Formarea şi expansiunea Imperiului Otoman

Imperiul Otoman

Capitală

Söğüt (1299–1326)Bursa (1326–1365)Edirne (1365–1453)Constantinopol (1453–1922)

Limbă/limbi Turca otomană

Formă de guvernare Monarhie

Sultan  - 1281–1326 (primul) Osman I  - 1918–22 (ultimul) Mehmed al VI-lea

Mare Vizir  - 1320–31 (primul) Alaeddin Pașa  - 1920–22 (ultimul) Ahmed Tevfik Pașa

Istorie   Fondare 1299

Prima perioadă constituțională 1876-1878  

A doua perioadă constituțională 1908-1918   

Dezmembrare 1923

Suprafață  - 1680: 5.500.000 km²

Populație  - 1856 est. 35.350.000   

-1906 est. 20.884.000 

-1914 est. 18.520.000   

-1919 est. 14.629.000 

Azi, parte a

 Albania,  Bulgaria,  Croația,  Grecia,  Macedonia,  Muntenegru,  Egipt,  Siria,  România,  Republica Moldova,  Serbia,  Ungaria,  Turcia

Originile

Imperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei de la sfârșitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuși un stat marionetă și vasal al Ilhanatului. Conform tradiției, în 1299 Osman I și-a proclamat statutul de bei independent.

Ascensiunea (1299–1453)Chiar dacă statul otoman a existat și mai înainte de domnia lui Osman I, acesta este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele și a fost primul bei care i-a proclamat independența. El a extins granițele statului spre cele ale Imperiului Bizantin, în timp ce alte beilîcuri turcești se măcinau în lupte interne. În vremea lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, care demonstra forța economică și politică a noului stat independent. În timpul secolelor care au urmat, numele lui a fost mereu pomenit în urări: "Să fii la fel de bun precum Osman".Mehmed al II-lea avea doar 19 ani atunci când a devenit sultan; el avea reputația de a fi fost un soldat erudit. Priceperea lui militară a fost demonstrată când a cucerit Constantinopolul. (Vezi Căderea Constantinopolului). Mehmed s-a bucurat de sprijinul tuturor celor din imperiu, angajându-se în reorganizarea structurii statale și militare.

Creșterea (1453–1683)

ra de propășire a Imperiului Otoman poate fi împărțită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creșteri teritoriale și cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran și a pus bazele unei flote a Mării Roșii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea și întinderea imperiului și mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perșilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârșitul celor 230 de ani de creștere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacționat la intervenția Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acțiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliații otomani, iar pe alții i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație, ci a și devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare și a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existență al statelor creștine, care erau considerați inamici tolerați. După eșecul din fața Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viața imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare și civile în toate domeniile, (în relațiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

Stagnarea (1683–1827)

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I și Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus și Imperiul Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în fața acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creșterii puterii rusești.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1683, turcii au început să piardă din poziția dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiți să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea rușilor în campania de pe Prut din 1712 și tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reușit să-și revină, reușind să-i învingă pe austrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfințind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliați pe britanici și francezi.

Au început să se facă simțite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privința Europei. Imperiul a început să întărească orașele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (așa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătățirea activității de relații cu publicul , (apariția instituției consulatelor), și au apărut primele investiții civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul științific otoman fața de țările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franța, Imperiul Britanic, Austria și Rusia.

Turcii au continuat să piardă războaie și teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul și Algeria au devenit indepndente de facto fața de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franța și Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost inițiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acțiunile forțelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupți, (chiar și după ce corpul ieniceresc a fost desființat în 1826).

Declinul (1828–1908)

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor aspectelor vieții otomane. Caricatura de mai sus este din această perioadă și arată sentimentele turcilor, parodiind Ministerul de Externe Otoman și pe funcționarii săi. Papagalul, maimuța și porcul (englezii, italienii și germanii) care nu-i dau pace raței (turcii), sunt consilierii și interpreții principali. Rușii sunt reprezentați în fundal ca urși.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene. Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic (rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora. Revoltele au avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată. Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care credeau că monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu. Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu. Moștenitorul lui, Prințul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condițiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23 noiembrie 1876. Constituția a fost numită Kanun-i Esasi (Legea Fundamentală).

Disoluția (1908–1922)La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca Albania, Macedonia și Turcia. Au izbucnit războaie datorită statutului național incomplet al noilor state apărute pe ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au fost stabilite câteva aranjamente: între Serbia și Bulgaria (martie 1912) și între Grecia și Bulgaria (mai 1912). Muntenegru s-a alăturat

înțelegerii sârbo-bulgare în octombrie 1912. Problemele apărute în ceea ce privește împărțirea regiunilor foste otomane au provocat izbucnirea primului și celui de-al doilea război balcanic.

Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul primului război mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război. Aliații, inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene și Neozeelandeze, au fost învinse în bătălia de la Gallipoli, în Irak și în Balcani. Imperiul Otoman a respins încercările de debarcare britanice și a reușit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldați, iar rușii au stabilit linia frontului pe aliniamentul Trabzon – Erzurum – Van. Revoluția Bolșevică a permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel moment dat în Caucaz. Până în cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a dovedit prea puternică ca să poată fi înfrântă. Otomanii au fost înfrânți până în cele din urmă de forțele Antantei, conduse de generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi și de Republica Armenia. De fapt, spre deosebire de națiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul războiului. Teritoriile otomane au fost împărțite între învingători. Prima înțelegere în această privință a fost Armistițiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest tratat a fost încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reușit să obțină aproape tot ce-și doriseră.

Totuși, pentru a aprecia corect câștigurile Antantei în această zonă, trebuie luate în considerație și rezultatele din Războiul turcesc de independență. Turcii s-au ridicat împotriva prevederilor Tratatului de la Sèvres, pentru alungarea trupelor grecești și pentru respingerea trupelor armenești, italiene, franceze și pentru îndepărtarea amenințării britanice din Strâmtori. La sfârșitul războiului, turcii au obținut dreptul la existentă națională independentă.

În Turcia independentă, în 1922, a avut loc o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea Vahdettin. Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din rămășițele imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă.

Raporturile Tarilor Romane cu Poarta otomana