1CONCEPTUL DE FILOSOFIE

DEFINITIA

De multa vreme este formulat si acceptat adevarul ca filosofia este una dintre cele mai vechi forme

ale  culturii spirituale, un insotitor fidel al civilizatiei din ultimii ani 2500-3000 de ani. Platon, acum

2400 de ani, considera filosofia ca CEL MAI DE PRET BUN CE LE-A FOST DAT MURITORILOR

DE CATRE ZEI. Chiar daca cei care se initiaza in filosofie se asteapta ca obiectul ei, problematica

ei, sa fie clar definite de multa vreme, in realitate insa lucrurile nu stau chiar asa. cea mai

importanta si mai compleza problema filosofica de-a lungul intregii sale istorii, este definirea

filosofiei insasi. 

CE ESTE FILOSOFIA? Termenul de FILOSOFIE provine din limba greaca si este rezultatul

imbinarii cuvintelor PHILO= a iubi, a avea prieteni pentru.... si SOPHIA= intelepciune, insemnand

deci, DRAGOSTEA DE INTELEPCIUNE. Termenul a desemnat, la inceput, orice efort al spiritului

omenesc de a dobandi cunostinte noi, ravna de a cauta intelepciune si de a trai prin ea.

In ceea ce priveste paternitatea termenului, traditia ne spune ca Pitagora l-ar fi utilizat cel dintai:

intrebat de Leon, conducator al cetatii Phliunte de Peloponez, uimit  de inteligenta lui , cu ce se

ocupa, Pitagora i-a raspuns ca nu poseda nicio stiinta in special, dar ca este filosof, un iubitor de

intelepciune. Explicand mai departe , el a spus ca viata omeneasca i se pare ca un loc in care se

desfasoara jocurile olimpice: unii urmaresc onoarea si gloria, altii sunt adusi d epofta de castig, dar

mai vin unii, mai putini, care nu urmaresc nici aplauze, nici castig, ci sunt doar spectatori care

examineaza cu luare aminte ce se intampla acolo si cum se petrec lucrurile. Adica filosofii, pentru

ca ei nu pun pret nici pe bani si glorie ci s econsacra cercetorii naturii.

POLISEMIA CUVANTULUI 

Cuvantul filosofie in limba romana a aparut pe la mijlocul secolului al XVII-lea intr-o traducere din

slavona a unor pravile in vremea lui Vasile Lupu si Matei Basarab. Mircea Florian ne spune ca

sensul era cel invechit, cel medieval si anume: filosof era privit ca un astrolog sau cititor in stele,

strain de realitate si cam lunatic, un fel de vrajitor, vandut diavolului, un alchimist care umbla sa

descopere tainele naturii in scopul de a starmuta, mutumita pietrei filosofale, metale josnice in

nobilul si pretiosul aur.(Mircea Florian , Indrumare in filosofie, editura Stiintifica, Bucuresti 1992, p

15.)

Astazi, cuvantul nu mai este asociat cu vrajitoria, dar asta nu inseamna ca este intotdeuna folosit

in sensul lui propriu, de exmeplu:

1. ce atata filosofie? in cazul unui discurs in care vorbitorul se indeparteaza de la tema de discutie.

2. desparte firul in patru, aici termenul este folosit mai aproape de sensul sau adevarat, a merge

pana la capat cu cercetarea si explicatia.

3. fiecare are filosofia lui, se refera la modalitatea de a intelege fiecare lumea si tot ce este in jurul

lui, raportarea lui particulara fata de oameni si reletiile sociale in care este angrenat. 

4 nu-i mare filosofie...expresie intalnita cand cineva se incurca si nu stie sa mai explice si care

pare usor de rezolvat.

5. asta de acum e filosofie, atunci cand vorbitorul se inteparteaza de la concret.

 Filozofia este o modalitate de gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să

cunoască și să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre

lume și viață. Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea cum se poate

defini filozofia este chiar și ea una filozofică. Pentru introducerea conceptului putem spune că este studiul

înțelesurilor și justificărilor sau credințelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale lucrurilor, un

studiu care nu este realizat prin experimente și observare atentă, ci prin formularea problemelor și oferirea

soluțiilor lor, argumentarea soluțiilor oferite și discuția dialectică a tuturor acestora. Filozofia studiază concepte

generale precum existența, bunătatea, cunoașterea sau frumusețea. Pune întrebări precum "Ce este bunătatea,

în general?" sau "Este cunoașterea posibilă ?". În termeni generali, filosofia este studiul critic, speculativ sau

analitic al exteriorului și interiorului în plus față de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea

subiecte. În prezent filozofia este dominată de teme, nu de sisteme. Filozofia actuală este una orientată spre

acțiunea socială, căutându-și aplicații în toate domeniile, de la afaceri și până la problemele ecologice.

Perspectiva propusă de filozofie este una:

totalizatoare (reflectă ansamblul cunoașterii umane, realitatea obiectivă, subiectivă, sensul

lucrurilor, problemele și fenomenele)

auto-reflexivă (reflecția personală și autonomă vizează edificarea sinelui)

antropocentrică (cunoașterea este o relație între subiectiv și realitatea obiectivă)

axiologică (stabilește trepte sau priorități valorice în elaborarea sensurilor)

Tematica majoră a filozofiei[modificare | modificare sursă]

Existența  și devenirea

Realitatea fizică  și esența lumii

Spațio-temporalitatea

Unitatea  și infinitatea

Libertatea  și determinismul

Necesitatea  și întâmplarea

Adevărul

Valoarea

Cauzalitatea  și finalitatea

Cultura  și civilizația

Problema fericirii

Omul și condiția umană

Istoria filozofiei

Primele gânduri filosofice își află rădăcinile în mitologie, cu deosebire în cea greacă. Miturile încercau

să dea răspunsuri și explicații cauzale unor lucruri și fenomene naturale încă neclare, cutremur, fulger etc.,

precum și despre om și univers, căutând interpretări și răspunsuri logice la aceste interogații. Primii filosofi au

fost matematicieni, fizicieni și practicieni ai științelor naturale.

În antichitate[modificare | modificare sursă]

Orient[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Filozofia hindu și Filozofie chineză.

Primele texte filosofice au apărut în India, în filosofia hindusă 1500 î.e.n. Aceste cărți au fost mai întâi

religioase, descriind moduri și ritualuri specifice credinței. Curentele clasice filozofice au apărut pe la 500 î.e.n., o

dată cu înființarea mai multor școli pe întreg cuprinsul Indiei. Aceste cărți au rămas fără autor cunoscut,

deoarece în acea vreme în India nu se obișnuia menționarea autorului unei opere. În China, aflăm trei mari

tradiții filozofice: taoismul, confucianismul și budismul. Aceste trei școli au determinat găndirea filozofică a Chinei

antice.

Centre culturale ale Orientului antic:

Egiptul antic: Cartea morților expune itinerariul religios ritualic al vieții de după moarte.

Mesopotamia: Imperiul Sumer și Acad, Asiria: predomină problematica cosmologică.

Iran: Zarathustra (gr. Zoroaster) (560 î.e.n.), a înfințat prima școală monoteistă ce-i poartă

numele, promovând credința într-un zeu unic, necreat Ahura Mazda ("zeul cel înțelept"), cu aspecte dualiste.

Discipoli săi se numeau zarathustreni, iar după apariția islamului s-au numit "parsi".

Occident[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Filozofia Greciei antice.

Filosofia antică: apare aproape concomitent în intervalul secolelor VII-VI î.e.n., în Europa (Grecia) și

în Orient (China sau India).

Filosofia Presocratică

Democrit

Școlile sceptice, cinice, cirenaice, megarice, eritreice

Pyrrhon

Diogene

Socrate  și Platon

Sofiștii

Aristotel

Plotin

Stoicismul  grec și roman

Epicurianismul

Augustin  (a cărui influență asupra filozofilor din Evul Mediu îl plasează, din punct de vedere

tematic, în categoria filozofiei medievale) și neoplatonismul creștin

Filosofia medievală: perioadă începând - simbolic - de la anul 529 e.n., când ultima școală de filosofie

din Atena este desființată, și cuprinzând mileniul (sec. VI-XVI) care pune capăt Antichității, marcând într-un mod

inedit, printr-o puternică amprentă neoplatonică și creștină, reprezentarea și structurile de reflecție asupra lumii.

Apologetica  și Patristica

Scolastica

Toma d'Aquino

Europa - filosofi

Filosofia modernă: între secolele XVI și XIX, cuprinzând perioada Renașterii, a Luminilor și zorii epocii

industriale.

Blaise Pascal

Empirismul

Raționalismul

Jean-Jacques Rousseau

Immanuel Kant

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Ludwig Feuerbach

Karl Marx

Filosofia contemporană: perioada, ulterioară neohegelianismului și postkantianismului, care

marchează apariția unor noi premise filosofice: pozitivismul, existențialismul, materialismul senzualist, realismul

idealist și filozofia vieții, circumscrisă foarte larg începând cu secolul XIX până în zilele noastre.

Pragmatismul  (Charles S. Peirce, William James, John Dewey)

Pozitivismul  (Auguste Comte)

Arthur Schopenhauer

Friedrich Nietzsche

Henri Bergson

Filozofia Analitică  (Ludwig Wittgenstein)

Bertrand Russel

fenomenologia  (Franz Brentano, Edmund Husserl, Max Scheler, Hannah Arendt, Maurice

Merleau-Ponty, Dietrich von Hildebrand, Emmanuel Levinas.)

Martin Heidegger

Ayn Rand

Existențialismul  (Soeren Kierkegaard, Jean-Paul Sartre, Gabriel Marcel, Karl Jaspers)

hermeneutica  (Paul Ricoeur, Hans-Georg Gadamer)

Filozofia Politică  (John Stuart Mill, Friedrich Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, John Rawls)

Teoria Critică  (Școala de la Frankfurt: Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Walter

Benjamin, Erich Fromm, Jürgen Habermas, Max Horkheimer)

2Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea

universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Mitul implică fiinte spirituale,

precum Dumnezeu, înger sau demoni, si personaje fantastice ca de exemplu: oameni-animale, precum și

existența unei alte lumi. Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povestește o istorie sacră; el

relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul

povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea

totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E

așadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povestește cum a fost produs ceva, cum a început «să fie».

Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe

deplin“. Sens particular: Filosofii epocii post-mitice, precum Protagoras, Empedocle și Platon folosesc mitul ca

pe o punere în scenă alegorică cu scopul de a-și face înțeleasă opera. De exemplu, Platon creează mituri

originale (cum ar fi mitul peșterii), sau readaptează miturile anterioare.

a) Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea

universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari, etc. b) Mitul este o poveste, o legendă, un

basm.Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 1996.

Narațiune alegorică sau legendă despre zei și eroi care personifică forțe ale naturii sau ale societății.

Având o factură folclorică și transmițându-se oral, mitul multor popoare au fost culese la un moment dat și

transformate în epopei, care reprezintă adevărate monumente ale vechilor culturi și fac parte din tezaurul culturii

universale (ex. epopeele homerice, indice, etc.). Miturile au o tipologie variată și o sferă tematică foarte largă.

Astfel, miturile teogonice (ex. Teogonia lui Hesiod) povestesc cum au apărut zeii sau cum și-au împrățit aceștia

atributele; miturile cosmogonice (ex. cele din Upanișade și din Biblie), povestesc cum a apărut lumea; miturile

etiologice se referă la originea unor fenomene, ritualuri, instituții, etc. (ex. mitul Pandorei, care încearcă sa

explice originea răului). Rapsoziin populari și ulterior artiștii culți s-au abătut adeseori de la spiritul mistic, religios,

lăsând să se reflecte în mituri tendințe care în esență sunt profane (ex. mitul lui Promoteu). Unele dintre cele mai

frumoase mituri cântă sentimente etern umane: dragostea nețărmurită (ex. mitul lui Orfeu și Euridice), prietenia

(mitul lui Oreste și Pilade), dorul neîmplinit (mitul lui Eros și Psyche), etc. Datorită caracterului lor simbolic

complex și unor elemente general-umane, miturile au constituit o sursă permanentă de inspirație pentru creatorii

din toate domeniile artei.Dicționar Enciclopedic Român, Vol. III, K - P, Editura Politică, București, 1965.

Mitul (definiție externă, perspectivă externă asupra acestuia) este o povestire fabuloasă de origine

populară și necugetată, în care agenți impersonali, cel mai adesea forțe ale naturii, sunt prezentate sub formă de

ființe personale ale căror acțiuni și aventuri au un sens simbolic.De la certitudine la dubiu - Filozofie și

raționalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001, cu citare din "Vocabular tehnic

și critic al filozofiei", André Lalande, Paris, P.U.F., 1968.

Mitul (definiție internă: mitul este explicat din punctul de vedere al mitului însuși) este o poveste orală

sau scrisă prin care un grup uman ilustrează sensul care îl dă valorilor sale, legându-le de un moment fondator,

anume acela al originii. Această poveste angajează membrii grupului să acționeze în sensul valorilor pe care ea

le vehiculează. De exemplu, mitul biblic al păcatului originar, explică cum gesturi făcute la origine devin

fondatoare ale realității umane prezente. El arată de ce oamenii de azi suferă și cum se pot ei insera în procesul

de mântuire propus de către religia creștină[1]

Mitul este o poveste care relatează evenimentele situate la origine, în timpurile fără seamăn ale

începuturilor: apariția cosmosului, a omului, a plantelor și animalelor, emergența vieții. Este timpul fondator al

credinței omului într-o divinitate sau un singur Dumnezeu. Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două

curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată,

imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul

mitic uzează așadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se

ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade, mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i

găsim cheia de decodare. Mitul este o poveste a originilor omului și în același timp mărturisește și modul în care

trebuie să concepem originea zeilor, adică a religiei. Astfel, un mit egiptean nu are un același sens cu unul

hindus. Forma narativă este identică, dar modurile fiecăruia dintre ele de a concepe lumea sunt

diferite.Spiritualități și religii, Sylvie Barnay, France Loisirs, 2004.

Natura Mitului:[modificare | modificare sursă]

Mitul este o relatare narativă, fabuloasă, care pune în scenă ființe ce încarnează sub formă

simbolică forțe ale naturii sau aspecte ale condiției umane. "Simbolul" este un obiect sau eveniment care trimite

la altceva decât la ceea ce indică îm mod direct, care posedă deci un sens "secund" mai profund decât cel

"primar" sau "literal". El este expresia unui lucru pe care n-am știi să-l definim de-o manieră mai clară, mai

precisă. Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva diferit, care

devine astfel semnul unei realități considerate mai înalte, mai cuprinzătoare. Astfel, pentru patriot, o bucată de

cârpă se transformă în drapel pentru că el reprezintă atașamentul său pentru grupul național de la care se

revendică. N-am înțelege nimic din comportamentul său dacă n-am asocia acestei bucăți de cârpă o valoare

care o depășește. Patriotul este invadat de un sentiment în prezența drapelului și doar acest sentiment contează

pentru el. Mitul nu este deci în primul rând "o poveste pentru cei slabi cu duhul", ci o relatare al cărui sens

trebuie descoperit și a cărei descoperire dă sens unei experiențe sau unei vieți. Mitul religios este expresia

simbolică a unei atitudini, anume a credinței. "Rolul simbolurilor religioase este de a da un sens vieții oamenilor.

Indienii Pueblos se cred fii "Tatălui Soare", și această credință a lor conferă vieții acestora o dimensiune

superioară și un scop care depășește cu mult existența lor limitată. Soarta lor este infinit mai satisfăcătoare

decât aceea a omului propriei noastre civilizații care știe că este (și va rămâne) un nimic insignifiant ("un moins

que rien" în original), a cărei viață n-are un sens spiritual. Exact acest sentiment că viața are un sens mai vast

decât simpla existență individuală, permite omului să se ridice deasupra mecanismului care îl reduce la agent de

câștig și de cheltuială. Dacă acest sentiment îi lipsește, omul este pierdut, mizerabil… Dacă Sfântul Pavel ar fi

fost convins că nu este decât un țesător ambulant, cu siguranță n-ar fi devenit omul care a fost. Viața lui își

trăgea sensul din faptul că era convins că este mesagerul lui Dumnezeu. Putem să-l acuzăm de megalomanie,

însă această opinie n-are greutate în fața judecatei generațiilor care i-au urmat." [2] Putem, alături de Carl Jung,

să acceptăm că grandoarea istorică a Sfântului Pavel stă în certitudinea lui că este mesagerul Domnului. Dar

putem de asemenea să ne punem întrebarea dacă acest Dumnezeu există și în altă parte decât capul Sfântului

Pavel și a celor ca el. Chestiunea care se pune deci în fața filozofului este aceea dacă ideea de Dumnezeu

corespunde unei realități exterioare spiritului uman. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om ca imagine a sa, sau omul

l-a creat pe Dumnezeu ca imagine a lui. Și această întrebare este posibilă tocmai pentru că cele două curente

de interpretări ale mitului nu se exclud reciproc.[3]

Primele societăți umane au privilegiat discursul mitico-religios în a lor căutare a adevărului.

Societățile moderne, impregnate de reușita științei, au tendința de a considera ca depășit, citește inutil, acest tip

de discurs mitico-religios. Și cu toate astea, mituri și religii, contra oricărei așteptări, sunt pe punctul să cunoască

un retur, prin miile de persoane care merg în întâmpinarea Papei la fiecare călătorie a acestuia, la noile secte, la

apetitul pentru religiozitatea extrem-orientală sau pentru curentul new age. Sunt acești adepți ai new age-ului,

amatori și consumatori ai "terapiilor" de toate felurile, responsabilii pentru faptul că raioanele librăriilor noastre

sunt umplute mai mult cu cărți dedicate îngerilor și extratereștrilor, decât cu cărți de filozofie! Acest apetit imens

pentru discursul mitic și religios obligă la o reflexie asupra raporturilor pe care le întreține cu adevărul. Problema

este că discursul mitico-religios se prezintă ca deținător al adevărului, cerându-ne să-l acceptăm pe simpla bază

a credinței, ori, bunul simț refuză o astfel de pretenție. Trebuie să respectăm oamenii și imensa valoare pe care

aceștia o acordă credințelor lor, însă în același timp trebuie să ne întrebăm asupra acestui tip de discurs înainte

de a-i da asentimentul nostru. Chestiunea fundamentală care se pune vis à vis de pretenția de adevăr a mitului

și religiei, este deci aceasta: Un discurs este adevărat doar pentru că îi acordăm o mare valoare?[1] Evident că

nu, căci, cum explică Durkheim, "sentimentul este obiect al științei, nu criteriu de adevăr." (Regulile metodei

sociologice)[4] Discursul mitic a apărut la origine în societățile de vânători-culegători de acum 25 000 de ani, în

societăți fără scriere, deci care își asigurau transmiterea culturii lor de manieră orală. Transmisia discursului

mitico-religios, care le păstra vie memoria evenimentelor importante pentru comunitate, se baza doar pe

memoria individuală a poeților și șamanilor. Miturile variau în timp și spațiu considerabil din această cauză.

Odată cu apariția scrierii, în mod natural, prima grijă a comunității a fost unificarea versiunilor într-o unică formă,

care a devenit repede "oficială". Marile mituri religiloase puteau atunci să se nască. Biblia, care se află la

confluența tradițiilor iudaice și creștine, este un astfel de exemplu. Odată ce miturile au fost fixate în scris,

incoerențele interne și acelea dintre versiuni au devenit vizibile, citește șocante. Ceea ce cuvântul camufla, textul

revela... Noțiunea însăși de "mit" este asociată, încă din Antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie".

Prin însăși etimologia termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, așa cum și azi, în

cărți, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care trebuie să ne debarasăm

pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă "cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau

poveste care nu este măsurată, raționată, așa cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci,

recunoscuți ca raționaliști, "cuvântul care povestește" n-are aceeași valoare cu "cuvântul care demonstrează"!

Aristotel spunea: "Dar subtilitățile mitologice nu merită să fi supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai

degrabă atenția spre cei care gândesc pe baza demonstrației."[5] Mai aproape de timpul nostru, E. B. Taylor, unul

dintre fondatorii antropologiei, spunea că mitul este o formă de demență a umanității primitive, pe care ar trebuie

s-o extirpăm din civilizațiile superioare. "Trebuie", spune el, "să lucrăm pentru a destina aceste superstiții unei

morți sigure. Această muncă, deși nu agreabilă, rămâne cel puțin indispensabilă bună-stării

umanității." [6] Xenofan din Colofon este unul dintre filozofii greci care vor declanșa polemica atât de veche

asupra discursului mitic. El se mira că zeii sunt adesea descriși sub formă umană (antropomorfism): "Omul își

închipuie zeii după chipul și asemnănarea lui, iar dacă boii, caii și leii și-ar face și ei zeități, le-ar concepe după

chipul lor." Voiajând frecvent în Mediterana, el și-a dat seama de multiplicitatea religiilor, punându-și întrebarea

de ce ar merita zeii grecilor mai degrabă titlul de "zei adevărați" decât cei ai celorlalte culturi. O întrebarea la

care nu există răspuns, pentru că fiecare crede că dumenzeii lui sunt cei adevărați. Critica lui Xenofan pune în

evidență limitele credinței și a credincioșilor. El spunea că credincioșilor le scapă adevărul în mod radical: "N-a

existat și nici nu va exista un om care să aibă o cunoștință sigură despre zei." Dacă este evident că valoarea

mitului stă nu în calitatea sa de adevăr, ci în aceea de efect pe care îl produce, anume crearea unei unități de

sens care este fondatoare a valorilor unei societăți prin proiecția acestor valori asupra unui moment fondator, se

pune totuși problema dacă acesta are totuși vreo valoare de adevăr. Purtător de sens, da!, dar purtător de

adevăr? Această întrebare rămâne pentru orice persoană care analizează credința: ea merge drept în miezul

discursului mitic, acesta din urmă fiind esențialmente închis asupra lui însuși în chestiunea pretenției lui la

statutul de adevăr. Claude Lévi-Strauss pune în evidență de manieră excelentă acest fapt, anume imposibilitatea

discursului mitic de a-și găsi un punct de sprijin în afara lui însuși pentru a dovedi că exprimă un adevăr, atunci

când spunea că "Pământul mitologiei este rotund". Altfel spus, nu putem justifica veracitatea mitului decât

apelând la un alt mit sau acordând o valoare importantă evenimentelor pe care le relatează. Fapt care ne

readuce la întrebarea asta: Un discurs este adevărat doar pentru că îi acordăm o mare importanță? Discursul

mitic, ca manieră tradițională de gândire, a reprezentat pentru mult timp unicul mod de a înțelege și a explica

lumea. La un moment dat, undeva în Europa, mai precis în Grecia secolului al IV-lea î.e.n., lucrurile s-au

schimbat. S-au făcut atunci remarcate noi capacități intelectuale propice apariției filozofiei și științei. Noua

manieră de gândire n-a dus la dispariția gândirii mitice, însă aceasta a izgonit-o, lent, foarte lent, din poziția ei

dominantă. "Pentru ca discursul uman asupra naturii să nu se prăbușească, ruinat de la interior de maniera

vechilor mituri, nu este suficient ca dumnezeii să fie lăsați la poartă; trebuie ca gândirea să fie complet

transparentă pentru ea însăși, să nu comporte nici cea mai mică incoerență sau umbră a unei contradicții

interne." [7]

Gândirea mitică implică o căutare de ordine: mitul organizează realitatea trăită de către ființele

umane făcând apel la un timp și un spațiu care îi sunt proprii; el ierarhizează ființele și valorile, cu referință la

sacru și profan; el face semnificativ ceea ce inițial poate părea absurd, anume nașterea, moartea, sexualitatea,

etc. În mitul tradițional, ființe supranaturale acționează în lumea noastră, creând lucruri, creația desfășurându-se

într-un trecut care este acela al Originilor. El nu relatează decât ceea ce interesează în cel mai înalt grad ființa

umană, ceea ce îl bântuie, ceea ce îi pune probleme: moartea, sexualitatea, viața în societate. Mitul face apel

așadar la o logică anume, aceea a imaginarului, fapt care îi asigură de altfel puterea de evocare. În acest sens,

mitul este extrem de puternic și plin de semnificații, posedând deci o forță explicativă. În schimb, această forță

este limitată, căci acesta nu poate demonstra rațional absolut nimic, și nu poate face obiectul unei discuții. Mitul

explică misterul, spunându-l. Aderăm la acesta ascultându-l și repetându-l. În contrast cu acesta, explicația

rațională înlocuiește "imaginea evocatoare" a mitului cu "conceptul".[8]

În mituri, totul este posibil, totul se poate întâmpla, și totuși miturile de pretutindeni și din toate

timpurile se aseamănă. Acest fapt înseamnă că iraționalitatea lor aparentă ascunde structuri logice permanente.

Mitul traduce, în opinia lui Claude Lévy-Strauss, aporiile logice ale dualității același-altul.[4]

Aspecte ale miturilor[modificare | modificare sursă]

Mitul narează o istorie sacră, sugestivă pentru cel care face parte din cultura care a creat respectivul

mit și care aderă necritic la aceasta. Mitul poate relata nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a

omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce el este astăzi, adică o ființă

organizată în societate, obligată să muncească pentru a trăi și trăind după anumite reguli. Astfel, mitul este

istoria fabuloasă a omului revelată și narată de el însuși; mitul este o poveste imaginată de om despre tot ce

acesta ignoră, adică despre tot ce a avut loc înaintea lui și va avea loc după el. Și pentru că o astfel de poveste

să capete o valoare veridică și convingătoare, el este atribuit divinităților supraomenești și eterne. Doar astfel îi

este conferit mitului forța și autoritatea necesară pentru ca în afară de valoarea sa estetică, acesta să capete și o

valoare educativă, o valoare de mesaj și de crez.[9] Mitul se derulează într-un timp primordial și îndepărtat, un

timp în afara istoriei. Recitarea miturilor repeta, simbolic, o re-creare a lumii prin ritual. Mitul nu era recitat

oricând și oriunde, ci cu ocazia unei ceremonii: naștere, inițiere, căsătorie, moarte, deci cu ocazia unui început

sau a unei transformări. În accepțiunea lui Mircea Eliade mitul nu mai este considerat o simplă „fabulă“, o

„ficțiune“, ci, ca și în lumea străveche, arhaică, se consideră a fi pentru cei care cred în el „o «istorie adevărată»

și prețioasă, fiindcă este sacră, exemplară și semnificativă sau o tradiție sacră, relevație primordială, model

exemplar“. În Grecia lui Homermhytos-ul avea o valoare religioasă și metafizică, opunându-se logos-ului și lui

historica, iar de la Xenofan încoace a început să desemneze tot „ce nu poate exista cu adevărat“. Aceasta este

însă o interpretare incompletă, care nu ține cont de veritabila funcție a mitului, anume aceea dătătoare de sens,

mitul înfățișând „modele pentru comportarea omenească și prin însăși aceasta conferă existenței semnificație și

valoare“.

Categorii de mituri[modificare | modificare sursă]

Miturile memoriale sunt păstrătoarele faptelor ancestrale și se poate presupune că ele au înregistrat

fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit (cunoașterea focului, revoluția

agrara), fie încercarea empirică de a explica diverse fapte neobișnuite, petrecute de obicei la confluența

existențială a două populații de nivel spiritual foarte diferit. Exemple: omul primordial, invenția uneltelor,

modificările condiției umane (revoluția agrară,), războaiele cerești, potopul și reconstrucția universului.

Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcătuind narațiuni explicative în jurul

marilor întrebări omenești asupra existenței omului și a cadrului său vizibil și nevăzut:

(a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea

principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert);

(b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronica, printr-un singur act

definitiv sau în câteva etape experimentale;

(c) escatologia (vizând ideea de moarte);

(d) repetiția manifestărilor naturii (succesiunea zilelor și a nopților, anotimpurilor, erelor terestre si

cosmice);

(e) regnurile fabuloase;

(f) cadrul astral (astrele fiind, în concepția mitologică, nu corpuri cerești ci ,,luminători dependenți de

voința patronală a anumitor zei, locuințe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);

g) elementele (apa, focul, aerul, eterul).

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei și locuințele lor universale :

(a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeii inșiși se autocreează sau sunt

creați;

(b) panteonul (sau totalitatea);

(c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pamântul și subpământul, adică lumea divină,

cea umană și cea demonică).

Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidării contradicțiilor existențiale aparente, pe

care el nu le accepta decat ideal: (a) eroul arhetipal;

(b) suprastructura demonologică;

(c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile și întrepătrunse, supunandu-și întregul

univers, până la detalii, omul, omenirea și chiar zeii);

(d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completează în mod general

întregul: lumină-intuneric, caldură-frig, mișcare-repaos, viata-moarte, bine-rau);

(e) simbolurile conditiei umane (aspirația omului de a-și depăși condiția – mitul lui Icar);

(f) viața și moartea;

(g) aria timpului.

Mituri celebre :

Biblia , Geneza 1 și 2

Mitul și distrugerea Atlantidei

Mitul lui Prometeu

Mitul peșterii

Mitul lui Daphne

Mitul lui Odiseu

Mitul lui Icar

Mitul lui Er  - Platon, Republica, Cartea a X-a; Subiect: Soarta sufletelor după moarte,

reîntrupare.

Mitul originii speciilor  - Platon, Timaios; Subiect: Bărbații lași degenerează în femei, iar cei

neînțelepți în animale; se "rinocerizează", cum ar fi zis Eugen Ionescu), etc.

Mitul Divinității Guvernante  - Platon, Omul politic, 268e - 274e; Subiect: Diviitatea conduce

lumea jumătate din ciclul unei perioade cosmice; în cealaltă, fără conducere divină, umanitatea degringolează,

până când aceasta va prelua din nou conducerea și va inversa tendința, salvând lumea de la distrugere; reluare

a mitului lui Empedocle și a lui Heraclit (unitata curgerii univerale).

Mitul Anamnezei - Platon, Legile??; Subiect: Orice cunoaștere este o re-cunoaștere, o rememorare, reamintire a cunoașterii pe care omul a avut-o în trecutul prenatal: în trecut sălășuiește nu numai tot ce e bun, frumos și nobil, dar și toată înțelepciunea.Nici una din cele finite nu poate fi înţeleasă exclusiv prin ea însăşi ci trebuie raportată la altele. Filosofia nu face excepţie, de aceea specificul ei va ieşi mai limpede în evidenţă prin raportarea ei la alte forme de cunoaştere. În epoca noastră, dintre formele de cunoaştere se detaşează ştiinţa, ca cea mai puternică, cuprinzătoare, eficace şi cu vădite tendinţe imperialiste, de supunere şi substituire a

celorlalte forme. Este necesar, de aceea, să analizăm cu atenţie şi pe larg relaţiile filosofiei cu ştiinţa - relaţii care datează de la apariţia lor - cu scopul determinării locului şi rolului filosofiei în contextul formelor de cunoaştere umană.1. Este filosofie orice concepţie despre lume?Înainte de aceasta, însă, trebuie să răspundem la o întrebare: am arătat că orice filosofie poate fi considerată o concepţie generală despre lume, dar, oare, putem accepta şi reciproca?: orice concepţie, mai mult sau mai puţin generală, despre lume a unui individ sau grup de indivizi este şi filosofie? Răspunsul nu poate fi decât negativ şi folosim ocazia pentru a sublinia câteva din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o asemenea concepţie pentru a fi filozofie.1. Să reflecte cât de cât veridic realitatea, să aibă, adică un sâmbure de adevăr pentru a avea o anumită utilitate. Dar trebuie să precizăm că nu este vorba de adevărul în sens strict epistemologic al cuvântului şi cu atât mai mult de acea „simplă adecvare la realitate” - cum o numea Blaga şi nici de o utilitate în sensul îngust, pragmatic al termenului. Am arătat în altă parte că poate exista în filosofie dar şi în alte domenii un adevăr de tip consensual: mai putem adăuga că. deşi în mod obişnuit se consideră că adevărul determină utilitatea, în filosofie putem accepta că şi utilitatea poate conferi unei concepţii un grad de adevăr. Iar utilitatea, aici, trebuie înţeleasă într-un sens foarte larg: de exemplu este utilă o concepţie care oferă soluţii unor probleme morale.2. Să aibă un caracter general, să răspundă la întrebări generale, tipic filosofice, care trimit. în ultimă instanţă, la totalitate. Să reflecte, apoi, atmosfera spirituală a epocii precum şi nivelul de noaştere existent. Nu este vorba, evident, de o dublare a ştiinţei nici o reflectare fidelă a nivelului de cunoaştere al epocii dar o concepţie filosofică nici nu poate ignora total sau lua în răspăr imaginea generală a realităţii aşa cum este impusă ea de ştiinţa vremii3. Să posede o consistenţă logică internă şi să se prezinte ca un sistem coerent de idei, de principii şi criterii de stabilire a adevărului, de selectare şi ierarhizare a valorilor. Blaga consideră că, chiar „adevărul” şi valoarea unui sistem filosofic, stau în coerenţa şi sistematicitatea sa, astfel încât, criteriile de apreciere a unei filosofii sunt interne, imanente acesteia şi nu exterioare. Aşadar, filosofii sunt numai acele concepţii totalizatoare despre lume care se exprimă în termeni conceptuali, ordonaţi şi înlănţuiţi logic, în scopul alcătuirii unei explicaţii, deci care alcătuiesc o teorie. Utilizând termeni conceptuali, bazându-se pe o logică a argumentării şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe procedee riguroase de demonstrare a tezelor sale, filosofia este., deci, o teorie construită conform unor reguli metodologice.4. Să aibă unul sau câteva principii unificatoare care să dea unitate reprezentărilor despre cele mai diverse aspecte generale ale lumii. Setea de unificare a spiritului nostru se manifestă superlativ în filosofie.Mai putem adăuga şi alte condiţii dar şi acestea sunt suficiente pentru a înţelege că elaborarea unei filosofii este o întreprindere dificilă şi nu la îndemâna oricui. Apoi, mai facem rezerva că, sistemele filosofice reale nu îndeplinesc întrutotul aceste condiţii fără a înceta, prin aceasta, să fie filosofii autentice.Cum putem explica acest lucru? Sunt, oare, aceste condiţii arbitrare sau sunt un ideal de neatins? Să facem o comparaţie: nimeni nu se îndoieşte de existenţa legilor naturii deşi nicăieri acestea nu nu se manifestă în formă pură, obiectele şi

fenomenele concrete se abat în comportarea lor mai mult sau mai puţin de la lege. Legea apare doar ca o medie statistica a comportării lor şi de aceea are, întotdeauna, un grad de probabilitate.Asemănător trebuie să înţelegem şi aceste condiţii; sistemele filosofice se abat mai mult sau mai puţin de la ele, dar, tot aceste sisteme au evidenţiat existenţa lor ca un fel de exigenţe generale, statistice ale filosofiei în general.2. Filosofie şi ştiinţăRaportarea filosofiei la ştiinţă (sau invers) se poate face în două moduri:A. O analiză a relaţiilor dintre ele de-a lungul istoriei (punct de vedere diacronic).B. O analiză a relaţiilor actuale dintre filosofie şi ştiinţă (punct de vedere sincronic).A. Relaţiile lor în decursul istoriei.Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă au îmbrăcat, de-a lungul vremii, aspecte foarte diverse mergând de la identitate spre deosebire şi, uneori, până la excludere reciprocă. Să facem un rezumat modurilor în care a fost înţeleasă filosofia vis-a-vis de ştiinţă în istoria gândirii.1. Filosofia este ştiinţă, cunoaştere în general, cunoaşterea ca atare. Raportul este de identitate. În perioada de început filosofia şi ştiinţa nu erau deosebite.2. Filosofia este ştiinţa prima şi supremă, ştiinţa divină. La Aristotel ea devine o ştiinţă a cauzelor şi principiilor prime. Raportul este de supraordonare.3. Filosofia este sinteza ştiinţelor (F. Bacon) sau totalitate ştiinţelor (Descartes, Locke, Spinoza, Leibniz).4. Filosofia este ştiinţa absolutului (Hegel) sau ştiinţa absolută.5. Filosofia este o consecinţă a ştiinţelor Gindirea filosofică şi ştiinţifică greacă (şi a întregii lumi antice) culminează în opera lui Aristotel (384-322 î.e.n.).

Născut în Stagira (un oraş din Macedonia), fiu al medicului personal al regelui macedonean, discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru al viitorului cuceritor Alexandru Macedon, căruia i-a trezit interesul pentru ştiinţă, Aristotel a fondat şi condus 13 ani, în grădinile gimnaziului Lykeion, faimoasa sa şcoală, care ajunsese să aibă până la 2000 de studenti. După moartea lui Alexandru Macedon, acuzat de impietate Aristotel a trebuit să fugă din Atena. A murit la 62 de ani, lăsând o operă imensă, aproape 400 de lucrări (multe în colaborare), dintre care ni s-au păstrat 47; o operă constituie o sinteză a tuturor cunoştinţelor acumulate până la acea dată, în toate domeniile ştiinţei şi filozofiei; o operă a cărei influenţă în cultura europeană a fost constantă timp de două milenii.

În operele sale din tinereţe (din care au mai rămas doar câteva fragmente) discipolul lui Platon merge pe urmele gândirii maestrului său, dezvoltând-o şi aprofundând-o; maestru de care apoi, criticându-i teoria ideilor, s-a îndepărtat, până la a ajunge pe poziţii opuse platonismului. În primul rând, conceptul de filozofie, care pentru Platon includea toate celelalte ştiinţe, considerate simple stadii pregătitoare ale cunoaşterii , pentru Aristotel era substanţial diferit. Fiecare ştiinţă se ocupă de un aspect particular al realităţii (sub aspectul cantităţii – matematica; sub aspectul mişcării – fizica); în timp ce filozofia are ca obiect ceea ce există în generalitatea sa, dar folosind şi ea metodele celorlalte ştiinţe: abstracţia, axiomele şi demonstraţia raţională.

Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. Între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Senzaţia este prima treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate ajunge la nici o cunoaştere obiectivă. Dar în timp ce simţurile nu pot depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia ajunge la concept, printr-un

proces de abstractizare. A doua distincţie o operează Aristotel, pentru a face inteligibilă mişcarea, între cele două aspecte inerente unui obiect: potenţialitate şi act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă – care iniţiază mişcarea – şi cauza finală, cu alte cuvinte, ţelul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării, al devenirii. Aristotel distinge şi între substanţele (sau realităţile) imobile – cele cunoscute numai raţiune, şi anume realităţile divine – şi substanţele în mişcare, aparţinând lumii fizice, percepute de simţuri . Primele fac obiectul teologiei; celelalte, al fizicii.

Obiectul fizicii este lucrul în mişcare. Fizica lui Aristotel fiind în fond o teorie a mişcării, filosoful stabileşte patru tipuri de mişcare: substanţială, calitativă, cantitativă şi locală. Mişcarea locală este o mişcare de deplasare în spaţiu, iar cea circulară este proprie numai lumilor sublunare. Universul este unic, finit , perfect şi etern: n-a avut un început şi nu va avea un sfârşit. Eterne sunt şi elementele lumii, şi specia umană, şi speciile animale.

După filozofie şi fizică, a treia şi ultima ştiinţă teoretică este matematica, ştiinţă care studiază cantitatea numerică (aritmetica) sau cantitatea în sensul extensiunii, plane sau în spaţiu (geometria). Infinit, pentru Aristotel nu există, decât un infinit „potenţial”. Totul este „divizibil în părţi divizibile la rândul lor”: această definiţie aristotelică stă la baza calculului infinitezimal.

Aristotel a modelat şi structura logicii (pe care el o numeşte „analitică”) după structura matematicii: ca o ştiinţă perfect demonstrativă. Lucrările sale în domeniul logicii sunt cunoscute sub numele generic de Organon („instrument”, de cercetare ştiinţifică). Dând acestei discipline o sistematizare unitară şi într-un spirit foarte riguros, el stabileşte cele 10 „categorii” sau determinări ale fundamentale ale gândirii (esenţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, timp, posibilitate, etc.); cele 4 tipuri fundamentale de propoziţii ( combinând distincţiile „afirmativ-negativ” şi „universal-particular”); cele 3 principii fundamentale ale logicii (principiul identităţii, al non-contradicţiei şi al terţiului exclus); inducţia li silogismul – cu cele 3 figuri şi cele 3 tipuri de silogism; în fine, principiile logice ale oricărei ştiinţe (definiţiile, axiomele, ipotezele şi postulatele), totul în logica lui Aristotel este formulat cu o precizie şi o claritate matematică.

În mod deosebit l-a pasionat pe Aristotel biologia. Cercetare asupra animalelor, Părţile animalelor şi Generaţiunea animalelor sunt primele opere cu adevărat ştiinţifice de zoologie. Aristotel formulează aici conceptul de organ şi stabileşte principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării lor reciproce. În clasificare sistematică şi în observaţiile sale el face continuu comparaţii între diferite animale pe care le-a disecat, fundând astfel şi anatomia comparată şi embriologia comparată. Aristotel doar aminteşte sistemul muscular şi cel nervos, iar organul central pentru el era inima; în schimb cunoştea fenomenul atavismului. El a formulat şi teoria, acceptată timp de multe secole, despre „generaţia spontanee”, apariţia vieţuitoarelor din materia umedă în descompunere; teorie care n-a putut fi infirmată, experimental, decât două mii de ani mai târziu.

În seria lucrărilor de biologie poate fi inclus şi Tratatul despre suflet, întrucât Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin funcţia sa vegetativă şi prin funcţia senzitivă), în parte a intelectului (prin funcţia intelectivă a sufletului raţional). Aceste trei grade ale sufletului – vegetativ, senzitiv, intelectiv – fiind trei forme ale unei unităţi indisolubile, evident că nu se poate susţine, după Aristotel, teza despre imoralitatea sufletului. Pe de altă parte, anumite consideraţii ale lui Aristotel despre suflet se extind şi în domeniul propriu-zis al psihologiei. Pe lângă cele 5 simţuri el concepe şi un organ de simţ comun, care distinge între percepţiile unor simţuri diferite (de exemplu, distinge un sunet de o culoare). De asemenea, Aristotel vorbeşte de imaginaţie – care produce imagini independent de percepţiile simţurilor – şi de opinii, care sunt tot nişte produse ale imaginaţiei, dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor. Imaginile furnizate de imaginaţie sunt apreciate de intelect ca fiind adevărate sau false, bune

sau rele, apreciere în funcţie de care sufletul intelectiv le aprobă sau le respinge. Aristotel deosebeşte simpla „capacitate” de a înţelege ( intelect potenţial) de totalitatea noţiunilor ce pot fi cunoscute de intelectul actual.

Cu etica, părăsim – după Aristotel- domeniul ştiinţelor teoretice, al ştiinţelor adevărate, deci al ştiinţelor „necesarului”, pentru a trece în domeniul „posibilului”, deci al activităţii practice, al activităţii umane (domeniul căruia îi aparţine, apoi, şi politica). Activitatea umană poate fi „acţiune” – care îşi are scopul în sine însăşi (ca etica sau politica); sau poate fi „producţie” – activitate în vederea realizării unui bun, unui obiect, chiar şi artistic (ca, de exemplu, poezia). Orice activitate are un scop. Sunt scopuri urmărite în vederea altor scopuri; dar scopul care trebuie urmărit pentru el însuşi este binele, care procură fericirea; iar supremul bine – totodată şi datoria specifică, proprie omului – este exercitarea raţiunii; ceea ce înseamnă practicarea ştiinţei, a artei, a prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei, cu alte cuvinte – virtutea. Virtutea, după el înseamnă alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. Virtutea superioară este justiţia, deci supunerea la legi. Iar forma supremă a virtuţii este a te edifica cercetării ştiinţifice, activitate care îi asigură celui înţelept o viaţă senină.

Dar omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii. Omul nu poate fi cunoscut şi definit decât în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii, căci omul este prin definiţie o fiinţă socială. Ştiinţa vieţii sociale – politica- îi stabileşte Statului şi atribuţia de a se ocupa de educaţia morală a cetăţenilor săi. Această educaţie trebuie să fie asigurată în mod egal tuturor (cu excepţia sclavilor), şi să vizeze realizarea unei vieţi pacifice şi virtuoase. Cele trei forme de guvernare prezintă şi riscul eventualelor degenerări: monarhia în tiranie, aristocraţia în oligarhie, democraţia în demagogie. Oricare din aceste forme este bună – dacă evită aceste degenerări. O formulă unică, de stat ideal – aşa cum a imaginat-o Platon – nu poate fi propusă. Cea mai bună formă de guvernare este cea care se adaptează condiţiilor istorice respective şi firii oamenilor. De reţinut este că Aristotel, ajutat de discipolii săi, a fost cel dintâi care a studiat şi a expus constituţiile a 158 de state greceşti (s-a păstrat numai scrierea sa asupra constituţiei ateniene). Această cercetare a stat la baza teoriilor expuse în lucrarea sa Politica.

Aristotel, autorul Poeticii, din care s-a păstrat doar prima carte, referitoare la teatru, are şi în problema artei o poziţie fundamental opusă poziţiei platonice. În loc să condamne arta, cum făcuse Platon, pentru că s-ar limita doar să copieze fiinţele, faptele şi lucrurile, deci să „copieze copiile” ideilor eterne, Aristotel susţine că arta – care este o reprezentare transfigurată de artist a realităţii, având un scop şi un efect moralizator – îl ajută pe om să vadă legătura dintre lucruri şi să pătrundă sensul profund al faptelor. Prin aceasta, arta – cum este cazul tragediei – „săvârşeşte purificarea” de patimi, „stârnind în sufletul spectatorului mila şi frica”. Artistul sesizează şi prezintă relaţiile intime ideale existente între lucruri. „Rostul poetului nu este de a povesti lucruri întâmplate cu adevărat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea întâmpla” – precizează Aristotel. Istoricul şi poetul se deosebesc „prin aceea că unul povesteşte întâmplări care au avut loc, iar celălalt, întâmplări care ar putea să se petreacă. De aceea, poezia este mai filosofică şi mai aleasă decât istoria; căci poezia povesteşte mai mult ceea ce e general, pe când istoria, ceea ce e particular” (Poetica ,9,1451 b).

Influenţa lui Aristotel de-a lungul veacurilor a fost excepţională. Şcoala sa, Lyceul, a continuat sub conducerea lui Teofrast (cca 371- cca 288 î.e.n.) şi a lui Eudem din Rodos, comentator al lui Aristotel şi autor a trei Istorii – a geometriei, a aritmeticii şi a astronomiei. Adunat în sec. I e.n., operele lui Aristotel au fost studiate de renumiţi comentatori din următoarele veacuri. În epoca Renaşterii influenţa lui Aristotel a cedat locul lui Platon; dar în unele domenii (al ştiinţelor naturale, al poeticii, al teoriei cunoaşterii şi în special al logicii) autoritatea teoriilor aristotelice s-a menţinut chiar până acum două secole.