Funcţiile sociale ale instituţiei educaţieiTeoriile funcţionaliste asupra educaţiei au evidenţiat că orice societate, pentru a supravieţui, trebuie să îşi pregătească membrii să fie productivi şi să-şi îndeplinească rolurile care le revin. Funcţiile de bază sau scopurile educaţiei sunt aceleaşi în cele mai multe societăţi, dar importanţa acestor funcţii şi semnificaţia acordată realizării lor variază de la o societate la alta sau chiar în funcţie de grupurile sau clasele sociale din interiorul fiecărei societăţi. Din punct de vedere sociologic, educaţia îndeplineşte în societăţile contemporane mai multe funcţii: Funcţia 1. Socializarea: pregătirea pentru a deveni membru productiv al societăţii şi integrarea în cultură. Socializarea este procesul prin care o fiinţă asocială (care nu se comportă sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor societăţii) devine o fiinţă socială, corespunzătoare tipului mediu individual al societăţii, prin interiorizarea treptată a modelelor de comportare, atitudinilor, valorilor spaţiului social în care trăieşte. În acest proces, individul îşi creează o identitate socială (“eul social”) şi se integrează în spaţiul social, perpetuându-l. Procesul de socializare cuprinde durata întregii vieţi. Sociologii disting două stadii ale socializării: stadiul socializării primare şi stadiul socializării secundare. Stadiul socializării primare (denumită şi inculturaţie) este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul de joacă (“alţii semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de socializare cu care familia cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a. Mecanismul ei fundamental este cel al condiţionării inconştiente, întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul cultural (etc.) ale societăţii în care trăiesc părinţii. (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 63) Socializarea secundară are drept agenţi diferite instituţii sociale, cea mai importantă fiind şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei pluralităţi de “euri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific diferitelor instituţii, împreună cu aparatul de legitimare a acestora. Interacţiunile au un pronunţat caracter formalizat, identificarea emoţională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituţionale este percepută ca o lume posibilă. Socializarea secundară (denumită şi aculturaţie), deşi se realizează prioritar prin intermediul proceselor educative instituţionalizate “le transcede în măsura în care presupune procese integrative necontrolate de şcoală, ca de pildă: integrarea în profesie (controlată de complexe instituţional productive), integrare socio-instituţională (controlată de complexe instituţional-educative), integrare culturală (controlată de complexe cultural educaţionale), integrare în familie etc.” (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 76) În societatea contemporană, sistemul de educaţie include, pe lângă vechile instituţii ale familiei, şcolii şi bisericii, numeroase alte instanţe de socializare secundară: organizaţii profesionale, politice, instituţii de artă şi cultură etc. Criticii sistemului actual de educaţie arată că nu toţi copiii beneficiază de aceleaşi experienţe, întrucât acestea diferă în funcţie de clasa socială căreia îi aparţin, de apartenenţa lor rasială sau etnică, de mediul în care trăiesc şi de alte variabile, prin care socializarea secundară se realizează în mod discriminatoriu.

Page 1 of 3

Funcţia 2. Transmiterea culturii. Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de natură să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi şi împărtăşit tuturor. Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea academică – acele produse ale gândirii umane dobândite în cadrul disciplinelor academice – şi cunoaşterea institutivă – “un conţinut care este atât propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese şi capacităţi de învăţare, cât şi metacognitiv, întrucât rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi reproducere a cunoaşterii sociale, dar şi noncognitiv, în măsura în care se referă la valori, instituţii şi moduri implicite sau explicite de valorificare a cunoaşterii sociale. Cunoaşterea educaţională include, astfel, un conţinut academic sau disciplinar, precum şi unul didactic, pedagogic sau institutiv, menit a-l activa pe primul. Conţinutul institutiv, din păcate, este cel mai adesea neglijat.” (L. Vlăsceanu, 2002, pg. 28) Transmiterea culturii a constituit, la rândul ei, obiectul unor controverse, fiecare grup dorind să impună programele sale, un anumit curriculum sau valori. În plus, normele, deprinderile, valorile şi cunoştinţele învăţate diferă de la o categorie de elevi la alta. Asfel, s-a constatat că adeseori pentru un tânăr care urmează să ocupe o poziţie de conducător sau în elită, sistemul de educaţie are “programat” un set diferit de deprinderi şi cunoştinţe de bază, în comparaţie cu cel care va intra în rândurile muncitorimii. Dezbaterile asupra modalităţilor în care ar trebui transmisă cultura se întind de la ce materiale, ce manuale sau ce tehnologii să se folosească, până la filozofia asupra predării eficiente. Unii pledează pentru o educaţie care să se concentreze asupra bazelor culturii, înţelese ca un ansamblu de deprinderi de bază, alţii se situează pe poziţiile “educaţiei progresive” şi susţin că educaţia primită ar trebui să fie relevantă pentru mediul înconjurător în care trăiesc copiii şi pentru participarea socială viitoare a acestora.

Funcţia 3. Disciplinarea şi dezvoltarea personală. Membrii oricărei comunitaţi sociale aşteaptă ca elevii să dobândească deprinderi necesare pentru a deveni cetăţeni productivi şi care să respecte legile. Teoriile funcţionaliste consideră că elevii trebuie să-şi interiorizeze, pe căi formale şi informale, valori cum ar fi disciplina, respectul, punctualitatea şi perseverenţa. Acestea sunt considerate esenţiale pentru a supravieţui în lumea muncii şi a şcolii. De la şcoli se aşteaptă să insufle valori legate de autocontrolul social şi dezvoltarea personală. În acest fel dificultăţile întâmpinate de individ în viaţa socială pot fi reduse pentru că va fi antrenat să se adapteze la societate în modalităţi acceptabile. Şcolile utilizează variate modalităţi de formare a deprinderilor de autocontrol social, unele folosind cu

Page 2 of 3

predominanţă metode autoritare, altele metode umaniste. Procesul de disciplinare constituie metoda cea mai importantă folosită în şcoală pentru educarea autocontrolului social. Metodele de educaţie a unor oameni disciplinaţi au generat dileme şi controverse, atât în lumea şcolii, cât şi în societatea contemporană. Cele mai aprinse controverse sunt legate de două aspecte: disciplina şi drepturile elevilor. S-a observat că modul în care este concepută disciplina diferă în funcţie de clasa socială, grupul rasial-etnic şi sex. Controversele se învârt de asemenea în jurul controlării, acaparării şi nerespectării drepturilor elevilor.

Funcţia 4. Selectarea, pregătirea şi plasarea indivizilor în societate. Multe societăţi industriale moderne acordă o deosebită importanţă cunoştinţelor acumulate şi meritelor personale probate în şcoală, atunci când se pun problemele plasării tinerilor în anumite şcoli, a admiterii lor în diferite domenii de activitate, a acordării unor slujbe şi, în general, a plasării tinerilor în societate. Scorurile obţinute de elevi la diferite teste de cunoştinţe în şcoli sunt adesori hotărâtoare pentru admiterea lor în universităţi, instituţii, locuri de muncă. În acest fel educaţia îndeplineşte, practic, o funcţie de selecţie şi de plasare a indivizilor în societate. Aceasta este probabil funcţia cea mai controversată. Criticii susţin că prin politicile educaţionale şi prin practicile de selectare a unor elevi pentru nivelurile superioare de învăţămant, se urmăreşte, de fapt, “reproducerea” unei anumite ierarhii sociale, chiar dacă anumite preocupări, cum ar fi aşa-numita “testare obiectivă”, dau aparenţa “egalităţii” cu care sunt trataţi toţi copiii.

Funcţia 5. Schimbare şi dezvoltare. Educaţia populaţiei a devenit unul dintre factorii ce condiţionează creşterea economică în societăţile dezvoltate contemporane. Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul “capital uman”, considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale. Unele cercetări au scos în evidenţă, de exemplu, faptul că în 1989 aproximativ 80 % din bunăstarea ţărilor dezvoltate s-a asigurat pe baza contribuţiei capitalului uman, în sensul că 80 % din venitul real obţinut s-a datorat investiţiilor în oameni. Sociologii apreciază şi astăzi că “diferenţa dintre societăţi în privinţa gradului lor de dezvoltare rezultă mai ales din modul de activare a cunoaşterii, la nivel individual şi social”, iar economiştii constată că “o distribuţie inegală (a educaţiei în societate) tinde să aibă un impact negativ, în cele mai multe ţări, asupra venitului per capita”, iar atunci când mărimea capitalului fizic creşte în raport cu cel uman, se constată o micşorare a creşterii economice în societatea respectivă. (L. Vlăsceanu, coord., 2002, pg. 29). În concluzie, una dintre funcţiile educaţiei este aceea de a contribui la dezvoltarea acestui capital uman, important factor al creşterii economice şi, implicit, al schimbării sociale.

Page 3 of 3