Formarea si rolul limbii franceze în cultura europeanaScris la Wednesday, September 13 @ 23:37:00 CEST de catre asymetria

FlorinZanoaga scrie "Un text sintetic despre formare limbii franceze. Informatie pentru tineri.

1.1 Substratul preroman, stratul latin şi suprastratul germanic

În procesul de formare a limbii franceze au jucat un rol important trei elemente: stratul, substratul şi suprastratul. Primul este reprezentat, ca în toate limbile romanice, de latina populară sau vulgară, evoluată pe teritoriul Galiei. Substratul cuprinde cuvinte autohtone din limbile populaţiilor preromane, iar suprastratul influenţe de origine germanică ce vor

afecta în special periferia sistemului lingvistic format din simbioza latinei vulgare şi a limbilor autohtonilor din Galia, adică acea romanică in statu nascendi.

Studiul elementelor de substrat preroman întâlneşte multe dificultăţi. Cea mai mare este că limbile vorbite în Galia înainte de sosirea romanilor sunt foarte puţin cunoscute. Cercetătorul lexicului galo-roman descoperă termeni care nu pot fi nici latini, nici germanici. Aceştia aparţin în mare parte idiomurilor vorbite de primii locuitori: ligurii, liberii, grecii şi în special galii.

Ligurii au ajuns în Galia înaintea iberilor. Au ocupat în special bazinul Rhônului, provincia Franche-Compté, Elveţia, Alpii şi o parte din Italia superioară. Scriitorii antici îi prezintă ca pe nişte oameni puternici, mici de statură, care se ocupau în special cu agricultura.

Din limba lor au rămas câteva nume de locuri terminate în sufixele: -ascus,- asca,-us-cus, usca,-oscus,-osca. Există mai multe regiuni din Franţa unde localităţile au nume formate cu aceste sufixe, de exemplu Vénasque < lat. Vindasca.

Iberii, cel de-al doilea popor, au venit din Spania trecând munţii Pirinei în secolul al VI-lea î.Cr. şi au invadat sud-vestul ţării până în regiunea Loirei. Fiind un popor războinic, ei s-au luptat cu galii şi cu romanii şi au fost supuşi procesului de romanizare, cu excepţia bascilor care, aşezându-se la graniţa de sud, şi-au păstrat limba până astăzi.

Există puţini termeni de origine iberă care au pătruns în limba franceză. Dintre ei, amintim: artique „câmp defrişat“, esquer „stâng“ ( W. von Wartburg: 1934: 7).

În Galia au ajuns şi grecii. Aceştia au trecut munţii Pirinei aproape în acelaşi timp cu iberii, în jurul anului 600 î.Cr. Au întemeiat în sud o colonie pe care au numit-o Massalia (Marsilia de astăzi) care a dominat timp de mai multe secole partea septentrională a Mării Mediterane.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea, limba greacă se vorbea pe litoralul provensal şi în provincia Languedoc. Astfel se explică din ce cauză cea mai mare parte a oraşelor din aceste regiuni au nume greceşti: Agdes „oraş situat în partea vestică a fluviului Rhôn < gr. agathe-tyche, Antibes < gr. Antipolis „oraşul din faţă“, Monaco < gr. Herakles Monoikos „zeul căruia i-a fost consacrat acest oraş“, Nice < gr. Nikaia „victorioasă“. Unele dintre aceste denumiri de oraşe au fost preluate mai târziu de către romani. Este cazul oraşului Port-Vendres (< lat. Portus Veneris), a cărui nume este traducerea gr. Aphrodisias şi cazul oraşului Marseille, a cărui nume s-a păstrat în limba franceză cu accent latin.

Deşi cea mai mare parte a cuvintelor greceşti au intrat în limba franceză prin filieră latină (de exemplu, blasphemein > lat. blasphemare > fr. blâmer), cercetând dialectele din sudul Franţei descoperim un număr mare de cuvinte greceşti care nu mai există nicăieri în Romania şi care nu se întâlnesc nici în limba latină. Aceste cuvinte se păstrează deci, doar în dialectele din Galia, dar nu au pătruns în limba literară: ancouno „colţ, ascunzătoare“ < gr. ankon „golf“, caliurno „legătură, parâmă“ < gr. kalos, prov. ganzo < gr. gampsos, prov. gofon „ cui gros“ < gr. gomphos, prov. tarroun „băţ“ < gr. tarsos. S-au păstrat de asemenea unele cuvinte care demonstrează că marsilioţii erau superiori indigenilor în unele arte, şi mai ales în arhitectură: prov. ambro < gr. amphora, prov. doma „ cupolă“ > fr. dôme.

Deşi terminologia viticulturii este în franceza de astăzi aproape în totalitate de origine latină, din limba greacă s-au păstrat unele denumiri precum makella (makele) > prov. magau „ unealta viticultorului“.

Printre cuvintele greceşti care au supravieţuit există şi adjective. Cel mai important dintre ele este biais < gr. epikarsios „oblic“, care s-a păstrat ca adjectiv.

Din limba vechilor gali s-au păstrat în special numele de locuri. Singura zonă unde nu se întâlnesc toponime galice este zona Alpilor Maritimi, unul dintre ultimele locuri de refugiu ale ligurilor. Însă în toate celelalte regiuni se întâlnesc toponime de origine galică. Paris, de exemplu, păstrează numele populaţiei care locuia la nord, Parisii. Oraşul purta în trecut numele Lutetia. Un alt exemplu ar fi numele oraşului Reims, care provine de la cuvântul latinesc Remis, ablativul sau locativul substantivului Remi, indicând numele unei populaţii aşezate într-o zonă a cărei capitală era Durocoturum. Tot astfel se explică şi numele unor oraşe precum: Angers, Amiens, Châlons, Langres, Limoges, Nantes, Poitiers, Tours, Troyes.

Multe substantive comune de origine galică intră în componenţa unor substantive nume de locuri compuse cu formantul –dunum, echivalent pentru –town din toponimele englezeşti: Verdun < Virodunum, Lyo n < Lugdunum.

Există de asemenea unele substantive derivate cu sufixul galez –acus care desemnează proprietatea, cu variantele –ac în Midi şi –ai sau –i în Nord, rădăcina cuvântului fiind întotdeauna un nume roman (Julius, Sabinus): Juliac / Juilly, Savignac / Savigny.

În privinţa substantivelor comune de origine galică , am constatat faptul că unele dintre acestea au fost preluate de către romani şi au trecut în limba latină, existând chiar şi astăzi în regiunile ocupate odinioară de către celţi. Aceste substantive deEle Ele denumesc în primul rând obiecte pe care romanii nu le cunoşteau înainte de a veni în Galia.

Galii se îmbrăcau altfel decât romanii: purtau cămăşi şi pantaloni lungi pentru a rezista la o climă mai aspră decât cea din Italia. Romanii le-au preluat mai târziu denumirile: substantivele camisia şi braca au devenit latine şi astăzi există în toate limbile romanice. Întrucât galii erau buni constructori, romanii au învăţat de la ei să folosească carul (< lat. charus).

Dintre adjectivele de origine galică amintim: dru „bine hrănit“, rêche „ aspru“ , „dur“ < gal. rescos. Dintre verbe s-a păstrat în limba literară bercer < lat. *bertiare, irl. bertaim. Aceeaşi origine au şi: auvent „copertină“, gonne „ jupon“ < lat. gunna, pièce < *pettia, suie < * sudia, talapan „ copertină“ ( folosit în Savoia şi în Dauphinée) < talo-pano . Unii termeni se referă şi la creşterea vitelor şi la agricultură: charrue < carruca, javelle < gabella, gorce „gard care desparte două câmpuri ( folosit în Limousin)“ < *gortia, raie < rica, soc < soccus, violon „seceră“< *volamo. Alţi termeni se referă la prepararea berii, meşteşug necunoscut de către romani până la venirea lor în Galia : brasserie < brace „malţ“, cervoise „bere“ < cerevisia. Alte cuvinte sunt din domeniul construcţiilor: banne < benna, bille < bilia, charpente < carpentum. Multe plante şi-au păstrat denumirea galică întrucât erau necunoscute la Roma.: amélanche < aballinca, bouleau < *betua, bruyère < brucus, chène < cassanus, if < *ivos, verne < verna. Dintre numele de animale domestice s-au păstrat moulon şi bouc, dintre denumirile de păsări alouette, dintre denumirile de peşti saumon şi lotte. Sunt de asemenea de origine galică denumirile de teren: marne < margila, grève < grave, bou < barva, breuil „pădure împrejmuită de un gard“ < bragilu, quai < caio, talus < talo (Walter von Wartburg: 1934: 160).

În concluzie, numărul relativ mare al cuvintelor din limbile populaţiilor preromane de pe teritoriul Galiei păstrate cu unele modificări în limba franceză şi în primul rând legile fonetice care au dus la apariţia acestor schimbări demonstrează faptul că, în cazul acestei limbi, substratul este o cauză a procesului de glotogeneză.

Latina populară era foarte avansată în momentul invaziei popoarelor germanice. Acestea nu şi-au impus limba în Galia, ci au acceptat latina vulgară. Totuşi alamanii, goţii, saxonii, francii şi burgunzii au lăsat în jur de 400 de cuvinte în limba franceză care, în procesul de geneză a limbii, sunt considerate elemente de suprastrat.

Incursiunile germanice au început în Galia în epoca de sfârşit a domniei lui Antoniu. În anul 257, alamanii au invadat Galia ajungând până în Spania ( Walter von Wartburg: 1934: 23). Vizigoţii, un alt popor de neam germanic, au traversat Italia şi au ocupat toată Galia de sud în anul 412. Îi găsim în regiunea lacului Leman în anul 443, de unde şi-au extins stăpânirea asupra Lyonului, asupra provinciei Franche-Compté şi îi găsim şi în Bourgogne. Saxonii, al treilea popor de neam germanic, au invadat Galia sosind aici pe mare. Între secolele al V-lea şi al VI-lea, ei au devastat litoralul Mării Mânecii şi al Orientului Apropiat. Această provincie se va numi Litus saxonicum. Saxonii şi-au format aici mai multe colonii. O mărturie a existenţei lor sunt numele de locuri picarde şi normande.

În sfârşit, ultimile neamuri germanice care au invadat Galia sunt francii. Aceştia l-au ajutat pe Clovis să cucerească regatul lui Syagrius în anul 486, regat situat la nord de zona ocupată de burgunzi şi de vizigoţi ( Walter von Wartburg: 1934: 47). Un număr mare de cuvinte din limba francilor a trecut în franceza literară. Cuvintele se referă la viaţa militară: broigne < brunnja, épieu < speut „ suliţă“, la agricultură sau la creşterea animalelor: blé < *blad, folc „turmă“ < folk, herde „turmă“ < herda. Cuvintele precum haie şi jardin demonstrează faptul că francii obişnuiau să cultive cu atenţie pământul. Un mare număr al denumirilor de plante sunt, de asemenea, de origine francă: aune, cresson, houx, osier. S-au mai păstrat: haunipa > honte, haunjan > honnir, urgoli > orgueil.

În ansamblu, din idiomul francilor s-au păstrat peste 200 de cuvinte. Repartizarea lor este însă destul de limitată. Se întâlnesc în nord până la linia imaginară care uneşte Loira de Belfort. Unii termeni au trecut şi la sud, dar într-o epocă posterioară.

În privinţa morfosintaxei, se remarcă faptul că francii şi-au păstrat chiar şi după contactul cu romanii şi cu galii modul de a-şi declina substantivele proprii: Hugo-Hugon, Hues-Huon, Berte-Bertain. Acest mod de declinare s-a extins şi la unele substantive comune nume de persoane de origine latină ca: pute-putain, none-nonain. Tot din limba vechilor franci s-au păstrat sufixele –ard şi –ald/–aud : vieillard, richard, badaud, ribaud ( Walter von Wartburg: 1934: 50).

1.2 Apariţia diferenţelor lingvistice. Langue d’oc şi langue d’oïl

După invaziile germanice, pe teritoriul Galiei se face simţită o distincţie din ce în ce mai accentuată între limba din sudul Franţei ( langue d’oc sau provensala) şi limba vorbită la nord de Loira (langue d’oïl). Unii lingvişti între care şi Carlo Tagliavini, adaugă aici şi franco-provensala, ca un idiom distinct de langue d’oc.

Una dintre diferenţele cele mai marcante care apar între langue d’oc şi langue d’oïl se observă la nivelul vocalelor accentuate şi a consoanelor intervocalice.

lat. langue d’oc langue d’oïl

cantare cantar chanter

męl męl męl

flore flor flour

tela tela teile

pacare pagar paier

sapa saba seve

În nord, vocalele accentuate domină cuvântul prin accentul lor mai mult decât în sud unde ele se alungesc în silabă deschisă. Alte transformări s-au produs în sistemul fonetic între secolele al VI-lea şi al X-lea:

1 a final > e: herba > erbe;

2 palatalizarea consoanelor c şi g urmate de a: carus > cher, galbinu > jaune.

Aceste transformări arată faptul că între secolele al V-lea şi al X-lea sistemul fonetic a fost reînnoit. Franceza s-a îndepărtat foarte mult de latina vulgară în comparaţie cu alte limbi romanice. Inovaţiile morfologice şi sintactice din această perioadă sunt numeroase. Atunci au apărut pronumele şi adjectivul posesiv (mon livre, le mien).

Diferenţierea dintre formele accentuate şi formele neaccentuate ale pronumelui personal începută din latina populară apare acum mai clară: me-mei, te-tei ( Walter von Wartburg: 1934: 52).

Treptat, în Galia viaţa a început să aibă un caracter din ce în ce mai local, iar fărâmiţarea teritorială a Franţei va continua. Consecinţa acestui fapt a fost formarea a numeroase dialecte şi subdialecte.

Dialectul franco-provensal se vorbeşte în regiunile din preajma Lyonului şi a Genevei, şi anume la Loire, le Rhône, l’Ain, l’Isère, la Savoie, la Haute Savoie, o parte din Jura şi Elveţia franceză. Principalele trăsături fonetice ale acestui dialect sunt:

1 á în silabă deschisă se păstrează ca în provensală: cantáre, tsatá;

2 a final se păstrează ca în provensală: tela > taila cf. prov. tela, fr. toile, dar după o consoană palatală se palatalizează ca în franceză: vacca > vatse cf. fr. vache, prov. vaca;

3 u final accentuat cu accent secundar se pronunţă [ou] faţă de franceză, unde se transformă în e: cubitu > codou cf. fr. coude.

Dialectul din Franche-Compté şi din Bourgogne se caracterizează în primul rând prin transformarea sufixului –et în –ot: chaussote. La sud de Bourgogne, dialectul are particularităţi comune cu franco-

provensala. Diftongul ei se labializează devenind oi (merveille < mervoille) (Carlo Tagliavini: 1977: 348).

Dialectul din Champagne (le champenois) are trăsături comune cu cel din Bourgogne şi din Lorena: m’n > n în loc de m; eil > oil: consoil „ sfat“. Dialectul din Lorena (le lorrain) este o prelungire a celui din Wallonie. Cuprinde elemente lexicale germane. Grafemul w, de exemplu, este pronunţat ca în germană; ie > i (pied > pi). Dialectul nu a exercitat nici o influenţă asupra limbii literare.

Dialectul din Wallonie (le wallon), este extrem de conservator şi se distinge prin numeroase cuvinte de origine latină care s-au păstrat doar aici. Aceasta se explică prin faptul că Wallonie a fost întotdeauna separată de Franţa din punct de vedere politic. Dintre trăsăturile sale, cele mai importante sunt conservarea lui u şi diftongarea lui e în silabă deschisă (Walter von Wartburg: 1934: 75).

Dialectul picard (le picard) are multe particularităţi. În Picardia au apărut şi s-au dezvoltat genuri literare ca epopeea satirică, les fabliaux şi comedia. Până în secolul al XIII-lea, viaţa literară din Picardia este superioară celei din Paris. Cele mai importante trăsături fonetice şi morfologice ale dialectului picard sunt:

1 transformarea lui c înaintea lui a în k: cose > chose;

2 păstrarea lui g precedat de a: gambe > jambe;

3 transformarea lui c înaintea lui e şi a lui i în š: chele > celle;

4 absenţa consoanelor tranzitorii: tener > tenre„ tendre“;

5 en > e: ve > vent;

6 –ellus >-iaus: biaus > beau;

7 păstrarea lui w : warder;

8 ọl > au: solidus > saus;

9 mon, ton, son > men, ten, sen;

10 formarea unui nou singular pentru prunumele personal ( mo, vo) după plural (noz, voz);

11 -eir ( terminaţia infinitivului) > -ir: cheïr > choir, veir > voir, sier > seoir.

Dialectul din Normandia (le normand) a fost un concurent serios al francezei vorbite Paris. Principalele sale caracteristici sunt:

1 păstrarea diftongului ei (teile „toile“;

2 păstrarea imperfectului indicativ latin: chantout < lat. cantabat;

3 terminaţia persoanei I plural a prezentului indicativ este –um şi nu –ons.

Vorbitorii acestui dialect au fost aşezaţi în secolul al X-lea pe litoralul Mării Mânecii de către Charles le Simple care dorea astfel să-i transforme pe normanzii obişnuiţi cu jafurile şi cu pirateria în apărători ai regatului. Ducele Rollo s-a creştinat, iar poporul său i-a urmat exemplul. Teritoriul pe care s-au aşezat s-a numit Normandia, iar capitala regatului s-a stabilit la Rouen.

După trei generaţii, normanzii au fost romanizaţi complet, dar nu şi-au pierdut nici gustul pentru aventuri şi nici deprinderile războinice. Un secol şi jumătate după instalarea lor în Normandia au debarcat şi în Anglia unde au introdus limba franceză. I-au învins apoi pe sarazinii din nordul Italiei şi din Sicilia şi au pus bazele unui stat în această regiune. Normanzii au devenit, astfel, în teritoriile cucerite, propagatorii cei mai activi ai limbii şi ai culturii franceze, dincolo de hotarele Galiei. Elementele lexicale normande au pătruns şi în limba franceză: bille < billa, étrambot < stafnbordh, étrave < stafn, esneke „ corabie mică“ < snekkja, guindas < vindass „ părţi ale unei corăbii“, hune < hunn, crique „ golf strâmt“ < krik, ris < rif, tillac < thilja, tolet < thollr, vague < vagr. S-au păstrat, de asemenea, cuvintele care desemnau manevrele de navigaţie: cingler < segl, guinder < vinda.

Unele toponime din regiunea de nord a Franţei au la origine un substantiv comun de provenienţă scandinavă: Balbec, Becdalle (< dalr), Caudebec (< bekkr „râu“), Elbeuf (< budh „ cabană“), Tournetot (< toft), torp (< thorp „sat“), precum şi cele mai multe substantive cu terminaţia –ville şi care au în componenţa lor numele scandinav al unui posesor: Trouville( < Thorolf + -villa) (Walter von Wartburg: 1934: 64) .

Un alt fenomen de o importanţă notabilă pentru evoluţia limbii franceze până în secolul al VIII-lea este invazia arabă. Arabii i-au înfrânt pe vizigoţii din Spania în anul 711 şi în scurt timp au ocupat întreaga ţară. Au pătruns apoi şi în Galia. În această perioadă au intrat din limba arabă în franceză unele denumiri de plante: al-harsuf > artichaud, harrub > carrouge, nenufar > nénuphar, narang > orange. S-au păstrat, de asemenea, cuvinte referitoare la medicină: misk > musk, mumija > momie „ materie răşinoasă cu care sunt conservate cadavrele“, nuha „ceafă“ > nuque, rahet > raquette „palmă“, sarab > sirop. Alţi termeni sunt din matematică: algèbre < al-gebr.

Arabii au adus cu ei în Europa sistemul lor de scriere a cifrelor care s-a dovedit a fi extrem de eficient întrucât cu cifre romane calculul zecimal nu ar fi fost posibil. Arabii învăţaseră să scrie cifrele cu ajutorul lui 0 de la indieni. Termenul arab sifr „zero“ are la bază cuvântul hindus sunya „zero“, „vid“. În franceză s-a ajuns în timp la chiffre cuvânt care la început avea ca şi cuvântul arab sensul de „zero“, şi abia în secolul al XV-lea a început să fie folosit cu sensul de „număr scris“ (Walter von Wartburg: 1934: 66 şi urm.).

În concluzie, între secolele al VI-lea şi al X–lea, în limba franceză au pătruns datorită invaziei normande şi arabe cuvinte noi, iar limba continuă să se diversifice.

În secolele următoare, se constată un caracter preponderent verbal al limbii. Imperfectul indicativului folosit foarte rar în secolul al XI-lea câştigă teren în veacul al XII-lea când devine din ce în ce mai frecvent în operele unor scriitori precum Chrétiens de Troie. S-a pierdut, din punct de vedere gramatical, perfectul conjunctivului latin (amaverim), dar s-a păstrat mai-mult-ca-perfectul (amavissem) (W. von Wartburg: 1934 : 66 şi urm.). În nordul Franţei exista deja la această dată o literatură bogată. Existau două stiluri care se adresau unor pături sociale distincte: pe de o parte, un stil popular, ingenuu, pe de altă parte, un stil elaborat, curtenesc, conştient de sine însuşi. Numărul mare de timpuri trecute ( imperfectul, perfectul compus, trecutul anterior, mai-mult-ca-perfectul) este de asemenea de remarcat. Acestea însă se foloseau la întâmplare şi nu după reguli foarte stricte, faţă de franceza modernă. Cu excepţia propoziţiilor subordonate relative şi ipotetice, în franceza veche erau preferate construcţiile paratactice, inlănţuirea propoziţiilor principale scurte. Aceasta este o trăsătură a limbilor populare ( Walter von Wartburg: 1934: 92). În privinţa modurilor verbale, se constată existenţa unei diferenţe foarte mari în folosirea modurilor şi a timpurilor verbale. Valoarea sensurilor şi importanţa acţiunilor apăreau foarte clare în mintea celui care vorbea. Valorile subjonctivului erau de asemenea percepute cu fineţe. Însă în limba franceză modernă, modalitatea şi aspectul nu mai apar atât de clar exprimate.

1.3 Limba franceză de la Evul Mediu la Renaştere

Încă de la sfârşitul secolului al XI-lea, franceza începe să fie folosită ca limbă literară şi ajunge să fie cunoscută în toată Europa datorită graţiei, supleţei şi nobleţei sale. Străinii încep să scrie în franceză. Brunetto Latini, maestrul lui Dante, de exemplu, a scris în franceză în jurul anului 1260 o enciclopedie medievală intitulată Trésor. Marco Polo dictează povestea călătoriilor sale în China, în limba franceză.Limba lui Rabelais va fi cunoscută în toată Europa . În Italia, influenţa franceză a fost foarte importantă, iar în nordul ţării se vorbeau dialecte asemănătoare cu limba franceză. Aici s-a ezitat o vreme între folosirea italianei sau a francezei ca limbă literară .

În Piémont, franceza va deveni limbă oficială. Multe poezii franţuzeşti vor fi copiate într-o limbă mixtă, plină de italienisme. A apărut chiar şi un dialect mixt franco-italian (jumătate francez, jumătate lombard) , dar care nu exista decât în texte (W. von Wartburg: 1934: 98).

În secolul al XII-lea, franceza a ajuns până în Orient datorită cruciadelor. În această regiune totuşi nu s-a putut impune pentru că a întâlnit o civilizaţie superioară. Arabii erau mai civilizaţi decât francezii şi , de aceea, şă-au păstrat limba.

Armeana a păstrat, dintre toate limbile asiatice, câteva urme ale influenţei franceze întrucât armenii au fost aliaţi ai cruciaţilor şi au intrat astfel în contact direct cu limba şi cu civilizaţia franceză. În Cipru, franceza a exercitat o influenţă mai profundă, pentru că timp de mai multe secole, insula a fost stăpânită de dinastia familiei Lusignan, de origine franceză (Walter von Wartburg: 1934: 99).

Franceza a pătruns în această perioadă şi în Ţările de Jos. Astfel se explică de ce o mare parte a lexicului limbii olandeze este de origine franceză. Influenţele au afectat şi sistemul morfosintaxic al olandezei (construcţii participiale cauzale de tipul Étant malade, il ne peut pas venir, au pătruns şi în limba olandeză).

Germana a intrat în contact cu franceza prin intermediul povestirilor bretone şi a cântecelor de vitejie (chansons de geste). Din franceză s-a păstrat terminologia organizării feudale (baron, prinz, vassal) şi un număr de sufixe între care –ieren (stolzieren).

Dintre toate statele europene, franceza a avut cele mai multe şanse de a deveni limbă naţională în Anglia. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, când scria Marie de France, engleza părea aproape stinsă ca limbă literară. Războiul de o sută de ani a dus la o fuziune aproape completă între civilizaţia engleză şi cea franceză, în detrimentul francezei, încât aceasta din urmă a încetat să mai fie folosită în Anglia. Totuşi, aici a reuşit să se menţină până în secolul al XVIII-lea în jurisdicţie. O mărturie a francezei de altădată este faptul că legile sunt chiar şi astăzi adoptate prin formula „ Le roi le veult“.

Deoarece franceza a fost întrebuinţată în Anglia timp de trei secole alături de engleză, studiul gramaticilor limbii franceze a apărut surprinzător aici şi nu în Galia. Astfel, în secolul al XIV-lea s-au scris câteva gramatici teoretice de acest tip. Gautier de Biblesworth a alcătuit un fel de dicţionar, acesta fiind începutul lexicografiei în limba franceză. Apoi s-au scris manualele de conversaţie pentru uzul călătorilor. Spre 1400, Jean Barton scrie Donais françois.

Abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, francezii au început să fie preocupaţi de gramatica limbii lor (Walter von Wartburg: 1934: 100).

În secolul al XIII-lea, limba franceză a făcut progrese considerabile. Acum apar texte în latina vulgară pe care le vom găsi în special în oraşele picarde.

Sunetele evoluează:

1 cad consoanele şi vocalele finale: septem > set;

2 e neaccentuat se pronunţă din ce în ce mai slab şi apoi dispare: sacramentu > sairement (sec.al XII-lea) > serment (sec. al XIV-lea), mirabilia > mereveille > merveille;

3 diftongii şi triftongii se monoftonghează; ai > ęi > ę (maistre > mestre), pais > pes; au > ọ ( autre): eu > oe (fleur); ue > oe (jeune);

4 silabele în hiat se reduc la una singură: eage > âge, meillir > mûr, août, soûl, faon, chaîne, gaagner > gagner, raençon > rançon, feis > fis;

5 ts > s, tch > ch, dj >j: ciel, charbon, jardin.

Numeralele ordinale îşi pierd independenţa. Quart şi quint sunt înlocuite începând cu 1300 prin quatrième şi cinquième. Schimbarea cea mai importantă este însă dispariţia declinării cu două cazuri, fenomen care se poate explica prin analogie. Existau mai multe substantive care nu distingeau nominativul de acuzativ (père, rose). Analogia acestor substantive s-a extins şi la substantivele cu două cazuri. Unul din factorii care au dus la dispariţia declinării este căderea consoanelor finale (Walter von Wartburg: 1934:116).

În privinţa negaţiei pas se remarcă pierderea valorii sale expresive. Pas devine un cuvânt normal, din ce în ce mai des folosit. În secolul al XIII-lea existau 90 de pasaje cu ne seul şi zece pasaje cu negaţie dublă (ne pas). La sfârşitul secolului al XV-lea însă situaţia este aproape inversă.

Interesul pentru claritatea limbii este dovedit şi de evoluţia pronumelor şi a articolelor. În franceza veche existau două pronume demonstrative: cist, pentru persoane şi locuri apropiate şi cil, pentru persoane şi lucruri depărtate. Aceste mijloace au fost considerate însă insuficiente în secolul al XIV-lea, de aceea au fost adăugate particulele adverbiale ci şi là. Articolul hotărât nu mai este folosit doar pentru a individualiza, ci se întâlneşte şi la unele hidronime: le Nil, le Rhin.

Articolul nehotărât se foloseşte în următoarele situaţii:

1 pentru individualizarea substantivelor

ex: J’ai vu un paysan dans la rue.

2 pentru a generaliza

ex: Un paysan n’est jamais content.

Articolul demonstrativ se întrebuinţează până în secolul al XII-lea cu o valoare demonstrativă când este vorba despre o cantitate nedeterminată a unui obiect determinat.

ex: manger del pain nu însemna „ a mânca nişte pâine“, ci „ a mânca din pâinea care se află în faţa ta“. Dar începând cu secolul al XIII-lea întâlnim deja texte în care substantivul fără articol alternează cu substantivul precedat de articol partitiv (Walter von Wartburg: 1934: 121).

Tot în această perioadă, dialectul din regiunea Parisului este recunoscut drept normă fonetică, dar nu sunt excluse nici aporturile, în special lexicale, din anumite regiuni.

Franceza va pătrunde în vremea Renaşterii şi a Reformei în toate domeniile vieţii. „C’est comme une marée montante dont la nappe couvre tout le littoral en même temps et d’un mouvement uniforme“(Walter von Wartburg: 1934: 133). Franceza este acum întrebuinţată în universităţi, deşi profesorii aveau libertatea de a folosi în paralel latina. În tribunale însă franceza era singura limbă folosită. Limba naţională s-a impus tot în această perioadă şi în biserică, dar cu o mai mare dificultate, întrucât Biserica a considerat multă vreme reforma lingvistică drept o erezie. În 1935, a fost tipărită la Serriès, aproape de Neuchâtel, pe cheltuiala lui Vaudois du Piémont, Biblia, carte care fusese tradusă de Olivetan, vărul lui Calvin. Acesta a folosit franceza şi nu dialectul vaudois din motive de propagandă. Prefaţa acestei Biblii a fost scrisă de Calvin. El se adresează tuturor părinţilor şi tuturor popoarelor creştine apărând dreptul de a vorbi despre Dumnezeu în limba populară.

În impunerea ei, franceza a întâmpinat foarte multe obstacole şi în şcoală. În şcolile elementare, ea nu era admisă decât în primii ani, la colegii folosindu-se pentru predare limba latină. Copiii erau siliţi să vorbească latineşte chiar şi când se jucau. Expresia latinae loqui, pie vivere exprimă sintetic de altfel felul în care era concepută educaţia în Epoca Medievală: accesul la ştiinţă trebuia să se facă prin pietate. Însuşi Montaigne a fost crescut după acest principiu. Tatăl său i-a adus un preceptor german care nu ştia franceza şi care se adresa copilului întotdeauna în limba latină. Tatăl, mama şi toţi servitorii din casă au trebuit să înveţe câteva cuvinte în limba latină pentru a putea vorbi cu tânărul Montaigne, astfel încât acesta, la vârsta de şase ani, nu înţelegea decât latina. Mulţi copii au fost educaţi în Franţa asemenea lui până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea când acest sistem rigid de educaţie a început să fie abandonat.

Franceza începe să fie întrebuinţată şi în medicină . Cărţile de specialitate în acest domeniu nu mai sunt redactate în limba latină întrucât în secolul al XVI-lea au existat numeroase epidemii în Franţa: lepra, ciuma, bolile venerice şi era necesar, prin urmare, ca toată lumea să cunoască remediile. Ambroise Paré, chirurg renumit (1517-1590), fondatorul chirurgiei moderne, neştiind latina , şi-a scris toate cărţile de chirurgie în limba franceză. Se conturează din ce în ce mai pregnant ideea de limbă naţională. În 1549, Du Bellay, un reprezentant al Pleiadei, scrie Défense et illustration de la langue française unde pune problema ca orice obiect să fie accesibil prezentat în limba naţională. Du Bellay nu este, cu toate acestea, original în ceea ce susţine. Peletier du Mans exprimase mai înainte aceste idei, dar poeţii Pleiadei s-au prezentat ei înşişi ca pe nişte novatori care au încredere în viitorul limbii naţionale.

O dată emancipată de sub tutela limbii latine, franceza avea nevoie de o normă coerentă. Jacques Dubois este primul care a pus problema unei gramatici normative. Urmează apoi lyonezul Meigret care face distincţia între le mauvais usage et le bon usage. El conştientizează faptul că existau mai multe stiluri, chiar şi în limba vorbită şi că nu toate dintre acestea sunt recomandabile. Maigret a avut şi preocupări de ortografie: a intenţionat să inventeze un sistem de scriere fonetică, a adoptat tilda din limba spaniolă cu intenţia de a o permanentiza şi în limba franceză. Din nefericire, el a avut foarte mulţi adversari astfel încât sistemul fonetic propus de el nu a rezistat.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea au început să fie publicate şi dicţionarele. Familia Des Estienne a publicat în 1532 un dicţionar latino-francez şi în 1539 unul francez-latin.

Se remarcă la nivelul sistemului lingvistic câteva schimbări majore:

1 cuvintele sunt ornate cu unele consoane etimologice: escriprere, sçavoir (unele dintre acestea s-au impus şi în pronunţare);

2 sintaxa continuă în mare parte tendinţele din secolul al XV-lea;

3 dacă în secolul al XV-lea pronumele deveniseră indispensabile pentru a distinge diferite persoane ale verbului, în secolul al XVI-lea, absenţa pronumelor a devenit foarte frecventă sub influenţa limbii latine.

Limba literară se îmbogăţeşte prin contribuţia lui François Rabelais, reprezentantul Renaşterii, şi al lui Calvin, reprezentantul Reformei din Franţa.

Lexicul operei lui Rabelais este de o bogăţie surprinzătoare. El poate fi comparat cu cel al lui Victor Hogo, însă Rabelais îl depăşeşte pe acesta din urmă prin precizia, claritatea şi exactitatea termenilor folosiţi (Walter von Wartburg:1934 : 149). Rabelais se bazează atât pe erudiţie cât şi pe experienţa lui de viaţă. Se poate spune că el vede, citeşte şi înţelege tot. De aceea, opera lui poate fi considerată o adevărată enciclopedie a Renaşterii.

Pe Rabelais nici un cuvânt nu pare să îl înspăimânte. El ajunge chiar să folosească chiar şi termenii erotici şi expresiile obscene, elemente specifice limbajului popular, precum şi expresii colocviale, acestea fiind un indice al originalităţii scriitorului. Originalitatea lui Rabelais apare şi în modul de a reda sensul etimilogic al unor cuvinte. Astfel, avaler apare cu sensul său de bază (ad-valem) atunci când Gargantua se adresează lui Panurge: „ Si je montasse aussi bien comme avalle, je feusse désjà au dessus de la sphère de la lune“. Rabelais nu se sfieşte nici să inventeze cuvinte. Astfel, pentru a-i ironiza pe profesorii de la Sorbona, el formează cuvântul sorbonagre (< Sorbona + gr. ánagros „ măgar“). Ideea aceasta i-a venit probabil din cauza sesizării identităţii dintre silaba finală a primului cuvânt cu silaba iniţială a celui de-al doilea . Rabelais mai inventează: sorbillans, sorbonigènes, sorbonicoles, sorboniferme, sorbonique, saniborsam (Walter von Wartburg: 1934: 151 şi urm.). Nouă ani după apariţia cărţii lui Rabelais a apărut ediţia franceză a cărţii lui Calvin, Institution chrétienne. Această carte a pus bazele stilului dezbaterii de idei. Lucrarea are o logică desăvârşită. Dar în timp ce Rabelais considera că răul se produce din cauza limitării omului natural, Calvin considera că răul există în om întrucât el este înlănţuit în păcatul original. Departe de a fi un uriaş, omul nu este decât un pitic destinat damnaţiei. El are nevoie de disciplină, de educaţie şi chiar de interdicţii religioase. Maxima lui Calvin (Fais ce que tu devras!) este diferită de cea a lui Rabelais ( Fais ce que tu voudras!).

1.4 Limba franceză în epoca lui Corneille şi a lui Racine

Dacă în vremea Renaşterii limba franceză a stat sub semnul unei libertăţi totale, în Clasicism ea va fi supusă unui sever control al raţiunii. Franceza este acum influenţată de logica lui Descartes. Influenţa raţionalismului nu pătrunde numai la nivelul formei, ci şi la nivelul sensului, al gândirii. Malherbe propune să se renunţe la toate expresiile ambigue care nu puteau fi înţelese de toată lumea. Arhaismele, împrumuturile şi neologismele vor fi condamnate. Sunt îndepărtate, de asemenea, cuvinte precum: ulcère, entamer, idéal, ultimul fiind considerat un cuvânt şcolăresc.

În gramatica sa, Malherbe a combătut libertatea secolului al XVI-lea manifestată în toate domeniile cunoaşterii, inclusiv în domeniul ştiinţelor limbajului.

Cu Guez de Balzac, limba franceză face un pas înainte spre abstractizare, perfecţionându-se pentru exprimarea noţiunilor cu un grad mare de generalitate.

Demersurile lui Malherbe şi ale lui Balzac au fost continuate de Vaugelas, membru al Academiei.

În 1694 a apărut prima ediţie a dicţionarului limbii franceze. În ciuda numeroaselor sale imperfecţiuni, acest dicţionar a devenit lucrarea lexicografică cea mai importantă din lingvistica franceză a secolului al XVII-lea.

Tot în această perioadă sunt interzise imaginile prea realiste care trezesc brusc reprezentări dezagreabile în mintea cititorului: cadavre, charogne, vomir. Neologismele se vor adapta numai în cazul în care sunt bine cunoscute de toată lumea.

În privinţa părţilor de vorbire neflexibile, se constată faptul că numărul conjuncţiilor cauzale se reduce la trei: parce que, puisque şi car. Malherbe a mers până acolo încât a insistat să fie suprimată conjucţia car întucât la un moment dat , un curtean şi-a început fraza cu expresia pleonastică la raison en est car, care a devenit proverbială stârnind râsetele în saloanele de la Paris.

Unul dintre reprezentanţii noii limbi franceze este în această perioadă Blaise Pascal. Limbajul său este extrem de echilibrat, structura frazei logică, geometrică.

Anul 1660 este o dată de o mare importanţă pentru istoria limbii franceze întrucât marchează apariţia apariţia Gramaticii de la Port-Royal a lui Arnaud şi Lancelot, numită şi Grammaire structurale et raisonnée. Autorii doreau să caute în spatele limbii raţiunea universală. Ei au făcut pentru limbă ceea ce Bossuet va face mai târziu pentru istorie în Discurs asupra istoriei universale.

Secolul al XVII-lea este şi secolul lui Molière. Limba personajelor sale are o pronunţată latură moralizatoare. Personajele comediilor sale vorbesc despre limba modelelor din realitate. Molière ascultă, observă şi ştie să reînvie pe scenă ceea ce a văzut şi a auzit în societate (Walter von Wartburg:1937 : 176).

Claritatea, precizia şi eleganţa sunt doar câteva calităţi care au dat limbii franceze

o poziţie specială în Europa. Franceza va pătrunde încetul cu încetul în toate domeniile de activitate prin intermediul armatei, prin diplomaţie şi prin teatru. La sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, în 1714, la Rastatt, s-au desfăşurat pentru prima oară tratativele de negociere în limba franceză.

Tot în secolul al XVII-lea s-a ajuns la unificarea normelor de pronunţare. Limba a atins un grad mare de stabilitate fonetică. Acolo unde existau incertitudini s-a stabilit o pronunţare corectă.: proufit-profit, couronne, colonne, fromage. Grupul intervocalic –ll- începe să fie pronunţat y (fille) întâi în cercurile burgheziei pariziene şi apoi se va generaliza.

Spre sfârşitul secolului s-au remarcart doi scriitori: La Bruyère şi Fénelon care, servindu-se de mijloacele oferite de limba clasică deschid noi perspective de evoluţie a limbii şi pregătesc Secolul Luminilor.

1.5 Evoluţia limbii franceze în Epoca Luminilor. Voltaire şi Montesquieu

Secolul Luminilor continuă Clasicismul prin cultul raţiunii, dar se distinge de secolul precedent prin aceea că raţiunea este eliberată de orice constrângere. Limba se îmbogăţeşte în domeniul lexicului o dată cu progresul societăţii. Întrucât observarea omului devine mai subtilă, terminologia privind exteriorul omului se îmbogăţeşte. Despre o femeie frumoasă, de exemplu, se spunea că este „ de mine“, „en beauté“, „avec la taille joncée ou nymphée“. Apariţia mobilierului rococo a determinat apoi apariţia unor noi termeni: l’ottomane, le divan, le sofa. Au fost inventate noi mijloace de transport care vor deveni un semn al distincţiei sociale: cabriolet, dormeuse, phaéton, gondole, berline, caraba, dolente. Rousseau şi Denis Diderot vor introduce în limba franceză prin operele lor expresii triviale, populare: être comme un coq en pâte, une autre paire de manches, scier le boyau „ a cânta la chitară“. S-a făcut chiar un dicţionar de cuvinte vulgare pe baza lexicului din Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau.

În secolul al XVIII-lea vor fi acceptaţi şi termeni de origine străină:

1 cuvinte englezeşti: bifteck, boxe, budget, congrès, club, grog, jockey, jury, parlement, pudding, punch, redingote, session, voler;

2 cuvinte germane: bocambre (< pochhammer), bockard (< pochwerk), cobalt, feldspath, gangue (erzgang), gneiss, quartz, rustine ( ruckstein);

3 cuvinte italiene: ariette, aquarelle, arpège, campanile, cantate, cantatrice, contralto, contrapontiste, cicerone, piano, pittoresque.

În 1975 se creează L’Institut de France care va scoate o nouă ediţie a vocabularului limbii franceze. În suplimentul acestuia figurează cuvinte noi apărute o dată cu Revoluţia Franceză: divorcer, guillotiner, bureaucrate ( Ileana Oancea, Luminiţa Panait: 2003: 137).

Se ajunge la o stabilitate fonetică, morfologică şi sintactică şi la existenţa mai multor stiluri descrise de Féraud în Dicţionarul critic: stilul poetic şi oratoric, stilul familiar, stilul mediocru sau de dizertaţie, stilul simplu sau de conversaţie, stilul polemic, stilul critic, stilul satiric, stilul comic şi stilul burlesc (Walter von Wartburg: 1934: 195).

1.6 Limba franceză în secolul al XIX-lea

Tendinţa de normare a limbii va fi continuată şi în secolul următor. Franceza secolului al XIX-lea este aproape identică cu franceza de astăzi. Scriitorii romantici şi realişti au îmbogăţit-o şi au nuanţat-o. Victor Hogo şi Téophile Gautier caută cuvinte care să exprime cât mai adecvat anumite situaţii de comunicare. Nici unul, nici celălalt nu se folosesc de neologisme. Însă amândoi se inspiră din lexicul popular conform principiilor Romantismului.

Scriitorii realişti (Balzac şi Flaubert) au de asemenea un vocabular foarte variat. Diferenţa stilistică majoră dintre operele acestor doi mari scriitori întemeietori ai realismului este că în timp ce frazele lui Flaubert sunt supuse unui control exigent (acesta din urmă a vorbit în repetate rânduri de „les affres du style“, frazele lui Balzac sunt spontane.

Prin contribuţia acestor scriitori, franceza ajunge la un grad ridicat de stabilitate, devenind o limbă normată, riguroasă. Stabilitatea limbii determină creşterea funcţiei sale sociale şi , implicit, internaţionalizarea ei.

2 Limba franceză în zilele noastre

În veacul al XX-lea statutul limbii franceze creşte pe plan internaţional. Unul dintre domeniile de predilecţie în care se manifestă limba franceză pe plan internaţional este diplomaţia. De două sute de ani, cele mai importante tratate se redactau numai în limba franceză. Chiar şi Tratatul de la Frankfurt din 1871 prin care germanii au învins umilitor Franţa a fost redactat în franceză. Tratatul de la Versailles din 1919 a fost însă redactat bilingv în franceză şi în engleză. Acest moment marchează începutul ascensiunii englezei în plan internaţional (Ileana Oancea, Luminiţa Panait: 2003: 138). Ca reacţie la acest fapt, începând din anii ’60 se formează asociaţii francofone care îşi propun stabilizarea limbii franceze.

Trăsăturile generale ale francezei actuale au fost prezentate de Walter von Wartburg într-un mod mai sugestiv prin comparaţie cu trăsăturile limbii germane. (Walter von Wartburg: 1934: 227-230 passim). Cea ce surprinde în pronunţarea limbii franceze actuale este claritatea şi sobrietatea cu care se formează fonemele. Acest lucru se datorează faptului că baza de articulaţie în limba franceză este partea anterioară a gurii, în timp ce în germană şi în engleză sunetele sunt articulate în partea posterioară a cavităţii bucale. În engleză şi în germană sunetele trebuie să traverseze cavitatea bucală în timp ce în franceză sunetele ies direct,

nemijlocit din gură. Francezii trebuie să îşi încordeze mai mult muşchii interiori ai gurii decât englezii sau germanii pentru a articula sunetele. În actul vorbirii, faţa unui francez rămâne calmă în timp ce muşchii feţei unui englez sau ai unui german trebuie să devină expresivi.În franceză nu există vocale intermediare ca în engleză, iar consoanele trebuie articulate cu energie. Când un francez pronunţă un t, el închide total cavitatea bucală, când un german sau un englez face acelaşi lucru, cavitatea bucală a celui care vorbeşte rămâne întredeschisă.Franceza este o limbă statică întrucât exprimă în primul rând ceea ce este stabil, germana este, în schimb, o limbă dinamică întrucât prezintă în primul rând evoluţia lucrurilor şi a evenimentelor.Rolul verbului francez este mai redus în franceză decât în germană, iar verbul francez este mai abstract, mai puţin nuanţat decât verbul german. Faire, de exemplu, corespunde atât verbului tun cât şi verbului machen. În franceză, acelaşi verb poate intra în combinaţii multiple cu alte cuvinte pentru a indica diferite tipuri de mers (aller à cheval, aller en voiture, aller à pied). Pentru toate aceste situaţii, în limba germană există verbe diferite: reiten, fahren, gehen. Pentru stehen, sitzen şi liegen franceza se foloseşte de verbul a fi urmat de un adjectiv sau de un adverb.Fraza franceză surprinde în special aparenţa lucrurilor corespunzând în acest fel spiritualităţii franceze. Franceza este înainte de toate o limbă clară, iar Voltaire spunea în legătură cu acest aspect: „Je suis clair parce que je ne suis pas profond“ (“Walter von Wartburg: 1934: 229). Germana , în schimb, este o limbă precisă, precizia fiind tendinţa de a aprofunda lucrurile, de a se aşeza înăuntrul lor cu riscul de a te pierde. În ceea ce ne priveşte considerăm că afirmaţia lui Wartburg este discutabilă. Claritatea nu se opune ideii de profunzime neapărat şi nu este un indice al superficialităţii într-o limbă. Argumente în acest sens pot fi aduse din mai multe domenii ale cunoaşterii şi , în special, din literatură. Astfel, în literatura franceză există nume precum Baudelaire, Victor Hugo, Maupassant care contrazic prin operele lor ideea de superficialitate în limbă.În concluzie, caracterul social, graţia, supleţea sunt calităţi care fac din limba franceză o limbă internaţională prin excelenţă. Întrucât mediul în care a evoluat limba explică destinul său de excepţie în cultura europeană şi mondială, înainte de a intra în problematica francofoniei am considerat necesară o descriere diacronică şi sincronică a limbii franceze plasând-o pe fundalul mai larg al lingvisticii romanice. Împărtăşim astfel concepţiile lui Walter von Wartburg care considera că factorul istoric trebuie avut în vedere în toate probleme care se leagă de viaţa limbilor ( Walter von Wartburg apud Iorgu Iordan: 1962: 231) precum şi părerea lui Ferdinand de Saussure care, la rândul său, a observat legătura strânsă dintre sincronie şi diacronie: prima reprezintă partea statică, descriptivă, a doua partea dinamică, istorică a limbajului ( Ferdinand de Saussure apud Walter von Wartburg: 1934: 9). O simplă înregistrare a faptelor de limbă nu ar fi fost relevantă pentru obiectivele acestei teze, de accea am situat prezentarea genezei acestei limbi romanice în interiorul procesului amplu al glotogenezei care se plasează în primul rând în domeniul fonetic. Schimbările fonetice produc schimbări în plan morfosintaxic. Astfel, putem susţine că acolo unde se plasează divergenţa fonetică în latina vulgară putem căuta şi explicaţiile acestei limbi.

Lexicul limbii franceze, un domeniu deschis al limbii, a fost influenţat şi de substrat, dar substratul a avut o influenţă decisivă la nivel fonetic. Pe de altă parte, am constatat că lexicul a fost influenţat şi de suprastrat, iar această influenţă are loc după ce romanitatea se cristalizează în Galia.

Sincronia este o parte din diacronie. Majoritatea lingviştilor în frunte cu J.Grimm consideră că nu se poate explica dezvoltarea limbii decât prin istoria sa şi prin istoria poporului care o vorbeşte, deşi tendinţa reprezentanţilor curentelor structuraliste este de a explica limba numai prin ea însăşi şi de a izola astfel dezvoltarea ei de omul fizic, psihic, spiritual şi social (G. Ivănescu: 2000: 3). Îmbrăţişând punctele de vedere ale vechii tendinţe iniţiate de J. Grimm am considerat că o privire diacronică asupra limbii este necesară pentru a explica evoluţia şi expansiunea sa. Nu putem vorbi, de exemplu, de franceza canadiană fără să amintim de situaţia dialectelor din Franţa de vest din secolul al XVII-lea, dialecte care au constituit punctul de plecare al dezvoltării limbii franceze dincolo de Ocean.

Franceza a depăşit graniţele Franţei şi chiar ale Europei dând naştere unui fenomen lingvistic de proporţii: francofonia.