1. Înţelepciunea practică în concepţia lui Aristotel.

2. Rolul dreptăţii în teoria politică a lui Aristotel.

1. Înţelepciunea practică în concepţia lui Aristotel.

Faptul că Aristotel a fost discipolul lui Platon nu-l va împiedica să revizuiască filosofia maes-

trului său. Aceasta se referă în primul rând la modul de a gândi „comunitatea politică”. Aici ca şi în

alte părţi gândirea lui Aristotel se caracterizează prin respingerea perspectivei intelectuale ce i-a fost

predată lui Aristotel de Platon principalele opere aristotelice despre politică care au rezistat timpului

sunt: „Politica şi etica nicomahică”. Ataşată realităţilor empirice pe care talentul lui Aristotel ca

observator le sesiza şi analiza precum şi animată de dorinţa de a rămâne la ceea ce este accesibil

filosoful încearcă să găsească calea de mijloc, cea dreaptă care este după părerea sa o definiţie a

virtuţii. Gândirea politică a lui Aristotel îmbină abordarea descriptivă şi punctul de vedere normativ

în concepţia lui Aristotel de domeniul celor omeneşti care sunt permanent în schimbare şi prefacere

nu ţin exactitatea şi precizia. Acestea nu se găsesc decât în ştiinţele teoretice, el spune că ştiinţa

practică se referă la om doar în măsura în care acesta e o fiinţă conştientă şi o sursă de acţiune ca

rezultat al unei voinţe ce este prin natura sa schimbătoare.

Ştiinţa practică nu se interesează de cunoaşterea esenţei, virtuţii ci de mijloacele prin care

devii virtuos. Opinia sa proprie este axată pe partea raţională a sufletului uman,care la Aristotel se

numeşte prudenţă.

Metoda aristotelică referitoare la înţelepciunea practică porneşte de la opiniile oamenilor obiş-

nuiţi şi nu de la principiile ce s-ar putea deduce într-un mod deductiv ca în domeniul ştiinţei

teoretice, astfel Aristotel se îndepărtează foarte mult de demersul socratic expus în lucrarea

„Dialogurile” de Platon. Ştiinţa practică pe care Aristotel o descrie în cartea a şasea a eticii

nicomahice este alcătuită din trei ramuri: etica, economia, şi ştiinţa politică în sensul restrâns al

termenului, adică ştiinţa guvernării comunităţii politice.

Este esenţial de remarcat faptul că etica face parte integrată din filosofia politică. Binele este

considerat de Aristotel ca fiind finalitatea tuturor acţiunilor umane precum şi a tuturor voinţelor, dar

există uneori bine care nu apare ca atare decât în perspectiva altui lucru şi care în consecinţă nu este

decât un instrument, deci nu este un bine suprem, binele care este suficient în sine. Aristotel o

consi-deră ca fiind fericirea cu toate acestea dacă sunt de acord asupra acestui punct, dezacordul

porneşte de la definirea vieţii bune. Se pot reduce totuşi divergenţele la opoziţia între trei moduri de

viaţă care la Aristotel sunt: plăcerea, viaţa politică şi viaţa filosofică. Aristotel spune că omul îşi

realizează esenţa sa de „animal raţional” nu într-o viaţă de plăceri în care triumfă pasiunile sale, ci

într-o activitate a sufletului egală cu virtutea. Conform opiniei lui viaţa bună înseamnă o viaţă

virtuoasă şi o viaţă fericită. Principala grijă a politicii este aceea de a face ca cetăţenii săi să fie

fiinţe de o calitate neîndoielnică, astfel spus, oameni cinstiţi şi capabili de acţiuni nobile. Scopul

asocierilor politice nu este numai apărarea intereselor materiale şi viaţa fericită a omului considerat

cetăţean liber al statului, căci conform opiniei lui Aristotel, omul nu este numai un individ izolat, ci

şi un animal social care îşi împlineşte modul de viaţă în comunitate cu statul. Aristotel spune că

dacă practica virtuţii şi schimbarea în bine a oamenilor constituie sarcini propriei ştiinţe politice,

atunci trebuie să definim corect virtutea care el o defineşte în modul următor: virtutea este o cale

dreaptă de mijloc precum şi o mediere între două extreme vicioase, aşa cum între omul prudent şi o

profesoară. Aristotel face distincţia între oamenii care-şi îndeplinesc faptele virtuoase în vederea

avantajelor pe care le-ar putea avea de aici şi cei care practică virtutea pentru ea însăşi. El distinge

două geluri de oameni virtuoşi „omul bun” cel care acţionează virtuos ca să dobândească lucrurile

în mod natural aşa cum sunt bogăţia şi demnitatea; şi „omul nobil şi bun” este cel care împlineşte

acţiunile virtuoase pentru ele însele pentru că acestea sunt nobile.

Omul politic adevărat este cel de care ne spune Aristotel. Acesta este omul cu suflet nobil care

acţionează în mod virtuos cu un legitim sentiment de mândrie.

2. Rolul dreptăţii în teoria politică a lui Aristotel.

Aristotel distinge două forme de dreptate: distributivă şi cea corectivă problema dreptăţii

sociale poate fi înţeleasă ca cea a repartiţiei echitabile, adică dreapta distribuirii a bunurilor,

sarcinilor şi demnităţilor în interiorul unei societăţi. Criteriile de repartizare sunt de natură foarte

diferită după meritul naşterii, al bogăţiei sau al virtuţii, iată de ce dreptatea distributivă este o

problemă controver-sată, principiile sale diferind în dependenţă de felul regimului dacă acesta este

monarhic,oligarhic etc.

Cetatea ideală imaginată de Aristotel în „Politica” va încerca să realizeze cea mai dreaptă

distri-buţie care să se potrivească apoi comunităţii compuse din cetăţenii liberi şi perfect virtuoşi.

Dreptatea distribuită după Aristotel nu este egalitară şi proporţională. Ea constă în a da părţi egale

persoanelor considerate egale după un anumit criteriu de merit, dar dacă persoanele nu sunt egale

ele nu vor avea părţi egale.Dreptatea corectivă se aplică la negocierile personale voluntare sau

involuntare, indiferent de natura persoanelor vizate, dreptatea corectivă restabileşte o egalitate

coruptă prin delict. Aristotel spune că nu contează într-adevăr că omul bun a jefuit un om necinstit

sau că un om necinstit a jefuit un om bun. Pedeapsa sau reparaţia trebuie să fie proporţională cu

gravitatea pagubei aduse.

În sensul deplin al termenului dreptatea nu există decât într-o comunitate de cetăţeni liberi şi

egali, ale căror relaţii sunt reglate prin lege, de aceea Aristotel îl defineşte pe omul drept ca fiind

acela care observă legea şi respectă legalitatea. Dreptatea poate fi înţeleasă ca supunere faţă de lege

în măsura în care aceasta are în vedere aspectul public.

Pentru Aristotel aceasta s-a redus la legea pozitivă, nu există prescripţii ale dreptăţii care se

impun de la sine, independent de orice convenţii.

Thomas D’Aquino a interpretat în acest sens câteva pasaje din cartea a cincea a eticii

nicomahice.

Dar Aristotel nu susţine existenţa unor principii religioase ale dreptăţii aşa cum o vor face

teologii medievali şi filosofii dreptului natural din secolul al 17–lea. Doctrina sa rămâne întotdeauna

plină de grija de a lua în considerare diversitatea tipurilor de constituţie. În ciuda acestor multiple

forme de organizare a puterii, cetatea aşa cum o concepea Aristotel este o asociere a oamenilor

liberi şi egali care prestează activităţi economice specializate ale căror scop este nu doar de a-şi

împlini viaţa ci şi o viaţă nobilă şi fericită.