FRANCESCO PETRARCA(1304-1374)

Personalitate reprezentativa pentru începuturile umanismului renascentist, fervent admirator al antichitatii

latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al restaurarii republicii romane,

autor de opere în limba latina, F. Petrarca (1304-1374) a fost unul dintre cei mai mari poeti italieni, fapt

recunoscut înca din timpul vietii, când a primit la Roma, pe Capitoliu, cununa de lauri.

La distanţă de numai o generaţie, opera lui Francesco Petrarca ni se înfăţişează, în comparaţie cu

opera lui Dante, de o complexitate şi o bogăţie cu totul noi. Născut în anul 1304, mort în 1374, scriitorul

ilustrează cultura florentină a secolului al XIV-lea.

Între cele două generaţii, a lui Dante şi a lui Petrarca, deosebirea este izbitoare. Cu Dante,

condamnarea rostită împotriva lui de Comună şi de papalitate i-a determinat soarta, i-a impus o anumită

direcţie de dezvoltare. Petrarca se bucură în schimb de favoruri şi de glorie. Onorat ca poet, şi-a făcut din

poezie o profesiune şi o cale spre glorie, iar prestigiul astfel dobândit nu a rămas fără influenţe asupra

creaţiei artistice însăşi.

În 1327 se aşează episodul întâlnirii Laurei, „cea strălucită prin virtuţi”, pe care a văzut-o întâia

oară în biserica Sfânta Clara din Avignon. Istoricii au identificat-o cu Laura, fiica lui Audibert de Noves,

din Avignon, care, cu doi ani în urmă se căsătorise cu Hugues de Sades şi avea să moară, în cursul unei

epidemii de ciumă, în 1348.

După îndelungi călătorii, Petrarca se reîntoarce în Provenţa şi se aşează la Vaucluse, locul cântat

în versurile pentru Laura: „vrăjit de dulcea frumuseţe a locului, mi-am dus acolo cărţile şi mi-am orânduit

locuinţa”1. Aici începe viaţa de meditaţie şi de creaţie, într-o singurătate voită, poetul fugind de prea

plicticosul Avignon şi mărturisirea pe care o face despre bucuriile acestei izolări este a unui romantic cu

1 Francesco Petrarca, Epistola către urmaşi: „captus loci dulcedine, libellos meos et meipsum illuc transtuli cum iamquartum et trigesimum etatis annum post terga reliquerem.”

1

totul modern, îndrăgostit de natură. Aici sunt scrise, începând din 1324 şi până târziu, în 1353, cele mai

multe dintre poeziile care alcătuiesc Canţonierul („Il Canzoniere”).

Există două diviziuni inegale ale operei lui Petrarca, diferite nu numai prin limbă, ci prin conţinut

şi scop, în latineşte trebuind să fie scrise poemul eroic, epistolele şi tratatele, şi în limba comună, il

volgare, versurile de inspiraţie prea personală pentru a fi demne de limba anticilor, Rimele.

Opera poetică în latineşte este creaţia de prestigiu a poetului, aceea care între contemporani l-a

făcut să merite încoronarea pe Capitoliu. Africa, începută în 1337 la Vaucluse şi publicată postum, în

1395, povesteşte, în cele nouă cărţi scrise în hexametri, faptele celui de-al doilea război punic şi victoria

lui Scipio asupra Cartaginei.

Petrarca este şi poet liric în limba latină, alcătuind, sub titlul de Bucolicum carmen, culegerea de

douăsprezece egloge a căror temă se leagă strâns de motivul dominant al meditaţiei sale filosofice,

înfăţişând conflictul dintre credinţa religioasă şi iubirea gloriei lumeşti.

Epistolele şi tratatele sunt opera filosofică latină cea mai preţioasă a lui Petrarca. Cele dintâi sunt

grupate în Epistulae ad familiares (350 de scrisori, alcătuind 24 de Cărţi) şi Seniles (17 Cărţi).

Secretum, scris în 1324-1343, sub impresia hotărârii recente a fratelui Gherardo, de a se călugări,

este, nu un dialog filosofic care să expună o certitudine consolidată, ci o confruntare patetică între două

concepţii despre lume, cea creştină şi cea laic-preumanistă.

IL CANZONIERE (CANŢONIERUL)

Petrarca este însă, în acelaşi timp, primul poet liric modern. Canţonierul este, după Divina

Comedie, una din capodoperele literaturii universale. Dar dacă opera lui Dante este un poem al

universului, opera lui Petrarca este o meditaţie asupra omului.

Canţonierul a fost, secole de-a rîndul, exemplul prin excelenţă, al poeziei de iubire şi ca atare a

fost imitat.

Cunoscut şi sub titlul de Rime sparse („Rime risipite”) sau Rerum vulgarium fragmenta

(„Fragmente scrise în limba comună”), Canţonierul este o culegere de trei sute şaizeci de compoziţii

poetice.

Scrise în limba comună, volgare, compoziţiile Canţonierului i se păreau scriitorului nişte „simple

păcate de tinereţe” de a căror faimă el însuşi se mira recunoscând că se citesc mai bucuros decât operele

pe care le scrisese „cu intenţii mai serioase şi cu mintea mai adâncă”.

Motivul inspirator este Laura, poate aceeaşi cu Laura de Sades, iubita îşi păstrează de-a lungul

ambelor cicluri realitatea individuală şi nu se converteşte, ca Beatrice, într-un simbol al filosofiei.

Închinate ei, bucuriei iubirii apoi durerii morţii şi în fine îndoielilor şi pocăinţei, Canţonierul este, privit

tematic, istoria şi jurnalul unei iubiri care se încheie de două ori dureros: prin moartea iubitei şi prin

renegarea iubirii ei în numele credinţei, sub imperiul gândului morţii şi al nimicniciei omului. Început în

2

spiritul unei mari admiraţii a frumuseţii, în sonetele care zugrăvesc concret toate componentele frumuseţii

Laurei, într-un portret care anunţă chipurile din Primăvara lui Botticelli, Canţonierul se încheie cu

Canţona adresată Fecioarei, cânt de umilinţă şi de renunţare. Dar tocmai străbaterea acestui drum

conferă unitate şi structură Canţonierului şi constituie modernitatea lui.

Sonetul prim, adresat celor care vor citi „în rime împrăştiate”, cuvintele de suspin ale poetului în

tinereasca rătăcire a dragostei, rezumă cursul întreg al experienţei de viaţă cuprinse în Canţonier, de la

iubire la căinţă, de la admiraţia frumuseţii omului la reculegerea în gândul morţii. În Dulcele stil nou,

iubirea nu generează nici o clipă drama, pentru că se confundă cu filosofia, este ea însăşi cunoaştere şi ca

atare nu-l înjoseşte pe om, ci dimpotrivă, face parte din atributele demnităţii lui. În Canţonier, ea îşi

păstrează însă natura proprie şi, ca atare, generează conflictul interior care, după ce atinge proporţiile

dramei sufleteşti, se rezolvă în pocăinţă şi renunţare. Motivul iubirii îmbogăţeşte aşadar, tematica lirică

întrucât angajează problematica omului în întregimea ei; renunţând la sensurile doctrinale ale iubirii, care

reduceau poezia la filozofie, Petrarca descoperea şi fructifica toate potenţele poetice ale motivului,

extrăgându-le din conţinutul uman al iubirii.

Izbitoare este, ca semn de modernitate, conştiinţa dureroasă a vremelniciei bunurilor pământeşti,

repetata fixare, prin loc şi timp, a momentelor de fericire. În sonetul care binecuvântează ziua primei

întâlniri a Laurei (Benedetto sia il giorno…), determinarea precisă a acelei fericiri încearcă să smulgă

timpului, obiectiv şi indiferent, clipa şi trăirea ei omenească. Şi aceeaşi ca anxietate în faţa timpului,

indiferent şi străin omului dictează sonetul despre chipul Laurei: Erano i capei d’oro all’aura sparsi,

unde enumerarea tuturor elementelor care alcătuiesc frumuseţea ei încearcă parcă să o eternizeze şi s-o

smulgă uitării pe care timpul o aduce cu sine fără îndurare.

Petrarca ne-o înfăţişează pe Laura cu „părul de aur subţire”, în veşmântul de culoarea ierbii, „sub

un verde laur”, şi ne face să-i ascultăm vorbirea, dulcele râs umil şi potolit, cuvintele rostite altfel decât cu

un glas omenesc. Fixând amintirea clipelor de bucurie, poetul dă sens propriei lui vieţi, îi găseşte o logică

interioară, un punct central care o justifică în întregul ei. Umanismul este prezent în această tenace

rezistenţă în faţa timpului, a uitării şi a morţii.

Petrarca a creat limbajul liricii moderne a iubirii, a exprimat suferinţa aşteptării şi a depărtării,

bucuria speranţei şi a revederii; reluarea multiformă a aceleiaşi teme a iubirii dulci şi chinuitoare va crea

la imitatori clişeul petrarchesc.

Ostil timpului indiferent, poetul îşi apropie însă natura şi găseşte în ea ecoul sentimentelor lui.

Este o natură romantică, confidentă a poetului, aceea a locurilor singuratice unde el se refugiază; dar

oricât ar fi de frumoasă, ea nu are sens pentru el decât dacă îi aminteşte „ochii frumoşi şi suavi” ai Laurei.

Modernă şi nouă faţă de Dulcele stil nou este iubirea Laurei cântată de poet. Chipul ei nu mai este

comparat cu un chip divin, dare este socotit fără seamăn şi nu există în ceruri modelul pentru ea.

3

Perspectiva este inversată faţă de Dulcele Stil nou, căci divinitatea Laurei stă în umanitatea ei, în

unicitatea ei pământească, model pentru chipurile divine concepute de om.

Dar admiraţia frumuseţii, componentă principală a Umanismului, întrucât afirmă viaţa, o iubeşte,

este la Petrarca şovăitoare şi precară, străbătută de teama păcatului. Poeziei de iubire i se substituie,

aşadar, treptat versurile exprimând căinţa şi aşteptarea morţii. Canţonierul reconstituie, aşadar, în planul

poetic, al expresiei sentimentelor, contradicţiile intelectuale ale gânditorului, cu resemnarea finală în

credinţa religioasă.

Prezenţa în Canţonier a altor teme decât a celor amintite îi lărgeşte semnificaţia. În jurul unei teme

centrale a iubirii, tema păcatului şi a morţii domină majoritatea versurilor.

Petrarca preumanist este caracterizarea ce se impune pentru definirea scriitorului. Ea ilustrează

formaţia de cultură a lui Petrarca, studiile lui filosofice, căutările de manuscrise vechi, afinitatea

intelectuală pentru marii prozatori latini, în fine, identificarea cu ei prin folosirea limbii lor. Faţă de

Dante, care izbutise să înalţe prestigiul vulgarei folosind-o în operele sale mari şi marcând astfel primul

pas însemnat al culturii naţionale a Italiei, Petrarca reprezintă o revenire la conştiinţa de cultură universală

a Evului Mediu latin, şi dispreţul pe care-l mărturiseşte faţă de limba omului de rând atestă orgoliul

umanist al intelectualului.

Lumea lui Petrarca se micşorează în comparaţie cu cea a lui Dante: sferele rotitoare ale cerurilor

îi rămân străine şi filosofia se reduce pentru el la etică. Petrarca preumanist reduce lumea la omenesc,

ştiinţa lumii la ştiinţa omului sau a istoriei lui.

“Italia aceasta nouă, care îşi reia tradiţiile şi se simte romană şi latină, care îşi afirmă

personalitatea ei proprie în faţa celorlalte popoare, socotite toate străine şi barbare, îi inspiră tânărului

Petrarca prima lui canţonă [All’ Italia e ai signori d’Italia]. Nu mai apar aici nici guelful, nici ghibelinul,

nici romanul sau florentinul: este Italia, care se simte încă regina naţiunilor […]. Mândria naţională şi ura

pentru barbari sunt tema canţonei, sunt spiritul care o străbate. Apar aici toate calităţile unui mare artist.

Claritatea şi strălucirea stilului, îmbinarea nuanţelor, arta clarobscurului, netezimea deplină şi a armonia

frazei, sobrietatea în judecată, măsura în sentimente, o dulce căldură care pătrunde pretutindeni fără să

tulbure echilibrul, seninătatea şi eleganţa formei fac din această canţonă una dintre operele cele mai

desăvârşite ale artei. Italia şi-a avut poetul ei; acum îşi are artistul.”

“Petrarca era în realitate cu totul altceva decât un roman sau un latin, cum voia totuşi să pară: a putut să-şi latinizeze numele, dar nu şi sufletul. Scriitorul latin este îndreptat cu totul spre cele exterioare, spre fapte şi lucruri, este numai viaţă activă şi bărbătească; ai spune că nu are vreme să se aplece asupra lui însuşi şi să se cerceteze. Lui Petrarca îi stă rău în haina lui Cicero […], fiind mai aplecat spre fantazie şi spre extazuri decât spre acţiune. Fire contemplativă şi singuratică, viaţa exterioară nu a fost pentru el o ocupaţie, ci o diversiune; viaţa lui adevărată era în întregime aceea pe care o trăia în el însuşi […]. Dante a ridicat-o pe Beatrice în universul a cărei conştiinţă şi al cărui glas a devenit; Petrarca a coborât întreg universul în Laura, şi şi-a făcut din ea şi din el însuşi lumea lui. În aceasta a fost viaţa lui, în aceasta a fost gloria lui.

4

Pare un regres: şi totuşi, este un progres. Lumea aceasta e mai mică, este de-abia un fragment al vastei sinteze danteşti; dar e un fragment care a devenit o totalitate împlinită şi bogată, o lume plină, concretă, dezvoltată, analizată, cercetată până în ungherele ei cele mai ascunse. Beatrice, care s-a născut din simbol şi din scolastică, devine aici Laura în toată claritatea şi personalitatea ei de femeie; iubirea, descătuşată de conceptele universale înlăuntrul cărora zăcea înfăşurată, nu mai este aici nici idee, nici simbol, ci sentiment; iar îndrăgostitul, care singur ocupă mereu scena, îţi spune povestea sufletului său ca un explorator neobosit al lui însuşi. În această operă analitic-psihologică, realitatea se arată la orizont limpede şi directă, liberată de toate ceţurile în care se găsise învăluită până acum. Ieşim, în sfârşit, din mituri, din simboluri, din abstracţiunile teologice şi scolastice, şi ne aflăm în plină lumină, în templul conştiinţei omeneşti. De acum înainte nimic nu se mai interpune între om şi noi. Sfinxul şi-a dezvelit chipul; omul a fost descoperit.Este adevărat că teoria rămâne încă aceeaşi. Femeia este treapta către creator, iubirea este principiul lucrurilor universale. Dar toate astea sunt accesorii, sunt o simplă exprimare convenţională: substanţa cărţii este alcătuită din curgerea schimbătoare şi necurmată a fenomenelor celor mai gingaşe ale inimii omeneşti.”

“Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[…]Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

“Misterul fiinţei lui Petrarca se rezolvă însă şi el. În timpul vieţii Laurei răsărea viu în el opoziţia dintre simţuri şi raţiune, dintre trup şi spirit. Ideea aceasta fundamentală a evului mediu, deşi apare în cazul lui Petrarca purificată în forma ei simbolică şi scolastică, rămâne totuşi credo-ul lui creştin şi filozofic. Opoziţia era în mod teoretic anulată prin prietenia platonică sau spirituală, legătură a sufletelor pură de orice dorinţă; din această abstracţiune nu putea să iasă decât o lirică doctrinară şi decolorată, fără viaţă, în care nu poţi găsi nici pe îndrăgostit, nici pe iubită, nici iubirea. […] Dar momentul în care îşi trăieşte impresiile, în mijlocul neliniştilor şi al agitaţiei, când este ca împresurat de năluci, atunci personalitatea lui apare, şi-l ai în faţă şi pe poet şi pe artist. Ceea ce simte este în opoziţie cu ceea ce simte. Crede că trupul este păcat şi că iubirea lui este spirituală, că Laura îi arată calea care către cer conduce, că trupul este un văl al spiritului. Iar dacă şi-ar găsi toată mulţumirea în acest crez, i-am avea din nou pe Dante şi pe Beatrice. Dar Petrarca nu-şi află mulţumirea în aceasta: educaţia clasică şi instinctul artistului se revoltă împotriva acestor abstracţiuni ale unui spiritualism exagerat; în el se dezvăluie un spirit nou, simţul realului şi al concretului, atât de dezvoltat la păgâni. Nu află mulţumire artistul, şi nu află mulţumire nici omul, deoarece se simte neliniştit, nu prea sigur de ceea ce crede şi de ceea ce vrea să-i facă pe ceilalţi să creadă, şi simte muşcătura simţurilor şi toate neliniştile proprii iubirii pentru o femeie. Contradicţia sau misterul sufletului izbucneşte la lumină. Iubirea lui nu este atât de puternică încât să-l facă să se răzvrătească împotriva credinţelor, şi nici credinţa lui nu este atât de puternică încât să ucidă senzualitatea iubirii lui.”

“Nu exisă în Canţonier o istorie, o desfăşurare treptată de la un punct la altul, ci este o rătăcire continuă între impresiile cele mai potrivnice, după împrejurări sau după starea sufletească într-un moment sau în altul al vieţii. Nu este istorie, deoarece nu există în suflet o voinţă puternică şi niciun

5

scop limpede; poetul se află mereu în voia impresiilor clipei, tras în direcţii opuse. Din aceasta se nasc lipsa de echilibru, discordia şi sciziunea interioară. Realul apare pentru prima dată în artă, dar condamnat şi blestemat, numit ‘falsul şi dulcele trecător’, şi totuşi dorit, cu o dorinţă vagă ce-şi află mulţumirea numai în închipuire, slab contrazis şi slab urmat. Cu cât este mai mică nădejdea, cu atât este mai vie dorinţa care, atunci când realitatea nu-i dă împlinire, îşi găseşte mulţumirea în închipuire. Se naşte o viaţă de visuri, de extazuri, de închipuiri a ceea ce sufletul doreşte, dar nu cu speranţa de a-l dobândi vreodată, ci dimpotrivă, cu conştiinţa de a nu-şi atinge niciodată împlinirea.”

“Aceasta pentru că natura, care îi refuzase marile convingeri şi marile pasiuni, ca şi privirea adâncă a lui Dante, făcuse din el un artist desăvârşit. Imaginea satisface în el nu numai pe artist, dar şi pe omul întreg. Fără patrie, fără familie, fără un centru social în care să trăiască, altul decât cel literar, retras în singurătatea studiului şi în apropierea intimă a anticilor, adevărul şi seriozitatea vieţii lui se află în întregime în aceste efuziuni estetice, aşa cum viaţa sfântului constă în extazurile şi contemplaţiile lui.”

“Ţinta poeziei lui nu este obiectul, ci imaginea, felul în care îl reprezintă. Şi el înalţă expresia la atâta fineţe, încât limba, modul exprimării, versul, care fuseseră până acum într-o stare de continuă şi progresivă formare, dobândesc la el o formă fixă şi definitivă, care a devenit modelul secolelor următoare. Limba poetică mai este şi astăzi aşa cum a lăsat-o Petrarca, şi nimeni nu l-a întrecut în măiestra versului şi a exprimării. Acea limbă ilustră, pe care Dante o dorea în proză, Petrarca a realizat-o în poezie, şi din aceasta a fost îndepărtat tot ce era grosolan, nearmonic, vulgar, grotesc şi gotic, elemente care apar încă în Divina Comedie. Este o formă frumoasă nu numai în raport cu ideea, dar cu ea însăşi, aulică, aristocratică, elegantă, melodioasă.”

“Astfel, când evul mediu de-abia începea să se dezvolte la alte popoare, la noi o cultură precoce îl şi făcea să se descompună înainte de a se fi putut manifesta în toate aspectele artei şi de a fi putut să producă forma dramatică. Dante, care trebuia să fie începutul unei întregi literaturi, a fost sfârşitul ei. Lumea lui Petrarca, atât de perfectă pe dinafară, este, înăuntru, dezbinată şi obosită: ea este contemplaţie a artistului, nu mai este credinţă şi sentiment. Distonanţa aceasta dintre o formă atât de desăvârşită şi de armonică şi un conţinut atât de slab şi de contradictoriu îşi are expresia în acele sentimente care domină în vremurile de tranziţie: melancolia, duioţia, delicateţea, visarea molatică şi voluptoasă. Şi ilustrul bolnav, pradă valurilor acestei îndoite lumi, a unei lumi care se stinge şi a unei lumi care apare, şi care întruchipează cu atâta dulceaţă şi graţie o contradicţie pe care, spre a o rezolva, i-ar trebui conştiinţă şi forţă, este Francesco Petrarca.”

6