririi Ierusalimului (când Iordania a atacat Israelul, a pierdut Ierusalimul de Est). Înaintea războiului, gen. Abdel Nassar, preşedintele Egiptului a declarat: „...aceasta este vremea când Israelul trebuie şters de pe faţa

pământului”, dar în urma acţiunilor Israel ocupă peninsula Sinai, fâşia Gaza, Cisiordania, înălţimile Golanului şi aşa cum am mai amintit Ierusalimul de Est. Suprafaţa ţării ajunge astfel la 39.859 kmp între liniile extreme de foc. Înfrângerea categorică a arabilor a făcut ca evreii să fie de temut. Rezoluţia 242 a ONU acorda Israelului Ierusalimul de Est.

În anul 1970 Israel întreprinde mai multe raiduri în Siria şi Liban şi capturează ostatici. La 06 octombrie 1973 începe Războiul de Yom Kipur (Ziua Ispăşirii la evrei), deoarece Siria şi Egiptul atacă Israelul prin surprindere care câştigă şi acest război dar de data aceasta cu ajutor SUA. Israelul ocupă teritorii strategice dincolo de Înălţimile Golanului. În urma acestui conflict se rup legăturile israeliano-iraniene, tot în acelaşi an Etiopia încheindu-şi legăturile sale diplomatice cu Israelul, sub presiunea statelor africane şi arabe, în urma izbucnirii conflictului cu Somalia.

Anul următor -1974, Robert Reppa comenta în cartea sa „Israel and Iran”: „Atâta timp cât Iranul şi Israelul sunt nevoite să se apere împotriva vecinilor săi arabi, legăturile militare dintre ele sunt o legătură palpabilă”. Dar mai târziu, după revoluţia islamică din Iran, care a dus la ruperea legăturilor diplomatice cu Israelul, regimul fundamental islamic s-a văzut nevoit să facă apel la principalii inamici ideologici, SUA şi Israelul, pentru a primi ajutor militar împotriva Irakului. Emisarii iranieni trimişi în SUA şi Israel, pretindeau că reprezentau elementele moderate din conducerea statului, dispuse sa-i elibereze pe ostaticii americani din Liban, căruia Israelul îi livrase rachete antitanc şi antiaeriene.

309

Între 1977-81 se încheie tratatul de pace Israel - Egipt, la negocierile căruia a participat însăşi preşedintele american Jimmy Carter.

În 1982, înaintea războiului din Liban, Arafat a declarat: „Scopul final al luptei noastre este distrugerea Israelului şi în acest punct nu facem nici un fel de compromisuri”. Israelul atacă Libanul şi îi ocupă poziţiile strategice din sud, care au fost cedate la 7 iulie 2000, chiar dacă trupele din Tir şi Sidon fusese retrase încă din 1983.

Intifada În 1987 palestinienii, sub oblăduirea statelor arabe, declanşează un nou

război împotriva evreilor numit „Intifada”. Aceasta a adus de-a lungul anilor mii de morţi de partea ambelor tabere. Imediat după declanşarea războiului din Golf (ianuarie 1991), Saddam Hussein atacă Israelul cu rachete „Scud”, fără ca aceştia să-l fi provocat. SUA plăteşte toate despăgubirile cu condiţia ca Israelul să nu participe la conflict. În acelaşi an, la 30 octombrie în alegerile pentru prim ministru, Shamir este învins de Yithak Rabin. Pentru prima dată în istorie, Yasser Arafat recunoaşte Israelul, iar Yithak Rabin recunoaşte OEP-ul. Acesta a fost momentul când evreii şi-au pierdut încrederea. Ei mai visau încă la Ereţ-Israel (Israelul Mare), la graniţele pe care le-a avut regatul lui David (cu 3.000 de ani înainte). Faptul că se accepta ruperea în bucăţi a Israelului, după ce aceste teritorii fuseseră câştigate cu preţ de sânge, au făcut ca evreii să urască regimul lui Rabin, premierul evreu fiind împuşcat de un student ultranaţionalist în seara de 4 noiembrie 1995 în timp ce susţinea un discurs în Piaţa din Tel Aviv. Locul acestuia a fost luat de Simon Peres, iar din mai 1996 de Beniamin Netaniahu. În timpul mandatului ambilor premieri negocierile de „pace rece” cu liderul OEP Yasser Arafat au fost deseori îngheţate. Surprinzător este faptul că liderului palestinian, conducător şi al grupării teroriste Fatah, i-a fost înmânat premiul Nobel pentru pace, în ciuda declaraţiilor sale belicoase la adresa Israelului (cităm: „vom face Palestina cimitirul sioniştilor”, „lupta pentru Palestina a încetat dar cea pentru Ierusalim abia a început”). Acesta susţinea frenetic un Ierusalim „corpus separatis”, preluarea controlului asupra izvoarelor de apă din teritoriile AP, restructurarea graniţelor la nivelul celor din anul 1967, întoarcerea palestinienilor refugiaţi din Cisiordania, etc.

Negocierile purtate între Arafat şi evrei, intermediate de europeni şi americani se întrerup din cauza atentatelor teroriste care devin cât mai dese. Astfel la 28 septembrie 2000 începe noua Intifadă, intitulată „Al Aksa”. Bilanţul terorismului de la izbucnire şi până la tratatul Hudna din 30 iunie 2003 este cutremurător: au murit 815 israelieni şi 2.290 de palestinieni; în Gaza au avut loc 9.642 de atentate teroriste, iar în Cisiordania 7.670, 202 terorişti fiind împiedicaţi de forţele de securitate israeliene să-şi pună în aplicare planul (Menţionăm că una din cele mai importante hotărâri ale „Hudna” a fost punerea în libertate a 334 de deţinuţi palestinieni - august 2003). Pe fondul înmulţirii atentatelor, serviciile speciale israeliene pornesc vânătoarea liderilor terorişti. Mai întâi este ucis şeicul Şalah Şehada, apoi şeicul Ahmed Yassin şi Abdel Aziz Rantissi, toţi trei conducători ai grupării Hamas.

Atacul terorist din Haifa, din seara de Seder a săptămânii Pessahului (Paştelui) din anul 2002, soldat cu 21 de morţi şi 60 de răniţi, a împins premierul israelian Ariel Sharon să declare război Autorităţii Palestiniene. Trupele israelite pătrund în reşedinţa din Ramallah a liderului Arafat şi îl izolează pe acesta în câteva încăperi. Acest eveniment a îngheţat orice tratative de pace.

În ciuda presiunii puternice pe care SUA şi UE au exercitat-o asupra lui Yasser Arafat, acesta s-a agăţat până în ultima clipă de poziţia sa. În final a trebuit să cedeze, lăsându-i locul lui Abu Mezen, noul preşedinte al AP. Palestinienii au

310

realizat foarte limpede faptul că violenţa nu aduce la împlinirea scopurilor politice. Prin schimbarea la vârful AP Arafat nu a fost doar eliberat din funcţie, ci mai mult autoritatea a devenit una simbolică din martie 2003.

Ca suprafaţă statele Ligii Arabe sunt de 614 ori mai întinse decât Israel. Densitatea medie a locuitorilor ţării sfinte este de 223 loc / kmp faţă de 19 cât au statele arabe. Deci arabii nu duc lipsă de spaţiu vital ca să aibă nevoie de extindere, şi nici palestinieni, deoarece 76% dintre ei locuiesc în Iordania. La începutul anului 2003 în Iudeea şi Samaria (teritorii deţinute de AP) locuiau 219.000 israelieni, iar în coloniile evreieşti din fâşia Gaza 7.000 (3% din populaţia ţării). Coloniile au o suprafaţă de numai 2% din teritoriu, dar controlează 42% din proprietăţi. Există un singur stat evreu şi 52 musulmane din care 22 sunt arabe.

Atacurile teroriste împotriva USA din 11 septembrie 2002 a fost momentul de cotitură în lupta împotriva terorismului. În urma lor, pentru prima dată de la înfiinţare Israel devine membru în Comisia de Securitate a ONU. În prezent terorismul a devenit o boală; trebuie combătută pentru înainte de a nu se transforma în epidemie.

În timpul celui de-al doilea război din Golf, una din strategiile americanilor a fost asigurarea securităţii părţii de vest a Irakului, urmărindu-se astfel împiedicarea lansării de rachete asupra Israelului din acea zonă. Totuşi Israelul a efectuat pregătirile intitulate „Grindina Roşie”. Riposta israeliană în timpul războaielor din Golf ar fi putut da naştere unei conflagraţii mondiale.

Pentru prima dată în ultimii 30 de ani, chiar în ajunul sărbătorii de Yom Kipur la 4 octombrie 2003, în urma unui atentat terorist sinucigaş în Haifa soldat cu 21 de morţi şi 60 de răniţi, avioanele de luptă israeliene au atacat ţinte din centrul Siriei, la 18 km de Damasc, bombardând sediul „al Sachav” care a servit ca loc de instruire organizaţiei teroriste Jihadul Islamic. Chiar dacă Israelul a fost contestat de lumea arabă şi cea europeană, Siria a preferat să păstreze tăcerea.

Ultimul eveniment notabil a fost «Lanţul viu» alcătuit din circa 200.000 de persoane care au mărşăluit pe 25 iulie 2004 pe un lungime de 70 km în lungul Fâşiei Gaza. Protestatarii cereau Guvernului Sharon respingerea actului prin care se solicită închiderea coloniilor evreieşti din aceste teritorii. Retragerea trupelor din ţinuturile Golanului a fost amânată momentan.

În loc de concluzii Chiar dacă păreau de neconceput, în ultimii ani Israelul a început tratative

de colaborare cu state islamice precum Yemen, Mauritania, Algeria, Maroc sau Tunisia. Retrocedarea înălţimilor Golanului sau evacuarea coloniilor evreieşti din teritoriile palestine, revenirea frontierelor la cele anterioare anului 1967 sunt strategii care momentan par irealizabile.

Israelul este un caz fără precedent în istoria mondială. Este primul stat din lume înfiinţat în urma unei rezoluţii a comunităţii internaţionale. De aceea un război împotriva sa ar fi un război împotriva lumii întregi care l-a creat. La ora actuală există, aşa cum susţineam la începutul lucrării, motive pentru criticarea Israelului. Însă o critică fără prejudecăţi poate fi formulată doar de cei care recunosc dreptul la existenţă al acestuia cel puţin în limita graniţelor stabilite înainte de 1967. Dar aşa cum afirma David Ben Gurion „atunci când vine ceasul lui Dumnezeu, nimic nu-I poate sta împotrivă”. Bibliografie 1. Ştiri din Israel – nr.1-12, din anii 1995- 2003 2. Middnight Call – nr.1-12, din anii 1996-2001 3. Dominique et Michele Fremy - Quid – 1993, Paris

Semnal editorial

311

Radu SĂGEATĂ MODELE DE REGIONARE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ

Colecţia Geografie Politică, Editura Top Form, Bucureşti, 2004 Încă din antichitate, teritorializarea, luarea spaţiului

în posesia unei comunităţi umane şi transformarea acestuia în teritoriu, a fost însoţită de organizarea şi regionarea sa în structuri politico-administrative distincte în raport de condiţiile locale obiective sau de deciziile cu caracter subiectiv. Unităţile administrativ-teritoriale rezultate au purtat, prin urmare, amprenta logicii ce a stat la baza regionării - fie că aceasta a pornit de la poziţia geografică, de la particularităţile cadrului natural şi economico-social, sau de la structura etnică, confesională sau lingvistică a populaţiei. Viabilitatea şi durabilitatea acestora derivă din concordanţa structurilor politico-administrative cu structurile funcţionale, rezultate din permanenta auto-organizare a spaţiului geografic. Iată de ce, a cuantifica şi a descrie pe bază de exemple concrete raţiunile ce au stat la baza trasării limitelor ce separă diversele unităţi administrativ-teritoriale sau politico-administrative din interiorul statelor, constituie un demers de pionierat în literatura geografică românească.

Lucrarea este structurată în opt capitole ce gravitează la interfaţa politic - teritorial, pornind de la descrierea modelelor teoretice de regionare politico-administrativă a teritoriului şi continuând cu implementarea acestora în practică, în raport de circumstanţele locale. Au fost astfel diferenţiate modele de regionare politico-administrativă specifice ţărilor cu democraţii avansate (regionare politico-administrativă, regionare istorică şi politico-militară, regionare istorică şi etnico-minoritară, regionare lingvistică, confederativă, economico-statistică, regionare prin cooperare voluntară şi regionare colonială) dar şi modele de regionare politico-administrativă ce au caracterizat în a doua jumătate a secolului XX spaţiul central şi est-european. Prezentarea nu se rezumă la descrierea acestora, ci evidenţiază modul lor de inserţie în spaţiul românesc, cum a fost extrapolată experienţa europeană (în perioada interbelică), ulterior cea sovietică, la particularităţile spaţiului românesc.

Cartea este orientată pe două direcţii fundamentale de acţiune: pe de o parte descrie şi analizează, pe de altă parte, pornind de la experienţele statelor vest-europene sau de la ale celor din fostul spaţiu comunist, care au aderat de curând la spaţiul comunitar, propune un model de organizare administrativă a spaţiului românesc pe baza structurilor teritoriale-funcţionale ce se individualizează în interiorul său. Au fost astfel identificate zece structuri regionale macro-teritoriale, corespunzătoare ariilor de polarizare teoretică a centrelor urbane cu funcţii regionale în care sunt incluse structuri de nivel departamental, subdepartamental şi comunal, decupate şi ierarhizate pe baza relaţiilor dintre aşezările umane.

Ultimul capitol al lucrării aduce în discuţie structurile regionale transfrontaliere, fie că acestea au o identitate regională bine conturată, fie că au fost create în scopul îmbunătăţirii cooperării regionale sau al protecţiei minorităţilor. Problemele ce stau la baza dinamicii acestora derivă din gradul de armonizare al politicilor de dezvoltare a celor două zone frontaliere ce vin în contact.

Ineditul şi actualitatea problemelor abordate recomandă lucrarea Modele de regionare politico-administrativă elaborată de dr. Radu Săgeată, ca pe o lucrare de o complexitate deosebită, cu valenţe atât teoretice, cât şi practice, aplicative, unică de acest fel în literatura geografică şi geopolitică din România.

Marcela NEDEA

312

Loredana TIFINIUC

SPECTACOLUL DIN CULISE Editura TOP FORM, Bucureşti, 2004

Cartea Loredanei Tifiniuc este o fericită întâlnire între jurnalistică şi literatură; mult discutata specie a reportajului liric îşi găseşte ilustrarea în aceste însemnări de călătorie, o călătorie pe care, în calitate de reporter militar, autoarea a întreprins-o în vara anului 2003 la bordul navei Constanţa pe apele şi prin porturile Mării Negre şi ale Mării Mediterane. Impresiile se cristalizează în scurte, dar pregnante eseuri, în care poemul în proză îşi dă mâna ci meditaţia. Indicaţiile privind locurile unde au fost scrise ori care le-au inspirat ne poartă cu gândul de la Constanţa la Varna, în Bosfor, la Salonic, Bonifaccio, Cassis, Marsilia, Toulon, Sagunto, Valencia, Gibraltar, Tanger, Mostaganem, Alger, Hammamet, Tripoli, La Valleta, Siracusa, în Muntenegru şi în Albania. Nume de locuri ce te fac să visezi prin muzicalitatea lor sau prin sugestiile culturale pe care le inspiră. Dar adevărata călătorie la care ne invită autoarea se desfăşoară în altă dimensiune, mai bogată şi mai fascinantă: în noi înşine. Omul - acest alt univers (cum spunea Rabelais) - este

destinaţia reală a periplului parcurs în paginile cărţii. Ziarist demn de acest nume, Loredana Tifiniuc este fascinată de culisele spectacolului; nu

numai ale spectacolului prezentat la bordul navei în cadrul programului Odiseea 2003, ci de culisele spectacolului lumii, de ceea ce se află dincolo de aparenţe. Ea vrea să cunoască şi, mai ales, să înţeleagă. Ziaristul din ea este atras de inedit, scriitorul contemplă profund esenţele, permanenţele existenţei.

În spiritul celebrei coincidenţe a contrariilor, a dublului oriental ying şi yiang, autoarea concepe - cu înţelepciune – lumea ca un veşnic echilibru: între alb şi negru, între bine şi rău. Un asemenea echilibru al contrariilor în oferă, în economia generală a volumului, contrapunctul dintre imagini şi text, primele relevând concretul, celălalt relevând substanţa meditativă, căci, mai presus de toate, pe Loredana Tifiniuc o interesează sfera umanului, raportul contradictoriu şi totuşi echilibrat dintre eu şi ceilalţi. Eul, adesea ascuns pudic sub masca unui tu care generalizează şi implică, este dominat de afecte, confruntat cu spectrul singurătăţii ori îndoindu-se sub povara îndoielii şi a necesităţii de a lua o decizie. Eul îşi caută vocaţia marcată de pecetea destinului personal.

........................................................................................................................................................ Culisele au adesea o conotaţie negativă, însemnând răuvoitoare manevre oculte. În

cartea Loredanei Tifiniuc, ele au însă o cu totul altă semnificaţie. Culisele înseamnă ceilalţi, oameni minunaţi, oameni frumoşi, teribilii anonimi ai mării, studenţii militari cunoscuţi pe vas, cei care fac posibil spectacolul artiştilor, cu dăruire şi conştiinciozitate.

Popor aparte, neam liber, domnind peste un regat care nu are sfârşit, marinarii apar ca un model uman de la care eul învaţă valoarea prieteniei, a solidarităţii umane. Ei, tinerii de pe vas, te învaţă conştiinţa lucrului bine făcut, a moralităţii, ceea ce autoarea denumeşte inspirat lecţia de a fi OM.

Închei cu o mărturisire: având privilegiul de a fi asistat la începuturile literare ale autoarei şi la primii ei paşi, adolescentini, în viaţă, şi acum citindu-i cartea, pot spune că Loredana a deprins lecţia de a fi om şi că şi-a găsit vocaţia ce justifică o existenţă.

Gheorghe LĂZĂRESCU

313

Silviu NEGUŢ, Vasile CUCU, Liviu Bogdan VLAD

GEOPOLITICA ROMÂNIEI Editura Transversal, Târgovişte, 2004

Intrată într-un con de umbră în perioada comunistă, geopolitica românească a cunoscut o revenire spectaculoasă în ultimii ani redescoperindu-şi vocaţia din epoca interbelică. Schimbările geopolitice după 1989, trecerea de la o lume bipolară la o lume unipolară, extinderea NATO spre est şi creşterea interesului geopolitic al marilor puteri pentru zone care se încadrează în spaţiul de securitate al României au constituit factori importanţi care au stimulat cercetările în domeniul geopolitic.

După 1989, interesul editurilor româneşti pentru lucrări din sfera geopoliticii şi introducerea unor module şi cursuri de geopolitică în programa universitară au stimulat producţia editorială. În ultima perioadă practic în fiecare an asistăm la intrarea în circuitul ştiinţific a noi lucrări de autentică valoare.

Apărut în colecţia Geographica a Editurii Transversal volumul Geopolitica României este structurat în opt capitole, care fiecare în parte reprezintă o direcţie de cercetare independentă. Într-o scurtă introducere autorii, prezentând poziţia geopolitică a ţării noastre, subliniază că „România s-a aflat mereu la punctul de intersectare a marilor imperii (Imperiul Otoman, Rusia Ţaristă şi Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar), apoi în zona cenuşie dintre Occident şi Uniunea Sovietică”.

Primul capitol intitulat „Apariţia conceptului de geopolitică” reprezintă atât o introducere în problemele geopoliticii cât şi o succintă trecere în revistă a principalelor idei susţinute de marile şcoli geopolitice (germană, franceză, anglo-saxonă, rusă) încheindu-se cu realizările şcolii geopolitice româneşti.

În următoarele două capitole, Dimensiunile geopolitice româneşti şi Poporul român în timp şi spaţiu, sunt abordate probleme de geo-istorie a spaţiului românesc din antichitate până la mijlocul secolului XX, în care se dezvoltă afirmaţia din Introducere „poziţia geopolitică variază în decursul timpului de la un mileniu la altul de la un secol la altul şi, uneori, de la un an la altul”.

Rolul geopolitic al Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre care prin importanţa lor au dat spaţiului geopolitic românesc şi denumirea de carpato-danubiano-pontic, este discutat de autori în capitolul patru. Intitulat „Spaţiul geografic fundamental al geopoliticii româneşti” acest segment al cărţii prezintă lectorului dimensiunea geografică a fenomenului geopolitic românesc. Capitolul următor, pe care, într-o nouă ediţie, l-am dori extins, având în vedere discuţiile ştiinţifice pe această temă din ultima perioadă, abordează tema România şi Europa Centrală.

Ultimele două capitole care tratează probleme de geostrategie permit cititorului să se documenteze asupra unor probleme de actualitate cum sunt Euroregiunile, rolul ţării noastre tranzitul prin spaţiul euroasiatic al petrolului din Asia Centrală, Strategia naţională de securitate a României încheindu-se cu un paragraf ce prefigurează geopolitica viitorului intitulat „Perspectiva României în structurile euroatlantice”.

În finalul volumului într-o substanţială Anexă autorii fac o amplă incursiune în istoria diplomaţiei româneşti de la formarea statelor medievale româneşti, la mijlocul secolului al XIV-lea până azi prezentându-ne Tratatele diplomatice cu consecinţe geoplitice în spaţiul românesc. Lucrarea beneficiază de o amplă ilustraţie cartografică (30 hărţi) care permite cititorului o mai bună înţelegere şi vizualizare a temelor majore abordate de autori fiind completată cu o documentată bibliografie cuprinzând, pe lângă lucrările clasice, ultimele noutăţi din domeniul geopoliticii. Prin varietatea temelor abordate, ţinuta ştiinţifică, gradul de sistematizare volumul se adresează deopotrivă specialiştilor dar şi masteranzilor şi în general tinerilor din mediul universitar interesaţi să studieze un domeniu ştiinţific care, în condiţiile globalizării, va avea un rol important în viaţa politică şi mişcarea de idei a secolului XXI.

Rezultat al colaborării a trei cunoscuţi cercetători Vasile Cucu, Silviu Neguţ şi Liviu Bogdan Vlad din generaţii diferite, volumul Geopolitica României este o carte care dincolo de valoarea ştiinţifică incontestabilă, are meritul - în opinia autorului acestor rânduri - de a continua tradiţia geopolitică a şcolii geografice româneşti.

Mihail OPRIŢESCU

314

Vasile MARIN GEOPOLITICA ŞI NOILE PROVOCĂRI ALE SECOLULUI XXI

Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2004

Problematica domeniului geopoliticii a devenit extrem de complexă şi diversă, ca rezultat evident al faptului că geopolitica a început să-şi croiască un drum specific, cu profunde implicaţii epistemologice, care să o consacre ca ştiinţă de sine stătătoare ce abordează studiul lumii ca structură globală. Clasicii geopoliticii au evitat consacrarea acesteia ca ştiinţă, ca urmare a faptului că referirile lor ţinteau doar probleme de analiză a unor fenomene cu caracter particular şi limitat, aceasta tocmai datorită etapei de evoluţie în care se găsea lumea în acele timpuri.

Structurată pe şapte capitole, lucrarea surprinde, în mod implicit, trei direcţii fundamentale de analiză: una centrată pe probleme legate de apariţia şi evoluţia geopoliticii, precum şi de teorie geopolitică, alta pe câteva din consecinţele dinamicii puterii, la început de secol XXI, şi, în fine, a treia pe implicaţiile geopolitice ale unor fenomene cu care lumea contemporană este şi va fi confruntată. Prima direcţie subsumează conţinutul capitolelor unu şi doi, a doua pe cel al capitolelor de la trei la şase, iar cea de-a treia pe cel al capitolului şapte.

Primul capitol îşi centrează conţinutul pe evidenţierea apariţiei şi dezvoltării unei noi filosofii geopolitice, care să

concorde cu etapa de evoluţie în care se găseşte lumea contemporană. De asemenea, pe lângă excursul istoric capitolul pune în lumină unul dintre obiectele de studiu ale geopoliticii actuale, anume interesul strategic. Fără a face o radiografie completă în prezentarea de faţă a sintagmei, menţionez doar faptul că problematica intereselor majore ale statelor ridică mari semne de întrebare nu numai pentru domeniul relaţiilor internaţionale, ci şi pentru sensul de evoluţie a lumii zilelor noastre. Capitolul doi introduce în ecuaţia teoretică a geopoliticii o serie de sintagme noi legate de problematica spaţialităţii, ca o continuare a geopoliticii clasice, dar şi unele utilizate de către diverşi specialişti ai domeniului, însă, interpretate de către autor din alte perspective. În egală măsură, capitolul trei, „Consecinţe ale geopoliticii restructurării lumii contemporane”, ilustrează, potrivit aprecierii autorului, cele mai semnificative consecinţe ale reaşezării lumii, în urma seismului geopolitic suportat în anii ΄90 ai secolului XX. Capitolul cinci „Securitatea mondială ca dimensiune geopolitică a lumii contemporane” vine să ilustreze faptul că, în fond, starea de securitate globală ori regională este o consecinţă a dinamicii jocului puterii la diferite paliere spaţiale. Consecinţa aproape imediată a securităţii este siguranţa, adică acea stare de linişte în care statele se pot manifesta plenar, asigurându-şi progresul pe plan intern şi participarea activă pe plan extern. Capitolul şase subsumează unele aspecte teoretico-pragmatice ale domeniului legate de sintagma „criză geopolitică”. Problematica crizei în geopolitică este strâns legată de evoluţia jocului puterii pe diverse domenii spaţiale şi, pe baza acestui considerent, nici o criză la nivel macro nu poate fi disociată de implicaţiile respectiv aspectele sale geopolitice. Având în vedere aceste opinii, autorul a evidenţiat o serie de probleme legate de criza geopolitică oferind totodată şi o manieră de construcţie a analizei de criză, dintr-o perspectivă comunicaţională. Ultimul capitol al dizertaţiei „Dimensiuni noi de analiză în geopolitica lumii contemporane” evidenţiază câteva dintre problemele cu caracter global, cu care lumea se confruntă şi se va confrunta, în continuare, pentru o mai lungă perioadă de timp, dacă nu vor fi luate măsuri în consecinţă. Dintre aceste probleme, în lucrare au fost analizate cele legate de mediu, de asigurarea apei şi hranei populaţiei, de fenomenul demografic, de terorism şi, în fine, de cucerirea spaţiului cosmic. Toate ne privesc pe toţi, toate au implicaţii de ordin geopolitic şi necesită rezolvări în consens cu cerinţele etapei de dezvoltare a omenirii şi promovării constante a nevoii de progres a acesteia.

Dincolo de aceste aspecte, putem aprecia faptul că geopolitica are un limbaj propriu, un lexic specific prin intermediul căruia îşi promovează propriul conţinut ştiinţific. Acesta este şi argumentul care l-a condus pe autor la elaborarea unui glosar de termeni şi sintagme pe care l-a ataşat lucrării. Acesta nu este, desigur, nici complet şi nici definitiv, în sensul că geopolitica este un domeniu ştiinţific perfectibil, trăsătură ce se manifestă şi în calitatea comunicării pe care o promovează.

315

Francisc TOBĂ DECIZIA POLITICĂ ŞI SECURITATEA NAŢIUNII

Editura Licorna, Sibiu, 2003

Lucrarea semnată de dr. Francisc Tobă reprezintă un început de drum într-un domeniu mai puţin explorat în România: cel al cercetării şi elaborării strategiilor de securitatea naţională. În cele două sute cincizeci de pagini autorul argumentează necesitatea scientizării deciziilor politico-militare şi oportunitatea redefinirii cadrului instituţional care facilitează aceste procese complexe.

Pe parcursul celor nouă capitole sunt analizate, într-o succesiune logică, posibilităţile şi căile oferite de cercetarea ştiinţifică pentru investigarea şi analizarea proceselor din interiorul sferei politice şi a consecinţelor ca rezultat al deciziilor asupra naţiunii.

Aşa cum arăta profesorul universitar doctor Adrian Năstase în „Cuvânt înainte”, în primul rând, în lucrare este argumentată necesitatea redefinirii conceptuale a sintagmei „securitate naţională”.

Autorul aduce în prim plan neechivalenţa interpretărilor oferite de ideologii şi de ştiinţele sociale pe de o parte şi de sociologie, pe de altă parte. O astfel de abordare a oferit autorului identificarea elementelor cognitive şi acţionale, analizate din perspectiva modelelor teoretice performante „apte să deschidă acţiunea politică spre înţelegerea şi gestionarea necesităţilor sociale”.

În analiza problematicii securităţii naţiunilor, autorul introduce, în al doilea rând, elemente de noutate şi sugerează decidenţilor politici să abordeze premise epistemologice şi ontologice pertinente şi nu consideraţii ideologice.

În cel de al treilea rând, autorul analizează comparativ modul în care ideologiile liberale, social–democratice şi „a treia cale”, construiesc statul. Toate acestea prin prisma menţinerii stării de securitate şi a procesului de elaborare a strategiilor de securitate naţională. Doctorul Francisc Tobă scoate în relief necesitatea adaptării deciziilor politice la necesităţile sociale ale naţiunii, prin care se realizează protecţia socială a cetăţenilor.

În al patrulea rând, în lucrare sunt prezentate „modelele decizionale scientizate”, în opoziţie cu programele doctrinare oferite de ideologii. În acest scop, autorul a elaborat un posibil „algoritm decizional de tip ştiinţific”, fundamental deosebit de „algoritmul ideologic”, care să proiecteze „opţiuni strategice”.

Prin modul în care a structurat această lucrare şi a abordat problematicile dificile ale analizei politologice, autorul reţine atenţia cititorului prin argumentele pertinente referitoare la „starea de insecuritate a unei naţiuni, care poate decurge din procese şi fenomene sociale ignorate sau neglijate de factorii politici.

În concluzie afirmăm, pe bună dreptate, contribuţia pe care autorul o aduce problematicilor actuale legate de buna gestionare a naţiunii.

Roxana MANEA

316

Radu Ştefan VERGATTI

POPULAŢIE. TIMP. SPAŢIU. Privire asupra demografiei istorice universale

Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2003 Reputatul istoric profesor universitar doctor Radu Ştefan VERGATTI ne oferă o

lucrare deosebită, mult aşteptată de specialişti şi nu numai, menită a se constituii într-un punct de reper în cadrul disciplinei atât de îndrăgite de autor, Demografia Istorică.

Structurată pe zece capitole, lucrarea în sine, extrem de cuprinzătoare - pe parcursul celor 363 de pagini - şi de convingătoare, reuşeşte să trezească interesul cititorului chiar de la primele rânduri. Nota profund didactică, claritatea şi logica discursului ştiinţific, fac din această lucrare un instrument util nu numai cercetătorilor avizaţi din domeniu, dar şi studenţilor, tuturor celor interesaţi de această frumoasă disciplină situată la contactul dintre Demografie şi Istorie.

Pe parcursul primelor trei capitole, autorul reuşeşte - cu argumente ştiinţifice extrem de solide - să demonstreze fundamentarea teoretică a acestei discipline, oferindu-ne nu numai definiţiile şi metodologia folosită în lucrare, ci însăşi esenţa teoretică care susţine demersul său ştiinţific. Profund teoretice, primele trei capitole ne oferă un adevărat cadru metodologic pentru înţelegerea locului, rolului şi a legăturilor ce se stabilesc între Demografie, Istorie şi alte discipline înrudite.

Capitolele următoare ne oferă o cuprinzătoare şi echivocă imagine a Demografiei din perspectivă istorică, concentrându-ne atenţia spre subiecte extrem de interesante, cum ar fi: relaţia dintre om – natură - divinitate (Cap. VII), rolul epidemiilor, calamităţilor şi războaielor în evoluţia demografică universală (Cap. IX) dar şi relaţia dintre forţa umană şi capacitatea sa de refacere în timp (Cap. X).

Autorul îşi încheie parabola sa ştiinţifică într-o manieră optimistă dar pe deplin realistă, reuşind să răspundă pe parcursul paginilor lucrării la cele mai importante „frământări” demografice derulate în ultimele două milenii.

De remarcat şi bibliografia lucrării, un adevărat periplu ştiinţific care cuprinde nu mai puţin de 801 titluri şi 1.308 citări în infrapagină, de o extremă relevanţă pentru temă şi inteligent selecţionate pentru a oglindi pe deplin efortul depus de autor.

Silviu COSTACHIE

317

Dan DUNGACIU

NAŢIUNEA ÎN ŞI PROVOCĂRILE (POST)MODERNITĂŢII Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

Noua carte a lui Dan Dungaciu, Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, nu putea trece, în încercarea ei de sociologie a naţiunii şi naţionalismului, pe lângă discutarea problemei naţiunii prin grila construcţiei europene. Paradoxal într-un fel, dar de un real câştig pentru, dacă putem spune aşa, dramatismul volumului, avem de-a face cu o carte al cărei concept central nu puţini l-ar vrea expediat în trecutul sociologiei, dar al cărei pretext îl reabilitează, într-o manieră cât se poate de ştiinţifică, pe acesta.

Cercetările autorului duc, de altfel, la concluzia că sociologia naţiunii şi naţionalismului nu riscă să devină, cum nu de puţine ori s-a prognozat, o simplă subramură a sociologiei istorice.

Însuşi punctul de plecare al cărţii, tipărit pe coperta a patra în categorica formulare a autorului, demonstrează actualitatea întregului demers: „realitatea pe care o redau, de zece ani încoace, încăpăţânate, statisticile Eurobarometrului în ceea ce priveşte autodefinirea identitară a cetăţenilor UE, în ciuda proceselor de extindere care se petrec sub ochii noştri, este descumpănitoare, chiar şocantă, cel puţin prin prisma declaraţiilor ultraoptimiste ale liderilor europeni de la începutul anilor ’90. Din 1990 încoace, la întrebarea legată de autoidentificare naţională sau europeană, procentul identificării numai european s-a stabilizat undeva la 4%, procentul celor care se declară numai europeni şi europeni şi naţionali, la 11-12%, iar procentul celor care se declară numai naţionali şi naţionali şi europeni s-a apropiat constant de 80%. Identitatea europeană rămâne, conform datelor Eurobarometrului... naţională.”

Peisajul unei Europe postmoderne, fracturate, după unele păreri, unite, după altele, de o împărţire naţională a spaţiului face, până la urmă, casă destul de bună cu o inconsistenţă în raport cu sine a ceea ce numim postmodernism, dar nu ne ajută să decupăm postmodernitatea de restul istoriei.

Apoi, ancorarea în trecut a conceptului de „naţiune” devine, citită în modul în care o face Dan Dungaciu, un atu al constructului teoretic respectiv şi, de ce nu, al realităţii asociate. Din acest punct de vedere, acoperind o consistentă bucată de istorie, volumul Naţiunea şi provocările (post)modernităţii devine un veritabil jurnal de bord al călătoriei naţiunii prin istorie, impresia fiind aceea potrivit căreia călătoria este departe de a se fi sfârşit, în ciuda mănuşii aruncate, cu termenul autorului, de „societăţile fără sens”. Naţiunea şi naţionalismul rămân, în plus, obiecte de studiu legitime pentru ştiinţele sociale şi teme suculente pentru dezbaterea publică. Internaţionalii şi globalii ani ’90 sunt cea mai bună probă în acest sens, cu atât mai mult cu cât mai nimeni nu se mai aştepta la o atât de puternică revigorare a acestor repere după cincizeci de ani de război rece între Est şi Vest, entităţi teritoriale şi politice desprinse parcă dintr-un film science-fiction cu temă catastrofică. Dar, ne argumentează volumul pe care îl discutăm, nu doar istoria imediată repune naţiunea în discuţie, ci şi tendinţa, se pare, constantă, spre internaţionalizare, puternic vizibilă spre finele secolului al XX-lea şi începutul celui prezent. Ori, parafrazează autorul o common knowledge circulând în comunitatea specialiştilor temei, „a vorbi despre internaţionalism fără a vorbi de naţionalism este ca şi cum ai bate din palme cu o singură mână”.

De remarcat şi flexibilitatea cărţii, ea adresându-se şi celor care, chiar dacă nu găsesc răgazul de a parcurge întreaga problematică, sunt interesaţi de unul sau altul dintre multele studii de caz pe care ea le oferă: şcoala geopolitică românească, naţionalismul estic şi naţionalismul vestic din perspectivă imagologică, resurecţiile etno-religioase din Europa de sud-est după 1990, ca şi un inventar al principalelor paradigme ale sociologiei naţiunii şi naţionalismului şi unul al instituţiilor şi asociaţiilor profesionale care studiază problema.

D.C.

318

319

Mulţumim persoanelor care au contribuit nemijlocit la apariţia acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. George Maior Secretar de Stat, Şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politica de Apărare

dr. Cristian Jura Secretar de Stat, Departamentul pentru Relaţii Interetnice

Ph.D. Martin Ira Glassner Professor Emeritus of Geography at Southern Connecticut State University, United States of America

ing. Aurel Cazacu Director General, CN „ROMTEHNICA” SA

ing. Cătălin Florea Director General, SC „INTELL TRADING GROUP”

ing. Dan Broască Director General, SC „GECAD” SA

dr. Lucian Culda Profesor universitar, Universitatea din Sibiu

dr. Gheorghe Nicolaescu Conferenţiar universitar, Colegiul Naţional de Apărare

dr. Gheorghe Văduva Cercetător, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

dr. Vasile Marin Profesor universitar, Academia Forţelor Aeriene

dr. Dănuţ Radu Săgeattă Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române

dr. Ion Petrescu Director, Trustul de Presă al Armatei

ing. Eugen Zainea Realizator programe TV Universitas

dr. Ion Dragoman Profesor universitar, Universitatea Naţională de Apărare

dr. Nicholas Dima Profesor universitar, Washington DC

Darie Cristea Lector universitar, Facultatea de Sociologie Bucureşti

Alina Tonigaru Şef Serviciu Imagine Publică, Ministerul de Justiţie

drd. Vasile Simileanu Director, revista „GeoPolitica”

pr. Mihai Iordache Preot Diacon, Patriarhia Română

dr. Dan Dungaciu Conferenţiar universitar, Facultatea de Sociologie Bucureşti

Cristina Vintilescu Institutul Român de Studii Internaţionale „N. Titulescu”

drd. Mădălina Antonescu Institutul Român de Studii Internaţionale „N. Titulescu”

Alina Buzăianu Institutul Român de Studii Internaţionale „N. Titulescu”

drd. Tiberiu Troncotă Academia Naţională de Informaţii

Ana-Maria Papuc Institutul Român de Studii Internaţionale „N. Titulescu”

dr. Mihail Opriţescu Conferenţiar universitar, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

drd. Radu Moldovan Asistent universitar, Universitatea din Cluj

dr. Mireille Rădoi Lector universitar, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti

dr. Silviu Costachie Lector universitar, Facultatea de Geografie, Bucureşti

dr. Radu Ştefan Vergatti Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgovişte

Cornel Cucu Expert, Ministerul Apărării Naţionale

drd. Cosmin Lotreanu Expert, Guvernul României

drd. Marius Lazăr Lector universitar, Universitatea „Avram Iancu”, Cluj

drd. Cristian Barna Psihosociolog, Universitatea din Bucureşti

drd. Nicu Geantă Geograf, Universitatea Bucureşti

320

Mulţumim celor care au sprijinit apariţia acestei reviste: SPONSORI: C.N. ROMTEHNICA S.C. TOP FORM S.R.L. S.C. INTELL TRADING GROUP S.R.L. INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII: Ministerul Apărării Naţionale Departamentul pentru Relaţii Interetnice Institutul de Geografie al Academiei Române Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu” Colegiul Naţional de Apărare Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate Trustul de Presă al Armatei Academia Forţelor Aeriene - Henry Coandă Academia Forţelor Navale – Mircea cel Bâtrân Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA” Asociaţia Umanitară „TOP MUNDI”

321

APARIŢII EDITORIALE:

Colecţia GeoStrategie Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare Colecţia GeoPolitică Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu Radiografia terorismului Vasile Simileanu Geopolitica spaţiului carpato - danubiano - pontic Colecţia Geografie Politică Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă a teritoriului Colecţia Geografie Elena Matei Ecoturism Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise

*** Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat Victor Lotreanu Confesiuni în alb

ÎN CURS DE APARIŢIE: Colecţia GeoPolitică Gheorghe Nicolaescu, Mircea Mureşan, Vasile Simileanu, Radu Săgeată, Silviu Costachie Geopolitica României Colecţia GeoStrategie Gheorghe Nicolaescu Dezinformarea - formă de manifestare a războiului informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Informaţie. Management. Putere Gheorghe Nicolaescu Terorismul post-Saddam Colecţia Geografie Politică Silviu Costachie Geografia Politică – o nouă abordare

Editura TOP FORM Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1,

tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176 www.geo-politica.ro

e-mail: simi@b.astral.ro

322

Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA Bucureşti, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6

tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@fx.ro,

323

324