Rezumate

Péter Egyed: Despre aşa-numita Voce (filosofică), care nu este voce Interpretare şi comentarii la Vocea şi fenomenul de J. Derrida Cuvinte cheie : vocea fenomenologică, vocea pură, vorbirea, extramundaneitate, intramundaneitate În studiul său semiotic şi fenomenologic din 1967 (La voix et le phénomėne.

Introduction au problėme du signe dans la phénoménologie de Husserl) Jacques derrida a încercat să demonstreze, că, contrar concepţiei lui Husserl -, vocea pură nu dispune de „ autoritate transcendentă ”. Vorbirea interioară, monologul interior de autoadresare nu este altceva, conform părerii lui Derrida, decât un fel de autoafecţie. În această calitate, trebuie să dispună de un fel de transmisie obiectuală. Această dilemă trebuia fi rezolvată de Husserl.Conform părerii sale, în autoafecţia oriiginală, pură vocea ca şi semnificant şi semnificat, au format un tot întreg cvasi-absolut. Recursul continuu a devenit mai târziu fundamentul extramundanităţii pure. („Vocea interioară este conştiinţa pură.”) Acest recurs a fost considerat de Derrida tocmai ca şi un antecedent şi fundament metafizic pentru concepţia fenomenologică a lui Husserl. Studiul nostru reia această analiză, iar în a doua parte a sa abordăm şi anumite aspecte care se leagă de problematica experienţei filosofice a vocii intramundaneităţii.

Miklós Lehmann: Imagine, sunet şi memorie Cuvinte cheie: ambianţă digitală, realitate extinsă, multimedia, percepţie, vizualitate

Relaţia dintre imagine şi sunet poate să pară superficială la prima vedere:

imaginile sunt mute, arată ceva numai la modul vizual, vocile pe de altă parte par să se afle departe de vizualitate. Relaţia dintre cele două poate fi determinată mai degrabă în complexitatea trăirii – dar tot atât de importantă poate fi şi la nivelul amintirilor, unde imaginea şi sunetul se împletesc. Trăirile şi sentimentele se leagă frecvent de sunete şi imagini, şi amintindu-le ele reuşesc să readucă senzaţia familiară. Studiul de faţă îşi pune întrebarea dacă relaţia dintre imagini şi sunete se consumă doar la nivelul senzaţiilor, sau aceste două reuşesc să transmită un volum de informaţii mult mai vast, cu toate că modul transmiterii este diferit. Dacă este aşa, întrebarea va fi următoarea: în ce măsură canalele nostre de comuncare reuşesc să se folosească de acest potenţial?

Fogalom és kép IV.

274

László Ropolyi: Oralitate secundară sau vizualitate Cuvinte cheie: oralitate, vizualitate, comunitate, cultură În lucrarea sa celebră a istoriei comunicaţiei cu titlul Orality and Literacy:

The Technologizing of the Word (1982/2002), Walter Ong a fost de părere, că, tehnologia de comunicare caracteristică pentru epoca noastră este verbalitatea secundară. Deşi această idee s-a răspândit într-o arie foarte largă, în lucrarea noastră vom susţine ideea, că nu aceasta este situaţia, şi în epoca noastră principalul factor mediatic de organizare al comunităţilor este vizualitatea, respectiv, că, cultura de astăzi este produs şi transmis în mod fundamental de tehnologii de comunicaţie vizuală.În mod reaal, putem să privim schimbările pentru identificarea verbalităţii secundare, pe care Ong le-a avut în vedere, ca şi componente, respectiv aspecte ale tehnologiilor de comunicaţie vizuală. Studiul şi diferenţierea acestor ctehnologii de comunicaţie prezintă interes pentru faptul, că, verbalitatea secundară, respectiv vizualitatea produce un context diferit şi favorizează posibilităţi diferite pentru evoluţia comunitară, socială şi a viziunii asupra lumii epocii noastre.

Imre Ungváry-Zrínyi : Semnificaţia epistemologică şi antropologică a sensurilor Cuvinte cheie: trăire intenţională, obiect intenţional, conţinut intenţional, obiect temporal, câmp perceptiv, modalitate perceptivă, deschidere spre lume Văzul (şi capacitatea de a ne face văzuţi), respectiv auzul (şi capacitatea de a

ne face auziţi) împreună cu celelalte simţuri şi modalităţile senzuale ce le corespund pot fi considerate pe de o parte ca tipuri specifice ale experienţelor subiectului (experienţe perceptive) şi astfel aspecte şi condiţii ale procesului cunoaşterii, sau ca modalităţi perceptive care se completează şi se interpătrund reciproc, constituind obiectul antropologiei simţurilor. Obiectivul nostru este de a demonstra că perspectiva fenomenologică pe lângă considerentele teoriei cunoaşterii abordează problema percepţiei şi din perspectivă antropologică, precum şi faptul că în cadrul acestei perspective modalităţile acustice joacă un rol important în relevarea deschiderii către lume a omului. Astfel perspectivele teoriei cunoaşterii şi cele ale antropologiei constituie repere reciproc complementare în cercetarea condiţiilor perceptive şi spirituale ale omului.

Román nyelvű összefoglalók 275

Hunor Fogarasi: Cotitura aurală

Cuvinte cheie: cotitură pictorială, cotitură aurală, cotitură acustică, analog, digital, aură, aural, vizual, acustic, arhitectură aurală, imaginaţie aurală, , globalizare acustică, real, imaginar, simbolic, virtual, medium, media tehnică, imagine, sunet, zgomot, teoria undelor, teoria particulelor, phono, arta sunetului, câmp de sunet, ton de cameră, instalaţie de sunet,perspectivă vizuală, perspectivp de paradigmă, fenomenologie, model, medial, inscripţie,prag inscriptiv, transpoziţie medială, digitalizaţie, realitate virtuală, realitate extinsă, hiperrealitate, percepşie euclideană, psihoacustică, perspectivă de audiţie, organ auditiv, transformator mecanoelectric, sistem auditiv, neurologie, organul lui Corti, intenţionalitate aurală subconştientă, plasticitate neurală, adaptare constantă,modularitate masivă, transplantare, bionică, experienţă de primă mînă, perspectivăinvizibilă, trup, sinergie, reverzibilitate, viziune, auz, atingere, muzică electroacustică, acuzmatică, sublim tehnologic, estetică fizică Trebuie să explicăm înţelesul cotiturii aurale.În primul rând, pentru că aşa

ceva există. Conceptul de aural – prin natura sa ascunsă şi de comunicare între limbi – poate fi apt să strângă laolaltă toate acele cotituri – sau evenimente purtătoare de dramaturgia cotiturii – care pot fi amintite dat fiind relaţia cu sunetele, cu modul său de a fi expus sunetelor. În studiul de faţă facem o încercare, să adunăm laolaltă aceste relaţii posibile, fără pretenţia totalizării. Dorim să dăm un fel de hartă pentru cercetările de mai apoi. Autorul atinge numeroase câmpuri ştiinţifice , care de altfel ar putea fi greu de stăpânit de către o singură persoană. Pentru aceasta, trecem în paşi uşori de dans peste adâncimile de rigoare, pentru a ne putea ţine privirea mereu asupra orizontului, şi pentru a sintetiza cât mai multe puncte de vedere într-o interpretare. Coborâm lupa asupra urechiului cititorului.

Éva Tankó: Vocea din suflet Cuvinte cheie: suflet, conştiinţă, voce demonică, acţiune ne-filosofică, linişte generativă, linişte progresivă Vocea din suflet investighează vocea daimonionului din sufletul lui Socrate,

căutând repere atât în istoria filosofiei cât şi la periferia ei. Aceasta este mai mult decât o voce interioară, având o putere de convingere, care îl determină pe Socrate să îşi sacrifice mai degrabă viaţa, decât să îşi nege învăţătura. Dintre posibilele interpretări, firul investigaţiilor urmează pe de o parte cel al cuvântului creator - vocea divină prin viziunea lui Hildegard von Bingen, Caterina din Sienna, căutând şi definiţii ale conştiinţei, ajungând până la urmă şi la vocea demonică patologică a dictatorilor.

Fogalom és kép IV.

276

Károly Veress Vocea ce spune ceva Cuvinte cheie: sunet, voce, auz, vorbire, unitate, diferență, urmă, prezență, metafizică În studiul de față tratez punctele de început și punctele terminale ale

metafizicii sunetului în filosofia europeană, având în vedere în mod deosebit conceperea fenomenului sonor ca unitatea voce‒auz la Aristotel și transpunerea acesteia în conceperea fenomenului sonor ca formă a diferenței și urmei la Derrida.

Mónika Péter: Conceptul aristotelian al auzului Cuvinte cheie: simţurile, auzul, muzică, artă, educaţie, experienţă senzuală În concepţia aristoteliană problema percepţiei şi rolul său în cunoaştere,

înţelegere este plasată în centrul cercetărilor filosofice. Filosofia lui despre percepţie s-a schimbat radical în comparaţie cu filosofiile sofistice. În lucrările sale putem găsi teze dezvoltate despre diferite procese perceptive, şi în acelaşi timp dispare şi distanţa care a caracterizat filosofia platonică.

În acest studiu se analizează conceptul aristoteliană despre rolul percepţiei în cunoaşterea şi înţelegerea umană. În filosofia lui, simţurile sunt clasificate într-o ordine ierarhică, în acest context apar următoarele întrebări: ce rol are „ascultarea” în cunoaşterea umană, din ce cauză muzica obţine o poziţie accentuată între arte, şi în acelaşi, timp cum devine melodia o sursă a „plăcerii senzuale”?

Mihály Jánó: Benzi cu inscripţii în pictura medieval Cuvinte cheie: Benzi cu inscripţii, intercesiune, mântuire În arta medievală, mai ales în pictură se poate vedea des una sau mai multe

benzi cu inscripţii în mâna personajelor reprezentate. Inscripţiile conţin numele personajelor sau citaţii referitoare la personajul infăţişat. În unele cazuri se poate descifra şi alte mesaje, explicaţii legate de tema pictată. Totodată textele ce conţin benzile pictate pot contribui la elucidarea problemelor iconografice.

Román nyelvű összefoglalók 277

Béla Mester: Voci păcătoase. Amuţirea gândirii

Cuvinte cheie: Aristotel, Aureliu Augustin, József Balogh, citire cu voce tare, citire mută, phone, retorică Gândirea clasică greacă nu a putut să nu considere şi activităţile, imaginile

respectiv vocile care s-au manifestat în jurul textului care s-a aflat în centrul analizei teoretice. În viziunea greacă, fiecare text a existat ca vorbire, şi fiecare vorbire a fost privită ca parte spontană sau artificială a prelegerii. Această viziune grecească a cuvântului uman s-a reflectat cu cea mai mare claritate în rolul central al retoricii din cultura antică. Deşi deja Aristotel a descoperit faptul, că piesele de teatru pot fi chiar citite în cazuri extreme, în locul privirii spectacolului, totuşi, chiar şi în epoci târzii, precum cel al lui Lucian de Samosata, dominanţa sunetelor senzitive ale vorbirii asupra literelor mute a fost o evidenţă. Cum a fost de exemplu în mitul despre „Eracle al celţilor” , care şi-a condus poporul numai prin cuvinte. Această senzitivitate a culturii şin comunicaţiei s-a transformat în ceva păcătos, în fenomen carnal în epoca târzie a creştinismului, aşa cum ne arată J’zsef Balogh în a sa analizăprivind opera lui Sfântu Augustin. El susţine, că convertirea lui Augustin n-a fost altceva, decât convertirea din cultura retorică în cultura cărţilor. Studiul oferă o analiză a anumitor consecinţe a acestei „convertiri culturale” .

László Gál: Propoziţii de sunete Cuvinte cheie: logicitate, logicitate lingvistică, logicitatea imaginii, logicitatea sunetelor În decursul ultimelor decenii am efectuat mai multe experimente cu scopul de

a releva logicitatea ascunsă în limbă. Rezultatele experimentelor le-am făcut publice în mai multe studii şi cărţi.

În prezentul studiu încercăm să reinterpretăm din noi puncte de vedere rezultatele obţinute dea-lungul anilor şi de a găsi conexiuni noi. Inducţia sintetică va genera o concluzie permisă de rezultatele experimentate brute, ceea ce ne impune o nouă concluzie ipotetică plauzibilă. Anume găsirea unităţii mentale a construcţiei sonore, în comparaţie cu cea lingvistică şi cea vizuală.

Fogalom és kép IV.

278

István Angi: Investigări hermeneutice muzicale despre suferinţă Cuvinte cheie: estetica durerii, metafore musicale, tristeţe, durere, plâns Sensibilizarea muzicală a suferinţei se clădeşte pe paradoxul dezvăluirii

tăinuitului. Investigarea îşi caută răspunsul în mai multe creaţii muzicale la o singură întrebare: de ce apar de parte de cuvânt metaforele muzicale ale tristeţii, durerii şi ale plânsului? Problema se rezolvă abia în finalul expunerii. Mai întâi însă, ascultătorul se va confrunta pe rând cu fragmentele prezentate din creaţiile paradigmatice în redarea suferinţei ca: Pasiunea după Evanghelia lui Ioan de I.S.Bach, Sonata pentru pian în La bemol major op. 110 de Beethoven, Simfonia a VI-a Patetica de P.I. Ceaikovski şi Pasiunea Transilvană după Evanghelia lui Matei de Hans-Peter Türk. Mult aşteptatul răspuns însă îl tăinuieşte autorul şi de această dată aşteptând ca cititorul să-şi facă cunoştinţă cu toate investigările expunerii, de la început şi până la sfârşit, precum ar spune H.-G. Gadamer, până la înţelegerea fuziunii contemporane ale orizonturilor suferinţei.

János Loboczky: Înţeles şi sunet – variaţiuni la interpretarea recepţiei muzicii (Gadamer,

Dahlhaus, Adorno) Cuvinte cheie: „semnificaţia” sunetului, muzică şi timp, identitatea operei muzicale, „limbajul” muzicii, înţelegerea muzicii, muzică şi pictură Studiul face o confruntare între reflecţiile asupra muzicii alu lui Gadamer cu

anumite discursuri de filosofie a muzicii ale lui Dahlhaus şi Adorno. Sunt tratate în primul rând următoarele probleme: „semnificaţia” muzicii, muzică şi timp, identitatea operei muzicale, muzică şi limbaj, „limbajul” muzicii. Concepţiile celor trei gânditori sunt sinoptice în anumite puncte: Dahlaus se referă în mod explicit la Gadamer, pe de altă parte, Dahlhaus se confruntă în mod explicit cu filosofia muzicii adornian. Concepţiile lor prezintă anumite similitudini şi pentru susţinerea inseparabilităţii sunetul muzical de înţeles, şi – dintr-o anumită perspectivă resping interpretarea lui Hanslick asupra frumosului muzical. Conform părerii lui Gadamer, Adorno şi Dahlhaus, prin prezenţa sa senzitivă-autonomă opera muzicală se pretează la interpretare, pe de altă parte hanslick accentuează „netraductibilitatea” operei de artă, muzica fiind forma de apariţie cea mai pură a frumuseţii libere în sens kantian. În ceea ce priveşte relaţia dintre muzică şi pictură, muzică şi spaţiu, sunt abordate consideraţiile lui Adorno.

Román nyelvű összefoglalók 279

Huba Csiki: Sunet şi timp. Problemele analizei timpului la Husserl Cuvinte cheie: temporalitate, retenţie, protenţie, conştiinţa de timp, Husserl Încercând să fondeze obiectivitatea temporalităţii, Husserl descrie

intenţionalitatea pe un fond de continuitate a retenţiei şi a protenţiei. Rezolvând problema continuităţii temporale, noi probleme survin însă. Problema noastră pricipală este: cum se articulează modificările permanente specifice conştiinţei, şi ce înseamnă originea subconştientă a fluxului.

András Jakab: Vocea în fenomenologie Cuvinte cheie: spaţiu, timp, sucessivitate, intenţionalitate, cantitate, calitate, faptul-de-a-fi-în-lume, focalitate, poziţionalitate, auz, ascultare În textul Sunetul, vocea în fenomenologie am avut intenția de a prezenta o

conexiune specifică între conceptele ale sunetului, a vociişi a timpului având în vedere sfaturile lui Don Ihde. Părţile diferite ale textului sunt interconectate prin conceptul al fenomenului, dar totodată părţile respective subliniază un alt caracter al conştiinţei. În partea cu titlulDuratăşisuccessivitateam urmărit dezbaterea între Kant şi Bergson despre caracterul actului al conştienţei în constutirea timpului. În partea a doua În drum spre intenţionalitateam problematizat direcţionalitatea acestui act. Iar a treia parte a textului numit Sunet, voce vs vizualitate, importanţa sunetului aduce la iveală problemele corporalităţii, poziţionalităţii, şi problema faptului-de-a-fi-în-lume.

Attila Fodor: Impresionismul – o paradigmă estetică a impresiilor muzicale Cuvinte cheie: impresionism, estetica subiectului, efemeritate, muzică şi vizualitate, sinestezie, Debussy şi Ravel Părăsind comuniunea milenară a sincretismului străvechi, arta muzicală a

urmat calea propriei redefiniri în interioritatea mai mult sau mai puţin abstractă a universului sonor. Acest proces a culminat într-o primă fază în cultul muzicii instrumentale lansat în perioada clasicismului, atingându-şi limitele extreme în secolul al 19-lea, în teoria formalistă hanslickiană. Totuşi, anumite perspective creatoare şi teoretice din secolul al 20-lea au revenit asupra acestor dileme, încercând să reformuleze în ipostaze inedite relaţia dintre muzică şi text, respectiv a problematicii potenţialului vizual al artei sunetelor. Impresionismul, care şi-a căpătat un statut unic în istoria muzicii şi a artelor prin promovarea surprinderii efemerului, a oferit o binevenită alternativă la tradiţia reprezentărilor muzicale convenţionale

Fogalom és kép IV.

280

fixând propriul orizont creator în cvasi-exclusivitatea aisthésis-ului. Acest cult al subiectului estetic a condus la o expresivitate particulară în contextul dialogului reînnoit al artelor, furnizând în acelaşi timp o paradigmă – poate – unică în privinţa potenţialului creator al percepţiei şi perceptibilităţii.

Imre Tódor: Muzica, ca metafizică în filosofia lui Arthur Schopenhauer Cuvinte cheie: muzica, Schopenhauer, obiecţiile voinţei, idee, artă, estetică Muzica este artă minunată a sunetelor – ideea de bază a cercetării mele

despre muzică. Prin scrierea mea doresc să prezint aspectul metafizic al „esteticii muzicii” lui Schopenhauer (considerată în mod justificat de către Thomas Mann filosofia artei, „metafizică estetică” par exellence), Schopenhauer conferându-i acesteia unloc aparte în ierarchia artelor. Unele teorii estetice ierarchizează artele, principiul criteriilor de încadrare: în ce măsură e în stare să evudenţieze Absolutul principal.

Abordarea temei mele implică următoarele afirmaţii de bază: 1. În ierarchia artelor muzica ocupă un loc aparte, aceasta având un caracter deosebit faţă de celelalte arte (trecând peste idei muzica este independentă şi de semantică, o ignoră, iar într-o anumită concepţie ar putea existe şi chiar dacă lumea n-ar esiste deloc: ceea ce e imposibil în cazul celorlalte arte). 2. Muzica este însăşi Voinţa, este imaginea directă a acesteia, care depăseşte ideile – acestea fiind aspectele care îi conferă muzicii caracterul metafizic. 3. Un discurs despre muzică, datorită caracterului abstract al acesteia – este posibil doar prin analogii şi paralelisme (vezi: muzica – analogia lumii). 4. Muzica întrece cuvintele, textul (nu se leagă de acestea). 5. Muzica este cel mai bun şi cel mai precis comentariu (dezvăluia esenţa interioară a lumii şi omului). 6. Muzica există în sine.

Schopenhauer cercetează ceea ce e direct (Unmittelbare), lucrul în sine (Ding-an-sich), însă în concepţia lui nu se găseşte în Eul absolut cum este la Fichte, nici în viziunea intelectuală ca la Schelling, precum nici în fenomene ca la Hegel. Pentru Schopenhauer această funcţie este înlocuită de voniţa oarbă. Muzica este o manifestare directă a voinţei care, la fiecare element fizic al lumii asociază metafizicul, iar la fiecare fenomen lucru în sine.