Immanuel Kant

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg /Prusia Orientală - d. 12 februarie  1804 ,  Königsberg ), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.

În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniulesteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui

Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului socialal lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".

Teoria cunoașteriiUna din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care

cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte ra ț ionalismul  lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea

sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție sensorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

Bertrand Russell

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, - d. 2 februarie 1970 ) a fost un filosof, matematician și istoric britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1950. S-a născut la Trellech,

Monmouthshire, Tara Galiilor, într-o familie aristocratică engleză. Bunicul din partea mamei, John Russell, a fost prim ministru al Marii Britanii. Nașul lui Bertrand Russell este filozoful John Stuart Mill. În 1890 își începe studiile la Trinity College,

Cambridge unde este influențat de Alfred North Whitehead.Russell a fost întotdeauna un truditor intelectual comparabil

cu John Milton.Dupa ce studiaza matematica si filosofia la Universitatea

Cambridge, ,el insusi devine profesor la aceeasi universitate,intre 1910-1916.

Dintre lucrarile sale amintim: Principia Mathematica (în colaborare cu Alfred North

Whitehead) (1910-1913) The Problems of Philosophy (1912) The Analysis of Mind (Analiza minții) (1921) The Analysis of Mather (1927) Sceptical Essays (Eseuri sceptice) (1928) Marriage and Morals (Căsătoria și morala) (1929) An Inquiry into Meaning and truth(1940) A history of Western Philosophy (1945)

Sir Bertrand Russell,este considerat,alaturi de G. E. Moore, parintele filosofiei analitice, domeniu in care s-a impus prin teoria semantica a descriptiilor definite si prin sustinerea logicismului.

Campul sau de activitate cuprinde nu doar filosofia, ci si religia, critica sociala, educatia, stiinta, istoria si politica (unde se remarca prin atitudinea pacifista). In anul 1908 este ales membru al Societatii Regale, iar in 1950 i se decerneaza premiul Nobel pentru literatura. Noncomformismul gandirii sale si capacitatea de a scrie incisiv, imaginativ si provocator pe teme de interes pentru publicul larg l-au dus pe Bertrand Russell de doua ori la inchisoare, dar i-au adus si Premiul Nobel, precum si o reputatie unica.

In timpul studiilor sale la Cambridge, Russell a resimtit puternic influenta neohegelienilor britanici F. H. Bradley si J.M.E. McTaggart. In spiritul traditiei platonice si hegeliene , acesti ganditori concepeau filosofia ca stiinta a absolutului, a realitatii autentice , opusa lumii aparente a stiintei si a simtului comun.

Despre teoria descriptiilor , Russell vorbeste in „On Denoting”(„Despre Denotare”). El urmareste sa abordeze trei dintre cele mai importante probleme,si anume: Prezentarea dificultatiilor referitoare la sintagmele/ expresiile denotative

Invocarea motivelor din care sa reiasa ca teoria lui Meinong si cea a lui Frege referitoare la expresiile denotative sunt nesatisfacatoare. Si nu in ultimul rand,ca o concluzie,sa isi prezinte propria sa teorie si sa arate faptul ca aceasta este mult mai explicita si mai usor de inteles, totodata oferind solutii mai bune cu privire la teoria denotarii.

Heraclit din Efes

Heraclit din Efes (s-a născut în jurul anului 535 î. C. și a murit în 484 î. C.) a fost un filosof grec.Era originar din Efes, oraș din Ionia, pe coasta occidentală a Asiei Mici (Turcia de azi). Ca și în cazul celorlalți filosofi anteriori lui Platon, nu au rămas decât fragmente din operele sale, iar contribuțiile sale se cunosc în mare parte datorită mărturiilorposterioare.A fost poreclit ”Obscurul”, datorită caracterului enigmatic

ce a învăluit adeseori stilul său, așa cum stă mărturie un mare număr de fragmente păstrate din învățăturile sale.

Învățăturile lui Heraclit, după Diogene Laerțiu, au rămas adunate într-o operă intitulată ”Despre natură”, în care era vorba despre univers, politică și teologie - chiar dacă, probabil, această divizare a fost introdusă într-o compilație alexandrină a textelor lui Heraclit. Ceea ce a ajuns până la noi din doctrina sa se găsește în formă fragmentată, iar sursele sale au fost citate, referințe și comentarii ale altor autori. „Boala face plăcută sănătatea; foamea - sațietatea; oboseala -

odihna.”

„Căutătorii de aur sapă mult pentru foarte puțin.” „Dumnezeu este zi și noapte, iarnă și vară, război și pace,

îndestulare și foamete.” „Graniţele sufletului nu le poţi găsi, chiar dacă le-ai căuta pe

toate drumurile; atât de adâncă este fiinţa lui.”

„Cunoaşterea de sine şi înţelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.”

„Nici un om nu calcă în acelaşi pârâu de două ori, pentru că pârâul nu mai e acelaşi, şi nici el nu mai e acelaşi om.”

„Doctorii taie, ard, chinuie. Și făcându-le bolnavilor un bine, care seamănă mai mult a rău, cer o recompensă pe care aproape că nu o merită.”  

„Totul se schimbă, nimic nu rămâne la fel.” „Fără speranţă e imposibil să găseşti ceva de nesperat.” „În cerc se contopesc începutul și sfârșitul.” „Toți oamenii treji nu au decât un singur univers, pe când cei ce

dorm au, fiecare, universul său.”

Thales

    Este considerat primul filosof și unul din cei Șapte Înțelepți ai antichității. Avea o reputație de priceput om politic, era interesat de navigație și avea temeinice cunoștințe de geometrie în practică, măsurând piramidele și distanța dintre vase pe mare. Potrivit lui Herodot, Thales a prezis o eclipsă care a avut loc în timpul unei lupte dintre Lydia și Media în 585 î.e.n.      Platon povestește că odată Thales preocupat de meditația asupra cerului și stelelor a căzut într-un puț stârnind hohote de râs din partea unei slujnice

care-i reproșează că încearcă să afle ce este în ceruri dar nu e în stare să fie atent pe unde calcă. Aristotel amintește că fiind un priveput în meteorologie a prezis din iarnă că va urma un anotimp bun pentru măsline, încât închriază ieftin presele din tot Miletul și Chiosul, ca pe urma să le subînchirieze cu un preț mai bun. În acest fel Thales demonstrează că filosofia poate avea și un aspect practic, dar nu acesta este țelul ei și-al filosofilor.

          Thales este considerat cel care a adus geometria în Grecia, familiarizat fiind cu ea din călătoriile sale din Egipt. Dintre teoremele care i se atribuie fac parte și urmtoarele: „diametrul împarte cercul în două părți egale”; „unghiurile de la baza unui triunghi isoscel sunt egale”; „dacă două linii drepte se intersectează, unghiurile opuse sunt congruente”; și „unghiul înscris într-un cerc e unghi drept”.          Lui Thales îi sunt atribuite următoarele sentințe: „dintre toate câte există divinitatea este cea mai veche, căci ea este nenăscută”; „cel mai mare este spațiul, căci el cuprinde totul”; „lucrul cel mai rapid este gândul, căci el aleargă peste tot”.          Vechii greci au în ei propensiunea către căutarea imuabilului în schimbător. Thales și-a pus întrebarea cu privire la originea tuturor lucrurilor, la principiul generator al lumii schimbătoare, răspunzând: „apa este principiul (arché) tuturor lucrurilor”. Arché era în doctrina milesionilor substanța primordială, punctul de pornire, cauza generatoare. Astfel în gândirea primilor filosofi ia naștere două concepte care se completetează: arché și physis (natura), adică principiul și structura permanentă. Aristotel considera că Thales a ajuns la această concluzie datorită observațiilor sale, identificând apă în hrană,semințe, dar și-n căldura vieții. Moartea în opoziție presupune două transformări: corpul se răcește și se usucă. Odată avută substanța primordială din care ia naștere totul, Thales caută acum forța care produce transformarea și mișcarea, iar aceasta este însăși viața, sufletul (psyche) care se află în principiu. Obligatoriu pentru a fi arché al lumii, această substanță trebuie să conțină cauza mișcării și a transformării. Aristotel spune: „Din cele ce știu despre el, și Thales pare să fi privit sufletul ca forță motrice de vreme ce a spus că magnetul are suflet întrucât determină mișcarea fierului”. Mai departe Aristotel spune că Thales considera lucrurile pline de zei, adică „sufletul se contopește cu toate lucrurile”.          Importanța acestui filosof al naturii este aceea că a făcut, alături de ceilalți milesieni Anaximandru și Anaximene, o punte între lumea mitului și lumea rațiunii prin raționalizarea transparentă a mitului și anticiparea gândirii științifice moderne. Au fost primii care au cercetat lucrurile prin observații ingenioase având o intuiție primară aspupra avantajelor experimentului. Thales pune bazele tranziției spiritului în cercetarea adevărului, inițiând cunoașterea experimentală, cunoaștere căreia noi azi îi datorăm totul. Astfel se naște în spațiul elen formidabila și inimitabila disciplină a spiritului: filosofia.

Zenon din Eleea

Zenon din Eleea (cca. 490 î.Hr. – cca. 430 î.Hr.) a fost un filozof grec presocratic, din sudul Italiei, şi membru al şcolii filozofice a eleaţilor, întemeiată de Parmenides. Numit de Aristotel fondatorul dialecticii, el este cel mai bine cunoscut datorită paradoxurilor (aporiilor) sale. Se cunosc 40 de aporii ale sale.

În această lume capricioasă, nimic nu este mai capricios decât faima postumă. Una din victimele cele mai remarcabile ale lipsei de judecată a posterităţii este eleatul Zeno. După ce a inventat patru argumente, toate nemăsurat de subtile şi de profunde,

majoritatea filozofilor care i-au urmat au spus despre el că este numai un şarlatan ingenios, şi că argumentele sale nu sunt decât nişte sofisme. După două mii de ani de respingere continuă, aceste sofisme au fost repuse în drepturi, devenind temelia unei renaşteri a matematicii...

Viata sa : Se cunosc puţine date despre viaţa lui Zenon. Prima sursă de informaţii biografice despre el, ajunsă la noi, a fost scrisă la aproape un secol de la moartea sa; este vorba despre dialogul Parmenide scris de Platon. În acest dialog, Platon descrie o vizită făcută de Zenon şi Parmenide la Atena, pe când Parmenide avea în jur de 65 de ani, Zenon se apropia de 40, iar Socrate era foarte tânăr. Dacă presupunem că Socrate avea în jur de 20 de ani, şi considerând că s-a născut în anul 470 î.Hr., rezultă o dată aproximativă a naşterii lui Zenon în anul 490 î.Hr.

Platon spune că Zenon era înalt şi plăcut la vedere şi că în tinereţea sa ar fi fost... iubit de Parmenide.

Alte detalii despre viaţa lui Zenon, eventual că mai puţin

credibile, sunt date de Diogenes Laertios în cartea "Vieţile şi opiniile marilor filozofi", în care afirmă că ar fi fost fiul lui Teleutagoras, dar că a fost adoptat de Parmenides, şi că a fost arestat, şi poate chiar ucis, de un tiran din Elea.

Lucrari :Cu toate că mai mulţi scriitori antici citează din operele lui Zenon, nici una nu a ajuns intactă până în zilele noastre.Platon afirmă că scrierile lui Zenon „au fost aduse, pentru prima dată, la Atena cu ocazia vizitei făcute de Zenon şi Parmenide”. Tot Platon ne informează că Zenon ar fi spus că această lucrare „menită să protejeze argumentele lui Parmenide”', a fost scrisă în tinereţea lui Zenon, furată şi publicată fără consimţământul său. Tot Platon ne relatează o parafrază a lui Socrate a „primei teze a primului argument” din lucrarea lui Zenon, care sună astfel: "…if being is many, it must be both like and unlike, and this is impossible, for neither can the like be unlike, nor the unlike like" (dacă lucrurile existente sunt mai multe, atunci ele trebuie să fie asemănătoare şi diferite iar aceasta este imposibil, deoarece cele ce sunt neasemenea nu pot fi asemenea iar cele asemenea nu pot fi neasemenea).

Coform lui Proclus, în al său Comentariu la Parmenide al lui Platon, Zenon a compus "nu mai puţin de patruzeci de argumente ce ilustrează contradicţii..."

Metoda lui Zenon :Se pare că argumentele lui Zenon sunt primele exemple ale metodei de demonstraţie denumită Reductio ad absurdum (reducerea la absurd), cunoscută şi ca "demonstraţia prin contradicţie". Argumentele lui Zenon sunt:

* spaţiul * unitatea * iluzia mişcării

Argumentele aduse de Zenon împotriva realităţii mişcării sunt citate de Aristotel în Fizica:

a) Argumentul săgeţiiSăgeata care zboară este în repaos. Fiindcă fiecare lucru este

în repaos când ocupă un spaţiu egal cu el însuşi, şi dacă ceea ce zboară ocupă întotdeauna, în orice moment, un spaţiu egal cu el însuşi, atunci nu se poate mişca.

b) Ahile şi broasca ţestoasă

Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca ţestoasă a plecat. În acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans. Ahile va trebui s-o ajungă din urmă dar în acest timp broasca ţestoasă va profita şi va face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea dar fără s-o ajungă vreodată.

În 1889, Henri Bergson în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei a explicat paradoxurile prin confuzia dintre mişcare şi spaţiul parcurs; intervalul dintre două puncte este divizibil la infinit, dar actul mişcării nu.

Paradox

Un paradox este o afirmație, un argument sau o situație autocontradictorie sau contraintuitivă. Unele paradoxuri logice au fost demonstrate a fi argumente false, dar acestea sunt folosite pentru a dezvolta gândirea critică.  Un exemplu de paradox, în acest caz un „cerc vicios”, este reprezentat de următoarele două afirmații:

„Următoarea afirmație este adevărată.”„Afirmația precedentă este falsă.”

FilosofiaFilosofia este o componentă a culturii, a vieţii spirituale,

alături de ştiinţa literaturii, artă, religie, acestea formează cultura şi viaţa societăţii.Ea se află în interelaţii cu celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele.Încă din sec. V î.h. Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că ea este Kiutesenţa unei culturi. Dacă vrei să cunoşti cultura unui popor te duci la filosofia acestuia.L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva “ceea ce este”.C-tin R. Matru – ea este o concepţie în care adevărurile vechi sunt îmbrăcate într-o formă nouă.Filosofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor, întrebări cum ar fi :Ce este existenţa ?Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?Cum se constituie valoarea de adevăr bine, frumos, dreptate ?Care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ?Ce este fericirea ?

În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri încât filosofia vizează raportul omului cu lumea cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite realieri.

Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care sunt propriile sale realări dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti.Filosofia s-a format în antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştinţe din toate domeniile treptat s-a produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific. Tot pe parcursul istoriei s-au constituit domeniile meditaţiei filosofice. 

Părţi componente  Ontologia (grecescul antos = existenţă) şi care este teoria

existenţei ca existenţă.Gnaseologia (cagnas = cunoaştere) este teoria filosofică a

cunoaşterii ca răspuns la întrebarea cum ar fi dacă omul poate să cunoască sau nu lumea, cum o cunoaşte, până unde este adevărul.

Axiologia (axis = valoare) este teoria filosofică a valorilor arată cum se nasc florile, cum se clasifică şi importanţa lor pentru om.

Filosofia istoriei care studiază legile progresului istoric.Logica – este teoria principiilor gândirii corecte.Etica – teoria despre morală.Estetica – teoria filosofică a artei.Problemele teoretice ale

filosofiei sunt în legătură în principal cu raportul dintre existenţa obiectivă şi existenţa subiectivăac. Raport a fost numit ca fiind problema fundamentală a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentală a fost : “Cum pot să gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.”Acest raport în linii mari implică 3 aspecte

.1. Problema primordialităţii este existenţa de factor primordial sau cea subFilosofia se împarte în concepţii filosofice maniste care pot fi materialiste şi idealiste şi dualiste care pun la baza lumii 2 principii care există paralel.

2. Concordanţa dintre cei 2 factori respectiv posibilitatea cunoaşterii lumii.

3. Rolul omului în creaţia valorilor şi sensul vieţii.Există mai multe criterii de apreciere a filosofilor.Specificul filosofiei – chiar din sensul etimologic al termenului care este îngemănarea a 2 cuvinte din limba veche greacă.philo – iubire pentru înţelepciune sophia – înţelepciune.

Specificul filosofiei – din specificul interogaţiilor – din însăţi domeniul care-l studiază. Deoarece filosofia studiază existenţa în general, legile cele mai generale ale existenţei, ea reprezintă o concepţie generală despre lume deasemeni cunoaşterea filosofiei este o cunoaştere generală în sensul că surprinde trăsăturile generale şi esenţiale ale existenţeinaţionale, sociale şi umane.Cunoaşterea filosofiei spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică care este profundă şi verificabilă cum filosofia este generală ea se sprijină pe cuvânt ştiinţific dar nu numai pe acesta ci i-a în considerare şi practica social istorică, experienţa umană este cuvântul prin care se raportează lumea la om şi se află locul şi rolul omului în acea lume. De-a lungul timpului s-a constatat că ştiinţa are nevoie de filosofie, de viziunea ei generală despre lume, mulţi filosofi au fost şi oameni de ştiinţă şi în acelaşi timp filosofia se sprijină pe datele ştiinţei dar nu le preia.

Conceptia lui Descartes despre natura umana

René Descartes este considerat intemeietorul filosofiei moderne si al curentului filosofic numit rationalism, chiar daca elemente specifice rationalismului au aparut si in gandirea unor filosofi anteriori lui Descartes, de exemplu Platon. Principala noutate a filosofiei lui Descartes consta in modul in care el intemeiaza atat existenta in general, cat si cunoasterea pe subiectivitatea individului. Pe fondul unei istorii a filosofiei dominata de teologie, de principiul atotputerniciei si autoritatii divine, Descartes accentueaza autonomia si capacitatile specifice omului, filosofia lui fiind o etapa importanta pe calea emanciparii umane.

Descartes caracterizeaza omul ca fiinta duala: corporala si cogitativa, dar il defineste ca lucru care cugeta. El considera ca eul cugetator include gandirea, vointa, precum si actul de a simti si

cel de a imagina. Descartes defineste eul cugetator prin gandire, considerand ca acesta conditioneaza ideile sensibile si actele voluntare. Eul cugetator este independent in masura in care a simti si a imagina apartin eului ca virtualitati sau posibilitati care se raporteaza la corp si la cea ce este corporal atunci cand se exercita efectiv si trec de la potenta in act.

La om, sufletul si trupul exista si sunt strans unite, ca si cum ar forma un singur lucru. Potrivit lui Descartes legatura dintre sufletul rational-volitiv si corpul lipsit de ratiune si vointa este intermediata, in dublul sens, de asa-zisul suflet animal (senzitiv).

Potrivit conceptiei carteziene, trupul necugetator si sufletul cugetator se pot conditiona sau se pot cauza unul pe celalalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura celuilalt. Esenta omului este gandirea ce caracterizeaza sufletul, si nu trupul omului, astfel incat se poate spune ca omul este totuna cu sufletul sau si ca, intr-un anumit fel, el nu este trupul sau, desi este foarte legat de acesta. Postularea gandirii ca esenta a omului are doua dimensiuni principale, una ontologica si alta gnoseologica. Pe de alta parte, gandirea (sau sufletul caracterizat de gandire) in calitatea ei de substanta autonoma, independenta devine temeiul intregii existente, chiar daca celebrul dicton: „Gandesc, deci exist“ este formulat la persoana I. Desi Descartes se exprima adesea in termeni teologici si preia idei si argumente teologice, gandirea lui reprezinta o ruptura majora fata de modul in care fiinta umana este prezentata in teologia crestina, ca o existenta subsumata existentei divine, supusa in totalitate normelor de origine divina. In plan gnoseologic, gandirea ca esenta a omului intemeiaza posibilitatea si certitudinea cunoasterii.

Gandirea sau constiinta de sine este cea care genereaza evidenta principiului „Gandesc, deci exist“ ca axioma a intregii filosofii carteziene, principiu al carui adevar este indubitabil. La nivelul constiintei de sine se plaseaza acea „perceptie clara si distincta“ invocata de Descartes ca sursa a certitudinii primului principiu al filosofiei sale.Raspunsul pe care Descartes l-a formulat la intrebarea: „Ce este omul?“, a marcat in mod decisiv gandirea filosofica a secolelor urmatoare. Filosofia moderna este in mare masura o filosofie a subiectivitatii si in acest sens filosofia critica a lui Kant, de exemplu, se inscrie pe linia inaugurata de Descartes.

Rationalismul cartezian constituie o sursa ilustra pentru filosofia moderna europeana, chiar daca el a fost contestat de catre John Locke, care nega existenta unor idei innascute sau

posibilitatea ca gandirea umana sa produca adevaruri certe in afara oricarei experiente. Nu in ultimul rand, trebuie mentionat rolul major al rationalismului cartezian in domeniul politic si social, in constituirea valorilor individualismului si umanismului modern. Desi incepand cu secolul al XIX-lea s-a dezvoltat o intreaga filosofie ce pune accentul pe afectivitate, vointa sau instinct, valoarea clasica a ratiunii umane nu poate fi niciodata abandonata fara consecinte grave pentru societate si individ.

Conceptia lui Aristotel despre natura umana

Teoriile despre natura umana incearca sa identifice setul de trasaturi prin care noi oamenii ne deosebim atat de obiecte, cat si de celelalte  vietuitoare, pentru a arata in ce consta deosebirea dintre oameni si lucrurio, pe de o parte, si dintre oameni si celelalte vietuitoasre,  gandira filosofica nu putea sa ignore raporturile mentionate mai sus, dar si raporturile omului  cu ceilalti semeni, cu societatea in general.

Conceptiile filosofice asupra naturii umane sustin ca omul din natura este o fiinta sociala sau sustin ca, originar omul a trait intr-o stare de natura si a dobandit sociabilitatea la un anumit moment dat al existentei sale prin incheierea unui contract social cu semenii. Inca din cele mai vechi timpuri, s-a considerat ca omul, prin natura sa, este o fiinta sociala dotata cu grai articulat si  stari

morale « prin simitrea binelui si a raului a dreptului si a nedreptului ».

              Aristotel (384-322) – a fost un filosof si savant grec, nascut la Stagira. A fost elev al lui Platon de care s-a distantat si profesor al lui Alexandru Macedon.

              « Politica »              « Omul este un animal sociabil »           Teoria lui Aristotel despre natura umana, este influentata de

conceptia sa teleologica, conform careia natura nu creeaza nimic fara scop. In lucrarea « Politica », Aristotel identifica statul ca institutie naturala si omul ca fiinta sociala. Statul este autoritatea familiei si a individului. El joaca rolul corpului, in timp ce individul joaca rolul organului, astfel, statul e autoritatea familiei si a fiecaruia dintre noi, caci asa cum corpul poate exista fara un organ, la fel, statul poate subzista fara un individ. Reciproca nu e valabila, intrucat individul nue suficient, iar daca isi e suficient, atunci, este fiara sau zeu. Astfel, conceptia de la care pleaca este ca oamenii nu sunt indivizi izolati, ci dimpotriva omul este din natura un animal social, iar omul « antioscial » ar fi, prin urmare, un « supraom ». Aristotel evidentiaza superioritatea  fiintei sociale generata de starile morale prin« simtirea binelui si a raului ,a dreptului si a nedreptului ». Asa cum spunem despre o stea ca are proprietatea de a fi corp ceresc, tot asa spunem despre om ca e sociabil. Prin urmare, statul e anterior individului care isi manifesta adevarata natura invatand virtutile individuale (cumpatarea) si sociale (dreptatea). Din punct de vedere al genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a indivizilor, , mai intai in familii si grup. Natura umana este una sociala, intrucat in fiecare din noi exista instincte pentru formarea comunitatilor si pentru ca abia in stat existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii. Omul are in zestrea sa genetica instinctul pentru comunitate. Numai in comunitate poate fi practicata dreptatea, caci e o virtute sociala. Statul poate asigura fericirea cetatenilor sai, dar cu o conditie, ca statul sa aiba legi drepte. Lipsit de legi si de dreptate, omul devine fiinta cea mai rea. Plecand de aici, spunem ca statul are o finalitate morala : realizarea dreptatii in vederea binelui, rezultand anterioritatea statului.