florin mugur - convorbiri cu marin preda.pdf

8/17/2019 FLORIN MUGUR - Convorbiri cu Marin Preda.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/florin-mugur-convorbiri-cu-marin-predapdf 1/227

FLORIN MUGUR

C O N V O R B I R ICU

M A R I N P R E D A



florin mugur

convorbiri cu

marin

preda

EDITURA ALBATROS



Coperta de Andrei Olsufiev



ARGUMENT

in martie 1972, redacţia revistei Argeş mi-a propussâ-i iau un interviu scriitorului Marin Preda, l-amamintit interlocutorului meu câ interviurile pe care le

semnasem pînâ atunci fuseserâ aproape fârâ excepţie textele unor discuţii cu scriitori din aceeaşi generaţie cu mine. l-am spus de asemeni câ am, faţa deMarin Preda, o dragoste îndepârtatâ, de cititor adolescent pentru autorul „sâu" şi câ acest sentimentpoate sâ exercite asupra mea un efect paralizant,

transpunîndu-mâ fie într-o iritanta stare de umilinţa,fie într-una de închidere ursuzâ în sine. Iar amîndouâaceste stâri sînt neprielnice unei adevârate comunicâri.„Dar dialogul între scriitori nu e, în mod obligatoriu,comunicare", a observat interlocutorul meu. Aceasta

era, de fapt, şi convingerea mea ascunsâ. Un bu»ninterviu e, 'intr-un sens, o dovadâ a neputinţei de acomunica. Chiar dacâ nu e tabloul unei înfruntâriviolente de spirite (şi uneori este !), el se bizuie peexistenţa unei tensiuni care îi leagâ şi în acelaşitimp ii desparte net pe convorbitori. Nu e nimenigata sâ spunâ de bunâvoie lucruri esenţiale despreel şi despre ceilalţi. De ce sâ-ţi împârtâşeascâ se

5



cretele lui, ţie, uinui străin ? Trebuie, deci, neapdrat,sâ-l aduci într-o stare prielnicâ mârturisirilor. Pentru ca altfel vei obţine un dar inutili : interviurile amabile nu sînt decît cozerii sau conferinţe didogate.Un om bine dispus care îi pune întrebări altuia, lafel de bine dispus, nu dobîndeşte, în cel mai bun caz,decît nişte răspunsuri mediocre, pe care orice articolde revista le poate înlocui în mod fericit.Demascat (refuzul meu se dovedea a fi pretextul unuitimid), am promis câ voi încerca şi l-am vizitat, în

biroul sau de editor, pe Marin Preda. Am fost primitcu cordialitate şi i-am explicat scriitorului ce mâ aducea acolo. A mers uşor.- Ai un carnet ?- Am.- Bine, mon cher, facem sdptâmîna viitoare o plimbare la Floreasca, pe malul laoului. îmi spui ce vreisâ ştii şi-ţi notezi răspunsurile. Ne plimbam o dupâ-amiazâ, doua, cît va fi nevoie.N-a existat nici un carnet. Nici plimbarea n-a avutloc. Peste cîteva zile, la 6 aprilie, mâ aflam în Co-

troceni, pe strada Doctor Herescu, în locuinţa luiMarin Preda. Aduceam cu mine un magnetofon,obiect care mâ ţinea într-o stare de alertâ continua.Dacâ nu funcţioneazâ ? Dacâ se terminâ banda înainte de vreme ? Dacâ-I stric ? Era un magnetofon

împrumutat şi umblam pentru prima oarâ cu un asemenea instrument. Pînâ ne-am obişnuit, prezenţamagnetofonului m-a stînjenit nu numai pe mine.Mi-am dat seama de asta peste cîteva sâptâmînicînd, vizitîndu-l din nou, scriitorul nu m-a mai lâsatsâ-l folosesc. Din prudenţâ. Intr-adevâr, obiectul împrumutat, o unealtâ finâ, perfecţionatâ, înregistrasenu numai spusele noastre, ci şi zgomotele ,,de fond*.

6



Noaptea, cînd mâ întorsesem acasâ dupâ acea primaconvorbire şi începusem sâ ascult, avusesem senzaţia buimăcitoare câ discuţia s-a desfâşurat într-opiaţa. Fuseseră înregistrate şoapte şi zgomote puternice, rumoarea mulţimilor (într-o încăpere apropiatâ

era deschis televizorul şi avea loc transmisia uneimanifestaţii sportive), urlete de maşini care pornesc şi se opresc brusc, gemete. Mi-am fâcut atuncio lista a zgomotelor şi a cîtorva dintre replicile şoptitepe care am iputut sâ le descifrez, lat-o :

Scaune tîrîte pe ciment, scîrţîituri, o râsuflare lungâ.Se aud cuvintele : „Era vorba de o luptâ pe care oduceam pentru a-mi crea propriul stil11. Ciripit asurzitor de pâsâri, în timp ce se spune : „Efortul acelaconsiderabil care m-a costat mai mulţi ani de trudâ".Vorba „ani" e sufocatâ de vocile zburâtoarelor. Orespiraţie uriaşâ, ca de foaie. Bocânituri înâbuşitede ciocan. (îşi reparâ cineva maşina ?) Un glas defemeie : „Nu vâ e frig ?" Un glas de bârbat : „Incânu". Strigate lungi de cocoş. („La ce vîrstâ aţi deve-venit moral ?") Vocea unui geamgiu : „Geamuri, re

par geamuri !", în vreme ce se vorbeşte despre evadarea din sînul familiei a lui Tolsto'i. Urale îndepârtatela t-devizor, zgomotul apropiat al unei maşini careporneşte („aratâ cum s-au nâscut la el sentimentul şidorinţa de a întemeia o nouâ religie"). Maşini, ciri

pituri, dangât de clopote. Un glas de bârbat (şoaptâ):„Cum era, mâ, omul âla din parc ?" Un glas de copil(şoaptâ) : „Un tîmpit". Din nou maşini care încetinesc şi apoi accelereazâ („Malraux s-a dus în China,a participat la o revoluţie"). Apoi, timp de vreo cinciminute, fiecare cuvînt despre Camus, Malraux, Ce-

line este însoţit de o pocniturâ ca de pistol (uneori,pocnitura cade la mijlocul cuvîntului), explicaţia fiind

7



simplâ : la un balcon, în vecini, o femeie bate covoarele. Intre cuvintele „Nietzsche" şi „Freud", iarâşicîteva bubuituri. Nişte femei se cearta („noi sîntemun popor care ştim foarte multe"), apare plînsul cres-cînd încet şi devenind asurzitor al unui copil care

s-a lovit la genunchi (,,sîntem, în fond, nişte oameniveseli"). Din nou, ovaţiile mulţimii la televizor. Paş>care aileargâ. Acelaşi glas de bdrbat : „Şi cum era,mâ, omul ala din parc ?" Acelaşi glas de copil : ,,Untîmpit". Ciripitul păsărilor, care se potolise, devine

din nou intens şi însoţeşte, paralel cu fîşîitul unorautomobile trecînd şi al unor paşi de copil pe ciment,toata partea convorbirii în care Marin Preda vorbeştedespre Sadoveanu. Apoi, lătrături. O pauza. Urmeazâ,pe fondul ciripiturilor care nu se mai potolesc, ultimele replici ale acelei convorbiri (care aci, în carte, a

fost aşezătâ ă doua).Bandă mi se pdrea extraordinara. Nu pentru celecîteva coincidenţe între vorbire şi zgomote. Acestecoincidenţe nu aveau, de fapt, nici o importanţa. Cipentru câ exista (pentru mine, cel care de nenumă

rate ori îi pusesem întrebări neliniştite scriitorului, darnumai în absenţa lui, de faţa cu cărţile, iăr acumstâteam cu ădevârăt de vorbo cu el, însoţindu-micuvintele cu un rîs core ăr fi trebuit sâ-mi ascundăemoţia şi care nu reuşea sa ascundă nimic şi mdfâcea doar sâ apar nâtîng), exista, deci, acea rumoare fantastica a marii pieţe, împreunâ ou glasulscriitorului care vorbea. Ea transforma ouvintele rostite de mine cu o falsâ indiferenţa, iar de câtre MarinPreda cu voce obişnuita, intr-un dialog care meritasâ facâ parte din viaţa cuiva. Zgomotele ,,datau"

dialogul, îl fixau într-un loc anume, într-un timpanume...

8



Cea de-a doua întîlnire s-a desfâşurat, deci, fârâprezenţa magnetofonului. Marin Preda citise textul -pe care aş fi vrut sâ-l completez - al interviului şi îlsocotise, se pare, bun. Ii plăcuse şi lista zgomotelor,pe care îi propusesem s-o public drept introducere,

întrevederea aceasta a doua ar fi rdmas fârâ semnificaţie, dacâ la un moment dat nu puneam întrebarea : ,,Ce-ar fi sâ facem o carte ?" şi dacâ nu mrse râspundea simplu : „De ce nu ?"Altfel stâteau lucrurile dupâ acest râspuns. Nu mar

era vorba despre un interviu, ci despre altceva, despre posibilitatea de a privi îndeaproape şi de a înţelege nişte lucruri care mâ intrigasem totdeauna.Intre Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu pe de-o parte,şi eroii lor cei mai reprezentativi pe de alta, se fâcu-serâ apropieri fireşti, se stabilisem asemânâri şi deosebiri. Dar se pâstra mereu o anumitâ distanţa.Rebreanu, de plidâ, se spunea limpede, nu e niciIon, nici Petre Petre, nici Apostol Bologa. Similitudinea care se stabilea între Caragiale şi Miticâ erao glumâ, iar cea dintre Sadoveanu şi Ştefan cel Mare,

o hiperbolâ. Nici în cazul romanelor lui Camil Pe-trescu, romane cu destule elemente autobiografice,nu se renunţa la o fireascâ rezervâ, iar afirmaţia câautorul Patului lui Procust s-ar fi comportat în cineştie ce împrejurare cam în felul lui Ladima ne apare

ca o bizarerie.Cu totul altceva se petrece cînd vine vorba despreMarin Preda şi despre Hie Moromete.Existâ, pe de o parte, un bârbat liniştit, de staturâmijlocie, îmbrâcat ou grijâ. Poartâ ochelari, la cuvîn-tul în public foarte rar, la cîte o adunare o scriitorilor ; nu aratâ nici bâtrîn, dar nici prea tînâr. Incartea de telefoane a oraşului Bucureşti, oraş în care

9



oameni, un secret al lor. Daca li-l râpim, cu ce râ-mîn ? Dar confuzia aceasta dintre scriitorul MarinPreda şi ţâranul Mie Moromete, tatâI sau (care existaşi care de fapt nu exista, fiind o ficţiune 'literara),merita cu siguranţâ sâ fie cercetata cu atenţie. Pentru câ e o tainâ care s-a născut de la sine, are cevafiresc şi curat. Toate 'întrebările se pun cu glas tare,la lumina zilei, iar răspunsurile le poţi vedea cu ochiulliber. Daca ai ochiul liber.

Au urmat celelalte întîlniri, risipite pe spaţiul accidentat al unei jumâtâţi de an. Au început, de fiecare data, duminica la ora cinci şi s-au terminatnoaptea tîrziu ori a doua zi în zori. Nu pot sâ spuncum s-au desfâşurat, descriindu-le cuminte, în or

dine. Timpul convorbirilor îmi scapâ, nu mi-'l maiamintesc. In schimb, n-am uitat locurile. De pilda,spaţiul primei întîlniri : un fel de mare terasâ situatâla trei-patru metri înâlţime, terasâ sau curte interi -oarâ, intr-o amiazâ rece de primâvarâ. Pe o mâsuţâ,cu tâblia acoperitâ de un mozaic (pietre galbene şicârâmizii) stâtea magnetofonul. Se legâna un jilţ depapurâ, al scriitorului. Un col de lemn îşi aţintea spremine un imens ochi negru. Scriitorul, jucîndu-se cufiul sau Niculae, dîndu-mi cîte un râspuns, iarâşi

jucîndu-se, şi senzaţia mea câ mâ găsesc în mijlo

cul unei lumi normale, obligat sâ fac un lucru profund nefiresc. Ce rost avea sâ-i tot pun întrebâri ?La ce serveau ? încercam sâ-l determin pe cinevasâ-mi spunâ ceea ce nu ştiam, ,sâ-i smulg adevârul.Reuşeam sâ-l atrag în universul meu straniu, dominat

de nelinişte şi de încercârile mele stîngace de reprimare a neliniştii, pentru ca în clipa următoare sâ-lvâd din nou urmârind mişcârile copilului. Apoi ac

11



cepta din nou sâ meargâ în direcţia în care-l chemam, dorind în acelaşi timp sâ râmînâ acolo, peterasâ, sâ se joace cu bâieţelul şi eventual sâ stea devorbâ cu mine, aşa cum se stâ de vorbâ între oameni,degajat, fârâ necesitatea de a spune lucruri oare sâfie notate. Undeva, în clâdirea din spatele meu, peun balcon, era o femeie care-şi bâtea covoarele.Ne-am uitat la ea, ne-a observat şi şi-a vâzut detreabâ. Eu tot asta fâceam : îmi vedeam de treabâ.Puneam întrebâri cu un glas aparent calm, din care

nu lipsea, probabil, tensiunea împotrivirii la agresiunea acelor zgomote şi întîmplâri venite sâ tulburemersul discuţiei, cu un glas de om câruia îi vine mereusâ spunâ : „Nu, aşa nu se mai poate ; nu vreţi sâarnînâm ?", dar izbuteşte sâ se stâpîneascâ. Stâteam

deci in mijlocul unei terase, pe un scaun, şi uite cân-aveam altceva mai bun de fâcut decît sâ-i pretindscriitorului adevârul, tot adevârul şi nimic altceva decît adevârul. Mai tare, vâ rog, altfel o sâ se înregistrezepe bandâ numai bâtaia covoarelor. Existâ, pentru omulde azi, vreo speranţâ ?

Terasa se pierdea încet într-o luminâ vineţie şi numaibecul verde al magnetofonului îmi dâdea curaj. Aparatul era viu, vorbele se înregistrau. O sâ vâd euacasâ cum stau lucrurile, dacâ mi s-a râspuns oumsperam sau dacâ esenţialul a fost ocolit, dacâ am

ştiut într-adevâr ce sâ întreb şi cum sâ întreb, dacâadevârul a izbutit sâ râzbeascâ sus, dominînd înalt şiputernic zgomotele şi dezordinea lumii.

Mâ uitam la el şi mâ întrebam : ce fel de om e ?Terminasem de citit, cu puţinâ vreme în urmâ, romanul Marele singuratic şi observasem apoi mirat cucîtâ linişte se vorbea, în articolele consacrate cârţii,

12



despre „conştiinţa senina" a romancierului. Ca şi cumar fi fost firesc ca un scriitor din epoca noastrâ sâaibâ o asemenea conştiinţa, lipsita de povara vinovăţiei şi a neliniştii...Ştiam câ omul pe oare-l privesc nu e un scriitor înzestrat cu o înţelepciune de trp sadovenion, înalta şicalma, permiţîndu-i sâ urmâreascâ în ce fel lucrârilepropriei sale vieţi se încadreazâ într-un lanţ etern, ciun creator care, prin personajele sale, participâ latoate luptele, cade ,,sub vremi" şi se ridicâ apoi

deasupra lor, se lasâ uneori „tîrît" de evenimente,pentru a ajunge, prin înţelegere, sâ le stâpîneascâ.Şi iatâ câ, în ciuda tuturor acestor zguduiri, conştiinţasa putea totuşi sâ râmînâ seninâ. îmi dâdeam seamacâ, în roman, asta câutasem : dovezi, dovezi câ în-

tr-adevâr se poate. Aveam încredere : îmi „alesesem"scriitorul, dar ceea ce făceam, citind, era prea important pentru ca încrederea mea sâ meargâ pînâla capât. Puteam sâ înfrunt greutâţi de lecturâ, sâtrec fârâ su pâra re peste pagini mai puţin strâ lucitoare, dar în ce priveşte dovezile, aici nu mai în-

câpea îngâduinţâ, ele trebuiau sâ reziste şi celuimai sever examen al inteligenţei, sâ nu cedeze cumva

în ultima clipâ. Iar paginile consacrate iubirii bâ-trînukii Moromete pentru Fica mâ impresionaseră atîtde profund (îmi era limpede acum, reamintindu-mi)

nu din alte motive ci toomai pentru câ acolo seaflau mârturiile aşteptate. Sigur, era vorba de o poveste ou un om plin de inteligenţâ, de putere şi degenerozitate, cu o femeie care spune aceste cuvintemagnifice : „O sâ trâiesc de-aici înainte pentru tine,şi n-o sâ mai ştiu de nimic, nici de copii şi nici derude, numai ca sâ te fac sâ uiţi câ cineva ţi-a doritmoartea”. Dar nu era doar atît. Se punea în acel

13



moment al acţiunii întrebarea : va rezista Moromete ?Nevasta îl pârâsise în singurătate, sâ zacâ bolnav şisâ moara, „nu mai avea ni oi o bucurie în casa lui",nu înţelegea ce se întîmplâ cu satul, iar ceea ce înţelegea i se pârea fdrâ normei, îi fugiseră băieţii. In

aceste condiţii, îmbâtrînit şi singur, îşi va mai puteapâstra seninătatea conştiinţei ? Iar episodul iubiriiavea în primul rînd acest scop : să-mi îndreptăţeascăsperanţele. Deci, dobîndeam încă o dată confirmarea faptului că îţi poţi păstra libertatea spiritului

chiar şi în împrejurări cumplite. Râmîi în continuarela marginea drumului de ţară, puţin în afara lui (aşacum se stă : între tine şi drum e un şofiţ), rămîi aşa,destul de aproape de drum ca să-l poţi contempla şica să-i poţi vedea pe cei ce trec, şi eşti din nou MieMoromete, gata să supui lumea la un necontenit examen al gîndirii, gata să te miri de fiecare dată cîndse comportă bine şi să te bucuri. Fusese în existenţalui o mare tulburare. Dar nu murise nimic. Nu se„stricase” nimic. „N-ai îmbătrînit neam" îi spune femeia. Iar eu simţeam că îmbătrrnirea definitivă, cu

tot ceea ce presupunea ea (în primul rînd, o anumedecădere a spiritului) ar fi fost nu numai o nenorocire a personajului. Se pierdea ceva din tăria dovezi-lor. A marilor dovezi că seninătatea gîndirii poate fiapărată, că ea e mult mai durabilă decît ne-am

putea noi închipui.Tot o „căutare de dovezi" au fc .t, în ultimă instanţă,atît convorbirile notate în această carte, cît şi aceleaventuroase (pentru mine) după-amiezi de duminicăale întîlnirilor.Nu numai cugetarea lui Mie Moromete e liberă şi

neîmpovărată, ci şl viaţa lui saj, în orice caz, toatăacea parte a vieţii lui descrisă în primul volum al

14



cdrţii, lucru care îi apare limpede oricui îl vede, înfaţa fierăriei, „ras proaspât", stînd de vorba ou locaoşi CoooşHâ. Dar cu Marin Preda, autorul cărţii despre llie Moromete, cum stâteau lucrurile ? încercămsâ ghicesc în ce mâsurâ existenţa scriitorului pe căre

îl vizitam sta sub lumina acelei „conştiinţe senine" pecare i-o dezvăluie cărţile. Dar nu-i eram niciduhovnic şi nici prieten intim. Astfel încît a trebuitsâ mâ consolez cu gîndul câ, în asemenea situaţii,cel care se aflâ în afară, cel care contemplâ, nu poate

descifra un râspuns, decît dacâ i se fac destăinuiri.Dar am vâzut nişte semne.Erau, în primul rînd, semnele ordinii. Puteau fi ur-mârite în vestimentaţie, în mişcâri, pe chip. „Răsproaspât" era şi scriitorul, întotdeauna. întâlnirilenoastre aveau loc, cum om mai spus, la cinci dupâamiazâ ; la acel ceas, scriitorul îşi termina plimbarea,pe care o fâcea zilnic, însoţit uneori de fiii sâi, Nicu-lae şi Alexandru. N-a întârziat niciodatâ. II aşteptam

în faţa porţii şi intram împreunâ intr-o oosâ curatâ, îngrijitâ, fârâ cel mai mic semn de neglijenţâ boemo.

La fel de atent aranjatâ era şi camera din Sinaia în care a locuit cu soţia peste vară. Să notez în treo-cât câ, în zecile de ore pe core le-am petrecut

împreunâ, nu ăm vâzut niciodatâ, pe birou, pe canapea, pe rafturile bibliotecii, vreo poginâ scrrsâ deMarin Preda. Totul în preajma noastrâ era menit sâsugereze câ timpul în care trâieşte scriitorul are, „ouoamenii, nesfîrşitâ răbdare0, după cum sunâ cuvintele cu care se deschide istoria de o mie de paginia ţâranimii româneşti moderne. Ei, oamenii, ou cîndsâ se plimbe, cînd sâ-şi îndeplineascâ obligaţiile

profesionale, cînd sâ se joace cu copiii, cînd sâmânînce, cînd sâ doormâ. Se vadea existenţă hotâ-

15



rîrii de a delimita planurile, de a evita confuzia şihaosul.Moment de destindere.— Vâ place cutare, domnule Preda ?Rostesc numele unui om de arta.

— Un prost, mon cher, un prost şi un arivist. Alaltâ-ieri...— Nu, nu, domnule Preda, vreau sâ ştiu ce părereaveţi despre el.— Pai de ce nu spui aşa ? Sâ mâ giîndesc.

Se ridica de la birou, se aşeazâ în fotoliu, îşi scoateochelarii.— E un om de talent. Dar, vezi dumneata, atunci cînda debutat el, era un moment în care...Urmeazâ o demonstraţie calmâ, care nu contraziceneapârat cele spuse la început, dar e, în mod evident, altceva.Pentru Marin Preda, conversaţia obişnuita e un modde confort şi de destindere : sînt bune şi formuleleuzuale, şi înjuraturile, ca expresii libere ale unor senzaţii de moment, şi vorbele în doi peri. Nu e nevoie

sâ stai sâ te gîndeşti tot timpul, ar fi împotriva ordinii naturale : creierul trebuie sâ se şi odihneascâ.Dar cele douâ stâri, cea a negîndirii ori a gîndirii„funcţionale", şi cea a reflecţiei, nu au voie sâ seconfunde. Despârţirea între ele e netâ. (Cîţi dintre

oamenii pe care-i întâlnesc pot deosebi, în gîndireal-or, opinia „de cafenea", asupra cuiva, de opiniarealâ ? De foarte multe ori, cele douâ opinii se

îmbinâ în mod inconştient, pentru a da naştere uneisârmane judecâţi mediocre.)Romancierul are douâ moduri de a privi. Primul ecel obişnuit. Pe al doilea îl observi atunci cînd vreasâ citeascâ un text. Ridica pagina şi o apropie de

16



obraz : de frunte, de ochi, de nas, de gura. „Scriitorul 'îşi pâstreazâ fila pentru a scrie ori a citi într-atîtde aproape de ochi (observa undeva poetul Gheor-ghe Tomozei), î'ncît am credinţa câ hîrtia îi reţinerespiraţia, fantast conservata ca .pe un disc magnetic." Şi în cugetarea asupra lucrurilor, scriitorul procedează la fel : contempla de departe, distrat, sau îşi apropie lucrul de ochi pînâ-l zăreşte cu adevarat.Şi probabil câ Idei'le numai aşa pot fi vâzute, de lacîţiva centimetri, de la distanţa unei râsuflâri.

Mereu hotârîrea de a nu confunda punctele de vedere. Pierd o fotografie preţioasâ, care-i aparţine.In cele din urmâ, dupâ şovâieli şi amînâri care-liritâ, îi spun cum stau lucrurile. E furios, mâ ceartâ.Fârâ sâ mâ ofenseze. Fârâ sâ rosteascâ, însâ, nici uncuvînt de înduplecare. („Credeam câ ţineţi la mine."„Nu, acum nu !") Mâ simt vinovat, sînt convins cânu mâ va ierta. Scena se petrece la Sinaia, undeom venit pentru a-l întîlni. Plec din oraş şi revinabia dupâ o lunâ.- Unde te-ai dus, domnule, în seara aia ?

Nu-mi mai spune mori cher.- V-am vâzut atît de supârat...- Eram. Mai sînt şi acum. Dar de ce nu te-ai întors peste cîteva ore ? Doar aveam treabâ. Aiuitat ?

Confundasem planurile : „a fi supârat pe cineva"nu înseamnâ neapârat a-l ocoli. Esenţiale nu eraumîhnirea, vinovâţiile, scuzele, ci lucrul care trebuiafâcut.Pe lîngâ semnele ordinii (şi pe Ungâ cele ale afecţiunii : faţâ de soţie, faţâ de copii), am urmărit cugrijâ semnele atenţiei. Atenţiă era mereu încordatâ : întrebarea trebuia înţeleasâ bine, formularea râs-

17



punsului nu putea fi neglijenta. Mi se povestea adesea despre comportarea unor oameni, iar felul lorde a acţiona era urmărit îndeaproape, pentru a fi înţeles bine.- Ai fi zis câ..., observa mereu scriitorul, dar daca

te uitai mai atent...Şi iatâ câ atenţia devenea o modalitate a reflecţiei.Forţele interioare urmau sâ fie şi ele luate în consideraţie :- Sâ bem o cafea, sâ vedem Mannix la televizor şi

pe urmâ sâ încercâm. Nu, acum încâ nu.Adicâ, înţelegeam eu, existâ o privire ascuţitâ şiasupra gîndirii proprii ; lucrurile nu trebuiau forţatenici in spaţiul cugetârii.Şi era, necontenit, atenţia acordatâ felului cum sepurta : nici un gest necontrolat, nici o vorba fârânoimâ, nici o ,.ieşire". Dar un om cu adevârat senintrebuie sâ fie mereu atent asupra propriei sale com-portâri ? Scriitorul fâcea numai lucruri normale, daraveam senzaţia (poate greşeam) câ nu erau astfelde la sine, ci pentru câ aşa le voia, atenţia nefiind,

de data aceasta, decît o expresie a stârii de veghe.Mi s-a pârut câ înţeleg şi sensul mai adînc altuturor acestor semne (de afecţiune, de ordine, deatenţie) : era vorba de timp, de folosirea timpuluivieţii. Exista, pentru scriitor, o datorie : aceea de a

se simţi bine, pentru a putea sâ lucreze.- Trebuie sâ scriu romanul despre râzboi, mi-a mârtu-risit într-o searâ. E cea mai grea corte din carieramea. Nici nu ştiu dacâ o s-o termin. Iţi spun acestsecret, ca sâ mâ simt mai bine.Şi mi-a arâtat în continuare câ romanul va fi, încele din urmâ, volumul doi din Moromeţii ; urmâ-torul va deveni cel care este acum al doilea, iar

18



Marele singuratic, cu unele racordări, va încheiaciclul.M-am referit la seninâtatea lui Maromete şi amdescoperit la Marin Preda semne ale unei vieţi ordonate, luminata de dragoste ; am vâzut câ ordinea

acestei vieţi e supravegheata cu o atenţie vie. Impresia mea este câ, în timp ce seninâtatea luiMoromete existâ, e o însuşire esenţiala, dânuitâ luide la bun început şi pentru toatâ viaţa, la scriitorpoate fi vorba numai de o mare dorinţâ de a trâi

în linişte şi armonie. Primordialâ e starea de alarmaa conştiinţei, primordial e efortul de a o depâşi.Seninâtatea, cînd apare, e cucerirea nmui momentde echilibru. Ilie Moromete nu este (cum ne-amobişnuit sâ credem) Marin Preda. Ci este exactceea ce scriitorul nu poate fi. Nu o transpunere, ciun ideal.Eroul cârţii îşi imagineazâ câ armonia ar putea sâdomneascâ şi în afara sa, într-o lume haoticâ, în-tr-o lume care nu îngâduie cu nici un chip sâ fiesupusâ raţi>unii. La urma urmei, atît de inteligentul

personaj e un naiv. Un copil. Ceea ce Morometeignorâ, Marin Preda ştie prea bine ; el nu-şi faceiluzii. Şi mai e ceva. Seninâtatea lui Moromete e o

însuşire asupra câreia bâtrînuJ nu simte nevoia sâmediteze. Altele, cu totul altele sînt grijile lui. !n

timp ce la scriitor seninâtatea este, atunci cîndapare, un bun de preţ, un oîştig şi o concluzie, lucrulpe care îl are de apârat. Şi pe care îl apârâ, pedeplin conştient.

Scriu aceste pagini dupâ ce totul s-a terminat. Am

venit în casa prozatorului, l-am întrebat, mi-a râs-puns, gata. E momentul să-mi pun şi mie cîteva în-

19



trebâri. In primul rînd, de ce Marin Preda ? In aldoilea rînd, de ce eu ; de ce sâ fiu eu şi nu altulcel oare semneazâ aceasta carte de interviuri ?Asta, presupunînd câ e o carte de interviuri... Aşacredeam câ va fi, aşa o voiam la început. Dar se întîmpla un fenomen care în primele ore de conversaţie mi s-a pârut trecâtor. Uneori, întrebam unaşi mi se spunea altceva, ou totul altceva, oferindu-mi-se un răspuns la o întrebare pe care, de fapt, şi-opusese însuşi scriitorul. Reveneam ou îndârâtnicie la

chestiunea de la care pornisem, dar prozatorul nurâspundea nici de data asta, ci aducea completârişi preoizâri la ceea ce spusese înainte. Voiam, depilda, sâ ştiu ce s-a întîmplat ou Ana Roşculeţ, ce crede Marin Preda azi despre nuvelâ, cum priveştecriticile brutale care i s-au adus, dacâ momentulacelor critici a fost, în evoluţia sa, la fel de important ca şi acela, „de crizâ", de dinaintea apariţieiRisipitorilor . Aşa bânuiam eu câ au stat lucrurile. Aşabânuiam, şi am râmas cu bânuiala, pentru câ, ori decîte ori îl întrebam cîte ceva în legâturâ cu acel

moment, prozatorul îmi vorbea de altceva. La fel s-a întîmplat şi cu poeţii. Voiam neapârat sâ ştiu ce crededespre poezia româneascâ de azi, pe care eu o socotesc excepţionalâ. Numai câ Marin Preda nu cre

dea nimic. Mai bine zis, nu asta credea în acele

momente. Altele erou gîndurile care-l preooupau. Ovreme, felul acesta de a râspunde nerâspunzînd m-asupârat. Dar supârarea nu avea nici un rost şi amsfirşit prin a-mi da seama câ, la urma urmei, scriitorul are ceva de spus numai despre lucrurile careconstituie pentru el o obsesie, câ refuzul de a râs

punde corect, dîndu-mi nişte lâmuriri oarecare înprobleme care nu-l interesau însemna de fapt un

20



semn de consideraţie acordat întreprinderii pe careo duceam la capât. Ceea ce urma sâ fie interviu devenea confesiune. Foarte bine. Am Idsat lucrurile sâmeargâ mai departe pe calea pe care o apucaserâ.Era într-o noapte, terminasem şi ne înţelesesem sâne vedem peste o sâptâmînâ.- Mon cher, ai vreo întrebare sâ-mi pui despre câ-lâtorii ?

- Cîteva, nu multe.

- Foarte bine. Duminicâ, te rog sâ începi cu ele.Vreau neapârat sâ povestesc ce-am pâţit oînd amfost în Asia.

„Cîrma" trecuse din mîinile mele în mîinile romancierului, iar momentul a fost atît de firesc, înoît nicinu i-am acordat atenţie. Era limpede câ va fi un

volum de confesiuni. De confesiuni provocate, aşacum nu puţine apar în alte ţâri. Se pare, chiar, câ eo adevâratâ modâ : un scriitor îi pune întrebâri altuia. latâ Entretiens avec Eugene lonesco, de ClaudeBonnefoy, Entretiens avec Andre Breton, de Andre

Parinoud, Entretiens familiers ovec L.-F. Celine, deR. Poulet, Entretiens avec Armând Salacrou, Les en

tretiens d'Ostende (cu Michel de Ghelderode), En

tretiens avec Jean Codeau etc. Convorbirile dintrePierre de Boisdeffre şi Andre Malraux au fost înregistrate pe disc microsillon. Necesitatea omului deazi de a fi determinat sâ facâ destâinuiri de câtrealtcineva e uşor de observat. Poate câ jurnalele şimârturisirile veacurilor trecute ţineau de un timp încare oamenii comunicau mai ales pe calea scrisorilor, a lungilor scrisori din nopţi de iarnâ, cu flâ-

câri mirifice şi pure, celebrînd în vetre sârbâtorile intimităţii. Azi, trâim în epoca telefonului şi a şedin

21



ţelor de analiza. „Copiii veacului" nu-şi mai noteazâconfesiunile. Ei şi le rostesc în faţa microfonului. Esecolul vorbei.imi amintesc gindurile unei ore tîrzii de noapte, incasa scriitorului. Fusese o dupâ-amiazâ înăbuşitoare.

Dincolo de geam frunzele foşneau aspru ca hîrtiilemototolite în pumn. Trecerea pe strada a unor oameni cu hainele muiate de câldurâ închipuia o mişcare urnedâ şi greoaie, fârâ speranţa. Umblam princasa, oprindu-mâ din cînd în cînd în faţa unor rafturi

în care cărţile pâreau şi ele fierbinţi. Nu ştiam cee cu mine şi nu mi-am dat seama decît în momentulcînd, pe la zece seara, a început ploaia. Ar fi trebuit s-oprimesc cu un sentiment de uşurare (cu siguranţa,scriitorul şi soţia sa o intîmpinaserâ astfel), dar euaşteptam de cinci ore altceva : momentul cînd vomputea sâ stâm de vorba. Nu mâ interesa ploaia,era de parca n-ar fi fost. Am stat alâturi la fereastra, apa câdea în ropote şi prozatorul a observat cu nemulţumire câ mari grămezi de frunze, peoare vecinii nu se grăbiseră sâ le adune, împiedicau

scurgerea normalâ, în gurile de canal, a şuvoaielorcare se formau sub ochii noştri. Stâteam şi ne uitam ; nu se încerca nici tm gest de tandreţe şi nu serostea nici un cuvînt de simpatie. Eram alâturi, singuri, fiecare în parte singur. îmi pârea râu. Da, mâgîndeam, urmârind mersul în acelaşi sens al şuvoaielor, locul pe care-l ocupâ în viaţa mea prietenia şinevoia de prietenie e disproporţionat de mare. Doarştiatm de mult câ Moromete (cu care, totuşi, MarinPreda seamânâ atît de mult) nu de prieteni are nevoie, ci de un auditoriu inteligent. Drama bâtrînului

ţâran e o dramâ a familiei. Aproape toţi eroii romancierului asta doresc : sâ-şi întemeieze sau sâ-şi

22



menţină o familie puternica. Sînt nişte singuratici, darabolirea singurătăţii nu e posibilă, în ochii lor, decîtprin familie. In momentul în care încercările disperate de a-şi readuce copiii lîngo el, ale lui Mie Mo-romete, se termina cu un eşec, batrînul se prăbuşeşte şi nici unul dintre prietenii lui nu-i poate sta în ajutor. Iar încercarea lui Niculae de a-şi alungasingurâtatea prin participarea la un efort comun nu-lduce prea departe. Apar într-adevar nişte prieteni :fostul notar, de pilda ; se perinda prin viaţa lui

Niculae o mulţime de amici episodici, dar adevăruleste câ tînârul nu devine un „mare singuratic" în-tr-un tîrziu, în momentul retragerii sale către grădini, ci singuratic fusese tot timpul : şi în şedinţeleagitate, şi <în dormitoarele comune ale celui de-aldoilea volum ol Moromeţilor.

Prieteni sau nu, era tîrziu şi puteam în sfîrşit sa neapucâm de treabâ. Puteam, într-adevâr ? Eu, nu.Obosisem. Am pus magnetofonul in priza, l-am verificat, funcţiona bine şi, aşezîndu-ma cu spatelela fereastra deschisa (ploaia se mai potolise şi au

zeam roţile de guma ale automobilelor pe asfaltulud), am început sâ citesc ceea ce-mi notasem,

întrebările. Prozatorul depăşise momentul de toropeala datorat căldurii, îşi revenise şi spunea lucruriextraordinar de interesante. Numai ca-l auzeam ca

prin vis şi tot ca prin vis ma ascultam raspunzîndu-icu promptitudine, plin de viaţa, de-o vioţâ falsa. Cecauţi aici, domnule ? ma întrebam. Statea întinspe canapea, ou microfonul argintiu ca măciulia unuisceptru in mina, vorbea despre moartea batrînuluirege Moromete, despre moartea unui rege Lear ţăran (pe care il inventase el, prinţul, fiul monarhului),rar mie-mi venea sa plîng de oboseala şi ma între

23



bam mereu : Ce cauţi aici ? Daca eşti ceva pe lumea asta, eşti poet şi nu autor de interviuri. Ce cauţiaici ? Scriitorul vorbea în şoapta, îmi era drag, iareu venisem dintr-o veche carte a regilor, cu copertele negre, sâ-l aud pe un om spunînd adevdrul

despre moartea părintelui sâu. Şi am început sâ-mirevin. Cum adicâ : Ce caut aici ? Unde sâ fiu în altaparte ? Ce conteazâ câ Marin Preda e prozator, iareu scriu versuri, şi nu despre ţdrani ? Astea sînt lucruri fârâ importanţa. Numai sfîrşitul regelui con

teazâ. Bâtrinul murea fârâ sâ fie bolnav, aşa, pentru câ i se terminase viaţa, fiul sâu vorbea tot mai încet, iar eu simţeam în clipa aceea câ unul dintrepuţinele locuri în Europa în care puteam sâ aflu cîteceva despre existenţa mea era chiar acela în caremâ aflam atunci, ieşind încet dintre umbrele oboselii, cu pârul umezit de râsuflarea dinspre stradaa ploii, cu capul înâlţat puternic, sâ aud.

Ii spun ceva despre Proust, nu-mi mai amintesc ce,un fleac, un amânunt. Se ridicâ, ia din bibliotecâ

volumul trei din A la Recherche du Temps perdu, înediţia Pleiade, cautâ, gâseşte şi dâ citire paginii cuglas tare, bucuros câ memoria lui s-a dovedit maibunâ decît a mea, dar mai ales câ are ocazia sâreia fraze care-i plac. E ora cinci dimineaţa, mintea

mea s-a oprit demult, magnetofonul! e închis şi aşezat undeva într-un colţ, sâ nu-l mai vedem, iar Marin Preda îmi vorbeşte despre Proust, despre ceeace e de înţeles şi ceea ce nu poate fi înţeles în viaţasentimentalâ bizarâ a celui care l-a inventat pe domnul de Charlus. Altâdatâ, îi recomand doamnei Preda

Velasquez, Goya a lui Ortega y Gasset, carte apâ-rutâ atunci în traducere româneasca. ,,Stai, mon cher „

24



e buna şi asta, dar nu-i cartea lui esenţiala." Şi-mivorbeşte despre renumitul filozof, ca şi cînd atunci,chiar în ziua aceea terminase sâ-i citeascâ operele,interesat în ce mâsurâ oferâ acele scrieri soluţiaunor probleme actuale. în cîteva fraze aflu cum staulucrurile cu cartea „esenţiala", ce rezista în ea, cenu mai rezista.Bănuiesc câ, la o anumita vîrstâ, nu în prima tinereţe, s-a rostit o întrebare simplâ : ,,Ce trebuie sâciteascâ neapârat un prozator de azi ?" Poate câ a

existat chiar o listâ, pentru câ marii romancieri, depilda, sînt cunoscuţi perfect ; pentru totdeauna şiin întregime. Trebuie sâ fi fost un lung râstimp al..epuizării" de autori. Astfel încît, fârâ eforturi dememorie, oricare dintre cârţile acestor scriitori, chiar

şi cele mai puţin semnificative, poate fi povestitâ,cu observaţii asupra unei idei, a unei scene ori aunui personoj, care i-au reţinut atenţia. Şi mâ gîn-deam cum, intr-o anumitâ perioadâ a vieţii mele,vechea obsesie de a cunoaşte noul, neapârat noul,ultima apariţie care îl proclama avînd în ochii mei

o superioritate indiscutabilâ asupra a tot ce se fâ-cuse pînâ atunci, se transformase într-o dorinţâ ar-zâtoare de a fi la curent cu cârţile la modâ. Nu mâstâpineau încâ nâzuinţa şi mîndria de a şti esenţialul. Lipsea, de asemenea, orgoliul deloc adoles

centin de a cunoaşte ceva ,,la perfecţie", de a aveao bunâ memorie şi de a putea spune, la zece anidupâ lecturâ, cum se desfâşoarâ, de pilda, o anumitâ întîlnire dintre personajele Annei Karenina. Memoria, obositâ de eforturi neglijabile de adaptare,pârea învâţatâ mai mult sâ uite, decît sâ reţinâ. Şinu din complicate cauze psihologice, ci din lene. (Olene cu caracter „istoric", rezultat al unui moment

25



al adevârurilor servite de-a gata.) Eseul devenea, înaceste împrejurări, o salvare... Mi-a râmas multavreme strâin un adevâr pe care-l nota cîndva criticulAl. Paleologu : „întreprinderea sportiva sau războinică face frumuseţea sexului ziîs tare, dar fapta ceamai bârbâteascâ e de a citi Critica raţiunii pure, şicu atît mai mult, bineînţeles, de a o scrie." Nici mâcarla subtilitatea minimâ a omului de lume, care ştieca „la moda" pentru rafinaţi sînt întotdeauna cărţiledemodate, nu ajunsesem.

Dacâ autorul Intilnirii din Pămînturi ştia multe, pentru ca le văzuse şi pentru ca le înţelesese, autorulImposibilei întoarceri ştie şi pentru câ o auzit vocilemorilor spirite. Le-o urmărit, probabil, aşa oum ur-mâreşte bâtrinul llie Moromete declaraţia de dragoste

o Ficâi, în Marele singuratic : „Asculta parca la pîndâaceasta declaraţie, ca şi cum o aşteptase şi acumvedea, tacînd, ca fusese bine facuta". Acea trecerede la „forma" (nuvelele) la „substanţa" (romanele),de care vorbeşte undeva criticul Lucion Raicu, s-apetrecut pe un drum dominat de răsunetul unor voci înalte. Spaţiul de „agora" din faţa fierăriei lui locana fost înlocuit cu „agora" tacuta a bibliotecii. Nicu-lae a ascultat „la pîndâ" vocile filozofilor şi a acceptat tacînd câ vorbele lor au fost gîndite cu grijâ şi

spuse bine.

Stâ întins pe canapea, cu capul ascuns de spe-teazâ. Nu vrea sâ-l vâd ? La ce se uitâ ? E greude crezut câ existâ vreo frâmîntore a feţei, pe cares-o tâimiiasca din pudoare, de vreme ce glasul pecare îl ascult e perfect calm. Spune cîteva fraze, ur-meazâ o pouzâ lungâ (se gîndeşte; pe banda magne-

26



ticâ e linişte) şi iarâşi se înregistrează cuvintele,il urmăresc şi, fdrâ nici o legătură cu ceeă ce-mispune, îmi vine în minte o întîmplare. Eră ăcummăi bine de un deceniu. Pe-atunci îmi plâcea multsâ ascult muzică. Mă aflam lă Sinaia, lă casa deodihna a oamenilor de artâ, şi am aflat ca marelepianist K., unul dintre cei mai buni interpreţi europeni ai muzicii Iui Bach, pe care îl ascultasem demai multe ori în sălile de concert, vo da, într-o dupâ-amiazâ, un mic recital în onoarea lui Marin Preda.

La acest mic recital eram invitat sa asist şi eu. S-auadunat în castelul Peleş, în salonul de muzica al foştilor monarhi, şi au luat loc în fotolii tapisate cu mâtaseroşie bătuta în ţinte, pe care mi le imaginam de aur,vreo zece persoane. Intîmplator, fotoliul care mi seindicase era aşezat în imediata apropiere o pianului. Distanţa dintre mine şi zeu se micşorase pe neaşteptate într-un chip ameţitor. Mi se parea catoata lumea se uita la mine : cum nimerisem acoloşi ce voiam, la un metru sou doi de K., în acelsalon de muzica ? Nu mai simţeam nici un fel

de plăcere ; de ceea ce avea sa urmeze nici nu-mipasa. Eram stapînit de o stare de emoţie care setransformase în crispare şi care ma înstrăina cu totulde muzica. (O ciudata asemănare între muzica şi ironie : le poţi pricepe oricît de trist oi fi, disperat chiar.

Cu o singura condiţie : sa poţi depăşi starea de încordare o spiritului care transforma ironia într-o înşiruire de cuvinte cu înţeles bizar şi cîntecul într-osuccesiune indiferentă de sunete care nu se cheamaşi nu-şi răspund.) K. a început sa cînte, iar ascultătorii urmăreau, addpostiţi în umbra cu un uşor miros de

praf şi de tamîie a fotoliilor de mâtase, urcuşurile şicoborîşurile ameţitoare ale fugilor, ca ale unor bile

27



de cristal, pe treptele unor scâri de cristal... Eu ascultam cu totul altceva, ceva care nu putea sâ existedecît într-un vis al meu : gemetele lungi şi suspinele şi mormăiturile furioase o le pianistului, zgomote care la cîţiva paşi nu ajungeau, dar din loculunde eram (ştiusem eu, simţisem eu câ nu trebuiasâ fiu acolo) se distingeau perfect. Degetele alunecau cu fineţe pe claviatura, se încordau, loveau,apoi se destindeau iar, iar omul acela era atît deconcentrat asupra lucrârii sale esenţiale, asupra

minunii pe care o înfâptuia, încît tot restul 'lumii (încare se cuprindea, ou excepţia mîinilor, şi trupulsâu) nu mai avea nici o importanţâ. Un singur lucruse intîmpla în acea încâpere : se fâcea muzicâ.Mi-am amintit aceastâ pâţanie teribilâ a vieţii

mele de adolescent, în timp ce-l ascultam povestind pe Marin Preda, şi nu pricepeam deloc cemi-a venit sâ mâ gîndesc tocmai la recitalul lui K.M-am despârţit de scriitor în zori, am luat un taxişi m-am îndreptat spre casâ (îmi fâcea plăcere gîn-dul câ drumul dintre locuinţa lui Marin Preda şi

locuinţa mea trece pe malul unui rîu). Ajuns acaisâ,mi-am fâcut o cafea neagra şi am început sâ ascultceea ce imprimasem. Ca de obicei. Cîteva fraze,linişte, o propoziţie scurtâ, linişte (scriitorul se gîn-dea, îşi câuta cuvintele). Dar ce fel de linişte era

asta ? Am apropiat urechea de difuzor : o exclamaţie de nerâbdare, un suspin lung, foarte lung, unmormâit furios, un sunet bizar care mi s-a pârut ungeamât...

Altâ zi, în aceeaşi camerâ de lucru, care mi-a devenit familiara. în spatele meu se afla o fereastra des-chisâ câtre grâdinâ şi câtre stradâ („Ce arbori sînt

28



âştia, domnule Preda ?"). Şedeam la biroul galben,fârâ sertare, în faţa cu magnetofonul câruia îi fâ-cusem loc între doua teancuri de cârţi. Odaia nuavea deoît trei pereţi. Cel de-al patrulea, în faţamea, era înlocuit cu o mare perdea data deoparte,lâsîndu-mâ sâ privesc, peste încâ doua camere, nedespărţite nici ele de vreun perete, biblioteca aflata în fundul casei. Aş fi vrut sâ fim undeva singuri, într-o odaie liniştitâ şi cu tavanul jos, sâ râsfoimcârţi cu poze vechi şi sâ ne uitâm la cer printr-o fe

reastra micâ. Dar mâ gâseam parcâ în ultimul rîndal unei mari sâli de spectacole, în care cel care juca rolul principal, de tatâ, de soţ, de stâpîn alcasei, îmi dâdea concomitent râspunsuri desprefirea scriitorilor, despre Câlinescu, despre capaci

tatea de înţelegere a copiilor. Era, în mişcârile celor care apâreau în vreuna dintre cele trei odâi, ototalâ lipsa de încordare. Nu intrau şi nu ieşeau,ci treceau pe acolo sau râmineau acolo. Apâreausau dispâreau, cu strigâte vesele, copiii. O femeiecu broboadâ punea întrebâri despre îmbrâcâminte.

Cineva vorbea la telefon. Doamna Preda urmarea unfilm la televizor. Iar eu trebuia sâ apârun glas: eram în slujba lui. Aveam datoria sâ fac astfel încît întrebarea sâ fie auzitâ bine, iar magnetofonul sâ în

registreze răspunsul, căre sâ nu fie înâbuşit de zgomote. Şi nu conteneam sâ mâ mir cum izbuteştescriitorul sâ se concentreze şi sâ râspundâ, în ciudoacelui du-te-vino care nu se mai potolea. Se ridicase de pe canapea şi se aşezase într-un fotoliu

aflat în mijlocul casei. Ţinea în mîna dreaptâ micro-fonuil şi îmi povestea o amintire din copilârie, iar custînga se juca distrat cu cîinele.

29



Dar ce fel de joaca era asta ? Am devenit deodatâatent şi mi s-a pârut câ încep sâ înţeleg. Sâ înţelegnu numai ceea ce se întîmpla sub ochii mei, ci şisensul acelei legaturi atît de trainice între scriitorşi eroul sau, mergînd pînâ la confundarea misteri

oasa a unui intelectual în viaţa cu un bâtrîn ţârancare fusese cîndva şi nu mai este. Scriitorul mu-şimîngîia dinele. Ii strivea o laba, apoi îl strîngeade bot, i-l casca tare, şi mai tare, cu cruzime, şi-imiarata, satisfâcut, câ dulăul e negru în cerul gurii.

Animalul mîrîia aţîţat, iar scriitorul era bucuros câvietatea nu şade cuminte, câ se repede furioasa sâ-imuşte pantofii, câ latrâ, cu coada zburlitâ.Numai câ asta nu mai era joaca unui intelectualaflat în casa lui, ci o încercare a puterilor şi adestoiniciei unui dulâu, fâcutâ într-o gospodârieţârâneascâ. Şi deodatâ, acea încâpere mi-a apâ-rut drept ceea ce şi era de fapt, o curte ca /toatecurţile, de ţarâ, deosebit de bine îngrijitâ, în care îşi gâseau de lucru cei mici, prin care treceau cutreburile lor membrii mai vîrstnici ai familiei şi aju

toarelor lor, în mijlocul câreia Moromete povesteaunui prieten ceva...Ne aflam în curtea unei case nu invizibile, ci indiferente, casa fiind spaţkil în care dormi şi mânînci(dormitorul sau dormitoarele, bucâtâria, iatâ locuri

care mi-au râmas tot timpul ascunse şi la existenţacârora nici nu m-am gîndit). Ce rost avea sâ stâmde vorbâ în casă ? Doar nu era iarna ! Acolo, încurte, era altceva : mai trecea un om şi se opreadincolo de gard sâ asculte, îl chemai înâuntru şi-l întrebai un lucru, indiferent ce, îl puteai urmâni peParaschiv cum ascute ulucile, sâ repare poarta, venea şi Dumitru lui Nae agale şi îi atrâgea atenţia

30



sâ nu-i ştirbeascâ tesla împrumutata. „D a1 ce, mâ,nea Nae, crezi câ eu bat cuiele cu tăişul ?" îi râs-pundea Poraschiv jignit.

De fapt, dialogul, adevâratul dialog, în timpul câ-ruia eu sâ-i pot pune scriitorului întrebârile melecele mai importante şi sâ i le pun în aşa fel încîtsâ-l determin sâ râspundâ, nu a avut loc. Pentru cânu exista dialoguri perfecte. ,,Nu despre viaţa meae vorba acum", spun la un moment dat. Cum sâ nu

fie vorba? De ce sâ fi venit eu la Marin Preda dacâ nupentru a-l întreba ce pârere are despre posibilitâţHemele de a supravieţui ? Dar se vede câ, de fapt,dialogurile nu sînt posibile. Doar confesiunile...Şi iarâşi : de ce Marin Preda ? Pentru câ e un

scriitor pe care omul s-a obişnuit sâ-l ia în serios.Şi-a cîştigat acest drept. Poate câ nu punînd întotdeauna întrebârile cele mai importante, poate cânu oferind întotdeauna râspunsuriile cele mai drepte.Dar nu şi-a înşelat niciodatâ cititorii ou bunâ-ştiinţâ,pentru a face concesii cine ştie câror împrejurâri saupersoane. Nu a minţit. Nu şi-a jucat singur farseşi n-a jucat farse nici altora. Nu s-a fâcut de rîs.Scriitorul european de azi s-a învâţat sâ justificeerorile sale proprii prin erorile epocii. Şi nu se în-treabâ deloc sau nu se întreabâ cu seriozitate dacâ,

în ochii cititorilor, asemenea justificâri au vreo valoare. E de crezut câ nu au. Pentru lector, scriitoruleste un erou, un erou câruia îi pretinde sâ se situezenu la înâlţimea momentului, ci mult mai sus. Ce felde autor e acela care nu-şi depâşeşte cu un cap

cititorul ? Adevăratului iubitor de 'literatura nu-i placscriitorii care ştiu despre lume cam tot atîtea cîteştie şi el. Dacâ nu a trâit nişte lucruri extraordinare

31



şi docâ n-a fost în stare sâ tragâ din ele o mare înţelepciune, de ce le mai povesteşte? Modestia excesivaa scriitorului contemporan, care vine dintr-un puternicşi explioabil complex de vinovăţie, poate avea efectedintre cele mai rele într-o lume în care savantul,obligat de îndeletnicirea sa sâ aibâ mai multe cunoştinţe despre ceilalţi, sâ le fie, deci, superior,gâseşte liber locul Eroului. Loc pe care în secolulnouâsprezece l-a ocupat scriitorul. Şi pe care s-arcuveni sâ-l ocupe din nou.

De ce Marin Preda ? Din nenumârate motive. Pentru câ nu e doar un scriitor, ci şi un intelectual.Pentru câ are conştiinţa binelui şi a râului. Pentrucâ nu se joacâ. Pentru câ poate fi, cu aplicaţie,râutâcios, dar niciodatâ râu. Pentru câ nu este nu

mai un mare romancier, ci şi un mare romanciercare nu şi-a încheiat cariera. Pentru câ este un omcare ştie sâ-şi asume riscurile...

Spunea cîndva (într-un interviu, mi se pare) câ arvrea sâ scrie o carte despre Vlad Ţepeş. N-a scris-o.Ar fi putut sâ scrie, de pilda, romanul copilâriei şial tinereţii lui Mie Moromete... GînduJ câ ar exista oasemenea carte ne face plâcere : am aştepta s-ovedem, s-o cumpârâm, am fi nerâbdâtori s-o citim. Elimpede câ ar fi o carte admirabilâ, cum altfel ? MarinPreda despre tinereţea lui Moromete ! Riscul eşecului

e minim, practic inexistent. Dar prozatorul nu a scrisnici aceastâ carte. Şi e locul sâ ne întrebâm : nucumva întreprinderile fârâ nici un risc îl lasâ indiferent ? Nu cumva ideea unei bâtâlii în care învingâ-torul e cunoscut dinainte îl plictiseşte ? De ce

scrie cârţi despre o epocâ atît de fromîntatâ şi atîtde greu de înţeles, uneori, cum este epoca pe care

32



o trâim, şi o trdim nu doar în lumea mare şi nudoar în Europa, ci aci, în România ? De ce mergepe un pâmînt muncit de cutremure ascunse şi în-fruntâ, din cauza lipsei perspectivei în timp şi dinalte cauze, primejdia de o vorbi despre lucruri înformare, nesigure încâ şi adesea înşelâtoare ? Nucumva, în aceste condiţii, victoria capâtâ un preţ însutit ? Nu cumva, numai în felul acesta apar acelecârţi fârâ de care nu putem trâi, marile cărţi necesare ale vieţii unui popor ? în sfîrşit, nu cumva ma

rele scriitor al unei epoci este acela care nu-şi cautâcomod subiectele în trecutul mai mult sau mai puţin îndepârtat (şi la urma urmei elucidat), ci înfruntâ întrebârile cele mai grave şi preia obsesiile cele maiadînci ale epocii sale ? Pentru mine, nu existâ îndoia lâ câ da.De ce Marin Preda ? Pentru câ a creat un eroucare justificâ ideea esenţiala a vieţii mele. („Pe cineurâşte Moromete ?" îmtreabâ undeva criticul Mircealorgulescu. Nu urâşte pe nimeni. Ura este, se ştie şise uita mereu, o manifestare a ignoranţei şi o expre

sie a unui complex de inferioritate. Şi nu e lipsit deo anume semnificaţie -istorica faptul câ cel mai reprezentativ erou al romanului românesc este un omcare nu închinâ urii nici un cîntec...) Pentru câ, acumvreo zece ani, l-am vâzut pe prozator intr-o dupâ-amia-

zâ, ipe bulevardul Ana Ipâtescu, mergînd ca un om râ-tâcit. Pentru câ, în sfîrşit, mi-a plâcut nespus de mult sâstau de vorbâ cu el. Darul de a spune al mari'lor povestitori populari, de oare pomeneşte undeva, în paginile care urmeazâ, îl are, în cea mai mare mâsurâ,el însuşi. Uitâ, în acele ore superbe, cucerirea cucare se mîndreşte pe drept cuvînt (formarea unui„stil al scriitorului", stilul unui autor care poate

33



vorbi despre orice, nu numai despre ţârani) şi povesteşte în stilul (ou nimic, inferior, iertare !) al luiMoromete. Ca şi Moromete, Marin Preda, povestitorul, nu spune niciodatâ poveşti. Face altceva : comentează evenimentele politice la zi. Nu Fât-fru-mos e eroul „poveştilor'* lui Moromete, ci lorga, cu„cei doi creieri" ai lui. Nu cele trei încercări ale luiHarap Alb, ci „cele trei chestiuni care rezulta dincele spuse de Ţugurlon".E cu atfit moi plâcut sâ-i asculţi pe marii povestitori

populari, cu oît ei «ştiu sâ-şi arate direct sau indirectsimpatia faţa de cei care-i urmăresc. Naratorul nupoate fi indiferent faţa de publicul sau ; îi pasa, îiconvine faptul câ e ascultat cu atenţie şi i se dausemne de înţelegere. Şi sînt obligat sâ notez câ plâ-

cerea de a povesti e, la Marin Preda, atît de mare, încîto intuiesc comparabila cu plâcerea sa de a scrie.

Uneori, confesiunilor prozatorului le ieşeau în întîm-pinare mărturisiri ale poetului. Mărturisiri pe carenumai arareori le-am pâstrat în textul dat tiparului.

Interviu, convorbire, confesiune, oricum i-aş fi spus,schimbul nostru de replici se întemeia, am maiarâtat, pe existenţa unei tensiuni, a unei nepotriviri,o unor contradicţii. Dor nu era vorbo de o discuţie în contradictoriu. Astfel încît m-am mulţumit sâ su

gerez opinia mea, fârâ sâ insist. In fond, ea avusese în primul rînd rolul de a-l împinge pe romanciersâ spunâ mai mult decît ar fi spus într-o discuţieobişnuitâ. Autorul unei asemenea cârţi are destinulunui intermediar, al unui mesager. El va fi jiudecatdupâ importanţa mesajului pe care a reuşit sâ-lobţinâ. Cum a procedat, îl priveşte.

Octombrie 1972



I

A TRAI MULT • FOTOGRAFII • O HOTA-RIRE Şl O AMINTIRE A MAMEI • OBSESIASPONTANEITĂŢII Şl A INOCENŢEI • SCRI

SORI PĂRINTEŞTI



Florin Mugur : Aveţi aproape cincizeci de ani, vîrstalui Mie Moromete din primul volum al romanului Mo-romeţii, vîrsta aceea, între tinereţe şi bâtrîneţe, „cînd

numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimbafirea cuiva". Vâ gîndiţi la ce va fi ?

Marin Preda : Am descoperit un lucru pe care nu-lbânuiam. O vîrsta respectabilâ e un motiv de îngri

jorare, nu e o gluma sâ numeri mai multe decenii,dar e şi un motiv de mulţumire : alţii au murit maitineri. Oricum, a trai mult e o isprava, nu toţi trâiesc.Acum pot sâ-mi explic seninâtatea bâtrînilor şi oanume veselie a lor. Te uiţi la ei mai atent şi vezi câsînt chiar încîntaţi de ei înşişi. Cînd aveam douăzeci

şi cinci de ani, îi priveam indignat : ce drept au âştiasâ se înveseleascâ, sâ fie atît de senini, cum pot eisâ aibâ starea asta de nepâsare, cînd în curînd vorpârâsi aceastâ lume, vor muri ? Ei bine, au motivelelor I Sînt încîntaţi de isprava pe care au fâcut-o : au

trâit şaizeci sau şaptezeci de ani. Mi-aduc amintecâ Arghezi, cînd a împlinit optzeci de ani, a ţinut undiscurs, cu glasul lui bîţîit şi subţirel, şi ne-a fâcut

37



o urare care conţrnea acest adevâr. MSâ trăiţi cît şimine !“ ne-a zis. Este o urare care meritâ sa fie luata în serios.

F.M. : Şi totuşi, nu vâ e fricâ ?

M.P. : Tot ce pot sâ spun e câ am sentimentul câ mâpîndesc din umbra atîţia duşmani, atîţia cîini, vorbescde cîini biologici, ascunşi în propria noastrâ fiinţa,

încît doresc în secret sâ nu ajung sâ îmbâtrînesc. Sâ

nu ajung ca aceşti cîini sâ înceapâ sâ muşte dinmine şi sâ mâ chinuiascâ îndelung, atunci cînd voifi aproape de acea limitâ înscrisâ în noi ca un semnmisterios pe care nu izbutim sâ-l cunoaştem nici-odatâ. Mâ gîndesc, de pilda, la conjudeţeanul meuGalaction care, înainte de a muri, a stat în pat timpde aproape zece ani, dacâ nu mâ înşel, paralizatcomplet şi lipsit de grai, chinuindu-se astfel pentrupâcatele nu se ştie cui. Poate ale lui. Poate, cumspunea mama, pâcate de la nouâ neamuri. Chin

îndelung, înspâimimtâtor, pe care i-a fost scris pârin-

telui sâ-l îndure, lipsit şi de puterea de a scrie şi deputerea de a vorbi, douâ instrumente de care selega strîns însuşi sensul existenţei sale.

F.M. : Orice prezentare a unui scriitor începe cu nu

mele ; urmeazâ, de obicei, data naşterii şi informaţiidespre pârinţi. Chiar dacâ întrebârile mele nu vorputea respecta întotdeauna ordinea pe care o reco-mandâ manualele, şi nici nu cred câ ar fi bine s-orespecte, douâ fotografii aflate aci, în camera dum-neavoastrâ de lucru, îmi oferâ un punct de pornirepe care, ca fost şcolar cuminte, nu-l pot ignora. Ceadintîi e fotografia tatâlui : nu mai e tînâr ; mustaţa

38



scurtă şi pârul au încârunţit ; ochiul a râmas viu şiputernic. Poartâ o vestâ veche, decoloratâ de soare.Alâturi,\fotografia mamei. In ce împrejurâri au fostfâcute ?

M.P. : Mâ supârasem pe tata, câ nu avea şi el ofotografie de pe vremea cînd era tînâr, flâcâu, sâ-lfi vâzut şi eu cum arâta pe atunci. L-am adus laBucureşti şi am fost cu el în studioul celui mai bunfotograf de pe atunci, îl chema Bauh. Mulţi îşi aducaminte de Aurel Bauh ; mai tîrziu a plecat din ţarâ ;nu mai trâieşte. Era în *56, tatâl meu a murit în *63.Deci, avea, cînd a venit în capitalâ, şaptezeci şi unude ani. Arâta bine. Fizionomia lui nu era aşa cumavea sâ aparâ peste cîtâva vreme, deterioratâ brusc

de îmbâtrînirea care a survenit cu un an înainte dea muri, îmbâtrînire totalâ. Şi din punct de vedereintelectual se ţinea foarte bine. Fotografia mamei,care trâieşte şi are peste optzeci de ani, e fâcutâ totatunci. Nici ea nu are fotografii din tinereţe. Mulţi

ţârani nu aveau ; n-au pâstrat sau nu şi-au fâcut.Probabil câ pe vremuri, cînd erau ei tineri, un fotograf era lucru mare, costa ceva bani. Nu ca acum,cînd în casa fiecâruia dintre ei gâseşti una sau maimulte panorame de fotografii, reprezentînd tot felulde rubedenii, ba chiar şi persoane necunoscute.

F.M. : E vorba şi în carte de un portret al lui MieMoromete, de capul lui sculptat în lut de câtre DinVasilescu. Sculptura aceea a existat cu adevârat ?

M.P. : Pe coperta primei ediţii a Moromeţilor e undesen de Perahim care, citind cartea şi dîndu-şi

39



seama despre ce e vorba, a imaginat un portret subformâ de cap sculptat. Multe din desenele li/i Pera-him din acea ediţie, foarte frumoase, sînt filine deexpresie, deşi au în ele ceva care astâzi nb-mi maiplace. Hainele de pe personaje joaca parca prea

mare rol în expresia generala pe care o are omul,şi asta nu corespunde realitâţii. Cine se uita la unţâran de pe vremuri îşi dâdea foarte bine seama, şiera plăcut sâ observi, iar în picturile lui Gheaţa, depilda, vezi foarte bine acest lucru, câ ţâranul, cu

pâlâria, cu câmaşa şi cu ce mai avea pe el, for-rneazâ un tot expresiv şi deloc discordant. Haina estea lui, pantalonul la fel, iar pâlâria parcâ îi e crescutâdin cap. In timp ce la Perahim lucrurile acestea pâ-reau scoase prea mult în relief şi nu se acordau atîtde bine cu cel care le purta.

F. M. : Dor sculptura a existat sau nu ? Nu puneamaceasta întrebare, dacâ nu ştiam câ Din Vasilescu,despre care se vorbeşte de altfel şi în Marele singu

ratic, nu este numai un personaj de ficţiune, ci e şi

o persoanâ realâ, un pictor sau un sculptor (,,naiv",cum se spune) care trâieşte într-un sat. E o simplâpotrivire de nume ?

M. P. : Constantin sau Din Vasilescu locuieşte într-a-

devâr într-o comunâ vecinâ cu a noastrâ, iar eu amaflat de existenţa lui dintr-un ziar, citind un articolde paginâ oulturalâ scris de un reporter ; se vorbeaacolo despre un sculptor ţâran cu acest nume. Existâ,atunci cînd scriem o carte, momente cînd vin spre

noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ceea cedorim sâ facem, vin aproape fârâ sâ le câutâm. Eun moment misterios şi e cel mai fericit pentru scri

40



itor : toate elementele de care are nevoie pentru compoziţia sa le găseşte fârâ sâ le caute, ca şi cînds-ar fi înţeles între ele anume forţe şi evenimente, sâ-lajute. Alteori, chinul de care se vorbeşte în creaţieexista, şi el se naşte din pricina câ, spre surpriza şifuria noastrâ, asemenea elemente nu apar, nu vinşi nu putem scrie fârâ ele. Râmîn departe de noi,râmîn fârâ nume. In cazul nostru, cu acest sculptor,eu am citit informaţia în ziar, dar nu cînd scriamcartea, ci altâdatâ. Jar ea a venit spre compoziţia pe

care mâ gîndeam s-o fac, în momentul în care arâ-tam cum se adunâ oamenii mei în poiana fierărieilui locan, duminica. Erau acolo eroul cu prieteniisâi şi alţii care veneau sâ-l asculte. Şi a apârut şiacest ţâran, care trebuia sâ se poarte ca un artist,şi se şi poartâ ca un artist, adicâ nu se bagâ în discuţie, observâ, ascultâ ce se spune şi în acest timpse deplaseazâ puţin mai la o parte şi trimite un bâiatsâ-i ia nişte humâ ; cu humă ăceeă gălbenâ mode-leazâ capul personajului care i se pare şi lui, ca şiscriitorului, cel mai interesant din adunarea aceea.

F.M. : Vorbeaţi de venirea tatei la Bucureşti pentrufotografie ; eraţi, în acel moment, un scriitor cunoscut. Cum vâ priviserâ tata, şi ceilalţi de acasâ, mama,fraţii, pe vremuri, în copilârie, şi cum vâ vedeau dupâ

ăpăriţiă Moromeţilor ?

M.P. : Fireşte câ un cititor otent poăte sâ observe,presârote prin paginile romanelor mele, tot felul dedestâinuiri ole lui Niculăe Moromete, pe core le făce

despre pârinţi, despre frăţii şi despre surorile lui. Dor întrebăreă e foorte interesăntâ şi poote sâ râsco-leascâ amintiri. Trebuie sâ spun câ port la mine o

41



mica fotografie care a fost detaşatâ de nişte colegide-ai mei dintr-o fotografie mai mare, fâcutâ atuncicînd terminam cursul primar. Fotografia arata un bâ-iat oarecare, aşa cum probabil erau mulţi la vîrstamea — şi totuşi sînt în ea nişte semne ciudate de expresie : copilul acela parca avea mintea undeva,pierdutâ în somn. Bâiat de doisprezece ani, nu pârea încâ sâ se fi trezit la o gîndire mai vioaie, mai sprintena. Spre deosebire de ceilalţi, care au o privireisteaţa şi feţele atente, pare adormit, deşi fotografia

a fost fâoutâ ziua în amiaza mare. Asta îmi stîrneştemie tot felul de amintiri. Aveam într-adevâr aceastastare de încetineala. Trebuia sâ mi se spunâ un lucrude mai multe ori, ca sâ-J înţeleg. Surorile, fraţii mei,ca sâ mâ facâ sâ pricep ceva, sau sâ aduc ceva deundeva, trebuiau sâ se râsteascâ la mine : „Bâ, uiteacolo, în partea aia, în colţul âla, du-te şi ia-l deacolo !" Mâ duceam sâ iau lucrul acela şi nu-l gâ-seam. Şi era un spectacol pentru ei, se uitau miraţica la o ciudâţenie : stâteam chiar lîngâ obiectul pecare trebuia sâ pun mîna, sâ-l aduc, şi nu-l luam,

nu-l vedeam. In general, era o mare problemâ pentru mine aceastâ revelaţie a relaţiilor dintre oamenişi lucruri. Mi-aduc aminte, tot în acest sens, cummi-am rupt mîna. Eram cu caii la pîrloagâ, bâiat mic,de vreo opt, nouâ ani. Cînd am plecat de acasâ,

m-au pus ei pe cal, tata sau vreun frate, nu mai ţiuminte. Dar acolo, singur, la întoarcere, cum sâ urc pecal ? Erau doi. l-am legat eu, pe urma i-am tras frumos lîngâ o piatrâ de hotar care era mai înaltâ,m-am urcat pe piatra aceea de hotar şi mi-am fâcut

vînt. Mi-am fâcut eu vînt, dar spinarea cailor, cînd sîntbine întreţinuţi şi nu sînt slabi, e foarte lucioasâ ;am alunecat şi m-am trezit pe partea cealaltâ, jos,

42



drept în umor. M-am ridicat, simţind eu câ, în ce priveşte mîna dreaptâ, ceva nu era în regula, mâ înţepa,mâ durea, credeam câ mi-am rupt braţul. Nu maiţin minte cum am ajuns acasâ, dar ştiu câ toatâvara aia am stat cu mîna atîrnatâ ca o treanţâ ;n-am impresionat pe nimeni cu chestia asta. Fapt ecâ şi-a revenit : era o luxaţie, una foarte puternicâ.Şi totul se petrecuse numai dintr-o neatenţie. Cîndm-au dat la şooalâ nu mai eram mic, aveam opt am.Nu mi-a pârut niciodatâ râu de aceastâ întîrziere,

nu-mi explic însâ ezitarea pârinţilor. ,,Bâ, tu n-ai sâ începi şcoala anu* âsta I" mi-a spus într-o zi tata. Dece ? Poate câ nu prezentam eu semnele necesaretrezirii din precopilârie ? Se temea ca, aşa adormitcum arâtam, sâ nu râmîn cumva repetent, sâ rîdâlumea de noi ? Ţin minte bine cînd s-au întîmplattoate acestea. Era un început de septembrie careaducea, nu ştiu de pe unde, frunze moarte şi pe ju-mâtate galbene, prin curte. Tata şi mama se întor-seserâ de undeva şi mama arâta schimbatâ... Se în-tîmplâ uneori acest lucru pârinţilor noştri, aratâ schim

baţi, dar în bine, nu în râu, şi noi, copiii, nu ştim dece, dar parcâ ni se transmite şi nouâ starea lor. Maitîrziu, mama avea sâ-şi aminteascâ de aceastâ zitotdeauna cu o nesfîrşitâ încîntare pe chipul ei, cuo expresie pe care am moştenit-o şi eu şi fratele

meu, expresie directâ, care nu ascundea sursa bucuriei sau a tristeţii. Nu dintr-o datâ aveam sâ înţelegcâ semnificaţie au lucrurile pentru noi numai dacâaceste lucruri sau întîmplâri coincid cu o dispoziţiea sufletului nostru de a le fotografia, parcâ, pentrua fi contemplate în tihna zilelor urmâtoare. Şi cânumai aşa ne aparţin şi au valoare pentru noi, cutoate câ pentru alţii sînt insignifiante. Se duseserâ

43



pe la Roşiori, care pe vremea aceea avea cîrciumifoarte frecventate de ţârani. Vînduserâ, cumpâraserâceva, în orice caz îi apucase seara şi, minune mare,tata a intrat cu mama într-un mic restaurant, o cîr-ciumâ, care avea afara un fel de terasa şi unde era

şi un lâutar care cînta din vioara... Mâ rog, au bâutşi ei vin, ce-au bâut, a stat tata cu mama la masaşi era acolo un chefliu, probabil un ins amuzant, cineştie ce-a vâzut mama la el ! Câ âla, din cînd în cîndse adresa de la masâ lâutarului : „Domnule, îţi dau

o mie de lei, dar te bat de douâ !" De ce adicâ sâ-idea o mie de lei, de ce sâ-l batâ de douâ, n-am înţeles din povestirea mamei. Poate voia sâ spunâ câ îi dâ o mie de lei sâ cînte, dar dacâ nu cîntâ bine, îl bate pe urmâ de douâ ? Asta era, probabil, totsecretul personajului. Au trecut ani, ne-am fâcut marişi mama tot îşi mai amintea : „Domnule, îţi dau omie de lei, dar te bat de douâ !“ Şi doar trecuserâtreizeci, patruzeci de ani... Se vede câ a petrecutcu tata acolo şi s-a simţit fericitâ, asta e explicaţiape care o dau eu acuma. A fost unul din rarele mo

mente cînd s-au simţit ei bine, au mai uitat de griji,de copii... Acolo, ascultînd cîntecul lâutarilor, mi-auhotârît ei mie soarta : nu, nu în anul acela trebuiasâ mâ duc eu ia şooalâ ca toţii copiii, ci la anul âlâ-lalt. Şi mama socotise şi ea tot aşa, am vâzut astauitîndu-mâ la ea, am vâzut adicâ hotârîrea şi pe faţaei, o hotârîre de nepâtruns, dar liniştitâ şi seninâ, întimp ce un surîs îi înflorea chipul ; aşa era bine, aşatrebuia, aşa socotise ea, câ mai aveam încâ nevoiesâ fiu ocrotit înainte de a mi se da drumul în lume.Fiindcâ într-adevâr e un moment crucial... Şi despre

primele zile de şcoalâ am şi eu amintirea mea, care îmi place numai mie, şi îmi e tot atît de preţioasâ

44



cum era pentru mama seara petrecuta de ea cu tata în acel restaurant cu lâutari. In general, peste sufletele noastre se depune o crusta chiar de tineri, princare însâ, din fericire pentru noi, râzbat asemeni firului de iarbâ prin asfalt amintiri care o sparg şi nefac sâ ne simţim iarâşi ca atunci, fericiţi câ asistamcu sufletul la gura la spectacolul vieţii, în care sîn-tem cînd eroi, cînd martori... Lîngâ şcoala noastrâ seafla o fîntînâ pârâsitâ, în care se aruncase odatâ unom bolnav de peleagră. In acel început domol de

toamnâ cînd m-am trezit eu printre atîţia copii încurtea şcolii, tocmai veniserâ nişte oameni cu uneltele s-o sleiascâ, sâ-i facâ adicâ iarâşi apa bunâ debâut, şi noi nâvâliserâm în jurul ei : în pietrişul scosde oamenii aceia de pe fundul fîntînii se gâseaubani. Era amintirea pe care o pâstra fîntîna de pevremea cînd oameni şi vite se adâpau din ea şi cînd în trecere spre cimitir rudele morţilor aruncau, întimpul popasurilor funebre prin sat, bani pentru cinstirea celui care trecea pentru ultima oarâ pe lîngâfîntînile din care băuse opâ. Unul din noi a gâsit

o monedâ de cinci lei şi, râcnind, a arâtat-o celorlalţi,crezînd câ, de vreme ce moneda era în mîna lui,nimeni n-avea sâ-i conteste dreptul asupra ei. Unaltul, însâ, i-a dat peste mînâ şi el a scâpat-o jos.Acela i-a luat-o şi a zbughit-o cu ceilalţi dupâ el,

scoţînd râcnete ; a fost ajuns şi au vrut sâ-l trîn-teaiscâ la pâmînt. Era însâ un bâiat ceva mai mareşi mai puternic decît ceilalţi şi i-a fost deajuns sâţinâ doar mîna ridicatâ, ca moneda sâ-i râmînâ lui.S-a întors chiar din nou în jurul pietrişului scos din

fîntînâ, sâ mai scormoneascâ dupâ altele. Cel dintîicare o gâsise s-a apropiat atunci de unul din oamenii care scoteau pietrişul ou gâleţile şi s-a rugat

45



de el sâ-i spunâ hoţului sâ-i dea banul îndârât. Omuli-a înjurat pe toţi de mamele lor, s-a fâcut câ are sâpunâ mîna pe o cazma şi le-a spus câ, dacă nupleacâ de lîngâ fîntînâ, are sâ rupâ cazmaua aceeape spinarea lor ; ce( asta învaţâ ei alâturi, de aia i-atrimis tat-sâu la şcoalâ, sâ se ghemuiascâ unii pe alţiipentru un ban gâurit ? Bâiatul, auzind acestea, s-afurişat pe la spatele celui care îi luase moneda şicare sta aplecat jos, i-a sârit în spinare, a câzut cuel grâmadâ, i-a apucat pumnul şi şi-a înfipt dinţii

în el ca într-un mâr. Moneda a câzut, bâiatul s-arepezit la ea şi de cîteva ori a trecut astfel de la unulla altul. Cînd a scâpat-o ultima oarâ şi a vâzut cân-o s-o mai recîştige, cel dintîi care o gâsise a apucat deodatâ un pietroi şi i-a dat hoţului cu el în cap.- Na, fire-al dracului, i-a spus. Sâ te saturi !Şi i-a desfâcut ghiarele... Se pare însa câ lovitura,deşi fusese datâ drept în moalele capului şi aceluia

îi curgea sînge, nu fusese mai puternicâ decît miculdovleac în care pietroiul se izbise, pentru câ bâiatula ţîşnit în picioare şi s-a repezit dupâ celâlalt, care

o şi luase la fugâ. Au intrat în curtea şcolii, i-auocolit zidurile în goanâ de mai multe ori, au nâvâlit în sălile de clasâ ţipînd, au ţîşnit de cîteva ori prinferestrele deschise şi în cele din urmâ o minciunăa fugâritului l-a adus pe celâlalt dintîi peste cap, în

gît, apoi de-a rostogolul pînâ în scara de ciment dela intrare... Un învâţâtor, auzind zarva, a ieşit dincancelarie, i-a chemat pe amîndoi copiii la el şifârâ sâ le spunâ ceva, mîncînd dintr-un covrig subţire de cîrciumâ de sat, le-a cîrpit pe rînd cîte opalmâ ţeapânâ dupâ ceafâ. Cel cu capul zgîriata scos un urlet, luînd-o la fugâ spre poartâ şi s-aoprit acolo, râcnind vindicativ ca un câţelandru otîn-

46



jit în clipa cînd a fost prins cu botul în oala cu mîn-care... Celalalt, însâ, se uita la învâţâtor stupefiat.- De ce dai, mâ, în mine ?! i-a spus.

Invâţâtorul, care tocmai vroia sâ se îndepărteze, s-a întors. S-a fâcut mare linişte, toatâ şcoala se adunaseşi se strînsese într-un cerc gros în jurul bâiatuluişi învâţâtorului. Acesta şi-a scos o mînâ din buzunar, l-a apucat pe copil de bărbie şi l-a ţinut astfelferm, cu capul dat pe spate.

- Al oui eşti tu ? l-a întrebat el, care era un localnic

şi îi cunoştea bine pe toţi ţâranii.- Stai, mâ, câ mâ doare gîtul! a spus bâiatul,mişcîndu-se înapoi.

invâţâtorul i-a dat drumul, s-a îndreptat alene sprescara de ciment de la intrare, s-a aşezat pe bordura

ei înaltâ şi l-a chemat pe bâiat la el. Cercul grosde copii s-a apropiat o datâ cu cel chemat.- Aici trebuie sâ spui al cui eşti, a explicat învâ-ţâtorul, sugerînd câ asta e unadintre lecţii, sâ-l

înveţe sâ vorbeascâ, în timp ce privirea lui absentâ

urmârea ceva sau pe cineva care tocmai trecea pedrum. Şi a repetat : al cui eşti ?

- Al lui lan llie Albuleasa, a râspuns bâiatul şi învâ-ţâtorul dupâ o clipâ de surzenie simulatâ şi-a râsucitcapul într-o parte şi a spus :

- Nu aud ! Voi auziţi ceva ?Se adresa celor mai mari. Copilul a zis cu ovocelimpede :- Sînt al lui Ion llie Albuleasa, ce, tu eşti surd ?Ji-am mai spus o datâ !O rumoare înaltâ de voci subţiri s-a revârsat pesteliniştea din partea aceea a satului. Invâţâtorul s-aridicat, a intrat în cancelarie şi s-a întors însoţit de

47



încâ doi învăţători ; era şi o femeie foorte tînârâ, cutrupul subţire ca o viespe, îmbrâcatâ în costum naţional, rujata şi pudratâ din gros.

- Asculta, mâ, Albuleasa, a spus cel dintîi dintre învăţători, ăşezîndu-se iaroşi pe brăţul de ciment ălscârii, de ce te-ăi ăpucăt tu lă bâtaie cu âla ?- A, tu eşti ? a zis învâţâtooreă, recunoscîndu-l. Pâi

îl ştiu eu, ce-ăm pâţit cu el pînâ l-am învâţat sâ stea în bancâ... Din prima zi s-a ridicat de la locul lui şia luat-o spre uşa, ă continuot învâţâtoarea, parca

alărmătâ. Şi cînd l-ăm întors îndârot, câ : „Nu pot,domnişoorâ, zice, sâ stău în băncâ, mâ furnicâ picioo-I

ne...

- Spune, AlbuleăSă, ă reluat învâţâtorul, dupâ ceoscultăse că şi cum ăr fi cunoscut povesteo cu furni-

cătul picioarelor, avînd aerul câ asta e un fleac faţâde ce o sâ se întîmple acum. De ce te-ai apucat cuâla la bâtaie ?- Pâi dacâ mi-a luat francul, a râspuns bâiatul.- Ei, şi ?!

- I l-am luat îndârât şi am fugit, fiindcâ era franculmeu şi el s-a luat dupâ mine şi a câzut în gît. Ce erasâ-i fac ?- Minte, dom* învâţâtor, l-a pîrît atunci cu entuziasmcineva din mulţimea de copii, l-a spart capul cu un

pietroi.- Auzi ce zice âla ! a exclamat învâţâtorul. Sau nueste adevârat ?- Pâi ce, tu n-ai vâzut ? Ce mai mâ tot întrebi aşa ?a zis bâiatul...Cercul de copii fremâta, se înghesuia, cei din faţâse luptau sâ pâstreze distanţa, sâ nu-l înâbuşe cutrupurile şi chipurile lor lipite unul de altul pe cel

48



din mijlocul lor, mai mic decît ei, şi sâ-l poatâvedea învăţătorul.- Vasâzicâ spargi capul la oameni cu pietroiul, azis iar învâţâtorul, pentru un franc eşti în stare sâfaci moarte de om.

- Pai bine, mâ, ce erea sâ-i fac eu, dacâ el mi-aluat mie froncul şi n-a vrut sâ mai mi-l dea îndârât ?Rumoarea creştea şi învâţâtorul aştepta sâ se facâlinişte, sâ poatâ relua întrebârile.- Bine, ţi l-a luat, a convenit învâţâtorul, dar de ce

n-ai venit aici la noi, sâ ne spui ? Noi l-am fi obligat sâ-ţi dea francul înapoi şi toatâ chestia s-ar fiterminat fârâ sînge. Aşa, dacâ moare âla ?! Cine îl mai înviazâ ?!- Dâ-I în p... mâ-si, a spus atunci băiatul şi deo-datâ i-au ţîşnit lacrimile şi s-a strîmbat de o cum-plitâ indignare, l-a întins învâţâtorului moneda şi îllua tot pe el martor al unei nedreptâţi pe care îicerea s-o facâ, acum dupâ ce el îşi fâcuse dreptatesingur. Na, i-a zis cu dispreţ, dâ-i-o tu lui, dacâ erafrancul pe care l-am gâsit eu în nisip şi el mi l-a

luat...- Bravo, a zis învâţâtorul, aşa da. Şi s-a adresatcelorlalţi : unde e âla cu capul spart ? lă vin* încoace, mâ !

Şi învâţâtorul i-o dat monedo unuia din cei mari şi

l-a trimis la prâvâlie, sâ cumpere cu ea covrigi şibomboane şi sâ le împartâ pe urmâ în mod egalcelor doi. Dar bâiatul nu mai pârea interesat desoarta monezii, nici de transformarea ei în cu totulaltceva decît ce mai reprezenta ea încâ pentru el,ca şi pentru ceilalţi : câutarea în nisip, surpriza uneilumi de basm, deodatâ adevâratâ, cum povesteaufraţii în iernile lungi de acasâ, cu fîntîni pârâsite

49



cu comori în ele, din care ieşeau flăcărui albastre,păzite de cîini cu doua capete sau de balauri carescoteau foc pe gura. Şi n-a mai răspuns la nici unadin întrebdriile pe care învâţâtorul a încercat sâ i lemai adreseze. Invâţâtoarea lui l-a apucat de bărbieşi i-ă spus cu un glăs înalt şi subţire, din vîrful limbii,cu o bunâvoinţâ insistentă şi rece :- Aşa te-ă învăţat tata acosa sa vorbeşti ? Nu ştiisa vorbeşti frumos ? Aici Io şcoolâ trebuie sâ vorbeştifrumos ! Auzi, Albuleosa ? Uitâ-te la mine, ai auzit

ce ţi-am spus ?Dar bâiatul n-a mai râspuns... Şi nu mai ştiu :atunci, sau abia acum simt câ mâ copleşeşte unodînc regret ? N-am mai auzit de el nimic... Fiindcân-a mai vrut sâ vorbeoscâ în felul acela, din primele

zile cînd intrase el în şcoolâ... Ce i se întîmplase ?Prima nedreptate, prima jignire ? Sau tâvâlugul educaţiei începuse sâ treacâ nemilos peste spontaneitatea lui, care prin ani mâ face şi acum sâ simt obâtoie de inimâ, de surprizâ şi încîntare ?

F. M. : Spontaneitatea şi inocenţa, o veche obsesie...Eroii cârţilor dumneavoastrâ sînt mai totdeauna oameni spontani şi inocenţi care o păţesc. E odevâratcâ, în ultimele romane, tabloul lor sufletesc se com-plicâ... Dor sâ revenim Io mediul familiei. Eraţi cel

mai mic în casa pârrnteascâ ? Ţineau la dumnea-voastrâ în mod deosebit ?

M. P. : De fapt, copilul cel mai îndrâgit în familien-om fost eu, ci frati-meu mai mic, Sae. Alexandru îl

cheamâ. Sigur câ eu ţineam suficient de mult lapărinţi şi la familia mea, ca sâ nu mâ mai intereseze dacâ şi ei ţin la mine tot atît de mult sau

50



daca ţin mai mult la mine sau la ceilalţi fraţi. Totuşi,cu trecerea anilor, am observat aceastâ bizarerie :de cîte ori veneam pe acasâ, dupâ o foarte scurtaprimire, uneori redusâ la cîteva clipe de bucurie,glasul mamei devenea deodatâ jalnic şi se uita lamine cu un fel de disperare. „Maicâ, da' ce mai faceSâicâ ? Unde e Sâicâ ?" Ei de Sâicâ îi era dor.Venisem şi eu acasâ, credeam c-o sâ se bucurecâ am venit, dar întrebarea era unde e Sae. Saeera la el acasâ. Ar fi trebuit ca frati-meu sâ dea mai

multe semne de dragoste filialâ, deşi dâdea suficientde multe, dar la el ţinea mama, nu la mine, el eracopilul iubit. Probabil pentru câ era ultimul. In oricecaz, nu înţelegeam de ce eram eu responsabil : deunde sâ ştiu eu ce e cu el, de ce nu e la înâlţimeaexigenţelor ? In general, nu le-am pus probleme pâ-rinţilor mei. Ţin minte o împrejurare care, pe fundalul âsta, apare şi ea foarte fireasca. La armatâ (amfâcut doi ani armatâ), n-am primit de la ei nici oscrisoare. Atîta vreme şi nici un rînd. Eram ostaş,nu-mi lipsea nimic din cele necesare, mîncare, adicâ,

iar eu n-aveam ce sâ le trimit. Deci, totul era înregulâ. Apropo de povestea asta cu trimisul, într-ozi m-am apucat şi am citit una peste alta şi înordine oronologicâ toate scrisorile pe care le-amprimit de la tata. In fiecare era cîte o istorie, ba câ :

„Marine, trimite-mi bani, câ mâ apucâ percitorul de douâ mii de lei, şi n-am de unde sâ dau douâmii de lei", ba câ : „Mârine, nu ne lâsa sâ murimacuma, primâvara, la iarbâ verde", treburi din astea.

F. M. : Pâstraţi scrisorile ? Citiţi-le, vâ rog.

M. P. : Bine, hai sâ citesc. Vâd câ e scris sus, eu amscris : „situaţia roz". Data : 1951, februarie 4. „Mâ-

51



rine, fâgâduiala promisa (probabil o fâgâduialâ debani) vad câ a râmas aşa, eu sînt tot ne plătit lafix. O ducem foarte greu, a bîntuit lipsa. Nu s-afâcut ca sâ mai putem vinde cîte ceva din produselenoastre. Nu-i nimeni vinovat, (l-auzi !) Te rog, nuuita câ nu am nici un mijloc. Am aşteptat şi aşteptcu totul. Ne-ai mai adus cîte ceva şi ne-ai mai datşi nu are sâ fie degeaba, te vom mulţumi şi noi cuce vom putea ; cînd puteam, vâ dam, câ era belşug.Sae, mai cu seamâ tu, care trimeteai mereu câ

«m-aţi uitat» şi spuneai «llinco, trimite-mi ciorapi, mânuşi». Şi acuma ai uitat. Nu sâ ne dai ceva, da' nicio scrisoare, de cînd ai plecat. (Deci, tot Sae era cuchestia, de la el nu voia bani, voia mâcar o scrisoare.) Cînd ai plecat, mâ-ta a câzut jos şi s-a îm-

bolnâvit mai râu şi te strigâ mereu : Sae, Sae. Acumcred câ, în calitatea de eşti, ai putea şi tu sâ neajuţi cu ceva, ca pe nişte bâtrîni. Acum vâ roagâllinca, câ ştiţi câ v-a servit cînd veneaţi pe acasâ.Nu zicem noi câ sâ fie degeaba. Vâ roagâ trimiteţi-iuna pereche pantofi numârul treizeci şi şase, decu

paţi, maro, cu talpa de crep, care puteţi din voi,câ şade în casâ, mj are cu ce ieşi afarâ. Şi careputeţi sâ faceţi acest lucru, va recunoaşte mai multdecît face. Poate gâsiţi pe cineva, vreo cartelâ, vâcostâ mai ieftin. Vei şti câ s-a format colectiv, pe

data de 5 martie se face inaugurarea şi neapâratne ducem şi noi, câ nu se poate altfel. Mârine, vorbalui Mie a lui Matei, ţine minte : noi am scris aici, câne trebuie. Mârine şi Sae, faceţi o afacere, nuuitaţi. Neapârat, dacâ se gâseşte nişte sudâ (vreasâ spunâ sodâ causticâ), cum aţi putea, trimeteţi-ne,câ n-am fâcut nici anul trecut (adicâ n-au avut sodâ şin-au fâcut sâpun nici anul trecut, asta vrea sâ spunâ).

52



Cu comitetul provizoriu o ducem foarte bine, oameniişi-au îndeplinit cotele de porumb, au mai dus în locde porumb floarea soarelui, şi au primit-o. Partidulne crede, câ ne-a bîntuit seceta. Cu stima, TudorCâlâraşti.'1 Alta : „Ne gâsim într-o situaţie foarte

grea, ca niciodatâ. Am umblat cu căruţele pentrucotele de porumb. Şi noi, dacâ ni s-a luat porumbultot şi încâ nu ne-a ajuns. Gîndiţi-vâ şi la noi, nu nelâsaţi sâ murim, câci nu avem nici un mijloc de trai,câci am vrea sâ mai trâim. Dacâ nu vreţi sâ mai

trâim, lâsaţi-ne. Câci din toţi copiii noştri, la voi avemnâdejde. Aşi vrea sâ viu şi eu pe la Bucureşti. Râs-punde-mi dacâ viu sau nu. Dacâ-mi răspunzi sâ numai viu, Mârine, gîndeşte-te la maicâ-ta, câci ea astâruit pe toate câile, ea cu milâ de mamâ, mamae s-cumpâ. Vâ zic la revedere de sfînta naştere, cubine, la mulţi ani, vâ doresc sânâtate." Incâ una :„Mârine, doresc ca micile mele rînduri sâ vâ gâseas-câ... Aflâ câ mâ gâsesc într-o situaţie foarte grea(bineînţeles, de cînd îl ştiu s-a aflat într-o situaţiefoarte grea ; chiar cînd avea chimirul plin cu bani,

tot aşa scria), câci aţi venit într-un moment care nuam putut vorbi nimic, câci am fost cu munca, eufiind singur, maicâ-ta cu mîna nu a putut sâ-mi deanici un ajutor. Am avut noroc cu copiii lui Albei şiacuma îmi cere platâ şi nu am de unde sâ le plâ-

tesc. Câci ce ai lâsat tu, ştii bine câ nu aveam cemînca. Tu oi fi rîs de noi, câ sîntem sâraci ; maicâ-tanu are îmbrâcâminte, a cumpârat stofâ de casâ. Şiaşa, de datoriile alelalte nu mai spun. Numai cîndai fi aici, ai vedea cum stau lucrurile. Noi nu maispunem cît sînt de grele zilele, sâ le petreci fârâ nici

un ban. Nu avem sare, ce e mai ieftin, varzâ tot aşala fel, am arat şi noi douâ pogoane de grîu, nu am

53



şi cinci de ani şi merge ca flăcăul şi Cocoşilâ areoptzeci de ani şi merge bine şi eu am cheltuit banişi degeaba. Dacă viu pe la Bucureşti, să-mi scrii citstai pe la Bucureşti, ca să ştiu şi eu, să nu cheltuidegeaba. Pe acolo oît stăm, mai vorbim mai multe.Vă zic la mulţi ani, sănătate, să trăiţi, pe aici laţară chiar dacă ai bani n-ai ce să cumperi..."

F. M. : Spuneaţi de un ultim an al vieţii, în cares-a prăbuşit. De ce boală a suferit ?

M. P. : A îmbâtrînit brusc foarte tare. S-a stins cao luminare, începînd din primâvarâ şi pînâ în toamna, cam atît a durat timpul în care el nu s-a maiputut mişca bine. Nu, n-a suferit de nimic, aşa afost constituţia lui. Era foarte voinic ; la vîrsta la

care apare în fotografie, mai putea încâ sâ ia unsac de şaptezeci şi cinci de kilograme de pe prispâşi sâ-l punâ în câruţâ.

F. M. : Cînd a apârut Moromeţii, ce-au spus cei deacasâ, cei de acasâ sau cei care plecasem de acasâ:tata, mama, fraţii ?

M. P. : Ocupaţia mea li s-a pârut totdeauna foarteciudata şi nu s-au convins câ e şi asta o meserie,care poate sâ asigure cuiva existenţa, decît în mo

mentul în care au aflat câ am luat un premiu destat. Asta a impresionat foarte mult opinia satului.Ceea ce scriam eu în cârţi erau, pentru ei, lucruritotal neatrâgâtoare, lucruri pe care le cunoşteau,care erau ale lor, viaţa lor. Şi ce interes prezintâum lucru pe care tu îl ştii şi-l vezi descris într-ocarte ? Eşti curios sâ afli altceva, ceea ce nu existâsau ceea ce nu cunoşti.

55



II

CIND DEVENIM MORALI • DESPRE SFÎR-ŞITUL VIEŢII LUI TOLSTOI • DESPRE

CELINE, CAMUS Şl MALRAUX • ŞTIINŢADESPRE VIAŢĂ Şl GUSTURILE ARTISTICEALE CITITORULUI ROMAN



Florin Mugur: Scriaţi odatâ câ exista o vîrstâ „laoare omul devine imoral" şi vreau să încep cu omărturisire. Am citit Risipitorii, care tocmai apâru-se, intr-un moment de impas. Versiunea aceea

dinţii a Risipitorilor , viziune asupra unui atelier întunecat, plin de forme misterioase, mi-a atras atenţia, poate pentru prima datâ în existenţa mea, asupra unei posibilităţi anume de a deveni un ommoral. Dar asta are importanţa numai în viaţa mea,

şi nu despre viaţa mea e vorba acum. Totuşi Risi pitorii e singura carte pe care aţi scris-o de maimulte ori. Ea ocupâ deci un loc important şi în viaţadumneavoastrâ...

Marin Preda : In Imposibila întoarcere, am o mărturisire directâ despre ceea ce s-a întîmplat ou minecînd am scris Risipitorii şi spun de ce am scris-ode mai multe ori. Era vorba de o lupta pe careo duceam pentru a-mi crea propriul meu stil, pe caresâ-l stâpînesc şi care sâ nu fie stilul cu care se

exprima ţârănii sau cu care scriitorul exprima temaţdranilor. Efortul acesta considerabil, care m-a cos

59



tat mai mulţi ani de truda, s-a concretizat în roman,adicâ urmele lui sînt portretele şi conflictele din Ri

sipitorii. Aci se face trecerea de la stilul indirectliber, cu care a fost scris Moromeţii, la stilul direct.S-a petrecut şi o fuziune între cele doua stiluri şis-a născut stilul scriitorului, putînd servi pentru atacarea nu numai a subiectelor oare sînt rezultatulunor ţîşniri inconştiente, ci şi a acelor teme de conştiinţa deliberate, pe care doreşti sâ le exprimi, eleconstituind, ca sâ spun aşa, o obsesie conştienta.

Se poate spune câ exista cârţi care se scriu ca oexpresie a unei realitâţi interioare, ca sâ nu folosesc cuvinte dintr-un arsenal care a fost, nu seştie de ce, demistificat şi ca sâ nu vorbesc despreteme de ordinul inspiraţiei misterioase. Dar existâ

şi stilul scriitorului, un instrument formidabil pentru un creator ambiţios care vrea sâ creeze înmod deliberat un anumit univers. Cu acest stil care,fie câ-i place, fie câ nu-i place cititorului, a devenitstilul meu, am scris dupâ aceea, de astâ datâ fârâchinuri, romanul Moromeţii, volumul doi, Intrusul,

povestirea Friguri şi apoi volumul Imposibila întoar

cere şi romanul Marele singuratic. Toate, într-un nu-mâr de ani aproape egal cu cel în care a trebuit sâlupt cu Risipitorii.

F. M. : Aţi vorbit despre ultimele dumneavoastrâscrieri. Nu ştiu dacâ aţi observat câ existâ o deosebire între titlurile, între „tipul" de titluri al acestorcârţi şi numele celor dintîi : Intîlnirea din Pămînturi, Desfăşurarea, Moromeţii. Primele titluri erau Malbe".

Celelalte nu mai sînt la fel. Un titlu ca Marele sin guratic sau ca Imposibila întoarcere presupune oapreciere asupra lucrurilor. Friguri, Intrusul sînt chiar

60



titluri triste. Nu poate fi o simpla întîmplare câ toatetitlurile din aceastâ ultima perioada înseamnâ, în-tr-un fel, şi o angajare de la bun început, o anga

jare afectiva. Cred câ se poate face o legâturâ întretonul deosebit al acestor titluri de cârţi şi vîrsta

aceea, despre care vorbeam, ,,la care omul devinemorar'. La ce vîrstâ aţi devenit moral ?

M. P. : Dupâ experienţa mea, omul devine moral înmomentul în care trâieşte prima spaimâ. Pînâ atunci,

pînâ la aceastâ experienţâ, care nu ţine de vîrstâ,nu câ ar fi imoral, dar e dur, nu numai atuncicînd face râul, ci şi atunci cînd face binele. E curioscum poţi fi dur cînd faci binele. Duritatea, aici, aresensul de nepâsare. Poate sâ facâ binele sau râulfârâ o conştiinţâ prea accentuatâ a ceea ce înseamnâ,din punct de vedere moral, bine sau râu. Momentul în care omul devine moral este momentul în careia cunoştinţâ de faptul câ persoana lui fizicâ nueste nemuritoare. Am bânuiala câ toţi oamenii au olegâturâ de acest gen cu sentimentul moral. Mâ gîn-

desc la sentimentul moral pe care şi-l descoperâ ei înşişi, pentru câ altfel, de mici copii sîntem crescuţi într-o anumitâ moralâ pe care, chiar de la şapteani, dacâ nu mai devreme, ne-o însuşim, şi curînddevenim apârâtorii ei, din obicei sau determinaţi

de persuasiunea educatorilor noştri, pârinţii şi şcoala.Tolstoi vorbeşte undeva despre un moment pe carel-a trâit, se pare, pe la patruzeci de ani, cînd asimţit pentru prima oarâ groaza de moarte. El povesteşte acest lucru tîrziu, cînd e foarte apropiat debâtrineţe şi vrea sâ sugereze câ n-ar fi trebuit sâ-i

fie frica ; ar fi trebuitsâ fie senin toatâ viaţa şi nus-ar fi cuvenit sâ se înspâimînte atît de mult la

61



ideea câ intr-o zi va pârâsi aceastâ lume. Noi ştim însâ câ acel moment al lui coincide cu o profundâşi extraordinara criza morala care a fâcut din creatorul lui Război şi pace, care este opera lui capitalâşi cea mai puţin morala, omul profund moral carea scris Moartea lui Ivan llici, Părintele Serghie, în

vierea şi nenumârate alte povestiri. Iar aceste scrieritransmit, ca un ecou persistent, deşi îndepârtat, cevadin zguduirea pe care a trâit-o el, la un momentdat, în viaţa lui. S-ar pune întrebarea, pentru câ e

vorba de Tolstoi şi, fiind vorba de un scriitor genial,putem discuta liniştiţi, viaţa şi opera tui dîndu-nepuncte de sprijin sigure, ce fel de om a fost Tolstoipînâ la Război şi pace. Textele, naraţiunile, jurnalulintim, lucrurile povestite de alţii ne vorbesc despreomul pe care l-a ponegrit bâtrînul Tolstoi, câruia nu-iplâcea sâ-şi aminteascâ de tinereţea lui. Acel oms-a dedat la nişte acte de desfrîu, reprobabile dinpunct de vedere moral, sau din punctul de vederemoral pe care-l câpâtase Tolstoi la acea etapâ avieţii lui cînd se uita în urmâ şi-l vedea pe tînârul

militar luînd parte la petreceri, la jocuri de cârti, labeţii crunte, terminate toate într-un anumit loc, pecare-l numeşte în opera lui, într-un anumit cartier, într-o anumitâ casâ, considerate drept locul câde-rii totale a tînârului. Dacâ ar trebui sâ examinâm

foarte atent acele acte la care se refera Tolstoi, euam bânuiala câ nu le-am gâsi atît de cumplit dereprobabile, şi câ ele nu ne-ar face sâ-l condam-nâm pe tînârul Tolstoi. Dar, şi acest fapt este, dupâmine, foarte revelatoriu pentru depârtarea extremâ

între stările sufleteşti şi morale prin care a trecutTolstoi, scriitorul vedea în aceste acte întunericulminţii lui şi absenţa totalâ a simţului moral. El îşi

62



amintea câ tînârul Tolstoi nu era un om moral. Câera complet întunecat şi câ viaţa sa ameninţa sâse termine într-o înfundâturâ, aşa cum se terminâviaţa multora...

F. M. : Intr-un fel, ea s-a terminat totuşi, mult maitîrziu, într-o fundâturâ.

M. P. : Viaţa lui Tolstoi s-a terminat într-o splen-didâ fugâ. Nu a fost o înfundâturâ, ci un act sublim

prin care marele scriitor câuta sâ scape de o anu-mitâ viaţâ care era o agresiune faţâ de spiritul sâuşi faţâ de dorinţa sa de a trâi într-o mare luminâ.Familia, probabil, avea interese justificate. Dupâcum îţi aminteşti, el voia sâ punâ în practicâ teoriile

lui neo-creştine, sâ-şi dea pâmîntul, sâ devinâ uncreştin umil, aşa cum propovâduia în pildele şi înparabolele lui, în timp ce mama copiilor sâi numeroşi avea interese foarte concrete şi anume de apâstra acele bunuri şi de a-i feri pe copiii ei deviaţa mizerâ în care i-ar fi aruncat gestul sublim

al tatâlui. Mi-amintesc din lecturi câ în jurul luiTolstoi foiau tot felul de inşi (nu le-am reţinut numele, care se aflâ toate în jurnalul lui), dar ţiuminte câ era unul foarte perseverent, care-l îndemna pe Tolstoi sâ facâ acest gest. Sofia Andreevna

îl ura ou o urâ fierbinte pe acel discipol al luiTolstoi şi sigur câ acea atmosferâ de urâ şi de gelozie constituia o agresiune continuâ, care l-a împinsin cele din urmâ la evadare. Dupâ cum ştim, fugai-a adus şi moartea : s-a îmbolnâvit într-o garâpustie, la cîteva zeci de kilometri de locurile lui.Tolstoi a murit ca un om simplu, într-o casâ sâracâ,aproape fârâ asistenţâ medicalâ. Acest lucru nu

63



trebuie sâ dea o aura tragica, ci una sublima, destinului sau. El s-a comportat, la sfîrşitul vieţii lui, caunul dintre eroii lui reuşiţi, Levin. Adicâ a trecutprintr-o faza de negaţie, nu atît de tenebroasa ca laeroii dostoievskieni sau ca la Dostoievski însuşi, darcare a dat naştere unei crize, acelei crize moraledespre care vorbeşte el însuşi. A cunoscut stâri degrava depresiune, sensul vieţii nu-i mai apârea cuclaritate. Prin asemenea stâri a trecut şi Levin ;dacâ-ţi aminteşti, la un moment dat, el umblâ prin

grajduri cu o frînghie. E un pasaj care mi s-a pârutcaraghios cînd l-am citit prima oarâ, dar pe urmâmi-am dat seama cît de tolstoianâ e comportarealui. Levin şi-a pregâtit frînghia, ca sâ se spînzure,şi o aşeazâ mereu, ba prin ieslea cailor, ba prin nu

ştiu ce şopron, s-o aibâ pregâtitâ, astfel încît lamomentul oportun sâ se ducâ sâ şi-o punâ de gît.Ca şi Tolstoi, Levin e iun tip plin de vitalitate, un omal timpului sâu. Are multe de fâcut : e moşier, omcu familie, cu copii ; trebuie sâ trâiasca pentru ei

şi, considerâ el, trebuie negreşit sâ trâiascâ şi pentru Dumnezeu. Cred câ în acest personaj e descris însuşi Tolstoi în timpul crizei şi dupâ rezolvarea ei.Intrebârile pe care şi le pun cei doi sînt cam aceleaşi : tot în legâturâ cu sensul vieţii pe pâmînt şi

cu sensul existenţei lui Dumnezeu şi a lui Cristos.Da, bineînţeles câ plimbarea aia cu frînghia nuera o glumâ. Existâ aci un mare patetism al între-bârilor şi al credinţei, şi tocmai acest patetism afâcut ca literatura rusâ sâ zguduie cititorii din lumea întreagâ, în momentul în care ea a trecut graniţelelimbii în care a fost scrisâ şi a devenit cunoscutâpretutindeni.

64



F. M. : Poate câ datele acestei crize apar şi maiclar în Moartea lui Ivan llici.

M. P. : Daca ne-am lua dupâ intenţiile declarate,

care se găsesc peste tot în opera lui Tolstoi, amputea sâ spunem câ Moartea lui Ivan llici aratâ înmodul cel mai patetic ce înseamnâ o viaţâ lipsitâde credinţa în Dumnezeu. Dar asta este o temâ ge-neralâ, a întregii gîndiri tolstoiene. Aci, însâ, ideeaapare abia la urmâ şi e mai mult o sugestie abstractâ.

Nuvela e scrisâ într-un moment cînd Tolstoi era înplina putere creatoare ; arta biruie asupra ideiicreştine. Intr-adevâr, Moartea lui Ivan llici înfâţi-şeazâ mai direct decît, sâ zicem, învierea sau chiardecît Anna Karenina, termenii dramatici ai acelei

opţiuni esenţiale, pe care urmâreşte Tolstoi s-o în-fâţişeze cititorilor. Cum trâim ? Viaţa poate sâ sedesfâşoare într-un profund întuneric sau într-o uriaşâlumina. Iar cea mai mare pedeapsâ şi cea mai maredurere pentru un om este sâ fie surprins de moarte,sâ fie lovit de moarte într-un moment cînd conştiinţalui se aflâ în întuneric, cînd îşi dâ seama câ nuşi-a trâit viaţa cum trebuie, dar nu mai are timpsâ trâiascâ altfel. Eroul acestei nuvele e un om cares-a lâsat prins într-un vîrtej de lucruri insignifiante,de nimicuri, de stupiditâţi de tot soiul, de prejude

căţi înspâimîntâtoare ; toate acestea i-au umplutliteralmente viaţa de la primă pînâ lă ultimă clipâ.Şi acum, la sfîrşit, vede, îşi dâ seama cum au statlucrurile. Şi mâcar dacâ ar mai putea trâi cîţivaani ! Dar e prea tîrziu - şi el moare tocmai atunci

cînd din faţa ochilor sâi se dâ la o parte o perdea,cînd zâreşte cutremurat lumina, o mare de luminâ.Ştiinţa lui despre viaţâ şi despre moarte s-a dovedit

65



prea slaba. N-a avut, la timp, puterea de a înţelege.Poate şi pentru câ era bârbat. Tot dupâ Tolstoi,femeile sînt mai bine înarmate în aceasta privinţa.In Anno Karenina exista un episod revelator. Levinse considera un om superior şi în orice caz se simte

plutind într-o sfera de probleme inaccesibile femeii.Inaccesibile soţiei lui, Kitty, câreia nici nu-i face destăinuiri prea intime, socotind-o o fetiţa. Şi într-o zivine ştirea tristâ câ fratele sâu Alexandru e foartebolnav, e pe moarte. Iar Kitty îi spune câ vrea sâ

meargâ şi ea, sâ-l vadâ pe muribund. Levin se simtestînjenit, asemenea lucruri nu sînt pentru femei.Acolo e locul tragicului. Ce sâ caute în locul acelao fetiţâ neştiutoare ? Neştiutoare, aici e punctul interesant şi revelatoriu. Totuşi ea insistâ, ajung acoloşi, într-adevâr, dau peste un muribund. Alexandru şiLevin, cei doi fraţi, se privesc stingheriţi, n-au cesâ-şi spunâ. Levin se gindeşte câ nu e bine sâ fieprea vesel, dar dacâ o sâ se arate prea trist iar nue bine, şi în starea aceasta de confuzie ochii muribundului se îndreaptâ deodatâ asupra soţiei lui

Levin. (Mai era o femeie acolo, dar femeia aceeanu se pricepea, nu ştia ce sâ facâ.) Şi otunci Kittypune mina pe mâturâ, ea, care era fatâ de nobili,schimbâ cearceafurile şi pernele, aduce rufârie cu-ratâ, îl primeneşte pe bolnav, face ordine, deschide

geamurile, aeriseşte. Şi totul capâtâ un alt aspect ;vâzîndu-se într-un mediu sânâtos, omul se simte şiel mai puţin bolnav. In privirea muribundului începe sâ pîlpîie o speranţâ şi se uitâ la femeie cala singura fiinţâ de care se mai simte legat pe pâ-mînt, în acele clipe. Fireşte câ e vorba de o iluzie,dar vedem câ aceastâ fetiţâ, abia mâritatâ, ştia maimulte despre moarte decît problematicul Levin, care

66



o ocrotea şi se considera superior ei. Adevârul ecâ ştiinţa despre viaţa şi despre moarte a femeilore mai mare decît a bârbaţilor. Nu ele sînt primelecare, trebuind sâ nascâ, ştiu câ în acele clipe pot şimuri ?

F. M. : Sâ revenim la întrebarea : cînd devine omulo fiinţâ moralâ ; oînd credeţi câ aţi devenit dumnea-voastrâ un om moral ?

M. P. : Evenimentele care duc Io formarea unei conştiinţe morale se înşiruie de obicei pe un foartemare numâr de ani. In ce mâ priveşte, nu a fostun moment anume, nu s-a întîmplat brusc. Mi-amin-tesc câ o primâ zguduire de ordin moral am avut-o

crtin<ki-i pe Tolstoi şi ipe Dostoievski...

F. M. : Ce vîrstâ aveaţi ?

M. P. : Cred câ aveam douâzeci de ani.

F. M. : La timp ! Generaţia mea a citit cârţile fundamentale cu zece ani mai tîrziu.

M.P. : La mine, a fost, poate, o intîmplore. Era vîrsta

lecturilor flâmînde şi era fatal sâ ajung la ei. Dar înacelaşi timp i-am citit pe Stendhal şi Balzac, ca şi peEminescu şi Caragiale, care ou avut un alt efect asupra mea. Dupâ cum vezi, vorbesc numai despre trezirea la viaţa moralâ cu ajutorul lecturilor. Cît desprefaptele din viaţa mea care au adîncit aceastâ trezire am spus ceva în alta parte, dar foarte puţin,şi la urma urmei, ele constituie un secret din care

67



scriitorul se hrâneşte, cu ajutorul câruia îşi menţineechilibrul sau interior şi din care, desigur, atuncicînd reuşeşte, scoate la iveala, în forma obiectiva, opovestire, un roman...

F. M. : întrebat de ce se intîmplâ cutare lucru,Moromete răspunde : „Intr-adins !" Fârâ sâ refuze de a cerceta faptele, fârâ, în acelaşi timp, sâse grâbeascâ sâ-şi spunâ pârerea, pârerea cea ade-vâratâ (poate pentru câ nu a ajuns încâ la un ade-

vâr în care sâ creadâ şi el şi pe care omul cu carevorbeşte sâ merite sâ i-l spunâ), Moromete lasâ sâse înţeleagâ câ timpul „are râbdare" şi câ va venişi clipa în care se vor da râspunsurile definitive.Caraghioasa e numai graba prostului de a aflarepede-repede tot ce se poate afla. Spuneaţi despre o tainâ pe care scriitorul o mârturiseşte treptat în cărţile lui. Ei bine, cunoaşteţi taina lui MarinPreda ? Aţi fi în stare s-o formulaţi, aşa cum se for-muleazâ orice adevâr ?

M.P. : Nu ! In Morele singuratic e vorba de nişte în-timplâri pe cîrnp ale lui Niculae Moromete, pe care eli le povesteşte iubitei lui, Simina. Niculae aratâ cums-au nâscut la el sentimentul şi dorinţa de a întemeia o nouâ religie. Mai tîrziu, cînd ea îi reproşeazâ

câ de ce stâ în grâdinâ şi considerâ câ pentru astas-a nâscut, el îi râspunde câ îi e foarte plâcut sâ ssgîndeascâ la acel moment al copilâriei, cînd a avutpentru prima oarâ acea revelaţie şi câ trâieşte cuacea revelaţie tot timpul, la masâ, pe stradâ, lamuncâ, revelaţia fiind, ca sâ spun aşa, unul dintrepilonii vieţii sale interioare. Puţin importâ dacâ acellucru o sâ-l punâ vreodatâ în practicâ (s-ar putea

68



sâ-1 punâ) ; el ştie, însă, câ exista aceasta posibilitate, câ profetul poate sâ treacâ la profeţii, (cittimp sîntem tineri şi viitorul este în faţa noastrâ,nu e nici o grabâ). Eu am imaginat pentru eroulmeu aceastâ tainâ. Nu spun câ este autobiograficâ,nu afirm, nici nu neg, nu are importanţâ...

F. M. : Cum sâ nu aibâ ? Importanţâ are chiar şifaptul câ nu vreţi sâ spuneţi.

M. P. : Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare secrete a scriitorului ; nu se mai ştie, şi numai ştie nici el exact, dacâ ceea ce povesteşte i s-a

întîmplat lui cu adevârat, dacâ şi-a imaginat numai,sau dacâ e vorba de un amestec de fapte reale şide invenţii. Este imposibil de fâcut o delimitare în

tre viaţa imaginarâ, creatâ şi exprimatâ într-o carte,şi cea trâitâ de scriitor. Dacâ ne gîndim, de pilda,la astfel de proiecţii, care pot fi gâsite cu duiumulla Dostoievski, şi ne gîndim şi la viaţa kii, aşa cumapare ea în biografiile care< s-au scris, ceea ce

spuneam devine evident. Niciodatâ n-o sâ putemşti cît de strînsâ e legâtura pe care o au cu gîndi-rea autorului viziunile unui om ridicol, despre carecitim într-o nuvelâ, cînd se imagineazâ o lume undeva, pe o altâ planetâ, o lume fericitâ, sau cele aleinşilor demoniaci, cum este Stavroghin, erou întune

cat, sinistru. E greu de crezut câ Stavroghin a pututfi creat in mod obiectiv de câtre Dostoievski, fârâ caceva din gîndirea şi simţirea personajului sâ nu fiţîşnit, în orele rele ale scriitorului, in mintea şi însufletul lui.

F. M. : „Aventura conştiinţei mele a început într-ozi de iarnâ, cînd o anumitâ întîmplare m-a fâcut sâ

69



înţeleg deodatâ câ exist", spuneţi undeva. Imi amintesc câ acum vreo zece ani, la Sinaia, într-un moment cînd critici inteligenţi vâ trecuseră, cu o bunăvoinţă dubioosâ, în cctegorio „scriitori rurali", dumneavoastră îl citeaţi pe Kierkegaard. Ce opinie aveţidespre existenţialism şi despre literatura existenţialista ?

M. P. : Nu am lecturi foarte sistematice despre acestcurent filozofic, care a avut şi în literatura efectespectaculoase, însâ ştiu câ dupâ râzboi l-am admiratpe Sartre. Mi se pârea atunci, şi cred câ nu mâ

înşelam, câ existenţialismul este una dintre mişcârilemajore ale primei jumâtâţi a secolului nostru, alâ-turi de influenţa care continua din secolul al nouâ-sprezecelea a lui Nietzsche şi Freud.

F. M. : Deci, Sartre... In imaginaţia mea, numele dum-neavoastrâ stâtea şi stâ de multâ vreme, dincolo deasemânarea unor titluri de romane, poate fârâ semnificaţie, alâturi de numele unui alt mare scriitor, dinaceeaşi familie de spirite : e vorba despre Camus.Mi-a plâcut sâ descopâr şi unele similitudini. Vine şiel dintr-un loc cu soare puternic, atît de puternic încîtpoate împinge oamenii la acte de violenţâ absurde.Spuneţi, ca şi el : ,.Totul e ca gîndirea noostrâ sâ nuslâbeascâ deloc şi sâ nu ocoleascâ nimic, sâ batâ cu

degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea sâ se gâseascâ un om core sâ fie tocmai cel care îţi trebuie." Are şi el un anumit fel de luciditate, acelui care a gîndit sub soarele zâpâcitor ol Algerieisau al Bârâganului în august, luciditatea celui care

a cunoscut insolaţia şi frigurile. Ştie sâ râspundâ şiel, la întrebârile ultime, fârâ lamentâri. Vâ placeCamus ?

70



M. P. : Un lucru interesant s-a petrecut cu Camus, în cariera lui neobişnuita, şi acest lucru se poateexprima prin reacţia pe care a avut-o scriitorul francez cînd a aflat câ i s-a decernat premiul Nobel. Aspus câ ar fi vrut sâ i se decerne premiul lui Malraux,mon maître de toujours. De unde putem deduce câacest remarcabil scriitor era foarte modest în gîn-direa lui, de parcâ ar fi simţit câ nu el este cel maimare scriitor francez şi câ nu lui ar fi trebuit sâ i sedecerne premiul. La ora aceea, Celine murise de

cîţiva ani. Incontestabil câ faţâ de un Celine şi faţâde un Malraux, Camus este un scriitor cu o operâmai puţin impunâtoare. Insâ el a fost foarte iubit defrancezi şi nu numai de francezi, ci şi de cititorii dealte structuri, pentru acea cutremurare pe care simţirea lui a avut-o în momentele cheie ale istoriei Franţei şi a lumii, în epoca unui râzboi atît de murdarcum a fost ultimul râzboi, sîngeros şi plin de crime şide atrocitâţi, şi dupâ râzboi, cînd lumea se reaşezapentru a se reface. El a reacţionat mereu, cu aceeaşisensibilitate cutremuratâ, faţâ de tot ce a ofensat as

piraţia moralâ spre care trebuie sâ tindâ oameniipentru ca sâ se poatâ salva. Alţi scriitori (de pilda,Celine este un scriitor mai întunecat, daca nu cutotul întunecat, dar cu o forţâ de expresie mai mare,cu o personalitate mai puternicâ decît a lui Camus)

nu au procedat cu aceeaşi consecvenţâ ca AlbertCamus. De ce a spus despre Malraux câ e maestrullui dintotdeauna ? Poate câ la Malraux a vâzut el pentru prima oarâ ce înseamnâ sâ fii sensibil la seismeletimpului pe care îl trăieşti. Malraux s-a dus în China,a participat la o revoluţie, dupâ aceea a fost în Spania, ca şef al unei escadrile de aviaţie, şi a luat partedirect la lupte. Toate acestea nu puteau sâ nu-l en

71



tuziasmeze, sâ nu-l fascineze pe tînârul Camus. Şiau avut asupra lui un efect considerabil, care s-aconcretizat într-o reacţie artistica deloc tributaramaestrului pe care-l admira. Camus e un gen descriitor care, la noi în România, nu este întotdeauna

şi de toatâ lumea admirat. Cititorul român este uncititor foarte bun, dar are o însuşire care nu numaicâ nu dispare, dar se menţine ca o caracteristica apsihologiei lui : cautâ în artâ şi altceva decît marileprobleme, vrea ca arta sâ şi distreze, sâ-l înveseleascâ

puţin, sâ-l scoatâ din viaţo diurnâ, sâ-l transporte într-o lume a imposibilului, sâ-l facâ sâ uite, pentrumoment, de soarta pe care o are el pe pâmînt. Or,literatura care nu conţine o asemenea trâsâturâ nu-iprea place cititorului român. La Camus este predominant sentimentul şi aspiraţia moralâ ; dar scriitorul

nu are o imaginaţie foarte bogatâ. Autorii de acesttip nu îl scot pe cititor din cotidian, ci dimpotrivâ,cautâ sâ dea cotidianului semnificaţii majore, pe carecititorul român nu prea le vede. Şi nici nu-l intere-seazâ.

F. M. : De ce ? De ce nu-l intereseazâ ?

M. P. : Din urmâtorul motiv : Câlinescu, cred, spunecâ noi sîntem un popor care ştim foarte multe şi, ca

toate popoarele care stau pe un foc al pâmîntului demulte secole, cu greu ne mai poate uimi cineva, dinpunctul de vedere al ştiinţei despre viaţâ, despremoarte sau despre marile evenimente ale existenţeisociale. Şi atunci, zic eu, ceea ce dorim de la artâeste sâ ne scoatâ din aceste realitâţi, pe care le cu

noaştem prea bine, adicâ boalâ, necazuri, lupta pentru existenţâ, vicisitudini ale istoriei. Poate câ, mai

72



mult decît celelalte, vicisitudinile istoriei, pe care le-amtrâit de cind sîntem, dau cititorului român aceastâştiinţâ. Nu e o ştiinţâ care sâ fie rezultatul unei însuşiri de cunoştinţe. Ne naştem cu ştiinţa despre ceeace ne aşteaptâ în viaţa. Asta ar putea fi o explicaţie.

Dar un alt observator ar putea spune câ sîntem, înfond, nişte oameni veseli, şi câ lucrurile grave, neînsoţite de mişcarea aceea care sâ facâ din artâ unspectacol, nu ne prea prind, nu ne prea entuzias-meazâ.

F. M. : Dacâ lectorului de la noi îi place o literaturâplinâ de fantezie, de scorniri fermecâtoare ale imaginaţiei, atunci de ce iubeşte literatura românâ, careeste, pe mari spaţii ale ei, o literaturâ directâ, rea-listâ ? Desigur câ existâ şi cârţi râspunzînd cerinţeloromului pâţit, care vrea sâ întîlneascâ în literaturâ şialtceva decît pâţeşte el, dar o parte importantâ aprozei româneşti vorbeşte despre viaţa cotidianâ.

M. P. : Da şi nu. De pildâ, opera lui Sadoveanu este

toatâ o închipuire.

F. M. : li place Sadoveanu atît de mult cititorului obişnuit ?

M. P. : In timpul vieţii scriitorului, cârţile lui au fosturmârite cu pasiune şi cred câ place şi astâzi. Fireşte,dupâ terminarea unei opere urmeazâ o pauzâ derecepţie, în mod fatal scriitorul intrâ într-un con deumbrâ, necesar chiar, dar un editor perspicace vaextrage din Sadoveanu zece volume care, citite unul

dupâ altul, îi vor entuziasma pe cititorii de mîine şicu atît mai mult pe contemporani.

73



F. M. : Imi amintesc câ elevii mei, pe vremea cînderam profesor de liceu, citeau cu o plăcere deosebitanu cărţile lui Sadoveanu (îi convingeam cu greu sâtermine Fraţii Jderi, roman atît de frumos, cu aventuri şi eroi tineri), ci pe Rebreanu. Existâ şi un motivspecial (Rebreanu atrâgea datorita scenelor erotice),dar nu era acesta singurul motiv, pentru câ de oaudienţâ egalâ se bucurau şi unele nuvele sau romanul Pădurea spînzuraţilor, în care nu sînt asemenea scene.

M. P. : E, într-adevâr, un lucru surprinzâtor, pentrucâ cel care ar fi trebuit sâ le placâ mai puţin ar fifost tocmai Rebreanu. Cred, însâ, câ îi atrâgea absenţa stilului poetic ; stilul artistic şi liric place maipuţin tineretului. Posibil. Nici mie nu mi-a plâcut Sadoveanu cînd eram elev de liceu.

F. M. : E un scriitor prea rafinat.

M. P. : Mult prea rafinat pentru vîrsta elevului. Şi

mi-aduc aminte câ l-am preferat şi eu pe Rebreanu.Pe Rebreanu şi pe Camil Petrescu. Am citit Creangâfoarte tîrziu. Contrar opiniei curente, nici Creangânu este un scriitor accesibil tineretului, ci un mareartist care trebuie savurat la maturitate.

74



III

LUPTA CU MORILE DE ViNT



Florin Mugur : Aţi vâzut vreodatâ o moara de vînt ?

Marin Preda : Moara de vînt ? Cred câ am vâzutuna, pe undeva prin Ardeal, pe lîngâ Sibiu, dacâ-mi

aduc bine aminte. Dar mai înainte om vâzut mori devînt, aşa cum am vâzut toţi, în desenele care însoţeaurezumatul pentru copii al aventurilor iscusitului DonQuijote. Acolo am luat cunoştinţâ despre ceea ce secheamâ o moarâ de vînt. O descripţie halucinantâ

face Geo Bogza într-unul din reportajele sale ; el avâzut de aproape o moarâ de vînt, s-a dus lîngâ ea,a pipâit-o, a pus mîna pe pînza cîrpitâ. Peticul acelape care îl descrie amânunţit adaugâ la fantasticulviziunii... Mi se pare câ mori de vînt mai exista şi azi,

pe undeva prin nordul Franţei, nu sînt sigur. înţelegeu cum devine chestia asta, cu morile de vînt. Vreisâ mâ determini sâ spun ceva despre Don Quijote...

F. M. : Nu neapârat. Mori de vînt existâ şi în vieţile

contemporanilor noştri, scriitori sau nu. Dar dacâ totaţi pomenit de romanul lui Cervantes...

77



M. P. : Exista aceste categorii de ficţiuni în prozaliterara, cârţi la care aderam, le înţelegem foartebine, ne recunoaştem în ele ; ceea ce reprezintă asemenea cârţi este pentru noi ceva întru totul inteligibil.Dar sînt şi, ca sâ zic aşa, cârţi cu bâtaie lunga, pecare nu le pricepem de mici, ci abia mult mai tîrziu,poate la maturitate. De altfel, în asta constâ şi secretul longevitâţii lor. Dacâ ar fi uşor de priceput, aceastâuşurinţâ ar duce poate şi la consumarea înţelesului,care s-ar toci cu anii şi n-ar mai constitui un motivde nedumerire, un semn de întrebare, pe care sâ-lpreia generaţiile urmâtoare, veacul urmâtor. O astfelde creaţie, la care nu aderi la prima lecturâ din tinereţe, este şi Don Quijote. Cînd am citit prima oarâaceastâ carte, n-am înţeles nimic. Totul mi s-a pârutneverosimil şi cam stupid. Aventurile cavalerului arfi trebuit sâ mâ determine sâ rîd. Dar nu rîdeamdeloc. Era o veselie a autorului care nu mi se transmitea, pentru câ înţelesul îmi scâpa. Un biet nebuna citit cârţi despre cavaleri şi pleacâ şi el cu o mîr-ţoagâ şi cu un ţâran, cam mârginit, ales sâ-l înso-ţeascâ... Toatâ chestia asta n-a constituit nici o atracţie şi nu avea nici un farmec pentru vîrsta mea deoptsprezece ani. Abia pe urmâ, cu anii, auzind saucitind, mi-am dat seama câ predispoziţia aceasta alui Don Quijote are un înţeles, câ existâ aci ascunsâo mare idee, un sentiment profund... Luptei cavalerului cu morile de vînt i s-a dat un sens mai înalt,pe care atunci, în şcoalâ, eu nu-l vâzusem în carte.

Don Quijote nu mai pârea un nebun total, ci un omcu iluzii zadarnice. M-am întrebat şi ulterior dacâasta a vrut sâ spunâ Cervantes.

78



F. M. : In prefaţa şi în dedicaţiile cărţii, Cervantes îşiprezintă singur romanul. Spune : ,,Cartea nu-i decîto înjurătură îndreptată împotriva cărţilor cavalereşti".Scopul romanului ar fi „sâ ruineze autoritatea acestorcorţiM. Don Quijote : ,,Macar, senior Quijote, ca scor

nirea / Ji-a-ntunecat a minţilor luminâ / Nicicînd unom nu-ţi vo gâsi pricinâ / Spunînd câ ţi-a fost josnica pornirea". E deci un nebun care a avut ţelurifrumoase. Nu e vorbo nici o clipa despre ceea cene-am obişnuit sa numim donquijotism. Moi tîrziu a

cam fost vorbo. Ce s-o fi întîmplot cu cartea ? Poateca, fiind, totuşi, o carte geniala, plina de viaţa, oamenii au văzut mai departe, dincolo de ceea ce leindica autorul în prefaţâ.

M. P. : Orice cultura, naţionala sau continentala, saucare ocupa o mare parte geogroficâ a lumii, trebuiesâ-şi creeze nişte mituri, nişte noţiuni de referinţa caresâ constituie o posibilitate de legâturâ între secolelecore trec peste capetele oamenilor. Mâ îndoiesc câun chinez or înţelege Don Quijote. Nu, din tot ce om

învestit noi în aceste aventuri cam neverosimile, elnu vo alege nimic. Nu-şi va da seama de ce numimdonquijoteşti şi nu altfel acţiunile umane generoase,dar zadarnice. El nu va înţelege, chinezul, sau altlocuitor ol planetei din alt continent cultural, dupâ

cum noi înşine, docâ citim nu ştiu ce cugetâri ale luiLi-tai-po, sau Confucius, sau Buda, nu le prea înţelegem. Sînt printre europeni oameni care apreciazâfilozofia budistâ. In ce mâ priveşte, n-o apreciez deloc.Mâ plictisesc înţelepciunile acestea, pe care le înţeleg, dar care mi se par mult prea depârtate şi preaabstracte. Nu-mi sugereazâ o realitate la care sâ adercu o convingere fundomentalâ. Cu mai mare plâcere

79



îl citesc, de pilda, pe Schopenhauer, a cârui filozofiemi se pare foarte apropiata şi pe înţelesul meu deeuropean. Aşa judecind lucru riile, Înţelegem câ don-quijotismul este o noţiune de circulaţie permanenta,specific europeanâ. Şi se vede câ termenul a fostbine gâsit, de vreme ce n-a fost minat şi nu esteminat de nici un alt termen, deşi au trecut aproapepatru sute de ani de la apariţia cârţii şi, slavâ Domnului, s-au scris atîtea capodopere şi au apârut scriitori mai mari decît acest spaniol, scriitori ca Balzac

şi Tolstoi.

F. M. : Aş vrea sâ adaug la ceea ce aţi spus cîtevadate. Prima : Don Quijote este una dintre cârţile cucea mai mare circulaţie europeanâ ; se spune câ ar

fi cartea cel mai des tradusâ. A doua : nu exista scriitor român care sâ fi fost influenţat în mod hotâ-rîtor de câtre Cervantes. Sînt ,,balzacieni", „tolstoieni",„gidieni", pot fi întîlnite episoade „shakespeariene".Cuvîntul similar, pornind de la „Cervantes", nu s-aformat. Nu s-a simţit nevoia. In Istoria literaturii ro

mâne (compendiu) de G. Câlinescu vom gâsi optreferinţe la Shakespeare, patru la Tolstoi, cinci la Balzac, şase la Andre Gide. La Cervantes, nici una. Dealtfel, Don Quijote, carte tradusâ în toate limbileglobului, nu a fost tradusâ decît foarte tîrziu în limba

românâ. Au existat nişte odaptâri pentru copii, aufost traduceri prescurtate, a existat o tolmâcire, acumvreo treizeci de ani, a -lui Al. Popesou Telega care e,se pare, incompletâ. Abia în 1965 apare prima traducere din Don Quijote. Existâ o atitudine specificâ

a cititorului român faţâ de oceastâ carte ? Dos-toievski spunea câ este „cea mai tristâ şi cea maifrumoasâ poveste din literatura lumii". Nu-i place

80



aceasta excepţionali de frumoasa poveste, cititoruluide la noi ?

M. P. : Pârerea mea este câ genul âsta de nebunienu este agreat de cititorul român, care vede în strâ-dania oricârui om de a lupta cu morile de vînt o întreprindere care naşte exclusiv mul, fârâ nimicsublim în plus. Deci inu rîsul superior, cirîsul de dispreţ care n-ar încuraja scriereaunei cârţi ca Don Quijote. Alte popoare, n-aşi

spune mai naive, dar care au un alt fond de gravitate, pâtrund dincolo de nişte fapte care pe cititorulromân îl nedumeresc (,,Stai, domnule, fii serios, ce ecu chestia asta ? Care moarâ de vînt ? Astea sîntprostii.") Un alt cititor, elveţian sau german, în special german, cred, sau chiar francez, vede imediatsublimul atitudinii personajului. Intr-o lume în caretoţi oamenii sînt obsedaţi de existenţâ şi de luptapentru existenţâ, francezul, cu inteligenţa lui pâtrun-zâtoare, sesizeazâ imediat caracterul fascinant al unuierou care îşi consumâ toatâ bruma de avere pe care

o are, ca sâ cumpere cârţi cavalereşti şi sâ-şi umplepodul cu ele. Şi încâ asta ar fi o manie într-adevârfârâ sens, dacâ personajul ar râmîne aci. Dar el trecela practicâ. îşi face rost de o iapâ, îşi stoarce creieriisâ-i dea acestei iepe un nume sonor, potrivit pentru

faptele mâreţe pe care o sâ le sâvîrşeascâ, îşi cautâun scutier, mâ rog, îl vrâjeşte pe nenorocitul âla deSancho Panza, şi pe urmâ şi pleacâ la drum, fârâsâ-şi dea seama câ împrejurârile istorice care favorizau apariţia cavalerilor râtâcitori nu mai existâ, s-aumodificat. Nu vede în jurul sâu schimbarea. Ei bine.anacronismul sublim al personajului românul nu-lsesizeazâ. Spune : „Domnule, âla este un biet nebun”.

81



Da, da, un biet nebun, dar e un nebun obsedat de-oidee, pe care vrea s-o punâ în practica în ciuda vitregiei condiţiilor şi-a zădărniciei acţiunii respective !Asta se întîmplâ, poate, pentru câ românii (şi noi doiam mai discutat despre asta) au cunoscut prea multenenorociri. Nenorociri adevârate, nu închipuite. Nuerau nişte vrâjitori ascunşi într-o moarâ de vînt, cum îşi imagina Don Quijote ; chiar veneau nişte tâtaricare nâvâleau şi distrugeau câminele noastre, vetrelenoastre, tot ce clâdeam. Tot ce se putea clâdi pe

pâmîntul acestei ţâri era ars. Nu ? Veneau tâtariişi aruncau suliţi de foc în bisericile noastre, pe oraşelenoastre. Nimiceau tot. Trâind sute de ani acesterealitâţi, eşti prea puţin dispus sâ te mai distrezicînd vezi oameni care au psihologii bizare şi sînt

stâpîniţi de un soi de nebunie, aceea de a luptacu condiţii vitrege, în ciuda evidentei zâdârnicii. Vezi,la noi nu se poate. Cine pâţeşte prea multe areprea puţin chef sâ aprecieze sublimul unuia carepâţeşte lucruri închipuite sau o pâţeşte din pricinaunei închipuiri. Noi am trâit în realitate asemenea

grozavii. Prea multe din nedreptâţile împotriva câroraluptâ Dan Quijote sînt imaginare. Dacâ-mi amintescbine, el vedea într-o turmâ de oi nişte duşmani ascunşi. Ei, la noi, chiar erau nişte duşmani. Nu erao simplâ turmâ de oi inofensivâ. Sau întîlnea în cale

o slugâ bâtutâ de stâpînul sâu şi imediat îşi imaginacâ sluga era o victimâ nevinovatâ, iar bâtâuşul unmonstru ; se vedea apoi câ sluga era un şmecher carenu ştiu ce treabâ nu fâcuse şi care merita sâ fie bâtut.La noi, lucrurile stâteau altfel, erau mult mai rele,

au fost sute de ani mult mai rele. Venea pestecasa românului gealatul sau strâinul, turcul sau cinevenea şi cu adevârat smulgea copilul de la sînul

82



mamei, ca sâ-l duca sultanului, drept bir în semnde vasalitate. In timp ce Spania, ce ocupaţie a suferit ? Mi se pare câ o singurâ ocupaţie, cea araba.In orice caz, Spania, la rîndul ei, a fost o puteretriumfâtoare. Şi pe urma noi ştim câ din Spania au

pornit conchistadorii care vînau oamenii cu cîiniipe noul pâmînt descoperit, în America. In stampelela care ne uitâm, vedem spanioli vînînd indigeni şiucigînd. Nu la ei în ţarâ se petreceau aceste orori,ci ei le provocau în altâ parte, cu toate câ Inchiziţia

şi, mai tîrziu, trupele lui Napoleon au stîmit destulegrozâvii şi la ei acasâ.

F. M. : Şi totuşi s-a întîmplat ca eroul cel mai puternic al cârţilor dumneavoastrâ, care nu sînteţi, dupâcum se vede, un admirator fârâ rezerve al lui Cer-

vantes, sâ fie comparat cu Don Quijote, iar comparaţia sâ facâ o anumitâ carierâ în criticâ. A pornitde la o afirmaţie, dintr-un eseu ou multe observaţiipâtrunzâtoare, a lui S. Damian. Zicea câ „Hie Moro-mete repetâ într-un sens o experienţâ de Don Qui

jote". Existâ ceva comun între cele douâ personaje ?Sigur câ şi Moromete şi Don Quijote sînt oameni inteligenţi, generoşi, şi unul şi celalalt nu vâd la unmoment dat realitatea, dar aceste cîteva lucruri se potspune despre aproape orice erou din literatura uni-versalâ : şi despre Pierre Bezuhov, şi despre Mîşchin,

şi despre Ladima. Asta nu înseamnâ câ toţi aceştiarepetâ o experienţâ de Don Quijote. Atitudinea luiMoromete poate fi, într-un episod, donquijotescâ,dar cred câ nu existâ om care sâ nu fi avut, mâcarc datâ în viaţa, o asemenea atitudine...

M. P. : O culturâ, chiar dacâ nu este integratâ şi peplanul difuziunii, este fârâ voia ei integratâ într-un

83



anume spaţiu geografic. Europa are o cultură înoare idei şi teme, filozofii şi creaţii ciroulâ de la oţa/râ la alta, ou o forţa mai mare sau mai mica.Asta ţine de specificul culturilor naţionale. Unelesînt interesate mai mult de un anume aspect al activităţii umane, altele de altul, in Italia şi în Franţaa apărut, sub o formă comună, aceeaşi idee (guver-nînd două mari opere, Divina Comedie şi Comedia umană), ideea de comedie, arta fiind văzută ca unamplu spectacol. Ideea e reluată şi la noi. Au fost

scriitori care au văzut arta ca un spectacol făcutsă copleşească pe cititor. Intre ei stă la loc de frunteEminescu, care este marele nostru poet : ideile sale,stările sale sufleteşti, predispoziţiile sale cele maiintime sînt caracteristice romantismului german ; elrămîne însă un poet original, atît prin tragismul său,care este deosebit de cel al romantismului german,cît şi prin forţa sa de expresie specifică geniului şireprezentînd virtuţile creatoare ale poporului nostru, în acel timp şi nu numai în acel timp. Există, deci,tema artei ca spectacol.^Există şi tema eroului con

templativ, a omului care, fără a dispreţui activitatea, îşi dă seama că insul care e numai activ îşi consumăviaţa şi nu înţelege nimic din ea, pentru că devinerobul acţiunii. Să vezi viaţa, s-o contempli, nu neapărat ca pe un spectacol, ci ca pe un lucru de al

cărui secret trebuie să te pătrunzi, să te uiţi la oameni, la soare, la tot ce există, e însă o plăcere însine, pură, misterioasă, e aproape un vic iiy Dinpricina asta, acestor oameni li se întîmplă tot felulde nenorociri. Nu dau exemple numeroase, dar măgîndesc la eroul lui Lermontov, la Peciorin, la unelepersonaje ale lui Balzac, la Oblomov. Tema aceasta,a omului contemplativ, e demnă de cea mai mare

84



atenţie ; de fapt, aici se pune întrebarea ce esteviaţa : un prilej de acţiune sau un prilej de contemplare. Cel care alege un drum şi merge pînâ lacapâtul lui devine erou, erou de drama. Un asemenea erou e doamna Bovary, o eroina din galeria

celor cu aspiraţii neîmplinite, cunoscînd, ca şi DonQuijote, acea stare de spirit care ne face sâ aspiram spre ceva care nu exista, sau spre ceva careeste, dar puterile noastre şi condiţiile noastre detrai nu ne permit sâ-l atingem. Doamna Bovary gă

seşte cîţiva bârbaţi, pe care îi iubeşte, dar se dovedesc nişte tipi comuni, neinteresanţi. Urmeazâ, bine înţeles, prâbuşirea, inclusiv ruina materiala. Cine areasemenea aspiraţii ajunge negreşit la ceea ceajunge şi doamna Bovary, adicâ e încolţit de griji,de necazuri, care, în cele din urma, îl copleşesc,in literatura românâ, un contemplativ al naturii esteSadoveanu, un om care, aşa cum am mai avut ocaziasâ spun, integreazâ fiinţa umanâ în naturâ ca pe ovietate de un gen deosebit. Pe planul unei marifinalitâţi a naturii, omul nu are o soartâ mai feri

cita decît a lupului, a peştelui ; între vînâtor şi vînatnu se casca o prâpastie. Lupoaica trebuie şi easâ-şi hrâneascâ puii, dupâ cum ne aminteşte el

într-o frumoasâ povestire de-a lui : lupoaica vîneazâşi le aduce puilor sâ mânînce ; iar în vremea astaeste ea însâşi pînditâ şi în cele din urmâ vînatâ.Sadoveanu aratâ aci câ, în naturâ, lupta speciilor,dintr-un anume punct de vedere, este un fenomenla care trebuie sâ ne închinâm. Şi te întrebi chiar :cine are dreptul sâ distrugâ o specie ? O specie depâsâri, sâ zicem. Dar, spre liniştirea noastrâ, tot

Sadoveanu spune câ pâsârile sînt atît d-e numeroase,mai numeroase decît oamenii, încît vînarea lor nu

85



reprezintâ o tragedie. Dimpotrivă. Râmînînd toate în viaţa, s-ar înmulţi prea tare, ar invada pâmîntul.In orice caz, pagina aceea, în care el spune câplaneta noastrâ este de fapt o planeta a pâsârilor,nu a oamenilor, este de o mare poezie. Tema asta

are un caracter universal ; peste tot, şi la asiatici, în special la asiatici, existâ viziunea aceasta care înglobeazâ sau are tendinţa de a îngloba într-unsingur tot oameni şi animale, pâsâri şi ape. Credcâ Sadoveanu este, din acest punct de vedere, un

scriitor asiatic. Moromete al meu este şi el un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativi-tâţii, de care pomeneam mai înainte. Iluziile lui sîntprezente, adevârate, dar el nu acţioneazâ. Ca sâfie un Don Quijote, Moromete ar fi trebuit sâ acţioneze în spiritul iluziilor lui. Dar ce interes aveam

eu, şi ce interes are orice scriitor sâ imite pe altcineva, sâ imite pe alt scriitor, altâ carte ? Chiardacâ realitatea ne-ar ispiti s-o facem.

F. M. : Spuneaţi câ, pentru a semâna cu Don Qui

jote, Moromete ar trebui sâ acţioneze în sensul iluziilor lui. Cum adicâ ? Vâ rog sâ încercaţi sâ daţiun exemplu. Intr-o împrejurare oarecare, cum arfi procedat Moromete, dac-ar fi fost Don Quijote ?Ar trebui întîi precizatâ iluzia, şi apoi sâ vedem cumar fi acţionat în sensul acelei iluzii.

M. P. : Una d intre iluziile acestui erou este câ lumeaar putea trâi fârâ bani, iar poziţia asta e a ţâranu-lui patriarhal. El simte câ puterea banului, puterecare devine din ce în ce mai mare în timpul sâu,

cînd el însuşi a ajuns mic proprietar de pâmînt, îlpune în situaţia de a face din producţia sa o marfâ.

86



E dator să munceascâ pentru a-şi întreţine familia,dar sâ munceascâ într-un anume stil, şi anume pro-ducînd cereale pentru sine, dar şi pentru a le vinde.E nevoie sâ dobîndeascâ bani. Şi nu numai pentruplata, hai sâ zicem, a impozitelor şi a altor obligaţiicetăţeneşti, ci în general, pentru a avea un elementde siguranţă împotriva nenorocirilor care pot apărea în viaţa colectivităţii agricole : secetă, lipsuri. Dacăomul are ceva bani, cumpără din altă parte şi înfelul ăsta se pune la adăpost. De asemenea, trebuie

să aibă bani şi pentru a se dezvolta. Au apărutmaşinile, care pot să-i uşureze, să-i schimbe, să-irevoluţioneze munca, să-i dea posibilitatea să numai crească atîţia cai cîţi ar avea nevoie într-oeconomie tradiţională, autarhică, ci mai puţini, unsingur cal pentru transportul persoanei lui şi, înrest, să aibă un tractor pentru muncile cîmpului,pentru arat şi semănat. Deci, bonul înseamnă unatac brutal la adresa iluziei cu care se nutreştepersonajul, că el, cu pămîntul lui şi cu copiii lui,cu ce are, poate continua sâ trâiască liniştit, că nu

va fi nevoit sâ intre în cursă. Da, e adevărat, vedeşi el, ţăranul este atras în această cursă. Dar încotroo să meargă ? Spre ce ? Neliniştea unor asemenea întrebări îl determină pe erou să rămînă pe poziţialui pînă la sfîrşit. Cum ar trebui să acţioneze Moro-

mete, eroul meu, în spiritul iluziilor lui ? Răspunsuleste că el şi acţionează în acest spirit, şi sigur câ în acest sens are o trăsătură donquijotescă. Să nereamintim, fntîi câ el îi ia în rîs pe copiii lui, carevor să cîştige bani. Asta-i acţiune, nu ? Vrea să-şipăstreze copiii, să-i înveţe felul său de viaţă, sâmunceascâ la cîmp, iar cu surplusul de cereale, careo fi, n-au decît să se ducă să-l vîndâ la munte sau

87



la balta. Asta ar fi una. Al doilea : el nu cedeazâatunci cînd aceşti copii stâruie în dorinţa lor dea-şi face alta viaţa decît cea tradiţionalâ şi nuaccepta, lupta cu disperare sâ-şi păstreze copiii lîngâel. In finalul primului volum, le administreazâ aceabâtaie crîncenâ. Dar nu este o bâtaie, ci un gestde disperare, prin care încearcâ sâ-i oblige sâ râ-mînâ ceea ce ar trebui ei sâ fie, dupâ pârerea lui,adicâ ţârani adevâraţi. In volumul doi, asistâm lao altâ acţiune, tot de naturâ donquijotescâ : îl dâ

pe unul din bâieţi la şcoalâ, dar în acelaşi timp începe o trudâ de cîţiva ani de zile, stâpînit de ungînd, un gînd bizar, pentru un om ca el, care adat dovadâ de atîta luciditate. El adunâ, face rostde bani, munceşte, se duce în dreapta şi-n stînga,cumpârâ la loc pâmîntul vîndut şi într-o zi se urcâ în câruţâ şi se duce la Bucureşti, sâ-şi aducâ bâieţii înapoi, scoţînd din chimir bani şi arâtîndu-le câ uite,are bani, sâ se întoarcâ acasâ şi sâ devinâ ţârani,aşa cum crede el câ trebuie sâ fie, nu sâ stea peaici ; ce sâ facâ ei la Bucureşti, ce sâ ajungâ ? Şi

aceastâ dramâ este urmâritâ îndeaproape, pînâ lasfîrşit. E cazul sâ reamintim câ ei nu vor sâ se reîn-toarcâ, deşi el era dispus sâ facâ orice (îl opreştepe cel mic de la şcoalâ, era gata sâ plece şi dincasa pârinteascâ, sâ-şi facâ el alâturi o cojmelie).

Dar pe cei trei propunerea lui nu-i intereseazâ. în-torcîndu-se acasâ, familia aflâ de tentativa lui şiiese o nenorocire care este arâtatâ în volumul doi :femeia îi fuge de acasâ, bâiatul cel mic apucâ altedrumuri, iar el râmîne aproape singur la bâtrîneţe,cu un sentiment de desnâdejde. latâ, deci, câ personajul are o laturâ donquijotescâ şi acţioneazâ înspiritul ei. Avem de-a face cu o consecinţâ a fap

88



tului că acestui om îi place viaţa ca miracol decontemplat. De aici vine concepţia sa tradiţionaladespre viaţa ţârâneascâ. Aşa cred, nu cred câ einvers, dar lucrurile nu sînt prea clare, s-ar puteasâ fie şi invers, plâcerea contemplârii sâ fie conse

cinţa unei anumite concepţii despre viaţâ. Lucrurileastea se leagâ între ele şi nu sint uşor de disociat.Ar fi greu sâ afirm câ faptul de a fi un contemplativl-a dus la aceastâ concepţie despre viaţâ. Procesulacesta nu este arâtat, e un proces anterior apariţiei

lui ca erou. Noi îl gâsim gata format. Nu mi s-apârut interesant şi nu mi se pare necesar sâ arâtunde începe procesul. O singura scenâ e redatâ dintinereţea lui, cînd cunoaşte prima fatâ, cu care aveasâ-i facâ pe cei trei, Paraschiv, Nilâ şi Achim, darpe vremea aceea eroul meu era poreclit Mutul. Nuvorbea... Gîndirea lui nu era formatâ... Reveninddeci la natura celor douâ personaje, observâm câun om ca Moromete, cu simţul umorului, al ridicolului, nu poate sâ se asemene, în ciuda autoiluzio-nârii care de asemeni e o trâsâturâ a caracterului

sau, cu un personaj ca Don Quijote, un smintit sublim şi pe care puţin îl intereseazâ dacâ lumea rîdede el...



Florin Mugur : Vâ amintiţi vreun vis ?

Marin Preda : Ce fel de vis ?

F. M. : Dormiţi, aveţi vise ; dimineaţa, mai ţineţi mintece-aţi visat ?

M. P. : Se ştie acum câ omul, chiar daca nu-şi maiaduce aminte nimic a doua zi, tot viseazâ, lipsa

viselor fiind semnul unor grave tulburări psihice. Credcâ aşa cum nu poţi dormi fârâ sâ visezi, e imposibil,aflat în starea de veghe, sâ trâieşti fârâ a aruncaasupra lumii o iproiecţie care ţine de vis, de închipuire. O dorinţâ greu de numit ne face sâ transferâm

în afarâ ceva din intimitatea fiinţei noastre, sâ negîndim la lucruri care nu existâ. Trebuie sâ fie foartetristâ viaţa unui om care, pe parcursul lung al stâriide veghe, nu face decît sâ acţioneze. E drept câ uneori acţiunea poate suplini reveria ; ea exercitâ asuprasufletului nostru un fel de influenţâ euforicâ, asemâ-

nâtoare cu starea de visare. Mi-e greu sâ-mi închipui un om care nu acţioneazâ şi nici nu lasâ mintea



sâ-i zboare. Cum poate sâ trâiascâ un astfel de om ?Visele noastre ţin de factori uşor de înţeles. Cîndavem douăzeci de ani, visam la tot ce e cu putinţa,pentru câ, într-adevâr, la acea vîrstâ totul e cu putinţa, în faţa gîndurilor noastre nu exista obstacole.

Şi de ce ar exista, de vreme ce s-a dovedit câoameni de aceeaşi vîrstâ cu noi sau de aproape aceeaşi vîrstâ au fost în stare sâ cucereascâ lumea ?De ce nu ni s-ar întîmpla şi nouâ acelaşi lucru ?Nimic nu ne împiedicâ sâ gîndim astfel. Pe mâsurâ

ce anii trec, visurile noastre se modificâ şi ele. Euşor de presupus, de pildâ, câ un om de cincizecide ani viseazâ sâ fie din nou tînâr. Aici vâd eueterna frumuseţe a mitului faustic. Goethe a îmbrâ-cat în haina poeziei mari legenda care spune câun om ajunsese la bâtrîneţe fârâ sâ fi trâit. E unvis fârâ moarte... Sâ fii din nou tînâr... Sâ poţi iubi...Faust e unul din marile mituri ale culturii noastreeuropene, mereu actual atîta vreme cît oamenii îm-bâtrînesc şi o nostalgie sfîşietoare îi duce cu gîndulla tinereţea pierdutâ...

F. M. : Vâ amintiţi vreun vis dintre cele din timpulsomnului ?

M. P. : Nu-mi vine în minte vreun vis, pe care sâ-l

pot povesti şi sâ aibâ un sens. Existâ, pe lîngâ vise,şi stâri de vise. De pildâ, azi-noapte am visat câaveam un cal şi câ cineva mi-l omorîse. Fireşte, am început sâ plîng şi m-am trezit în starea aceea cîndsimţi câ ceva în tine plînge. Nu plîngi tu, nu e unplînset, e amintirea urnii plîns, visul unui plîns. Cuo zi înainte citisem un poem al lui Adrian Pâunescudespre cai, poem care îmi era dedicat, în care el

94



spunea câ am omorît caii, câ ne-am iscălit cu topo-riştile pe grumazul lor. Imaginea are o mare forţade sugestie, şi iatâ câ în noaptea urmâtoare amavut acel vis. Mi se întîmplâ foarte rar ca un vissâ aibâ o astfel de coerenţâ şi sâ pâstreze o legâ-

turâ atît de limpede cu viaţa realâ.

F.M. : îmi vorbeaţi altâdatâ despre o stare de visare,de toropealâ, în care v-aţi aflat în vremea copilâriei.Cînd s-a terminat acea stare ? Cînd aţi avut o de-

plinâ conştiinţâ de sine ?

M. P. : La vîrsta de trei, patru, cinci ani, copiii proce-deazâ instinctiv. Chiar şi atunci cînd vorbesc, ei vorbesc, dar nu ştiu ce spun. Nu sînt cuvinte care izvorâsc

dintr-o înţelegere a relaţiilor dintre lucruri şi oameni,ci o intuiţie ; e lucrarea instinctului, care-i împingela vorbire. Nu-mi amintesc momentul exact cînd amieşit din acea stare, fiindcâ a durat foarte mulţi ani.Deşi se cereau de la mine, din toate pârţile, de câtretoţi, sâ fac tot felul de lucruri, eu, cum am mai poves

tit, din toate acele lucruri care mi se cereau, nu fâ-ceam nici unul. Asta însemna, în limbajul ţârânesc,a nu fi bun de nimic. Respingeam tot ce mi se cereasâ fac. E foarte interesant, totuşi, câ în aceastâ atitudine a mea exista, probabil, îmi amintesc câ exista,

o anumitâ forţâ. Nu respingeam aceste lucruri dinlene, din rîzgîialâ, din prostie, nu, era ceva careinterzicea aceste calificâri în ochii pârinţilor şi aifraţilor mei, un lucru care nu era acceptat, pentrucâ nu era de înţeles, dar cu timpul, cu anii, a fostacceptat şi am început sâ fiu definit în funcţie deacel lucru, singurul pe care îl fâceam consecvent.E uşor de bânuit care este acest lucru, ceva în legâ-

95



tura cu pasiunea care mâ stâpînea, cu plâcerea şipasiunea cărţilor. S-a creat, deci, aşa, un fel depîrtie în conştiinţa alor mei, câ, domnule, poate eceva în chestia asta ; un om s-ar putea sâ-şi facâdin asta un scop în viaţa şi sâ iasâ ceva de aici pen

tru el. S-a acceptat acest iluoru nu otît pe temeiul respectului pentru ştiinţa de carte, mama sau tata consimţind câ a învâţa carte este un lucru pe caremeritâ sâ-l faci, ci pentru câ li se sugera câ aici

începea un drum care ar putea duce eventual la o

viaţâ mai bunâ decît aceea de a fi ţâran, de amunci pâmîntul, de a creşte vite, lucruri pentru carenu aveam nici un fel de pricepere.

F. M. : Aţi citit, de mic, Biblia, dacâ scena din Marele

singuratic, cînd mama îi dâ fiului, care stâ câlarepe cal, cartea cu coperţi negre, e autobiograficâ. Cerol juca, în imaginaţia copilului de atunci, Dumnezeu ?

M. P. : Cum mâ simţeam ocrotit de pârinţi, mâ simţeam ocrotit şi de Dumnezeu, pe care îl credeam

prezent în lucruri şi fiinţe, ca pe un creator. Printreaceste divinitâţi, Dumnezeu şi pârinţii, a apârut maitîrziu şi învâţâtorul meu, Teodorescu, cum am maipovestit... Şi a şi râmas, alâturi de ei, pentru totdeauna... Asta nu înseamnâ câ în momentul apariţiei

gîndirii reflexive, care dâ tînârului o neasemuitâ trufie (şi la mine acest moment a survenit la paisprezeceani, dupâ ce am citit Descartes, Discurs asupra me

todei...), Dumnezeu a râmas pe scaunul lui, acelaşicum mi-l descrisese mama... Dumnezeu, despre carene vorbea mama, despre care se ţineau slujbe labisericâ şi învâţam la orele de religie, în clasâ, numai era pentru mine un Dumnezeu care sâ prezinte

96



un interes deosebit. Deşi mama zicea foarte des câDumnezeu nu iartâ, câ Dumnezeu are sâ ne pedep-seascâ, era un Dumnezeu destul de blînd, oarecuminofensiv, şi deci, fârâ prea mare importanţâ. Credinţa în Dumnezeu, aşa cum exista în satul meu, îinemulţumea pe mulţi prin forma în care se nâscuse ;aşa cred eu câ se explicâ pentru ce erau atît demulţi eretici, din Oastea Domnului, de pildâ, bârboşisau reprezentanţi ai altor secte. Povestesc eu, undeva, în volumul doi din Moromef/7, despre râtâcirea Siţei,

o fatâ care spunea câ a vâzut-o pe Maica Domnuluipe izlaz. Dumnezeu, aşa cum se nâscuse el în satulmeu, aşi zice câ era prea familiar ; nu satisfâcea întotul dorinţa mea de mister, sau în orice caz nevoiade fanatism care existâ în orice credinţâ religioasâ.Cred câ de aceea l-am şi pârâsit aşa de timpuriu.Pe alţii, dupâ ce pârâseau biserica, îi vedeai strîn-gîndu-se mai mulţi laolaltâ şi participînd la diverseadunâri tainice. Reacţia la Dumnezeul nostru din satera deci de douâ feluri. Prima putea duce pe cinevala pârâsirea credinţei, în orice caz la neglijarea cre

dinţei, aşa cum apârea ea în satul nostru, şi alta lafanatismul sectar... Am asistat şi eu la cîteva din în-tîlnirile celor din Oastea Domnului, tşi lâsau bârbi,se adunau în casa cîte unuia şi acolo, toţi, cu lumî-nâri în mîini, cîntau cu vocile lor bârbâteşti, în cor,

dupâ carte, conduşi de câtre unul dintre ei care sepricepea mai bine. Nu ştiu de unde învâţaserâ acestecîntece şi era foarte impresionant, mai impresionantdecît la bisericâ. Partea bunâ şi partea rea a ortodoxismului, dupâ unii bunâ, dupâ alţii rea, eu o vâd în aceastâ îngâduinţâ, în aceastâ umanizare a luiDumnezeu şi a lui Cristos, în coborîrea lor printreoamenii din localitatea respectivâ, în familiarizarea

97



extremâ a cetăţenilor cu Dumnezeu şi cu fiul sau.Se naşte un fel de convieţuire paşnicâ între divinitate şi om, guvernata de o mare îngâduinţâ dinpartea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, faţa de pâca-tele muritorilor. Adicâ : „Doamne, noi sîntem oameni,omul e supus pâcatului, iar tu e bine sâ fii înţelegător şi sâ ierţi." Ăsta ar fi ortodoxismul, aşa apare et în practicâ. Urmarea se vede. El duce, cum am spus,ori la pârâsirea credinţei, ori la formarea de secte.N-aşi putea sâ afirm hotârît câ religia catolicâ nu

provoacâ asemenea reacţii din partea oamenilor ; ede remarcat câ, totuşi, catolicismul e mai sever ; seştie cît a fost de sever şi la ce excese a ajuns. Fapte, însâ, câ dacâ o credinţâ poate fi numitâ credinţâ,astă este cea catolicâ... In orice coz se pâstreazâ maibine decît la noi în sat, unde cei tineri se credsuperiori oricârei divinitâţi şi nemuritori... Intr-o zi,de curînd, sorâ-mea angajase un astfel de tînâr,un tîmplar şi în timp ce el meşterea la nişte ferestre,mama (care are acum optzeci şi patru de ani) tottrecea pe lîngâ el şi maicâ, aşa şi pe dincolo, la

bisericâ te duci ? „La bisericâ ?! zice âsta deodatâ,foarte surprins câ tocmai lui i se pune o astfel de

întrebare. Cum sâ nu mâ duc ? De trei ori pe sâptâ-mînâ mâ duc..." Sînt foarte abili şi convingători aceştifarseuri, prin faptul câ ideea farsei le vine de îndatâ,

pe negîndite aproape şi pâstreazâ un glas şi o expresie impenetrabile. Mama l-a crezut : „De trei ori,maicâ ? Eu nu mai pot, nu mâ mai ţin picioarele...Sâ-ţi duci şi copiii, maicâ, sâ nu trâiascâ fârâ domnufCristos..." Tâcere. Apoi, deodatâ, tînârul a reluat :„Credeam câ ştii, bunico, dar vâz câ nu ţi-a spusnimeni." „Ce sâ-mi spuie, maicâ ?" „Toate femeileca matale trebuie sâ plece în altâ ţarâ, ca sâ înveţe

98



şi pe-alţii, pe-acolo, despre domnul Cristos. S-a fâcuto lista, a adâugat el, eşti trecutâ pe lista..." Mama□ râmas pe loc, uluitâ. Lucrul era de crezut. De cîteliste nu auzise ea pînâ acuma, în lunga ei viaţa ?Cîte schimbări nu trecuseră peste anii ei, cînd maibuni, cînd mai râi ?... ,,Oleu, maica, a strigat eainspâimîntatâ, unde sâ mâ duc eu aşa bâtrînâ...Nu mâ duc, maică..." „Trebuie sâ te duci, a continuat tînârul, liniştit. Pe-alelalte muieri le-a şi trecutpe listâ. Pe Cotelicioaia, pe Neacşa, a Pinţii, a Iu’

Mâciucâ, a Iu’ Sdârâboajâ..." Astea erau prieteneale mamei. „Cum pe-a Iu' Sdârâboajâ, a şoptit mamanedumerită. Pâi asta drâcuie." „Nu ştiu, a zis tînârul,şi o tras nepăsător cu plaivasul peste scîndura albâ.Câ drâcuie, câ nu drâcuie, trebuie sâ plece şi ea...E trecutâ pe listâ..." Aceastâ întîmplare e greu deimaginat într-o ţarâ catolicâ...

F. M. : Sâ nu ne îndepârtâm încâ de vîrsta copilăriei,a primelor visâri şi sâ vâ pun o întrebare desprecare nu ştiu dacâ e potrivitâ : cînd v-aţi gîndit pentru prima oarâ câ existâ moartea ?

M. P. : Nu am uitat şi nu uit starea de spirit pecare am avut-o atunci cînd am văzut morţi, în copilărie sau mai tîrziu, în timpul războiului, şi în Bucu

reşti, sub bombardamente. Pentru prima dată am vâzut un om mort atunci cînd vecinul nostru, un flâcâucare abia se însurase, din familia lui Ion Dumitrache,nu mai ţin minte cum îl chema, a murit călcat decăruţă. N-aşi putea sâ spun câ am înţeles ce ve

deam. La o anumitâ vîrstâ, moartea este tot un fenomen al vieţii, nu se percepe ; copilul nu-şi dâseama câ a fi mort înseamnă a nu mai exista :

99



exişti în olt fel, este o tntîmplare, ţi s-a întîm-plat ceva, asta nu înseamnâ dispariţie. Senzaţia dedispariţie, de moarte, apare o data cu formarea de-plinâ a conştiinţei de sine, cînd se înfiripeazâ frica.Aşi lega aceste doua stâri, luarea de cunoştinţa cufaptul câ în viaţa se moare, şi teama care apare, câ în aceeaşi secundâ e posibil sâ mori şi tu. Vezi,lucrul acesta eu l-am trâit tîrziu, foarte tîrziu. Vreausâ spun câ, pînâ pe la treizeci de ani, am avutaceeaşi reacţie ca şi prima datâ, deşi trecuserâ peste

mine, cum am spus, grave evenimente şi convulsii sociale : e o nenorooire care s-a întîmplat altora ; staumorţi acolo, printre dârîmâturi şi pe târgile brancardierilor. Sînt morţi, au pâţit ceva, îi duc dintrenoi... Acest sentiment a fost mai acut şi a începutsâ se transforme în altceva (adicâ sâ nu mai fiedoar un refuz de a lua cunoştinţâ de adevârul celorpetrecute unui semen de-al meu) abia prin 1953 sau1954. Cred câ era în 1954. Ieşeam de la mime, din odaiamea, din frumoasa odaie de pe strada Ana Davila.(Acum, cei doi plopi, ale câror vîrfuri erau tocmai la

înâlţimea ferestrei mele, au depâşit-o cu mult, oastupâ ; nu mai e atît de frumos ca pe atunci.) Eramsingur, mâ duceam la redacţie. In colţul strâzii caredâ pe bulevardul Ardealului s-a oprit o maşinâ şidin ea a fost scos un om cu costum pe el, cu cra-

vatâ la gît, cu pantofi în picioare, cu ceos la mina,cu tot ceea ce este un om. Pârtfl negru lins pestecap ; avea şi-o mustaţâ. Numai câ era plin de sînge.Era mort. A fost pus jos pe trotuar de câtre brancardier ; un om s-a dus sâ anunţe pe cineva dintr-ooasâ, sâ vinâ şi sâ deschidâ. M-am oprit, eramsingurul trecâtor în acel minut, şi m-am uitat intensla omul de pe brancardâ, care era mort. Şi atunci

100



am simţit câ se produce asupra fiinţei mele o agresiune, câ cineva încearcâ sâ-mi strecoare ideea câcel de pe targâ este om şi este mort şi câ, deci,aşa cum i s-a imtîmplat lui sâ fie pe targâ şi sâ fiemort, s-ar putea sâ mi se întîmple şi mie, sâ fiu înlocul lui ; nu acum, dar oricînd. Am respins acestgînd, m-am uitat cu un sentiment teribil de târieşi de rezistenţâ la ceea ce vedeaim jos, şi în clipaaceea n-am mai vâzut un om, ci am vâzut moartea.Am privit 'moartea în faţâ cu o senzaţie foarte pu-

temicâ de sfidare Jiniştitâ, respingînd agresiunea care încerca sâ se sâvîrşeascâ asupra conştiinţei mele. Şiam stat aşa multâ vreme, simţindu-mâ perfect calm,suveran şi sigur de fiinţa mea nemuritoare. Dupâcare m-am îndepârtat. Era şi momentul, pentru câ

se deschisese uşa. Am plecat şi în secunda urmâ-toare am şi uitat...

F. M. : In secunda urmâtoare aţi şi uitat. Dar n-aţiuitat...

M. P. : In orice caz, dupâ cum se vede din aceastâintîlnire a mea cu moartea, pentru câ asta era senzaţia pe care o aveam, revelaţia pe care o aveam : jos, acolo, nu mai era un om, ci era însâşi moartea,existâ o luptâ care se dâ între fiinţa noastrâ şi ideea

morţii. Şi nu se ştie ce este mai bine : sâ acceptâmo convieţuire, sâ facem loc în conştiinţâ acesteinegaţii a ceea ce numim viaţâ, sau dimpotrivâ, sânu acceptâm, sâ refuzâm cu toata forţa sufletuluinostru. Trebuie sâ spun câ, mai tîrziu, eu am fost

silit sâ accept aceastâ idee. Am acceptat-o şi amregretat. Poate nu trebuia sâ renunţ de a mâ împotrivi la agresiunea ideii de moarte asupra conştiinţei

101



mele ; pentru câ senzaţia de sublim, pe care amtrăit-o atunci cînd m-am uitat drept la ea şi amnegat-o a fost o clipa unicâ, o clipâ care acum serepetâ greu sau nu se mai repeta cu aceeaşi intensitate. Starea de spirit se modificâ, odatâ cu anii,

iar cunoscuta frica de care fugim încearcâ sâ nedomine conştiinţele. Amintirea aceasta este, însâ, pentru mine, un teritoriu al refugiului de unde pot sfida încâ moartea atotbiruitoare. Dacâ putem sâ facemacest lucru pînâ în ultima zi pe care o avem de trâit

pe acest pâmînt, sîntem învingători.

F.M. : Frico de moarte e una dintre temele Risipitori

lor... Gîteva personaje importante ale acestui romansînt medici. Aţi cunosout, între medicii care v-au îngrijit, atunci oînd aţi fost bolnav, oameni deosebiţi ?

M. P. : Da, medicii cu care am avut de-a face mis-au pârut toţi personalităţi foarte interesante. Medicina e o meserie care oreează omului um complexstenic, de superioritate faţă de boli şi faţă de moarte,

la fel de reconfortant ca şi cel pe care mi-l dădeapreotul în copilărie. După ce mă spovedeam şi ieşeamde sub patrafir, simţeam că acuma sînt curat, nu maiam nici un păcat, toate păcatele mi-au fost iertate.La fel e şi cu medicii. După ce ieşi din mîinile lor

şi pleci din spital, ai sentimentul câ eşti perfect sănătos (dacă eşti !), că îţi stau în faţă toate nebuniileposibile, pe care le poţi face. Pe care însă nu lefaci. Dar senzaţia că le putem face ne este foarteagreabilă.

F. M. : Revin mereu la vîrsta copilăriei. Cînd erammic, îmi era mereu teamă (de cîte ori era bolnavă

102



mama) câ va muri mama. De cîte ori se simţea râutata (care era şi bolnav de inima, nu grav ; dar eunu ştiam câ nu-i grav bolnav), mi-era fricâ sâ numoarâ tata. Aţi cunoscut aceste senzaţii ? V-a fostfricâ vreodatâ câ moare mama sau tata ?

M. P. : Da, din plin. Acum zece ani, ba nu, acumnouâ ani, în primâvarâ, l-am vâzut pe tatâl meufoarte slâbit şi avînd pe faţâ o tentâ, o culoare foarteosemânâtoare cu cea pe care o capâtâ omul dupâ

ce viaţa nu mai existâ în el. Eu am refuzat (aşa cummâ obişnuisem, ca o reacţie veche, despre care ampovestit) sâ cred câ tatâl meu, la care ţineam atîtde mult, o sâ pâţeascâ ceva. El încâ mai mergea, sesprijinea într-un ciomag şi mergea, dar foarte greu.

Şi la un moment dat, prietenul sâu mai tînâr, langâ,ce] care îmi fâcea mie, cînd eram elev, haine dinstofâ ţesutâ în casâ, dar, pentru economie şi pentruun preţ mai scâzut, fârâ nasturi, ne-a invitat la el,pe mine şi pe frate-meu Gheorghe, sâ bem un pahar

de vin. Dar trebuie sâ fac o rectificare : nu era... Bada, era primâvarâ. Sau nu, era prin august, dacâ numâ înşel. Da, în orice caz era, o sâ vezi de ce, cam în timpul culesului strugurilor. Ne-a invitat la el, sâbem un pahar, şi am bâut noi un pahar. Şi langâzice : „Se duce, Marine, nea Tudor". „Da' de undeştii dumneata ? Nu cred." Zice : „Nu, r>u, se duce,sâ ştii de la mine, se vede". Şi atunci mi-am dat şieu seama câ într-adevâr tatâl meu era deja vizitat :venise, trecuse pe ilîngâ el, ea, şi îl alesese. Şi bine înţeles câ m-am speriat foarte tare ; totuşi am râmas

în credinţa mea câ nimeni nu ştie, nimeni nu poatesâ ştie vreodatâ cînd i se va întîmpla. Şi dacâ totuşi

103



va fi, s-ar putea sâ fie peste doi, trei ani, deci maiare încâ de trâit. Am plecat la Bucureşti şi peste vreosâptâmînâ m-am întors, trebuie sâ fi fost pe la sfîrşi-tul lui august, şi am intrat în casâ. L-am gâsit în pat.Era mic, mititel, stâtea puţin aplecat şi se uita pe

fereastrâ. Abia m-a recunoscut ; n-a avut o reacţiede recunoaştere, aşa cum avea obiceiul, cum o ştiameu, cînd mâ vedea câ vin. Eu, mirat, m-am plecat spreel şi i-am vorbit, ridicînd puţin glasul : „Tatâ, eu sînt,Marin. Am venit acasâ." Şi s-a uitat la mine. Atunci

am vâzut câ el, cum stâtea aşa puţin chircit, aplecatin faţâ spre fereastrâ, ţinea ceva în mînâ. Mîna luimare şi puternicâ, odatâ. Şi cînd m-am uitat eu maibine, am vâzut câ avea un pahar, şi paharul era plinpe sfert cu vin roşu, probabil un fel de must. Şi

inâuntru acolo, era un bob de strugure, l-am luatpaharul din mînâ şi m-am uitat la el, aşa, şi m-acopleşit deodatâ o adîncâ emoţie ; ca s-o ţin în frîuam gîndit : „la uite, bâtrînul ţâran, cum ţine în mînâpaharul sâu de vin din via lui şi-şi ţine ultimul pahar

cu ultima înghiţitura» care seamânâ cu ultimele zilesau cu ultimele sâptâmîni din viaţa pe care o maiare de trâit." Cred câ el nu mai ştia ce ţine în mînâ,dar ţinea totuşi paharul foarte stnîns ; era ca un felde tovarâş de viaţâ ; acest pahar simboliza însâşiviaţa care mai exista şi pe care parcâ voia s-omai ţinâ, sâ n-o scape. Nu mai iputeam vorbi cu el,nu mai cunoştea bine pe nimeni. Venea din cînd încînd doctorul şi-i fâcea cîte o injecţie cu cofeinâ.Tensiunea lui era normalâ : şaptesprezece cu zece,la şaptezeci şi opt de ani I Insâ avea, cum se spune,

fenomene de arteriosclerozâ generalizatâ. Nu mai putea merge, şi nici fluxul gîndirii nu mai era cel

104



normal. Rostea douâ-trei cuvinte care aveau o coerenţa ; dupâ aceea, fie câ tâcea, fie câ vorbea, darspunea ceva care nu avea nici o legâturâ cu lumearealâ. Am plecat şi într-adevâr, peste o lunâ, o lunâşi ceva, s-a întîmplat ceea ce spusese langâ, prietenul sâu mai tînâr.



V

EROUL LITERATURILOR MODERNE • DESPRE INSPIRAŢIE Şl LIBERTATE • FAULKNER• VIAŢA FARA LITERATURA ? • MOARTEALUI LABIŞ



Florin Mugur: Spuneţi undeva, în Imposibila în

toarcere : „Mi-am dat atunci seama de umilinţele pecare trebuie să le îndure cel care e pe nedrept printre ultimii"...

Marin Preda : „...intr-o profesiune, sau pe scaraierarhiei sociale".

F. M. : Ei bine, deşi ştiţi ce înseamnă nedreptatea,

personajele romanelor şi povestirilor dumneavoastră,oameni care n>u fac rău nimănui, nu se gîndesc, totuşi, decit rareori, la repararea nedreptăţii, nu se preaamestecă in viaţa altora. Am simţit nevoia, uneori,ca generozitatea lor să fie mai activă. Ii opreştefirea lor ţărănească ? Sînteţi de părere că oameniitrebuie să se ajute singuri şi numai singuri ?

M. P. : in fond, cred că e vorba la dumneata deeterna tresărire pe care o are şi o s-o aibă întotdeauna cititorul, citind, de pildă, scena din Mizera

bilii, cu fetiţa, scenă pe care om mai evocat-o undeva,sau scena din Contele de Monte Cristo, în care

109



omul, dupâ ce i s-a luat avuţia, nevasta, revine dupâmulţi ani şi se hotârâşte sâ-şi consacre viaţa nuunei răzbunări, cît unei repuneri a vieţii în coordonatele iniţiale, fireşti... Ei bine, aceastâ literaturaeste cel mai greu de scris ; a descoperi astfel deeroi şi astfel de împrejurări constituie ospirăţiă oricărui scriitor. Puţini reuşim sou foarte greu reuşim,chiar şi atunci cînd avem tot ce ne trebuie, adicâforţâ de expresie, gîndire... Nu e suficient. Cîteodotâ,nici împrejurările vieţii istorice nu ne ojută sâ gâsim

astfel de eroi şi ostfel de împrejurări. Nu sînt, nuexistâ în viăţa reala ; sau nu-i descoperim noi. Darnici alţii nu-i descoperă. De pilda, la ora actualâ,Franţa lui Dunvas şi a lui Eugene Sue nu mai existâ.Nici lă ei nu se mai gâsesc astfel de eroi. Un JeanValjean, chiar un Javert au dispărut în măsa uneisocietâţi core trâieşte în abundenţâ, în care luptăpentru existenţâ cunoaşte forme potolite şi în coreproblemele sînt cu totul altele decît cele cu caream fost noi învâţaţi de mici copii. Omul de ostâzise întreabâ cum sâ cîştige cît mai multâ libertate

din mediul ambiant care se tehnicizeazâ şi face dinel o rotiţâ o unui mare mecanism. Asta explicâ atitudinile disproporţionate pe care le adoptâ o partedin tineret, mişcârile gauche-iste, cum li se zice,mişcarea hippy, şi aşa mai departe. Sînt reacţii la

aceastâ societate. Maşina e tot moi perfecţionotâ,dar îl anuleazâ pe individ, aşa cum s-a conceputşi s-o ştiut el câ existâ, cu un univers singular, cuviaţa lui individualâ, pe care totdeauna şi-a dorit-oliberâ. Acest om trâieşte moi bine ca pe vremea luiDumas, dar e mai puţin liber, deşi se afla într-o

societate liberala. E foarte curios. E tragic. Sigur câda, cititorul tînâr vrea sâ gâseascâ un erou care

110



sâ se mişte, sâ acţioneze, din voinţa lui, împins deidei şi sentimente mari şi mai puţin din voinţa altora,cu alte cuvinte sâ determine el întîmplârile şi nu

întîmplârile sâ-l determine pe el. Literaturile moderneau arâtat însâ câ asistâm la dispariţia acestui tip

de erou. Cum sâ te mişti şi cum sâ acţionezi, cîndstructurile sociale sînt atît de prezente şi atît degreu de ocolit ? Ca sâ acţionezi, sâ faci binele, sâfii un cavaler al unui sentiment, un cavaler al repa-rârii nedreptâţii, cum spuneai, ei bine, nu poţi altfel

decît cunoscînd bine realitâţile timpului în care trâ-ieşti. Eroul meu, Niculae din Marele singuratic, lovitfiind, are un moment de retragere şi cînd revine,revine tot în urma unei lovituri, pe care de dataasta nu i-o dâ societatea, ci i-o dâ soarta. Aceastâa doua loviturâ îl împinge spre singura soluţie carea mai râmas pentru el, astfel încît existenţa lui sânu-şi piardâ sensul. Adicâ sâ nu stea şi sâ trâiascâun fel de semiexistenţâ, cu gîndul la iubita lui carea murit, în timp ce o prietenâ a 'lui duce pe umeriiei slabi sarcini prea mari. El gâseşte un fel de a

acţiona eficace, alegînd un loc de unde îi poateurmâri pe cei care fug de râspundere şi de ceea cee de datoria lor sâ facâ, iar în fuga asta lasâ peumerii altora sarcini prea grele, strivitoare, în timpce ei se sustrag, şi nu dintr-o necesitate superioarâ,ci din motivele bine cunoscute : mizerie umanâ, lene,dorinţa de a trâi fârâ sâ munceşti.

F. M. : Aţi vorbit despre libertate şi despre condiţiilelibertăţii. Vâ socotiţi un om liber ?

M. P. : In sensul în care discutam înainte, referin-du-ne la faptul câ structurile sociale moderne sînt

111



foarte prezente în viaţa indivizilor, aşi fi ispitit sâspun câ scriitorul este mai liber faţâ de ele decîtalţi inşi, cu alte profesiuni. Asta e adevârat, darpe alt plan libertatea îl lasâ singur în faţa uneimari responsabilităţi. Ce sâ facâ el cu aceastâ liber

tate ? Cum s-o folosească ? In Marele singuratic exista un râspuns la aceastâ întrebare, dat de eroinamea, pictoriţa. Ea a fost o artista peste care, deşin-a încetat niciodată sâ picteze, n-a dat inspiraţia.In momentul în care dă, nu-şi pierde capul, nu se

culcă pe urechea cealaltă, nici nu face gesturi groteşti de entuziasm ci, pur şi simplu, cu un fel defanatism, cu sentimentul câ nu se poate şti cît os-o ţină aceastâ stare, se apucă de muncă şi munceşte atît de mult, încît moare. E ceea ce crede eacă trebuie să facă atunci, cu libertatea ei de artistă.Un caz, fireşte, împins la limită. Aşadar, dacă scriitorul, artistul în general, e mai liber decît alţii, înprofesiunea lui, nu e liber faţă de inspiraţie, pe caretrebuie s-o servească şi sâ fie la înălţimea ei. Astaface ca scriitori ca Balzac să fie numiţi „ocnaşi ai

scrisului11. De fapt, el a fost un servitor al inspiraţieisale prelungite, care nu l-a părăsit o clipă toatăviaţa, ca şi pe Sadoveanu. Dar sînt mulţi scriitoriromâni foarte talentaţi care n-au scris decît preapuţin.

F. M. : Aveţi, pe masa dumneavoastră de lucru, oediţie foarte frumoasă din Craii de Curtea Veche...

M. P. : Mateiu I. Caragiale e un caz aparte. Eu măgîndesc, de pildă, la Odobescu, mare scriitor, care

a scris atît de puţin. Talent remarcabil, o mare cultură, şi n-a scris decît două nuvele...

112



F. M. : ...şi o superbă improvizaţie...

M. P. : ...care au râmas în istoria literaturii române,dar nu sînt la înâlţimea talentului sâu. Aici ne-amputea întreba dacâ nu cumva omul n-a avut inspi

raţie.

F. M. : Nu cumva n-a avut inspiraţie ?

M. P. : Poate câ n-a avut inspiraţie I Poate câ singura datâ cînd a fost inspirat a fost atunci cînd a

citit acel mic tratat al lui Cornescu. Insâ, revenindla Balzac, nu este exclus ca inspiraţia sâ poatâ fişi provocatâ.

F. M. : încercaţi sâ vâ „provocaţi" inspiraţia ?

M. P. : Din experienţa mea, pot sâ afirm câaceastâstare idealâ, doritâ de noi toţi, scriitorii, poate fichematâ („provocatâ" e prea mult spus), poate fiadusâ mai repede decît ar veni în mod spontan. S-arputea naşte întrebarea : „Cum ?“ Cred câ printr-o

conştiinţâ puternicâ a responsabilitâţii, pe care ne-odâ libertatea de care ne bucuram faţâ de celelalteprofesii.

F. M. : Nu înţeleg. Cum poate conştiinţa proprieinoastre responsabilitâţi sâ cheme inspiraţia ?

M. P. : Dacâ gîndul „trebuie sâ scriu !” este însoţitde credinţa cutremuratâ câ, dacâ nu scriu, nu amrost pe lume, inspiraţia vine mai curînd decît dacâam aştepta-o nepâsâtori şi între timp ne-am petreceviaţa în chefuri. Mai existâ la îndemîna scriitorului

încâ o modalitate cu care el poate aduce inspiraţiamai curînd la masa lui de lucru şi care este tot

113



deauna cu urmâri bune, deşi greu previzibile. Aceastamodalitate sînt călătoriile. Călătoriile, şi în suprafaţaşi în odîncime, în viaţa oamenilor. Sâ umble dinoroş în oraş, din sat în sat, ca un pelerin, sa steade vorba cu cine vrea. Asta îmi aminteşte de douadestine : ol lui Faulkner şi al lui Hemingway, do»americani, dintre care unul a umblat şi a colindattot pâmîntul şi, docâ nu umbla, este sigur ca n-arfi scris nimic, şi unul a stat pe loc şi o scris o operaconsiderabilâ. Ca şi Balzac, Faulkner a trăit o inspi

raţie continuo, lucru care se datoreazâ regiunii încare se afla, o regiune foarte interesanta, saraca, în sudul Statelor Unite, cu oameni deosebiţi, careaveau o gîndire originala, un comportament violentşi o credinţa fanaticâ, rasialâ sau religioasa...

F. M. : Care e eroul dumneavoastră preferat, din romanele lui Faulkner ?

M. P. : Eroii lui nu sînt simpatici.

F. M. : Nici judecătorul ? Gavin ?

M. P. : Sînt eroi de Comedie umana, e greu sâ teataşezi de vreunul dintre ei. Insâ are cârţi frumoase,de care te poţi ataşa şi care satisfac aceastâ aspiraţie fireascâ a unui cititor. Ar fi, de pilda. Lumină de august E o carte din care citeşti cu pasiune, laorice paginâ ai deschide-o, foarte concentrata şifoarte bogotâ.

F. M. : Zgomotul şi furia ?

M. P. : Zgomotul şi furia este o performonţâ artisticauluitoare, dar nu mi se pare atît de atractivâ Io

114



lectura. N-aşi zice ca poţi s-o ţii la câpâtîi şi sâciteşti din ea cu plăcere. Cînd am citit-o prima data,mi-a cerut un efort care a fost recompensat, dar pecare n-am simţit nevoia sâ-l repet. Revin la posibilitatea de a face ca inspiraţia sâ se apropie de gîn-

direa noastrâ şi sâ ne punâ la lucru. Dacâ ştii ceva,foarte bine, stai şi scrie ceea ce ştii. Iar dacâ nu aiinspiraţie, pleacâ, du-te undeva, câlâtoreşte. Am fostodatâ, prin '950, într-un sat de pe lîngâ Buzâu. Mâtrimisese revista Contemporanul. Era într-o varâ. Am

stat acolo cam vreo lunâ şi am vâzut un seceriş şiun treieriş. N-a fost nevoie sâ mâ duc la mine în satpentru asta, era în fond acelaşi sat, aceiaşi oameni,

îmi erau familiari. îmi aduc aminte câ satul se numeaCâldâreşti. Ei bine, volumul doi din Moromeţii are labazâ aceastâ lunâ petrecutâ acolo. Am fost mulţi anişi pe la mine prin sat şi prin alte sate, dar lunaaceea, dintre toate, mi-a râmas în memorie cu unanume eclat. Cînd am scris Moromeţii, volumul doi,a trebuit sâ arât aproape tot ce s-a petrecut pe ariaaceea, am trecut în carte toate întîmplârile ; de acolo

vin. Atît de interesante mi s-au pârut şi atît de tares-au contopit în memoria mea afectivâ cu intenţiilemele secrete... Dacâ nu aşi fi fâcut acea câlâtorie,poate câ nu scriam cartea. Statul pe loc al scriitoruluicare nu scrie mi se pare o condamnare la eşec. Nu-ţiaduce nimic statul pe loc. Poate lecturile... Stai peloc şi citeşti, şi asta se poate ! Dar statul pe loc fârâsâ faci nimic, nu. Prin „a nu face nimic", înţelegexact ceea ce fac unii artişti care se adunâ între eişi pierd vremea în comun, nu o sâptâmînâ, nu douâ,ci ani de zile. Fenomenul acesta se poate observa

uşor în viaţa artisticâ româneascâ. Altceva e cîndavem de-a face cu un caz de epuizare a unui destin

115



literar. Omul a avut talent, a scris ce-a putut şi cuasta s-a terminat cu el şi nu mai e nimic de fâcut.E, însâ, un semn de întrebare daca sentimentul definal pe care îl trăieşte un asemenea artist este justificat, daca un talent se poate epuiza. Da, e un semn

de întrebare. Noi vedem (şi în toate literaturile existaasemenea scriitori) autori care, în mod bizar, dau ocarte, o carte buna, şi dupâ aceea dispar, nu maiscriu nimic sau ceea ce scriu e cu totul şi cu totulsub nivelul primei cârţi pe care au dat-o. E un

fenomen foarte interesant. Nu ştim cine e de vina. Împrejurările ? Proasta educaţie estetica ? Ori poateun blestem ? Exista şi talente care, alegîndu-şi odirecţie de investigaţie, ajung la o înfundătură, datorita faptului câ s-a terminat drumul. O iau pe o

poteca şi poteca, în loc sâ-i duca în adîncul păduriivirgine, îi duce deodotâ într-o rîpo. Nimeresc ăcolo.Vozînd cum stău lucrurile, trebuie sâ se întoarco

înapoi la punctul de plecare şi sâ schimbe drumul.E greu. Sigur câ scrieri neîmplinite dau şi scriitorii

cu o operâ constituitâ, dar acolo e cu totul altceva.Tragedia e la ceilalţi. Puţin ne pasâ nouâ astâzi câRebreanu, dupâ ce a scris atîtea cârţi bune, a maiscris şi nişte cârţi proaste, spre sfîrşit. Ei, şi ? Ce dacâle-a scris ? E ca şi cînd nu le-ar fi scris.

F. M. : Cu excepţia lui Alexandru Papilian (aţi scrisodatâ foarte frumos despre cartea lui, Dihorul), nuaţi vorbit niciodatâ despre prozatorii tineri de azi.Amintesc cîteva nume : Radu Petresou, Dana Dumi-triu, Mircea Ciobanu, Virgil Duda, Mircea Horia Si-

mionescu, Romulus Guga, Augustin Buzura, NormanManea, Maria-Luiza Cristescu, Bujor Nedelcovici, Ale

116



xandru George, Alexandra Târziu, Sorin Titel, NicolaeDamian... Ce pârere aveţi despre ei ?

M. P. : Spuneam acolo, cînd vorbeam despre tînârulPapilian, câ nu am talent de descoperitor. Din pri

cina asta, am tot felul de frîne cînd mâ simt entuziasmat şi aşi vrea sâ scriu despre un tînâr scriitorşi sâ vorbesc despre talentul lui. Insâ numele pe carele-ai citat, la care eu aşi adâuga pe Petru Popescu,pe Mircea Cojocaru, Aurel Dragoş Munteanu, Sân

ziana Pop, Corina Cristea, Corneliu Ştefanache, Valentin Şerbu, sînt foarte promiţâtoare, promisiunilela unii s-au şi realizat în parte, şi cred câ şi dintreei se vor ridica marii scriitori de nrrîine...

F. M. : Mâ refer acum la prozatorii care au debutat

mai demult ; care dintre ei vi se pare cel mai înzestrat ?

M. P. : Nu sînt partizanul ideii, pe care a exprimat-ola un moment dat un coleg de-al nostru, câ în fiecare scriitor zace o capodoperâ. Aceastâ lozincâ

poate deveni o justificare a unei aplatizâri, a uneinivelâri a tuturor valorilor existente, şi nu cred înea : aşa ceva nu se întîmplâ nicâieri, nici în viaţâşi nici în artâ... Aşteptînd ca un scriitor mediocru,care are şaizeci de ani, sâ dea o capodoperâ, toţi

ceilalţi ar urma sâ se poarte cu el cu mânuşi, cu totrespectul, pentru câ, vezi Doamne, cine ştie ? Asta

înseamnâ sâ vorbim ca sâ n-adormim. Nu în fiecarescriitor zace o capodoperâ. Intr-adevâr, fiecare poartâ în structura fiinţei lui chiar şi o paginâ care estenumai a lui şi care poate sâ facâ din el un autordemn sâ fie luat în considerare. Asta e cu totul altceva. Teoria pe care am auzit-o mai înainte este

117



valabila, însă, la scriitorii tineri. Nu poţi sâ ştii caredintre cei aliniaţi la un moment dat pentru asaltulce urmeazâ sâ fie dat, o va lua înainte şi va deveniun mare scriitor. Nu e obligatoriu şi n-a fost niciodată obligatoriu oa un mare scriitor isâ se dove

dească astfel de la început. Eminescu debuteazăsub semnul poeziei comune care se făcea în timpulsău. Balzac nici măcar nu şi-a semnat primele cărţi,o grămadă de cărţi slabe care s-au pierdut, nu semai ştiu. încetul cu încetul se dezvăluie la Balzac

puterile unui titan. E şi cazul lui Sadoveanu. Primelelui volume sînt mediocre. Abia se strînge povestitorul,care e foarte lăbărţat, scrie cărţi după cărţi, dar numarchează o personalitate. în Şoimii, el dă de gîndit,ghiceşti că în Sadoveanu zace un scriitor, dar cîtde mare era avea să se vadă încetul cu încetul.

Condiţia ar fi deci ca scriitorul veritabil, marele scriitor, să nu întîrzie prea mult, totuşi, să se arate caatare şi, pentru a nu întîrzia, să scrie, să-şi stimulezeinspiraţia. Care dintre scriitorii tineri va ajunge marescriitor ? Desfid pe oricine să poată fi sigur, să dea

un diagnostic ! Cel mult se poate spune despre unuldin ei, care în mod vădit are talent, că e foarteposibil să ajungă un mare scriitor. Dar nimeni nugarantează că un autor care a scris o carte anostănu va scrie peste cinci ani una interesantă sau foarteinteresantă. Şi cu toate astea, în zilele noastre, noicam ştim cine e scriitor şi cine nu, e greu să ne

înşelăm chiar total cu privire la vreunul din ei. Publicul însă da, îl poate ignora o vreme. Vorbesc demarele public...

F. M. : Cînd vă propuneam să vă spuneţi părereadespre prozatorii care au debutat recent v-am spus

118



şi nişte nume. Sâ fac un lucru asemânâtor, sâ rostescnumele altor scriitori tineri : Fânuş Neagu, NicolaeBreban, Dumitru Radu Popescu, Radu Cosaşu. ŞtefanBânulesou, Pop Simion, Nicolae Velea, Teodor Mazilu,

şi sâ vâ întreb : ce opinie aveţi despre generaţia demijloc ?

M. P. : Cum adicâ ? Fânuş Neagu tînâr ? Breban sauTeodor Mazilu tineri ? Asta e ceva vesel ! Sînt încă

tineri, iatâ ouvîntul care 'li se potriveşte mai degrabâ.Ca scriitori toţi au luat cu asalt Olimpul (ultimulcare a fâout-o fiind Radu Casaşu, cu volumulsau în cuirs de apariţie Supravieţuiri, care îlplaseazâ deodatâ printre cei din fruntea gene

raţiei sale), sînt adicâ toţi în plinâ maturitate şi aşacum e şi firesc la o generaţie, unii au şi ajuns înmanuolelle şcolare. E interesant de observat câ niciunul, dupâ cîte ştiu eu, nu e mulţumit de acest primasalt, iar alţii sînt chiar iritaţi câ trebuie sâ-l mai deaşi pe al doilea şi pe al treilea... „Scrieţi voi cârţidupâ cârţi, l-am auzit pe unul spunînd furios (acelvoi fiind adresat pesemne celor productivi), cîte cinciromane sâ scrieţi, câ pe urmâ vin eu cu unul singur, dupâ zece ani, şi vi Ie anulez pe toate."E o ameninţare serioasâ pe care o pot auzi cei

cârora le place sâ scrie... E o chestie !... Iar oît despre expresia „generaţie de mijloc", am impresia câuzurpi titlul generaţiei mele. Noi sîntem generaţiade mijloc.

F. M. : Vâ referiţi foarte rar la poeţi. Care sînt poeţiidumneavoastrâ preferaţi ?

119



M. P. : Îmi plac poeţii care n-au nici un cusur. Cutarepoet, de pilda, scrie o poezie în care o strofa efoarte buna, e excelenta, iar celelalte trei sînt proaste.Sau invers, trei strofe excelente şi una proasta. Felulacesta de poezie, acuma, în aceastâ perioada acarierei mele, mâ irita. Vreau ca scriitorul sâ-şi aduneel ce are mai frumos şi cartea sâ fie buna de la

început şi pînâ la sfîrşit. Nu aşa, sâ punâ laolaltâşi lucruri bune şi lucruri rele, dupâ un criteriu pecare nu-l înţeleg. Sigur câ existâ în opera fiecârui

scriitor înâlţimi şi depresiuni uneori spectaculoase,care sînt ale aceluiaşi, îi aparţin. Asta e foarte adevărat, recunosc, dar nu ştiu de ce, sînt un cititormai pretenţios decît altâdatâ, vreau mai mult, vreautotul. Poate din pricina unei diminuări a interesuluipentru literatura... Nu mai citesc cu aceeaşi pasiunecu care citeam la nouăsprezece ani, cînd, daca începeam un roman de cinci sute de pagini seara, pînâdimineaţa îl terminam. Acum îmi trebuie o sâptâmînâ.Citesc mai încet. Geo Bogza spunea câ o face ca sâ

înţeleagă mai profund textul, dar asta eu cred câ nu

e cauza adevărată. Cauza adevărată e o anumitămicşorare a interesului ; nu ne mai atrag atîtea cărţi ;ştim mai multe despre oameni, despre vremuri şi acceptăm cu greu un scriitor care nu intră repede însubiect şi nu merge drept la ţintâ. Nu mai putem citi

orice. In şcoală citeam tot. Sandu Aldea mi se păreaun scriitor bun ; sau Ion Adam şi alţii ca el. Bine înţeles, astăzi nu l-aşi mai putea citi pe Sandu Aldea,chiar dacă ar îmbrăca şi el o mantilă mai potrivită,mai modernă...

F. M. : Spuneaţi altădată ce calităţi trebuie sâ aibăo carte, ca să-i placă unui cititor din România. Dar

120



dumneavoastră ce cârţi vâ plac ? (Dumneavoastră,care nu sînteţi numai cititorul...) Ce însuşiri au lucrările literare care vâ atrag ?

M. P. : In primul rînd, ceea ce ziceam adineauri şiam mai spus-o şi altâdatâ : cârţile trebuie sâ fiebune de la început şi pînâ la sfîrşit. Dacâ dau de oprostie, de o gugumânie, într-o carte, asta mâ indispune, î>mi creeazâ sentimentul câ-mi pierd vremea.Şi fireşte, închid cartea şi fac ceea ce mi se pare

mie câ este mult mai interesant decît a citi, adicâies printre oameni. Plec de acasâ sau mâ duc sâstau de vorbâ cu copiii mei. Insâ cârţile care sîntbune de la cap la coadâ continuâ sâ mi se parânişte miracole tot atît de mari ca şi lumea însăşi.

Pentru câ, într-adevâr, autorii unor astfel de cârţideţin secretul de a surprinde şi de a eterniza unmoment din viaţa unui om, a unei familii, a uneicategorii sociale. E un secret şi toate marile cârţisînt misterioase. Vorbeam altâdatâ despre Don Qui-

jote. M-am apucat sâ-l recitesc şi cu toate câ aveam

aşa, un fel de rezervâ faţâ de un roman al câruisubiect îl ştiam şi despre care nu credeam câ mâva interesa la o nouâ lecturâ, chiar dupâ primelecapitole am izbucnit în rîs, cucerit. E un moment încare Don Quijote se oflâ lă hăn, unde se duce sâ

fie botezot căvăler, şi-şi pâzeşte armele, acolo, lîngâ jghiabtil fîntînii. Vine un rîndaş şi-i dâ armele la oparte. Don Quijote, spunîndu-i nişte cuvinte bombastice, pune mîna pe lance şi îi trage una în cap. Peurmâ vine un al doilea rîndaş, care şi âsta se leagâde armele lui şi-i trage şi âluia una în cap. Faptul

în sine nu-i atît de hazliu. Cititorul simte însâ, deo-datâ, magia povestitorului şi i se ridicâ în faţa ochi-

121



lor figura acelui slăbănog, cu faţa osoasa şi cuminţile rătăcite, care izbeşte cu lancea necruţător şite obligo sâ-ţi spui : „Cu asta nu e de glumit. Ecineva I" Mâ întrebai ce cârţi îmi plac şi mâ gîndesccâ-mi plac cărţile neăpărăt necesare. Cărţile fârâcare e greu său e cu neputinţă sâ trăieşti. Cu altecuvinte Cărţile pe care, dupâ ce le citeşti, le închizi cu admiraţie şi le pui înbiblioteca printrealtele de preţ ca şi ele, şi asupra cororo ştii câ doreştisâ măi revii, împins de o sete imperioasă. Numărul

lor e mare şi atracţia pentru ele variabila. Statornicaramîne neputinţă de a trai fârâ ele.

F. M. : Cineva îmi povestea ca a cunoscut un inginer, un mare specialist, care i-a făcut mărturisirea

uluitoare câ n-a mai citit un roman sau un volumde versuri de treizeci de ani şi câ nici nu simtenevoia sâ citeascâ asemenea cârţi. Şi era vorba deun am inteligent, în stare sâ înţeleagâ şi sâ rezolvenu numai probleme tehnice, ci şi chestiuni delicate,legate de viaţa intimâ a oamenilor pe care îi conducea...

M. P. : Se poate trâi oricum, putem sâ trâim şi într-ogrotâ, cum au fâcut-o milioane de ani strâmoşii noştri îndepărtaţi. Bineînţeles, fiinţa umanâ nu s-a născutca sâ scrie literaturâ, sâ picteze sau sâ facâ muzicâ.Dar în mod bizar s-a descoperit cu timpul câ fârâartâ omul trâieşte urît, adicâ, aşa cum i se întîmplâlui Ivan llici din nuvela lui Tolstoi, îşi duce viaţa

în întuneric şi moare în întuneric. Ne putem întrebadacâ existâ cineva care, totuşi, sâ se poatâ lipsi desentimentul sublim pe care ţi-l dâ lectura unei cârţi

122



cu adevârat mari. Doar nişte oameni care sînt ei înşişi artişti şi care au deja în conştiinţa lor sentimentul artei. Aşa sînt, de pilda, marii povestitoriorali, atît de agreaţi în societate şi atît de iubiţi desemenii lor. Intîlneşti la ei o adevâratâ revârsare deimaginaţie, de inventivitate verbala, de inteligenţa.Asemenea oameni n-au de ce sâ citeascâ cârţi, n-auce gâsi în ele. Sînt ei înşişi creatori, nu sînt obligaţisâ citeascâ, pentru ca sâ ia cunoştinţâ de existenţaaltor creatori. Ei au grupul lor care-i admirâ, care-i

cautâ, femeile care-i iubesc, prietenii care-i cultivâ.Ii înţeleg foarte bine. De asemenea, îl înţeleg peomul de acţiune. Lucreazâ la un pod grandios sau lao hidrocentralâ fantasticâ, încearcâ sâ bareze unfluviu, Dunârea sau altâ apâ aşezatâ între munţi.Ce sâ-i mai spuie unui astfel de om, care trâieştedin plin sentimentul creaţiei, un roman, chiar foartebun ? De cele mai multe ori, el îşi pâstreazâ totuşiplâcerea de a descoperi câ şi pe planul gîndiriiscrise, al muzicii sau al picturii, existâ oameni ca şiel, care cunosc sentimentul creaţiei, îl concretizeazâ

şi îl transmit într-o formâ constituitâ. Trebuie sâ negîndim câ, oricum, aceşti inşi cu o psihologie aparte,care-şi ajung lor înşile, nu se poate sâ nu aibâ acasâla ei mâcar un tablou. Ar fi dezolant sâ vâd uninginer, cum e cel despre care pomeneai, locuind

într-o casâ cu pereţii goi şi fârâ bibliotecâ artisticâ...Sâ nu-l împingâ oare firea lui, aşa cum se întîmplaşi cu omul care trâia în peşteri, sâ contemple o

întruchipare plasticâ, oricît de simplâ ar fi ea ? Şidoar n-o sâ-şi umple casa inginerul acela cu şer

vete, cu linguri, cu strâchini, confecţii de bîlci (strâ-chinile care sâ fie obiecte de artâ sînt extrem derare, lucruri de negâsit) ; o sâ strîngâ şi el cureaua şi

123



o sâ-şi cumpere un tablou de un pictor cunoscut,un tablou bun. Şi pînâ la urmâ, pe o cale sau alta,se va dovedi încâ o data câ un om superior nu sepoate lipsi de artâ, n-are cum sâ trâiascâ fârâ ea.

F. M. : Pornisem de la poeţi, şi iar nu mi-aţi vorbitdespre poeţi... Sînt vreo douâzeci de ani de cînd unadolescent mâ prezenta scriitorului Marin Preda. Senumea Nicolae Labiş.

M. P. : Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune.

Cine citeşte Primele iubiri şi Lupta cu inerţia areacea tresârire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi.Realizarea lui nu înseamnâ câ, dacâ ar mai ti trâit,n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la primaţîşnire a talentului sâu, care a fost atit de bogatâ

încît putem spune câ urmâtoarele ne-ar fi arâtat pedeplin întinderea şi adîncimea stratului sâu subteran.

F. M. : L-aţi cunoscut bine. Cum era ?

M. P. : Fârâ sâ afirm câ aveam un presentiment, ştiucâ i-am spus într-o zi câ nu-mi place viaţa pe care

o duce. (Am cunoscut-o şi pe sora lui, care îi semânaleit şi care avea mîna fermâ ; a fratelui era moale.)Mi-a dat un râspuns care nu se deosebeşte preamult de vocabularul celor obişnuiţi sâ fugâ de ei

înşişi : „Am un drac în mine şi vreau sâ-l omor".

„Omoarâ-I prin austeritate, i-am spus, îl vei ucide maisigur." Curînd însâ am aflat câ nu numai mîna luiera moale, şi nu trebuia sâ fie moale din fire, ci şipicioarele care nu l-au putut ţine sâ nu se loveascâde un tramvai. Labiş a câzut la pâmînt şi şi-a ruptşira spinârii. Poetul Gheorghe Tomozei a tipărit ocarte care reconstituie acest tragic dosar al existentei lui Nicolae Labiş.



VI

CE NU PUTEM IERTA



Florin Mugur : Am citit de curînd o poveste interesanta. Intr-un sat trăiesc doi oameni, un pictor şi un

jandarm : me aflam în 1943, în Germania hitleristâ. Laun moment dat, jandarmul primeşte un ordin în le-

gâturâ cu pictorul (cu care era prieten şi care îlsalvase de la moarte, cîndva, în tinereţe) : artistulnu va fi arestat, ci urmărit extrem de atent, în aşafel incit sâ fie împiedicat sâ picteze. Detenţia (ne-amobişnuit cu gîndul asta îngrozitor) era, în acel mo

ment, şi a devenit, pe la mijlocul secolului, nu înpuţine locuri, un lucru firesc. Dar aici era vorba dea-l lâsa pe om liber şi de a-i interzice sâ-şi facâmeseria, arta reprezentînd pentru acel om nu numai posibilitatea de a-şi cîştiga pîinea, ci şi posibilitatea de a termina ziua fârâ a se sinucide. Mi-ampropus sâ vâ rog sâ comentaţi acest mod al tiranieispirituale.

Marin Preda : E una din milioanele de întîmplâri, aicâror eroi au fost oameni din secolul nostru, una dintre

cele mai rele, dar nu chiar cea mai rea. Intîlnimaci unul dintre modurile brutale de a-l opri pe om

127



sâ-şi împlinească destinul. Cunoaştem însâ şi formemai subtile, împrejurări în care însăşi fibra umanăeste pusă în condiţii atît de infame, încît se degradează, se deteriorează, iar artistul, om destinat uneiacţiuni spirituale nobile, ajunge sâ nu mai ştie nici

ce e arta, nici care e misiunea ei, să contribuie el însuşi în mod direct şi activ la dispariţia artei canoţiune şi a sa ca artist. E cazul să ne întrebămce nu putem noi ierta secolului nostru, ce învinuirigrave îi aducem. Cred că una dintre cele mai grave

învinuiri este tocmai aceasta : a dovedit că lucruripe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo delimitele răutăţii omeneşti, sînt totuşi posibile. S-acreat pe mari porţiuni din suprafaţa pămîntului unclimat de o extremă nocivitate care, acţionînd cuforţă asupra omului, l-a determinat să dea la ivealătot ce avea mai urît în el, pornirile cele mai josnice.Am văzut cu ochii noştri uluiţi că e posibil să secreeze asemenea structuri sociale şi asemenea normede convieţuire, încît indivizii, ca şi cum ar fi fost drogaţi sau ca şi cum ar fi fost otrăviţi cu o otravă

lentă, să nu se mai comporte ca oameni şi nu atîtsă se înstrăineze de natura lor, cum spunea Marx,ci mult mai rău, să se modifice unii pe alţii şi săcapete nişte înfăţişări mai monstruoase chiar şi de-cît cele pe care le-ar putea soorni imaginaţia dia

volului. Nu sînt un bun cunoscător al secolelor trecute. Poate ştiu ceva despre vremea lui Pericle, poatedespre secolul al XlX-lea. Nu cunosc decît prin artăviaţa Europei în evul mediu. încît nu-mi dau seamadacă ceea ce a adus rău secolul nostru se poatecompara cu încărcătura de fapte barbare şi tenebroase a acelei epoci întunecate. Ştiu însă că secolul nostru e vinovat, şi-l acuz că a strecurat în con-

128



ştiinţa omeneasca îndoiala faţa de om. E un sentiment despre care am încercat sâ vorbesc într-unadin lucrările mele, într-o piesâ de teatru. (O piesacare e fâcutâ mai degrabâ pentru lectura, decît pentru reprezentare ; actorii interpretează cu greutate

un anumit tip de personaje problematice.) Eu m-amformat într-un anume spirit şi am trâit, încâ din adolescenţa, cu ideea că exista o limita pe care omul nu opoate trece : în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care mâsoarâ mizeria

umana. Dar ceea ce s-a fâcut în secolul nostru, înmaterie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile Io care ă fost supusâ fiinţo omeneoscâ de cătrealte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţele noastre îndoiala : se pore ca aceasta 'limită nu exista, mu sîntbariere spre infern pe care omul sa nu le treacă.Le trece. S-a dovedit ca el le poate trece. S-a creatastfel un foarte grav precedent... Mâ întreb cumpoate fi uitat şi dacâ va putea sa fie uitat vreodată. Şi cum putem trai cu astfel de amintiri ? Efoarte interesant cum, pentru liniştirea conştiinţelor

noostre tulburate, unii autori francezi, de pilda, sepricep sa ne arate, atunci cînd vorbesc despre trecut, cum se creează tot felul de legaturi de omenie între personajele malefice şi cele purtătoare ale unuiideal revoluţionar. Acolo unde exista gîndire umana

şi bătaie de inima, par ei sa ne spunâ, se gâseşte întotdeauna şi ceva care sa-i unească pe oameni,chiar daca ei se situează pe poziţii adverse. Aceastalegătura idilică şi naivă are un foarte bun efectpsihologic asupra cititorului. A existat dintotdeaunacredinţa că, dincolo de atrocităţile şi ignominiile pecare le au de trăit colectivităţile, indivizii între eipot stabili punţi de înţelegere oare rămîn totdeauna

129



mai tari decît presiunile evenimentelor, rele sau chiarmonstruoase, ale timpului. Am vâzut sâptâmînile asteala televizor, cred câ ai vâzut şi dumneata, un serialfranţuzesc cu un subiect de pe vremea lui Napoleon,istoria misteriosului Schulmeister, care fâcea parte

din serviciul secret al împâratului. Ei bine, acesterou care a existat în realitate e pus sâ urmâreascâo mare spioanâ a Angliei. Spioana provocase înFranţa adevârate nenorociri. Pe baza informaţiilordate de ea, fusese bombardatâ o tabârâ francezâ,

muriserâ nu ştiu cîţi oameni, se produseserâ importante pierderi materiale. Bineînţeles, pînâ la urmâ,Schulmeister o prinde : descoperâ codul cu carespioana transmitea ştiri militare chiar din budoarul

împârâtesei şi reuşeşte s-o aresteze. E condamnatâla moarte, insâ Schulmeister este un individ foarteinteligent şi ingenios ; el se frâmîntâ toatâ noapteaşi ajunge la concluzia câ e stupid sâ moarâ o asemenea femeie, atît de dotatâ. Cunoaşte un sentimentde admiraţie care-l face s-o înţeleagâ ; e un felde legâturâ sufleteascâ, aşa, ca între spionii de

mare calibru. Şi atunci se duce, intervine şi reuşeştesâ-i transmitâ împâratului câ au şi ei o asemeneaspioanâ de mare calibru în Anglia, câ a fost prinsaşi câ bine-ar fi sâ facâ un schimb : sâ le dea englezilor spioana lor înapoi, iar englezii sâ le-o înapoieze

pe a lor, francezilor. Izbuteşte, o scapâ. Ei, şi ladespârţire, acolo, Schulmeister âsta cunoaşte un felde mîhnire : îi pare râu dupâ fatâ. Mâ rog, eranu numai deşteaptâ, ci şi drâguţâ. Vezi, dragâDoamne, el uita deodatâ câ din cauza ei muriserâatîţia soldaţi. Aici, producâtorul vrea sâ spunâ :

„Domnule, dincolo de neînţelegerile care se produc între naţiuni, dincolo de dezastre, indivizii au câile

130



lor, au legile lorf pe temeiul cârora se iubesc sause duşmănesc. Aceste câif aceste legi nu dâuneazâdatoriei, dar în acelaşi timp nu-i împiedica sâ şesimpatizeze reciproc." Ce bine-ar fi sâ fie aşa ! Cebine-ar fi ca, şi în secolul nostru, sâ se fi întîm-plat, între câlâi şi victime, astfel de apropieri, sâse fi stabilit astfel de punţi omeneşti ! Mâ tem însâ,dupâ ce am citit atîtea documente şi atîtea mărturisiri zguduitoare ale supravieţuitorilor, câ, poate pentru prima oarâ în istorie, astfel de punţi nu s-au sta

bilit şi astfel de simpatii nu au existat între cei aduşi în situaţia de victime şi cei, sâ zicem, împinşi de împrejurări sâ devinâ câlâi. Mai degrabâ ni s-a sugerat ideea câ cei care erau câlâi, erau astfel prinvoinţa lor şi printr-o alegere fâcutâ deliberat, nesiliţi de nimeni, iar victimele au fost oameni absolutnevinovaţi, ale câror suferinţe nu puteau fi justificate în nici un fel. Nici suferinţele, nici, cu atît maipuţin, moartea atroce care li s-a menit.



VII

O ZI • OBSESIA AFIRMARII • NEGAREAANALIZEI • G. CALINESCU Şl MIHAIL SA-DOVEANU, INSTRAINAŢI DE PROPRIA GENERAŢIE... • O PROFEŢIE BIZARĂ • ARMA-

SARUL FABULOS • PADURARUL • „AMPAGINAT CÂDEREA LUI MUSSOLINI" •CUM A FOST SCRIS ..MARELE SINGURATIC"



Florin Mugur : Ce-aţi făcut ieri ?

Marin Preda : Ieri ? Dar ce-a fost ieri ?

F.M. : O zi obişnuita. Vreau sâ vâ pun cîteva întrebări oare vor pavea, probabili, cam disparate, înlegătură cu felul în care vâ petreceţi zilele, cu oamenii printre care trâiţi, cu scriitorii pe care i-aţicunoscut cîndva...

M. P. : Scriitorii cu care am de-a face fac partedin douâ categorii distincte : cei care sînt foarterâi, din pricinâ câ le merge prost, adicâ nu scriu,nu au asiguratâ ziua de mîine, şi cei care scriu, sînt

mulţumiţi de ei înşişi, generoşi şi plini de farmec înrelaţiile personale cu prietenii şi cu restul lumii. Armai exista şi o a treia categorie, din care a fâcutparte, de pildâ, Arghezi. Deşi scria bine şi în fondera mulţumit, verbul sâu continua sâ fie otrâvit, atîtcu prietenii, cît şi cu duşmanii. Sînt unii care îl ad-mirâ pentru asta, ca şi cînd exemplul sâu i-ar absolvipe ei de pâcate.

135



F.M. : Se spunea cîndva despre Arghezi câ va luapremiul Nobel. Nu l-a luat. Nici un scriitor românnu a fost distins cu acest premiu. Deşi Eminescu,Creangâ, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu şi alţi cîţiva

poeţi şi prozatori importanţi au fost traduşi în numeroase limbi ale globului, mai ales în anii noştri, nueste cunoscut totuşi nici un discipol, în altâ litera-turâ, al acestor scriitori : influenţa în afarâ a literaturii române este, deci, limitatâ. Se spune câ ar fide vinâ limba, care nu este de largâ circulaţie. DarFn limbi cu o sferâ de raspmdire restrînsâ sîntscrise şi lucrârile scriitorilor nordici...

M. P. : Subiectul acesta a mai fast în discuţia scriitorilor noştri, între cele douâ râzboaie, a fost şi dupâ

râzboi, şi e mereu. Constituie o obsesie, dar nu numai a noastrâ. Este în general obsesia tuturor culturilor : aceea de a se afirma, de a intra în circuitulmare al culturilor dominante. Dominante fie intr-oparte a lumii, fîe în alta. Ştim, de pilda, câ, în afarâ

de Paris, existâ un circuit mare de culturâ pe liniaanglo-saxonâ şi altul pe linia germanâ. De pildâ,italienii, ca şi nemţii de altfel, vor sâ se rupâ defranţuji, de centrul de iradiaţie franţuzesc sau englezesc. Dacâ te duci în Germania, ai sâ vezi câ,aşa cum se întîmpla şi pe vremea lui Eminescu,

nemţii continuâ sâ creadâ câ, în lume, cultura începe şi se sfîrşeşte cu ei. Acuma, şi italienii auaceastâ tendinţâ. Şi pe bunâ dreptate, aşa trebuiesâ fie. Fiecare popor trebuie sâ-şi închipuie, şi astanu cu îngîmfare prosteascâ, ci cu linişte, câ litera

tura, cultura în genere, începe şi sfîrşeşte cu el. Lace i-ar folosi o luciditate prea mare, o luare de cu-noştinţâ de faptul câ, în altâ parte a pâmîntului,

136



cultura începe şi sfîrşeşte, sâ zicem, la Paris, şi câliteratura care se face la Paris e mai răspînditădecît cea care se face la Bucureşti ? Da, aşa staulucrurile. Dar difuziunea nu este totdeauna un semnde durabilitate. E adevârat câ acolo existâ o anu-

mitâ bursâ a valorilor, care s-a nâscut datoritâ tendinţei unor ţâri de a deveni satelite ale Parisului.Aceastâ tendinţâ de a deveni satelit mi se pare însâdâunâtoare pentru orice culturâ, oricît ar fi ea depuţin cunoscutâ. Pot fi contrazis şi mi se poate

aduce argumentul câ asemenea gîndire trufaşâ n-arface decît sâ ocoleascâ realităţile şi sâ împiedicesau sâ întîrzie rezolvarea problemei, atît de obsedantă, care se pune. O culturâ cu caracter universal, cu valoare universală trebuie sâ devinâ universală şi în practică. Dar, dă-mi voie să-ţi spun, am

repetat acest lucru şi cu alte prilejuri, eu nu m-amnăscut ca să fiu difuzor de cărţi ; eu m-am născutsă scriu. Nu vreau să mă gîndesc cine să facă astfel(dacă trebuie sâ se facă şi dacă acest lucru intră

în puterea cuiva) încît linia de cultură şi de spiri

tualitate pe care vibrăm noi să intre în contactcu altele şi să producă ceea ce se numeşte circuituniversal. Nu e treaba mea. De cînd mi-am spartşi eu odată capul, într-o zi, cu această problemă,de cînd mi-am dat seama de faptul că, de pildă, laParis apar în fiecare zi două sau trei sute de cărţi,

care vin din toată lumea să fie editate acolo şi săcucerească circuitul universal, am ajuns, cu privirela soluţiile la care visează şi pe care le recomandăchiar oameni foarte serioşi, la un scepticism total.O fi, poate că au dreptate, dar, repet, nu m-am

născut să-mi sparg eu capul cu astfel de istorii.Dacă aşi face-o, dacă aşi lua în serios această

137



drama, mâ întreb daca aşi mai putea sâ scriu unrînd. Alţii pot sâ se ocupe, sâ gâseascâ tot felulde mijloace pentru ca sâ-şi editeze cârţile lor, maimult sau mai puţin bune, peste hotare. Ei, şi ? Sâzicem câ un scriitor ar lua un premiu oarecare, chiar

premiul Nobel. Şi ce ar ieşi de aici ? Circuit universal nu înseamnâ un premiu sau mai multe premii.Dupâ pârerea mea, înseamnâ o conştiinţâ aprinsâundeva pe o parte a globului, localizatâ într-o anu-mitâ culturâ a unei anumite ţâri, de care întreaga

omenire simte nevoia sâ ia cunoştinţâ în mod repetat. Sâ dau un exemplu ; am mai pomenit, cred,despre asta. Teatrul nostru, teatrul românesc, simtenevoia ca din trei în trei ani, sau din doi în doi ani,dacâ nu chiar mai curînd, sâ joace o piesâ de Ibsen.De ce de Ibsen ? Ei, uite, de aia, pentru câ placepublicului, pentru câ Ibsen ridicâ anumite problemecare prezintâ interes. Şi pentru o mie de alte motive,dintre care al o mielea nu ţine de altceva decît defaptul câ teatrele, dacâ existâ, trebuie sâ joace piese,iar în competiţia dramaturgilor râmîne cine poate.

Aşi vrea sâ ştiu şi eu câ un teatru din Oslo sau dinAmsterdam, din trei în trei ani, sau din cinci în cinciani, simte nevoia sâ joace o piesâ de Caragiale.Dar nu simte nevoia. Nu simte nimeni aceastâ nevoie.

F. M. : De ce n-o simte ?

M. P. : De ce ? Repet : nu aşi vrea sâ-mi spargcapul cu chestia asta. Sâ şi-l spargâ alţii. Poate câ, într-adevâr, dacâ ne gîndim bine, existâ nişte condiţii proprii pentru afirmarea noastrâ pe plan universal. Sâ vedem care ar fi acele condiţii. împins

138



de dorinţa pe care o avem totdeauna, cînd dampeste aceasta spinoasa problema, de a gâsi unvinovat, credeam mai demult câ vina ar fi a noastrâ,a scriitorilor, care nu scriem cârţi cu caracter universal. Tot câutînd explicaţii, descopeream câ una

dintre cauzele lipsei de audienţâ ar fi grija noastrâprea mare pentru stil. Adicâ, scriitorul român esteprea preocupat de formâ, de formele stilistice, domeniu în care ajunge la mari perfecţiuni şi frumuseţi. Dar asemenea frumuseţi se pierd aproape total

în traducere, iar cârţile respective nu reuşesc sâstrâbatâ sau sâ spargâ zidul indiferenţei cititoruluistrâin. Astâzi, n-aşi mai fi înclinat sâ spun câ de vinasînt stilul şi marile valori stilistice ale scrisului românesc. in fond, asta se întîmplâ în toate literaturile.Puşkin, de pilda, este un scriitor care, în limba lui,dupâ cîte sînt eu informat, are un farmec deosebit ; în traducere se pierde foarte mult. Ei, da, se pierde,şi totuşi înţelegem câ Puşkin este un mare poet şi-lapreciem ca atare. Dacâ, în general, poeţii pot fitraduşi, e un vechi semn de întrebare. Dar iatâ câ

Baudelaire, datoritâ eforturilor a zeci şi zeci de confraţi de-ai lui din România, ajunge pînâ la urmâ sâfie înţeles de lectorul de la noi, care nu-l poategusta în limba francezâ. Deci, printr-o lucrare ar-tisticâ îndelungatâ, câreia unii îi consacrâ toatâ

cariera lor, un scriitor poate sâ strâbatâ deceniile,secolele, şi sâ ajungâ în conştiinţa cititorului strâin.De ce nu ni se întîmplâ nouâ acest lucru ? Ştiueu ? Sâ luâm cazul lui Sadoveanu. Am mai datexemplul acesta odatâ şi l-am comparat cu Ivo An-dric, care a luat premiul Nobel. Am citit cartea pentru care Andric a luat premiul Nobel, Podul de peDrina. E o carte bunâ, dar se comparâ ea cu vreuna

139



din marile cârţi ale lui Sadoveanu ? Niciodatâ, nicipe departe. Ei, şi Sadoveanu de ce n-a luat premiulNobel ? Sâ reflectam. De ce ? De ce nu ? De aia,pentru câ Sadoveanu a fost un scriitor moldovean.De-abia daca voia sâ iasâ din Moldova şi sâ vinâ

la Bucureşti. In frumoasele lui amintiri, în Anii de ucenicie, aratâ cum l-a speriat capitala, cum l-anemulţumit profund, prin jocul acesta al bursei valorilor, prin psihologia încurcatâ şi complicatâ a colegilor lui din Bucureşti, cu luptele lor literare. L-au

gonit de aici şi s-a dus undeva în Moldova, într-untîrg, şi-a cumpârat un locşor şi de acolo a declaratcâ România este Moldova, câ restul este raia tur-ceascâ. Poftim I Nu reuşeşte sâ accepte, în sinealui şi pentru gîndirea lui, propria sa ţarâ ; cum osâ fie atunci acceptat de, sâ zicem, un continent ?

F. M. : Cred câ acceptarea sau neacceptarea unuiscriitor sau a unei literaturi, de câtre strâini, ţine,

într-o foarte mare mâsurâ, şi de întîmplare. De noroc, de ghinion...

M. P. : Poate. Dar lâsînd la o parte polemica şi furia neputincioasâ împotriva noastrâ înşine, hai sâ negîndim un pic dacâ, de pildâ, scriitorul român estefoarte conştient şi presat de sentimentul de a se

adresa întregii umanitâţi şi nu numai, sâ zicem, cercului restrîns de cititori pe care îi are. (Unii dintrenoi nu ne gîndim sâ cucerim nici mâcar milioanelede locuitori care ne pot citi în româneşte...) E înstare artistul român (cel care foloseşte cuvîntul, pentru câ am auzit câ pictorii, sculptorii, muzicienii, uti-lizînd un limbaj universal, au o audienţâ larga înrîndul amatorilor de arta de peste hotare) sâ-şi ia,

140



cu mentalitatea lui şi cu psihologia lui, râspundereaunei problematici universale ? E în stare ca, râmî-nînd scriitor român, sâ-şi punâ în conştiinţa lui problema râspunderii sale şi sâ-şi asume misiunea dea se adresa întregii umanitâţi ? E o întrebare la

care ar merita sâ reflectâm, fârâ sâ ne lâsâm ispitiţisâ ne repezim într-o direcţie sau alta şi sâ râspundemafirmativ sau negativ. Lucrurile sînt complicate. Poatecâ scriitorul român, stînd la masa de scris, poartâpe umeri şi simte cum îl apasâ aceastâ sarcina.

Poate câ da. Pe de altâ parte, mai existâ o întrebare. Astâzi, cînd lumea este dominatâ de super-puteri, militare şi nu numai militare, prin ce altceva,dacâ nu prin gîndirea filozoficâ, prin creaţia literarâşi artisticâ, poate sâ râzbatâ o ţarâ cum este România ? Aici stâ forţa unei naţiuni mai mici. Intr-ade-vâr, nimeni nu are cum împiedica o gîndire artisticâsau filozoficâ sâ concentreze o mare putere spiritualâ.Despre Balzac se spune câ, prin creaţia sa, aduce

în fiecare an pentru Franţa mai multe milioane desimpatizanţi chiar decît Napoleon, care a râmas atît

de viu în amintirea popoarelor. E cazul sâ vedemlucrurile şi din aceastâ perspectivâ. Sâ concentrâmce avem mai bun în noi, şi sâ luâm în felul âstacu asalt cerul universal...

F. M. : Vâ intereseazâ opiniile criticilor despre dum-neavoastrâ ? Citiţi ce se scrie despre cârţile pe carele publicaţi ?

M.P. : Cel mai adesea, scriitorul citeşte ceea ce sescrie despre el şi e dornic sâ vadâ dacâ ceea cea gîndit şi simţit el e socotit bun. Dar nu totdeauna

îţi pasâ cu adevârat de ceea ce se spune. Existâ o

141



explicarea, interpretarea unor gesturi şi cuvinte. Darnu ştiu daca asta înseamnâ cu adevârat analizâ ;doar e evident câ un comentariu trebuie fâcut, oexplicaţie elementara trebuie datâ. Comportamen-tism absolut nu exista. Cum sâ-l facem pe cititor

sâ înţeleagâ ce se întîmplâ cu un personaj, daca neabţinem de la orice comentariu al gesturilor şi alcuvintelor lui ? Am ajunge la artificii bizare, ar fica şi cînd am învâţa pe eroii noştri alfabetul surdomuţilor şi pe cititor de asemeni, ca sâ poatâ sâ-i

înţeleagâ. Cantitatea de convenţie ar spori şi maimult... Şi tocmai convenţia zic comportamentiştiitotali câ vor s-o evite. Cum o evitâ ? Ca sâ evite sâne spunâ direct, de pildâ, câ broaştele ţestoase mergtotdeauna în direcţia unei ape, unui scriitor com-portamentist îi trebuie pagini întregi de descripţie(vezi Fructele mîniei de Steinbeck), în timp ce unuiscriitor clasic îi ajunge o frazâ. De ce ? Pentru câscriitorul comportamentist excesiv nu ştie sau se facecâ nu ştie de ce broasca merge cu încâpâţînare numai într-o direcţie... Misterul sporeşte, e adevârat,

dar sporeşte şi convenţia. Fârâ sâ mai vorbim câ,dacâ se întîmplâ sâ ştim sau sâ ghicim cauza comportamentului broaştei, toatâ descripţia nu mai arenici un haz... Trebuie sâ explici mâcar printr-o frazâde ce a plecat eroul de acasâ şi unde s-a dus şi

ce rost avea aceastâ plecare, altfel nu se va înţelege ceea ce se va întîmplâ acolo unde se ducedecît dacâ sporeşti considerabil numârul de pagini,amplificînd descripţia şi dialogul. Aşi putea sâ spuncâ grijile mele sînt cu totul altele decît de a faceanalizâ. Pentru câ, într-adevâr, analiza ucide miş

carea... Grija mea este de a dezvâlui, prin oricemijloace, directe sau indirecte, o stare sufleteascâ.

143



o idee care îl obsedeazâ pe erouf un conflict carese naşte... Şi pe lîngâ asta, exista o alta grija caremâ obsedeazâ şi e, dupâ mine, principala grijâ aunui scriitor : adunînd fapte şi întîmplâri şi oameni,trebuie sâ faci în aşa fel încît ceea ce trâieşte în

imaginaţia ta ca o plâsmuire cu o putere de viaţâintensâ, sâ se transmitâ şi în cuvinte. Pentru câ dacânu existâ transmisie, orice Încercare de analizâ einutilâ. Ar fi aşa, de parcâ ai aduna materialele prefabricate pe un loc viran, unde trebuie sâ se facâ

o casâ ; ce rost ar avea sâ descrii fiecare perete înparte, sâ analizezi fiecare fereastrâ ? Ceea ce secere de la tine e sâ ridici clâdirea. Şi sâ fie fru-moasâ I La ce bun sâ vorbeşti despre urechile, despre pârul, despre nasul, despre ochii unui personaj,dacâ personajul acela nu trâieşte şi nu-i dâ lecto

rului senzaţia câ a fost smuls viu din plâsmuirea imaginaţiei scriitorului ?

F .M . : Sâ râmînem la critica literarâ. Povestiţi undeva, dar foarte succint, câ i-aţi fâcut o vizitâ acasâ

şi aţi avut o discuţie cu G. Câlinescu. Discuţie, separe, nu peste mâsurâ de cordialâ, de vreme ce, re-ferindu-vâ la unele atitudini ale marelui critic, poatesuperficiale, i-aţi pus întrebarea pe care o amintiţi :„Şi de aia sînteţi dumneavoastrâ sâptâmînal optimist ?" Mai ţineţi minte de ce l-aţi câutat ? Cum eracasa lui Câlinescu ? El însuşi, cum era ?

M. P. : încerc sâ-mi aduc aminte exact motivelepentru care am vrut sâ-l vizitez pe George Câlinescu.II admiram, aşa cum îl mai admirâ şi astâzi mulţi

literaţi. Şi pe drept cuvînt, e o personalitate de mareforţâ a culturii noastre. Cred câ mâ gîndeam la o

144



posibila legâturâ între generaţii ; exista şi dorinţade a fi apreciat, fireşte. Da, asta trebuie sâ fi fost,altfel n «aveam ce sâ oaut la el, nu ne cunoşteamabsolut deloc. M-a primit foarte omab'rl. Insâ, cumspuneam şi în altâ parte, omul nu corespundea

aşteptârilor. Era în el ceva crispat, ceva nefiresc,care împiedica o conversaţie cît de simplâ. Existamai dinainte o iritare a marelui critic împotriva mea,nu ştiu din ce pricinâ. Acuma, cînd mi-aduc aminte,

îmi dau seama câ âsta era lucru cert. Nici ulterior

nu l-am cunoscut bine, ca sâ-mi dau seama ce-l împrnsese sâ fie aUît de pornit. De altfel, şi Sado-veanu a avut un comportament asemonâtor, daravea scuza câ nu prea saluta pe debutanţi... In cazul meu a fâcut o excepţie, dar în negativ. Nu

ştiu de ce, cu glasul sâu moale şi înţdept, şi-a exprimat nişte nemulţumiri asupra stilului meu,zicînd câ sălbăticesc limba... Aceşti doi marioameni ai literaturii noastre cred câ erau înstrâi-naţi, în momentul acela, nu numai faţâ de generaţia mea, dar şi faţâ de propria lor generaţie. Amscris, de pildâ, despre soarta pe care a avut-oHortensia Papadat-Bengescu, care a murit în condiţii foarte rele, chinuitâ de boalâ, de mizerie, desingurâtate, şi neajutatâ de nimeni, atunci cînd unsingur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut uşura

foarte mult soarta unei colege de generaţie, careera ea însâşi, ca şi el, o mare scriitoare. Bineînţeles câ descoperirile acestea aveam sâ le fac maitîrziu. Pe moment, aveam încrederea naivâ câ potstabili, cu George Câlinescu, un dialog. Intîlnirea s-a

consumat repede, din cauza acelor iritâri ascunseale marelui personaj, iar optimismul meu. care era

145



contrazis, devenea în acelaşi timp şi indiferent. Amvâzut câ nu se încheagâ nimic, am scurtat vizita şiam plecat.

F. M. : Ne-am îndepârtat puţin, în timp. Sâ ne mai îndepărtăm. In afara de învâţâtorul Teodorescu, care a jucat un rol atît de important în viaţa copilului careaţi fost, vâ mai amintiţi cu plăcere de alt învăţătorsou profesor ?

M. P. : Un profesor odmirăbil ă fost Iustin Salanţiu,căre predă limbă româno şi eră directorul şcolii nor-male, la care învâţăm. Ţin minte douâ întîmplâri cuel... Ceo dintîi e legătâ de un fel de grevâ ă elevilor. Nu ştiu ce ne opucăse. Ni se dâdeă ă douo oorâ

lă măsâ ostropel de miel cu mâmâliguţâ. Ce nu ne-aplâcut nouâ la ostropelul âsta ? Door mielul, ăCăsâ,eră mîncăre de sârbâtoare ! Ne strînsesem optclase, cîţi eram, pe opt grupuri, şi cînd am fost invitaţi sâ pâtrundem în sala de mese, cei dintr-a

opta m-au vrut sâ intre. Sigur câ n-au intrat nicicei dintr-a şaptea şi nici noi, cei din clasa a treia.Ne întreabâ pedagogul : „Ce e cu voi, ce s-a în-tîmplat ?“ „Nu mîncâm ostropel cu mâmâligâ !" „Dece ?" „Nu vrem !" Vâzîndu-se în faţa unei greve generale, pedagogul s-a dus sâ-l cheme pe director.A venit, şi pârea stupefiat. „Cum, mâ, nebunilor, zice,nu mîncaţi voi ostropel de miel cu mâmâligâ ? Odelicateţâ, zice, o delicateţâ !" Ce ne pâsa nouâ dedelicateţuri de genul âsta ? Ne-a beştelit, ne-a ameninţat, nimic ! Nu înţelegea : cum, el şi cu nevasta luisâ mânînce ostropelul, şi sâ-l mânînce delectîndu-se,iar noi sâ refuzâm ? Douâ sâptâmîni a râmas supârat

146



pe noi. Băieţi de ţârani, probabil câ am fi vrut ca mielul ala sâ fie fript ; daca era fript şi era cu pîine, atuncida ! Dar mâmâligâ ? Mâmâlligâ aveam şi ooasâ. Dece trebuia sâ ne dea mâmâligâ aici la şcoalâ, undeplâteam cu greu taxa ? Sâ ne dea pîine ! Dar do

rinţa noastrâ de a avea pîine nu era nici pe departe atît de puternicâ, încît sâ justifice asemeneatârâboi. Altâ datâ, eram tot în clasa a treia, profesorul Salanţiu ne-a vorbit despre Hogaş. La sfîrşit,zice : „Pentru lecţia viitoare, faceţi un rezumat cu

titlul «Inserare pe valea Nichitului»1'. Nimeni n-a prealuat în serios tema. Hogaş aratâ pe larg cum selasâ înserarea pe valea Nichitului, face o descrieresplendidâ. Dar cum sâ rezumi o descriere poeticâ ?Ni s-a pârut câ asta e aşa, sâ nu spunâ câ nu ne-a

dat ceva ca temâ. Nici eu nu i-am acordat o atenţieprea mare şi, pe o singurâ paginâ, am luat de aicio propoziţie, de dincolo una şi am închegat o compoziţie sumarâ. Nimic mai simplu. Cînd am avut dinnou orâ de limba românâ, a început sâ ne cheme la

tablâ, sâ citim rezumatul. A ieşit prost, pentru câ nuscrisese nimeni nimic şi toatâ lumea era nedumeritâ,simţind vag câ notele rele pe care profesorul Salanţiu ni le dâdea nu erau meritate : cum sâ rezumiceea ce nu se poate rezuma ? Şi atunci, cum seplimba el furios printre bânci, dupâ ce pedepsisevreo zece inşi, vâd câ îmi ia mie caietul, citeşte întîi

în gînd şi apoi deodatâ exclamâ : ,,Ce frumos I Cefrumos ! Ascultaţi aici I" Şi începe sâ citeascâ cuglas tare compunerea mea. Pe urmâ se duce la catalog, îl deschide şi-mi pune zece. „Excepţional !

zice. Bravo ! Ai sâ ajungi un mare scriitor I" Hodo-ronc, tronc. Cum sâ ajungi un mare scriitor, pentru

147



câ ai fâcut un rezumat dupâ o descriere, luînd deaici o propoziţie şi de dincolo un cuvint şi punîndpunct dupâ şapte fraze ? Intre multele lucruri absurde care mi s-au întîmplat, âsta pâstreazâ însâspecificul lui : e reconfortant şi mi-l amintesc întot

deauna cu mare plâcere. Cine ştie ce era în mintealui ! Nu înţeleg nici azi. Din acest punct de vedereoomportarea lui seamânâ perfect cu a învâţâtoruluimeu, Teodorescu, Io fel de inexplicabilă. Faptul cân-am uitat cuvintele lui dovedeşte câ selecţionăm,

din ceea ce ni se întîmplâ în viaţâ, lucrurile carene pot susţine şi care ne întăresc în aspiraţiile noastre, chiar dacă acele aspiraţii sînt încă într-o formăembrionară, neclare şi pentru noi înşine. Adunămcu grijă asemenea lucruri, ca vietăţile acelea caredepozitează mult mai multă hrană decît le trebuie

în culcuşul lor subteran ; să avem acolo, la nevoie,să ştim la ce să facem apel în cazul în care, încursul existenţei noastre, vom cunoaşte un momentde confuzie sau de cădere.

F. M. : Pentru că tot ne-am întors în copilărie, săvă pun o întrebare în legătură cu starea aceea de buimăceală, despre care mi-aţi vorbit la început. Am

înţeles câ ea vâ îngreuna sau vâ interzicea contactulcu obiectele lumii înconjurătoare. Dar de înţeles, în-

ţelegeaţi ?

M. P. : Sigur, aproape tot. Părinţii pricepuţi ştiu căpentru copii există puţine lucruri pe lume pe care,hai sâ zicem, nu sâ le înţeleagă în toată amploarealor, dar în legătură cu care să nu-şi dea seama camdespre ce e vorba. îmi aduc aminte, de pildă, de unfapt care stîrnea curiozitatea noastră inocentă. Cînd

148



veneam spre casâ, dupâ ce ni se dâdea drumul dela şcoalâ, la ora douăsprezece sau dupâ masa pela ora şase, ne lipeam nasurile de gardul „agronomiei", oum i se spunea (era o staţiune de monta), sâvedem ce se întîmplâ acolo în curte. Gardurile erau înalte, nu puteam zâri peste ele, dar ne uitam printre crâpâturi. Spectacolul era halucinant, dar, pe noi,copiii, ceea ce se petrecea ne fâcea sâ şi pufnim înrîs : fiindcă înţelegeam... Pe cît de viteaz era armâ-sarul, scos din grajdurile lui, un armâsar ţinut spe

cial, cum se întîmplâ în staţiunile de montâ, pe cît deImpetuos se apropia de iapa ţâranului, umilâ şi spe-riatâ, pe atît de neajutorat era în fapt. Nu puteaface nimic singur. De aceea, specialiştii în montâţin, alâturi de iapa care urmeazâ sâ fie datâ laprâsilâ, un om care are grijâ ca armâsarul sâ fieeficient şi sâ nu bestecâie în toate pârţile, chinuin-du-se zadarnic... Ne venea sâ rîdem, cînd vedeamce disproporţie exista între vitejia pe care o manifesta armâsarul şi ineficienţa mişcârilor lui. Sigur,ţâranul âla care stâtea aoolo, aproape, cu câciula

pe cap, îi venea imediat în ajutor. Ei, şi aici se în-tîmpla un lucru formidabil. Indatâ ce animalul deprâsilâ era în plinâtatea scopurilor înmulţirii raseirespective, el apuca iapa de coamâ, cu dinţii, carese şi rînjeau, şi din gîtul lui ieşeau cele mai felurite

implorâri, sunete nearticulate, duioşii nechezate ; pâ-rea câ s-a umanizat, atît de mult semânau zgomotelepe care le scotea el din gît cu cele ale «unui om.Suspinele, gemetele întretâiate... Ai fi zis câ sufereamult. Şi atunci, apârea din casâ, pentru câ acolo eraşi locuinţa agronomului, nevasta acestuia, o tînârâ

femeie care asista şi ea la aceste împerecheri. Erafoarte impresionatâ de suferinţele armâsarului. I

149



se strangula vocea şi începea sâ-i spunâ pe nume,sâ-l consoleze, parca, şi din ce în ce mai tiare îi tremura vocea, şi se apropia de armâsar, care de altfelnici n-avea timp s-o audâ, şi-l batea pe gît, conti-nuînd sâ-l mîngîie şi sâ-i şopteascâ tot felul de drâ-gâlâşenii. Cîţi ani sâ fi avut noi ? Opt, nouâ ani.Ei bine, înţelegeam perfect de ce se purta ea aşa.ii vorbea ca unui flâcâu : „Hai, mâ bâiatule, fiicuminte, câ nu ştiu ce, c-o fi, c-o pâţi..." Bineînţeles, ţâranul sau cine era pe-acolo râmînea impasibil;

nu-l interesau pe el stârile de isterie care se transmiteau nevestei agronomului. Stâtea cu o oalâ cu apârece şi cînd socotea el câ e momentul, dupâ sfatulpe care i-l dâduse inginerul, azvîrlea ou apâ subburta armâsarului, peste organul sâu procreativ. Ar-mâsarul, sub acest şoc, se retrâgea aproape fulgerâ-tor şi-l duceau în grajd, sâ se odihneascâ, sâ fie peurmâ bun pentru altâ iapa.

F. M. : Dar cu pârinţii cum stâteau lucrurile : îşidâdeau seama câ înţelegeţi ce se întîmplâ ?

M. P. : Dacâ-şi dâdeau seama ? Da, cred câ da, deşiprobabil câ nu-şi pierdeau vremea gîndindu-se laasta. Dar se ştie cît de sîcîitoare şi cît de neplâcutâe pentru ţâran curiozitatea avidâ a copilului, cînd stâ

şi-i ascultâ pe cei mari. îmi aduc aminte câ într-ozi a venit pe la noi nea Matei, un vecin, prieten altatei, şi nu s-a întîmplat nimic deosebit : nea Mateis-a aşezat pe pat şi a stat de vorbâ cu tata cîtevaceasuri, aşa cum stau oamenii de vorbâ, dupâ care

şi-a luat cojocul, era iarnâ, s-a îmbrâcat şi a plecat.Dupâ ce a plecat el, deodatâ tata se apropie demine şi-mi cîrpeşte douâ palme dupâ ceafâ. Bine

150



înţeles, am început sâ plîng şi sâ-l întreb ce are cumine. Nu mi-a râspuns imediat, dar, îndreptîndu-sespre uşa, a mormăit : „Altâdatâ sâ te înveţi mintesâ te mai uiţi în gura omului !" Din asta am înţelescâ tot timpul, cît stâtuse nea Matei, eu nu-mi luasemochii de pe figura musafirului. Dupâ aceastâ întîm-plare, de cîte ori venea cineva în casâ, fâceam eforturi sâ mâ feresc şi sâ nu mâ uit la om drept înfaţâ ; asta era regula pe care trebuia sâ o respectde aici înainte, toatâ copilâria, sâ nu mâ uit la om.

De ce, nu ştiam. Acum înţeleg însâ. Curiozitatea copilului fiind nesâţioasâ, el poate sâ dea peste lucruri pecare, fiind mic, sâ nu le poatâ pricepe aşa cum se cuvine. Probabil, însâ, câ, de cele mai multe ori, copilul

înţelege lucrurile bine, nu greşeşte, şi asta jeneazâpe cei mari... Copilul trebuie sâ râmînâ curat... Ţi-ampovestit despre staţiunea de montâ. Asta era una.Dar cîte nu vedeam şi cîte nu auzeam ! Şi le înţelegeam perfect, deşi nu aveam deoît cinci, şase sau,cel mult, nouâ ani. îmi aduc aminte de nişte oamenicum stâteau pe marginea şanţului nostru ; nu erau

bâtrîni, dar nu mai erau nici tineri ; se întîlniserâşi vorbeau despre muieri... Unul dintre ei era pâdurarşi spunea câ într-o zi a vâzut trecînd pe-acolo, pela marginea pădurii, o femeie foarte frumoasâ. Dupâcîte am înţeles eu, era o vâduvâ, o femeie tînârâ.

Şi el, pâdurarul, i-ar fi spus ajutorului sâu, un flâcâudin sat : „la uite, mâ, ce muiere frumoasâ !" „Dom*pâdurar, zice bâiatul, chiar vâ place ? Pâi mâ ducsâ-i spun." „Du-te, mâ." Ăla se duce şi se întoarceşi spune : „Gata, dom* pâdurar, s-a fâcut, am vorbitcu ea şi zice câ e-n regulâ." „Bine, face pâdurarul,atunci spune-i şi tu câ dacâ are nevoie de ceva, denişte lemne, sâ n-aibâ nici o grijâ, câ pot sâ-i aran

151



jez, un metru, doi, cît are nevoie." Ăla aleargâ iarâşi, îi vorbeşte şi se întoarce. „Dom’ pâdurar, zice, ştiice mi-a spus ? Câ altceva sâ ai dumneata, nu lemne...Lemnele..." La care pâdurarul, auzindu-l, o datâ astrigat : „Cum ? ! Ce ? I la moi dâ-o-n poştele mâ-side muiere I" Şi a fâcut aşa, gesturi de îndepârtareşi respingere. Eram mic, dar m-a pufnit rîsul. Sigur,ii plâcuse lui nenea pâdurarul tînâra vâduvâ, dar nu înţelegea sâ fie pus chiar pe terenul unei competiţiicu unul tînâr, cum pesemne gîndise frumoasa şi neru

şinata muiere, uitînd câ un bârbat de vîrsta lui trebuialuat altfel, şi nu speriat...

F. M. : Se ştie câ în epoca debutului aţi fost, pentruscurtâ vreme, ziarist. V-a plâcut gazetâria ?

M. P. : In 1943, eram secretar de redacţie la un ziar.Foarte frumoase amintiri pâstrez despre acea peri-oadâ, aveam douăzeci de ani, şi cred câ mâ voi

întoarce la ele odatâ ; poate chiar în romanul lacare lucrez acum va râzbate ceva din acele timpuri.

Despre momentul esenţial am mai pomenit eu odatâ,dar numai în cîteva cuvinte. Ei bine, m-am trezit laun moment dat, singur, faţâ în faţâ cu ştirea câderiilui Mussolini, o adevâratâ pleaşcâ pentru un ziarist.Ora unu noaptea. T^buia sâ dau drumul la ziar.

Lucram cu un paginator. „Ce facem, nea Gogule V Parcâ aşa îl chema : Gogu, ceva în genul âsta. „Pâi,ce sâ facem ? Paginâm din nou." „Paginam." Numainoi eram acolo. Am pus titlul pe toate cele optcoloane ale ziarului : „Câderea lui Mussolini. Venirea la putere a mareşalului Badoglio." Am dat Iocules ştirea şi am început sâ câutâm în zincografieun clişeu al lui Badoglio âsta. N-am gâsit. Era numai

152



poza lui Mussolini. Bun şi Mussolini. L-am pus peMussolini acolo şi dâ-i drumul la calandru. Am trimis textul la cenzura ; dupâ aceea am lâsat vorbaunde sînt şi am coborît la o bodegâ care era încâdeschisa. Am mîncat un debreţin, care a fost nemai

pomenit de gustos, şi am bâut o halba de berezdravânâ. Cînd, surpriza, mâ pomenesc cu un bâiatcare mâ cheamâ la telefon. Mâ duc. Era un om dela cenzurâ, nici nu ştiam cum îi spune. „DomnulePreda, dâ şi dumneata ştirea asta nu chiar pe toatâ

pagina ; dâ-o numai pe patru coloane." Bine. Am înţeles eu de ce zice aşa şi am repaginat titlul. Amplecat pe urmâ acasâ şi eram foarte mîndru. Mâ uitam\a cetâţenii de pe stradâ, ei nu ştiau nimic, şi savuram plâcerea ziaristului, informat cu cîteva ore maidevreme decît omul de rînd in legâturâ cu eveni

mentele care, a doua zi, aveau sâ stîrneascâ o maresenzaţie.

F. M. : Dar nu mi-aţi povestit ce-aţi fâcut ieri. Cuasta începusem... Cum lucraţi ?

M. P. : In cele douâzeci şi patru de ore, mi se întîm-plâ sâ scriu pe perioade lungicare alterneazâ, fienoaptea, fie în cursul dimineţii. Sau dupâ-amiaza,pe searâ. Marele singuratic, de pildâ, l-am scris în

dupâ-amiezile lui '71, ambiţios sâ-<l termin înamtede a împlini cincizeci de ani, sâ aparâ adicâ în *72.Veneam pe la orele şase la Mogoşoaia şi fâceamtimp de o orâ baie în lacul de lîngâ castel ; peurmâ, mâ urcam în odaia mea, de unde se vedeafrumoasa grâdinâ, cu arborii ei bâtrîni, îmi fâceam

o cafea şi lucram timp de douâ-trei ore. Dupâ aceealuam manuscrisul într-o geantâ, mâ urcam în maşinâ

153



şi mâ întorceam la Bucureşti, sâ-mi vâd copiii mici.Dimineţile mâ simţeam întotdeauna obosit, dar mâduceam la editurâ, unde activitatea mâ acapara.Uneori, aceste şedinţe de lucru, de douâ-trei ore, începeau pe la unsprezece noaptea, şi atunci, la oratrei şi uneori chiar la patru, plecam cu maşina peşoseaua pustie dintre Mogoşoaia şi Bucureşti. Acceleram şi luam vitezâ ca sâ ies cît mai repede dinsingurătatea cîmpiei şi a nopţii prin care treceam.Nu o datâ mâ întîmpinau chiar zorile, râsâritul soa

relui, amintindu-mi de dimineţile cînd mergeam laseceriş... Eram fericit, dar oboseala, noaptea nedormită îmi dădeau şi fiori de nelinişte, lată, îmi spuneam, pot să scriu, dar ce-o să fie cînd nu voimai putea ? Ce-o să fac ? ...Odată era să mor. Eramcu soţia mea şi nu m-am uitat cînd, ieşind din drumulcastelului, am intrat în şoseaua mare. Ea a strigatde două ori, înspăiimintîndu-mă şi determinîndu-măinstinctiv să accelerez. Asta ne-a salvat. Din stînganoastră venea, cu o viteză halucinantă, un camioncare abia a putut vira, reuşind să nu ne strivească...



VIII

CĂLĂTORIE ÎN ASIA



Florin Mugur : Vâ place sâ călătoriţi ?

Marin Preda : C>ui nu-i place ?

F. M. : Şi totuşi, deşi bânuiesc câ aţi fost în destuleţâri strâine, n-aţi scris niciodatâ note de drum...Aceastâ absenţâ, nu numai a însemnărilor de câlâto-rie, ci a oricârei referiri directe la ceea ce aţi vâzutacolo, e o simplâ întîmplare sau are o anumita

semnificaţie ?

M. P. : în zilele noastre, o câlâtorie nu mai constituieun mister. în orice caz, nu mai este un lucru fabulos,un vis la care sâ te gîndeşti toatâ viaţa şi pe care

sâ-l realizezi sau sâ nu-l realizezi. O imensâ mulţimede oameni câîâtoreşte în toate pârţile pâmîntului, cumijloace de transport rapide, iar eu mâ uit cu unsentiment de neîncredere şi nu pot sâ-i înţeleg peacei literaţi care, foarte conştiincioşi, dupâ ce aufâcut o câlâtorie în Franţa, în Italia sau în altâ

parte, se întorc acasâ şi scriu pentru concetâţeniilor, pentru cei care n-au avut fericirea sâ câlâto-

157



reascâ, note de drum sau impresii de câlâtorie, saucum vrei sâ le spui. Cine naiba citeşte aşa ceva ?Nimeni nu mai vrea sâ afle ce-ai vâzut dumneatape unde ai fost. Omului i-ar place sâ se duca şi sâvadâ el, cu ochii lui, cum e Veneţia, cum e Parisul

sau cum e Atena, sau chiar Istambul, de ce nu ?Ce e interesant în aceste cârţi de câlâtorii ? Ele aratâcum e cu muzeele, cu aspectul arhitectonic, autorii

îşi iau treaba în serios, vorbesc despre şosele, desprenevoia de spaţiu. Lucruri total inutile. Ceea ce poate

sâ intereseze, în zilele noastre, într-o câlâtorie, estedacâ ai pâţit ceva. Asta e tot. Nu toatâ lumea opâţeşte, iar pâţania este un subiect de un interesomenesc etern. Nu ştiu dacâ ai observat, dar pâţaniaca atare constituie unul dintre puţinele lucruri care-ifac pe oameni sâ se adune între ei. Iar unii literaţi

îşi închipuie câ simplul fapt câ au fost la Roma ori laVeneţia poate sâ constituie un motiv de interes pentrucel care nu are banii necesari, sau posibilitatea, saunu e în situaţia sâ facâ şi el drumul respectiv. înzilele noastre, se ştie însâ câ drumurile acestea se

pot face, iar o povestire a voiajului, în care nu sespune altceva decît ceea ce ai vâzut, e fârâ rost ;oricît de pretenţios şi de intelectual ar fi scrisâ, oricîtţi-ai da aere de mare cunoscâtor în ale artei, deexpert, de supraexpert în tot şi în toate. Cu o sutâde ani în urmâ, un voiaj era o aventurâ, se câlâtoreagreu, apâreau mai întotdeauna pâţanii pe care meritasâ le povesteşti. Dar în zilele noastre, totul este aran

jat, camera la hotel este reţinuta, itinerariul stabilitdin timp, avionul nu se prâbuşeşte. Iar dacâ, totuşi,se prâbuşeşte, asta e ceva care nu intrâ în regula

jocului ; cînd se întîmplâ o asemenea nenorocire, nusupravieţuieşte nimeni care sâ poatâ scrie despre ea...

158



Şi atunci, ce interes prezintă cutare carte de câlâto-rii, al cârei autor n-a pâţit nimic, dar ţine morţiş socomunice omenirii câ a vâzut lucruri interesante...Foarte bine câ le-a vâzut ! Sâ le vadâ şi cititorul,la rîndul lui I Repet : nu mâ gîndesc la acele câlâtorii

în care reporterul sau scriitorul ajung Intr-o situaţieexcepţionalâ, sau strâbat locuri mai puţin cunoscutesau deloc cunoscute. Intr-adevâr, aşa cum observai,nu am scris nici o carte de câlâtorie. De ce ? Pentrucâ nu mi s-a întîmplat nimic deosebit. O singurâ

datâ, poate... Dar de cele mai multe ori, am vâzutlucrurile pe care doream sâ le vâd şi pe care le-aumai privit o mulţime de oameni. Am vizitat Parisul,aşa cum l-au vizitat zeci de mii de români, am fostla Roma, la Londra şi în alte locuri, şi mi-am datseama câ între Italia, Franţa, Germania şi Anglia,din punctul de vedere al modului de viaţâ, nu sîntdeosebiri mari ; e cam aceeaşi civilizaţie, cu nuanţepe care specialiştii le discern foarte rapid şi le potpune în valoare ; e treaba lor, a specialiştilor.

F. M. : Probabil câ nu numai specialiştii pot discerneasemenea nuanţe. Mi-e greu sâ cred câ toate oraşelemari v-au plâcut la fel de mult sau v-au lâsat la fefde indiferent. Parisul, de exemplu...

M. P. : Unii spun câ Roma este mai frumoasâ decîtParisul ; existâ parizieni care pleacâ în vacanţâ laRoma. Dupâ mine, Roma e un oraş extraordinar dezgomotos, un infern, o aşezare asediatâ de maşini.Este imposibil sâ contempli vestigiile superbe ale Romei antice atunci cînd pe lîngâ tine zboarâ cu o

vitezâ smintitâ zeci de automobile, venind în valuri.Iar contemplarea este singurul mod de a privi care

159



îţi permite sâ înţelegi cu adevârat, sâ vezi esenţaunei creaţii. îmi aduc aminte câ am fâcut un voiaj

în Germania. Am vâzut toatâ Germania într-o lunade zile, alergînd cu maşina de la un oraş la celalalt.Dar mi-a râmas în memorie o singura zi. O zi în

care, pur şi simplu, am refuzat sâ mâ mai urc înmaşină. G. Câlinescu scria câ „cel mai mâreţ lucrue sâ mergi pe jos", ceea ce însâ nu l-a împiedicatsâ-şi cumpere sau sâ primească o Volga. A mai pierdut ceva din mâreţie, ce e drept, dar a cîştigat in schimb

mai mult timp. In aceastâ privinţâ, putem într-adevârspune câ maşina e bunâ sâ cîştigi timp ca sâ mergipe jos... Intr-adevăr, ne copleşesc atîtea treburi...E bunâ deci maşina, sâ alergi cu ea în cutare piaţâunde ai auzit câ se gâseşte brînzâ sau carne... Darsâ vezi din ea lumea ? Nu vezi nimic. Darmstadt e

un orâşel ; se spune câ e foarte bogat, câ e plinde bancheri ; dar nu se vedeau semne de bogâţie.Apoi am mers pe şosea spre Frankfurt, am strâbâtuto pâdure. O pâdure care nu avea nimic deosebit,dar am câlcat-o eu cu piciorul meu. Oraşul Hamburg

mi-a râmas în memorie tot pentru câ m-am despârţitde grupul cu care eram şi am luat-o pe jos, la plimbare. Orele acelea, în care am mers prin oraş şim-am uitat în jurul meu, singur, într-o stare sufletească în care puteam contempla ceea ce vedeam,viaţa vie din jurul meu, au existat şi existâ pentrumine şi azi. In timp ce zilele nesfîrşite în care alergamde la un oraş la altul, cu o sutâ şaizeci de kilometripe orâ, ajungeam, ne duceam la masâ, de la masâla hotel, de la hotel la o întîlnire cu nu ştiu cine,au dispârut, s-au şters, n-a râmas nimic din ele.

Se pare câ e adevârat ; omul nu s-a adaptat încâla modul de viaţâ pe care-l impun posibilităţile mo

160



derne de a se deplasa rapid în spaţiu. Poate câ seadapteazâ greu şi pentru câ orice deplasare în spaţiueste, psihologic vorbind, şi o deplasare în timp. Eun lucru pe care am impresia câ nu l-a înţeles bineCamil Petrescu, care se întreba cum de ne poate

fascina ideea de a câlâtori. Ne fascineazâ pentrucâ ne deplasâm nu numai geografic, ne deplasâmşi în timp. Nu pârâsim un loc gol, ci unul plin detot ce am fâcut noi pe lume ; lâsâm în urmâ, pentrucît vom lipsi, probleme, complicaţii ale vieţii noastre,

le pârâsim acolo, în casa din care plecâm, nu leluâm cu noi. De ce nu le luâm cu noi ? Pentru cârealmente deplasarea geograficâ este un lucru minunat, un lucru care ne schimbâ, în noi înşine...Ne îndepârtâm cu adevârat de un loc şi ne ducemcu adevârat în altul. Nu ne vom mai afla acolo undeam trâit, ci în altâ parte. Asta produce o mare deplasare a atenţiei, o schimbare fundamentalâ a stâriinoastre sufleteşti. De aceea, un om suferind simtenevoia, chiar şi fârâ recomandarea medicilor, sâ pârâ-seascâ locul acelei suferinţe, sâ se ducâ, sâ plece.

Camil Petrescu avea o structurâ de sedentar, pe careo sublima, spunînd câ o câlâtorie în sufletul uneifemei e mai fascinantâ decît un voiaj, sâ zicem, laIstambul. La care noi am putea sâ întrebâm : ,,Dardacâ femeia se aflâ la Istambul ?" Nu e o glumâ,

deloc, trebuie sâ te duci dupâ ea. Presupunînd câexistâ o onumitâ femeie (n<u orice voiaj, în sufletulnu ştiu cârei femei, este pasionant), o femeie carete intereseazâ. Ei bine, dacâ a plecat, trebuie s-ourmezi I Iar aceastâ râtâcire pe meleaguri strâineeste o râtâcire realâ, sîntem smulşi din mijlocul unuiconflict în care ne-am afla la un moment dat, într-oanumitâ parte a pâmîntului. Deplasîndu-ne geografic,

161



pârâsim şi locul conflictului şi câpâtâm o altâ perspectivă. Deci, îndepărtarea (nu atît depărtarea, cît îndepărtarea, adică acţiunea de a te distanţa) sesăvîrşeşte nu numai în spaţiul geografic, ci şi în celpsihologic. De aceea, în timp ce mijlocul de loco

moţie se deplasează, simţi din ce în ce mai multvoluptatea unei eliberări, pentru ca, mai tîrziu, cîndvii acasă, să trăieşti sentimentul contrariu, al uneitulburătoare regăsiri.

F. M. : Să revenim la Paris. (E un fel de-a spune ; eun-am fost niciodată acolo.)

M. P. : I mi place să mă duc la Paris, pentru că înacest oraş mă aflu mereu în cunoştinţă de cauză.Şi poate că mi se pare atît de frumos, pentrucă istoria şi cultura lui îmi sînt familiare ; sînt învizită, dar nu ca un străin care vine pentru primaoară într-o casă şi se lasă copleşit de prea multelelucruri noi. E oraşul în care au trăit Balzac şi VictorHugo (cît nu s-a autoexilat), oraşul în care a gîndit

şi a acţionat Robespierre. In conştiinţa noastră, Parisul e populat şi plin de strălucire. E suficient să negîndim, de pildă, la ascensiunea marelui corsicancare, tînar, rătăcea pe străzile acestui oraş, în zilelecînd mulţimea era în mare fierbere, şi nu-şi pierdea

timpul, citea, ca şi cînd ar fi ştiut ce destin îl aşteaptă, citea intens cărţi de drept, de economie politică, afla din paginile lor tot ceea ce avea să sedovedească mai tîrziu că îi era necesar pentru ca săcucerească Europa şi pentru ca să dea Franţei olegislaţie care este valabilă şi azi. Nu ştia nimeni

de el, era un june locotenent prăpădit, stătea într-oodăiţă sărăcăcioasă, abia avea banii necesari cu

162



care sâ trâiascâ şi aştepta. Şi-a adus aminte cinevade el, câ se pricepea la artilerie, şi l-au trimis laToulon, unde i-a înfruntat pe englezi, descoperindcu ingeniozitate în ce fel trebuiau sâ fie aşezatebateriile, pentru a-i înfrînge. Şi i-a zdrobit, într-ade-

vâr. Apoi, dupâ Toulon, a fost chemat sâ potoleascâmulţimea Parisului, sârâcimea care nu mai era mul-ţumitâ de noua clasâ care luase puterea. Deveniseturbulentâ şi, dupâ pârerea Directoratului, nihilistâ.Şi tînârul subţirel şi palid i-a încredinţat pe Directori

câ va aranja el lucrurile, numai sâ i se execute ordinele. Şi a dat un ordin straniu, tunurile sâ fie urcatepe acoperişuri. Ordinul a fost executat, şi de acolo,de sus, s-a tras cu ele în mulţime... Unii pretind câmai tîrziu, pentru a preveni râscoalele, baronul Haus-sman a tâiat Parisul în bulevarde largi, aşa cuma râmas pînâ astâzi ; astfel de câi de acces pot fidominate mai lesne cu tunurile ; împiedica ridicareade baricade. Dar cîte nu ştim noi despre Paris !Acolo, totul e istorie, iar oraşul a râmas frumos, înciuda amintirilor prea numeroase, care ar fi putut

sâ-l împovâreze şi sâ-l striveascâ sub apâsarea monumentelor. Dar francezii nu sînt atît de mari iubitoride vestigii istorice, pe cît s-ar crede. Italienii, da.La Paris n-am vâzut însâ decît puţine statui ale oamenilor celebri.

F. M. : Aţi fost la muzeul Grevin ?

M. P. : Nici prin gînd nu mi-a trecut. Sâ vezi oamenide cearâ e o idee sinistrâ. La Saint Denis existâ obisericâ în care au fost înmormîntaţi cîţiva dintremarii regi ai Franţei ; îi vezi sculptaţi în piatrâ, unullîngâ altul, ca nişte pâpuşi mari şi reci, sute de ani

163



de istorie comprimaţi astfel. Nu, franţuzii nu au omare atracţie pentru morminte formidabile. Existamormîntul lui Napoleon, care e un lucru splendid,exista şi Pantheonul, din care însâ, mi se pare, lipseşte Balzac. Dar Balzac şi-a scris romanele acolo, la

Paris, şi mergînd pe străzi te simţi trâind într-o istoriecare a strălucit. Ceea ce ne apropie de Paris estedesigur şi cunoaşterea (limbii, precum şi metroul sau,care într-o jumâtate de ora te poate duce unde vrei,cu 80 de cenţi. Dupâ pârerea mea, cel mai plicti

sitor luonu este sâ te duci într-o ţara câreia nu-icunoşti limba : dupâ cîteva zile siimţi nevoia sâ te întorci acasâ. Nu-i înţeleg pe acei literaţi românicare cutreiera lumea în lung şi-n lat şi habar n-ou delimba care se vorbeşte în ţârile pe care le viziteazâ.

F. M. : Deşi este cunoscutâ dragostea pe care o aredin totdeauna scriitorul român pentru Franţa, pentruItalia, operele de ficţiune a câror acţiune se petrece

în altâ parte decît în România sînt, în literatura noas-trâ, puţine. Intre ele se numârâ piesa de teatru

Martin Bormann şi nuvela Friguri...

M. P. : Iţi spuneam câ o singura datâ, poate, ampâţit şi eu ceva, în timpul unei câlâtorii. £ vorba maipuţin de o pâţanie propriu-zisâ, aît de un sentimentputernic pe care l-am trâit în timpul voiajului meu

în Vietnam, de o stare de spirit pe care scriereapovestirii Friguri nu a stins-o. Dar e o poveste mailungâ...

F. M. : Avem timp...

M. P. : fntîi, câ pe vremea aceea, era prin 1957, gîndulde a câlâtori era departe de mine, nu mâ aflam

164



printre privilegiaţii călătoriilor, nu mâ trimetea nimenipeste hotare. Intr-o zi, primesc un telefon de laUniunea scriitorilor. Ero Aurel Mihale. „Marine, zice,tu nu vrei sâ te duci într-o călătorie în Vietnom ?"Cum naiba sâ nu vreău sâ mâ duc, în orice fel

de câlâtorie ! Şi el mâ întreba, ca şi cînd Uniuneam-ar fi râsfâţat pînâ atunci cu tot felul de propunericare de care mai fascinante, de a câlâtori... Am aflatceva mai tîrziu câ alţii, favoriţii, cei core erausâtui de atîtea drumuri, refuzaserâ sâ facâ o astfel

de câlâtorie îndepârtotâ şi atunci Uniunea s-a gînditla unul care nu mai plecase. Dar ce-mi pâsa miecâ alţii refuzaserâ ? Mi-a spus Mihale : doi sau treialţi inşi, câroro li s-a propus, ou spus câ nu se duc ;fuseserâ prin China, prin America, şi nu maivoiau. Foarte bine ! Nu-mi ardea mie sâ mâconsider jignit câ mâ duceam undeva undealţii refuzaserâ. E de remarcat aici un lucrucare mi se pare vesel. Mihale mi-a spus atunci latelefon : ,,Pregâteşte-te, câ peste trei zile trebuie sâplea !" Trei zile ! Formidabil ! Anul âsta, de pildâ,

urmeazâ sâ fac o câlâtorie, în cadrul unui schimbcultural, în Olanda. Hotârîrea biroului Uniunii scriitorilor s-a luat prin februarie, acum sîntem în septembrie, iar eu încâ nu am actele necesare pentruca sâ pot pleca, nici vizele pe care trebuie sâ ni le

dea forurile de resort din ţarâ şi nici râspunsul olandezilor, de unde se vede câ birocraţia nu are o patrie,ci e râspînditâ peste tot pâmîntul. Pe vremea aceea,dupâ cum vezi, Uniunea scriitorilor ştia sâ ia o hotâ-rîre. „Peste trei zile pleci !" Şi în trei zile au fost gataşi paşaport, şi vizâ, şi bani, tot. In cele douâ nopţi

de dinaintea plecârii, n-am mai putut închide ochii.Eram pur şi simplu copleşit de ideea de a câlâtori

165



într-o ţarâ atît de îndepârtatâ, de a parcurge unspaţiu geografic atît de întins.Dupâ psihologiade om care nu cunoştea încâ marile progrese făcute

în materie de aviaţie, şi tocmai pe vremea aceea apâ-ruserâ avioanele cu reacţie, un drum cu avionul rămăsese o mare aventura. Credeam câ voi merge cuun avion dintre cele obişnuite, care face opt saunouâ ore pînâ la Moscova. Exista, pe lîngâ entuziasm,şi teama pe care o poate deştepta un spaţiu geografic atît de puţin cunoscut. M-am gîndit câ s-ar

putea sâ nu mâ mai întorc dinacest voiaj şi miaminte câ mi-am luat la revedere de la unii prieteni,anunţîndu-i câ plec într-o mare câlâtorie, câ s-arputea sâ nu mâ mai vadâ niciodată... Râzboiul dinVietnom se terminase... Era un moment de calm,Vietnamul fusese împârţit în douâ şi nu exista vreunsemn neliniştitor. Râzboiul era departe de gîndurilemele... In sfîrşit, a venit ziua pJecârii şi in dimineaţaaceea a început deodatâ sâ ningâ şi s-a pornit viscolul. Era la începutul lui decembrie. M-am dus laaeroport, m-am urcat în avion şi am plecat spre

Moscova. Ruta era Moscova-Pekin-Hanoi, trecînd prinSiberia. Nici nu ştiu cum am ajuns la Moscova, dar,

în orice caz, ţin minte câ, deşi dupâ douâ nopţi deinsomnie aşi fi vrut sâ dorm, nu izbuteam ; eramextrem de surescitat. La Moscova, luîndu-mâ dupâ

ceilalţi câlâtori, am intrat în aerogarâ şi aşteptamacolo, cam dezorientat ; nu ştiam o boabâ ruseşte.Nu pot sâ-mi dau seama cum a ajuns sâ dea pestemine o funcţionarâ de la Aeroflot, poate câ i sespusese sâ-mi vinâ în ajutor. M-a dus într-un locunde mi s-a pus o ştampilâ pe biletul de avion şicu chiu, cu vai, nu mai ţiu minte pe ce limbâ, nuştia franţuzeşte, m-a lâmurit câ la ora zece trebuie

166



sâ fiu pregătit, câ voi pleca mai departe nu cu unavion obişnuit, ci cu un TU-104. E uşor de imaginatcâ in momentul acda şi în anul acela, gîndul de acâlâtori cu viteza cu care zburau primele avioanecu reacţie putea sâ te arunce într-o stare extremâ

de nelinişte, amestecatâ cu una de mare entuziasm.La ora zece ne-am urcat în acest avion uriaş, careera, mi se pare, chiar în primul lui an de existenţâ,şi am început sâ zburâm. Oraşele apâreau şi dispâ-reau în spaţiu, ca nişte pîlpîiri de lumini fantastice

care veneau de undeva din abis şi treceau pe subavion ; pe urmâ, întunericul câdea din nou asuprapâmîntului. încetul cu încetul, am început sâ mâobişnuiesc cu zborul care, spre mirarea mea, erafoarte agreabil ; avionul avea o stabilitate cu multmai mare decît cele obişnuite. Curînd, am început

sâ strâbatem întinderile siberiene. Imaginea care sevedea jos era aceea a unei planete care a fostodatâ acoperitâ de un ocean, iar oceanul, în urmaunui cataclism, a dispariţiei soarelui, îngheţase. Curiozitatea mea era atît de ascuţitâ, încît ore întregi

am continuat sâ mâ uit pe fereastrâ, în timp ceabsolut toţi calatorii dormeau sau se prefâceau câdorm ; nu puteai sâ-ţi dai seama, pentru câ stâteaucu ochii închişi. Am ajuns la Omsk, am coborît, darn-am stat mult acolo ; pe urmâ am pornit mai departeşi dupâ douâ ore de voiaj ne-am oprit la Tomsk, iareu continuam în acea noapte lungâ sâ râmîn treaz.Dar de dormit, îmi dâdeam seama câ trebuie sâdorm ; altfel se putea sâ pâţesc ceva, era a treianoapte de nesomn. Am tras perdeaua, am închisochii. Nu ştiu cît am stat în felul âsta, dar în cele

din urmâ mi-am dat seama câ n-am sâ aţipesc,degeaba (pe vremea aceea nu aveam obiceiul sâ

167



iau somnifere şi nici nu m-am gîndit câ exista aceastaposibilitate). M-am hotârît, fie ce-o fi, sâ continuisâ mâ uit ; de dormit, tot va trebui eu sâ dormcîndva. Am tras brusc perdeluţa de la micul hublouşi în momentul âla m-am dat pe spate îngrozit.

In faţâ, aripa stîngâ era roşie, ca şi cînd ar fi izbucnitflâcâri din ea. Am avut, o fracţiune de secundâ, credinţa câ a luat foc avionul. De unde putem deduce câexista în mine o încordare ascunsâ cu privire la soarta navei ; altfel, de unde acea reacţie atît de vio-

lentâ ? Râsârise soarele şi bâtea cu o luminâ de unroşu aprins în avionul care mergea în întîmpinarealui. M-am uitat la ceas. Totuşi dormisem ? Era dimi-neaţâ ? Era, dor intrasem în ea cu forţa, ceasul meuarâta orele douâ. Am înţeles. Viteza avionului nefâcuse sâ ieşim din noaptea Europei şi sâ pâtrundem

în soarele Extremului orient. M-am liniştit şi m-amuitat la spectacol, la râsâritul soarelui ; nu mai ţinminte cît a durat aceastâ contemplare ; apoi avionula început sâ piardâ din înâlţime. Am aterizat şi amaflat câ oraşul în care ajunsesem era Irkuţk. Am stat

foarte puţin şi ne-am continuat zborul spre Ulan-Bator. Trebuie sâ spun însâ câ în tot timpul voiajuluiam avut o senzaţie ciudatâ, un fel de suferinţâ : caşi cînd aşi fi fost smuls de lîngâ cineva, luat cu forţa.Sau ca şi cînd m-aşi fi smuls eu însumi, prin voinţa

mea, ştiind câ trebuie sâ mâ duc în altâ parte, dorfârâ sâ pot ocoli marea durere a acestei smulgeri.Nu era vorba de acea acţiune de îndepărtare, decare am pomenit. Nu, era ceva nou, eram stâpînitde o suferinţâ nedefinitâ, amestecatâ cu nelinişte.Nu era nici cunoscuta senzaţie a îndepărtării, pe careo simţi doar cu trenul. Nu sufeream pentru oraşul pecare îl pârâsisem, pentru casa din care plecasem,

168



ci parca pentru pâmîntul de jos, pentru scoarţa pâ-mîntului. Suferinţa s-a definit exact în momentul încare am ajuns la Ulan-Bator. Am coborît din avion,m-am detaşat puţin de grupul celor care câlâtoreau împreuna cu mine şi am luat de jos un pumn deţarina, pe care am început sâ-l strîng în mînâ şisâ-l frâmînt. Atunci mi-am dat seama câ suferinţa,câ neliniştea aceea, nu, suferinţa nu e cuvîntul potrivit, era neliniştea unei fiinţe care de milioane deani fusese învâţatâ sâ stea aproape de scoarţa pâ-

mîntului şi care s-a gâsit deodatâ în spaţiu, ridicatâla o înălţime atît de mare şi menţinută acolo timpde mai multe ore. In avionul cel mic, pe care l-amluat îndatâ, de la Ulan-Bator spre Pekin (avionulzbura la o înălţime, în sfîrşit, mai omeneasca) acestsentiment a dispărut. N-am dormit în tot ocest răstimp şi din pricină unei dureri, a cărei natura n-ocunoşteam şi care era localizată undeva în parteadreapta a frunţii. Cu un an în urma, cînd simţisempentru prima data gheara aceea de fier care strîngea,durerea ma ţinea un minut ; de la un minut ajunsese

cu timpul pîna la o jumătate de ora. Aici, sus, aizbucnit cu mare violenţa şi nu ma mai slăbea. Cîndne-am urcat în avionul spre Pekin, un ceh, careprobabil observase ca nu dorm, m-a întrebat, într-ofranţuzeasca aproximativa, daca ma simt mai bine ;

el credea ca am rau de avion. Mi-a dat o pilula,am luat-o şi om adormit. Cred ca am trecut pestedeşertul Gobi dormind, şi acelaşi ceh, foarte amabil,m-a trezit în clipa în care am ajuns deasupra zidului chinezesc. Era într-adevar un spectacol ; se vedea

de sus un splendid zid care urca şi cobora pestedealuri şi vai, pierzîndu-se în depărtare ; îţi poţiimagina cît de mare era, daca se vedea atît de clar

169



de la înâlţimea de peste doua mii de metri la carezbura avionul, şi cît era de lat... Dormisem douâ sautrei ore şi mâ simţeam bine. Am ajuns la Pekin, amcoborît, am intrat în aerogara, şi acolo, deodatâ, amavut senzaţia câ mâ aflu în altâ lume, în alt conti

nent. Era un sentiment pe care mi-e greu sâ-l descriu,şi sînt convins câ o câlâtorie, de fapt, nici nu poatefi povestitâ cu adevârat ; e necesar sâ ai o dispoziţiespecialâ, ca şi cînd ai face nu o descriere, ci aiinventa. Câlâtoriile pot fi trâite. Cele povestite, dacâ

sînt bine povestite, trebuie sâ fie, într-o anumitâmâsurâ, nişte invenţii. Cum altfel sâ-l faci pe cititorsâ înţeleagâ ce-ai simţit ? De pilda, în cazul de faţâ,spuneam câ am intrat în altâ lume ; dacâ am sâprecizez câ oamenii, chinezii pe care i-am vâzut înaerogarâ, erau îmbrâoaţi altfel decît noi, tot n-amspus mare lucru. Aveau pufoaice, dar pufoaicele lorerau chinezeşti, erau cusute Intr-un fel anume, romboidal, închise pînâ sus, la git. In picioare nu purtaupantofi, ci nişte câlţuni ; noi, la ţarâ, numim câlţunipapucii cu câlcîi. Iar talpa acestor câlţuni nu era

de piele, ci dintr-un material alb ; ce-o fi fost materialul acela alb n-am înţeles. Limba pe care o vorbeau mi se pârea şi ea bizarâ ; deşi o mai auzisemprin filme... Şi aerul, parcâ era tot chinezesc. Ce-aşputea inventa, ca sâ mâ fac înţeles ? Nu ştiu caredintre aceste lucruri îmi dâdea mai puternic senzaţia noutâţii, a irealului... De pildâ, tâlpile acelea alecâlţunilor mi se pâreau neverosimile. Şi trebuie sâspun câ voiajul acesta a fost atît de reuşit, încît amcâlâtorit ca într-un vis. M-am trezit, deci, deodatâ,

în aerogarâ. Acuma, îmi ziceam, ce-o sâ se întîmple,

ce-o sâ fie cu mine ? Sigur câ nici chinezeşte nuştiam. Cum o sâ ştiu chinezeşte ? Ei bine, am auzit

170



vocea unui român care mi s-a pârut pe loc cel maisimpatic om dintre cei pe care i-am cunoscut vreodată. ,,Bine aţi venit, tovarăşe Preda !" îmi spune.„Ei, zic, va să zică dumneata eşti aici... Cine eşti?" „Păi,zice, eu sînt cutare, ataşat cultural de la ambasada

română din Pekin. Poftiţi cu mine. Unde sînt bagajeledumneavoastră ?" „Nu ştiu." „Ei, lasă că le găsimnoi." S-a îndepărtat şi, spre marea mea uimire,deodată îl aud scoţînd un fel de sunete înalte,ascuţite şi în acelaşi timp şi ondulate. „Domnule,

îmi zic, ăsta e formidabil, ştie chinezeşte." Fireşte,mi-a găsit bagajele imediat. „Domnule, îi zic, dumneata ştii chinezeşte ?" „Bineînţeles", îmi răspunde.„Păi cum bineînţeles, asta e o limbă care se poate învăţa ?" „De ce nu ?" „Şi cît timp ţi-a trebuit pînăai învăţat-o ?" „Patru ani." „Eşti nemaipomenit." M-adus cu el la un ghişeu ; acolo era un funcţionarcare mi-a pus o ştampilă pe bilete sau pe paşaport,şi ăsta vorbea chinezeşte cu funcţionarul de acolo.Am luat bagajele, ne-am urcat într-o maşină şi ampornit spre oraş. In maşină mi-a povestit, nu fără

mîndrie, că la un moment dat a venit în China undemnitar de-al nostru care a avut o întrevedere cuCiu-En-Lai, că el a servit drept interpret şi că Ciu-En-Lai ar fi zis că puţini străini a auzit vorbind chinezeşteatît de bine cum vorbeşte el. Eu J-am crezut, bine înţeles. Am ajuns la Pekin, am dormit într-o camerăde oaspeţi pe care mi-a pus-o la dispoziţie ambasada, mi se pare că am dormit pînă a doua zila prînz, vreo douăsprezece, paisprezece ore. Dar nuera într-o cameră a ambasadei, nu, acum îmi aducbine aminte. Cînd m-am trezit dimineaţa, atunci mi-am

dat seama unde sînt : era o cameră de hotel, foartecurată, cu papuci europeneşti puşi la marginea patu

171



lui. Ferestrele dâdeau spre o curte interioara în stilchinezesc, adicâ complet închisa, care îţi dâdea senzaţia de nemişcare eternâ... Era o linişte desâvîrşitâ,aproape halucinanta ; am deschis geamurile şi nuse auzea absolut nimic, nici voci de oameni, nici, înhotel, vreo uşa trîntitâ, vreun strigat, nimic. Ţaracerului liniştit. Mi se pare câ am scris nişte ilustrateşi le-am trimis în ţara ; erau aşa de frumoase, câ,fireşte, n-au ajuns la destinaţie... Iar apoi, chiar înziua aceea sau a doua zi, am pornit spre Hanoi.

Acelaşi ataşat m-a dus cu maşina la aeroport şi amluat de astâ datâ un avion mic, obişnuit. Eram acumodihnit. Piloţii chineji sînt foarte atenţi ; voiajul afost liniştit. Ţin minte cum ne opream, din trei întrei ore, în localitâţi mici care nu se vedeau ; aero-gârile pâreau aşezate într-un cîmp pustiu. Ne aşteptala restaurantul aeroportului masa, aşa, cu pîinişoareaşezate lîngâ farfurii, cu mîncare europeanâ, de pa-sâre, cu ouâ, în timp ce piloţii aveau altâ mîncare...Se afla lîngâ masa lor un cazan destul de mare, plinde orez, şi orezul stâtea în nemişcare, drept, un munte

de orez, iar pilotul şi membrii echipajului luau culingura şi-şi umpleau farfuria. In alt vas se afla unsos cu fire de plante, fierte în untdelemn. Nu ştiu ceerau firele acelea ; semânau cu ceapa verde, dar nuera ceapâ. Turnau peste orez sosul şi mîncau fârâ

pîine ; pîinea era numai pentru noi, câlâtorii. Dupâce terminau, ne fâceau un semn familiar, aşa, canişte flâcâi de la ţarâ : (lGata, acum hai sâ nevedem de treabâ", iar noi, foarte veseli, nu ştiu ceni se pârea de rîs în toatâ chestia asta, ne luam

dupâ ei, ne urcam în avion şi dâ-i drumul mai departe. Dupâ trei ore, iar ne opream şi iar mîncam.A fost unul dintre cele mai senine voiajuri pe care

172



le-am fâcut. Cînd am intrat în Indochina, peisajuls-a schimbat, a devenit spectaculos, cu munţi, cupăduri tenebroase ; nordul Vietnamului, vâzut dinavion, e foarte frumos. Dupâ o ora şi ceva, am aterizat. Aici, totul s-a repetat dupâ tipic. A venit cineva

de la ambasadâ, m-a recunoscut imediat, mi-a luatbagajele şi am dat sâ mâ îndrept spre maşinâ, dar însoţitorul meu m-a oprit. ,,Nu, mai staţi puţin, sâfaceţi cunoştinţâ cu cîţiva membri ai Uniunii scriitorilor care au venit în lîntîmpinarea dumneavoastrâ."

Mâ ia de braţ şi mâ duce spre un grup care eraformat din patru, cinci persoane, nişte bâieţi mititei ;dar daca te uitai mai atent, nu pâreau tineri ; erau

îmbrăcaţi în haiine de-ole noastre, de europeni, şi nusemânau cu chinejii. Şi deodatâ îl aud pe unul dintre ei, care mâ întreabâ în franţuzeşte, cu o vocepiţigâiatâ : ,,Cum aţi voiajat ?" „Foarte bine, îi râs-pund, foarte bine !" Dar n-am terminat eu de spus„foarte bine", câ toţi au început sâ rîdâ în hohote,ca la comandâ, şi dupâ aceea s-au oprit. „Şi cumvâ simţiţi dupâ un voiaj atît de lung ?" a mai întrebat

celâlalt. „Bine", zic. Şi iar au izbucnit în rîsul lorpiţigâiat care, de altfel, se oprea brusc ; toţi încetau sâ rîdâ în aceeaşi clipâ. „Ce-o fi cu âştia ?m-am întrebat eu. Probabil câ vor sâ-mi fie pe plac,sâ arate câ sînt încîntaţi de venirea mea ; dacâ e

aşa, e perfect." Ne-am urcat într-o maşinâ foarteveche, un turism râmas cine ştie de la cine, de pevremea franţujilor, şi deodatâ am intrat într-un peisaj de basm. Era o surprizâ, dar, în acelaşi timp,acest peisaj mi se pârea familiar, aşa cum, atunci

cînd vedem în vis ceea ce n-am mai zârit niciodatâ,avem impresia câ, totuşi, lucrurile acelea bizare leştim noi, le cunoaştem de undeva. Era, în primul

173



rînd, şoseaua ; la dreapta şi stînga se vedeau copacifoarte bâtrîni. Pârea mai degrabâ un drum de ţara,puţin prâfuit, ca la noi. In acelaşi timp, însâ, copaciiaceia bâtrîni aveau o frunza necunoscutâ de mine ;printre ei vedeam, ici, colo, bananieri şi un soi de

arbori drepţi ca lumînarea, care numai în vîrf aveaucîteva frunze. Am întrebat cum se numesc şi mi s-aspus : arechieri... Şi domnea o linişte totalâ ; deacolo venea, probabil, sentimentul de irealitate, nuadia vîntul, nu tremura nici o frunzâ. Intîlneam bâr-

baţi şi femei, femeile îmbrâcate în pantaloni negri,cu bluze care avuseserâ cîndva altâ culoare decîtpantalonii, dar nu se mai cunoştea bine. Am intrat

într-un oraş. Ce impresie mi-a fâout mie acest oraşam încercat sâ spun undeva, în Imposibila întoar

cere. Existâ o încercare de a arâta ceea ce mi-auvâzut ochii, în acele minute ; nu mi-a fost uşor sâdescriu ce-am observat şi nici acum nu mi-e maiuşor ; de aceea, îmi voi permite sâ citez acel pasaj :„Cînd am intrat în oraş am râmas timp de aproapeun ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa

strâzii, cu toate câ ceea ce vedeam nu avea în sinenimic senzaţional : erau bârbaţi şi femei pe biciclete.Da. Dar asta trebuie vâzut, fiindcâ bârbaţii eraumici şi pâreau toţi tineri, iar femeile, datoritâ halatelor lor multicolore, pâreau toate fete. Cuvîntul halat

sunâ însâ nepotrivit, trebuie precizat câ era vorbade un vestmînt închis sever pînâ sub bârbie şi despicat în douâ pârţi în aşa fel încît pantalonul, violetsau alb, care înlocuieşte la ele fusta sau rochia, sâse vadâ de la şold în jos. Acest vestmînt uşor flutura în urma bicicletei, fârâ sâ jeneze pedalarea.Nici o urmâ de maşinâ, nici un zdrângânit de camion de mare tonaj, nici un autobuz al cârui motor

174



Diesel îţi zgîlţîie creierii nu se vedea şi nu se auzeape strâzile acestui oraş. Cînd se întîmpla sâ treacâ,o datâ la o ora, de pilda, un GAZ, apariţia şi dispariţia lui îţi amintea de un bondar care a nimerit

într-un stup de albine, de unde repede este alungat.

Cine poate sâ-şi imagineze, învâţînd geografia, sutede ochi oblici, frumoşi în limpiditatea lor expresiva,privindu-te într-o trecere continua în care mersulbicicletei fîşîie doar atît ca sâ-ţi dea senzaţia de vis,de ireal ? Trebuie mers acolo, în oraşul sau pe

fluviul arâtat pe harta, pentru ca geografia sâ nepasioneze." Bineînţeles câ eram foarte obosit deacest lung voiaj, în ciuda pauzei de la Pekin, şiaveam o stare vagâ de nâucealâ. Dar la întrebareagazdelor mele, repetatâ în vila unde am fost cazat,vilâ care, la Hanoi, ţinea loc de hotel, am râspunscâ mâ simt bine ; prilej sâ rîdâ iarâşi, de astâ datâ

în camera mea, zgîlţîindu-şi micile lor burţi şi dîn-du-mi senzaţia câ mâ aflu într-o ţarâ liliputanâ. Numai ţin minte cum am petrecut prima zi, în oricecaz mi s-a atras atenţia câ în odaie (şi trebuie sâ

spun câ patul era înconjurat cu un fel de pînzâde tifon, dispusâ sub formâ de coviltir, menitâsâ te apere, în timpul somnului, de ţînţariicare se auzeau bîzîind prin camerâ) o sâvâd la un moment dat, pe pereţi, mai spre searâ,

nişte şopîrle. Nu trebuie sâ mâ sperii, sînt totalinofensive. Nu fac altceva decît sâ mânînce tot timpulţînţari. In momentul în care se aruncâ asupra ţînţa-rului şi-l înghite, şopîrla scoate un mic strigât, carenu trebuie sâ mâ alarmeze. Am spus câ e perfect,cunosc şopîrlele, sînt şi pe la noi ; desigur, nu seurcâ pe pereţi, ci merg prin miriştea griului. Dar fieşi pe pereţi ! Nu mâ deranjeazâ cîtuşi de puţin.

175



Am dormit bine şi a doua zi dimineaţa, sâ fi fostora şapte sau opt, cineva mi-a bâtut în uşa. M-amdus, i-am deschis şi a intrat un om tîndr, în pantaloni şi-n câmaşâ, dar desculţ. L-am întrebat, în franţuzeşte bineînţeles, ce doreşte ; nu mi-a răspuns :avea într-o mînâ un coş cu fructe, ananas, portocaleşi banane, iar în cealaltâ un termos, în care am înţeles câ trebuie sâ fie o bâuturâ ; ceai, probabil.Am spus câ-i mulţumesc, a pus totul pe masâ şi m-a

îndemnat prin gesturi sâ mâ servesc, ceea ce am şi

f âcut. Nu înţelegea nimic din ce-i spuneam, nu spunea decît ou/, indiferent ce-l întrebam. Ulterior amaflat câ era directorul, responsabilul vilei, un omfoarte simpatic, care tot timpul cît am stat acolo aavut grijâ de mine, sâ mânînc bine, sâ am tot ce-mitrebuie. Ceva mai tîrziu au venit şi gazdele, era şicineva de la institutul lor pentru relaţiile culturalecu străinătatea ; urma sâ facem un program al şederii mele de o lunâ de zile în Vietnam. N-a fostgreu sâ ne înţelegem, pentru câ am acceptat totce mi-au propus ei, pentru mine totul fiind egal de

interesant, indiferent ce ar fi vrut sâ-mi arate. Amproiectat sâ mergem şi în junglâ, în jungla nord-vietnamezâ, în Vietbac, cum spuneau ei, însă lucrurile s-au desfâşurat astfel, încît n-am mai avut timp.Fireşte, e cazul sâ spun câ pe vremea aceea, sînt

de atunci aproape cincisprezece ani, reflexele meleprofesionale erau puţin mai ascuţite decît astâzi şieram foarte atent la tot ce spuneau. Din prima ziam observat câ există în conştiinţa lor un elementfundamental, pe care îl exprimau des şi foarte firesc; îmi povesteau fără ostentaţie, dar mereu cu noiamănunte, despre lupta pentru independenţă, despre „rezistenţă", cum spuneau ei. Lupta aceasta cu

176



foştii lor colonizatori, francezii, a durat aproape optani, din 1945 pînâ în 1953. Daca fâceam cunoştinţacu cineva, conversaţia se desfăşură la început peteme obişnuite : cum e la noi, cum e la ei, ce probleme literare se pun, cum se petrec cutare eveni

mente. Iar apoi, întotdeauna, apârea leit-motivul :„pendant la resistence", în timpul rezistenţei... Tot cemi se povestea despre acel moment istoric era foarteinteresant. Mai exista şi o alta expresie care reveneades în conversaţie. Spuneau : „La nivelul dumnea-

voastrâ de trai, la nivelul dumneavoastrâ de viaţa...",asta vrînd sâ însemne câ anumite probleme se punaltfel în Europa, România fiind parte integranta dinEuropa, şi altfel la ei, sau la noi nu se pun deloc,

în timp ce în Vietnam... Semnificaţia acestei expresiiam înţeles-o mult mai tîrziu, cînd am aflat ce salariuare un muncitor sau un funcţionar vietnamez, cum

îşi duc viaţa, cum aratâ casele lor. Luînd cunoştinţâde aceste realitâţi grave ale luptei lor pentru exis-tenţâ şi vâzînd cu ochii mei unele lucruri, în conştiinţamea s-a produs ceva asemânâtor cu dispariţia unei

obsesii fundamentale. Era într-o zi, stâteam în odaiamea. Le spusesem gazdelor, care erau totdeaunafoarte dornice sâ stea de vorbâ cu mine, câ sîntobosit şi vreau sâ râmîn singur. Mâ aflam la Hongay,

într-o regiune de o mare frumuseţe, eram numai eu

în odaie şi mâ gîndeam la vizita pe care o fâcusem într-un sat şi care tocmai se terminase. Însoţitoriinu se arâtau prea încîntaţi de iniţiativele mele, dareu eram foarte dornic sâ aflu cum trâieşte un ţâran.Ei bine, am vâzut cum aratâ gospodâria unui ţâranvietnamez şi atunci, pe loc, nu m-am gîndit la nimic.

Dar mai tîrziu, cînd am râmas singur în camerâ, s-aprodus fenomenul de care îţi vorbeam şi care s-ar

177



putea traduce cam în felul următor. Cine trâieşteintr-o ţara ca România sau în orice altâ ţarâ dinEuropa, noi, cei binecuvîntaţi cu existenţa celor patru anotimpuri şi cu fascinanta schimbare a peisajului care se întîmplâ de patru ori pe an, cei care

avem parte de un pâmînt atît de roditor şi atît dedarnic cu ceea ce are omul nevoie, trebuie sâ ştimcâ felul acesta de trai nu este singurul cu putinţâ.Sînt ţâri în care pâmîntul este galben, bun numaipentru orez şi trebuie udat cu un fel de cupe, legate

de frînghii. Copiii, şi adesea întreaga familie a ţâra-nului, mînuiesc aceste cupe necontenit, de dimineaţaşi pînâ seara, pentru a scoate apâ din canal şi a oarunca peste dig, acolo unde se aflâ pâmîntul careo cere. La noi e mai simplu : vine ploaia, cadeaproape totdeauna cînd e nevoie de ea şi în generalnu avem de fâcut decît puţin pentru ca pâmîntulsâ ne dea tot ce ne trebuie. Cine poate sâ fievinovat dacâ nu-ţi merge bine, dacâ nu ai tot ceai vrea sâ ai şi nu ştii sâ faci din acest pâmîntun rai ? Nimeni. Dacâ n-ai reuşit, înseamnâ câ tu

însuţi, cel care lucrezi pâmîntul, eşti vinovat. Şi înacel moment am simţit câ problema luptei pentruexistenţâ la noi acasâ înceteazâ sâ mai fie pentrumine o obsesie. In orice caz, termenii acestei probleme nu mai râmâseserâ aceiaşi, iar semnificaţia

vorbei : ,,Cum îţi aşterni, aşa vei dormi" o înţelegeamaltfel. Da, la noi se poate spune aşa, cu un tonmai degrabâ îngâduitor : nu-ţi aşterni ca lumea, nudormi ca lumea. In Vietnam eşti determinat, eşti silitde câtre naturâ sâ-ţi aşterni într-un anumit fe!. Numai existâ posibilitatea alegerii : sâ-ţi aşterni aşa

sau altfel, pentru câ oricum te vei descurca. Acolonu te descurci. Dacâ nu trudeşti de dimineaţâ pînâ

178



seara, pieri ! Abia dupâ aceasta vizita la ţara, atuncicînd auzeam din nou, în conversaţiile mele cu oamenii pe care îi cunoşteam, expresia „la nivelul dumneavoastră de viaţa", pricepeam într-adevâr la cese gîndeau ei. Tot atunci s-a produs şi descoperireaconţinutului expresiei : „In timpul rezistenţei". Desprelupta lor de rezistenţa faţa de francezi, mi s-au spusnenumărate istorisiri, mi s-au arătat case, pieţe, localităţi, precum şi hărţi cu locurile unde s-au produsatacuri sau alte evenimente importante. Bineînţeles,

la un moment dat, auzind toate acestea, am simţitispita de a descrie episodul cel mai spectaculos alluptelor, şi anume cucerirea fortului de la Dien-Bien-Fu. Dar a trebuit să alung această ispită, deoarecemi-ar fi fost necesară o documentaţie la care nu ştiudacă aşi fi avut acces. Ar fi trebuit, de asemeni, săstau de vorbă cu Ho-Şi-Min, ceea ce, din timiditate,nu am încercat ; ulterior am aflat că puteam să ofac, deoarece acest mare om era, se spune, de omodestie excepţională şi stătea cu plăcere de vorbăcu străinii care erau prieteni ai Vietnamului. De ase

menea, ar fi trebuit să-l întîlnesc pe unul dintre ceimai mari comandanţi militari ai timpurilor noastre,pe Giap. N-am făcut-o, tot din aceeaşi lipsă deexperienţă de reporter ; un adevărat reporter arecurajul, şi el ştie că are şi dreptul să se bage peste

tot, să bată la toate uşile şi să intre. Nu aveamaceastă psihologie şi regret că am pierdut definitivprilejul. Poate că, altfel, povestirea mea Friguri s-ar filocalizat acolo unde vietnamezii au obţinut cel maimare succes al lor în lupta de rezistenţă, în locul în

care douăzeci de mii de francezi au fost luaţi prizonieri ; cu această victorie, s-a pus capăt şi războiului cu francezii... M-am gîndit, însă, că se pot spune

179



multe despre capacitatea lor de a îndura, despreperseverenţa şi mîndria lor naţionala, despre idealurile lor, alegînd un teren mai familiar unui scriitor,şi anume cel al prezentării unui om -simplu, un ofiţer, aşa cum apare el în povestirea mea, şi a unui

moment de lupta, care sâ coincidâ cu un răstimp de împlinire în viaţa lui intima. Gâsirea unui astfel demoment a fost dificila. L-am câutat în tot timpul câ-lâtoriei. M-am oprit la episodul atacului de la Cat-Bi ; au fost distruse acolo, pe un aeroport francez,

cîteva zeci de avioane. Şi într-o zi mi s-a întîmplatceva care parca mi-a ieşit anume înainte... Treceamun rîu cu bacul, şi atunci aînd am ajuns dincolo, amvâzut lîngâ mal o câsuţâ. Am întrebat ce e cu câsuţaaceea şi mi s-a spus câ acolo locuieşte omul careconduce bacul ; el nu era acasâ, în momentul acela,altcineva fâcea pe şoferul. Şi, nu ştiu de ce, râspun-zînd unui impuls, am spus câ vreau sâ vizitez câsuţa.Gazdele mele nu erau prea înaintate ; multe dininiţiativele mele nu le erau pe plac, nu le înţelegeauşi aveau un fel de reţinere pe care nici eu, la rîndul

meu, n-o pricepeam. Am vâzut eu câ se codesc, darm-am dus ţintâ spre câsuţâ, iar ei au trebuit sâ vinâdupâ mine. Am intrat înâuntru şi în prima clipâ mis-a pârut câ nu e nimeni. Trebuie sâ spun câ lavietnamezi, paturile sînt fâcute din bambus împletit,

aşa, ca un fel de plasâ ; din cauza câldurii ; chiarşi în timpul iernii, abia dacâ simţi nevoia sâ-ţi puihaina. Dar pe pat am observat câ erou doi copii, ofetiţâ şi un bâiat care dormeau şi care, dupâ cumam înţeles imediat, urmârind felul cum respirau şicum gemeau uşor în somn, aveau febrâ mare. Deli

rau. Dar era un delir încet ; trebuia sâ fii foarte atentca sâ le auzi şoaptele ininteligibile. Însoţitorii mei

180



mi-au confirmat câ fetiţa şi băiatul sînt bolnavi. Darştiam : aveau friguri. M-am aşezat pe pat, lîngâ ei,şi parcâ-mi retrâiam propria copilărie. îmi aminteamatacurile mele de friguri, în timpul cărora deliramşi mi se părea că văd cum copacii şi cîmele şi stîlpiicasei şi podeaua şi bătătura şi vitele care treceau încep să se umfle, să capete forme monstruoase, să sestrîmbe la mine, să se apropie, să dispară. Mă uitamla cei doi copii şi eram foarte turburat. Aşi mai fi stat,dar se lăsa seara ; a trebuit să plecăm. Le-am în

trebat pe gazdele mele dacă frigurile mai produccazuri mortale ; mi s-a răspuns că da. Şi mi-auspus că specialişti români au fost chemaţi şi auvenit să-i ajute în acţiunea aceasta, de mare anvergură, a stîrpirii ţînţarului care provoacă malaria. (InRomânia, la acea dată, malaria fusese eliminată dinrîndurile bolilor endemice.) Seara, înainte de a adormi, am avut o viziune, un fel de fantasmă, aşa cumvedem cu ochii încă tulburi ai imaginaţiei, atuncicînd subiectul scrierii la care ne gîndim încă nu s-adelimitat precis, încă nu s-a închegat. Se făcea că

un bărbat şade în noroi, îngropat pînă la gît, şiaşteaptă să treacă ziua, pentru ca, pe întuneric, săpornească la acţiunea pe care o are de îndeplinit ;iar în timp ce stă în mlaştină, dat cu noroi pe faţăca să nu fie recunoscut, îi cad ochii pe o căsuţă

aflată la marginea mlaştinii ; începe s-o supravegheze şi să se întrebe cine locuieşte acolo, cum arputea să-şi dea seama ce fel de oameni sînt aceia,dacă este în căsuţă vreun bărbat, ce fel de om o fiacel bărbat, probleme capitale pentru un luptător înmisiune. Atunci, el vede două fetiţe care ies dimineaţa din acea căsuţă (în realitate, fuseseră o fatăşi un băieţel), şi aşa începe Friguri. Subiectul nu-mi

181



era însâ atît de clar ; s-a limpezit, în imaginaţiamea, abia peste dîţiva ani, cînd, într-o luna, amşi scris povestirea. Friguri are ca moment-cheie vizitape care o face luptătorul în aceasta câsuţâ de pemarginea rîului, unde descoperă nu doi copii, ci trei,

dintre care douâ fete în jurul a optsprezece ani ;una din fete este o actriţa din Hanoi, de care el seşi îndrăgosteşte. Paralel cu aceste douâ revelaţii,pe care le-am avut în timpul câlâtoriei, fireşte câviaţa zilnicâ nu era lipsitâ de unele peripeţii obiş

nuite care mâ înveseleau, dar nu erau, pentru persoanele implicate, atît de vesele cum mi se pâreaumie. Pe vremea aceea eram mai puţin atent la protocol decît sînt astâzi şi nu-mi dâdeam seama câun cuvînt spus de mine, ca musafir, putea sâ aibâpentru gazdele mele altâ importanţâ decît i-o acordam eu şi alte consecinţe decît cele la care mâ aşteptam. De pildâ, aveam un însoţitor ; totul era înregulâ cu el, dar, la prînz şi seara, lua masa cumine, cînd eram în Hanoi, în mica vilâ, sau în voiaj,şi dupâ fieoare masâ avea grijâ sâ comande ceai.

Ceaiul âsta îl servea în felul următor : sorbea dinceaşcâ, îşi clâtea dinţii dintr-o parte, apoi din cea-laltâ parte, apoi toatâ gura, şi pe urmâ înghiţealichidul. Sînt un om rezistent la chestii de-astea...Imi aduc aminte câ fraţii şi surorile mele puneau

unii altora la grea încercare capacitatea de a ne îngreţoşa şi eram toţi destul de rezistenţi ; dar, nuştiu de ce, gargara asta bizarâ a însoţitorului meu

începuse sâ deviinâ pentru miine o obsesie. Ştiam câdupâ ce se va termina masa va face figura cuceaiul ; şi nici nu puteam sâ mâ scol cu cîtevaclipe înainte şi sâ plec, şi nici nu mai puteam s-osuport. Şi într-o zi i-am spus cuiva câ acest contact

182



direct cu gazdele mele este foarte interesant şi câtocmai de aceea aşi vrea sâ cunosc cît mai mulţicolegi (însoţitorul meu era şi el scriitor) care să-mipovestească despre rezistenţa. Deci, îi întrebam dacân-ar putea sâ-mi dea un alt însoţitor, ca sâ aflu

alte lucruri... „Da, desigur, foarte bine !" mi s-a răspuns, şi într-adevâr a apârut în preajma mea altcineva, un bâiat cult, care ştia o franţuzească aleasâ;vorbea atît de bine încît, după o zi paşnică, în adoua zi, in a treia şi în cele următoare a început să

mă corecteze pe mine, care nu aveam pe atunciprea multă experienţă în ce priveşte conversaţia înlimba franceză şi probabil că făceam, din cînd încînd, greşeli... Am devenit atent, am început să măexprim mai cu grijă, dar în acelaşi timp urmăreamşi felul lui de a vorbi şi am văzut că nici francezalui nu era la dreptul vorbind prea corectă. La unmoment dat, i-am şi spus : „îmi atragi atenţia asupra greşelilor mele, dar nici dumneata nu ştii săvorbeşti corect franţuzeşte". „Ba cum nu, zice el,ştiu foarte bine !" „Păi, uite, m-ai corectat, mi-ai

spus câ nu se zice des oeufs corrompus. Dar aşase spune în franţuzeşte, cînd e vorba de ouă stricate." A doua zi, văd că vine în maşină cu un dicţionar. „Să căutăm verbul corrompre", zice. „Caută!"L-a căutat şi l-a găsit, expresia aceea exista.Dar povestea asta m-a enervat foarte tare şi le-amadus aminte gazdelor că e momentul să mai cunosc încă un coleg ; a apărut, cîteva zile după aceea, untînăr foarte simpatic, foarte vesel. Dar după douăsau trei întîlniri am observat că are un tic. Cîndtrebuia sâ ne dăm jos din maşină şi sâ vizităm un

oraş, el mergea alături de mine, în stînga, şi începeasă mă împingă cu umărul, în mod inconştient, spre

183



dreapta, în timp ce cu mîna mâ lovea peste braţ.Dîndu-mi seama câ are o pornire irezistibila de amâ împinge spre dreapta, treceam în stînga lui ;el nu-şi dâdea seama câ încerc sâ mâ feresc şi dinnou venea în stînga mea şi iar începea sâ mâ îm-pingâ şi sâ mâ loveascâ. înteţeam paşii, dar şi elştia sâ meargâ repede, încît asta nu era o soluţie.Nu mai puteam sâ privesc în linişte nimic, în oraşeleşi satele prin care treceam, trebuia sâ fiu atent, sâmâ feresc de loviturile lui. îmi dâdeam seama câ

dacâ repet formula mea cu cunoaşterea cît maimultor colegi vietnamezi, o sâ batâ la ochi. Eramsupărat, îmi pierise buna-dispoziţie, nu mai puteamsâ fac nimic ; mâ împingea în mod inexorabil cuumârul şi mâ lovea cu mîna dreaptâ, destul de energic ; era un bâiat mititel, dar voinic. Dupâ trei-patruzile, vad câ dispare şi începe sâ mâ însoţeascâ unuldintre secretarii Uniunii scriitorilor, un om ireproşabil, Nguen-Xuan-Şan, aşa îl chema. Atunci, crezîndcâ sînt subtil şi plin de abilitate, îl întreb : „Dar undee însoţitorul meu de mai înainte ? De ce l-aţi schim

bat ?" Asta, cu o uşoarâ nedumerire în glas, care,ziceam eu, o sâ-i aparâ sincerâ şi spontanâ. Lacare colegul meu, secretar al Uniunii, spune : „Lâ-saţi, nu-i nimic, tâsaţi..." A doua zi, prinzînd un nouprilej (eram sincer intrigat, pentru câ nu spusesem

nimânui câ mâ supârâ ceva), îl întreb iar : ,,De cen-a mai venit ? Mi s-a pârut un om foarte simpatic."„Ei, nu, nu, îmi râspunde noul meu însoţitor, il a monque quelque chose, nu era chiar totul în ordinecu el." De unde am dedus câ şi manevra mea dedinainte fusese destul de inabilâ, ei probabil înţelesesem totul de la început. Secretarul Uniunii era unscriitor cu o aleasâ culturâ, probabil foarte talentat m.

184



l-am şi revăzut la noi în România dupâ cîţiva ani,cînd venise ca invitat al Uniunii scriitorilor. In totrestul voiajului în Vietnam, am fost însoţit de el, iarprezenţa lui a fost pentru mine deosebit de agreabilă. Intr-o zi am fost invitat la o nuntâ. O asemeneanuntă>n-ar fi râu sâ fie posibilă şi la noi. Se căsătorea un tînăr poet, fata era şi ea scriitoare, iarevenimentul s-a sărbătorit la Uniunea scriitorilor ;s-au adunat acolo marea majoritate a oamenilorcondeiului şi m-au invitat şi pe mine. Erau toţi aşe

zaţi în jurul unei mese şi nu s-a întîmplat nimicdeosebit : s-au ţinut discursuri în care li se urafericire celor doi tineri căsătoriţi, s-au spus şi glume,pe care n-a reuşit nimeni să mi le traducă, pentrucă toată lumea rîdea. Ce m-a impresionat a fostfaptul că exista între cei de acolo un fel de fraternitate, ăsta e cuvîntul care exprimă cel mai binesentimentul pe care l-am avut, o fraternitate incompatibilă cu fricţiunile, cu intrigile sau cu un anumitcaracter puţin curat pe care îl dobîndeşte uneoriviaţa noastră literară. De la o vreme, lucrurile rele

nu mai sînt, pentru noi, surprize : nimeni nu se maimiră că un coleg de-al nostru a făcut un lucru reprobabil ; am ajuns şi la această fază, în care am

încetat să ne şi mirăm. Aşa sîntem. Ce să facem ?Nunta aceea m-a făcut să presupun că relaţiile din

tre scriitori pot fi şi de altă natură, iar asta mi-aplăcut ; i-am admirat. Ulterior am aflat că tot de lanoi, de la europeni, moşteniseră ei şi lucruri carenu mai erau atît de vesele ; nici acolo nu domnealiber sentimentul acesta de fraternitate absolută. In

tr-o seară am fost invitat la teatru şi după teatruam mers cu cîteva din gazdele mele, toţi scriitori, într-un fel de restaurant-cafenea, unde am mîncat,

185



am bâut ceai, cafea. Se afla acolo un bâiat mititelşi negricios, despre care ai fi zis câ e de alta rasadecît vietnamezii. Avea o faţâ foarte expresiva, se-mâna cu a unui european. Nu eram atent la cespunea, pentru câ vorbea o francezâ aproape inin

teligibila (deşi, dupâ vreo zece zile, începusem sâmâ obişnuiesc cu accentul lor şi pricepeam destulde bine ce spun) ; era şi puţin bîlbîit şi se stropşeala tine ; dacâ stâteai mai aproape de el, te stropeacu salivâ. Expresia lui era dramaticâ, iar nişte cuvinte

pe care le repeta mi-au atras în cele din urmâ atenţia. Era acolo şi un scriitor polonez, tot în schimbcultural, ca şi mine, iar vietnamezul îi tot spunea câla main gauche coupe la main droite, mîna stîngâtoie mîna dreaptâ. Ce-o fi asta ? m-am întrebat eumirat şi i-am cerut explicaţii. A început sâ spunâ

câ la ei se petrec nişte lucruri tragice, câ în rîndu-rile lor se produc acuzaţii grave ; asemenea acuzaţiifac, de pildâ, ca un luptâtor care a primit anumitesarcini în timpul rezistenţei sâ fie chemat sâ justifice

în ce fel a reuşit sâ scape în cutare zi, cînd a fost

în spatele liniilor inamicului, cum a fâcut. La careomul râspunde, fireşte, câ el a avut o sarcinâ de îndeplinit şi şi-a îndeplinit-o. Poate, i se spune. Darcine dovedeşte câ şi-a îndeplinit sarcina ? Pâi, îilămureşte cel întrebat, tovarâşii cutare şi cutare. Numai câ aceşti tovarâşi, la oare se referâ el, sînt morţi,au pierit în luptâ, iar fostul partizan, nemaiavîndnici o posibilitate sâ se justifice... Am înţeles... Astaera sensul cuvintelor despre mîna stîngâ care taiemîna dreaptâ. M-au trecut fiorii... Era în 1957, iarceea ce se întîmpla putea fi, cum mai spuneam, o

cansecinţâ a unor procedee şi a unui sentiment deneîncredere moştenite de la noi, din Europa. Fapt e

186



câ, deşi succesele lor erau certe, unitatea politicaferma, iar prestigiul armatei foarte mare (iar ţăranii oare formau aceasta armata vedeau în Ho-Şi-Minpe părintele şi conducătorul lor), ei trăiau totuşi, în1957, şi asemenea drame. Liniştea aceea extraordinarei, care mă fermeca, ascundea în adincurile eimari frâmîntâri. Dar pe vremea aceea nu erampregătit sâ reflectez şi sâ-mi dau seama pînâ la ca-pât de semnificaţia unor asemenea realitâţi. Depilda, îmi aduc aminte câ nu l-am crezut în între

gime pe colegul meu care vorbea atît de stîlcit franţuzeşte referitor la mîna stîngâ care taie mîna dreaptâşi am luat faptul povestit drept o ciudăţenie ; socoteam câ asemenea lucruri nu pot sâ fie adevăratesau sînt adevărate numai într-o anumită mâsurâ. Dealtfel, nici n-aşi fi putut sâ înţeleg bine ceea cemi se spunea. Impresiile mâ copleşeau. îmi aducaminte drumul spre Haifong şi regiunea de coastâ.Mergeam de obioei cu două maşini. Intr-una erameu, însoţitoru/l, un sanitar şi şoferiil. Intr-a doua, unbucătar şi un om însărcinat cu paza noastrâ ; a imea,

probabil. Peisajul era unic. Mari vîrfuri de munţi seîn-teiau înconjurate de ape. Apa, Marea Chinei de sud(era golful Tonkin) pătrunsese în munţi şi pusese stâ-pînire pe ei, acoperind platourile, ureînd pînâ sus,aproape de creştete. Printre piscurile acelea încon

jurate de ape pluteau barei cu pînze, pline cuexcursionişti, ou amatori care pescuiau liniştiţi. Cîndam ajuns Ia hotelul care era aşezat pe malul mâriişi ne-am dat jos, s-au oprit în urma noastră douâmaşini asemânâtoare cu cele cu care mergeam ; aucoborît vreo cinci, şase persoane. Cînd am întrebatcine sînt, mi s-a răspuns câ sînt membri ai comisieialiate pentru supravegherea acordurilor de la Ge

187



neva. Deci, şi ei aveau doua maşini, ca şi mine ;mi-am dat seama cîtâ importanţa acordau gazdeleschimburilor noastre culturale. Ceva mai tîrziu, amvizitat regiunea minieră din Hongoi, unde cărbunelese scotea de la suprafaţa ; cărbunele, spre noroculvietnamezilor, se găseşte în căntităte foorte mare şie uşor de exploatat. în afara de unele date cu privire la luptele ce avuseseră loc în războiul cu francezii, pe care mi le-am notat pe o harta, nu am luatnici un fel de note, pornind de Io ideea ca nu tre

buie sa folosesc, în povestirea pe care voiam so oscriu, nici un amănunt care nu se fixase în memorie.Memoria ştie sâ dea semne sigure în ceea ce priveşte valoarea lucrurilor aflate ; ea este cea caremarchează faptele cu adevărat importante şi le reţine, selectîndu-le şi stabilindu-le valoarea... Desigur,notele, însemnările pe care ţi le faci, documentelepot fi de folos, dor numai în al doilea rînd. Cepoţi, de pilda, sa spui despre un revelion pe meleaguri atît de îndepărtate ? L-am petrecut la Clubulinternaţional. De acest revelion îmi aduc bine

aminte, pentru câ a existat, la un moment dat, unrăstimp de singurătate (cum spuneam, la începutulconvorbirii noastre de azi, ca mi s-a întîmplat şi înGermania). Am ieşit din incinta clubului şi am început sa mă plimb. Era o gradina imensa, cu copaci

seculari, şi la vreo suta de metri în faţa mea amvăzut o cuşca, în care se afla o maimuţa. Nu eradintre cele mari, dar nici dintre cele cît pisicile...M-am apropiat de cuşca şi am început sa ma uitla ea, aşa cum ne uitam noi totdeauna la acestevietăţi, cu acea privire insistenta şi, probabil, neliniştita de faptul ca vedem o imagine a ceea ce amfost noi înşine cu milioane de ani în urma. M-am

188



uitat cîtva timp astfel şi ni s-au întîlnit privirile. Nuştiu ce s-a întîmplat, se vede câ maimuţa a simţitcâ ne separa aceste milioane de ani, peste care eanu poate sari. Şi cum stâteam aşa, unul în faţa celuilalt, eu singur, ea singura, deodată, fulgerător, a

scos un răcnet bestial, iar mîna ei a ţîşnit pe subgratii, m-a apucat de guler şi a început sâ mâ zgîl-ţîie. Am izbit-o cu toata violenţa peste braţul cugheara şi <m-om tras înapoi speriat... Am spus mereucâ această călătorie avea în ea ceva ireal şi poate

câ aşteptam tot timpul sâ redescopăr în mine însumi acel sentiment mai consistent cu care eramobişnuit sâ trăiesc, fiindcă, docă mă gîndesc bine,

îmi dau seama că nici nu mai ştiu cînd am plecat,cum am ajuns la aeroport, cum am urcat în avion,totul s-a şters din memorie, aşa cum anumite lucruripe care le-ai imaginat doar dispar, atunci cînd reviila viaţa reală. Fapt e că într-o zi a trebuit să plec.Ei bine, abia atunci, cînd am intrat într-o viaţămai obişnuită, mi s-a întîmplat acea pâţanie careprevestea ceva important şi care merită să fie po

vestită. (Dar a fost o păţanie a conştiinţei mele, nuuna Io care să poată asista <ş-i alţii.) Aşi vrea să maispun, pînă atunci, că la întoarcere m-om oprit laPekin, şi fiindcă Unfuunea scriitoriflor îmi şi făcuse rostde două sute de yuani, ceea ce însemna cam patru

salarii ale unui funcţionar, m-am hotărit să stauacolo cel puţin două săptămîni (după informaţiilemele, banii pe care îi aveam erau suficienţi pentruatîtea zile) şi eventual să cunosc şi un sat chinezesc. Am fost primit la aeroport, mi s-a dat o ca-merâ la un hotel internaţional care semâna perfect

cu crice hotel din Europa, din toate punctele devedere, de la listele restaurantului, care erau în trei

189



limbi, şi pînâ la atmosfera generala cosmopolita ;hotelul, într-adevâr, era plin de străini. N-aşi puteasâ spun câ am fost foarte înidîintat (aşi fi vrut sâstau într-un hotel chinezesc), era şi foarte scump,costa doisprezece yuani pe zi. Avînd totuşi bani mulţişi, la urma urmei, trebuind sâ-i cheltuiesc, pentrucâ n-aveam ce sâ cumpâr cu ei (antichitâţile lornu se mai gâseau, în acei ani, în magaziine),m-am dus la restaurant şi i-am cerut chelneruluisâ-mi dea ceva specific chinezesc, ce putea fi mai

bun şi mai rar. Chelnerul a dat din cap câ da, da,mi-a servit în prealabil cîteva antreuri pe care i lecerusem şi a adus un fel de frapierâ. Probabil,mi-am zis, trebuie sâ fie sifon sau o sticlâ de vin,pe care presupunea câ am s-o beau, deşi eu nu-icerusem. Pe urmâ vâd câ îmi mai aduce o frapierâ şio pune în partea cealaltâ a -mesei, în stînga ; asta, într-adevâr, era plinâ cu sticle de vin şi de apâ mine-ralâ. Şi în timp ce mîncam, observ câ în frapieradin dreapta, ceva se mişca. Mâ uit mai bine şi vâdcâ de fapt nu era o frapierâ, ci o cutie ermetic

închisâ, care avea deasupra un fel de bilâ. Darnu, nu era bilâ, ci o maimuţicâ, era capul unei maimuţe, ieşit afarâ din cutia ermetic închisâ ; sâ fifost cît un cap de miel sau de .pisica, mai degrabâ cîtun cap de miel, şi era ras. Probabil câ vrea sâ mâ

distreze, m-am gîndit, îmi aduce maimuţa sâ-mi ţinâtovârâşie. Cînd s-a întors, l-am întrebat ce e cuea. ,,E lucrul cel mai bun pe care vi-l putem oferi,asta aţi cerut." „Cum adicâ ?" Mi-a explicat. Pecutiuţa aceea erau un ciocan mic de metal şi unfel de furculiţâ. Cu ciocanul trebuia sâ sparg capulmaimuţei, dar nu brutal, ci aşa, uşurel, iar cu instrumentul care semâna cu o furculiţâ urma sâ dau la

190



o parte oasele craniului spart, astfel încît sâ las creierul complet descoperit ; pe urma, pe creierul acelocald, sâ pun sare, piper şi încă o substanţâ pe careo adusese el acolo, sâ-l amestec cu linguriţa şi sâ-lmănînc. Bineînţeles câ am avut o senzaţie de oroare

şi i-am spus sâ ia de acolo repede maimuţa. Nuştiu ce-am mai mîncat, mi se pare câ raţâ lăcuită,dar eram prea enervat şi-mi pierdusem orice poftâ...A doua zi m-am prezentat ambasadorului nostru deatunci, Rudenco, şi i-am spus câ aşi vrea sâ vizitez

un sat chinezesc ; n-o sâ mai am ocazia, probabil, sâfac o călătorie atît de îndepârtatâ, şi cum ţâraniide pe pămînt mâ interesează, n-aşi vrea sâ plecdin China înainte de a vedea un sat. Rudenco ştiacine sînt, ştia câ vizita mea acolo nu era ceva obişnuit, dar m-a refuzat net, fârâ explicaţii. Am insistatşi i-am amintit câ au atîtea maşini, nu e mare grozăvie sâ mâ ducă şi pe mine una zece, cincisprezece kilometri, pînă în afara oraşului. Se uita pegeam şi mi-a spus din nou nu, fără să-mi explice,nici de data asta, de ce nu se poate. N-am mai

avut ce face şi a trebuit să mă resemnez, fără să-fiert vreodată pentru acest refuz. In schimb, l-amrugat pe ataşatul acela cultural, care ştia atît debine limba chineză, să-mi dea cîteva indicaţii, ceanume pot vedea în Pekin, şi mi-a spus să vizitez

palatul de iarnă, palatul împăraţilor Chinei, care edeschis la orice oră. Am întrebat cum se numeşte ;se numea, cred că ţiu minte bine, Ku-Kung. Vechilericşe, care străbăteau altădată Pekinul, dispăruserăşi erau înlocuite cu un fel de triciclete ; stăteaica un vodă pe un fel de fotoliu în mijlocul celordouă roţi din spate, şi-n faţă era taximetristul, dacăvrei sâ-i spui aşa. M-am urcat într-un asemenea ve-

191



hicol şi omul, fdrâ sâ zicâ nimic, a început sâ pedaleze ; am mers vreo sutâ de metri şi pe urma a

întors capul spre mine şi m-a întrebat ceva, în chi-nezeşte, bineînţeles... l-om răspuns aşa cum îmirecomandase prietenul meu de la ambasadâ : „Ku-

Kung". A dat din umeri şi a pedalat mai departe.Dupâ vreo cincizeci de metri, s-a oprit lîngâ uncetâţean care stâtea pe trotuar şi a început cu alao conversaţie, parca ţipînd unul la altul, apoi s-a

întors spre mine şi iar m-a întrebat ceva, iar eu i-am

răspuns ca şi înainte : ,,Ku-Kung". A mai pedalat elo vreme şi vad câ se opreşte lîngâ un alt chinez, carenu semâna cu ceilalţi ; pufoaica de pe el era mai

îngrijitâ, câlţunii erau şi ei curaţi. Se vedea talpa aiaalbâ, care mâ frapase încâ de la început. Purta şi unfel de barbâ ascuţitâ. Probabil câ era un intelectual, un om cu care mâ puteam înţelege ; de aceeaoprise lîngâ el. Şi încep ei sâ-şi vorbeascâ, iar eu mâaşteptam ca intelectualuii meu de pe trotuar sâ mi seadreseze într-o altâ limbâ decît chineza, l-am spus pefranţuzeşte ce caut, palatul de iarna, Ku-Kung, dar

nici el n-a priceput. Iar omul meu a reînceput sâ pedaleze ; nu ştiam unde mâ duce, m-am enervat şiam început sâ-i fac semne şi sâ repet cuvîntul âlape care nu-l pricepea nimeni, cerîndu-i sâ opreascâ.Dar din strigâtele mele a înţeles ceva şi deodatâ

a exclamat : „A, Ku-Kung I", cu aerul câ acum da,ştie şi el despre ce e vorba. Cuvintele mele eraucorecte, doar intonaţia fusese alta. Dar eu spusesemacelaşi cuvînt. II nimerism strigînd la întîmplare :Ku-Kung ! Fapt e câ m-a dus la palatul împâra-ţilor Chinei, am vizitat sâlile aproape pustii, amvâzut locul în care stâteau împâraţii, cu o pasârephoenix în dreapta şi cu alta în stînga ; nu m-a

192



impresionat cine ştie ce, dupâ cum nu mâ turburasenici faptul, pe care îl aflasem mai demult, câ întregpalatul a fost construit fârâ sâ fie folosit nici uncui, numai prin îmbucarea lemnelor între ele. Maicurios eram sâ ştiu ce se întîmplase cu mine şi cu

triciclistul âla, iar cînd m-am întors la ambasadă,i-am povestit totul amicului meu care ştia chinezeşte.A început sâ rîdâ. „Domnule, Ku-Kung nu se spuneaşa cum zici, ci cu un alt ton, mai ascuţit. Sîntmai multe trepte de ascuţime. Probabil câ dumneata,

cînd te-ai supărat, ai dat din întîmplare peste tonalitatea necesarâ. La chinezi, acelaşi cuvînt, dacâ îl pronunţi altfel, înseamnâ cu totul altceva. Nu-inimic, îţi fac eu cunoştinţâ cu un student care ştiePekinul şi vorbeşte şi chinezeşte ; o sâ te însoţească.“ Şi într-adevăr mi-a prezentat un bâiat, unstudent de-al nostru de acolo, împreună cu care am început sâ vizitez Pekinul. Ţin minte cum m-a dussâ vâd un zid care înconjura o mînâstire, dacâ nu mâ înşel, nu, un palat, al unui împârat al Chinei. Zidulavea o particularitate, o tainâ a lui. Dacâ doi inşi

se aflau unul de o parte şi celâlalt de altâ partea zidului, şi dacâ primul vorbea, cel de-al doilea

îl auzea de parcâ ar fi fost alâturi. Un felde telefon primitiv... Am vizitat şi alte minunăţii şi l-am întrebat pe însoţitorul meu cum

trăieşte la Pekin, cum se descurcă, dacă învaţă bine,cum face cu fetele. Mi-a spus că a cunoscut o chinezoaică şi a început să-mi povestească o întreagăistorie. „Tovarăşu* Preda, zice, sâ vedeţi ce mi s-a

întîmplat. Am cunoscut o colegă de care m-am îndrăgostit, s-a îndrăgostit şi ea de mine, dar nu aşaca să ajungem pînâ la căsătorie. Am trăit cîtva timp împreună, pe urmă ne-am despărţit şi am rămas în

193



relaţii prieteneşti. Intr-o zi, sînt chemat la ambasadâ,aşa, cam la un an dupâ ce ne-om despărţit, iar ambasadorul mâ întreabâ : «Ce-ai fâcut ?» «Ce sâ fac,tovarâşe ambasador ?» «Uite, spune el, a venit lamine un coleg de-al dumitale de facultate şi seplînge câ mu ştiu ce ai făcut ou soţia lui.* «Garesoţie ?» «Sâ-I chemâm, sâ ne spună despre ce evorba, câ nici eu n-am prea înţeles.»* Era acolo, l-achemat şi a început sâ spunâ ce se întîmplase.Fata de care fusesem eu îndrăgostit se măritase,

iar soţul ei era tot student. Mâ rog, nu ştiu ce-aapucat-o pe fată, că i-a spus că mă cunoscusepe mine înainte. Iar ăsta, care nici nu ştiuse de ea

în vremea aceea, venise la ambasadă, să mă reclame. «Domnule, zic, ce vrei dumneata ?» «Nu, faceel, lucrurile nu pot să rămînâ aşa.» «Ce lucruri ?»«Dumneata cu soţia mea...», aşa şi pe dincolo. «Stai, îi spun, pe vremea cînd eram eu şi cu ea prieteni,dumneata nici n-o cunoşteai.» «Aşa e.» «Atunci cevrei ?» Ce să vrea ? Spunea şi repeta că lucrurile nupot să rămînă aşa. Mă rog, pînă la urmă a plecat,

dar tot furios era. După vreo lună de zile, iar vinela ambasadă, iar mă cheamă ambasadorul. «Domnule, ce-ai făcut cu fata aia ?» «N-aţi auzit şi dumneavoastră cum stau lucrurile ? Nici n-o cunoştea.»A mai venit de vreo două, trei ori. Că lucrurile nu

pot râmîne aşa, nu şi nu I Ce se mai putea repara în povestea asta, nici el nu ştia. Dar de reclamat,mă reclama mereu." Şi studentul meu se vedea căse aşteaptă ca vizitele chinezului să continue. „Egelos, am încercat eu să-i explic, are o gelozieretrospectivă şi nu-şi dă seama că gelozia asta nue justificată. Nu se cade să te legi de o colegă careare de gînd să se mărite cu cineva ; dar cum el

194



singur recunoaşte câ, pe vremea aia, nici nu ştiade ea, dumneata n-ai nici o vina..." Şi luînd avionulspre ţara, deodatâ am simţit câ mi se întîmplâ cevainexplicabil. Fârâ sâ-mi dau seama de ce, am început sâ doresc aproape paroxistic sâ fiu cît mai

repede acasâ. Ce era ? Mâ trezisem ? Îmi dâdeamseama câ sînt departe, iar imaginaţia se speria dedistanţa care exista între punctul bombat de pe globpe care mâ aflam şi oraşul unde locuiam, undeva înEuropa. Departe de ţarâ, departe de străzile care

îmi erau dragi... Nu mai puteam râbda. O astfel desenzaţie de separare, de distanţâ faţâ de locul încare trâisem, am avut-o şi în Vietnam, dar acolo adurat foarte puţin. Mâ aflam în casa unei învâţâ-toare, unde fusesem invitat sâ beau o ceaşcâ deceai, împreunâ cu însoţitorii mei, iar oraşul nu aveaelectricitate, totul era luminat cu mici lâmpi de gazşi domnea un întuneric aproape total. Am bâut ceaişi am stat de vorbâ o vreme ; apoi, cînd am ieşit,am simţit cum imensul cer necunoscut mâ apasâimems... Eram singur, departe de satul meu, de oraşul

meu, de fiinţele pe care le iubeam. Ştiamcâ mâ desparte de ele o distanţâ uriaşâ, demii de kilometri, care nu poate fi strâbâtutâ decît

în cîteva zile şi câ, aricit m-aşi zbate eu, oricît m-aşizbuciuma, n-o pot face sâ se micşoreze. Mai râu

decît atît, simţeam câ nici gîndul nu mai avea puterea de odinioară, puterea lui obişnuitâ de a străbate distanţele şi de a face ca un fir, invizibildar trainic, sâ mâ lege de lumea pe oare o pârâsi-sem, fâcîndu-mâ, în felul acesta, sâ mâ simt în siguranţă. Da, asta era, gîndul acela al meu, care mâ

ajutase întotdeauna, îşi pierduse puterea. La plecarea din Pekin, acea pierdere de putere şi acel

%95



sentiment de îndepârtare care fuseseră mai puţinacute în Vietnam reveneau cu o mare intensitate.Mi se pârea ca avionul merge ca melcul, iar dorinţamea de a mâ vedea acasâ dobîndise o formâ paroxistica... S-a născut o temere obscura şi foarte acutacâ s-ăr putea sâ nu măi ajung niciodatâ, câ avionulo sâ cadâ şi o sâ mor departe de ţarâ. Am sâ

încerc acum sâ spun, foarte minuţios, ce-am maisimţit din momentul în care starea aceea s-a instalat în conştiinţa mea. Pentru câ acesta este, într-adevâr,

lucrul pe care l-am pâţit şi pe care n-o sâ-l pot uitavreodatâ, aşa cum nu uitâm acele lucruri primejdioase care determinâ conştiinţa noastrâ sâ fie fixatâ, în mod forţat şi alarmant, într-o anumitâ înclinaţiepuţin fireascâ. întinderile de pâmînt peste care treceam mi se pâreau fârâ sfîrşit. In ciuda vitezei cucare zbura avionul, nu percepeam micşorarea distanţei şi nici nu aveam sentimentul câ scutesc ocâlâtorie de o lunâ de zile cu trenul. Nervii îmi erau

încordoţi, iăr conştiinţă era incapabilă de-a acordatimpului valoarea realâ mâsuratâ de ceasornic. Aveam

sentimentul câ o orâ este o veşnicie. Spiritul mi-eroacaparat de dorinţa de a termina aceste zboruri şidin pricina aceasta secundele, în scurgerea lor, eroulibere şi umflate. Nu ascultam decît -uruitul intens alreactoarelor şi nu mâ gîndeam decît la ele. Erau

bine fâcute ? Erau rezistente ? Nu era posibila nicio defecţiune ? Aparatura de bord cum era ? Comenzile ascultau credincioase ? Neştiinţa îmi arunca gîn-dul într-o nelinişte ameninţâtoare. Zadarnic îmi spuneam câ drumul la ducere a fost asemânâtor cuocesta şi câ n-am fost deloc îngrijorat. Gîndul liniştitor nu-mi ajuta la nimic. Eram descoperit la asaltulideii de hazard. Fatalitatea aceasta, a dezordinii

196



care exista pe lîngâ ordine, mâ speria. Era frioa dehazard. Imi spuneam câ un accident mecanic fârâimportanţâ pe pâmînt devenea aici o catastrofa sigura. O frica asemdnâtoare trăisem însâ şi în împre

jurări în care nu exista nici o ameninţare obiectivâ.imi aduceam aminte, de pildâ, câ uneori, seara, înainte de clipa în care conştiinţa mea intra în odihnabinefâcâtoare şi fireascâ a somnului, aveam neliniştea câ voi fi pârâsit de sublima ei existenţâ pentrutotdeauna. Nu mâ voi moi trezi... Stâri diverse şi

stranii mâ vizitau; mi se întîmpla sâ am sentimentulacut câ viaţa şi-a golit conţinutul pentru mine, pentru existenţa inimii mele şi, în acelaşi timp, conştiinţapercepea cu spaimâ ideea plecârii mele din viaţâ.Un dezechilibru între ceea ce simţeam şi conştiinţamea îmi aminteam câ mâ cutreierase deja în aceastâperioadâ a vieţii mele. Şi chiar atunci cînd îmi treceau toate acestea prin cap, auzeam cum reactoarele

îşi schimbau tonalitatea şi mâ întrebam ce putea fi.Mi se pârea câ avionul coboarâ fârâ motiv şi-mispuneam : nu cumva coboarâ forţat, nu cumva ne

prâbuşim ? Mâ stâpînea o cumplitâ dorinţâ de ascâpa. Sâ fiu iarâşi acasâ, cu cârţile mele, între hîr-tiile mele, cu proiectele mele... In fond, aceastâ aven-turâ trebuia sâ mâ vindece pentru totdeauna, simţeam eu atunci, de micile şi meschinele temeri, de

mâruntele şi ruşinoasele laşitâţi. Imi dâdeam seama,pe propria mea piele, câ aşi fi nefericit sâ trâiesc în altâ ţarâ, câ niciodatâ nu m-aşi putea acomodaintr-un spaţiu geografic strâin. Pîinea nu avea gust,mîncarea mirosea neplâcut, deşi putea fi preparatâ

ca şi la mine în ţarâ, florile nu-mi evocau nimic,aerul nu-mi fâcea plâcere, era prea uscat sau preaumed, praful îl simţeam înecâcios şi penetrant. Nop-

197



ţile erau regatul ţînţarilor, iar zilele le vedeam chinuite de uriaşe valuri de praf fin şi invizibil, pe careWnturile le ridicau de pe întinderea deşertului Gobişi le purtau pînâ la Marea Chinei. Toţi locuitorii oraşului Pekin purtau un fel de cache-bouche (aşa cum

au medicii în spitale, în sălile de operaţii), ca sâ-şiprotejeze nasul şi plâmînii de acest praf fin, invizibil. Ai fi zis câ toţi chinezii erau medici... Motoarele nu se mai auzeau decît în surdina, numai şuieratul aripilor. Planam peste Siberia în zbor înclinat,

la zece kilometri înălţime, spre Omsk, care se apropia ; aparatura, îmi dâdeam seama, funcţiona minunat ; nu se simţea nici o smuciturâ, nici o înclinare ;era ora doua, ora Moscovei ; soarele abia apunea.Timp de trei ore, de la Irkuţk şi pînâ în apropiere deUrali, râmâsese nemişcat, labuzaasfinţitului, latâ

în ce fel putea fi împiedicatacestastru sâ apunâ.Mi se pârea, la un moment dat, câ se opriserâ motoarele, câ pierdem din înâlţime ; aerul îmi presaurechile şi înăbuşea auzul ; înghiţeam ou putere şi

în secunda urmâtoare percepeam din nou impresio

nanta activitate a turbinelor. Apoi, iarăşi, auzeamzgomote, în timp ce urcam, şi mâ stâpînea o senzaţie de pierdere a greutâţii. Câlâtoream de la Omskspre Moscova, era ultima rutâ pe care o strâbâteaaceastă uriaşă navă aeriană, şi îmi propuneam sânu mai călătoresc niciodatâ cu ea. Totul, în interior,era balşoi şi avionul însuşi avea ceva nefiresc, neobişnuit, prea îndepârtat de preocupările mele legateatît de strîns de scoarţa pâmîntului. latâ, acum urcam în nori, şi nu ştiam ce caut eu acolo, era viscol, furtună. Nava uriaşâ, cu inimă de metal şi sînge de ben

zină, se dovedea însă mai puternică decît furtuna.Presiunea aerului devenise atît de mare încît stiloul

198



meu, cumpârat cu cinci yuani de la Pekin, dâdeaafarâ cerneala. Ieşeam deasupra norilor, soarele eraviolent ; o mare luminâ umplea universul acela, încare nu se vedea decît cerul sus şi o nesfîrşitâ suprafaţa de mori jos, la o adimcivne îrospâimîntâtoare.

Zburam în plin ocean terestru, în straturile rarefiate.Prin albastrul dens, ceva duşmănos pîndea oceanulnostru de luminâ şi de oxigen. Eternul vid. Frumuseţea acelui peisaj pot s-o admir numai în amintire ;atunci îmi lipsea sentimentul deplinei securitâţi.

Mi-era mai departe dragâ ţârîna noastrâ urîtâ şiinformâ, mi-era iar dor de bulgârii lutoşi şi de prafulpâmîntului... Dacâ toţi oamenii ar fi fost ca mine,niciodatâ aviaţia n-ar fi progresat. Aşa spun eu,dar poate câ aviatorul avea acel sentiment de sacrificiu pe care îl cunoaşte orice om pasionat de profesiunea lui ; el vrea sâ-şi exercite aceastâ profesiune în ciuda tuturor vicisitudinilor. Dacâ aşi şti câ efortulpentru scrierea unui roman mâ poate costa viaţa,mi-aşi lua toate mâsurile de siguranţâ pentru a înlâ-tura o eventualitate cum ar fi boala din care sâ mi

se tragâ moartea. Dar unica mâsurâ hotârîtoare,aceea de a renunţa la scris, nu aşi lua-o. Aşa cumnici aviatorul nu se gîndeşte la singura posibilitatecare i se oferâ pentru a scâpa de primejdii : aceeade a nu zbura. In ce priveşte privilegiul de a zbura,mâ pot lipsi de el, aşa cum un cititor, ameninţat cuorbirea din cauza lecturilor, se poate lipsi de cârţi.Mai trecuserâ douâ ore, zburam în continuare şi îmispuneam câ avionul cu elice, un biet mârfar în comparaţie cu acest ultra-rapid, trebuie iubit mai mult :a zburat timp de un sfert de veac în deplinâ secu

ritate, cu credinţâ, obişnuindu-i pe pâmîntenii noştricu înâlţimile. Mi se pârea câ, o datâ ajuns la Mos

199



cova, eram ca şi acasâ, atît de departe mâ simţeamde oraşul în care trâiam. Continuau sâ-mi aparâuriaşe reliefuri de nori, cu prăpăstii şi umbre neîntîl-nite pe pdmînt. Era imposibil de perceput viteza dezbor ; doar intuitiv, judecind dupâ schimbarea din

depârtare a peisajului, puteai sâ-ţi dai seama cîtde repede ne deplasam. Mâ uitam la câlâtori şi lecercetam feţele ; unii dormeau, cu o expresie nefi-reascâ pe chip, fârâ destinderea şi calmul unei feţecare se odihneşte. Alţii discutau, nu se ştie ce, mai

firesc. Iar cei din urmâ, printre care mâ numâramşi eu, eram tâcuţi, calmi, pâream puţin resemnaţi,nevrînd sâ ne gîndim direct la ceea ce ar puteaaduce întîmplarea, dar totuşi necontenit obsedaţi deaceastâ idee. Peisajul se schimba fârâ odihnâ. Tepomeneai cu o gaurâ vînâtâ, în care puteai aruncaun munte, avionul avea tensiune, atras poate deaceste hâuri, apoi totul trecea. Nava se zgîlţîia şi seredresa. Te uitai la ceas şi vedeai câ nu trecuserâdecît cincisprezece minute. Avionul reîncepea sâ sezgîlţîie : se pârea câ e furtunâ. O furtunâ care râ-

mînea invizibilâ în aceastâ feerie de luminâ şi denori. Urcam. Da, era o furtunâ, pentru câ jos peisajul apârea tulbure, fârâ contururile clare ale norilor, de obicei liniştiţi. Totuşi, soarele, la aceastâ înâl-ţime, era viu şi ne ardea feţele. Stăm pe locul cel

mai bun din avion, aveam în faţa mea o masa şimâ strâduiam sâ iau note, în timp ce prin geamsoarele îmi inunda obrazul şi mîinile cu luminâ şicâldurâ. Eră căld, îmi scoteam hăină, o puneam laloc. De ostâ dătâ, spre deosebire de ziuo din urmâcu o lunâ, cînd mâ îndreptăm spre Hănoi, erom pedeplin sânâtos. Lo Hănoi, o rodiogrofie îmi descoperise o sinuzitâ. Am fost trotăt cu anumite ierburi

200



de-ale lor, care m-au fâcut sânâtos. In ciuda curenţilor fini şi penetranţi din avion, nu numai câ nu aveamcrizele atroce de atunci, dar nu mai simţeam nicimâcar banala durere a urechilor, pe care o au toţicalatorii atunci cînd avionul decoleazâ sau aterizeazâ.Şi mai trecea un sfert de ora ; furtuna aceea separe câ era lâsatâ în urmâ, în Siberia ei ; zburamspre Europa. Ne apropiam de Moscova, mai eraupuţine ore. Da, într-adevâr, peisajul devenea altul ;nori foarte joşi, la mii de metri sub avion, semânau

cu un ocean blînd de ape, imensâ întindere albâ.Orizontul era însâ mereu straniu, mereu nefiresc,neprietenos, aproape sinistru. Avea o culoare verde,

îngheţatâ, şi râmînea nemişcat. Turbinele lucrau necontenit; necontenit, necontenit ; se auzea şuieratul

aspru al aerului trecînd prin ele, şi din cînd în cîndreactoarele dâdeau navei o tensiune extraordinară.Mi se întîmpla sâ cred câ ne prâbuşim şi într-adevâravionul se zgîlţîia cu putere şi tot ce se afla pe mesecâdea jos : scrumiere, tacîmuri, farfurii, lampa, caietul în care luam note. Unele chipuri oglindeau un

fel de fricâ ; altele râmîneau impasibile. Cea care încurajează întotdeauna câlâtorii în avioane, stewardesa, o fatâ câreia i se pârea mereu câ s-a în-tîmplat ceva vesel şi îi ardea de rîs, era acum serioasâşi spunea ceva (în ruseşte, bineînţeles) ; liniştea câ

lâtorii. Dar iatâ câ deodatâ, ca prin farmec, noriicare ne despărţeau de pâmînt se topeau... Zburamdeasupra Rusiei ; se vedea pămîntul. Săraca şi draganoastră scoarţă pămîntească, pe întinderea căreiase petreceau atîtea drame ce păreau, de la această

altitudine, nefireşti şi nedrepte, se înfăţişa rece şiinumană, lipsită de culoare şi de vegetaţie, aşa cumun bun telescop ar face să arate scoarţa lunii. Dar

201



iatâ, avionul mergea din nou râu. Ce se întîmpla ?Se apleca enorm spre dreapta, revenea, se liniştea.Mâ uitam la ceas. Mai aveam încâ puţin şi ne apropiam de destinaţie. Urcam. Avionul, cu botul în sus,trepida... Intram într-'un nor, apoi vedeam munţii,

mari pete negre, probabil pâduri, pe urmâ îmi dâ-deam seama câ m-am înşelat, câ nu mai ştiu nimicprecis : intrasem în Rusia sau mai eram în Siberia ?Aveam sentimentul câ am terminat cu peisajul, gata,nu mai aveam chef sâ-l contemplu. Avionul avea

mereu zgîlţîituri. Veşnica mea atenţie la activitateamaşinilor ar fi trebuit sâ fie pedepsitâ printr-un uragan, sâ-mi dau seama ce însemna cu adevârat pentru un avion sâ întîlneascâ o furtunâ. Dar asemeneapedeapsâ nu am primit. Nici atunci, nici mai tîrziu.In sfîrşit, iatâ-mâ ajuns la Moscova. In aerogarâ amgâsit români, nişte piloţi. Veniserâ cu avionul de cursâTarom, cu care am plecat apoi spre ţarâ, dimineaţa,pe la orele nouâ, dupâ o noapte friguroasâ. In■noaptea aoeea (n-am putut dormi deloc. Fusesemcondus la hotel şi, din pricina atîtor ore de câlâtorie,

cînd puneam piciorul jos, mi se pârea câ podeauacedeazâ şi se apleacâ în partea pe care câlcam.Apoi, cînd puneam celâlalt picior, podeaua ceda încealaltâ parte. A trebuit sâ mâ culc în pat ; nureuşeam sâ-mi gâsesc echilibrul. Dimineaţa, aceste

senzaţii bizare au dispârut. Cu piloţii români, de laMoscova la Kiev, m-am simţit minunat ; conduceauca nişte adevâraţi ortişti, cu viraje line, cu ascensiunişi coborîri aproape nesimţite. Piloţii români sînt foarteserioşi şi au, dupâ impresia mea, un sentiment derâspundere mai mare decît al altora. Sînt nişte piloţifârâ cusur, adicâ stâpînesc aparatul în toatâ intimitatea lui ; simţeam tot timpul câ motoarele duduiesc

202



conform voinţei lor, a navigatorilor. Zburam, fireşte,foarte jos, în comparaţie cu neprietenosul TU-104.Senzaţia vitezei o percepeam din plin, cu voluptate,vremea era frumoasa, iar peisajul ucrainean nesfîrşitşi monoton. Dar semdna ou cel românesc şi îmi plâceaf

mi-era drag şi familiar. Orizontul se zârea aproape,obişnuit şi amical, învâluit într-o uşoarâ ceaţâ albâs-trie, cerul era senin, albastru stins, iar eu ardeam denerâbdare sâ ajungem în România. Am depâşit Ode-sa( fârâ escalâ, şi am intrat în regiunea deltei. Sim

paticul nostru lliuşin special (avea paturi şi canapeleca un salon) nu era însâ prea rapid : a trebuit sâ maifacâ vreo orâ pînâ la graniţâ. Mâ uitam pe geam şi

în depârtare se vedeau norii ; mâ întrebam dacâ nucumva la noi e vreme proastâ. Îmi spuneam în gîndcâ ar trebui sâ fac ceva pentru tovarâşul Georgescu,pilotul principal, inginer, sâ-i mulţumesc pentru plutirea aceasta, pe care o comparam în stabilitate cuaceea a marelui TU-104. Zburaim extrem de plâcut,fumam ţigare dupâ ţigare, gura îmi era arsâ, mâsimţeam tâbâcit şi probabil câ trâsneam a mahorcâ.

Nu eram singur. Câlâtoream împreunâ cu o delegaţiecare venea de la Moscova pentru funeraliile lui PetruGroza. Erau acolo un rus, un suedez şi un reprezentant al nu ştiu cârei republici bananiere... Norii dindepârtare se apropiau încet, îmi aduc aminte, foarte

pe jos, treceam prin ei, îi râscoleom, iii imprâştiam.Motoarele se auzeau distinct, ca ale unui camioncare staţioneazâ, dar simţeai câ puterea lor e incomparabil mai mare. Pe mâsurâ ce trecea timpul, fâ-ceam cunoştinţâ cu cei cîţiva câlâtori care, ca şimine, nimeriserâ în acest lliuşin special. Alâturi demine se afla un curier diplomatic care povestea

însoţitoarei noastre aventuri aviatice de necrezut, din

203



necontenitele lui alergâri. Cum l-au apucat furtuniaşa şi pe dincolo, cum tuna şi fulgera, cum dupâ ceateriza nu ştiu unde lua din nou avionul, deşi furtuna continua. Şi iarâşi sus, jos, fulgere şi aterizareşi apoi din nou avionul şi, deşi de asta data plecasepe timp frumos, în munţi îl aştepta furtuna şi din noufulgere şi ploaie, intre altele, îi relata o nâzdrâvâniede care mai auzisem. Cum un american, vrînd sâscape de bunica lui, ca s-o moşteneascâ, a convins-osâ facâ o câlâtorie cu avionul, dupâ ce în prealabil

îi bâgase o bombâ în geamantan. Cum, dupâ aceea,s-a dus la un bar, s-a pus pe bâuturâ şi a începutsâ se laude, arâtînd în ce fel s-a descotorosit debâtrînâ şi cît de bucuros e câ o sâ punâ mîna pesute de mii de dolari. Cum barmanul l-a luat la ochi,a început sâ fie atent la bolboroselile lui şi a anunţatpoliţia •' poliţia, la rîndul ei, a înştiinţat aeropoartele.Atît bâtrîna, cît şi pasagerii avionului condamnat auputut sâ scape, iar stupidul criminal a fost pedepsit...Povestirile curierului nostru ne-au acaparat, pe mineşi însoţitoare, şi numai într-un tîrziu ne-am dat seama

câ ajunsesem de mult la Bucureşti şi câ avionul se învîrtea deasupra capitalei, fâcînd spirale nesfîrşiteşi nevrlînd deloc sâ aterizeze. Şi deodatâ, mi-am datseama câ acum, spre sfîrşit, s-ar putea s-o pâţim,sâ trâiesc şi eu, cum se lâuda câ trâise curierul, o

aventurâ cu avionul. Dar asemenea aventuri sînt primejdioase. Ce se întîmpla ? Nu ne primea aeroportul,asta am aflat mai tîrziu. Pe moment, însâ, nu-midâdeam seama ce e cu noi şi eram foarte neliniştiţi.Trebuie spus câ, faţâ de neliniştea care mâ chinuisepînâ atunci, neliniştea aceasta era mai uşor de suportat, cu toate câ-mi dâdeam seama câ are temeiuri mult mai sigure decît pierderea de putere şi

204



sentimentul de îndepârtore care mâ stâpîniserâ înprima parte a călătoriei de întoarcere. Intre fiinţanoastrâ şi o nenorocire reala care ne pîndeşte exista

însâ un gen bizar de comuniune ; e, parca, un felde împlinire reciproca. Dupâ o ora, daca nu chiar

mai mult, ne-am apropiat de aeroport şi am aterizat.Spre capitala noastrâ veniserâ multe avioane cupersonalitâţi care trebuiau sâ fie prezente la înmor-mîntarea omului nostru de stat. Mi-am dat seamade acest lucru, datoritâ unui fapt care s-a petrecut

în avion. Indatâ ce a fost adusâ scara, a urcat unom care s-a adresat celor pe care avionul îi adusese,reprezentanţilor despre care am pomenit, dîndu-le

în trei limbi indicaţii necesare de protocol : întîi trebuia sâ coboare rusul, care era un fel de decan al

ambasadorilor, nu-mi aduc aminte cu precizie, sausuedezul... Pe urmâ, omul nostru s-a adresat reprezentantului republicii bananiere ; el urma sâ coboareal doilea. Apoi, cel de-al treilea străin, iăr noi, eu,

însoţitooreă şi cei doi curieri diplomatici, mult mai

tîrziu, cînd totul ovea sâ se termine... Dupâ acestinstructaj, uşa avionului s-a deschis. Cine o io însâ înainte, câlcînd orice protocol ? Negrul, reprezentantul ţârii bananiere, cel care trebuia sâ coboareal doilea. Foarte demn, cu fruntea sus, şi solemn...Zadarnic a mai alergat dupâ el omul de Io protocol ;mergea, foarte bâţos, în frunte. Muzica a început sâcînte, bineînţeles, un alt imn decît cel al ţârii lui,imnul care era prevâzut pentru reprezentantul diplomaţilor. Desigur, cînd o venit cel care trebuise sâ fieprimul, s-a oîntat imnul ţârii africanului. Cu aceastâcomedie a protocolului s-a terminat fantasticul meuvoiaj...

205



F. M. : Pentru dumneavoastră s-a cîntat vreun imn ?

M. P. : Pentru mine nu s-a cîntat un imn care sâpoatâ fi auzit. El se cînta, totuşi, în mine. Mâ stâ-pînea senzaţia copleşitoare (care, trebuie s-o recunosc, m-a ţinut mult mai puţin timp decît am sperat)câ, dupâ neliniştile paroxistice pe care le cunoscusemin câlâtorie şi pe care am încercat sâ le redau, nicio-datâ, ajuns pe pâmîntul copilâriei mele şi al vieţiimele, nu voi mai fi nemulţumit de nimic, nu voi mai

suferi de nici un fel de durere, ci voi fi pururea fericit şi încîntat câ trâiesc în oraşul meu, la care mâgîndisem cu atîta intensitate, pe strâzile lui, subcerul lui oare se schimba atît de imprevizibil de patruori pe an, sub ploile care niciodatâ nu seamânâ

unele cu altele. Şi eram sigur câ, întrucît aceastâcâlâtorie m-a fâcut sâ am revelaţia marilor comoripe care le deţine o existenţâ, toatâ viaţa mea deaici înainte va decurge ca o permanentâ sârbâtoare.Nu s-a întîmplat aşa, fireşte, deşi multe sâptâmînidupâ aceea, de pildâ, cînd plouo şi bâtea vîntul

şi mergeam pe strâzi, mi se pârea câ nimic din ce erâu sau urît nu are importanţă, pentru câ sufletulmeu era încâ deasupra norilor, acolo pe unde zbu-rasem, într-un spaţiu în care cerul era veşnic albastru şi plin de lumina violentâ a soarelui. Şi nu-mi

pâsa de ploaia care mâ izbea peste faţâ, sau, maitîrziu, de ninsoarea care câdea. Nu luam în întregimecunoştinţâ de ele şi nu le acordam importanţa pecare le-o dâdeam altâdatâ. Treptat, acest sentiments-a stins. Am uitat încetul cu încetul visul care a fostaceastâ câlâtorie şi am redevenit prizonierul pâmîn-tuiui natal şi al aerului natal, al lumii în care mânâscusem şi trâisem pînâ atunci...



IX

LOCUITORII SATELOR • UN DIALOG CUUN CAL • DESPRE FRAGILITATEA CIVILIZAŢIEI NOASTRE • O ENIGMA CAREPUNE IN JOC SOARTA UMANITĂŢII



Florin Mugur : In Imposibila întoarcere se vorbeştedespre dispariţia unei categorii sociale (sau despremodificarea ei radicalâ) şi despre faptul câ revenireala cele ce au fost nu mai e cu putinţa. Deci, piere

ţârânimea tradiţionalâ. Dar ţâranul, omul care afostcîndva reprezentantul acestei categorii, nu moare,ci devine altceva. Ce devine ? Eram, prin 1962, profesor de limba româna într-un sat din fosta regiuneArgeş, la vreo douâzeci de kilometri de locul în care

v-aţi nâscut. Ceea ce vedeam eu atunci, cu ochiimei de orâşean, nu mi se pârea uşor de înţeles.Dansau mirese de nailon, dâdeau porunci naşi cutranzistoare la gît, visul cel mai fierbinte al elevilormei era sâ devinâ şoferi. Mai bine de jumâtate dinpopulaţia satului lucra la schela petroliferâ din apro

piere, iar de muncile cîmpului se ocupa în timpulliber. Problema pîinii, a grîului şi a porumbului nuera nici pe departe cea mai importantâ dintre problemele care o preocupau. Oricum, oamenii nu o duceau râu ; dimpotrivâ, condiţiile materiale ale vieţii

lor erau mulţumitoare. Dumneavoastră, în Moromeţii, în Imposibila întoarcere, în Marele singuratic, sînteţi

209



poetul unei grandioase dispariţii. Al unei morţi. Moareţârânimea tradiţionala, reprezentata prin Mie Moro-mete şi nu numai prin el. Altceva apare în loc şinu o data acest „altceva" are o înfâţişare deconcertanta. E o tragedie sau o tragicomedie ? Sînteţi

poetul unei tragedii sau al unei tragicomedii ?

Marin Preda : Eu nu mâ gîndesc niciodatâ decît laceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trâit direct.Consider câ numai asta are valoare. Ceea ce au

trâit alţii are valoare numai pentru ei. Nu mâ gîndescdeoît la total meu şi la felul cum şi-a sfîrşit viaţa, în zilele noastre. Dupâ el, pentru mine nu mai enimic. Dacâ dupâ el urmeazâ, în lumea lui, o tragedie sau o tragicomedie, asta este o întrebare lacare trebuie sâ râspundâ alţii, cei care au trâitacest „dupâ" la faţa locului, acolo unde existamirese tinere cu miri tineri. Dintre ei trebuie sâ iasâscriitorul care sâ le cînte viaţa, sâ le înfâţişeze obiceiurile. Sâ arate el ce fel de haine au, ce încalţâ,ce poartâ pe cap, pâlârii sau bâşti mici care nu se

deosebesc de forma capului. Sâ spunâ dacâ se ducla casa miresei cu acele bâşti cu care i-am vâzuteu în ultimii ani, sau se duc cu capul gol, cu pârulliber, dacâ miresele sînt sau nu de nailon şi dacâpetrecerea care are loc este o petrecere adevâratâ,

unicâ pentru cei doi, sau o petrecere în care musafirii trebuie sâ bage mîna în buzunar, sâ scoatâ bani,sâ plâteascâ. Pentru mine, toate aceste împrejurârinu mai au nici o semnificaţie. Şi nici nu sînt celchemat sâ le gâseascâ înţelesul. Un scriitor nu poatecunoaşte decît o singurâ viaţâ, un singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale mairestrînse. încercarea lui de a afla mai multe, dincolo

210



de ceea ce a trăit şi a cunoscut, este, cred eu,foarte riscanta. Nu ştiu ce lume se naşte. Este olume mai bunâ ? Este o lume în pragul unei noicivilizaţii, al unor noi orizonturi ? Asta râmîne sâvedem. Cei care se uita înapoi vad totdeauna cuochi râi prezentul ? In ce priveşte viaţa ţâranilor,eu m-am uitat deseori înapoi. Se poate afirma cânu vad bine prezentul ţâranilor ? latâ, de pilda, acums-a fâcut toamnă, frunzele galbene au început sâcadâ peste oraşul nostru şi deodată, în luna octom

brie, au venit ploile. Nişte ploi pe care nu le aşteptanimeni. Octombrie, de obicei, e o lunâ frumoasă,atît pentru orâşeni, cît şi pentru ţărani, o lunâ încare cerul râmîne senin, iar melancolia toamnei se întinde liniştitâ pe parcuri şi pe strâzile cu castani,prin crîngurile aşezârilor de oraşe şi de sate. Şitotuşi, în acest an au venit peste noi ploile. Nesfîr-şite, exasperante, mai râu decît bacoviene, ploi carete fac sâ auzi materia plîngînd şi-ţi dau sentimentulcâ tot ceea ce noi, oamenii, am construit este atinsde umezealâ şi se poate prâbuşi. In timpurile noas

tre, întreaga economie este supusâ presiunii necesităţilor unei populaţii care trebuie hrânitâ şi care trebuie îmbrâcatâ şi încâlzitâ. Alarma se dâ imediat.Ce facem cu porumbul, ce facem cu cartofii, cefacem cu producţia agricolâ, de care depinde hrana

noastrâ şi a copiilor noştri ? Ca odinicara, pe vremea lui Caragiale, orâşeanul este neliniştit, dar nula modul în care ia cunoştinţă de situaţie Nae, dinschiţa cunoscută : ,,Ce recoltă, nene, ce recoltă ?Dumneata n-ai văzut rapiţa ? (...) Apoi vezi !... Rapiţa,moft !" Nu, neliniştea noastră e mai concretă şi maidramatică. Ştim, fiecare dintre noi, că soarta porumbului nu este o glumă şi că există ceva care nu

211



e în regulă, care nu merge bine, daca, în urma unorasemenea calamităţi, nici porumbul şi nici celelalteproduse de toamna nu pot fi culese de câtre cooperativele agricole. Nu putem sta liniştiţi în caselenoastre, atîta vreme cît ştim câ porumbul zace sub

ploaie, în noroi. Plecam la ţara şi intrâm în realitatea ţârâneascâ, pentru câ sîntem surprinşi şi puşi în aceeaşi situaţie toţi, orâşeni şi locuitori ai satelor.Şi nu îi putem înţelege pe cei care stau cu mîinile

în şolduri, în pragul caselor lor ţârâneşti, se uitâ la

noi şi rîd, cînd veniim sâ le culegem porumbul. Cinesînt âştia care rîd ? Din ce trâiesc ? Te uiţi la caselelor, sînt spaţioase, au grădini mari, curţi întinse. Sîntcase cu coloane, fâcute după un stil luat Dumnezeuştie de unde şi adus acolo la ţarâ, ca şi cînd fiecarecasâ ar fi un fel de cămin cultural sau, ştiu eu,vreo primârie. Da, probabil câ modelul lor sînt primăriile ! Uliţe întregi cu primării, una lîngă alta. Sîntoameni care lucrează şi îşi oîştigă existenţa tot peseama oraşului, undeva pe un şantier sau într-uncombinat. Se întorc sîmbătă dimineaţa acasă, în sînul

familiei, al unei familii care adesea are copii mari.Aceşti copii stau şi învaţă liniştiţi (şi nu ca pe vremeacînd eram eu de vîrsta lor şi trebuia să mă duc sămuncesc la secere şi la sapă), în timp ce elevi deaceeaşi vîrstă cu ei, locuind la oraş, sînt aduşi să

culeagă porumbul şi cartoful. Ce-o fi de rîs în aceastăacţiune ? De ce-or fi rîzînd aceşti oameni care numai sînt ţărani, dar locuiesc totuşi la ţară ? E o

întrebare la care ar trebui să răspundem. Se parecă există o lege care apără şi care pune la adăpost

situaţia acestor locuitori ai satelor. E nevoie de ei,sînt angajaţi undeva, îşi cîştigă existenţa prin uzineleşi şantierele deschise de noi. Lucrează acolo şi puţin

212



le pasa de pâmîntul de unde au plecat. Aicea seridica un semn de întrebare : de ce depinde bunăstarea noastrâ ? Desigur, şi de faptul câ se fabricâ,la Tumu-Mâgurele sau mai ştiu eu în care parte,produse chimice. Sau de faptul câ existâ produse metalurgice, textile, şi celelalte. Dar ne aduc nouadirect, nemijlocit, produsele astea, carnea şi pîineazilnicâ ? Putem noi, din pricina acestor produse, sâne uitâm cu dispreţ la porumb ? La porumbul carehrâneşte vitele şi stâ la baza întregii producţii ali

mentare şi industrii alimentare... De aci, necesitateaacelui echilibru, despre care se vorbeşte mereu, întreindustrie şi agricultura. Se pare câ asemenea activitate neînsemnatâ şi neglorioasâ, cum ar fi cultivareapâmîntului, continuâ sâ râmînâ una esenţialâ pentrunoi şi sînt destui oameni care se ocupâ de ea cu

însufleţire şi cu pricepere. Ce facem fârâ asta ? Pentru ce ne zbatem, dacâ porumbul zace în noroi ?De ce oamenii care trebuie sâ punâ mîna sâ culeagâporumbul şi tot ceea ce ne dâ pâmîntul pleacâ şisînt lâsaţi sâ plece nu ştiu unde ; ca sâ producâ ce ?

Ca sâ umple artificial oraşele şi sâ stea la cozi pentru un kilogram de carne ? Unde au ajuns aceştioameni ? Ce l-a putut aduce pe un fost ţâran însituaţia pe care am citat-o : sâ stea cu mîinile înbuzunare la poarta lui şi sâ se uite rîzînd la orâşenii

care vin sâ culeagâ roadele cîmpului ? Este un lucruparadoxal, care trebuie sâ dea de gîndit economiştilor şi sociologilor. De altfel, dintre oamenii âştia carerîd aşa cum rîd au ieşit şi definiţii ale altor categoriisociale. Ce sînt studenţii ? Ei bine, dupâ pârerea

acestor oameni peste mâsurâ de veseli, studenţii sîntnişte cetâţeni pe care ţâranii îi ajutâ la strîngerearecoltei. Atunci, întreb eu, ce sînt ţâranii ? Ar fi trist

213



sâ spunem câ sînt acei cetăţeni care stau pe marginea drumurilor şi rîd de orăşenii care vin sâ-i ajute.Se ştie câ munca agricolâ nu mai cere azi atîtamînâ de lucru, de cînd s-a mecanizat cultivareapâmîntului. Deci o mulţime de ţârani vin la oraşe,

sâ lucreze în industrie şi în construcţii. Dar în utilizarea lor oare n-u s-au produs excese ? Nu ne putemdispensa de o porte din ei, cu folos şi pentru industrie şi pentru agricultură ? Nu-i putem trimite înapoi în vilele lor de Io ţarâ, pentru ca, împreunâ cu neves

tele şi copiii lor, sâ ajute la strîngerea porumbului ?N-or fi mai normal ?

F. M. : Cînd îmi povesteaţi despre câlâtorio pe careaţi fâcut-o în Chino şi în Vietnam, îmi spuneaţi că

eraţi tot timpul interesat sâ vedeţi cum trâiesc ţâraniidin aceste ţâri. V-aţi întors recent dintr-o câlâtorie în Franţa. Aţi întîlnit ţârani ? Existâ ţârânime înFranţa ?

M. P. : E greu sâ dau un râspuns total acestei între

bări. Dar cîte ceva am aflat. Am aflat că, dacă existâţărani în Franţa, ei sînt obligaţi să fie ţârani, adicâun lucru întrucîtva contrariu a ceea ce existâ la noi.E o lege care îl determină pe proprietarul de pâmîntsâ locuiască la ţară, dacă vrea sâ facâ agricultură.

Iar dacă vrea să râmînă la oraş, nu este silit sarenunţe la proprietate, dor e obligat să deo sprecultivare pămîntul său unui om core locuieşte Io ţară.Foarte straniu, dar această lege e mai severă decîtla noi. Sigur, în România nu mai sînt proprietari depâmînturi întinse care, dacă vor să rămînă ţărani,să fie obligaţi prin lege să-şi muncească ei înşişipămîntul. Existâ însâ la noi gospodăriile agricole de

214



stat care, dupâ cîte ştiu, îl lasâ liber pe lucratorulde la ferma legumicola sau zootehnica, sâ locuiascâunde vrea. Sâ stea la ţarâ, unde lucreazâ, sau sâlocuiascâ la oraş şi sâ vinâ la muncâ zilnic sau chiarsâ plece definitiv din sat şi sâ se angajeze pe un

şantier. Aşi putea sâ mai stârui asupra acestui subiect, însâ am sentimentul (sentiment care este trezitcu o mare putere de amintirea câlâtoriei mele înAsia) câ, aşa cum gîndeam atunci, Europa este unuldin locurile în care este (posibil raiul pe păm/înt, iar

certitudinea mea câ acest rai ar trebui sâ existedevine un ciudat obstacol în calea unor mărturisiridespre condiţia de viaţă a pârinţilor mei şi a urmaşilor lor. Mâ mir chiar, acum, în momentul în carediscutâm despre aspecte ale existenţei ţâranilor pepâmînt, cum am putut, dupâ călătoria din Asia şidupâ ce vâzînd cît de teribile sînt condiţiile de muncâşi de trai de acolo, am ajuns sâ cred câ problemeleexistenţei nu mai sînt, pentru mine, de actualitate,mâ şi mir, deci, cum am putut, în Imposibila întoar

cere şi în Marele singuratic, să continui, la un mod

foarte acut, sâ mâ ocup de soarta ţâranilor. în Marele singuratic, lucrurile sînt mai fireşti, pentru câeroul e un ţâran a cârui soartâ penduleazâ întretrecut şi viitor, dar preocuparea mea e mai puţinexplicabilă în Imposibila întoarcere, unde problema

ţârâneascâ este atacată direct, de câtre autor chiar,iar soarta ţâranilor de la noi e comparată cu soartacelor de pe alte meridiane şi adusă la punctul eicritic, acolo unde critică devine însăşi realitatea pecare o trăiesc şi pe care sînt chemat s-o înţeleg.

Uneori, m-am îmtrebat : La urma urmei, oe sînt eu ? înprima cliipă, am fost tentat să răspund ca unii scriitoriamericani care, într-un mod fals naiv, în loc să

215



spunâ câ sînt ceea ce sînt de fapt, adicâ ceea ceau devenit (pentru câ nu sîntem numai ceea ce amfost la originâ), râspund : ,,De fapt, srnt un ţâran".Am fost tentat sâ-mi râspund mie însumi într-un modasemânâtor : ,,Eu sînt un simplu ţâran şi toate acestea nu-mi pot fi mie puse în sarcinâ, fiind eu însumiiimplicat în ele, ca un ţâran adevărat". Ei bine, înrealitate, lucrurile stau cu totul altfel. Soarta caremi-era rezervatâ ca ţâran nu numai câ nu mi-aplâcut, dar m-a neliniştit încâ din copilârie. Nu îm

plineam zece ani, cînd doream din tot sufletul sâ numai fiu ţâran. Şi abia în momentul în care am izbutitprima ispravâ pe care am fâcut-o nu ca ţâran, ci caaltceva (ceea ce devenisem), m-am simţit despovâratde un destin ameninţâtor. Ce devenisem ? Ce sînt ?Fireşte câ, dacâ e sâ ne gîndim la moravuri, la morala, la sufletul pe care îl pâstrâm şi la credinţa pecare vrem s-o transmitem copiilor noştri, în acest sens,desigur, râspunsul meu nu poate sâ fie altul decîtcâ am râmas ţâran. Insâ gîndirea şi munca mea numai sînt cele ale unui ţâran, e clar. Iar dacâ, la

cincizeci de ani, aşi putea sâ declar câ mi-ar faceplâcere sâ cresc cai, într-o gospodârie ţârâneascâfoarte 'întimsâ, tristeţea care mâ urmâreşte se dato-reşte faptului câ îmi dau seama câ acest lucru, socialmente, nu mai este posibil, nu numai la noi, ci

nicâieri în Europa. Fiindcâ, pe cît de adevârat e câmi-ar plâcea sâ cultiv pâmîntul şi sâ cresc vite, totatît de adevârat este câ îmi place sâ locuiesc laBucureşti. Dupâ cum am arâtat mai înainte, francezii, de pildâ, nu considerâ acest lucru practic şi au

legiferat obligaţia pentru cultivatorul de pâmînt şipentru crescâtorul de vite sâ nu fie orâşeni, ci sâtrâiascâ la ţarâ. La noi, cum remarcam, nu existâ o

216



asemenea obligaţie, dar nici dreptul meu de a cum-pâra pâmînt şi a face pe fermierul, chiar dacâ aşiavea dorinţa şi posibilitatea materialâ de a mâ stabilidefinitiv la ţarâ. Sînt realitâţi ale timpurilor modeme.

F. M. : Aţi vrea sâ aveţi o crescătorie de cai... Presu-punînd câ acest vis s-ar putea realiza, v-aţi imaginatcum s-ar petrece lucrurile ?

M. P. : Ar trebui sâ fie şi sâ se întîmple aşa cum erala casa pârinţilor mei. Mi-aduc aminte câ aveamun cal... Sâ fi fost luna martie, sfîrşitul lui februarie.In orice caz, zâpadâ mai era puţinâ, prin curte şiprin grâdinâ, dar ziua era plinâ de soare mult. Şi

parcâ şi vrăbiile începeau sâ iasâ din amorţealâ şi,deşi erau încă ţurţuri la geam şi la streşini, totuşise pare câ primâvara sosea, fârâ sâ mai poatâ fi

împiedicatâ de o zi scurtâ şi de un soare îndepârtatşi slab. Şi îmi amintesc câ ieşea din grajdul nostruun cal. Nu şitiu de ce ieşea el de aco<lo ; în orice cazparcâ vâd scena : mama deschidea geamurile dinspreprispâ, iar tata, care stâtea la geam, deodatâ setrezea în faţa prispei cu calul acela care dâdea ocolbătăturii, pe urmâ se apropia de geam şi se suiacu picioarele din faţâ pe prispâ. Şi tata îl întreba :

,,Ce e, mâ, Zamfire, ce vreai tu ?" Şi Zamfir începeasâ necheze, aşa, ca şi cum ar fi vorbit, sâ întindâgîtul spre cercevelele geamului, ca sâ-i punâ tatamîna pe cap. Tata îi punea mîna pe cap, el îşi ciuleaurechile şi continua sâ necheze foarte scurt şi sâ lo-

veascâ prispa cu copita. „Ce e, mâ, ce vreai tu, Zamfire, de ce ai ieşit de acolo, din grajd, ce vreai ?"Dialogul continua la nesfîrşit, nu era o simplâ între

217



bare, calul necheza şi batea din copita. Ei, aceastaprietenie între animal şi om, care-i lega dincolo defaptul câ omul era silit sâ punâ animalul sâ-i muncească, sâ tragâ la plug, sâ are, este un lucru careo dispărut din viaţa ţâranului. Din viaţa omului. Iar

o prietenie e un lucru care ne îmbogăţeşte existenţa.Spre ce lume ne îndreptăm ? Cu ce înlocuim aceaprietenie atît de strînsă a omului, cu ceva care eraviu ? Ne-au rămas cîinii. Văd că populaţia lumii europene este acum foarte ataşată de cîini, într-un mod

exagerat. Dar nu ştiu dacă singur oîinele poate săţină locul atîtor legături cu fiinţele, care existau altădată. Am auzit, de altfel, că europeanul îşi părăseştecîinele în timpul vacanţei, pentru că nu are unde să-lţină şi nu poate să-l ia cu el, vacanţa trebuind săse petreacă negreşit în afara oraşului unde omul amuncit intens timp de unsprezece luni. Şi atunci,cu cine ne împrietenim ? Cu cine ne împrietenim înnatură ? E o natură pe care, de altfel, o alungăm.Ne împrietenim cu automobilul ? Da, există şi o astfelde prietenie : între om şi maşină. îmi aduc aminte

că am făcut odată turul României, aoum vreo zeceani, cu un şofer care, după vreo două zile de mers,a avut deodată o exclamaţie plină de ataşament.La un popas, a bătut maşina pe capotă, cum arbate un ţăran calul pe spinare, şi i-a zis : ,.Foarte

bine-ai mers, fetiţo I Bine ! Foarte bine !“ Numai câ„fetiţa" n-a dat nici un semn de recunoaştere, n-amişcat din coadă şi nici din coamă, iar expansiuneaomului nostru a rămas fără răspuns. Cine ştie ? Unprieten îmi spune că într-un viitor apropiat s-ar putea ca un bou să coste mai mult decît un tanc. Eunu cred că e adevărat : în fermele moderne, cualimentaţia raţională şi intensivă care li se dă vite

218



lor, animalele cresc în numdr mare, sînt suficient demulte ca sâ ne hrâneascâ. însâ tocmai asta mâ punepe gînduri, aceasta industrializare a creşterii vitelor.Tot ceea ce exista odinioarâ nu numai pentru a nehrâni şi pentru a ne ajuta sâ trâim, ci şi pentru a

da vieţii un înţeles mai complex, un înţeles, aşiputea sâ spun, metafizic, dispare sau este pe calesâ disparâ pretutindeni, pe toate meridianele lumii.Poate câ vom redescoperi animalele... Dar cum seva întîmpla acest lucru ?

F. M. : în timp ce-mi povesteaţi despre ieşirea dingrajd, într-o dimineaţâ de martie, a acelui cal pecare tatâl dumneavoastră îl numea Zamfir, mâ gîn-deam cît de mult se deosebeşte memoria unui om

care s-a nâscut la ţarâ, de memoria unuia care şi-apetrecut copilâria la oraş. Amintirile celui dintîi sîntmult mai bogate în existenţe deaît ale celuilalt. Animalele nu sînt elemente de decor. Ele participâdirect, cu viaţa lor, la viaţa copilului. Dacâse îmbolnăveşte vaca, nu are el, copilul, ce

mînca. Dacâ d'ulâul nu-şi vede de treabâ, se râtâ-cesc nu nişte oi dintr-un tablou de Grigorescu, cioile maicâ-si, ale lui taicâ-su, ale lui. Toţi cei printrecare trâieşte muncesc, îi vede lucrînd şi obosind şiuneori trebuie sâ-i ajute. (Cînd auzeam, copil, câ

tata se duce la Bancâ, vedeam imediat o bancâ dinparc şi nu înţelegeam cum se poate sâ-ţi cîştigipîinea stînd acolo.) Copilul de la ţarâ n<u se pregâ-teşte sâ facâ ceva mai tîrziu, nu învaţâ în bâncileşcolii despre ceea ce va întreprinde la maturitate,

dar şi munceşte, uneori concomitent cu învâţâtura.Toate aceste acţiuni îi îmbogâţesc viaţa cu amintiri.Amintiri are şi copilul de la oraş, dar ele, nu ştiu de

219



ce, poate ştiţi dumneavoastră, nu au formâ, sîntlabile. E o civilizaţie tînârâ, fârâ consistenţă. Poatecâ depârtorea de lucrurile naturii este prea mare.Amintirile copilului de orâşean sînt nu întâmplări, nupâţonii, ci meditaţii. Nu reţii fapte, îimiprejurâri care

te pun iîn contact cu esenţialul (cîştigarea pîinii, fricade moarte, bucuria de a scâpa de primejdii), ci numai gîndurile tale dintr-o situaţie dilematicâ. O mareparte din proza modernâ se bizuie şi ea pe amintiridin copilârie care sînt amintiri de gînduri şi nu de

întîmplâri. Lipsesc adevâratele pâţanii, cele care seleagâ şi de prezenţa altuia. Civilizaţia oraşului modern îi asigurâ omului o superba ocrotire, pînâ laaproape douăzeci de ani, cînd începe să-şi cîştigepîinea. Lâsîndu-I sâ nu se gîndească decît Io ceeăce-i oferă cărţile din căre învăţă, îi ocroteşte şi sin -gurâtoteă. Dar viăţa unui om ou totul singur e complet lipsită de poezie. Numai relăţiile ău poezie.

M. P. : Poate câ sîntem legaţi de trecut. Aşă cumaminteam într-un loc, chior în aceste convorbiri alenoastre sau, dacâ nu, în volumul doi din Moromeţii, au existat totdeauna două feluri de a porţici<pa laaceastă cursâ pe care omenirea o parourge. O partedin omenire tinde cu exagerare spre o dezvoltarerapidâ, fârâ oprire şi fârâ mâsurâ. O altă parte a

omenirii, care trage înapoi, cautâ sâ pună o frînâputernicâ acestei tendinţe. Este clar, pentru mine şiin general pentru cine gîndeşte la aceste probleme,câ nici una, nici cealaltă dintre tendinţe nu este ceăbunâ. Nici frîna, nici accelerarea smintitâ câtre un

viitor care tinde sâ rupâ omul de naturâ şi de viaţade pe pâmînt. in realitate, lupta pe care o dâm noi,cei care ne simţim râspunzâtori de prezentul şi de

220



viitorul copiilor noştri, este aceea de a câuta sâeliminam din viaţa noastrâ mizeria şi sârâcia, fârâca sâ facem asta cu preţul înstrâinârii noastre deviaţa şi frumuseţea naturii. Primejdia care ne paşte,şi asupra câreia am impresia câ toţi meditam, esteaceea de a nu jubila pretimpuriu în lupta dusâpentru stâpînirea naturii, de a nu ne cînta preadevreme victoria, de a nu proslâvi şi de a nu divinizafârâ rost tot ceea ce am reuşit sâ creem ou minteanoastrâ, util sau inutil. Sâ nu fim orbiţi de cuceririle

noastre, pentru câ altfel oîntecul de glorie se poatetransforma în prohod ! Sâ fim mai atenţi şi maiseveri cu activitatea noastrâ freneticâ, în ce priveştedescoperirile tehnice ! Problema care ni se pune estecapitalâ. Cum putem sâ biruim sârâcio în care autrâit strâbunii noştri şi, în acelaşi timp, în aceastâluptâ, sâ nu ne pierdem sufletul ? Pentru câ, în zilelenoastre, nu este greu sâ observâm câ multe ţâri aucîştigat aceastâ luptâ, au ajuns foarte bogate, trâiesc în opulenţâ, dar li s-a intîmplat ceva grav : conştiinţalor a fost atinsâ, a câzut în râtâcire, este bîntuitâ de

nelinişte. Omul se uitâ cu ochii mi-raţi la fenomenelebizare care au loc în societatea lui : apar cete dederbedei care cutreierâ pâdurile şi le dau foc, careucid în mod ritual, la întîmplare, sau care se constituie în bande teroriste, necâlâuzite de nici o idee

şi cu atît mai puţin de un suflet. Se vede câ aceştiderbedei dau, totuşi, iluzia câ ar fi câlâuziţi de oidee şi un suflet, dacâ îl pot determina pe un scriitor, care e şi laureat al premiului Nobel, HeinrichBoli, sâ cearâ pentru ei, din partea societâţii, mai

multâ înţelegere. In realitate, sînt nişte criminali dedrept comun, care trebuie sâ-şi primeascâ pedeapsa.De îngâduinţa contrariatâ pe care o are o societate

221



foarte bogatâ faţâ de un fenomen deconcertant cumdevine, în condiţiile unei mari abundenţe de bunuri,hoţia, poate profita şi profita individul barbar. El sefoloseşte de faptul câ, în unele ţâri, controlul vamaleste aproape inexistent, câ paşapoartele se pot fal

sifica fârâ greutate, câ nimeni nu le controleazâ, şipâtrunde într-o anumitâ ţarâ cu scopul de a asasina,de a deturna avioane, de a exercita acte de terorism. E o slâbiciune a civilizaţiei noastre. Mâ uitam,la Paris, în casa unui prieten, cum îşi fâcea el, de

pildâ, apâ caldâ. Intr-un fel foarte economic. Existaun oparat (pe care apoi l-am vâzut şi la noi învitrine) în care ardea o flacârâ cam de mârimea celeipe care o are chibritul aprins. Ardea permanent,alimentată de un mic orificiu cu gaze. In momentul în care dâdeai drumul la robinet, în bucâtârie sau în baie, aceastâ micâ flacârâ se intensifica deodatâşi se împrâştia ; ţîşnea prin douâzeci de orificii şi

încâlzea ţeava pe care, aproape instantaneu, apa începea sâ curgâ caldâ. Temperatura era în aşa felreglatâ, încît venea fierbinte, dar nu fiartâ, iar meca

nismul de încălzire înceta sâ funcţioneze în momentul în care închideai robinetul. Bine, dar de undevine acest gaz ? le-am întrebat pe gazdele noastre.„Nu ştim." Vezi, lemnul care ne încâlzea locuinţavenea totuşi de undeva. Venea din pâduri, era adus

în aşezârile omeneşti, iar orâşenii ştiau câ existâ unloc, o adresâ precisâ unde se duceau sâ-l cumpereşi sâ-l aducâ acasâ. Astâzi existâ acest aparat şigazele. Dar dacâ nu mai vin gaze ? Mecanismulacesta este la fel de eficace şi în acelaşi timp la felde fragil ca şi civilizaţia noastrâ. E suficient sâ intervină un accident la sursa generalâ de gaze, pentru ca tot oraşul sâ nu mai aibâ cu ce gâti, cu ce se

222



încălzi, sâ fie complet paralizat. Nu e firesc, e o situaţie care ţine tot de slâbiciunea civilizaţiei noastre. Uneori, în faţa violenţei dezlănţuite şi fârâ scrupul,aceasta civilizaţie apare complet dezarmata. Numaiaşa s-ar putea explica întîmplarea de la recenta

Olimpiada, cînd gazda jocurilor a putut fi silitâ prin-şantaj şi s-a arâtat gata sâ elibereze pe nişte criminali care au ucis oameni nevinovaţi şi au tulburat

jocurile. Una dintre marile obsesii ale omenirii afost nevoia de a se simţi la adâpost de foame şi de

frig. Dupâ cum mi se pare mie, omul de azi, dupâce a reuşit sau e pe cale sâ reuşeascâ de a rezolvaaceastâ mare problemâ, care a urmârit şi a chinuitumanitatea de-a lungul milioanelor de ani, ar trebuisâ-şi ridice ochii spre ceva înalt şi sâ trâiascâ fârânelinişte, fârâ spaime, fârâ obsesia distrugerii a ceeace s-a realizat. Conştient câ a scâpat de obsesialuptei pentru existenţâ, ar putea, liber de urgia vîn-tului şi de chinurile stomacului, sâ aspire spre absolut, spre acea fericire greu de numit care a devenit

în sfîrşit realizabilâ. E oare de imaginat ca oamenii

care au dobîndit asemenea victorii sâ doreascâ sâse întoarcâ înapoi, sâ se retragâ, pentru a face locurangutanului ? Numai pentru câ, în frenezia lor,s-au râtâcit şi nu-şi mai pot regâsi sufletul pierdut ?

F. M. : Poate câ s-a ajuns aici pentru câ, ridicîndprivirea spre ,,ceva înalt", cum spuneaţi, unii oameni,,cei mai mulţi dintre ei, nu vâd nimic. în imaginaţiaomenirii, locul acela înalt nu mai e locuit. Dar existenţa unei fiinţe supreme era şi un criteriu de verificare. In Marele singuratic, Simina îi spune lui Ni-culae : ,,Voltaire nu mai e de actualitate şi nicrGoethe. Grâdinâreşte-I pe om, seacâ-i mlaştinile din

223



el, nu din afara." Intr-adevâr, probabil câ ar trebuisâ ne oprim din cînd în oînd, din marea cursa a

îmbunâtâţirii stării materiale, şi sâ ne uitâm în oglindâ.Dar unde-i oglinda ? Cea pe care ne-o oferea religia nu mai e bunâ, s-a tulburat sau s-a spart. Cuce altâ oglindâ s-o înlocuim ? Mai este de actualitate, de pilda, „autoperfecţionarea moralâ", pe careo propunea Tolstoi ?

M. P. : Tolstoi spunea câ fericirea constâ în satisfa

cerea necesitâţilor. l-mi amintesc de o iarnâ teribilâcînd, timp îndelungat, nu a curs apa. Ne spâlam cuspirt. Sînt mai mulţi ani de atunci şi lipsa de apâera un fenomen general : fârâ apâ, noi toţi, bucu-reştenii, ne simţeam derutaţi, neliniştiţi. Parcâ des

copeream apa abia atunci. Nu eram curaţi, iar astane dâdea un sentiment penibil, de nefericire, pecare demult nu-l mai încercasem. Şi în sfîrşit, Intr-ozi se aude izbucnind apa în robinete, cu zgomotulspecific pe care-l face ea cînd aruncâ aerul înaintede a ţîşni în chiuvetâ. Şi mi-aduc aminte câ deodatâ

am început sâ strig : „Apâ ! Apâ ! Apâ I" Dupâcare m-am oprit, ţintuit locului, surprins şi indignatde strigatul pe care-l scosesem. Cum, m-am gîn-dit, ajunge atîtde puţin, pentru a-l face pe om sâfie fericit ? In asta constâ toatâ mâreţia lui ? Se

dovedea, în momentele acelea, câ Talstoi avea, în-tr-o anumitâ mâsurâ, dreptate. E neîndoielnic câ fericirea în afara satisfacerii necesitâţilor este greu deimaginat. Dar pe de altâ parte, asta nu înseamnâcâ satisfacerea necesitâţilor presupune neapârgt fericirea. Acest al doilea adevâr e o descoperire pecare o putem considera a noastrâ, a timpurilor noastre. Faptul câ europenii şi în generol oamenii de azi

224



nu sînt fericiţi, deşi satisfacerea necesităţilor s-a împlinit, este un fenomen neaşteptat, care ne surprindeşi în faţa căruia atît gîndirea, cît şi arta contemporană rămîn descumpănite. Nu ştim ce explicaţie sădăm stării psihologice de tensiune în care se găsescmasele, aflate în posesia mijloacelor de existenţă şitotuşi iritate, nemulţumite şi cu neliniştea viitoruluimereu vie în conştiinţă. Ce le-ar trebui ? Ce ne-artrebui ? Să ne lipsească apa ? Asta ar fi soluţia ?Undeva, într-un articol despre miracolul economic al

Germaniei, încercînd să fac un portret colegului meuGunther Grass (care nu a luat premiul Nobel, aşacum mâ aşteptam ; l-a luat un alt scriitor german,care-l merita, poate, mai puţin decît el), spuneam căGermania ne-a aruncat în două războaie mondialenu numai pentru că în fruntea poporului german s-arfi aflat o castă de cuceritori, ci şi pentru motivestrict economice, care făceau ca poporul german,dornic de a trăi în bunăstare, să fie nefericit, lată căacum, spuneam, el trăieşte în bunăstare, iar scriitorii sâi se plîng de această bunăstare, sînt sumbri şi

îngrijoraţi, fără să descopere însă ce-ar trebui săse focă. Ce-i lipseşte lumii în care trăiesc, pentru ca, în sfîrşit, să se declare fericită ? Se pare că nuexistă răspuns la asemenea întrebare.

F. M. : Ţăranul care se umilea odinioară pentru unsac de mălai, ca să nu moară de foame, el şi copiii,peste iarnă, avea motivele lui şi ne vine greu să-ifacem reproşuri retroactive. Insul care îşi pune în joc demnitatea pentru ca din şef de birou să ajungă

şef de secţie e mult mai greu de înţeles. Controlăm fisiunea nucleară, ajungem în lună, producemcreiere electronice, dar funcţionarul fabricii de creiere

225



pârea, unui critic pretenţios, romanticâ şi exagerata.Pentru mine, nu este, însâ, nici romanticâ şi niciexageratâ, ci perfect verosimilâ. Eu ştiu câ omulpoate fi, in aceeaşi clipâ, foarte aproape de crimâşi, datoritâ tocmai naturii noastre plinâ de contraste

uluitoare şi spectaculoase, tot atît de aproape desfinţenie, de divinitate. Este un adevâr pe care vreausâ-l invoc <în sprijinul ideii câ trebuie sâ fim mulţumiţide natura umanâ. Sâ fim mulţumiţi, ca şi filozofii decare vorbeam. Ei încearcâ s-o studieze şi nu vor sâ

caute, in afara naturii umane, o altâ naturâ, una per-fectâ, cerîndu-i umanitâţii s-o urmeze sau s-o imite.Toţi cei care au fost nemulţumiţi de natura umanâ şiau încercat s-o modifice conform dorinţelor lor, oricîtde bine intenţionaţi au fost, n-au stîrnit drept consecinţe decît un numâr uriaş de fârâdelegi. Aşa s-a întîmplat. în loc sâ-l slujeascâ pe om şi sâ-i schimbenatura, n-au fâcut decît sâ-l înjoseascâ, sâ-l arunce într-o mare de chinuri. în acest sens, chiar Cristos(bineînţeles, fârâ ca el sâ fi dorit sau sâ fi preconizat vreodatâ aceasta) a adus omenirii, pe lîngâ

credinţâ şi înâlţare moralâ, nesfîrşite suferinţi. încît,atunci cînd vorbeşte de ,,autoperfecţionarea moralâ",omul modern, care cunoaşte toate aceste realitâţi, epe drept cuvînt foarte circumspect. Sâ rezulte din ceeace spun câ natura umanâ nu este perfectibilâ ? S-ar

putea sâ rezulte. în realitate, eu sînt convins câ perfectibilitatea naturii umane este posibilâ, dar câ ea nu înseamnâ nicidecum un salt al naturii umane dincolode ea însâşi. Deşi au existat, atît în religia creştinâ,cît şi la cei care au strigat pentru pri'ma oarâ „Dumnezeu este mort !" destule exemple de comportâri supraumane (cum ar fi viaţa, de o perfecţiunemoralâ neomeneascâ, a sfinţilor pârinţi), care sâ

227



justifice, pe cei fanatici, sâ nu respecte omul aşacum e şi, dispreţuindu-l, să încerce 'SchI schimbe...S-a vâzut însâ, în practica secolului nostru, unde seajunge daca omul, aşa cum e el, nu e respectat...

F. M. : In 1961, William Faulkner spunea : „Existadin ce în ce mai puţin spaţiu între oameni, din ce în ce mai multâ pasiune a individului de a se abandona seriei fârâ trâsâturi ca dinţii aranjaţi într ogura, doar pentru a avea mai mult loc sâ respire.

Ar trebui sâ ne amintim acele vremuri cînd ideeaunei individualitâţi, a excelenţei compusâ din resurseşi independenţâ şi unicitate, nu numai câ meritao panglicâ albastrâ, dar primea chiar una. Sâ lâsâmtrecutului abolirea trecutului, atunci cînd şi dacâ îipoate substitui ceva mai bun. Sâ nu abandonâm noitrecutul, numai pentru câ a trecut."

M. P. : Sâ-mi exprim pârerea mea. Faulkner intuieşte,dar nu exprimâ exact o realitate brutalâ a timpurilor noastre şi anume faptul câ omenirea s-a în

mulţit foarte mult. Aceastâ omenire, care tinde sâcreascâ şi mai tare, reuşeşte sâ îşi ia soarta înpropriile ei nrnîmi şi sâ-şi afirme dominaţia asupraistoriei. Sau dacâ nu dominaţia asupra istoriei, tendinţa de a face istorie. Problemele aduse pe scena

lumii de prezenţa unui numâr atît de mare de oameni sînt probleme noi, pe care gîndirea individuala, abia respirînd în aceste condiţii, încearcâ sâle descifreze şi cârora vrea sâ le gâseascâ soluţii.Individul de serie, despre care vorbeşte Faulkner, este

într-adevâr o realitate a timpurilor noastre, datoritâacestei expansiuni şi datoritâ existenţei dominatoarea unor mulţimi atît de impresionante. Neliniştea pe

228



care o stîrnesc atît numărul mare de oameni careau apârut pe pâmînt, cît şi prezenţa lor socialarevoluţionara, este puternicâ ; ea ţine umanitateaintr-o stare de permanentâ tensiune. Exista o ideepe care mi-a plăcut sâ o exprim şi nu ştiu în cemâsurâ am exprimat-o atît de clar cum îmi apâreamie, în ultimul meu roman. Mijloacele pe care ştiinţa le-a pus omului la îndemînâ îl alungâ pe omdin grâdinâ, de pe cîmp, şi îl aruncâ vertiginos pescena istoriei. Vînturile aspre şi neînduplecate ale

istoriei sînt adulmecate cu nesaţ de aceastâ mulţime mare de oameni, atraşi din grâdinile lor, în carenu mai au nici un chef sâ taie crengile uscate alecopacilor şi sâ alunge omizile, iar apetitul lor de aface istorie este atît de ascuţit, încît modul în carese vor comporta în vîltoarea evenimentelor constituie o enigmâ. O enigmâ care pune în joc soartaumanitâţii.



X

PARADIS



Florin Mugur: Exista, în romanele dumneavoastră,tema iubirii (de fapt, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic sînt romane de dragoste), tema morţii, a muncii, a înstrăinării omului de sine şl

de ceilalţi ; oamenii, deci, îşi vad de treburile lor, se îndrăgostesc, se simt bine saurâu, se gîndesc sau nu la sinucidere, trăiesc maideparte o vreme şi mor. Dar nu se nasc. Personajelevin de undeva, de departe (sau sînt, acolo unde levedem, dintotdeauna). Femeile îi îngrijesc pe ceimici, pentru câ acesta e rostul lor. Nu se gîndesccâ ar putea avea şi alţi copii. Bârbaţii se preocupacu atît mai puţin de asemenea chestiuni. Pe Gabi:Sterian, un personaj din Risipitorii, femeia cu caretrâieşte îl anunţa la un moment dat câ s-ar putea

sâ aibâ un copil. Tînârul are impresia câ i se în-tîmplâ un lucru nepotrivit ; nu pare sâ se fi gînditla aceastâ posibilitate ; e contrariat : de ce tocmaiel, dintre atîţia bârbăţi, sâ intre într-o asemenea încurcâturâ ?

Marin Preda : Intr-adevâr, acolo unde apare o femeiepregâtitâ sâ dea viaţâ unui copil, cum e, în Risipitorii,

23S



Mimi Arvanitache, totul este vâzut prin prisma tînâruluibârbat, oare nu înţelege absolut nimic. Ce e cu istoriaasta ? Cum e posibil ca, de unde pînâ atunci trăiseindependent şi liber, deodatâ sâ-i intre în casacineva, un străin, de care sâ trebuiascâ sâ aibâ

grija, sâ se apuce sâ-l serveascâ, sâ-l spele, sâ-idea de mîncare ? Cu ce scop ? Ce satisfacţii potsâ iasâ de aici şi ce nevoie are el de asta ? Epsihologia tipicâ a bârbatului nepregâtit pentru afi tatâ. Din fericire pentru speţa umanâ, naşterea

nu ţine seama dacâ tatâl este sau nu pregâtit, iarfenomenul naşterii s-a petrecut, se petrece şi seva petrece mereu. E limpede câ autorul evitâ sâstâruie asupra momentului sublim care e naşterea.

F. M. : Deci, pe vremea scrierii acestei cârţi, probabil câ vedeaţi lucrurile cam aşa cum le vede şiGabi Sterian. Dar între timp s-a întîmplat ceva nunumai în opera, ci şi în viaţa dumneavoastrâ. Sîn-teţi, astâzi, tatâl a doi copii mici...

M. P. : Subiectul e foarte interesant, dar observaţiile dumitale de la început nu mâ pun, ca scriitor, într-o situaţie comodâ. Pînâ nu demult, nici înviaţa mea personalâ şi nici în literaturâ nu am•considerat câ fenomenul naşterii unui om poate sâ

prezinte un interes prea mare. Trebuie sâ fiu sincer şi sâ spun câ aveam cel mai profund dispreţatunci cînd vedeam, prin vreun parc, un bârbatcare, în loc sâ-şi ţinâ odrasla de rmnâ, cum ar■fi fost normal şi cum ar fi putut sâ parâ inevitabil, îl lua pe gît, vezi dumneata, îi punea fundul pe

ceafa lui ; asta, mie mi se pârea dezgustâtor. Nu înţelegeam deloc amorul lui stupid pentru mica pro-

234



geniturâ obraznicâ şi gâlâgioasâ. Sigur, spuneameu pe vremea aceea, ca şi eroul meu Gabi, existacopii, fdrâ îndoiala, aşa cum exista şi bâtrîni, dar atîtatimp cît nu sîntem nici copii şi nici bâtrîni, de cesâ ne preocupâm de ei ? Nici copiii şi nici animalele nu-mi intrau în voie, aveam impresia câ existenţa lor este un nonsens. Acum, am un fox sîrmosşi cred câ bâtrînul meu tatâ, daca ar trâi, ar fifoarte indignat şi m-ar privi cu dispreţ, vâzînd câ-lţin în casâ şi nu afarâ, şi-i dau sâ mânînce nu

firimiturile de la masa noastrâ, ci ceva mai mult...Sigur câ rezerva mea de atunci, ca scriitor, aveaşi o explicaţie logicâ. M-am gîndit întotdeauna cânu trebuie sâ te apuci sâ descrii lucruri pe carenu le poţi cunoaşte ; este imposibil ca un bârbatsâ înţeleagâ, ziceam, ce simte cineva oare poartâo sarcinâ timp de nouâ luni şi care, la un momentdat, trebuie sâ se pregâteascâ sâ se elibereze deea şi sâ dea naştere unei noi fiinţe umane. Astae treaba femeii, sâ scrie ea. Existâ destule scriitoarecare au trecut prin aceastâ situaţie ; sâ vorbeascâ

ele despre ce-au pâţit. De unde sâ ştiu eu cesentimente o stâpînesc pe femeie în acel râstimp,ce altitudine, ce intensitate şi ce coloraturâ auaceste sentimente... Sînt momente în care bârbatulse dâ umil la o parte. Nu mai e de nici un folos,

nu mai poate sâ fie alâturi de femeia lui, orice arface, întrucît ea, prin poziţia ei biologicâ, e gatasâ dea viaţâ şi gata, în acelaşi timp, sâ fie victimaacestei tentative şi sâ moarâ.

F .M . : Nu am în faţa mea cele mai importanteromane ale femeilor şi nu pot sâ jur câ e adevâratce spun, dar am impresia câ nici scriitoarele nu se

235



grăbesc sâ descrie perioada dinaintea naşterii unurcopil şi însăşi naşterea. Nu asemenea momente îmiamintesc, de pildei, din cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu. Poate câ există un soi de pudoare, poatecâ au sentimentul de a fi în prezenţa unei taine

sacre, care nu trebuie desvâluitâ...

M. P. : Mi-aduc aminte câ am citit undeva paginifrumoase despre ceea ce are de îndurat o femeiechiar în timpul naşterii. Cred câ era o carte de

Vera Panova. E vorba de o femeie, soţia unui ştab*care vine în salonul naşterilor cu o zi sau doua înainte de a o fi apucat durerile facerii şi aude ceurlete scot mamele în momentul în care sînt supusechinurilor. Şi se gîndeşte ea, cu gîndirea ei demnâ,de soţie de ştab, câ existâ, în felul âsta de a-ţrarâta durerea, ceva animalic. Cum poţi sâ scoţiasemenea urlete ? Trebuie sâ te stâpîneşti. Dupâaceea, cu un ascuţit simţ al umorului, autoareaurmăreşte starea de spirit a acestei femei : cum oapucâ durerile, cum se stâpîneşte într-adevâr foarte

bine, pînâ la un punct î>nsă, şi cum, dupâ aceea,parcâ se prăbuşeşte un baraj al conştiinţei şi alvoinţei, iar ea se prinde cu mîinile de patul de fier

în care zace şi scoate un urlet la fel de animalicca şi al celorlalte femei. E o paginâ bunâ. Tolstoiare, de asemenea, o paginâ revelatoare despre soţia prinţului Bolkonschi, Liza, care, nâscînd, moare.E o femeiuşcă inconştientă, care e uluită că trebuiesă moară. Cum ? De ce să i se întîmple ei asta ?Ce i-au făcut ? Nu acelaşi lucru aşi putea să spun,de pildă, despre Rebreanu care, în Ion, descrie o

naştere. Cînd am citit această pagină, mi-aducaminte, am fost foarte enervat de neadevărul po

236



ziţiei pe care se plasează autorul. Ana, soţia luilonf este apucata pe mirişte de durerile facerii.Acest copil a fost, înainte de a se naşte, instrumentul ambiţiei bărbatului ; auînd un copil ou Ana,el urmează să-l şantajeze pe socru, să-i ceară pâ-

mînt. Deci, în mod normal, ar trebui să se bucurecâ totul se îndeplineşte conform planului său. Inloc de aceasta, asistăm la o scenă neverosimilă.Ana se chinuie pe mirişte, se chinuie ca orice fiinţăumană în asemenea clipe ; viaţa ei e în primejdie.

Din ceea ce ştiu eu acum şi din ceea ce am presupus totdeauna şi poate să presupună orice om, înasemenea momente bârbatul se simte alături de soţiasa. Mai mult decît atît, el poate suferi de un complexde inferioritate, din cauză că nu e în stare s-o ajute.Din nenorocire, femeia este singură şi nimeni nupoate face nimic pentru ea. Decît doctorul saumoaşa. In Hemingway există o scenă semnificativă :bărbatul femeii, care asistă la naştere, nu suportaţipetele (e drept că femeii i se face o cezarianape viu) şi-şi taie gîtul cu briciul. Scena se înte

meiază pe o observaţie psihologică justă : bărbatuln-o poate ajuta pe femeie, dar nici nu suportă s-ovadâ suferind atît de cumplit. Gestul lui e excesiv,dar verosimil. La Rebreanu ce se întîmplă ? E interesant de recitit acest pasaj ; eu l-om recitit, săverific dacă nu cumva n-am înţeles bine. In momentul acela, cînd e în pericol nu numai viaţa Anei,dar şi a copilului, Ion se poartă ca o brută, o înjură,o ofensează. E drept că mai apoi, ca să-l facăprobabil „complex", Rebreanu arată că Ion are vagitresăriri de milă, auzind gemetele femeii... Ce-o fi

gîndit Rebreanu, cum a fost în stare să se plasezeatît de greşit ? E o pagină bizară, de un natura

237



lism de prost-gust. Probabil e un efect al modei impuse de Zolo, a comportărilor viscerale, singuroexplicaţie care îmi vine la îndemînâ.

F. M. : Aveţi doi copii. Sînteţi mulţumit câ sînt.băieţi şi nu fete ?

M. P. : In acel moment al vieţii mele, cînd am înţeles câ doresc foarte tare sâ am copii, nu mâ interesa, şi nu m-a interesat nici pe urmâ, cînd ei

s-au nâscut, dacâ au sâ fie bâieţi sau fete. Mi-eratotuna. Faptul câ au venit doi bâieţi mi se pare însâ senzaţional. Doi bâieţi, doi flâcâi !

F. M. : Existâ, în romanele dumneavoastrâ, scene în

care se prezintâ joaca celor mici ; dar sînt puţineşi lipsite de seninâtatea extraordinarâ pe care oare, uneori, comportarea adulţilor. Polina şi Biricâ, înepisodul! iubirii lor, sînt mult mai copilâroşi şi mailipsiţi de griji decît Niculae...

M .P . : Nu mi s-a întîmplat numai mie acest lucru.Li se întîmplâ tuturor scriitorilor care cautâ sâ punâ,

într-un singur personaj, tot ceea ce ştiu despreviaţâ şi despre oameni. Aşa îmi explic de ce nuexistâ, în cârţile mele, pagini în care sâ aparâ

aceste mici fiinţe, despre care vorbeam mai înainte, în starea lor naturalâ, de puritate. In Moromeţii, volumul doi, e un capitol în care se vede câ amsimţit nevoia acutâ sâ vorbesc despre asta. Dar înediţia ultimâ, acest pasaj a fost eliminot : evenimentele trebuiau sâ ăibâ ăltâ ămploore ; nu în

trecere se poote vorbi despre osemeneă lucruri. Inbăieţii mei, fireşte, mâ vâd pe mine lă vîrstă lor şi

238



îmi amintesc că, pentru noi, copiii, cuvîntul „n imic" avea o semnificaţie magica. Pentru adulţi, unom care nu face nimic este demn de dispreţ. Inochii copilului, dimpotrivă, „a nu face nimic'1e stareanaturala a omului. Nu ştiu de unde cunoaşte copilul

acest lucru, dar îmi amintesc şi enervarea oamenilor maturi, dar şi consecvenţa răspunsurilor pe carele dădeam noi, în copilărie, cînd ni se puneă oanumită întrebare. Stăteam la poartă şi trecea cîteo muiere. „Ce face ma-ta, Marine ?" „Nimic", îi

răspundeam numaidecît. Şi biata mama nu maiputea răzbi, de atîtea treburi, cu atîţia copii ;muncea de dimineaţa pîna seara. Dar mie mi sepărea ca ea, sau tata, sau ceilalţi oameni maturitrăiesc în aceeaşi stare în care trăiam şi noi. Dacarobotesc, trog la plug, lucrează pamîntul, asta eceva care merge de la sine. In realitate, nu facnimic. Copiii se afla în această stare miraculoasăpe care omul matur o pierde : ei pot trăi fără sămuncească şi totuşi să fie veşnic uimiţi şi încîntaţî de tot ce văd şi de tot ce aud. Punîndu-mi-se în

trebarea dacă există, pentru om, o viziune o paradisului, m-am gîndit în cele din urmă la copii şiaşi spune că ei sînt cei care ne pot do răspunsul.Doar ei văd paradisul. Sigur că la noi, la oameniimături, există ispita de a socoti ca pe o stare infe

rioară acest fel de a fi şi de a gîndi a\ copiilor.Dor pe măsură ce trec anii, ne întrebăm cu tot moimultă insistenţă cum am putea reface starea para-disiacă, fireşte adaptând-o la condiţiile vieţii noastrede oameni maturi care trebuie să luptăm şi să neasigurăm mijloacele de trai. Se poate pune pro

blema în acest fel ? Da, cred că da. Nu considercă violenţa, păcatul, conştiinţa păcatului, duplici-

239



tatea (cu corolarele ei : dezgustul, scepticismul)sînt forme ale existenţei, superioare celor pe careor putea sâ li Je opunâ starea paradis tarea pe caream prelua-o de la copii...

F. M. : Poate câ, de fapt, ceea ce dorim noi estesâ aflâm un singur râspuns şi o singura soluţie,câtre care ne atrage acel „Ce face mama ? Nimic.'1,al copilului.

M. P. : Da, da, asta vrem sâ ştim : cum am puteasâ facem ceea ce fâcea mama de dimineaţâ şipînâ seara, sâ trudim şi sâ ne curgâ sudoarea pegît şi în acelaşi timp sâ ne gîndim câ nu facemnimic, adicâ sâ fim, aşa cum sînt copiii, uimiţi şi

încîntaţi de miracolul existenţei şi fericiţi.



CUPRINSUL

ArgumentPagina

5

I. A trăi mult • Fotografii • O hotărî re şi o amintire a mamei • Obsesia spontaneităţii şi a inocenţei • Scri-

II. Cînd devenim morali • Despre sfîrşi- tul vieţii lui Tolstoi • Despre Celine, Camus şi Malraux • Ştiinţa despre viaţă şi gusturile artistice ale citito-

III. Lupta ou morile de vînt . . . 75

IV. Viaţă şi vis • Cele trei divinităţi •

Religiile • Intîlnirea cu moartea •

Paharul bătnînului ţăran . . . 91

V. Eroul literaturilor moderne • Despre inspiraţie şi libertate • Fatflkner •

Viaţa fără literatură ? • Moartea lui

sori părinteşti 35

rului român 57

Labiş . 107

241



VI. Ce nu putem ierta . . . . 125

VII. O zi • Obsesia afirmării • Negarea analizei • G. Câlinescu şi Mihail Sadoveanu, înstrăinaţi de propria generaţie... • O profeţie bizară • Armăsarul fabulos • Pădurarul •

„Am paginat căderea lui Musso- lini" • Cum a fost scris „Marele s ingurat i c" ......................................... 133

VIII. Călătorie în A s i a ............................ 155

IX. Locuitorii satelor • Un dialog cu un cal • Despre fragilitatea civilizaţiei

noastre • O enigmă care pune în joc soarta umanftâţii . . . . 207

X. Paradis 231

florin mugur - convorbiri cu marin preda.pdf

Documents