APĂRAREA SI SECURITATEA NAŢIONALĂ SI COLECTIVĂ ÎN NOUL CONTEXT EUROPEAN

În concordanta cu pozitia geostrategică a României în spatiul sud-est european – tara de frontieră a NATO si a Uniunii Europene – politica de apărare natională are ca obiectiv apărarea si promovarea intereselor vitale ale României, precum si participarea activă a tării noastre la asigurarea securitătii zonelor de interes NATO si UE.

Lucrarea de fată îsi propune să abordeze o temă de actualitate: apărarea si securitatea natională în paradigma integrării României în structurile europene si euroatlantice.

Întreg continutul lucrării este astfel conceput si elaborat, încât să servească scopului propus, acela de a evidentia multiplele conditionări reciproce si legături conexe între două concepte fundamentale ce reflectă esenta mediului politic international: securitatea si apărarea nationalăsi colectivă.

Lucrarea este centrată pe dezbaterea apărării si securitătii nationale si colective în noul context european, a locului si rolului României ca membru cu drepturi depline a NATO si UE. Sunt evidentiate transformările NATO si impactul acestor transformări asupra mediului de securitate în urma Summit-ului din 2-4 aprilie 2008 de la Bucuresti, ca factor de stabilitate regională si internatională. Privitor la Uniunea Europeană sunt prezentate aspecte privind Politica Europeană de Securitate si Apărare, precum si conceptul de Identitate Europeană   si Securitate si Apărare.

Lucrarea de fată reprezintă un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra importantei securitătii si apărării nationale si colective. Bibliografia este de actualitate,  substanta teoretică a lucrării fiind argumentatăsi concretizată pe baza unei documentări laborioase asupra lucrărilor de specialitate.

1. Procesul de transformare a NATO si implicatiile acestuia asupra securitătii nationale si colective

În noul context de securitate, procesul de transformare siadaptare a NATO la noile realităti relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de sursa de credibilitate, care va fi determinată si în viitor de capabilitătile militare puse la dispozitie de natiunile membre.

Transformarea Aliantei are ca scop dezvoltarea de noi capabilităti militare care vor permite fortelor acesteia să desfăsoare operatii în întregul spectru de amenintări, cu asigurarea procesului decizional (mentinerea consensului) în conditiile extinderii si ale stabilirii unui nou tip de relatii cu UE, Rusia, Ucraina si cu statele din spatiile Caucaz, Asia Centrala si Mediterana.

www.referat.ro

Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile culturămilitară, planificarea si transformarea capabilitătilor. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni:

- întărirea operatiilor întrunite, - exploatarea avantajelor informationale, - conceptul de dezvoltare, - dezvoltarea capabilitătilor de transformare[1]. Întărirea capabilitătilor operatiilor întrunite garantează, practic, atingerea

obiectivelor întregii game de misiuni NATO. Exploatarea avantajelor informationale fundamentează strategia de transformare

prin utilizarea informatiei si vizează cresterea capabilitătilor fată de cererile de informatii, crestereacapabilitătilor de apărare în domeniul informatiilor si capabilităti de culegere a informatiilor adaptate conceptului de război în retea.

Prin conceptul de dezvoltare si experimentare se verifică modul în care conceptele operationalesicapabilitătile răspund provocărilor sau situatiilor de criză. Prin dezvoltarea capabilitătilor de transformare se urmăreste realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor si dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt.

În ciuda succeselor obtinute pe palierele de transformare conceptualăsi operatională există o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Aliantei de a răspunde tuturor provocărilor si, în special, a celor noi, neconventionale, cu care se confruntă în prezent. După crizele anilor trecuti, datorate diviziunilor existente între unii aliati europeni si SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a actiona în afara spatiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat încă o dată adâncirea acestor dispute, atât din perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor si a planificării, cât si pe problematica Afganistanului si Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri fată de cerintele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificării si desfăsurării operatiilor. Chiar în aceste conditii NATO continuă să ramână cea mai de succes aliantă militară a epocii contemporane[2].

Tendinta centrală, după summit-ul de la Istanbul[3], este de confirmare si intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilitătilorsi fortelor sale, ca rezultat al necesitătilor de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forte rapid dislocabile si sustenabile în teatre de operatii foarte îndepărtate. Acest proces determină realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor si de generare a fortelor necesare.

Prin abordarea extensivăsi prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni si capabilităti, NATO îsi dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilitătii si securitătii, transferându-se de pe palierul exclusiv-defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Aliantei se proiectează pe confruntarea cu fenomenul terorist si pe asigurarea securitătii membrilor săi fată de instabilitătile care caracterizează Asia Centralăsi de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu si Africa de Nord.

Una din cele mai importante probleme căreia NATO îi acordă o atentie specială este reducerea deficientelor referitoare la gradul de utilizare a fortelor de care dispune, cauzate în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării si de mentinerea în unele state ale Aliantei a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă încă deficiente

majore, se poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătătirea capabilitătilorAliantei.

Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazată pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate si promovarea stabilitătii în regiunea euro-atlantică. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate către est. Acest aspect include si concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz si Asia Centrală.

La nivelul parteneriatului cu Rusia se profilează un nou tip de relatie, relatie accentuată la summit-ul de la Bucuresti, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care în timp poate conduce la lansarea unor operatiuni comune NATO-Rusia.

Transformarea Aliantei are implicatii si asupra României, ca membră NATO. Transformarea Armatei României este un imperativ strategic, fiind modelatăsi influentată de realitătile competitiei erei informationale si de conceptul Războiului bazat pe retea; un imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea stiintifică creează tendinte semnificative în evolutia strategiei si planificării apărării, si un imperativ determinat de amenintări cu implicatii multiple si complexe.

La nivelul României, scopul principal al transformării îl constituie adaptarea structurilor militare la mediul de securitate actual si viitor, care să asigure realizarea angajamentelor asumate în corelatie cu formele si procesele pe care le implicătransformarea Aliantei. Structurile militare ale tării noastre trebuie să fie în măsură să execute întreaga gama de misiuni ale Aliantei.

Pentru România, transformarea armatei sale constituie o miză importantă care are rolul de a-i asigura o pozitie stabilă într-un mediu schimbător si competitiv. Lipsa transformării înseamnă investirea unor fonduri enorme în capacităti cu eficientă redusă. Singura optiune este adaptarea la o schimbare rapidă a câmpului de luptă cu dezvoltarea rapidă a capacitătii competitorilor. Se obtine, astfel, siguranta realizării unei securităti nationale cu riscuri minime. Cheia realizării spiralei transformării este de a se pune în aplicare solutii care, într-o manieră oportună, să permită realizarea unui sistem de conducere capabil de abordarea provocărilor viitorului.

Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilităti militare caracterizate prin flexibilitate, viteza de reactie crescutăsi interoperabilitate. Structurile militare nu se vor transforma prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate si capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se dă, în acest fel, decidentilor politico-militari posibilitatea realizării obiectivelor urmărite. Din aceasta perspectivă se poate afirma că viitorul nu va apartine neaparat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora care vor fi capabile să înteleagă natura conflictelor si vor reactiona eficient în fata lor.

2. Uniunea Europeană. Aparitia conceptului de Identitate Europeană de Securitate siApărare

La acest început de secol, Europa unită îsi propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politică externăsi de apărare. Este un obiectiv ambitios, pentru realizarea căruia trebuie depăsite atât reticentele aliatului transatlantic, cât si cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranitătii nationale si cheltuielilor militare. Politica Europeană Comună de Securitate siApărare reprezintă o nouă provocare pentru Uniunea Europeană, desi ideea unei Politici Comune de Apărare nu este de dată recentă.

Ideea creării unui sistem defensiv comun pentru ansamblul tărilor europene a fost conceptualizată imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul anihiării unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei. O primăîncercare a fost, astfel, facută în anii ’50, după fondarea Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului, însă proiectul unei Comunităti Europene de Apărare nu a trecut de Parlamentul Francez, în 1954. Mai târziu, apar alte câteva proiecte, însă nici unul nu are succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului si la prăbusirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus bazele Uniunii Economice si Monetare (implicit, a monedei unice Euro) si a Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC). Acest document stabilea pentru PESC următoarele obiective:

- conservarea păcii si întărirea securitătii internationale în concordantă cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki si Cartei de la Paris;

- dezvoltarea si consolidarea democratiilor si statului de drept;- respectarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale.Din momentul intrării în vigoare a tratatului, Consiliul de Ministri a adoptat

aproximativ 70 de pozitii comune în domeniul politicii externe, pe probleme acoperind zona întinsă din Balcani până în Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare până la lupta împotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a însemnat proiectul unei politici comune de apărare, ce ar fi putut conduce la o apărare comună. Acest tel nou a existat mai mult în teorie până în octombrie 1998, când Marea Britanie si-a modificat radical atitudinea fată de Europa. La sedinta neoficială a Consiliului European de la Portschach s-a discutat în termeni mai concreti implementarea acestei prevederi din Tratatul de la Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declaratiile care au urmat, cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse si Londra[4].Politica Externăsi de Securitate Comună a fost reafirmatăsi reconfirmată prin prevederile Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusă ca rezultat al necesitătii de a echipa mai bine Uniunea Europeană pentru a face fată multiplelor provocări care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de actiune în planul relatiilor externe, altele decât cele traditionale (cooperare si dezvoltare economicăsi politici comerciale). Consiliul European, organismul care defineste liniile principale de actiune în cadrul PESC, are dreptul să definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun.

Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe si de Securitate Comune: 

 apărarea intereselor fundamentale si a independentei Uniunii;  întăirea securitătii Uniunii;  mentinerea păcii si întărirea securitătii internationale;  promovarea cooperarii internationale;  consolidarea democratiei, a statului de drept si respectarea drepturilor omului. Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare si de mentinere a păcii) au

fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme în care resurgenta conflictelor locale ameninta securitatea europeană.

Declaratia de la Koln (iunie 1999) a adoptat si ea principiul conform căruia „Uniunea Europeană va avea un rol complet pe scena internatională“ în cadrul misiunilor de tip Petersberg. În acest sens, UE „trebuie sa detină capacitatea necesară

pentru actiuni autonome, sustinute de forte armate credibile (misiuni umanitare, de salvare si de mentinere a păcii) pentru a face fata crizelor internationale fară a aduce prejudicii actiunilor NATO.“

Pentru a-si putea asuma responsabilitătile referitoare la întreaga gama a misiunilor de prevenire a conflictelor si managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie să dezvolte capabilităti militare mai eficiente si să stabilească noi structuri politice si militare, pentru adoptarea deciziilor si conducerea actiunilor. Este adevarat că Europa, ca organizatie, nu detine necesarul de bază pentru un război, ca, de pildă, transport aerian de armament greu, armament de înaltă tehnologie, etc., precum si trupe suficiente care să fie desfăsurate, chiar dacă are mai multi soldati decât Statele Unite. Este evident că Europa trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate: nu poate cere Statelor Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criză pe continent. Mai mult, dacă se doreste mentinerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite si împărtită sarcina securitătii comune.

Enumerând câteva dintre riscurile sfârsitului de secol XX – tentatia unui izolationism american si noile tensiuni dintre Washington si Beijing -, presedintele francez Jacques Chirac sublinia că„un sistem cu adevarat multipolar nu poate exista decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăsi o putere reală“. După crearea Euro, continentul trebuie să deschidă al doilea mare „santier“, cel al Apărării: „Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea si chiar urgenta afirmării unei Europe a Apărării, care să actioneze fie în sânul Aliantei Atlantice, fie de maniera autonomă, în functie de natura crizelor“.   Criza din Kosovo a evidentiat necesitatea unei reechilibrări a balantei între SUA si Europa privind participarea la solutionarea crizelor si conflictelor în spatiul european, prin cresterea rolului continentului nostru dotat cu o politică externăsi de securitate comună.

Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii si, când NATO, ca aliantă, nu este angajată direct, să declanseze si apoi să desfăsoare operatiuni militare, ca răspuns la crizele din spatiul de interes. Cert este că o comunitate europeană extinsă favorizeazăcresterea stabilitătii prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate politicăsi legături comerciale. Unul din marile riscuri pentru securitatea Europei este acela al decuplării SUA si al fiintării unei Europe încă incapabile să se apere singură în fata primejdiilor. Dorinta europenilor de a se afirma în domeniul securitătii siapărăriise loveste nu numai de rezistenta americanilor, care nu se arată prea încântati de posibilitatea aparitiei unui pol pur european în NATO. Complexitatea cooperării militare între membrii Uniunii este marcatăsi de diferentele între acestia în ceea ce priveste statutul lor militar: patru state sunt neutre (in mod traditional sau constitutional), în timp ce celelalte apartin Aliantei Nord-Atlantice, o bună parte dintre ele preferând protectia umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. În plus, multe state au încheiat între ele tratate bilaterale si multilaterale de cooperare militară.

Preluându-si mandatul de secretar general al Aliantei, George Robertson a afirmat: „legătura transatlantică rămâne calea eficacitătii NATO“, „nu este vorba de a cheltui mai multi bani pentru apăraresi securitate, ci de a-i cheltui mai bine“.

Securitatea depinde de stabilitate, dupa cum stabilitatea nu poate fi atinsa fară o economie sănătoasăsi numai o economie sănătoasă este capabilă să sustină eforturile de securitate.

Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate siApărare va contribui la crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive în zonele cu potential ridicat de insecuritate de pe continent, cât si la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii Europene, ca actor de prim rang pe scena internatională.

Experienta acumulată pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordării si definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii si linii călăuzitoare. Uniunea Europeană este fondată pe principiile de libertate, democratie, respectarea drepturilor si libertătilor fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleasi valori. În conceptia Uniunii Europene, scopurile politico-militare si puterea sunt analizate ca părti ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele actiunii externe, atât la nivelul obiectivelor, cât si al instrumentelor. Pentru instabilităti si insecuritate – de o diversitate si amplitudine fară precedent – este necesară o abordare preventivă în locul uneia reactive sau curative, concentrată asupra obiectivelor politicii si nu asupra amenintărilor.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate siApărare (European Security and Defence Identity) a apărut si s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumatate a anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declaratiei summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaratia de la Roma confirmă dorinta celor sapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizatiei prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a fost impulsionatăsi de Actul Unic European din 1986. Într-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate siApărareapare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea si aplicarea la sfera securitătii siapărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identitătii europene, dat publicitătii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.

În prima jumatate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizatie a Spaniei, Portugaliei (în 1990) si Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociati în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei si Turciei (în 1991), prin înfiintarea, sub impuls francez, a unor structuri institutionale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) si Centrul Situational (1995) – , precum si prin aparitia fortelor multinationale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forta Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forta MaritimăEuropeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinatională, Forta Amfibie Britanico-Olandeză, etc.

Europa ramâne vulnerabilă în fata amenintărilor globale. În scopul cresterii încrederii si securitătii populatiei europene, Uniunea Europeanăsi statele membre s-au înarmat cu instrumente noi, moderne: mandatul de arestare european, cadrul definirii terorismului, eurojustitia, care respectă în totalitate libertătile civile si Constitutia europeană. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigură evolutia statelor membre către o comunitate politică angajată la furnizarea de ajutor reciproc si asistentă în fata riscurilor

de orice natură, ceea ce va face posibilă folosirea mecanismelor securitătii europene si politicii de apărare în situatii de criză pe teritoriul Uniunii Europene.

Asigurarea pe termen lung împotriva unor viitoare posibile amenintări este servită de angajamentele defensive ale statelor membre precum si de perspectiva unei mai strânse colaborări asupra apărării comune în cadrul UE.

Deschiderea, manifestată în toate actiunile întreprinse, accesibilitatea si transparenta politicilor au impus crearea unui climat de accesibilitate si în vecinătatea Uniunii Europene. Prin forta de atractie si nu prin coercitie s-a reusit neutralizarea disputelor minoritare si a conflictelor de granite.

Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul acesteia prin zonele de instabilitate regionalăsi existenta unor dispute îndelungate, atât pe continentul european, cât si în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea stabilitătii în vecinatatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale de vecinatate, pozitie care oferă beneficii concrete si relatii preferentiale cu statele vecine, în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la piete si a promovării investitiilor.

Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt: 1) prevenirea conflictelor si a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată; 2) aplanarea disputelor în curs si asigurarea unui climat de liniste pe termen lung; 3) stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împartăsirea

principiilor UE., pe  aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate si securitate;4) controlul migratiei si a oricăror forme de trafic ilegal către UE.; 5) protejarea securitătii cetătenilor UE. ce trăiesc în afara Uniunii. Consolidarea stabilitătii în Balcani si integrarea lor progresivă în Uniunea

Europeană sunt parte integrantă a politicii de vecinătate. Stabilizarea si Procesul de asociere sprijină reforma în Albania, Bosnia si Hertegovina, Croatia, Serbia si Republica Federala Iugoslavia. O conditie esentială este stabilirea unei colaborări regionale între aceste state. Un alt aspect important îl reprezintă parteneriatul intensificat, atât în beneficiul UE, cât si cel al statelor balcanice, în domeniul combaterii crimei organizate si a terorismului, deoarece vestul Balcanilor reprezintă poarta principală de intrare în UE a emigrării ilegale, traficului de persoane, prostitutiei si drogurilor.

Strategia europeană de securitate si toate celelalte instrumente direct relationate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Natională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltatăsi sprijinită cu mijloace si eforturi proprii. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-si asume si responsabilităti strategice globale. În cooperare cu NATO, UE trebuie să-si consolideze cadrul institutional si operational pentru a răspunde adecvat crizelor si conflictelor regionale. Viitorul PESA depinde în mare masură de acordul celor 25 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal:

- o perceptie comună asupra amenintărilor la adresa securitătii;- vointa politică pentru a aplica în mod punctual si coerent instrumentele

diplomatice, economice si de gestionare a crizelor;- îmbunătătirea capabilitătilor civile si militare existente.

Probabil că UE nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienta sa în domeniile nonmilitare, precum comert extern, dezvoltare, politică privind mediul, cooperare în domeniul politiei, justitiei siinformatiilor, politica de imigrare si diplomatie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea amenintărilor tot mai mult nonmilitare. Proiectia securitătii si stabilitătii dincolo de granitele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice si, în ultima instantă, militare, reprezintă o initiativă laudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. În perspectivă este de asteptat ca PESA sa evolueze în directia transferului tot mai mare de suveranitate către institutiile Uniunii Europene, apărarea natională devenind subsidiara celei europene, iar adoptarea unei Carte Albe a Securitătii siApărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE.

Politica externă a UE este multifunctionalăsi se constituie, în principal, din interventii civile si militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilitătile militare ale UE sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătătire a acestor capabilităti prin furnizarea de forte, echipamente si pregătire la Forta de Reactie Rapidă a UE. De asemenea, tara noastră poate avea contributii semnificative la capabilitătile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a amenintărilor si la eventualele initiative diplomatice.

3. România în noul context de securitate alături de NATO si Uniunea Europeană

România a luptat dintotdeauna, asa cum a putut sau i s-a impus pentru a-si păstra valorile nationale: independenta, suveranitatea, integritatea si unitatea teritoriului si cetătenilor săi, asa cum se stipuleazăsi în normativele statului de drept[5].

După 18 ani de tranzitie post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta maturitătii învătând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înteles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăsisi ca, ajutându-le pe acestea să îsi îndeplinească scopurile si le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile si a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie 2004, a păsit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă fată unor noi provocări: valorificarea calitătii de membru al UE si NATO. La rândul lor, în prezent, UE si NATO sunt entităti aflate într-un dinamic proces de transformare si reformă institutională ca urmare a mediului international de securitate.

În acest context, profilul si conduită viitoare a României trebuie să valorifice oportunitătile existente în cadrul organizatiilor europene sieuroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea si aprofundarea procesului de modernizare a societătii românesti, implicând atât consolidarea economicăsiinstutională, cât sicresterea standardelor de viată ale cetătenilor săi.

3.1. Pozitia României fată de Politica Europeană de Securitate siApărarePrintre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană

după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relatii externe) si Capitolul 27 (Politica Externăsi de Securitate Comună, PESC). Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000. În Documentul de pozitie a României, referitor la Politica Externăsi de Securitate Comună, se arată că: „România este pregatită să accepte si să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe si de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Politica externăsi de securitate a

României se bazează pe aceleasi principii si are aceeasi orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană. “

Formele si mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple:

a. consultări periodice pe probleme ale securitătii europene;b. participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionare aspectelor militare si

civile ale crizelor;c. implicarea în activitătile curente ale organismelor UE cu atributii în sfera

securitătii (Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc.) si participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate siApărare;

d. participarea la exercitiile si operatiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.Consultările periodice pe probleme ale securitătii europene, vizează în principal

dezvoltarea capacitătilor europene de apărare, (Obiectivul Global al UE adoptat în iunie 2004). Se au în vedere optimizarea instrumentelor de generare a capacitătilor militare prin introducerea unui sistem de monitorizare a procesului de îndeplinire a obiectivelor asumate, acoperirea deficientelor în materie de capacităti, în anumite domenii, includerea conceptului „Grupurilor tactice de luptă”[6] (Battle Groups - BGs), asumarea de noi angajamente din partea statelor membre.

Planul European de Actiune în domeniul Capacitătilor de Apărare (ECAP), lansat în 2001, are ca scop remedierea deficientelor în domeniul capabilitătilor UE în care functioneaza  13 grupuri de proiect: trei vor fi (coordonate de către EUMC), majoritatea vor fi transferate către EDA, si unul va fi închis.           

Agentia europeană pentru dezvoltarea capacitătilor de apărare, cercetare, achizitie si armamente a fost înfiintată în iulie 2004. Are  ca obiective dezvoltarea capabilitătilor în domeniul apărării, cooperarea în materie de armamente, crearea unei piete europene competitive în domeniul armamentului si echipamentelor de apărare, promovarea de proiecte de cercetare în domeniul tehnologiilor strategice de vârf din sectorul apărăriisicapabilitătilor de securitate. România a participat doar la activitătile Grupului Vest-European pentru Armamente a cărei activitate a fost preluată în cadrul Agentiei.

Abordarea capacitătii globală de deplasarea trupelor (GAD) este o initiativă a UE, la propunerea Frantei, ce vizează optimizarea coordonarii întrunite în domeniul transportului strategic pentru sustinerea operatiilor de gestionare a crizelor. Are ca obiectiv accesul tuturor statelor membre la sistemul ADAMS al NATO (SHAPE) de planificare a transportului; crearea sistemului de coordonare a transportului terestru, prin aplicarea unei abordari integrate, multimodale; necesitatea asigurării unui echilibru între prezentările care sunt făcute celor două centre europene de coordonare a transportului si miscării (Atena si Eindhoven).

Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea  aspectelor militare si civile ale crizelor, vizează următoarele aspecte:

 Coordonarea civil-militară – planificarea integrată „Îmbunătătirea Coordonării Civil-Militare a UE“ pledează pentru o planificare integrată/comprehensive planning a cooperarii civilo-militare în operatiunile de gestionare a crizelor, cresterea rolului grupurilor de lucru geografice, îmbunătătirea cooperarii inter-pilieri, îmbunătătirea procesului de analiză a situatiilor de criză, operationalizarea listei de observare a statelor

susceptibile pentru o criză iminenta, îmbunătătirea conceptului de gestionare a crizelor, utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătătireasistemului de finantare a operatiilor civile PESA, îmbunătătirea capacitătii de coordonare a EUSR (reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activitătilor în teatru, stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea personalului UE în functie de expertiza acumulată în teatru.

 Conceptia UE privind sprijinul PESA în domeniul reformei sectorului de securitate (SSR) de COPS .- vizează asistenta destinată statelor partenere pe acest domeniu, pe baza urmatoarelor principii: responsabilizare locală, asigurarea coerentei actiunilor externe, respectarea normelor democratice siinternationale referitoare la respectarea drepturilor omului si a statului de drept. Prevede cooperarea UE si cu ONG-urile, în domenii precum: sectorul de apărare, politie, justitie si statul de drept, finantarea sectorului de securitate, controlul la frontiere si domeniul vamal, demobilizare, dezarmare si reintegare (DDR).

 Celula civil-militară a UE. Din 13 decembrie 2004 România se afla în cadrul Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din compartimentul de planificare strategicăsi nucleul permanent. Rolul acestei celule este de a îmbunătăti capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de planificare a operatiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celula are functii de planificare strategicăsi operatională pentru răspuns la crize (inclusiv operatiile civile).

Implicarea în activitătile curente ale organismelor UE cu atributii în sfera securitătiisi participarea la sesiunile Adunarii UEO, respectiv ale Adunarii Interparlamentare de Securitate siApărare.

Experienta participarii României la Parteneriatul pentru Pace este benefica, din punct de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centralăsi sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forta Multinatională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinatională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Fortelor ONU în Asteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de mentinere a păcii a tărilor din centrul Europei (CENCOOP) si a unor unităti militare mixte – un batalion româno-ungar de mentinere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu.

Participarea la exercitiile si operatiile de gestionare a crizelor conduse de UE. Operatiunea Militară EUFOR - ALTHEA din Bosnia-Hertegovina.

Efectivele participante sunt de aproximativ 6.300 militari, din partea a 22 state membre UE si a 11 state terte, între care si tara noastră. Operatia ALTHEA este considerată un succes din perspectiva aplicării mecanismului NATO-UE Berlin plus si a angajamentului multidimensional european în teatrul de operatii din Bosnia- Hertegovina.

În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor institutiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezentei reprezentatilor români la nivelul institutiilor europene si al grupurilor de lucru ale acestora.

3.2. România si Organizatia Tratatului Nord-Atlantic, cooperare si modernizare

Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare natională dobândeste un caracter pro-activ pronuntat. Ca o consecintă, responsabilitătile României nu se mai limitează la politici care asigurăapărarea teritoriului national ori la diplomatia preventivă, ci si la politici care promovează ofensiv interesele României si care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În consecintă, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de apărare a României sunt:

- consolidarea statutului României ca stat membru NATO si UE si dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizatii;

- continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacităti de apărare credibile, moderne si eficiente;

- întărirea controlului civil si democratic asupra armatei si perfectionarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile si valorile democratiei constitutionale;

- consolidarea statutului României de contributor la securitatea regionalăsi globală[7].

În concordantă cu pozitia geostrategică a României în spatiul sud-est european – tara de frontieră a NATO si a Uniunii Europene – politica de apărare natională are ca obiectiv apărarea si promovarea intereselor vitale ale României, precum si participarea activă a tării noastre la asigurarea securitătii zonelor de interes NATO si UE.

Lărgirea Alianteisi a UE, transformările la care sunt supuse cele doua organizatii si misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate a spatiului euro-atlantic si la nivel global. Noii membri ai UE, în egală măsurăsi membri ai NATO, vor sustine probabil în continuare complementaritatea între NATO si UE, plecând de la rolul vital pe care îl juca Alianta în asigurarea securitătiisistabilitătii spatiului euro-atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE, cu posibile implicatii asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul si ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie îsi va dezvolta probabil optiunea pentru o politica de echilibru în relatiile cu SUA si partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul traditional ca o implicare cu consistente sporite în dezvoltarea PESA[8].

Prin asumarea unor responsabilităti mai mari în zona Balcanilor, UE va urmări în continuare consolidarea credibilitătii sale în domeniul securitătii, iar NATO va dori ca una din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes. Ca urmare a schimbării statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zona s-au produs modificări radicale, proces care nu este definitivat si va influenta mediul de securitate în zona, atât pe termen mediu, cât si pe termen lung.

România si-a asumat un rol activ în sud-estul Europei si reprezină un factor de stabilitate în regiune, promovând relatiile de bună vecinatate cu toate statele vecine sicontribuind la întărirea cooperarii regionale. Localizarea geografică a României oferăAliantei o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului si Asia Centrală, zone în care România are o influentă deosebităsi, de aceea, implicarea sa trebuie sa fie maximă[9].

Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât si de pozitiile strategice detinute de riverani si de prezenta străină în regiune în format bi si

multinational. Practic, toate statele din regiune au relatii institutionalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri. Dezvoltarea societătii globale, cresterea impactului comunicatiilor si al schimbului de informatii în politica internatională, cât si mai ales definirea noilor parametri de evolutie si a noilor actori internationali vor reprezenta oportunităti, dar si riscuri la adresa securitătii României. Într-o lume a interdependentei globale, a multiplicării actiunilor actorilor non-statali pe scena internatională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv nationali si va depinde fundamental de asigurarea stabilitătii în plan regional si global. Securitatea natională va fi proiectată în interiorul NATO si UE, în functie de politicile specifice celor două organizatii. Esenta securitătii României o va constitui asigurarea unei coeziuni si logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfăsurare sau care vor fi impuse de necesitătile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro si adaptarea la nivel micro a cerintelor interne siinternationale.

CONCLUZIIActualele tendinte planetare, proliferarea asimetrică a unor noi amenintări si

riscuri la adresa securitătiiinternationale sunt o certitudine care pun în stare de alerta apărarea natională la nivelul supozitiilor sale în ceea ce priveste conceptia si planul actiunilor concrete.

Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice si de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evolutiei relatiilor geopolitice din zona Mării Negre si din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate nationalăsi, implicit, a strategiei militare, cu implicatii majore asupra rolului, locului si destinatiei fortelor armate, în general, si a fortelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilitătiisisecuritătii nationale, responsabilităti în domeniul generării de stabilitate/securitate regionalăsieuropeană.

Politica externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor sociale si economice ale cetătenilor români, precum si promovării si protejării intereselor economice, politice si militare ale tării noastre, în concordantă cu pozitia sa geopoliticăsi geostrategică. De asemenea, politica externă trebuie să ia în considerare participarea activă la constructia instutionalăsi culturală a Europei Unite.

Securitatea natională va fi proiectată în interiorul NATO si UE, în functie de politicile specifice celor două organizatii. Esenta securitătii României o va constitui asigurarea unei coeziuni si logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfăsurare sau care vor fi impuse de necesitătile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro si adaptarea la nivel micro a cerintelor interne siinternationale. În acest sens consideram că, este important ca toti actorii internationali majori să actioneze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile si militare printr-un efort concertat, care tine cont de mandatele si atuurile fiecăruia.

[1] http://www.nato.int/docu/facts.htm [2] Chirac, M. D., Politici si strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2005, pp.41-53. [3] Summit-ul de la Riga (28-29 noiembrie 2006) a fost dominat de problema misiunii în Afganistan. [4] Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, Actualităti si perspective în politica europeană de securitate siapărare, Editura UNAp, Bucuresti, 2006, pp. 7-12. [5]Constitutia României modificatăsi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 (art. 1, 2 si 4). [6] Grupurile tactice de lupta ale UE (BGs) reprezintă pachete de forte coerente si credibile de nivel batalion întarit (aprox. 1500 militari), incluzând elemente de sprijin de lupta, de sprijin logistic, precum si capacitatile de transport strategic si de sustinere în teatru. Misiunea lor generală este de a pregăti conditiile pentru interventia “fortelor principale” (fortele traditionale de mentinere a păcii), putând actiona si autonom si putând fi dislocabile în teatru în 5 - 10 zile, pentru 30-120 de zile.[7]Carta albă a securitătiisiapărării nationale, Guvernul României, Bucuresti, 2004.[8] Robertson, George, Viitorul Aliantei Nord-Atlantice, în Gândirea militară românească, nr.3/2004, p.167. [9] Raportul privind desfăsurarea procesului de reforma si restructurare a Armatei României în perioada 2004-2012, Bucuresti, 2004.

BIBLIOGRAFIE

A. LEGISLAŢIE1. Constitutia României2. XXX,  Legea apărării nationale a României, în Monitorul oficial, 1994.3. XXX,  Legea planificarii apărării nr. 473, în Monitorul oficial, 2004.

B. LUCRĂRI DE REFERINŢĂ4. XXX,  Carte Alba a Guvernului. Armata României 2010: reforma si integrare

euroatlantică, Editura Militară, Bucuresti, 2000.5. XXX,  Carte Albă asecuritătiisiapărării nationale, Bucuresti, 2004.

6. XXX,  Manualul NATO.7. XXX,  Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.8. XXX,  Strategia nationalăsi euroatlentică, Editura U.N.Ap, Bucuresti, 2004.

C. LUCRĂRI DE SPECIALITATE9. Antipo Maricel, Securitatea si terorismul. Editura Celsius, Bucuresti, 2004.10. Buzan Barbu, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinău, 2000.11. Chiriac Mircea,Politici si strategii de securitate la începutul secolului XXI,

Editura U.N.Ap, Bucuresti, 2005.12. Alexandrescu Grigore, Vaduva Gheorghe, Dinu Mihai-stefan, Studii de

securitate siapărare, vol.I, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2005.13. Ivin Toffler, Războisi antirăzboi. Supravietuirea în zorii secolului XXI,

Editura Antet, Bucuresti, 1995.14. Maior George Cristian, Politica de apărare a României, în Monitorul

Strategic, anul 3, nr.1-2/2002.15. Mostoflei Constantin, Provocări la adresasecuritătiisi strategiei la începutul

secolului XXI, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2005.16. Mostoflei Constantin, Securitatea siapărarea spatiului sud-est european în

contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2006.

17. Mostoflei Constantin, Dinamica Mediului European de Securitate, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2007.

18. Mostoflei Constantin, Exigente ale PESA asupra securitătiisiapărării României, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2007.

19. Mostoflei Constantin, Spatiul Sud-Est European în contextul globalizării, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2007.

20. Mostoflei Constantin, DUŢU, Petre, SARCINSCHI Alexandra, Studii de securitate siapărare, vol.II, Editura U.N.Ap., Bucuresti, 2005.

21. Muresan Laurentiu, Pop, Aurel, BONCIU, Florentin, Politica Europenă de Securitate siApărare- elemente de influentare a României în domeniul politicii de securitate siapărare, Institutul European din România, Stidii de impact II, Studiul nr. 4, Bucuresti, 2004, în www. Ier.ro.

22. Nye  Jr., Joseph Schmith, Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie, Editura Antet, Bucuresti, 2005.

23.  Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate si securitate către Est, Institutul Social Român, 2003.

24. Zbignien Brzezinscki, Marea Tabla de sah. Suprematia americanăsi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.

D. SURSE INTERNET25. XXX,  Strategia de securitate natională a României, în www. mapn. ro.

26. XXX,  Strategia militară a României, 2006 în www. mapn. ro.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate