Fenomene anomice

Acest portofoliu presupune includerea temelor după cum urmează:

1. Anomia2. Sărăcia3. Corupţia

Vorbind despre un portofoliu sociologic, este esenţial să definim termenul de sociologie, şi conceptele sociologice, pentru a fi cât mai bine înţelese fenomenele pe care urmeză a fi prezentate.Sociologia este studiul vieţii umane, a grupurilor şi societăţilor. Grupul social face referire la o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt în interacţiune conform unor reguli fixe, împărtăşesc sentimentul de a consitui o entitate aparte, astfel încât membrii s-ar putea recunoaşte ca atare. O asemenea definiţie îndeplineşte criteriile referitoare la dimensiunea subiectivă şi cea obiectivă descrise de Septimiu Chelcea (Profesor Universitar Doctor – “Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti”). După mărime, grupurile pot fi mari (ex: clasa de elevi); după modalitatea de constituire, identificăm grupuri spontane (ex: bandele de stradă) şi grupuri instituţionale (ex: instituţii juridice); după tipul de relaţii, avem grupuri formale în care relaţiile sunt oficiale şi grupuri informale în care relaţiile sunt neoficiale. În funţie de organizare, grupurile sociale pot fi organizate şi semiorganizate. În privinţa conceptului de structură socială, se porneşte de la faptul că ansamblul social al vieţii noastre nu consă doar din însuşiri întâmplătoare, ci din evenimente şi acţiuni structurate. În studiul acţiunii umane se face o distincţie între scopul comportamentului-ceea ce intenţionăm să facem, să se întâmple – şi consecinţe neintenţionate. Uneori acţiunile întreprinse cu un anumit scop, au consecinţe fără legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei este de a studia echilibrul rezultat dintre

reproducerea socială şi transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta. Scopul studierii sociologiei porneşte de la analiza întâlnirilor trecătoare dintre diferiţi indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale. Sociologia ar trebui să formeze elevii întrucât să-i integreze în societate, să socializeze, să privească mult mai larg relaţia om-societate. Socializarea reprezintă un proces psiho-social de transmitere şi asimilare a cunoştinţelor, deprinderilor, atitudinilor, normelor, valorilor, a concepţiilor sau metodelor de comporatre în vederea formării şi integrării sociale a unei persoane. Dezvoltarea fizică şi psihică se realizează prin învăţare, printr-o serie de mecanisme şi agenţi ai socializării (familia, şcoala, organizaţiile de diferite tipuri). Învăţarea socială depinde şi de caracteristicile individuale, dar şi de influenţele sociale. Sensul originar al termenului de anomie provine din limba greacă (a “fără” , nemos „norme” ), având o semnificaţie negativă. Termenul anomie desemnează o stare de dezordine, criză, absenţă a regulii, fiind utilizat pentru prima dată de sociologul francez Emile Durkheim în lucrările sale “La division du travail social” şi “Le suicide”. Lipsa reglementării sociale, scăderea puterii de acţiune a societăţii asupra indivizilor se manifestă printr-o perturbare a ordinii colective datorită diminuării puterii morale sau crizei unei autorităţi capabile să impună reguli pe care indivizii să le accepte şi să le respecte.Concepţia despre anomie a lui Emile Durkheim a fost îmbogăţită de o serie de autori din literatura sociologică americană care au valorificat ideea conform căreia stările anomice apar mai ales în perioadele de criză socială pe fondul unor evenimente bruşte (revoluţii, şomaje, etc). Această stare este explicată prin adâncirea conflictelor dintre sistemele valorice şi normative, dintre normele vechi şi cele noi, care apar sau întârzie să apară generând dezechilibre şi ruperi ale solidarităţii sociale, când ordinea socială este perturbată, când normele sociale nu mai oferă indivizilor repre clare de acţiune.

Abordarea sociologică a problematicii muncii si sărăciei a cunoscut şi cunoaşte o permanentă evoluţie, ca urmare a schmbărilor importante petrecute în sfera muncii, a exigenţelor sociale faţă de muncă şi a transformărilor prin care trece însăşi sociologia (şi în general demersul ştiinţific). Pe planul vieţii sociale munca nu mai este un “domeniu”distinct al societăţii şi activităţilor umane , ci o “faţeta” a modului de constituire şi funcţionare a întregii societăţi, de normele – valorile ce stau la baza activităţilor desfăşurate de societatea socială, de direcţiile de schimbare tehnologică şi organizaţională, de dinamica stilurilor de viaţă şi nivelului de trai etc. În acest sens, a analiza şi înţelege munca, a studia viaţa unei întreprinderi impun a lua in consideraţie întreaga societate.Ce este sărăcia? Cum anume ar trebui să fie definită sărăcia? De obicei sa face o distincţie între subzistenţă sau sărăcia absolută şi sărăcia relativă. Charles Booth a fost unul dintre primii cercetători care a încercat să stabilească un standard consecvent al sărăciei, care se referă la lipsa condiţiilor necesare de bază pentru a susţine o existenţă fizică sănătoasă – hrana suficientă şi adăpost care să facă posibilă funcţionarea eficientă a corpului. Booth a presupus că aceste condiţii necesare sunt mai mult sau mai puţin identice pentru oameni cu vârste şi fizic echivalente care trăesc în orice ţară. Acest concept este în mod fundamental cel mai frecvent în analiza sărăciei în lume.Definiţiile de subzistenţă ale sărăciei prezintă numeroase insuficienţe, îndeosebi atunci când sunt formulate sub formă de nivel specific al venitului. Cu exceptia cazului în care este poziţionat foarte sus, chiar daca permite ajustări, un singur criteriu de sărăcie are tendinţa de a demonstra că anumiţi indivizi sunt socotiţi ca fiind deasupra pragului de sărăcie, când de fapt venitul lor nu este suficient nici măcar pentru nevoile lor fundamentale de subzistenţă. Calcularea subzistenţei în sărăcie nu ţine seama de impactul standardelor de viaţă, care în general sunt în creştere. Este mai realist să ajustăm ideile despre nivelurile sărăciei în funcţie de normele şi aşteptările într-o societate pe masură ce are loc creşterea economică.

Majoritatea populaţiei lumii trăieşte în locuinţe care nu conţin o baie sau un duş, dar ar fi greu să nu considerăm apa curentă drept o necesitate într-o societate industrializată. Însă problemele legate de formulările sărăciei relative sunt complexe. Criteriile legate de venit sunt şi de această dată folosite la modul general, dar ele ascund variabile în nevoile efective ale oamenilor.

Spre deosebire de SUA şi de mai multe ţări, unde există un „prag al sărăciei” delimitat în mod oficial, în Marea Britanie interpretările sărăciei ca atare nu sunt oferite de către Guvern.Studiile din Marea Britanie defineau persoana care are un venit egal sau mai mic decât nivelul ajutorului social ca trăind în ”sărăcie”. „Ajutorul social” se referea la ajutorul în bani, plătit persoanelor al căror venit nu atingea nivelul considerat necesar pentru subzistenţă. Oamenii cu venituri cuprinse intre 100% şi 140% din ajutorul social erau socotiţi drept cei care trăiesc „la limita sărăciei”. Ajutorul social nu mai există, dar ultimele cifre disponibile continuă să facă referire la perioada în care se afla în uz.Numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie sau la limita acesteia a crescut în mod dramatic pe parcursul anilor ’70. În 1979 , şase milioane de oameni, 12%din populaţie , se aflau în prima categorie, iar 22% în ambele categorii combinate. Aproximativ două treimi din creşterea totală, din cele două categorii reprezentă rezultatul creşterii şomajului pe parcursul perioadei.Cine sunt săracii? Oamenii din urmatoărele categorii au cele mai mari şanse să trăiască în sărăcie: şomerii, cei care au slujbe cu program redus sau nesigure, oamenii în vârstă, bolnavii şi cei cu dizabilităţi, membrii familiilor numeroase şi/sau ale familiilor cu un singur părinte.Multe persoane care au fost plătite în mod rezonabil pe parcursul vieţii lor ca angajaţi, au parte de o reducere drastică a venitului la pensionare. Familiile cu un singur părinte, aproape toate conduse de femei, alcătuiesc un procent în creştere din numarul săracilor. Şomajul ridicat în anii ’80 şi de la începutul anilor ’90 nu pare a avea şanse să

scadă în viitorul apropiat, iar şomajul prelungit al unor oameni conduce din ce în ce mai multe familii la sărăcie.Procentul de copii (cei sub15 ani) care trăiesc în familii cu un venit cu 50% sub nivelul mediei naţionale - o modalitate de a defini sărăcia – a crescut în ultimii ani. În 1997, 10% dintre copii trăiau în astfel de familii.

Corupţia

Am putea defini corupţia ca fiind abuzul de putere în urma căruia se înregistrează beneficii sau avantaje personale. Această putere se poate, dar nu este obligatoriu, să se regăsească în domeniul public. În afară de bani, beneficiile pot lua forma protecţiei, a tratamentului preferenţial, a promovării etc. O abordare diferenţiată arată o mare varietate de valori, de la cultură la cultură, după care fenomenul este judecat. În unele culturi cadourile şi favorurile personale reprezintă o parte a codului nescris de conduită. În altă parte, o persoană care doreşte să-şi exprime recunoştinţa pentru asistenţa profesională, poate ajunge repede în disgraţie, trăgând după ea şi beneficiarul. Dacă unele ţări permit deducerea mitelor din impozite sub denumirea de "cheltuieli de funcţionare" sau "cheltuieli speciale", altele, ca SUA, au legislaţie anti-corupţie. Astfel, companiile multinaţionale au mai mult spaţiu de manevră în ce priveşte corupţia. Însumând, corupţia încorporează patru caracteristici majore:

Abuzul de putere Avantajele rezultante atât pentru participanţii

activi, cât şi pasivi Efecte indezirabile asupra terţilor Secretul tranzacţiei

Nu toate afacerile sunt susceptibile de practica corupţiei. Experienţa arată că firmele de construcţii care se specializează în infrastructură, sau alte firme implicate în proiecte la scară largă sunt cele mai vulnerabile, mai ales atunci când decizia apasă pe umerii unui număr restrâns de oameni. Companiile cu produse necompetitive sunt mai predispuse decât cele cu produse şi servicii excelente. În

ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, într-adevar corupţia se manifestă mai des, dar asta nu înseamnă că nu există funcţionari "curaţi”.

Gunnar Myrdal, marele profesor de ştiinte sociale, a subliniat două efecte deplorabile ale corupţiei în lumea în dezvoltare:

Comportamentul corupt pavează drumul pentru regimuri totalitariste. Mecanismul este simplu: prin expunerea clasei corupte, şi prin dorinţa de a-i pedepsi pe aceştia, noii justiţiari se acoperă cu mantia legitimităţii. Mai grav este însă că această enigmă umbreşte problema importantă, şi anume faptul că populaţia respinge corupţia pentru că suferă din cauza ei.

"Folclorul corupţiei" îl reprezintă legendele despre cât de corupţi sau cât de coruptibili sunt de exemplu funcţionarii publici. Acesta are ca urmări resemnarea şi fatalismul în rândul oamenilor "mici", întărind convingerea că fenomenul corupţiei este ceva normal.

În amalgamul de sărăcie, ruine ale unor tranziţii nereuşite şi guvernări proaste, principiul interedpendenţei circulare enunţat de Myrdal, prefigurează efectele dezastruoase.Realitatea în multe ţări în dezvoltare se prezintă în felul urmator: instituţii publice nedezvoltate, câteva elite ale clasei superioare şi diferenţe enorme între venituri - odată cu acestea venind şi posibilităţile de a exercita sau manifesta autoritate. Obişnuinţa populaţiei de a se confrunta cu corupţia duce la distrugerea oricărui sentiment de corectitudine. Relaţiile între oameni ajung să fie determinate de predispoziţia de a corupe şi de a fi corupt, iar practica corupţiei prevalează intereselor comunităţii. Dezavantajaţi sunt cei săraci sau cinstiţi, care din diferite motive nu pot sau nu vor să intre în joc. Astfel ei vor fi tot timpul cu un pas în urmă faţă de cei care-şi permit să influenţeze deciziile în favoarea lor. Cel mai des întâlnit caz este acela în care drepturile conferite tuturor prin constituţie şi lege sunt condiţionate de mite. Ceilalţi în schimb nu sunt supuşi acestui tratament incorect, ajungându-se în anumite cazuri

până la scutirea de taxe şi impozite. Se ajunge la drepturi care din punct de vedere al clasei sociale n-ar trebui acordate şi cu siguranţă n-ar fi necesare.Exemple sunt multe: unele companii nu primesc actele necesare înfiinţării chiar daca îndeplinesc toate cerinţele legale, iar altele, care nu întrunesc criteriile, le primesc chiar în ziua depunerii cererii. La fel se întâmplă cu inspecţiile tehnice şi audit-ul financiar. Unii nu ştiu ce e aia pentru mai mulţi ani, iar alţii sunt controlaţi de mai multe ori pe an, fără o explicaţie valabilă.Hernando de Soto a dat un exmplu în acest sens, luând drept cobai un tipic mic afacerist din Peru. Misiunea era sa înfiinţeze o antrepriză de croitorie având întrunite toate cerinţele legale. 10 din 11 oficiali ai departamentelor ministeriale sau municipale au refuzat să lucreze pe "gratis", iar doi dintre ei au ameninţat că vor "îngropa" afacerea încă nenăscută în lipsa unor compensaţii considerabile. Afacerea a fost înfiinţată după 289 de zile, cu un cost total de 1231 $, adică de 32 de ori salariul minim din Peru la acea vreme.Contrar unor păreri, corupţia guvernanţilor afectează mai mult clasa inferioară a populaţiei. Companiile mari angajează experţi pentru a se descurca în sistemul birocratic şi în modalităţile obscure de plată. De asemenea au mijloacele necesare de a "unge" maşinăria administrativă în cazul în care "scarţîe". Corupţia se regăseşte în ţările întregii lumi. Majoritatea oamenilor, şi nu numai cei din lumea occidentală, sunt de acord că aceasta este o practică ascunsă (în cazul în care nu se află în rândurile celor, care profită de pe urma acesteia). Corupţia este "terminator-ul" societăţii, săpând la rădăcina concurenţei şi interesului public. Deplorabil este însă faptul că, în ţările în dezvoltare, suferă cel mai mult, aceia care, datorită portofelului aproape gol, nu pot să întoarcă deciziile în favoarea lor.Analizând aceste fenomene destul de frecvente în societăţile din lumea întreagă, ajungem la concluzia că sunt greu de combătut.

Portofoliu întocmit de eleva Cernat Diana Clasa aXI-a F