A. Federalismul Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare

administrativă în care puterea se împarte între guvernul central și statele membre, ambele niveluri de putere derivându-și puterea de la cetățeni, în mod direct. Federația, la rândul ei reprezintă un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală și autorități locale, regionale. Ea presupune existența unui guvern național, cu puteri în domeniul politicii externe și de securitate, dar și a unor guverne locale, cu putere în domeniul educației, culturii etc. Există o singură monedă și o constituție scrisă, care reprezintă baza legală a federației, fără însă a anula existența altor constituții în statele membre. Potrivit acesteia sunt separate puterile în stat între diferitele niveluri de guvernare, iar modificarea prevederilor sale nu necesită aprobarea în unanimitate de către statele membre, ci doar îndeplinirea unei majorități

1.Delimitari conceptuale

B. Confederalismul Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care

mai multe state își mențin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei autorități centrale, din motive legate de securitate, eficiență. La rândul ei confederația reprezintă o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care trasferul de putere este limitat și rezervat numai anumitor domenii. Baza legală a unei confederații o reprezintă existența unui tratat între statele membre, încheiat conform normelor internaționale. Un asemenea tratat nu intră în contradicție cu prezența constituțiilor proprii în fiecare dintre statele membre, iar modificarea lui necesită aprobare fiecărui stat membru, prin decizie unanimă

Delimitari conceptuale

Originalitatea structurii Uniunii Europene face dificilă încadrarea sa într-o formă de organizare exactă. Prin urmare, la nivelul construcției europene pot fi identificate atât caracteristici ale confederației, cât și ale federației: Atributele de confederație ale Uniunii: cetățenii statelor mebre nu sunt direct legați de instituțiile europene, excepție făcând Parlamentul European, ci de guvernele naționale, instituțiile cheie ale Uniunii Europene sunt învestite cu autoritate, nu de către cetățenii statelor membre ci de către liderii și guvernele statelor membre, statele membre au încă identități separate, iar majoritatea cetățenilor se identifică cu propriile simboluri naționale, totodată, la nivelul Uniunii nu există un sistem generalizat de taxe, nu există un sistem militar european efectiv, forțele terestre și navale aparțin statelor membre.

Dintre caracteristicile federației, pot fi identificate următoarele, la nivelul Uniunii: există un sistem de tratate și legi cu aplicabilitate directă pe întreg teritoriul Uniunii Europene, interpretate uniform și apărate de către Curtea Europeană de Justiție, există domenii, politici, în care statele membre au trasnferat autoritatea la nivelul Uniunii, precum comerțul, mediul, agricultura, concurența, dar există și domenii în care legislația națională continuă să fie dominantă, există un Parlament European, direct ales de cetățeni și , pe măsură ce puterea acestuia crește, prerogativele legislativelor naționale scad, există un buget al Uniunii care conferă instituțiilor europene independență financiară, Uniunea are propria sa monedă, care a înlocuit monedele naționale.

În prezent, dintre toţi membrii Uniunii Europene, Germania, Belgia şi

Austria sunt state federale; Italia şi Spania sunt în proces de descentralizare;

Franţa – cunoscută pentru centralismul ei – a delegat mai multe competenţe

regiunilor, iar Marea Britanie se află într– un avansat proces de aşa – numită

„devoluţie”.

Pentru a face diferenţa între o federaţie şi o confederaţie, trebuie

menţionat faptul că nu există un singur tip de federalism, ci atâtea federalisme

câte state federale există, chiar dacă principiile sunt întotdeauna aceleaşi. O

cofederaţie reprezintă un exemplu în acest sens. Diferenţa dintre cei doi termeni

devine clară în special în ceea ce priveşte relaţia dintre stat şi individ.

Într-o federaţie, politicile şi deciziile luate de guvernul supranaţional se

aplică direct cetăţenilor care trebuie să le respecte. Dacă aceştia nu sunt de

acord cu politicile sau deciziile luate, au dreptul să se adreseze unei Curţi de

Justiţie, sau pot duce o campanie democratică pentru a schimba legea. Într-o

confederaţie, politicile şi deciziile luate de guvernul supranaţional se aplică

guvernelor naţionale care îşi păstrează suveranitatea şi se întâlnesc pentru a

adopta o poziţie comună în ce priveşte anumite aspecte.

O federaţie este întemeiată pe o Constituţie, în timp ce o confederaţie este întemeiată pe un tratat; o federaţie îşi poate revizui Constituţia acceptând „amendamente” votate prin vot majoritar, în timp ce o confederaţie îşi poate modifica tratatul doar dacă toate entităţile componente sunt de acord în unanimitate; o federaţie este un stat în sine deoarece guvernele naţionale îşi deleagă unele dintre puteri guvernnului supranaţional, care este responsabil pentru binele comun, în timp ce o confederaţie nu este un stat în sine. Majoritatea ţărilro care sunt cunoscute astăzi drept federaţii au cunoscut l aun moment dat un aranjament confederal. Acesta este cazul Statelor Unite ale Americii, Germaniei şi Elveţiei. Uniunea Europeană este o confederaţie cu un număr în creştere de elemente federale.

În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial diferiți oameni de stat din Europa au arătat un interes sporit pentru găsirea unor căi de a preveni repetarea unor asemnea conflicte prin realizarea unei unități între statele europene. La 19 septembrie 1946, Winston Churchill a rostit discursul, rămas celebru, de la Școala Politehnică Confederală din Zürich (Eidgenossische Technische Hochschule - ETH) în care propunea crearea Statelor Unite ale Europei. [3]

Cu câteva zile mai târziu, la 21 septembrie 1946, a avut loc la Hertenstein, în Elveția o reuniune a reprezentanților mișcărilor federaliste europene, încheiată cu o rezoluție de aprobare a unui program de formare a unei uniuni europene [4] Ca urmare, în perioada 27 - 31 august 1947, s-a organizat la Montreux, Elveția, congresul de constituire a Uniunii Federaliștilor Europeni (Union of European Federalists - UEF).[5]

2. Curente unioniste postbelice- ideologi

Miscarea Europeana (ME) este una dintre cele mai proeminente organizatii

internationale neguvernamentale, dedicate ideii de unitate a statelor europene. Ideea a fost initial promovata de Winston Churchill. In discursul sau din 1946, de la Universitatea din Zürich, fostul Prim Ministru britanic se refera la„Statele Unite ale Europei” si la importanta unificarii europene in context postbelic si avand in vedere experienta istorica europeana. Din acest discurs, stimulativ pentru europenii continentali, reiese ca pentru Churchill locul Marii Britanii nu ar fi in aceasta presupusa SUE. El le vorbeste europenilor, dar mai curand ca o voce din afara, lasand a se intelege legatura privilegiata a tarii sale cu SUA, precum si rolul pe care Marea Britanie il are fata de Imperiul sau, sau fata de Commonwealth. Din discursul lui Winston Churchill transpare o oarecare ambiguitate a pozitiei britanice. Totusi Ideea unei uniuni europene a fost discutata in 1947 ca idee de uniune franco-britanica. Ulterior ea a prins contur mai larg.

3. Winston Churchill si Miscarea Europeana

Unul dintre cele mai semnificative momente in dezvoltarea Europei postbelice l-a reprezentat Congresul Europei, defasurat la Haga in 1948. O serie de figuri politice europene importante au participat la acest congres: Konrad Adenauer, Winston Churchill, Harold Macmillan, François Mitterrand, Paul-Henry Spaak, Albert Coppé, Altiero Spinelli etc. A fost lansata o chemare pentru o uniune politica, economica si monetara a Europei. La scurt timp dupa aceea a fost creata Miscarea Europeana (ME), care s-a constituit ca retea de organizatii din tarile Europei infiintate in perioda postbelica si ca un centru coordonator al acestei retele.

Filosofia ME: sa contribuie la infiintarea unei Europe unite, federale, fondata pe respectul drepturilor fundamentale ale omului, pe principiile pacii, pe principiile democratice ale libertatii, solidaritatii si participarii cetatenilor.

Prima mare realizare a ME a fost infiintarea Consiliului Europei in mai 1949 – organizatie despre care vom vorbi detaliat mai jos.

Miscarea Europeana a continuat sa existe si sa functioneze pana azi. Ea a reprezentat un suport al procesului de integrare europeana, din afara structurilor institutionale ale Comunitatelor Europene / Uniunii Europene. Actualmente Presedintele ME este Pat Cox, fost presedinte al Parlamentului European.

Generalul Charles de Gaulle, unul dintre cei mai mari oameni politici ai secolului XX, este ales preşedinte al Republicii a V-a Franceze. dupa Criza celei de-a IV-a Republici in 1958.

  Presedintele francez Charles de Gaulle a

fost cel mai mare sustinator al Europei confederate, format din state independente,care singure au dreptul de decizie : „statele natiuni sunt singurele entitati care dispun, spre deosebire de organizatiile supranationale,de legitimitate, de fapt statele sunt acelea care fiind foarte diferite unele de altele, au fiecare un suflet, o istorie”. În opinia sa, Europa trebuie sa fie independenta fata de S.U.A., fiind criticabile încercarile unor state europene de a o plasa sub influenta americana.

 

4. Charles de Gaulle si ideea de Confederatie Europeana

Charles de Gaulle a fostconducatorul din exil a Miscariide eliberare franceze de sub ocupatia nazista 1940-1944, de aici titulatura de Generalul de Gaullepe care a pastrato toata viata

Nationalistul de Gaulle Charles de Gaulle a dat Frantei o economie

viguroasă, iar pe această bază, construirea Forţelor Nucleare Franceze de Descurajare, în ciuda unei blocade tehnologice şi a unei opoziţii politice feroce din partea S.U.A. La 13 februarie 1960, detonând prima sa bombă atomică, Franţa a intrat în rândul puterilor nucleare ale lumii, condiţie indispensabilă a statutului de Mare Putere.

Charles de Gaulle s-a opus cu înverşunare „lumii bipolare” croită, la Yalta şi Potsdam, de către S.U.A. şi fosta U.R.S.S., două „state semibarbare”, după cum le considerau francezii. Liderul Franţei este cel care a fundamentat strategia transformării Europei Occidentale în „a treia putere” care să contrabalanseze hegemonismul american şi rusesc. Linia strategică a lui de Gaulle a fost pusă la baza politicii curente şi de perspectivă a Comunităţii Economice Europene (Uniunea Europeană de astăzi), fapt ce a condus, în timp, la transformarea acestei organizaţii, în premieră mondială, în cel mai puternic bloc economic al lumii.

 În ciuda unor temeri, după întâlnirea de la Colombey – les deux – Eglises (septembrie 1958), de Gaulle l-a cucerit pe Adenauer prin europenismul său. Se stabileşte o relaţie de colaborare şi amiciţie între cei doi oameni de stat pe baza unor puncte de vedere comune: neîncrederea faţă de ţările anglo-saxone; morala în politică; ideea unificării europene. Integrarea continentală este privită ca premisă a autonomizării Europei pe scena internaţională, a creării unui destin istoric propriu, în afara jocurilor de putere ale URSS şi SUA.

Chiar dacă au existat şi divergenţe, mai ales în privinţa rolului SUA şi NATO devenite evidente după întâlnirea de la Rambouillet (1960), relaţiile franco-germane s-au amplificat de la an la an şi s-au concretizat în semnarea Tratatului de prietenie între cele două ţări la 22 ianuarie 1963. În acest tratat, spre stupoarea şi furia Washingtonului, de Gaulle s-a angajat faţă de cancelarul R.F.G. să-l sprijine în eforturile acestuia de unificare a Germaniei, în schimbul sprijinului german pentru eliminarea hegemonismului S.U.A. asupra Europei Occidentale, în acelaşi Tratat, Franţa şi R.F.G. s-au angajat să pună bazele unui sistem de securitate a Europei care să excludă N.A.T.O.

 

În plan politic, Europa cunoaşte o criză majoră între 1963 şi 1967 când Franţa lui de Gaulle se opune candidaturii Marii Britanii. După ce Franţa refuzase să aplice clauzele Tratatului CEE (Tratatul de la Roma) în ce priveşte votul majorităţii calificate, s-a ajuns la“Compromisul de la Luxemburg” (1966) care admite că, în anumite cazuri de interes naţional major, un stat membru poate refuza să se supună votului majoritar.

   În 1965 preşedintele Comisiei Europene, Walter Hallstein, a sugerat o extindere a competenţelor Comisiei şi o creştere generală în natura supranaţionale ale Comunităţii. El a propus, de asemenea, o creştere de utilizare a votului cu majoritate calificată în materie comercială tratate de către Comisie. 

5. Criza “Scaunului gol” politica dizidenta a Frantei

De Gaulle s-au opus propunerilor lui Hallstein. De Gaulle, de asemenea, a solicitat ferm un acord de finanţare pentru politica agricolă comună ("PAC"). Termenul limită pentru acest lucru a fost propus pentru 1965.   Hallstein a făcut judecăţi politice care De Gaulle nu ar risca să piardă acordul PAC insa ar fi fost supărător pentru agricultorii francezi si înainte de alegerile prezidenţiale din decembrie 1965.  Alte cinci ţări au refuzat să compromită ordinea de zi a reuniunii şi a vrut de Gaulle să accepte întregul pachet.   După o întâlnire tensionată la douăzeci şi opt-treizeci iunie 1965, răspunsul lui De Gaulle a fost de a se retrage reprezentantul Franţei în Bruxelles boicotand astfel discutille pe marginea schimbărilor stituţionale. Această strategie a condus la ceea ce sa numit "criza scaunului gol". 

Criza a fost încheiată prin Compromisul de la Luxemburg, în ianuarie 1966. A fost un acord informal care să ateste că, atunci când o decizie a fost supus la votul cu majoritate calificată, Comisia ar amâna o asemenea decizie în cazul în care oricare dintre statele membre consideră că interesele foarte importante ale sale au fost sub ameninţare. Compromisul in vigoare a însemnat că votul cu majoritate calificată a fost folosit mult mai rar iar votul în unanimitate a devenit norma. De Gaulle a impus această măsură, Franţa căpătand astfel o putere de veto asupra oricăror decizii, şi asigurarea că interesele sale în cadrul Politicii Agricole Comune ar rămâne nestingherite.   Incidentul care a dus la Compromisul de la Luxemburg au avut repercusiuni profunde pentru CE, care au condus la încetinirea miscarii de integrare, şi spre confederalism european" abordare încurajată de către de Gaulle, mai degrabă decât o abordare federalista, favorizata de Hallstein. 

6. Compromisul de la Luxemburg

După încercarea fără succes de a transforma Comunitatea în uniune voluntară de state, după boicotarea candidaturii Marii Britanii în doua rânduri (1963, 1967) prin declanșarea crizei „scaunului gol”, militantismul generalului de Gaulle împotriva supranaționalismului comunitar își găsește o nouă formă într-o propunere adresată ambasadorului britanic la Paris, Sir Christopher Soames, în 1969. Potrivit lui Charles de Gaulle, Franța, Marea Britanie, Germania și Italia ar fi trebuit să fie liderii unei zone de liber schimb, care să includă membrii fondatori ai Comunității și membrii A.E.L.S. (Asociația Europeană a Liberului Schimb). Deși acest proiect convenea întru totul Marii Britanii, de teamă să nu-și jignească viitorii parteneri, Soames a vorbit despre plan și presei germane, care a dat totul la iveală, Franța acuzând ulterior Marea Britanie de trădare. După câteva luni de la acest incident diplomatic, De Gaulle a demisionat din funcția de președinte al Franței, iar mai târziu Marea Britanie a devenit membră a comunității.

7. Afacerea Soames

La iniţiativa primului-ministru al Franţei, Rene Pleven, in data de 24 iulie 1951, este convocat la Paris o conferinţă consacrată discutării „Planului Pleven”, de creare a unei „Armate Eluropene”. Aceasta urma să aibă structuri de comandă integrate şi unităţi constituite din contingente provenite din Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu o uniformă unică.

Franţa era singura ţară din Europa Occidentală care înţelegea ” adevarata esenţă a N.A.T.O. şi depunea eforturi pentru ca această a continentului să nu fie transformată într-un protectorat militar american total.

Armata Europeană concepută prin „Planul Pleven” urma să fie inspirată în N.A.T.O., alături de unităţile şi marile unităţi americane dislocate în Europa, într-o asemenea structură, N.A.T.O. ar fi arătat cu totul altfel.

S.U.A. şi Marea Britanic s-au opus cu vehemenţă prevederilor Planului Pleven.

8. NATO si alternativa franceza la acesta, Comunitatea Europeana de Aparare

In luna martie 1966 Charles de Gaulle face cunoscută, unei lumi de-a dreptul înmarmurite, retragerea trupelor de uscat, forţelor aeriene şi forţelor maritime ale Franţei din structurile de comandă integrate ale N.A.T.O.

El cere Comandamentului Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. tuturor bazelor militare americane şi canadiene să părăsească, în timpul cel mai scurt posibil, teritoriul Franţei.

9. Retragerea Frantei din structurile militare NATO. Politica anti-americana a lui de Gaulle

La data de 29 martie 1966, guvernul Franţei anunţă în mod oficial că Forţele armate franceze vor încheia retragerea din structurile N.A.T.O. la 1 iulie 1966, cerând în acelaşi timp ca toate structurile militare ale N.A.T.O., în frunte cu Cartierul General al Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. şi toate trupele americane să părăsească teritoriul Franţei până la 1 aprilie 1967. O naţiune ca cea franceză nu putea accepta statutul de „satelit” al Washingtonului, pe care alte naţiuni îl caută cu lumânarea. Este declarația lui de Gaulle.

Intre 7-8 aprilie 1966, are loc sesiunea de criză a Consiliului Nord Atlantic, pentru a analiza şi lua hotărâri în legătură cu acţiunile cerute de Franţa. Washingtonul exercită presiuni enorme asupra Parisului pentru a reveni asupra măsurilor impuse aliaţilor din N.A.T.O., dar fără succes. Generalul de Gaulle este de neclintit, în consecinţă, Consiliului Ministerial al N.A.T.O. nu-i rămâne altă variantă decât să se supună în totalitate deciziilor Franţei. Orice rezistenţă din partea S.U.A. şi N.A.T.O. s-ar fi putut încheia cu retragerea totală şi din punct de vedere politic a Franţei din Alianţă, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru N.A.T.O.

In iunie 1966 Charles de Gaulle sparge gheaţa Războiului Rece şi deschide ample punţi de legătură cu „blocul comunist”, deplasându-se la Moscova în ciuda opoziţiei vehemente a Washingtonului.

In octombrie 1966 Colegiul Apărării N.A.T.O. a fost transferat la Roma, ca urmare a retragerii Franţei din structurile militare ale Alianţei şi a eliminării de pe teritoriul său a prezenţei Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate N.A.T.O., precum şi a tuturor bazelor şi instalaţiilor militare americane.

Se desfăşoară, la Washington, intre 6-7 aprilie 1967 lucrările primei sesiuni a Grupului de Planificare Nucleară, structură permanentă a N.A.T.O. înfiinţată la iniţiativa S.U.A. Încă din anul 1967, acesta se reuneşte de două ori pe an, având misiunea de a aproba planurile de utilizare a armamentului nuclear tactic, potrivit unor scenarii de război pe teatrele de acţiuni militare din Europa.

Deşi sună impresionant, acest grup nu are, în realitate, nici un fel de putere de decizie privind utilizarea armamentului nucleare pentru că, atât S.U.A., cât şi fosta U.R.S.S. au refuzat categoric să împărtăşească aliaţilor orice informaţii cu privire la arsenalul lor nuclear şi concepţiile de întrebuinţare.

S.U.A. au exercitat presiuni imense asupra aliaţilor lor principali să nu-şi construiască arsenale nucleare proprii şi să se mulţumească cu protecţia „umbrelei nucleare” americane.

Tema esentiala a politicii franceze a fost deci creearea unei Europe a europenilor, de la cei sase fondatori si pana la tarile din estul Europei. Aceasta trebuia sa fie independenta de cele doua blocuri antagoniste, SUA si URSS.

Politica generalului de Gaulle privitoare la constructia europeana se poate intelege doar in lumina convingerilor sale, care inca din 1958, cand se intoarce la putere inspirasera politica sa externa.

Pe scurt principiile care au stat la baza politicii europene a generalului de Gaulle pot fi enuntate astfel:

1. Franta trebuie sa joace un rol de prim-plan plan in marile afaceri mondiale, acest lucru implicand atat vocea cat si actiunea sa;

2.Constatarea existentei celor ”doua mari hegemonii” l-a condus pe generalul de Gaulle pana la a sustrage Franta influentei predominante pe atunci a SUA asupra Europei de Vest, si de asemenea la neincrederea in NATO si comunitatile europene.

10. Principiile politicii europene a generalului de Gaulle

3. Aversiunea nedisimulata pe care o avea de Gaulle fata de notiunile de supranationalitate si integrare, care la anumite intervale au inspirat cele trei tratate constituante ale Comunitatii Europene dand nastere institutiilor ce pot sacapa de sub controlul statelor. Acest lucru nu trebuie interpretat ca o opozitie de principiu la edificarea unei Uniuni a Europei, ci ca aceasta trebuie sa fie un obiectiv atins prin libera cooperare a statelor nationale.

4. Cooperarea intre cele sase tari membre ale CE nu putea deveni o realitate politica decat daca Europa era o veritabila ”Europa Europeana”, adica de a avea interese si ambitii proprii si de a scapa de influenta SUA.

5. ”De la Atlantic la Urali” formula prin care Franta se angaja sa duca o politica de destindere a relatiilor cu URSS si celelalte natiuni din Europa de Est;

6. Stabilirea de bune relatii cu RFG, tara care se afla chiar in inima Europei la care visa de Gaulle. Aceste bune relarii urmau sa se bazeze si pe raporturile particulare dintre de Gaulle si Konrad Adenauer.

Care sunt insa coordonatele fundamentale ce deosebesc o structura federala de una non-federativa? Ce este de fapt federalismul? Alberta Sbragia arata in articolul sau The future of federalism in the European Union ca exista o serie intreaga de confuzii si de neintelegeri ale gandirii comune cu privire la federalism. Nu putini sunt astfel cei care nu sesizeaza distinctia dintre federalism si confederalism: daca primul termen desemneaza entitati in care rolul deciziilor importante la nivel central apartine institutiilor care nu sunt sub controlul partilor componente (adica institutii precum autoritatile judiciare sau cele legislative ce reprezinta electoratul in ansamblu mai degraba decat impartit pe state componente), confederalismul este o notiune opusa si nu apropiata federalismului si care se gaseste, ca semnificatie, in apropierea interguvernamentalismului, ea desemnand grupari de state in care membrii nu au delegat si continua deci sa detina o mare parte din controlul asupra atributiilor cheie ale rezolvarii problemelor comune.

11.Federalism sau confederalism. Concluzii.

Un binecunoscut exemplu istoric arata insa ca uniunile tind, in conditiile unei integrari complete, sa se transforme din confederatii in federatii – in perioada de formare a Statelor Unite, ideea confederata a unui ansamblu de state independente, unite doar in abordarea unor anumite probleme, a fost inlocuita de cea federala, tocmai pentru ca s-a crezut ca o confederatie nu poate functiona pe termen lung din pricina inevitabilelor disensiuni care apar atunci cand numarul de membri (a se citi numarul de interese) tinde sa creasca. Trebuie sa remarcam ca asemanarea cu Uniunea Europeana este pana la un punct frapanta chiar daca fostele colonii britanice din America de Nord au convenit initial sa isi uneasca puterile in vederea respingerii unui adversar comun (fosta putere coloniala stapanitoare) in vreme ce in cazul Europei miza initiala a fost una economica – diferentele sunt mai degraba de grad decat de esenta, ba chiar pozitia actuala a Europei apare ca fiind mai sigura deoarece problemele de tip economic, spre deosebire de cele politice, sunt permanente. 

In mod radical diferit insa fata de situatia americana federalismul european se confrunta cu un adversar latent dar mult mai dificil: eterogenitatea extrem de complexa care caracterizeaza continentul nostru; daca transformarea unei uniuni initiale intr-o federatie puternica a reusit cu deplin succes in cazul unor foste colonii ce aveau o limba comuna, o istorie scurta si o cultura proprie practic inexistenta, lucrurile pot fi insa mult mai complicate in cazul a 27 de entitati ce numara de la cateva sute de mii pana la 80 de milioane de locuitori, care au limbi si culturi diferite precum si o istorie comuna nu doar indelungata, ci si marcata de evenimente nu de putine ori sangeroase. Daca adaugam la asta si o serie intreaga de probleme teritoriale ce nu au fost pe deplin clarificate, un Holocaust si doua razboaie mondiale inca proaspete in memoria multora, situatia pare parca un pic mai complicata. Nu sunt foarte multi ani de cand umbrele trecutului au condus la cel mai tensionat moment din istoria Uniunii Europene: reactia franceza la ideea de reunificare a Germaniei – fostul cancelar german Helmuth Kohl a afirmat chiar ca cea mai glaciala intalnire oficiala la care a participat vreodata a fost cea in care a dezbatut aceasta problema cu Francois Mitterrand.

Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană - Construcție. Reformă. Instituții. Drept, ed. C. H. Beck, București, 2008

Flore Pop, Sergiu Gherghina, Uniunea Europeană după 50 de ani: între entuziasmul extinderii și aprofundarea integrării, Ed. Argonaut, 2007

Sbragia, Alberta , The Future of Federalism in the European Union, ECSA-C 2004 

De Boisdeffre, Pierre, Și totuși… de Gaulle. Trad. Sanda Râpeanu, Editura Gramar, Bucuresti, 1997

Surse intrenet- www.wikipedia.org, europeanfederalist.org, eucd.net, http://www.ena.lu/

BIBLIOGRAFIE

Referat la ”Constructie Europeana” Realizat de student FLORIN SENCIUC FIG, Stiinte Politice. Universitatea ”Stefan cel Mare”- USV, Suceava

prof. indr. Harieta Sabol

mai 2011