1

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Program de studiu: Management Anul I, Semestrul I Titular disciplină: Prof.univ.dr. LAURA GAVRILĂ

SINTEZA CURSULUI Bazele tehnologiei informatiei

Semestrul I 2016-2017

I. INFORMATICA. NOŢIUNI DE BAZĂ OBIECTIV: definirea obiectului de studiu al informaticii, reliefarea domeniilor sale de aplicabilitate, definirea societăţii informaţionale şi prezentarea principalelor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale

CUVINTE CHEIE: informatica, date, informaţii, cunoştinţe, societatea informaţională, tehnologii informaţionale şi comunicaţionale 1.1. Informatica şi obiectul său de studiu

Termenul de informatică, a fost adoptat pentru prima dată în 1967, de către Academia Franceză. În acel moment, informatica a fost definită ca : "Ştiinţa care se ocupă cu tratarea informaţiei, numai din punct de vedere formal sau semantic". Viaţa a lărgit acest concept. În momentul de faţă nici un specialist nu priveşte informatica decât în conexiune cu calculatorul, indiferent de ce spune Academia Franceză.

Astăzi, informatica este definită ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaţiei, utilizând pentru aceasta tehnica de calcul, sau componente ale acesteia.

Pe măsura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor informatica s-a conturat ca o ştiinţă de sine stătătoare. Astfel ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme.

În stadiul actual de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective majore: - pe de o parte, să realizeze prin metodele şi tehnicile sale, sisteme informatice performante prin care

să asigure accesul larg la informaţie; - iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

1.2. De la date-informaţii, la date- informaţii- cunoştinţe

Activitatea economică, indiferent de forma sa de desfăşurare este generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât vlolumul de informaţii creşte şi se diversifică, necesitând un instrument modern de prelucrare a lor.

Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care poate fi definită ca o comunicare, ca un mesaj ce conţine elemente noi despre un fenomen, un fapt, un proces.

O informaţie semnifică o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităţii respective, caracterul sau o proprietate a acesteia, iar valoarea o măsură a proprietăţii.

Astfel, informaţia privind adresa unui client se reprezintă astfel: entitatea - client, atributul - adresa, valoarea – Craiova, Dolj.

Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, trebuie să fie oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie.

Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele iar cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu.

2

Datele reprezintă suportul formal al informaţiei, acestea concretizându-se în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date.

Figura – Date, informaţii, cunoştinţe

În condiţiile formalizării lor, datele şi informaţiile pot fi stocate prin intermediul instrumentelor informatice, constituindu-se într-un capital informaţional util decidenţilor. Apare astfel relaţia tridimensională date–informaţii– cunoştinţe, care depăşeşte cadrul tradiţional al sistemelor informaţionale şi se extinde asupra sistemelor de cunoştinţe.

Concluzionând asupra relaţiei dintre date, informaţii şi cunoştinţe reţinem următoarele afirmaţii: § data este o resursă obiectivă şi statică; § informaţia constituie un ansamblu de date semnificative şi are valoare în raport cu un scop (o

problemă); § cunoştinţa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacţiunii sociale dintre individ şi organizaţie,

legată de un anumit context şi are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea creativă a omului.

Pentru organizaţia de azi, cunoştinţele se constituie ca o veritabilă resursă strategică, care trebuie gestionată în scopul obţinerii avantajului competitiv. Teoria firmelor bazate pe cunoştinţe susţine că acestea trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură cu generarea de noi cunoştinţe şi cu punerea în aplicare a celor pe care deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluţiei funcţionalităţii sistemelor informaţionale, precum şi folosirea noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale de tip Internet, Intranet, depozite de date (data warehouse), data mining. 1.3. Societatea informaţională. Tehnologii informaţionale şi comunicaţionale

Maniera în care organizaţiile economice, îşi desfăşoară astăzi activitatea diferă substanţial de cea din trecut sau cel puţin ar trebui să difere. Din ce în ce mai mulţi agenţi economici sunt conştienţi că succesul activităţii lor depinde în bună parte de armonizarea cu mediul în care aceştia funcţionează, de deschiderea la influenţele externe şi, în general, de capacitatea lor de adaptare la societatea bazată pe informaţie.

Societatea bazată pe informaţie, este definiţia cea mai simplă şi la îndemâna tuturor, a societăţii informaţionale. Astfel, informaţia este materia primă implicată în toate structurile societăţii, orice proces, indiferent de natura sa, bazându-se pe informaţii. Concomitent, informaţia reprezintă şi un produs inevitabil al oricărui proces – de producţie, comercial, tehnic, financiar sau de personal. Specific managerilor este faptul că unele informaţii au un conţinut decizional, luând forma unor decizii.

Ca să înţelegem mai bine locul agenţilor economici în societatea informaţională, vă propunem scenariul foarte simplu şi destul de frecvent întâlnit:

La început a fost un calculator la contabilitate pe care se ţineau evidenţele stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar, balanţa contabilă, urmărirea clienţilor/furnizorilor, operaţiunile de casă şi de bancă. Când agentul economic şi-a extins activitatea, un singur calculator nu a mai putut face faţă creşterii numărului de tranzacţii. A fost necesară achiziţionarea unui nou calculator care avea să preia, să presupunem, partea de încasări şi plăţi prin casă/bancă. Deoarece, pe de o parte, rezultatele sintetice trebuiau centralizate lunar pe calculatorul în care se rula balanţa, iar pe de altă parte, operaţiunile de plăţi/încasări priveau furnizorii/clienţi gestionaţi pe celălalt calculator, cele două calculatoare au trebuit să fie conectate. În aceste condiţii reţeaua de calculatoare a apărut dintr-o necesitate concretă.

Prin dezvoltarea ulterioară a agentului economic s-a ajuns la un model logic mai amplu, centrat pe calculatorul care îi slujeşte contabilului-şef pentru încheierea balanţei lunare şi pentru generarea bilanţului şi raportărilor periodice, lucrări bazate deci pe datele sintetice furnizate de celelalte calculatoare (pe care se operează tranzacţiile primare). Privind în perspectivă, la nucleul deja constituit, agentul economic va avea în vedere:

DATE

Materia primă

INFORMAŢIE1

INFORMAŢIE2 ……………….. INFORMAŢIEn

CUNOŞTINŢE Proces de

informare

3

ü calculatorul cu baza de cunoştinţe juridice exploatată direct de juristul firmei; ü secretariatul, unde se centralizează documentele de interfaţă („front-office); ü serviciul de resurse umane, al cărui calculator comunică frecvent cu cel al contabilului care se ocupă de

salarii; ü administratorul care va dori să automatizeze evidenţa obiectelor pe care le are în grijă şi să poată

centraliza inventare către compartimentul financiar; ü directorul comercial care vrea să afle frecvent starea de plată/neplată de la şi spre clienţi/furnizori, dar în

acelaşi timp urmăreşte informaţii şi de la celelalte compartimente; ü managerul general, care ar servi frecvent concentrat de informaţie sintetică, despre tot ce se petrece.

Şi uite aşa, agentul economic care a constituit subiectul scenariului, este complet integrat în societatea informaţională, lucrează într-un mediu din ce în ce mai automatizat, utilizează modalităţi noi de comunicare în reţea ce permit difuzarea rapidă a informaţiilor şi o mai bună sincronizare a activităţilor de la nivelul organizaţiei.

Pilonii de bază ai unei societăţi informaţionale în plină formă de manifestare sunt tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale, folosindu-se frecvent abrevierea TIC pentru a facilita desele referiri la acestea.

Tehnologiile informaţionale conduc la modificări ample, în sensul manipulării şi utilizării informaţiei, oferind posibilitatea managementului să obţină şi să utilizeze mai multe informaţii, de mai bună calitate.

În literatura de specialitate nu există unanimitate în definirea tehnologiilor informaţionale, dar am dedus că trebuie să înţelegem prin acestea, colecţii de domenii tehnologice, care se dezvoltă simultan şi interdependent. Între domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica şi comunicaţiile. Cu alte cuvinte, două sunt domeniile tehnologice vitale care stau la baza TIC: informatica şi comunicaţiile. Este de înţeles că nu se poate face informatică fără să se discute de electrotehnică şi de domenii înrudite cu acestea, cum ar fi automatica, electromecanica şi altele.

B.H. Boar1 consideră că tehnologiile informaţionale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea şi transformarea informaţiei sub orice format (text, grafică, imagine, video şi voce). Aceste mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi/sau între echipamente.

Desprindem aşadar, că TIC se bazează în principal pe următoarele componente, care se întrepătrund, sau se completează: reţele, sistemele EDI (Electronic Data Interchange), Internet, Intranet, tehnologia client/server, poşta electronică (e-mail), comerţ electronic (e-commerce), groupware, multimedia.

2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CALCULATOR OBIECTIV: Introducere în terminologia specifică domeniului. Recunoaşterea principalelor componente funcţionale şi înţelegerea modului de funcţionare a unui calculator.

CUVINTE CHEIE: hardware, software, unitatea sistem, echipamente periferice, etc.

2.1. Principalele componente funcţionale ale unui calculator Calculatorul este, în esenţă, un ansamblu de componente cu funcţionare specifică având ca scop

prelucrarea datelor. Componentele ansamblului reunesc din punct de vedere fizic şi funcţional: - Hardware-ul (aparatura propriu-zisă); - Software-ul (totalitatea programelor prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea unui calculator).

O modalitate de a concepe un calculator este să-l vedem ca o cutie care acceptă la un capăt un material (input), îl prelucrează (processing) într-un anume fel, apoi produce rezultate la celălalt capăt (output).

q Unitatea sistem (memoria, microprocesor, hard disc, CD, Dvd, discheta)

Sub denumirea generică de hardware se regăsesc ansamblul elementelor fizice care compun calculatorul: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte materiale prezente în structura sa fizică.

Principalele componente funcţionale ale unui calculator sunt definite astfel: - unitatea sistem este calculatorul propriu-zis, respectiv carcasa care conţine:

1 Boar B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, 2nd edition, John Wiley&Sons, Inc., New York, 2001, pag.2

4

- placa de bază - hard discul - unitatea de dischetă - unitatea de CD-ROM

- echipamentele periferice de intrare şi/sau ieşire: tastatură, monitor, mouse, imprimanta, scanner, modem, microfon, webcam (cameră digitală), unităţi de stocare externă (stick memory).

Comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior sistemului de calcul, folosind unităţi de interfaţă este realizată de echipamentele periferice.

Placa de bază reprezintă suportul fizic pe care se află implementate cele mai importante componente arhitecturale ale unui calculator: memoria internă şi microprocesorul. Pe lângă aceste două elemente importante pe o placă de bază sunt montate şi alte plăci (placa video, de sunet, modemul) dar şi elemente ca: - conectori de cuplare a echipamentelor de memorare externă: interfaţa IDE (Integrated Device Electronic) şi

interfaţa SCSI (Small Computer System Interface) pentru cuplarea pe acelaşi traseu a mai multor dispozitive diferite;

- socluri ISA (International Standard Arhitecture) şi PCI (Peripheral Control Integrated) pentru conectare adaptoarelor pe 16, respectiv 32 biţi;

- porturi seriale COM1, COM2 pentru perifericele lente: tastatură, mouse, scanner; - porturi paralele LPT1, LPT2 pentru perifericele rapide: monitoare imprimante; - portul USB (Universal Serial Bus) – magistrala de mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale

COM1, COM2; - interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinată exclusiv plăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii

procesării graficii 3D şi a efectelor video; - cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem Riser) - cuplor CNR (Communication Network Riser) care adaugă la funcţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea - chipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelor plăcii de bază, fiind de fapt cel care

coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. El asigură corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care pe poate înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlalte dispozitive.

- ceasul intern - sursa de alimentare.

Memoria calculatorului desemnează modul fizic de stocare internă a datelor pe cipuri electronice. Există mai multe tipuri de memorie: • memoria RAM (Random Access Memory) – este memoria de lucru, curentă, care permite atât citirea cât şi

scrierea de date. La închiderea calculatorului datele din memoria RAM care nu au fost salvate se pierd. Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:

§ DRAM (Dynamic Random Access Memory) mai ieftină şi mai lentă; constă în recitirea la intervale prestabilite a datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese (reîmprospătare);

§ SRAM (Static Random Access Memory) mai rapidă şi mai scumpă; păstrează conţinutul celulelor binare fără prezenţa impulsurilor de reîmprospătare;

• memoria ROM (Read Only Memory) are rolul de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Informaţiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează:

§ PROM (Programmable ROM) – memoria ROM programabilă, în care se poate stoca un program, datele înscrise în ea nu se pot modifica sau şterge.

§ EPROM (Erasable PROM) – memorii PROM ce pot fi şterse, prin expunerea la ultraviolete; § EEPROM este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la sarcină electrică. § ROM-BIOS conţine cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-

ului. Acestă memorie furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, scopul său fiind încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare (hard disc, CD-ROM, porturi de reţea) şi autotestarea componentelor în momentul pornirii calculatorului.

5

• memoria Cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de DRAM. Un factor ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cashe-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date transferată este mai mare.

• memoria RAM-video reprezintă zona de memorie RAM alocată special lucrului cu monitorul fiind plasată direct pe placa grafică. Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente: BIOS-ul video, procesorul video, Ram-ul video, drivere.

CMOS este o mică zonă din memoria RAM în care se introduc o serie de parametrii şi informaţii de control: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc.

Microprocesorul este un circuit integrat programabil care conţine la rândul său alte circuite sofisticate ce îi permit să efectueze operaţii aritmetice şi logice, să decodifice instrucţiuni speciale, să execute o serie de comenzi incluse în programe, să transmită celorlalte părţi componente ce să facă, coordonând astfel funcţionarea întregului sistem.

Din punct de vedere funcţional microprocesorul are 4 componente tipice: - unitatea aritmetico-logică (efectuează operaţiile aritmetice şi logice); - unitatea de comandă şi control (extrage instrucţiuni din memorie, le decodifică şi apelează unitatea

aritmetică şi logică atunci când este necesar); Punctual, principalele procese derulate în timpul execuţiei unei instrucţiuni:

1. instrucţiunea în curs de execuţie este extrasă din memorie şi încărcată în unitatea de comandă; 2. unitatea de comandă decodează instrucţiunea recunoscând funcţia acesteia, şi trimite un ordin de pregătire a

unităţii aritmetice logice; 3. unitatea de calcul declanşează transferul de date ce urmează a fi prelucrate către unitatea specializată în

tratarea lor; 4. unitatea de calcul aritmetic şi logic execută prelucrarea potrivit funcţiei instrucţiunii în curs de execuţie; 5. rezultatul prelucrării fie că este stocat în memorie pentru procesări viitoare, fie că este trimis către un

echipament de ieşire. În memoria internă pot coabita programul memorat, datele de prelucrat şi rezultatele prelucrării. - unitatea multimedia este o apariţie recentă în arhitectura funcţională a calculatorului, ce realizează

optimizarea prelucrărilor grafice 3D, a efectelor audio-video şi imaginilor în mişcare, prin extensiile de instrucţiuni MMX2 (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow (la familia de procesoare AMD);

- Unitatea de memorie cache cu cele două componente cache date şi cache instrucţiuni, optimizează traficul de informaţii dintre memoria RAM şi microprocesor.

Pentru stocarea temporară a informaţiilor, microprocesorul conţine celule, denumite regiştrii care sunt similare cu celulele memoriei interne a calculatorului. Aceşti regiştri pot fi clasificaţi ca fiind: - regiştri de uz general – servesc la stocarea temporară a datelor care sunt manipulate de microprocesor. Ei memorează intrările circuitelor unităţii aritmetico-logice şi furnizează spaţiu pentru memorarea rezultatelor produse de aceasta.

- regiştri speciali (contorul programului, registrul de instrucţiuni) au destinaţie specială, sarcina acestora fiind de a executa programe. Registrul contorul programului conţine adresa următoarei instrucţiuni care trebuie executată, permiţând astfel calculatorului să urmărească locul în care se află în program. Registrul de instrucţiuni este utilizat pentru stocarea instrucţiunii în curs de execuţie. Totalitatea instrucţiunilor pe care le înţelege un microprocesor reprezintă setul de instrucţiuni.

Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pe care-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, implică luarea multor decizii, una dintre ele fiind dacă folosim o structură complexă, care să poată decodifica şi executa o largă varietate de instrucţiuni, sau o structură mai simplă, care să dispună de un set limitat de instrucţiuni. Ceea ce se utilizează în primul caz sunt microprocesoare platformă CISC (Complex Instruction Set Computer) iar a doua opţiune conduce la folosirea unei platforme RISC (Reduced Instruction Set Computer). Procesoarele RISC sunt mai rapide, instrucţiunile din setul respectiv sunt mai puţine şi mai ample. De asemenea, procesoarele RISC sunt şi mai ieftine şi mai uşor de executat din punct de vedere tehnologic.

Caracteristicile tehnice ale unui microprocesor sunt următoarele:

2 MMX – MultiMedia eXecution – tehnologie multimedia

6

- viteza de lucru, care la rândul ei depinde de următoarele elemente: frecvenţa ceasului intern, frecvenţa de lucru a plăcii de bază, lăţimea de bandă a magistralelor de comunicaţii, capacitatea regiştrilor dată de lungimea cuvântului de memorie.

- mărimea memoriei RAM adresate - setul de instrucţiuni

Hard discul este principalul dispozitiv de stocare a datelor pentru calculatoarele de astăzi. Hard discul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El are o capacitate de stocare a datelor de ordinul gigabytes-ilor şi o viteză de accesare a datelor pe măsură.

Caracteristicile hard discurilor sunt: - capacitatea de stocare (a crescut în scurt timp de la câţiva MB la 135 GB; - interfaţa de transfer; - viteza de rotaţie (pe piaţă există discuri care lucrează la turaţii de 4500, respectiv 7200 rotaţii pe minut); - viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5 MBps); - timpul de acces (o valoare orientativă: 12,5 milisecunde); - memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date, cu valori care pot merge până la

512kB. CD-ul (compact discul) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităţilor deosebite

pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de organizare şi accesare a informaţiilor. Există două tipuri de CD-uri după utilizare: ca suport de înregistrare muzicale (CD) şi de aplicaţii pentru calculator (CD-ROM).

Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al unităţilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaţie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme. CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri:

- CD-R, inscriptibile (read-only), de pe care o dată înregistrată, informaţia nu va mai putea fi ştearsă. Scrierea unui CD-R aduce modificări permanente suprafeţei suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc

- CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Acestea stochează informaţia folosind o tehnologie cu totul diferită, numită schimbare de fază. Prin folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport poate fi modificată.

Discuri digitale (Digital Versatile Disc -DVD) DVD-ul este un tip nou de CD cu capacitatea de 4,7 GB pe o faţă (destul pentru stocarea unui film artistic,

comprimat în format MPEG-2). Există medii care permit utilizarea ambelor feţe, capacitatea de stocare a DVD-ului ajungând astfel la 9GB.

Unităţile DVD citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităţi inscriptibile şi reinscriptibile DVD (-R, -RW, -RAM, -RW). Există şi unităţi combo, capabile să citească atât Cd-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie Cd-uri.

Discul flexibil (floppy - discul) reprezintă suportul de memorie externă, confecţionat dintr-o folie de plastic flexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-un suport de protecţie.

În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppy discul cu diametrul de 3,5 inches având o capacitate de 1,44MB. Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Unitatea de floppy disc îndeplineşte următoarele funcţii:

- imprimă o viteză de rotaţie constantă de 360 rotaţii pe minut dischetei introduse în unitate, moment în care aceasta devine operaţională;

- deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare adreselor solicitate, transmise prin intermediul interfeţei;

- dezactivează rotirea dischetei atunci când este apăsat butonul de scoatere a mediului de memorare din unitate.

Pentru a putea fi folosite dischetele sunt formatate. Formatarea este o procedură care se realizează sub controlul sistemului de operare şi care are ca rezultat verificarea integrităţii fizice a pistelor şi respectiv a sectoarelor şi crearea adreselor fizice ce permit accesul direct la datele stocate.

7

q Echipamente periferice: tastatura scanner monitor imprimanta modem mouse

Echipamente periferice de intrare/ieşire au rolul de a asigura comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior prin intermediul unor unităţi de interfaţă.

Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel: - echipamente periferice de intrare, prin intermediul cărora se asigură introducerea datelor, a programelor,

transmiterea unor comenzi manuale, citirea unor imagini etc (tastatură, scanner); - echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi

a altor informaţii (monitoare, imprimante); - echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul); - echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul).

TASTATURA, făcând parte din configuraţia minimă a oricărui calculator, serveşte pentru introducerea datelor de orice natură (date, programe, comenzi).

Tastatura se comportă în timpul lucrului, ca un mic calculator, în sensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie de comandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilor necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a calculatorului (înainte de acţionarea tastei Enter). Acest lucru este posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de memorie RAM.

Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII, numit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.

După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în două tipuri: - tastatura de tip anglo-saxson la care tastele alfabetice încep cu Q W E R TY ….; - tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu A Z E R T Y … Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin comenzi de configurare, în funcţie de

particularităţile ţării în care se utilizează tastatura respectivă (regional settings). SCANNER –ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem de calcul, care se utilizează

pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează şi le transmite calculatorului care le memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge Coupled Device), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili la lumină.

Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncte individuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoi percepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii.

Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt transmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poate consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare, umbrire, suprapunere. Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt:

- rezoluţia (densitatea punctelor) – se măsoară în „dots per inch” prescurtat dpi. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât imaginea este mai fidelă. Valorile uzuale sunt între 200 şi 600 dpi, dar pentru scanarea unor imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600dpi.

- viteza de scanare – depinde de o serie de factori dintre care mai semnificativi sunt: viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării care depinde la rândul ei de tehnologia de fabricaţie a acestor condensatori, tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind faptul că o imagine cu multe detalii şi nuanţe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar.

- calitatea software-ului utilizat. MONITORUL are ca destinaţie afişarea pe ecran a informaţiilor alfanumerice şi grafice. Aşadar

distingem două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran: modul text sau alfanumeric şi modul grafic. Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinând seama că. Întreaga suprafaţă a ecranului este considerată o matrice organizată uzual pe 80 de coloane şi 25 de linii (standardul VGA). În fiecare zonă se afişează un singur caracter din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncte luminoase numite pixeli. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la monitoarele color este compus din 3 elemente de culoare: roşu, verde, albastru.

După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarele sunt de două tipuri: monitoare cu tub cinescop şi monitoare cu cristale lichide (LCD-uri).

8

Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante: - calitatea grafică a afişării asigurată de 2 factori:

§ definiţia monitorului dată de dimensiunea punctelor ce formează imaginea; cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât definiţia este mai bună. În prezent s-a ajuns la o valoare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare considerată suficientă, existând însă şi variante de o monitoare cu definiţie superioară (sub 0,28mm);

§ rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixeli pe care o poate afişa monitorul; cu cât numărul de pixeli este mai dens, cu atât rezoluţia este mai bună. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători.

- dimensiunea ecranului reprezentată de mărimea diagonalei exprimată în inch de la 12,14, 15, 17, 19, 21. Cele de la 15 inch se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de consum redus de energie.

- numărul de culori (variante de la 2, 4, 16, 256 culori) - viteza de lucru; - gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite.

IMPRIMANTA reprezintă o componentă periferică opţională utilizată pentru obţinerea datelor tipărite. Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire şi principiul de

funcţionare, existând următoarele tipuri de imprimante: Imprimante matriciale al căror mecanism de tipărire este format dintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentul primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată numită ribbon. Viteza de tipărire este de 150-400 caractere/secundă, existând şi imprimante matriciale cu o viteză de până la 800 caractere-secundă. Imprimante cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi mecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluarea cernelei dintr-un cartuş şi pulverizarea sa printr-un sistem de duze. Imprimante laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi având la bază principiul copiatoarelor. Cu ajutorul unor raze laser se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi se încarcă pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere care este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.

Viteza de tipărire este diferită de la un tip de imprimantă la altul în funcţie de modelul folosit şi în funcţie de principiul de tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5-20 pagini/minut în funcţie de gradul de umplere şi de calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matricială obişnuită imprimă cu o viteză medie sub 5 pagini/min. Calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia) depinde, ca şi la monitor, de rezoluţia imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli/inches. Cea mai bună rezoluţie este asigurată de imprimanta laser (în medie de 600 dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.

Memoria proprie serveşte pentru stocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o comandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile către imprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începe tipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitatea memorie proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face treptat, astfel că programul de aplicaţii ca ţine sistemul ocupat până la terminarea tipăririi.

În mod curent imprimantele sunt conectate la porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor, dar există posibilitatea conectării şi la porturi seriale dacă se utilizează periferice mai lente. Modelele noi folosesc porturi USB.

MODEMul (Modulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv hard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare în vederea schimbului de informaţii. Scopul unui modem este de a transmite informaţii în format digital prin intermediul liniilor telefonice.

Prin intermediul modemului semnalele sunt preluate de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale digitale în semnale analogice şi apoi transmise pe linia telefonică. La recepţia semnalelor, modemul de pe calculatorul destinaţie le modelează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete, făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatorul destinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice document, fişiere de date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Principalele caracteristici ale dispozitivelor de fax-modem se referă la viteza de transmisie şi acurateţea mesajului recepţionat. Viteza de transmisie se exprimă în biţi/secundă (bps) şi variază în funcţie de performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400, 4800, 9600, 14400, 28800, 56000 bps, sau chiar mai mult).

9

MOUSE-ul dispozitiv periferic ce permite realizarea anumitor operaţiuni de indicare, selectare, lansare a comenzilor sau desenare în programe special concepute în acest sens. El este astfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să ţină minte toate comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru.

Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula funcţiile mai multor taste: tastele de deplasare a cursorului, tasta Enter, tasta ESC, tastele PageDown şi PageUp precum şi orice tastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran. Ultimele modele de mouse dispun şi de o rotiţă între cele două butoane (scroller), pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră ca şi când s-ar acţiona bara de derulare verticală.

3. SISTEME DE NUMERAŢIE UTILIZATE ÎN TEHNICA DE CALCUL

OBIECTIV: Înţelegerea modului de reprezentare a caracterelor de informaţie, conversia numerelor dintr-un sistem de numeraţie în altul, operaţii cu date reprezentate în binar şi hexazecimal

CUVINTE CHEIE: sistem de numeraţie, baza sistemului de numeraţie, conversie. 3.1. Definire. Tipuri

Comunicarea om-calculator presupune utilizarea unor sisteme de numeraţie pentru conversia datelor în informaţie binară pentru valorile numerice. Această conversie este necesară deoarece calculatorul este un ansamblu de circuite digitale prin care circulă semnale având doar unul dintre cele două niveluri logice, 1 şi 0.

Un sistem de numeraţie este format dintr-un ansamblu de simboluri precum şi din regulile de folosire a acestora utilizate pentru reprezentarea caracterelor de informaţie (cifre, litere şi caractere speciale). În prelucrarea automată a datelor, cel mai adesea se folosesc sistemele de numeraţie poziţionale şi anume sistemul: zecimal, binar şi hexazecimal.Simbolurile din care sunt alcătuite numerele într-un sistem de numeraţie dat formează baza sistemului de numeraţie respectiv. Baza sistemului este un număr ce se scrie de obicei ca un indice ce va însoţi numărul în cauză.

Indiferent de sistemul de numeraţie în care se reprezintă, numerele se formează în funcţie de puterile crescătoare ale bazei considerând prima poziţie, cea a unităţilor, ca fiind egală cu baza la puterea 0 (vezi Tabelul).

Sistemul zecimal Sistemul binar Sistemul hexazecimal

Baza sistemului este:

10 şi reprezintă cifre de la 0…9

2, şi reprezintă cifrele 0 şi 1

16 şi reprezintă cifrele de la 0…9 şi literele de la A…F

Exemple de reprezentări a unui număr

12910 11002 A7616

Exemple de formare a unui număr

56710 = 5X102 + 6X101 + 7X100 = 500 + 60 + 7

10010102 =1X26 + 1X23 + 1X21

34716 = 3 X162 + 4X161 + 7X160

Între diferitele sisteme se stabileşte o echivalenţă (compatibilitate) a numerelor reprezentate, existând practic posibilitatea de a realiza conversia numerelor dintr-un sistem în altul (vezi Tabelul) Sistemul zecimal

Sistemul hexazecimal

Sistemul binar 23 22 21 20

0 0 0 0 0 0 1 1 0 0 0 1

HIGH 1

LOW 0

NIVEL LOGIC

CIFRĂ BINARĂ

Tensiune electrică

3,5 V

1,5 V

Figura – Corespondenţa nivelurilor logice cu nivelurile de mărime electrică

10

2 2 0 0 1 0 3 3 0 0 1 1 4 4 0 1 0 0 5 5 0 1 0 1 6 6 0 1 1 0 7 7 0 1 1 1 8 8 1 0 0 0 9 9 1 0 0 1

10 A 1 0 1 0 11 B 1 0 1 1 12 C 1 1 0 0 13 D 1 1 0 1 14 E 1 1 1 0 15 F 1 1 1 1

Pentru a realiza conversia unui număr întreg din zecimal în binar, se împarte succesiv numărul supus

conversiei la baza sistemului (2 - baza este exprimată în acelaşi sistem cu numărul supus conversiei) până când câtul este mai mic decât împărţitorul. Pentru formarea numărului în noua bază (2) se vor lua în consideraţie resturile împărţirilor succesive de la ultimul cât către primul rest.

Pentru a realiza conversia unui număr fracţionar zecimal se respectă regula enunţată mai sus, numai că în locul operaţiunilor de împărţire se vor efectua înmulţiri succesive şi se va separa partea întreagă a numărului obţinut. Înmulţirile se vor repeta până când se obţine un număr întreg sau până când deînmulţitul se repetă. Pentru a obţine un număr aproximativ înmulţirile succesive se vor efectua până când se vor obţine câte patru poziţii binare pentru fiecare cifră de după virgulă.

Sistemul de numeraţie hexazecimal foloseşte aceleaşi reguli de reprezentare pentru numere întregi şi numere zecimale, numai că se apelează la împărţirea, respectiv înmulţirea succesivă cu 16.

Pentru a realiza conversia unui număr întreg din baza 16 în baza 2 se înlocuieşte fiecare cifră a numărului în hexazecimal prin corespondentul său în binar începând cu ordinul unităţilor către stânga. Pentru numerele subunitare gruparea se face către dreapta, pornind de la virgulă.

Exemplu: 7AF,0516 = (0111) (1010) (1111), (0000) (0101) = (11110101111, 00000101)2 .

4. CODIFICAREA DATELOR DE PRELUCRAT OBIECTIV: Însuşirea noţiunii de cod şi codificare (externă, internă), utilizarea metodelor de control a codurilor, tipuri de coduri.

CUVINTE CHEIE: cod, codificare externă, codificare internă, cheie de control, codul ASCII, EBCDIC, reprezentarea datelor în memorie. 4.1. Conceptul de cod şi codificare

Codul este o modalitate de reprezentare simbolică, a elementelor unei mulţimi. Un cod va realiza practic o corespondenţă biunivocă între două mulţimi şi anume: § o colecţie de obiecte, care este formată din elementele unei mulţimi care au un set de caracteristici de acelaşi

tip. Aceasta este mulţimea care se codifică; § o mulţime, în general structurată, de simboluri. Aceasta este mulţimea codurilor. Exemple de coduri întâlnite foarte des:

11

Mulţimea care se codifică Simboluri (Coduri)

Salariaţii unei întreprinderi Marca Populaţia României Codul numeric personal Produsele care se găsesc în România Codul vamal Toate întreprinderile din România Codul SIRUES, sau Codul fiscal Elevii unei şcoli Număr matricol Toate serverele de pe Internet Adresa IP(Internet Protocol) Toate telefoanele din lume Numărul de telefon Toate localităţile din România Cod poştal

Reprezentarea datelor în memoria sistemelor de calcul sau pe suporturi tehnice de date se realizează prin intermediul sistemelor de numeraţie, de unde rezultă că orice semn (cifră, literă, caracter special), este necesar să fie reprezentat prin coduri.

Codificarea, este metoda prin care se acordă coduri elementelor unei colecţii de obiecte. Operaţia de codificare poate fi privită din două puncte de vedere: codificare externă, codificare internă.

4.2. Codificarea internă şi externă a datelor

q Codificarea externă a datelor permite utilizatorului să-şi reprezinte şi identifice datele după o concepţie proprie.

Tipuri de coduri Posibilităţile de codificare sunt în principiu nelimitate, existând diferite metode de codificare. Indiferent

de metoda folosită, aceasta trebuie să asigure în primul rând unicitatea codului. In continuare, se vor prezenta cele mai utilizate tipuri de coduri, cu scopul de a inspira pe utilizatori în acţiunea de creare a unor coduri pentru problemele pe care le au de utilizat:

• Codul secvenţial, reprezintă modalitatea prin care se acordă în ordine numere mulţimii de codificat. De exemplu numărul matricol acordat elevilor dintr-o unitate de învăţământ este un astfel de cod. Avantajul este simplitatea, numărul mic de poziţii ocupate, dar dezavantajul este că acesta nu transmite nici o informaţie adiacentă.

• Codul secvenţial, pe intervale. De exemplu putem forma un cod pentru studenţii unei facultăţi astfel. Codurile de la 1-10000 sunt date în ordine studenţilor de la secţia A, cele între 10001-20000, celor de la secţia B, etc. Dezavantajul este greutatea în folosire, fiind destul de complicat.

• Codul structurat pe grupe. În acest caz, codul se formează din mai multe grupe de caractere, fiecare dintre acestea reprezentând un anumit lucru, de asemenea codificat. Avantajul este că un asemenea cod transmite multe informaţii adiacente, iar dezavantajul este că ocupă destul de multe poziţii, fiind uşor de greşit. Din această cauză se obişnuieşte ataşarea la acest cod a unei cifre de control. De exemplu: Codul numeric personal (CNP) este un cod numeric structurat, din 13 caractere, format din mai multe grupe, care reprezintă ele însele alte coduri. El are următoarea structură:

Grupa de caractere din CNP Ce reprezintă

Caraterul 1 Sexul şi secolul Caracterele 2 – 3 Anul naşterii(ultimele 2 cifre) Caracterele 4 – 5 Luna naşterii Caracterele 6 – 7 Ziua naşterii Caracterele 8 – 9 Codul Judeţului

Caracterele 10 – 12 Cod secvenţial zilnic acordat de unitatea administrativă

Caraterul 13 Cifra de control ( informaţie redundantă, care permite un control al exactităţii codului)

La rândul său, caracterul 1 (Sexul şi secolul), este codificat secvenţial pe intervale şi anume:

12

ü Codurile 1 şi 2 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 20 (adică 1900-1999); ü Codurile 3 şi 4 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 19 (adică 1800-1899); ü Codurile 5 şi 6 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 21 (adică 2000-2099);

Acest cod, pe lângă funcţia lui de bază, de identificare a unei persoane, transmite şi alte două lucruri foarte importante: sexul şi data naşterii.

q Codificarea internă a datelor

Prin caracter, în informatică se înţelege orice simbol care poate fi afişat (tipărit) pe o singură poziţie. Caractere sunt litere, cifre, semne speciale sau alte simboluri. Pentru a fi introduse în calculator, şi caracterele trebuiesc codificate în numere, în sistem binar, utilizând în acest sens codificarea internă.

Problema cea mai importantă a sistemelor de codificare internă pentru caractere, este numărul de biţi pe care îl folosesc, deoarece în funcţie de acesta se pot acorda coduri la un anumit număr de caractere.

Astfel codul EBCDIC şi codul ANSI (folosit cel mai mult în momentul de faţă), sunt coduri pe 8 biţi, deci pot reprezenta 28 = 256 de caractere.

EBCDIC (Extended Binary Decimal Interchange Code) foloseşte caracterele din sistemul de numeraţie hexazecimal, sistem formulat şi consacrat de acest cod. Astfel, cunoscând că pentru o cifră hexazecimală se folosesc 4 cifre binare, rezultă că orice caracter se poate reprezenta pe 8 cifre binare sau 2 cifre hexazecimale. Schema de formare a combinaţiilor de cifre binare potrivit acestui cod este redată în tabelul de mai jos:

Caracter hexa 1 2 3 4 5 6 7 8 9

C A B C D E F G H I D J K L M N O P Q R E S T U V W X Y Z F 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Fiecare literă sau cifră se află la intersecţia unei linii cu coloana corespunzătoare. De exemplu, potrivit codului EBCDIC din tabelul de mai sus, litera M şi cifra 4 se scriu în felul următor: M = 0100 0111; 4 = 1111 0100

Standardul ANSI, conţine coduri în intervalul 0-255. El este format practic din două părţi: - primele 128 de coduri (0-127) sunt atribuite caracterelor care se găsesc pe o tastatură US standard,

reprezentând codul ASCII. Dintre acestea primele 32 sunt caractere de control, netipăribile, dar care pot avea efect în afişarea datelor.

De exemplu: à caracterul cu codul 13, CR - retur de car, produce trecerea la început de rând; à caracterul cu codul 10, LF - rând nou, produce trecerea rândul următor ; à caracterul cu codul 7, Bell - semnal sonor; à caracterul cu codul 8, Back Space – înapoi; à caracterul cu codul 9, Tab - salt la următorul marcaj.

- următoarele 128 caractere (128–255) corespund caracterelor speciale, diacriticelor, accente, simboluri valutare, litere în alfabete internaţionale etc.

Codul UNICODE. Acest cod, este reprezentat pe 16 biţi, deci poate codifica 216= 65536 caractere. El s-a impus în prezent, deoarece globalizarea informaticii, datorată în special dezvoltării extraordinare pe care a avut-o în ultimii ani reţeaua INTERNET, a necesitat mărirea numărului de caractere ale codului, cu cele care să reprezinte literele din toate alfabetele (românesc, chinez, japonez, arab, etc.)

13

6. REŢELE DE CALCULATOARE OBIECTIV: introducere în terminologia specifică reţelelor de calculatoare, prezentarea arhitecturii şi topologiei reţelelor, a echipamentelor de reţea, a protocoalelor de comunicaţie.

CUVINTE CHEIE: reţea de tip PAN, LAN, MAN, WAN, topologie: bus, ring, star, arbore, hub-uri, switch-uri, cabluri, protocoale TCP/IP, modelul de referinţă OSI.

6.1. Definire. Tipuri de reţele O reţea este un grup de calculatoare şi alte echipamente, interconectate printr-un mediu fizic de

comunicaţie (cabluri), astfel încât fiecare echipament poate interacţiona cu oricare altul. Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului individual avantaje deosebite, de la

schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceasta înseamnă:

- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare; - folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard disc; - utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la reţea.

Există mai multe tipuri de reţele, stabilite în funcţie de anumite criterii, astfel: - în funcţie de aria geografică acoperită distingem:

§ reţele PAN (Personal Area Network), reţea de mică întindere (cu o rază de acţiune de maxim 10 metri), folosită pentru comunicarea între câteva calculatoare sau aparate multifuncţionale inteligente, apropiate unele de altele.

§ reţele LAN (Local Area Network), ce constă de obicei dintr-un grup de calculatoare plasate într-o singură clădire; de exemplu: calculatoarele utilizate într-o universitate sau într-o fabrică pot fi conectate într-o reţea locală;

§ reţele MAN metropolitane (Metropolitan Area Network), cuprind ca arie o localitate, interconectând eventual mai multe reţele LAN;

§ reţele WAN (Wide Area Network), ce cuprinde calculatoare ce se pot afla în diverse colţuri ale unui oraş sau ale lumii. Cea mai cunoscută reţea de tip WAN este Internet;

- în funcţie de componenţa hardware şi structura software, care pot fi produse de un furnizor unic sau implementate ca un conglomerat de produse de la diverşi fabricanţi. Din acest punct de vedere, deosebim:

§ reţele închise sau brevetate care sunt de regulă prezente în cadrul reţelelor locale deoarece în acest caz, întreaga reţea este utilizată de o singură organizaţie;

§ reţele deschise, care includ adesea organizaţii diferite, fiecare dintre ele având propriul lor echipament.

6.2. Caracteristici principale ale reţelelor Caracteristicile reţelelor au în vedere:

§ topologia, percepută în mod uzual ca o reprezentare grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Topologiile de bază sunt: topologia magistrală (BUS), topologia inel (RING), topologia stea (STAR), şi pornind de la acestea se construiesc acum reţele cu topologii complexe.

Topologia magistrală (vezi Figura de mai jos) foloseşte un mediu unic de transmisie numit BUS (magistrală) iar gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de regulă un PC mai performant decât celelalte staţii de lucru..

Toate calculatoarele dintr-o astfel de reţea sunt legate direct la BUS, folosind un cablu coaxial. Într-o topologie BUS, datele pot circula în ambele sensuri. O defecţiune fizică într-un loc oarecare al magistralei determină întreruperea tuturor comunicaţiilor în reţea, iar securitatea în reţea este redusă deoarece datele trec pe la fiecare calculator.

PC PC PC server imprimanta Figura

–Topologie magistrală

14

Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de lucru este conectată doar cu staţiile vecine, formând o cale neîntreruptă, dar nu neapărat circulară. Transmiterea datelor în cadrul inelelor se face unidirecţional, astfel că orice calculator din reţea poate fi folosit pentru a „spiona” datele care circulă prin inel. O reţea cu o astfel de topologie este vulnerabilă, atunci când una din staţii se defectează, devenind nefuncţională. Deficienţa se elimină prin introducerea unui Hub cu funcţia de receptor al mesajelor care circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie, topologia devenind topologie stea –inel.

Topologia stea – STAR se caracterizează prin faptul că toate calculatoarele sunt conectate cu un calculator central, neexistând legături directe între două calculatoare. În acest fel, pachetele de date sunt transmise mai întâi calculatorului central, care mai apoi retransmite pachetele de date la adresele de destinaţie.

Avantajul major al topologiei stea este că întreruperea comunicaţiei între oricare dintre calculatoare şi nodul central nu afectează în nici un fel celelalte calculatoare din reţea. Dezavantajul principal este că atunci când se defectează calculatorul central, se produce o mare încurcătură – întreaga reţea este „la pământ”. Topologia arbore - THREE

• Combină caracteristicile topologiilor magistrală şi stea. Nodurile sunt grupate în mai multe topologii stea, care, la rândul lor, sunt legate la un cablu central.

• Topologia arbore prezintă dezavantajul limitării lungimii maxime a unui segment. În plus, dacă apar probleme pe conexiunea principală sunt afectate toate calculatoarele de pe acel segment;

• Avantajul topologiei arbore constă în faptul că segmentele individuale au legături directe

Figura – Topologie arbore

PC

PC PC

PC server

imprimanta

PC

server

PC

PC

PC PC

imprimanta

Figura – Topologie inel

Figura – Topologie stea

15

Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de interconectare suplimentare, hub-uri, pentru

optimizarea performanţelor reţelei. Dintre aceste topologii complexe, putem menţiona: - topologii cu înlănţuire daisy chain (vezi Figura de mai jos), obţinute prin conectarea serială a hub-urilor de

interconectare a grupurilor de staţii ale unei reţele mari.

Figura – Topologie daisy chain

- topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice sau varianta ierarhică – stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice.

§ arhitectura descrie categoriile de echipamente şi protocoale de comunicaţii utilizate în cadrul reţelei. Modelul de referinţă pentru arhitectura reţelelor de calculatoare îl constituie modelul OSI (Open Systems Interconnection) care este un standard ISO (International Standards Organization). Modelul OSI defineşte un set de reguli universal valabile pentru proiectarea protocoalelor de comunicaţie, în scopul înlesnirii interconectării dispozitivelor hardware şi software indiferent de producător.

Modelul de referinţă OSI dispune de o organizare ierarhică pe şapte niveluri pentru a asigura fluxul de date între clienţii din reţea (vezi Figura următoare).

PC

HUB

PC

imprimanta

serv

er reţe

a

PC

PC

PC

PC

HUB

Token Ring

Token Ring

PC

PC

PC

Token Ring

PC

PC PC

Token Ring

serv

er reţe

a

serv

er reţe

a

Figura – Topologie cu inele ierarhice

16

Proiectanţii de reţele folosesc descrierea nivelurilor din acest model pentru a construi reţele reale. Primele 4 niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaţii cu funcţii specializate implementate pe o platformă hardware. Următoarele 3, sunt oferite de orice aplicaţie (software) de reţea existente pe server-e, calculatoare sau echipamente de comunicaţie specializate.

Nivelurile modelului de reţea OSI constau în: 1 – nivelul fizic, stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele necesare pentru

transmisia datelor pe o linie de comunicaţie; 2 – nivelul legăturii de date, defineşte modalităţile de acces la mediul de transmisiune partajat de mai multe

echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici; 3 – nivelul reţea, permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea informaţiilor rezultate din adresele

de reţea şi tabelele de direcţionare ale router-elor; 4 – nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul de destinaţie; 5 – nivelul sesiune, sincronizează comunicaţia între două calculatoare, controlează când un utilizator poate

transmite sau recepţiona date; 6 – nivelul prezentare, efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de aplicaţie şi formatul informaţiei

transferate în reţea; 7 – nivelul aplicaţie, asigură interfaţa software pentru utilizatori.

Într-o reţea stratificată, fiecare nivel al reţelei foloseşte protocoale bine definite pentru a comunica cu nivelurile învecinate. Un protocol de comunicaţii este un format prestabilit de transmitere a datelor între două componente de reţea.

Prin protocol se definesc următoarele: tipul de detectare de erori, metoda de comprimare a datelor, felul în care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei, felul în care destinatarul semnalează primirea unui mesaj, modul de transmitere (sincron, asincron), rata de transfer de date.

TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol) este o suită de protocoale de comunicare utilizată pentru conectarea sistemelor locale.

Nivel reţea

Nivel legătura de date

Nivel fizic Nivel 1

Nivel 2

Nivel 3

Nivel 4

Nivel 5

Nivel 6

Nivel 7 Nivel aplicaţie

Nivel prezentare

Nivel sesiune

Nivel transport

Software

Hardware

Figura – Schema stratificată pe niveluri a modelului OSI

17

SISTEME DE OPERARE PENTRU CALCULATOARE OBIECTIV: definirea şi funcţiile sistemului de operare, sistemele Windows, Unix, administrarea fişierelor şi directoarelor.

CUVINTE CHEIE: sistem de operare, pictograme, ferestre, meniuri, casete de dialog. 5.1. Definire. Funcţii principale. Tipuri.

Pentru ca utilizatorul să realizeze ceea ce îşi propune atunci când se aşează în faţa calculatorului, el trebuie să intre în relaţie directă cu software-ul de aplicaţie, căruia îi furnizează comenzi şi date şi de la care obţine rezultatele corespunzătoare. La rândul ei, aplicaţia ar avea nevoie de sprijinul echipamentului fizic pentru a-şi îndeplini sarcina (citire/scriere de date, tipărire, etc), adică de software-ul de bază.

Sistemul de operare este cel care traduce cerinţele aplicaţiei pentru a fi înţelese de hardware şi tot el va controla derularea şi finalizarea operaţiunilor. Sistemul de operare stăpâneşte atât limbajul evoluat al aplicaţiei, cât şi protocolul de comunicare electronică cu echipamentele fizice.

Principalele funcţii ale sistemul de operare se referă la: - gestionarea echipamentelor (imprimante, discuri, ecran, tastatură, mouse şi alte periferice) implică tot ceea ce

este necesar pentru a face un calculator să funcţioneze în mod corespunzător. La cel mai jos nivel, aceasta înseamnă emiterea de comenzi către echipamente şi căutarea eventualelor erori raportate de acestea. La un nivel superior, sistemul de operare are un rol de organizator pentru echipamentele sistemului.

- controlul programelor - implică încărcarea programelor de pe disc, stabilirea cadrului pentru execuţia unui program şi furnizarea serviciilor pentru programe.

- prelucrarea comenzilor reprezintă interacţiunea directă dintre utilizator şi sistem. Indiferent de scopul comenzilor, sistemul de operare are sarcina de a accepta şi a executa aceste comenzi.

Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de tip ROM (nevolatilă) conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest program este executat în mod automat. Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Aceasta constă în: - testarea sumară a funcţionării unor componente hard obligatorii (memorie, tastatură, monitor) şi a celorlalte

dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori procesul de încărcare este oprit; - verificarea parolei stabilite de utilizator. În cazul în care, din trei încercări, nu este furnizată parola corectă

execuţia încetează; - testarea discurilor existente în sistem pentru citirea informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare.

După încărcarea sistemului de operare, utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie direct de sistemul de operare, fie apelând la alte programe de pe disc.

5.2. Concepte de bază utilizate de sistemele de operare: fişier, unitate, director, cale Dacă la nivelul cel mai de jos al comunicaţiei om-calculator (nivelul fizic), elementul semnificativ al

comunicaţiei este byte-ul, la nivelul imediat superior al software-ul, entitatea informaţională fundamentală este fişierul (engl. „file”).

Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează organizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discuri magnetice şi gestionate de sistemul de operare.

Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat în vederea prelucrării.

Toate fişierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Numele unui fişier este format din două părţi: - numele propriu-zis – reprezintă denumirea aleasă de utilizator pentru regăsirea sa ulterioară şi, este

obligatoriu; - extensia sau tipul – atribuite opţional, constând dintr-un şir de 1…4 caractere. Extensia trebuie să se separe

de numele propriu-zis prin caracterul special . . Rolul extensiei este de a arăta categoria căreia îi aparţine fişierul. Există sute de extensii standard deoarece fiecare aplicaţie recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri de fişiere specifice. Cele mai uzuale tipuri de fişiere sunt:

18

- fişierele executabile (.exe, .com, .bat); - fişierele de tip text (.txt, .doc, .rtf); - fişierele grafice (.bmp, .gif, .tiff, .jpeg) - fişierele tip colecţie de date (.dat, .dbf, .mdb) - fişierele program (.bas, .fxp, .cpp).

În numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere (wildcards). Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă. De exemplu: dacă se specifică: PROG?.cpp, atunci se poate lista:

PROG1.cpp, PROG2.cpp, PROGR.cpp Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi inclus atât în numele fişierului cât şi în extensie, începând cu poziţia respectivă De exemplu: *.cpp – semnifică toate fişierele cu extensia .cpp; PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie; *.* - semnifică toate fişierele indiferent de extensie din directorul curent.

Antetul fişierelor mai conţine şi alte informaţii utile: ora şi data la care a fost creat/modificat fişierul, dimensiunea sa şi atributele asignate. Acestea din urmă pot avea următoarele valori:

R – read-only: nu se permite decât citirea fişierului (protejat la scriere); A – archieve: semnalează provenienţa dintr-o arhivă; H – hidden (ascuns): fişier invizibil la operaţiile uzuale de căutare; S – system: fişier rezervat sistemului de operare. Unitatea (engl. „device”) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de

dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special :. Astfel: - litera A: identifică unitatea de floppy disc - litera C: identifică hard discul. Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii,

care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat ( de exemplu: D:, E: pentru 3 partiţii logice) - litera F: identifică unitatea de CD.

Directorul (engl. „directory” sau „folder”) apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. Un director se constituie ca o tabelă, un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în bytes, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.

Directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă, pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care dispune. În această organizarea arborescentă distingem: - ca prim nivel: directorul rădăcină (root), care desemnează numele unităţii de disc; - directorul părinte care conţine mai multe subdirectoare, iar fiecare dintre acestea poate conţine mai multe

fişiere şi/sau directoare; - directorul curent este cel în care se salvează fişierele la un moment dat sau în care rezidă aplicaţia aflată în

execuţie. De exemplu directorul curent pentru fişierele text lucrate cu aplicaţia Word este: My documents. Cale (engl. „path”). O cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special \ (backslash),

secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este: [\nume_director1\nume_director2…]\nume_directorn

Exemplu: My documents\anI2011

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având sintaxa următoare: [\nume_director1\nume_director2…]\nume_fişier

Exemplu: My documents\anI2011\cerere.doc 5.3. Sistemul de operare Windows ‘95-‘98-2000 Me, XP

Windows este sistemul de operare bazat pe o interfaţă grafică orientată pe ferestre, utilizatorul poate lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare în fereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului de informaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Pe piaţă au fost lansate mai multe versiuni, una mai performantă decât cealaltă. Indiferent de versiune, elementele ecranului Windows şi elementele sale constructive sunt în mare măsură aceleaşi.

19

q Elementele ecranului Windows Ecranul cu care se deschide Windows este o suprafaţă de lucru (desktop) pe care sunt afişate mai multe

pictograme (icons), iar în partea de jos se află bara de aplicaţii (taskbar). Aceasta conţine un buton deosebit de important START şi alte butoane care oferă acces uşor la toate aplicaţiile deschise.

Activând cu mouse-ul butonul START va fi afişat meniul de start (vezi Figura de mai jos), care conţine o listă de comenzi ce dau posibilitatea de a executa cele mai frecvente operaţii, uşor şi repede

Programs - este un submeniu care conţine programele şi grupele de programe instalate; Favorites - oferă acces rapid la site-uri Internet pe care le-aţi identificat ca fiind preferatele voastre; Documents - este un submeniu în care sunt prezente fişiere la care aţi lucrat în ultimul timp. Aceste fişiere pot fi texte, foi de calcul, imagini; efectuaţi clic pe numele unui fişier din listă, şi Windows porneşte aplicaţia cu care a fost realizat. Settings - este un submeniu care conţine programe de configurare a sistemului (Control Panel), a imprimantei (Printers) şi a barei de task-uri (Taskbar). Submeniul este utilizat atunci când ceva din Windows nu funcţionează exact aşa cum v-ar place. Activaţi acest submeniu care permite stabilirea condiţiilor optime de lucru cu calculatorul. Find - conţine un mic program care ajută la căutarea unui fişier sau a unui pasaj de text. Chiar dacă nu vă amintiţi numele acestuia, meniul Find (Găseşte) vă poate ajuta să reduceţi

aria de căutare. Este suficient să cunoaşteţi doar unul sau două elemente răzleţe legate de fişierul respectiv (de exemplu, dacă ştiţi că el conţinea cuvântul "balanţa" şi că l-aţi salvat în decembrie anul trecut, îl veţi obţine în câteva secunde.) Help - oferă asistenţă soft utilizatorului, punând la dispoziţie Cartea cu instrucţiuni de utilizare a sistemului Windows, care conţine explicaţii pentru orice lucrare uzuală. Run - la selectarea acestui submeniu este lansată caseta de dialog Run, care permite deschiderea instantanee a unui program sau a unui dosar prin tastarea numelui său. Log off ... - permite deconectarea din reţea a calculatorului. Shut Down - este singurul mod de ieşire din Windows. La activarea meniului este pusă la dispoziţie caseta de dialog Shut Down Windows.

q Pictograme şi Shortcut - uri (scurtături) O pictogramă (Icon) este o mică imagine care poate reprezenta: un document, un director sau o unitate

de disc, un program aplicativ cum ar fi Word sau Excel, o unitate hard. Pictogramele prezintă în partea de jos etichete mai mult sau mai puţin descriptive; printr-un dublu clic

executat cu mouse-ul asupra pictogramei puteţi lansa în execuţie programul reprezentat. Cele mai comune pictograme de pe desktop sunt:

- My computer (calculatorul meu) - permite derularea numelor fişierelor stocate pe calculator sau pe un disc flexibil, indicând de asemenea, informaţii despre orice echipament hardware existent în computer.

Dacă executaţi dublu clic pe pictograma My Computer se deschide o fereastră care afişează pictogramele tuturor unităţilor de disc, plus câte un dosar pentru panoul de control şi imprimante.

- Recycle Bin (coşul de gunoi) - este un program care păstrează fişierele şterse într-un spaţiu special rezervat pe disc (în mod prestabilit, la fiecare disc 10% din spaţiu este rezervat pentru coşul de gunoi). Recycle Bin asigură o marjă bună de siguranţă care nu exista în versiunile anterioare de Windows şi funcţionează după

Figura - Fereastra My Computer

20

principiul primul intrat/primul ieşit (atunci când coşul se umple, fişierele care sunt stocate mai de mult sunt îndepărtate pentru a lăsa locul fişierelor recent şterse). De reţinut că Recycle Bin nu poate fi şters, redenumit sau scos de pe suprafaţa de lucru iar fişierele şterse din programele DOS sau altele care nu rulează sub Windows nu sunt trimise la coş, ci distruse de-a dreptul.

- Network Neighborhood (Vecinii din reţea)- este prezent pe suprafaţa de lucru atunci când calculatorul este configurat să facă parte dintr-o reţea.

- The Microsoft Network (Reţeaua Microsoft) - este un serviciu de reţea care vă permite să exploraţi lumea fără să vă deplasaţi din faţa calculatorului.

În funcţie de ce v-aţi instalat, pe suprafaţa de lucru mai pot fi şi alte pictograme, ca de exemplu Inbox (cutia cu mesaje), Internet Explorer (conectarea la Internet şi navigarea pe World Wide Web), My Briefcase.

O scurtătură (short-cut) poate fi recunoscută după săgeata din colţul din stânga-jos al pictogramei şi reprezintă o comandă rapidă către un program, dosar sau fişier individual. Veţi găsi opţiunea de creare a scurtăturilor într-o grămadă de locuri, printre care: - în meniurile derulante ale obiectelor (executaţi clic pe un obiect cu butonul din dreapta al mouse-ului); - în alte diferite meniuri derulante; - în meniul derulant al suprafeţei de lucru, sub denumirea de New-Shortcut.

Atunci când amplasaţi o scurtătură pe suprafaţa de lucru, aceasta arată exact ca originalul, cu excepţia unei mici săgeţi (vezi Figura). Aceasta este, în realitate, un indicator către o altă pictogramă; indiferent cât de mare este fişierul original, o comandă rapidă ocupă doar o porţiune foarte mică a discului. Când executaţi un dublu clic pe scurtătură, Windows se duce să caute originalul şi îl scoate la vedere.

Figura - Shortcut pentru programul Word

q Elemente constructive Windows (ferestre, meniuri, casete de dialog) Fereastră. Denumirea Windows pune în evidenţă faptul că blocurile constructive

principale ale programului sunt ferestrele (windows). Sistemul Windows utilizează o mulţime de ferestre individuale, pentru a păstra toate obiectele cu care se lucrează în acelaşi timp. De fiecare dată când executaţi dublu clic pe un icon, Windows desenează un mic dreptunghi pe ecran şi aranjează conţinutul în interiorul acestuia. Acest dreptunghi este o fereastră iar limitele laterale ale sale reprezintă marginile ferestrei (borders).

Părţile componente ale unei ferestre:

Bara de titlu Bara de meniuri Bara de unelte

Butoane de redimensionare

Colţ de redimensionare Bară de derulare

Bara de informaţii

Figura - Elementele unei ferestre

21

- Bara de titlu (caption) - este situată în partea de sus a ferestrei şi afişează numele aplicaţiei care rulează în fereastră;

- Bara de meniuri conţine o serie de meniuri care uşurează lucrul în fereastra pe care aţi deschis-o. Numărul de meniuri existente pe bara de meniuri diferă în funcţie de fereastra pe care aţi deschis-o, dar de fiecare dată veţi avea la dispoziţie cel puţin patru meniuri: File, Edit, View, Help;

- Bara de unelte (toolbar) conţine butoane care permit lansarea de comenzi. Conţinutul acestei bare variază de la o fereastră la alta, dar poziţia ei este constantă;

- Bara de derulare poate fi prezentă în poziţie verticală, orizontală sau în ambele sensuri. De reţinut că această bară este prezentă atunci când în interiorul ferestrei există mai multe date decât pot fi vizualizate toate în acelaşi timp. Dacă activaţi butonul din centru conţinutul ferestrei se deplasează de la stânga la dreapta în cazul barei de derulare orizontale sau de sus în jos în cazul barei de derulare verticale;

- Bara de informaţii sau de stare (status bar) furnizează informaţii despre acţiunea în curs; - Tab-ul de redimensionare (resize tab) modifică lăţimea şi înălţimea unei ferestre dacă se indică oricare din

colţurile ferestrei. Ferestrele pot fi mutate de colo pe ecran, pot fi aranjate, mărite sau micşorate sau extinse până la umplerea întregului ecran. Indiferent de ceea ce faceţi cu o fereastră, conţinutul acesteia rămâne întotdeauna în interiorul spaţiului delimitat de marginile ferestrei.

Pe suprafaţa de lucru pot fi deschise în acelaşi timp mai multe ferestre, însă Windows se concentrează asupra unei singure ferestre la un moment dat. Există o diferenţă netă între micşorarea şi închiderea unei ferestre. Atunci când o fereastră este micşorată, ea rămâne în memorie şi poate fi vizualizată pe bara de task-uri. Atunci când o fereastră este închisă, acesta este descărcată din memoria calculatorului. Dacă avem nevoie din nou de fereastra respectivă este necesar să o reactivaţi.

Un meniu reprezintă pur şi simplu o listă de posibilităţi de alegere (opţiuni sau comenzi). Dacă toate aceste opţiuni din meniuri ar apărea pe desktop în acelaşi timp, suprafaţa de lucru ar fi prea aglomerată pentru a mai putea face ceva util. Meniurile Windows organizează opţiunile în aşa fel, încât să fie abordabile, dar să nu fie la vedere tot timpul. Când se activează cu mouse-ul un anumit meniu, acesta se deschide, toate opţiunile sale fiind din acest moment la dispoziţia utilizatorului. Meniurile Windows pot fi de mai multe tipuri: - meniuri în cascadă care conduc automat utilizatorul către alte programe şi locuri din Windows; Exemplu:

Meniul START este un meniu în cascadă care oferă o listă a tuturor activităţilor pe care le putem realiza sub Windows

- meniuri derulante (pull-downs) reprezintă centrala de comandă pentru programele Windows şi se găsesc în bara de meniuri. Primele trei meniuri sunt întotdeauna: File, Edit şi View, iar ultimul: Help. Ce se găseşte între aceste extreme nu se poate ştii cu precizie pentru că diferă în funcţie de aplicaţia care rulează.

- meniuri derulante ascunse (pop-ups) sunt cunoscute frecvent sub denumirea de meniuri rapide sau meniuri contextuale şi sunt realmente ascunse peste tot în cadrul sistemului Windows. Pentru a le descoperi se va indica un obiect şi executa dublu clic-dreapta pentru a obţine o listă a opţiunilor utile în acel moment, asociate obiectului respectiv. Se vor utiliza meniurile derulante ascunse în două moduri de bază: ca liste de comenzi rapide şi pentru ajustarea valorilor unor mărimi variabile care caracterizează diversele elemente componente ale Windows-ului.

Orice acţiune vă propuneţi să realizaţi în Windows, o puteţi îndeplini cu ajutorul unui meniu. Scopul meniurilor, indiferent de tipul acestora este de a facilita utilizarea sistemului Windows. Bineînţeles că Windows-ul are o serie de convenţii proprii privind folosirea meniurilor: - comenzile din meniu, care nu sunt disponibile la un moment dat, pot apărea neclare, gri sau pot fi invizibile; - trei puncte (...) după o comandă indică faptul că se va afişa o casetă de dialog după alegerea acelei comenzi. Va

trebui să selectaţi elemente din caseta de dialog înainte ca respectiva comandă să se poată realiza; - un semn de marcaj (Check mark √) lângă o comandă indică faptul că acea comandă este activă. Selectarea

unei comenzi marcate îndepărtează semnul de marcaj indicând faptul că respectiva comandă nu va mai fi activă;

- un triunghi cu vârful spre dreapta comenzii (4) vă informează că, atunci când această comandă este selectată, va apărea un meniu cascadă conţinând comenzi suplimentare;

22

- o combinaţie de taste lângă o comandă vă arată că puteţi folosi această combinaţie pentru a selecta comanda. Casete de dialog. Uneori nu este suficientă alegerea unei opţiuni dintr-un meniu pentru a obţine ceea ce

doriţi, de aceea Windows vă solicită în permanenţă informaţii suplimentare. Toate informaţiile suplimentare solicitate vor trebui introduse într-un formular interactiv de tipul "completaţi locurile lăsate libere oferite"; aceste formulare interactive sunt denumite casete de dialog.

O casetă de dialog este ea însăşi o fereastră (conţine bara de titlu şi butonul de închidere X), dar se comportă oarecum diferit faţă de aceasta. În general, nu se pot redimensiona casetele de dialog, deşi ele pot fi deplasate dintr-un loc într-altul pe ecran.

Elementele componente ale casetelor de dialog sunt:

- butoane, care sunt de două tipuri: - butoanele de comenzi care realizează instrucţiunile primite prin folosirea instrucţiunilor selectate din caseta

de dialog; butoanele obişnuite de comenzi sunt: Open, Help, Cancel şi Ok (vezi Figura de sus). - butoanele de opţiuni sunt cunoscute şi sub denumirea de butoane radio şi permit alegerea unei opţiuni dintr-

un grup (vezi Figura de sus). - casete care sunt de patru tipuri:

- casetele de text - permit introducerea de informaţii sub formă de text. O casetă de text conţine un cursor clipitor unde trebuie introdus textul sau poate conţine deja un text pe care îl puteţi schimba dacă este necesar (vezi Figura de sus).

- casetele de marcaj - permit alegerea unei variante dintr-un grup. Spre deosebire de butoanele radio, se poate selecta o varietate de opţiuni. Un clic cu mouse-ul selectează √ sau deselectează (fără √) o casetă de marcaj (vezi Figura de mai sus).

- casetele cu liste prezintă un set de opţiuni sub formă de listă. Casetele cu listă pot apărea atât în ferestre, cât şi în casetele de dialog. Dacă o listă este prea lungă sunt disponibile bare de derulare pentru a permite observarea tuturor variantelor.

- casetele cu liste derulante afişează o singură opţiune urmată de un simbol special de tip săgeată. Un clic pe simbolul săgeată face să apară întreaga listă (vezi Figura de sus).

- casetele combo combină două tipuri de casetă şi anume o casetă text cu o casetă cu liste (vezi Figura de sus). - bare de derulare acestea sunt denumite şi glisoare, permiţând mişcarea rapidă printre variantele disponibile

dintr-o casetă cu listă.

q Gestionarea dosarelor şi fişierelor cu utilitarul Windows Explorer Pentru a găsi, vizualiza şi administra fişiere, pentru a controla şi manipula uşor şi eficient dosare şi

subdosare pe un disc Windows pune la dispoziţia utilizatorilor săi utilitarul Windows Explorer. Windows Explorer este accesibil din opţiunea Programs a meniului Start. Fereastra Windows Explorer

este împărţită în două părţi ca în Figura următoare şi cuprinde: - partea tuturor dosarelor de pe disc (în stânga) - partea de conţinut (în dreapta)

Butoane radio

Butoane de comenzi Caseta cu lista

derulantă

Caseta de marcaj

Casetă de text

23

Figura - Fereastra Windows Explorer Figura prezintă în partea stângă toate dosarele principale existente pe hard disc. Dosarele marcate cu

semnul „+” conţin la rândul lor alte dosare şi subdosare. La activare, semnul „+” desfăşoară conţinutul dosarului şi devine „-„ (este cazul dosarului fotografii). Partea dreaptă indică conţinutul dosarului activ, indicat printr-o selecţie albastră (este cazul dosarului My documents). Între cele două părţi ale ferestrei Explorer există o legătură dinamică, foarte utilă la explorarea conţinuturilor informaţionale din sistem.

q Aplicaţii utile din furnitura Windows (Paint, Notepad, WordPad). Folosind succesiunea „Start→ Programs→ Accesories din meniul al sistemului de operare

Windows, se pot accesa următoarele programe: Paint - un program de grafică elementară prin care putem crea/modifica imagini bitmap. Modul de lucru,

foarte intuitiv, se bazează pe interacţiuni cu instrumentele selectate din toolbox-ul lateral pe o suprafaţă de lucru iniţial albă. Instrumentele de desenare (creion, pensulă, pulverizator, text, linie, curbă, dreptunghi, poligon, elipsă şi chenar) pot beneficia de cromatica stabilită prin caseta de culori.

Notepad – un editor de texte, adică un program cu care se pot crea şi modifica texte neformatate, care nu conţin decât caracterele codului ASCII: litere, cifre, simboluri. Opţiunile meniului principal permit crearea, deschiderea, salvarea, regăsirea şi tipărirea fişierelor, editare şi căutări în cadrul textului. Extensia normală a fişierelor cu care lucrează acest program este .txt).

WordPad – este primul răspuns pe care îl oferă Windows-ul dacă trebuie să realizăm documente în vederea tipăririi. Acest procesor de documente are un minim de opţiuni/funcţii necesare editării de texte formatate (încadrate în pagini şi cu caracteristici de aliniere şi evidenţiere a textului, titlurilor). Fişierele care includ documentele create/modificate au extensia .doc sau .wri

Editorul de texte Notepad

Editarea de texte defineşte activitatea prin care se introduc în memoria calculatorului texte într-o formă brută, în timp ce procesarea textelor include, pe lângă editare, şi aspectele privind organizarea textelor într-o formă mai deosebită (structurare pe pagini şi coloane, atribute tipografice, imagini), în vederea tipăririi, stocării sau publicării pe Internet.

Ca orice activitate asistată de calculator, şi în cazul editării textelor, informaţia se păstrează de la o sesiune de lucru la alta în memoria externă (materializată uzual prin hard disc) sub formă de fişiere.

Textul simplu, neorganizat în pagini şi neformatat, care nu conţine decât caractere alfanumerice se salvează în fişiere de tip text, numite şi fişiere ASCII.

Aceste fişiere pot fi create şi/sau modificate cu oricare dintre programele numite generic editoare de texte, cele mai uzuale fiind: Notepad (sub Windows), EDIT (sub DOS), NortonEditor. De reţinut că toate mediile de

24

programare actuale Visual Basic, Visual C++, Delphi, C++ Builder, FoxPro au integrată facilitatea de a crea şi modifica fişiere ASCII.

Dacă se doreşte ca textul să aibă caracteristici referitoare la: - încadrare în pagină urmărindu-se dimensiunile paginilor fizice şi logice respectiv marginile care trebuie

rezervate între text şi muchia hârtiei; - caracteristici deosebite pentru anumite porţiuni din text care se doresc altfel puse în evidenţă sau

estompate; - diferite tipuri de aliniere; - organizarea textului sub formă de tabel, coloane sau alte structuri deosebite; - inserţii de imagini sau de grafică (fotografii, ecuaţii matematice, histograme, organigrame)

se va recurge la folosirea acelor programe specializate numite procesoare de text, care dispun de comenzii prin care se controlează aceste caracteristici. Cele mai răspândite astfel de programe sunt: Wordpad, Microsoft Word, Amipro, WordStar, Corel WordPerfect, Microsoft Works, etc.

Editarea textului se face în fereastra document, exact aşa cum am proceda cu o foaie albă de hârtie. Punctul de inserare din partea superioară a ferestrei indică locul în care va apărea textul pe care îl tastăm.

Unitatea de bază cu care lucrează orice editor/procesor de texte este paragraful. Acesta nu este însă un paragraf în accepţiunea generală a cuvântului. Pentru Notepad, un paragraf este constituit din totalitatea caracterelor şi spaţiilor tastate între două apăsări ale tastei <Enter>. Este considerat paragraf chiar dacă între semnul de început de paragraf şi apăsarea tastei <Enter> nu este inclus nici un text.

Introducerea textului se efectuează, caracter cu caracter, numai la stânga punctului de inserare. Pentru o editare corectă este necesar a fi cunoscute câteva reguli esenţiale de tehnoredactare, şi anume:

- după fiecare cuvânt se acţionează tasta <Spaţiu> o singură dată; - pentru a trece la un nou rând nu este necesară activarea tastei <Enter>; - pentru a crea un nou paragraf este necesară activarea tastei <Enter>; - se va apăsa tasta <Enter> pentru a crea un rând liber; - despărţirea cuvintelor în silabe la sfârşitul unui rând implică utilizarea concomitentă a tastelor: Ctrl şi -; - dacă dorim ca expresiile de genul: s-au, într-un, etc. să nu apară despărţite pe două rânduri, folosim în

locul liniuţei de despărţire obişnuite "-" următoarea combinaţie de taste: Ctrl, Shift şi - . - pentru a edita cu alineat se activează tasta <Tab>; nu folosiţi mai multe caractere de tip spaţiu; - după fiecare semn de punctuaţie - punct, virgulă, ghilimele, semnul întrebării, exclamării, etc. - se

activează tasta <Spaţiu>; - pentru a edita cu diacritice (ş, ţ, â, ă, î,) setaţi pe taskbar (bara de aplicaţii), tastatura pe RO; - centrarea titlurilor nu se face interpunând spaţii sau TAB-uri, ci folosind funcţia de aliniere centrată; - folosiţi tasta Caps Lock atunci când se introduc mai multe litere/cuvinte cu majuscule şi tasta Shift în

combinaţie cu litera pentru a scrie cu majuscule litera de la începutul frazelor sau numelor proprii. Pe lângă introducerea caracter cu caracter în scopul editării, sunt frecvent necesare o serie de manevre prin

care se dezvoltă textul respectiv. Sub formă tabelară vom trece în revistă o serie de comenzii şi funcţii elementare, grupate după criterii practice.

Deplasarea în cadrul textului se referă la poziţionarea cursorului în spaţiul logic asimilabil cu pagina. Poziţionările sunt posibile cu mouse-ul dar sunt frecvente situaţiile când tastatura este mai aproape.

Taste acţionate Semnificaţie săgeţi → şi ← deplasare cu un caracter la stânga/dreapta săgeţi ↑ şi ↓ deplasare cu un rând în sus/jos Home/ End salt la începutul/ sfârşitul rândului curent PageUp/PageDown salt la pagina anterioară/următoare Ctrl şi Home salt la începutul documentului Ctrl şi End salt la sfârşitul documentului

Selectarea textului este necesară pentru efectuarea unor operaţiuni de mutare, copiere, ştergere a unor porţiuni de text. Aceste operaţiuni pot fi executate numai dacă în prealabil textul a fost selectat. Mod de acţiune Efect Dublu clic pe un cuvânt Selectează tot cuvântul Triplu clic în interiorul unui paragraf Selectează tot paragraful

25

Ctrl şi clic Selectează toată propoziţia Clic în bara de selecţie din stânga documentului şi tragere cu mouse-ul în sus/jos Selectează rapid porţiuni mari de text

Shift şi End Selectează până la sfârşitul liniei Shift şi Home Selectează până la începutul liniei Shift şi PageUp Selectează până la începutul paginii Shift şi PageDown Selectează până la sfârşitul paginii Ctrl şi A Selectează tot documentul

Ştergerea, mutarea şi copierea textului sunt operaţiuni inerente procesului de editare a textului pentru că oricând pot apare greşeli sau diverse inconveniente ce pot fi rezolvate prin una din aceste acţiuni. Acţiune Efect Insert Introduce caractere în interiorul unui text Backspace Şterge caracterul aflat în stânga cursorului Delete Şterge caracterul aflat în dreapta cursorului Ctrl şi Backspace Şterge cuvântul din stânga cursorului Ctrl şi Delete Şterge cuvântul din dreapta cursorului

Ctrl şi Z Reface ultima operaţiune de editare, deosebit de util în repararea imediată a greşelilor

Ctrl şi Y Restabilirea setării dinaintea operaţiunilor de refacere

Ctrl şi C Copierea unei porţiuni de text în memoria clipboard (echivalent cu activarea comenzii Copy din meniul Edit)

Ctrl şi X Deplasarea unei porţiuni de text în memoria clipboard (echivalent cu activarea comenzii Cut din meniul Edit)

Ctrl şi V Eliberarea din memoria clipboard a textului de mutat sau copiat (echivalent cu activarea comenzii Paste din meniul Edit)

Editorul grafic Paint Programul Paint, realizat de firma Microsoft şi livrat o dată cu sistemul de operare Windows, creează şi

vizualizează imaginile de tip bitmap. Imaginea bitmap este generată prin desenare sau prin scanarea unei imagini exterioare. Ea este definită

de pixel (entitate a grilei ecranului, căreia i se atribuie un număr de biţi pentru culoare), numărul de culori şi rezoluţie. Imaginile bitmap au dimensiuni mari şi, prin modificarea dimensiunii, imaginea suferă în calitate.

Un pixel este caracterizat de coordonatele de pe suprafaţa monitorului şi de un număr cod care reprezintă culoarea. Pentru a obţine o imagine alb-negru reală, va trebui să folosim 256 nuanţe de gri. Fiecare pixel poate avea una din aceste nuanţe. Pentru memorarea unui pixel este necesar un byte, iar pentru un ecran de rezoluţie 800X600 nuanţe de gri va fi nevoie de 48000 bytes.

Pentru realizarea imaginilor color s-a pornit de la teoria lui Young şi Helmoltz. Modelul a fost denumit RGB (Red-Green-Blue). În acest model, fiecare nuanţă de culoare este obţinută prin amestecarea celor trei culori fundamentale în diferite proporţii. Culoarea neagră se defineşte prin absenţa totală a celor trei culori, iar culoarea albă prin prezenţa lor integrală. Cantitatea de memorie necesară pentru un punct colorat este de trei ori mai mare decât cea pentru un punct gri. În scopul reducerii spaţiului necesar unei imagini s-as recurs la o paletă cu 256 culori. Pentru memorarea unui pixel se reţine culoarea din paletă, deci este necesar un byte în loc de trei. O altă metodă de reducere a spaţiului de memorare este compresia fişierului care reţine imaginea. Astfel se generează imaginile .gif, .jpg care au o dimensiune redusă în detrimentul calităţii.

TEHNICI DE PROCESARE A TABELELOR

Microsoft Excel este un procesor de calcul tabelar, frecvent utilizat în prezent. Acesta pune la dispoziţie

foi de calcul, diagrame, operaţii cu bazele de date şi posibilităţi de programare de aplicaţii, toate într-un mediu software. Aplicaţia Excel devine practic indispensabilă unei activităţi de performanţă întrucât oferă facilităţi de utilizare a foilor de calcul în evidenţa financiar-contabilă, calcule matematice şi statistice, probleme de

26

optimizare, precum şi adăugarea informaţiilor de tip text, desene sau grafice corespunzătoare datelor numerice din celule. Oricare ar fi modalitatea pe care am ales-o pentru rularea programului, pe ecran apare fereastra de calcul specifică sistemului Microsoft Excel.

După parcurgerea capitolelor anterioare în care s-a prezentat procesorul de texte Word, se observă o oarecare asemănare a ferestrei acestuia cu fereastra de calcul Excel. De fapt Excel este considerat “fratele” procesorului Word, de aceea se remarcă câteva similitudini şi în ceea ce priveşte meniurile şi opţiunile acestora. Bineînţeles, Excel prezintă o serie de opţiuni specifice procesoarelor de calcul tabelar reflectate inclusiv în structura meniurilor.

1.1. Lucrul cu registre şi foi de calcul

Registrul este documentul de bază în Excel. Acesta este un fişier, “Workbook” utilizat pentru a stoca şi a gestiona un număr oarecare de foi de calcul, diagrame şi macro-uri înrudite dintr-un anumit punct de vedere. În mod implicit, fiecare “Workbook” deschis conţine trei foi de calcul şi poate avea până la 255 de foi care sunt identificate cu nume de la Sheet 1 până la Sheet 255. El poate conţine mai multe tipuri de foi, şi anume:

- foi de calcul - foi pentru diagrame (în care realizăm grafice cu datele din foile de calcul) - foi de tip macro (în care sunt memorate proceduri de prelucrare automată a datelor).

Putem asimila noţiunea de registru utilizată în cazul aplicaţiei Excel cu noţiunea de fişier întâlnită în cadrul programului Word. Aşadar, prin analogie, pentru a crea, salva, închide şi redeschide un registru, se vor parcurge aceiaşi paşi ca şi în cazul unui document Word. Comenzile necesare, sunt de asemeni disponibile în meniul FILE.

Aşadar, pentru a salva informaţiile dintr-o foaie de calcul în vederea refolosirii lor, selectăm meniul FILE şi comanda Save. Dacă registrul a mai fost salvat şi are deja nume, atunci Excel va salva documentul şi informaţiile recente. Dacă registrul nu a mai fost salvat, Excel oferă caseta de dialog Save As în care va trebui să precizăm numele sub care salvăm registrul. Numele fişierului va primi automat extensia .XLS. Tot în caseta de dialog oferită, dacă activăm butonul Options avem posibilitatea de a crea în mod automat o copie de siguranţă a registrului, copie care va avea aceeaşi denumire cu fişierul.XLS dar va primi extensia .BAK.

De asemenea, Options ne oferă posibilitatea de a utiliza parole pentru a impune restricţii accesului la diferite registre Excel salvate pe disc. Sunt disponibile două tipuri de parole:

- parolă de protecţie. Utilizatorul trebuie să introducă corect parola pentru a putea deschide registrul. Acest tip de parolă se introduce în caseta de editare numită Password Protection. Pentru fiecare caracter tastat în această casetă, Excel afişează câte un asterisc.

- parolă de acordare a dreptului de a scrie. Utilizatorul trebuie să introducă corect în caseta Write Reservation Password parola pentru a putea opera modificări în registru. Un utilizator care nu cunoaşte această parolă poate deschide fişierul numai în modul Read Only, adică este permisă numai citirea fişierului, nu şi scrierea în acesta.

O parolă poate conţine cel mult 15 caractere făcând distincţie între literele mari şi cele mici. Dacă parola introdusă în Confirm Password nu coincide cu cea din caseta Save Options, Excel va afişa o casetă de atenţionare conţinând mesajul “Confirmation password is not indical ”- parola de confirmare nu este aceeaşi.

1.2. Structura unei foi de calcul Excel

O foaie de calcul este alcătuită din mici zone dreptunghiulare numite celule care sunt dispuse pe rânduri şi pe coloane. Coloanele sunt în număr de 256, sunt notate cu literele A,B, …Z, AA, AB, …, IV, iar liniile în număr de 65.536 sunt numerotate crescător cu cifre arabe.

Celulele sunt separate prin linii neimprimabile numite linii de marcare. Totalitatea liniilor de marcare conţinute de o foaie de calcul constituie reţeaua de linii.

Registrul conţine o mulţime de foi de calcul, foaia de calcul la rândul său conţine foarte multe celule şi de aceea este necesar să cunoaştem modalităţile de navigare de la o foaie la alta şi de la o celulă la alta.

Pentru deplasarea de la o foaie de calcul la alta în cadrul unui registru, putem să ne folosim de etichetele şi cele patru butoane aflate deasupra barei de stare.

Afişează prima foaie

27

a registrului

O foaie înainte

Afişează ultima foaie a registrului

O foaie înapoi

1.3. Introducerea datelor în celulele foii de calcul

Informaţiile care constituie structura unei foi de calcul pot fi informaţii de tip numeric, text sau formule de calcul. Într-o foaie de calcul se pot introduce două tipuri de informaţii: - o valoare constantă care poate fi un număr, dată calendaristică, oră, simbol monetar, procentaj, fracţie sau text.

Valorile constante se pot modifica doar dacă selectăm celula şi reedităm valoarea; - o formulă care este o secvenţă de valori, adrese de celule, nume, funcţii sau operatori care au ca rezultat o nouă

valoare obţinută din valorile introduse deja în alte celule. O valoare care este produsă ca un rezultat al unei formule, poate fi modificat atunci când se schimbă alte valori în foaia de calcul.

Pentru a introduce un număr în foaia de calcul, se procedează în felul următor: - se selectează mai întâì celula în care se va introduce numărul; - se tastează numărul inclusiv semnul şi punctul zecimal dacă există; - se acţionează tasta Enter pentru a valida valoarea introdusă.

Excel permite introducerea unor numere lungi. Dacă programul afişează simboluri (#) în locul valorii tastate, înseamnă că numărul este prea lung pentru a fi afişat în celulă. În mod prestabilit, valorile sunt afişate cu notaţia ştiinţifică, iar valorile cu multe poziţii zecimale pot fi rotunjite. De reţinut că dacă în calcule este folosit numărul rotunjit, el va fi folosit la reala valoare introdusă. O celulă are o dimensiune standard de 8,43 caractere, dar Excel estimează dimensiunea valorilor numerice lungi şi ajustează coloana. Dacă dorim să introducem numărul 500.500.000.000 în celula selectată, Excel afişează 5005E+11, ceea ce înseamnă 5005 înmulţit cu 10 la puterea a 11-a.

Scrierea textului într-o foaie de calcul este o operaţie la fel de simplă ca şi introducerea numerelor. Tastăm pur şi simplu textul dorit în interiorul celulei, după care apăsăm tasta Enter pentru a valida acţiunea. Dacă dorim ca un număr (de exemplu un număr de telefon) să fie introdus ca text va trebui să tastăm caracterul ‘ (apostrof) înaintea sa şi atunci numărul va apare în celulă între ghilimele. Numărul introdus sub formă de text nu va putea fi folosit în calcule matematice decât dacă se va apela la funcţii de conversie. Excel permite introducerea unor texte lungi, care se vor extinde şi asupra celulei vide vecine. Textele care depăşesc celula proprie sunt trunchiate de către program numai dacă celula vecină conţine o înregistrare.

Introducerea datelor calendaristice şi a orelor necesită un anumit format. Atunci când introducem o dată calendaristică Excel o recunoaşte, iar formatul celulei se schimbă automat la formatul de dată (Date) şi oră (Time) Excel recunoaşte următoarele formate : - pentru dată calendaristică (1 Decembrie 1999): 12/99 în formatul mm-yy Dec 99 în formatul mmm yy 1/12/99 în formatul dd/mm/yy 01/12/99 în formatul dd/mm/yy December 30, 1999 în formatul mmmm dd,yyyy - pentru oră (14.50’):

14 : 50 în formatul hh : mm 2 : 50 PM în formatul h : mm PM

Există două formate suplimentare care combină data şi ora sub forma: 01/12/99 14 : 50 în formatul dd/mm/yy hh : mm 1/12/99 2:50 PM în formatul dd/mm/yy h : mm PM

Indiferent de formatul de afişare, Excel stochează data calendaristică ca un tip special de valoare numerică cunoscută sub numele de număr serial (data de 1 dec 1999 este stocată sub forma 36172, care este numărul serial corespunzător datei afişate în celulă). Formatul numărului serial este adecvat operaţiilor aritmetice cu date

28

calendaristice într-o foaie de calcul. În consecinţă, se pot efectua calcule aritmetice cu date calendaristice (de exemplu, putem calcula dacă un termen de plată s-a epuizat, Excel îşi fixează ca punct de referinţă ziua de 1 Ianuarie, căreia îi atribuie valoarea 1). Similar, când introducem o anumită oră, aceasta este înregistrată intern ca o valoare zecimală care reprezintă fracţiunea din zi care s-a scurt începând de la ora 000.

Introducerea formulelor presupune definirea valorii dintr-o celulă ca rezultat al unui calcul. O formulă este o intrare care efectuează un calcul sau o altă operaţie cu unul sau mai mulţi operanzi. O formulă începe cu semnul (=) şi poate conţine valori numerice, referinţe (adrese), nume, funcţii şi operaţii. Într-o foaie de calcul, rezultatul unei formule este afişat în celula care conţine formula, iar când selectăm celula respectivă, formula va apărea în bara de formule. Dacă o formulă este introdusă într-o celulă, după validarea acesteia conţinutul extern al celulei va afişa rezultatul evaluării iar conţinutul intern reţine formula scrisă de noi.

Formulele pot conţine şi calcule matematice simple cu numere sau cu conţinutul unor celule, la baza cărora stau operatorii. Excel utilizează următoarele categorii de operatori:

- Operatori aritmetici: + (pentru adunare), - (pentru scădere sau negare), * (pentru înmulţire), / (pentru împărţire), % (pentru calcule procentuale), ^ (pentru exponent).

Exemplu: =16^2*10% (are ca rezultat valoarea 25,6) - Operatori logici (de comparare) care aplicaţi asupra valorilor, au ca rezultat valoarea logică TRUE

(adevărat) sau FALSE (fals): = (egal), > (mai mare decât), < (mai mic decât), >= (mai mare sau egal cu), <= (mai mic sau egal cu), <> (diferit de).

- Operatorul text de concatenare se aplică asupra valorilor de tip text. & - uneşte sau concatenează două valori de tip text pentru a obţine o singură valoare de tip text continuă.

- Operatori de adresă . Cu ajutorul adreselor se pot folosi într-o formulă date plasate în diferite zone ale foii de calcul sau putem folosi valoarea unei celule în mai multe celule. Operatorii de adresă sunt:

- : (două puncte) indicând o zonă în foaia de calcul ce cu prinde toate celulele dintre două adrese; de exemplu C1:D3 indică blocul de date format din celulele C1, C2, C3, D1, D2, D3.

- , (virgula) indică uniunea care are ca rezultat o adresă ce include două adrese; de exemplu C3, E3. - (spaţiu) indică intersecţia care are ca rezultat o adresă pentru celulele comune celor două adrese B7:D7

C6:C8 generează celula C7. Pentru introducerea unei formule va trebui să clarificăm noţiunile de adresare a celulelor şi a domeniilor.

Într-o formulă, o adresă desemnează valoarea stocată în celulă sau valorile stocate în domeniu. Adresarea poate fi de trei tipuri:

- relativă; În mod implicit Excel foloseşte stilul de adresă A1, care etichetează coloanele cu litere şi rândurile cu numere. Pentru a adresa o celulă se introduce litera coloanei urmată de numărul rândului.

- absolută; În acest caz atât litera coloanei cât şi numărul liniei sunt precedate de semnul $. O adresă de tipul $A$1 comunică aplicaţiei Excel cum să găsească o altă celulă bazându-se pe poziţia exactă a celulei A1 din foaia de calcul.

- Mixtă; Acest tip de adresare comunică aplicaţiei Excel cum să găsească o altă celulă prin combinarea unei adrese relative cu o adresă absolută. Calculul din celula curentă va ţine cont de ambele moduri de adresare. Adresarea mixtă se realizează utilizând semnul $, fie înaintea literei coloanei, fie înaintea numărului de rând. (Exemplu: adresa $A1).

Adresarea relativă permite economia de timp în calculul datelor unei foi de calcul, atunci când aceeaşi formulă apare de mai multe ori. Această adresare permite copierea formulei unice chiar şi după inserarea de noi linii şi coloane prin adaptarea adreselor la noua situaţie.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul adresării absolute, deoarece o celulă este definită într-o manieră exactă. Dacă vom copia o celulă al cărui conţinut intern face referire la o altă celulă, printr-o adresare absolută, atunci conţinutul extern al celulei în care s-a făcut copierea va reprezenta întotdeauna conţinutul extern al celulei adresate absolut.

Adresarea domeniilor îşi dovedeşte utilitatea atunci când copiem celule dintr-o foaie de calcul în alta. Adresele domeniilor din Excel sunt ca nişte referinţe încrucişate, Sheet3!A10 este ca şi cum i-am spune programului Excel, atunci când caută datele din celula respectivă, să se uite pe foaia Sheet3, în celula A10. Acest gen de adrese se numesc adrese externe; numele foii de calcul Sheet3 este întotdeauna o adresă absolută, iar adresa celulei poate fi fie relativă, fie absolută. Dacă numele foii de calcul include spaţii, trebuie să punem adresa între apostrof: ‘Preţuri 99’!A1.

29

Pentru a crea o referinţă externă: - se vor deschide registrele sursă şi destinaţie ale datelor şi se activează foile de calcul corespunzătoare din

ambele registre. - în registrul destinaţie, selectăm celula care va conţine adresa externă. - se tastează semnul egal (=), pentru a introduce o formulă. - se activează foaia de calcul sursă, se indică celula pentru care se creează o adresă externă în registrul

destinaţie.

O categorie aparte de adrese o constituie adresele 3-D, prin care ne referim la acelaşi domeniu de pe mai multe foi de calcul ale registrului. Introducerea adreselor 3-D se poate face tastând direct adresa sau parcurgând următorii paşi:

- selectăm celula în care trebuie să avem adresa 3-D; - selectăm eticheta primei foi de calcul; - se apasă tasta Enter şi rezultatele vor apare în celula indicată;

1.4. Efectuarea calculelor simple

În mod prestabilit Excel afişează în celule rezultatul formulelor şi nu formulele propriu-zise. În cele mai simple formule, semnul egal este urmat de valori numerice separate prin semnele +,-,* sau /.

q Calcule simple

De exemplu pentru a stabili Profitul unitar în lei/hl privim foaia de calcul din figura următoare şi procedăm în felul următor:

- ne poziţionăm pe celula E3 pentru ca aceasta să fie celula activă - executăm dublu clic pe semnul = din bara de formule; - introducem formula: D3-C3 sau selectăm celula D3 şi tastăm Enter, introducem operatorul - (minus), după

care selectăm celula C3 şi tastăm Enter; - selectăm din bara de formule butonul pentru ca rezultatul să fie afişat în celula E3.

În mod similar pentru a obţine Profitul total în mii lei pentru produsul Craiova Pils, în celula F3 se

30

introduce formula : =B3*E3 sau putem folosi etichetele domeniilor astfel formula din celula F3 este: =Producţie*Profit unitar

q Calcule automate

Pentru realizarea totalurilor pe coloane programul Excel automatizează operaţia de adunare printr-un buton foarte util: AutoSum. Modul de utilizare a acestuia presupune parcurgerea următorilor paşi:

- selectăm celula B7; - executăm clic pe butonul AutoSum din bara cu instrumente standard. Excel caută mai întâi

deasupra şi apoi la stânga celulei active un domeniu adiacent de valori pe care să le însumeze. Programul Excel presupune că dorim să totalizăm valorile de deasupra celulei B7 şi introduce funcţia Sum în această celulă şi în bara de formule;

- apăsăm Enter pentru a începe scrierea formulei în celula B7, iar Excel afişează rezultatul 550000 care reprezintă suma valorilor din domeniul B3:B6.

Deci butonul Autosum ne stă la dispoziţie ori de câte ori dorim să calculăm un total la baza unei coloane sau la dreapta unei linii de valori. Dacă dorim ca totalul să apară în altă parte prin folosirea funcţiei Sum vom avea mai multă libertate de mişcare. La fel ca orice formulă şi funcţia Sum este precedată de semnul = , urmează numele funcţiei scris cu majuscule şi o pereche de paranteze între care apare adresa domeniului de valori pe care dorim să le adunăm. Această adresă este argumentul funcţiei Sum. Utilizarea unei funcţii Sum pornind de la zero este o operaţie simplă şi presupune următoarele operaţii: Selectăm celula B7, scriem formula SUM(B3:B6), apăsăm tasta Enter pentru ca Excel să afişeze rezultatul în celula B7.

În bara de stare de la baza ecranului este delimitată o zonă numită AutoCalculate care afişează o anumită valoare dintr-un set de şase valori determinate cu funcţiile SUM, AVERAGE, COUNT, MAX, MIN şi COUNT NUM, pe baza datelor conţinute într-un domeniu selectat în prealabil. Funcţiile care calculează aceste valori sunt similare celor pe care le introducem în formule. Rezultatul este afişat automat dacă selectăm un anumit domeniu de celule.

Exemple de utilizare a acestor funcţii: - valori medii

Pentru a afla media valorilor reprezentând Profitul total, vom folosi funcţia AVERANGE, care returnează media aritmetică a argumentelor (acestea pot fi de la 1 la 30 numere). Media valorilor din coloana F se obţine dacă în celula activă introducem formula: =AVERAGE(F3:F6). Este recomandabil să folosim butonul Paste Function pentru a evita scrierea greşită a numelor de funcţii şi a ne asigura că includem toate argumentele necesare. De asemenea trebuie să ne amintim diferenţa dintre celulele vide şi cele care conţin valoarea zero, atunci când dorim să obţinem media unor valori. Celulele vide nu sunt luate în calcul, pe când cele care conţin valoarea zero sunt, acest lucru este valabil dacă opţiunea Zero values din cadrul casetei de dialog Options nu este deselectată.

- valoarea minimă şi maximă Excel pune la dispoziţie două funcţii care identifică instantaneu valoarea cea mai mare şi valoarea cea mai

mică dintr-o mulţime de valori. Aceste funcţii, îşi dovedesc utilitatea în cazul unor foi de calcul care conţin un număr mare de informaţii.

Pentru a găsi valoarea maximă a Profitului unitar procedăm astfel: 1. activăm celula în care dorim să introducem nivelul maxim al Profitului unitar; 2. executăm clic pe butonul Edit Formula (semnul = din stânga barei de formule) şi Excel introduce semul = în

bara de formule şi în acelaşi timp înlocuieşte Caseta de nume (Name Box) cu Caseta cu numele funcţiei (Function Name);

3. din lista Function Name selectăm funcţia MAX şi Excel afişează paleta pentru formulă; 4. selectăm domeniul din care dorim să extragem valoarea maximă. Dacă nu-i precizăm funcţiei domeniul,

programul va încerca să intuiască domeniul şi ne face o sugestie. În unele situaţii s-ar putea să nu fim de acord cu ceea ce sugerează Excel şi de aceea este de preferat să selectăm noi domeniul de valori;

5. executăm clic pe butonul OK sau alegem tasta Enter pentru a valida operaţiunea.

31

Pentru a determina valoarea minimă, se procedează în mod similar, dar vom folosi funcţia MIN. Ca să determinăm nivelul minim al Producţiei putem folosi şi procedura AutoCalculate. Pentru aceasta:

1. selectăm domeniul B3:B6; domeniul selectat va fi înconjurat de un chenar mişcător format din linii punctate; 2. executăm un clic cu butonul din dreapta al mouse-ului în zona AutoCalculate din bara de stare. Din meniul

contextual care apare alegem funcţia MIN;

3. în zona AutoCalculate din bara de stare Excel afişează rezultatul. După cum se observă procedura AutoCalculate determină valoarea minimă, ne informează, dar nu introduce rezultatul în locul precizat de noi. De aceea:

4. selectăm celula în care dorim să introducem nivelul minim al Producţiei şi tastăm rezultatul afişat în zona AutoCalculate.

- contorizarea informaţiilor dintr-o foaie de calcul Funcţia Count Nums este similară funcţiei WordCount din Microsoft Word, care numără corect şi repede

cuvintele dintr-un document. În Excel, funcţia Count Nums face acelaşi lucru cu înregistrările care conţin numere din domeniul selectat. Selectăm un domeniu, executăm clic cu butonul din dreapta pe bara de stare, alegem Count Nums şi AutoCalculate va afişa numărul total al numerelor din domeniul respectiv. Pentru a insera numărul astfel calculat într-o celulă, selectăm din caseta de dialog Paste Function, funcţia Cont, care este echivalentul utilizării opţiunii Count Nums din meniul contextual AutoCalculate. Count Nums va pune la socoteală şi datele calendaristice, orele şi valorile logice, adică tot ceea ce se poate transforma în număr. Vor fi ignorate numai textele şi celulele goale.

Funcţia Count se foloseşte atunci când trebuie să numărăm altceva decât numere. Pentru a obţine numărul tuturor celulelor ocupate dintr-un domeniu, procedăm în acelaşi mod: clic cu butonul din dreapta din bara de stare, meniul AutoCalculate, funcţia Count. În acest mod se vor contoriza atât numerele cât şi textele, ignorându-se numai celulele goale.

1.5. Utilizarea funcţilor Excel. Funcţii financiare

Funcţiile sunt formule complexe, predefinite care execută o serie de operaţii cu o gamă specificată de valori. Funcţiile asemenea formulelor, permit introducerea de valori în celulele foii de calcul. Prin intermediul lor se pot efectua calcule matematice şi logice, prelucrări de texte, căutări de informaţii despre foaia de calcul activă.

Ele sunt mai simple, mai uşor de scris şi ocupă mai puţin spaţiu în bara de formule. De exemplu: Pentru a aduna valorile din celulele A1, B1, C1 se poate folosi funcţia SUM, astfel: = SUM(A1:C1) în loc

de = A1+B1+C1; Pentru a înmulţi valorile din celulele A1, B1, C1 se poate folosi funcţia PRODUCT, astfel: =

PRODUCT(A1:C1) în loc de = A1*B1*C1; Pentru a calcula media valorilor, se foloseşte funcţia AVERAGE, astfel = AVERAGE(A1:C1) în loc de

formula: = (A1+B1+C1)/3 Pentru a determina minimul/maximul unui domeniu de valori: = MIN(A1:C1), respectiv = MAX(A1:C1). Funcţiile acceptă informaţii numite argumente şi returnează rezultate. Orice funcţie trebuie să conţină

următoarele trei elemente: - semnul = care indică faptul că urmează o funcţie;

Zona AutoCalculate

32

- numele funcţiei (de ex: SUM, MAX, etc.); - argumentele care indică adresele celulelor cu ale căror valori va opera funcţia. Funcţiile pot fi introduse cu ajutorul tastaturii sau prin utilizarea caracteristicii Paste Function. Dacă se

preferă tastatura, funcţiile se introduc obişnuit, procedându-se în acelaşi mod cu editarea datelor sau a formulelor. Aceasta este o metodă rapidă care se foloseşte numai atunci când utilizatorul este experimentat şi cunoaşte exact sintaxa funcţiei şi argumentele acesteia.

Pentru a introduce mai uşor o funcţie este posibilă utilizarea facilităţii Paste Function, procedându-se în felul următor:

- se activează celula în care trebuie afişat rezultatul funcţiei; - meniul INSERT→ comanda Function şi este generată caseta de dialog Paste Function; - în lista Function Category se selectează tipul funcţiei care se doreşte a fi folosită; Funcţiile aplicaţiei Excel sunt grupate în următoarele categorii: funcţii financiare, funcţii statistice, funcţii

pentru bazele de date, funcţii matematice, funcţii matematice, funcţii logice, funcţii pentru dată şi oră, funcţii informative, funcţii pentru căutări şi referinţe, etc.

- din lista Function Name se alege funcţia; - la activarea butonului OK este generată paleta de formule care afişează sintaxa funcţiei selectate şi face o

sugestie pentru valorile argumentelor; pentru verificare sunt enumerate valorile aferente argumentelor funcţiei şi rezultatul obţinut, dacă argumentele au fost alese corect se activează OK, dacă nu, aceste se vor modifica;

- la activarea butonului OK Excel inserează funcţia şi argumentele sale în celula activă şi afişează rezultatul. Funcţiile financiare (Financial) ale aplicaţiei EXCEL folosesc următoarele argumente:

- rate (dobânda) = reprezintă rata dobânzii aferentă intervalelor de timp; trebuie să aibă aceleaşi unităţi de măsură cu cele ale argumentului nper;

- nper = reprezintă numărul perioadelor: luni, trimestre, ani; - pmt (plata) = reprezintă valoarea constantă care se plăteşte/primeşte în fiecare perioadă (plăţile efectuate se

introduc ca valori negative); - FV (valoare viitoare) = reprezintă valoarea unei anumite plăţi la sfârşitul perioadei; - PV (valoare prezentă) = reprezintă valoarea unei anumite plăţi la momentul iniţial; - Tip: dacă este 0 se presupune că banii sunt plătiţi la sfârşitul perioadei, iar dacă este 1, plata este efectuată la

începutul perioadei; dacă nu se introduce nici o valoare pentru Tip, valoarea implicită este 0. Funcţia FV calculează valoarea unei investiţii bazate pe o rată şi o

dobândă constantă, având următoarea sintaxă: FV (Rate, Nper, Pmt, Pv, Type)

Unde: - Rate – rata dobânzii aferentă perioadei; - Nper - perioada; - Pmt – plata făcută la fiecare perioadă introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul; - Pv – suma investită introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul (dacă PV este omisă, se

presupune că este 0); - Type – este 0 dacă plata se face la sfârşitul perioadei şi 1 dacă se face la începutul perioadei;

Exemplu: Dacă se investeşte o sumă de 10.000.000 la începutul perioadei şi se adaugă câte 1.000.000 lei lunar pe o perioadă de 3 ani, la o dobândă de 30%, care este valoarea totală a investiţiei la sfârşitul perioadei?

FV (30%/12, 3*12, -1000000, -10000000) (Dobânda, nper, plăţi lunare, suma investită)

Funcţia IPMT calculează rata dobânzii pentru o anumită perioadă a unei investiţii având în vedere fie valoarea prezentă a investiţiei (PV), fie valoarea viitoare a acesteia (FV). Sintaxa funcţiei este:

IPMT (Rate, Per, Nper, Pv, Fv)

Unde: - Rate - rata dobânzii aferentă perioadei; - Per – perioada (anul/luna 1, 2, .... ,n)

- Nper – numărul total de perioade; - Pmt - plata făcută la fiecare perioadă introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul;

33

- Pv – valoarea prezentă, suma investită introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul (dacă PV este omisă, se presupune că este 0);

- FV – valoarea viitoare care se obţine după ultima plată (dacă FV este omisă, se presupune că este 0); Exemplu: Având un împrumut pe o perioadă de 5 ani, cu o dobândă de 40% şi o valoare de 20.000.000,

să se calculeze dobânda datorată în prima lună. IPMT (40%/12, 1, 5*12, 20000000)

Funcţia PMT calculează plata periodică pentru o investiţie având în vedere fie valoarea prezentă a investiţiei (PV), fie valoarea viitoare a acesteia (FV).Sintaxa funcţiei este:

PMT (Rate, Nper, Pv, Fv, Type) Unde: - Rate - rata dobânzii aferentă perioadei;

- Nper - perioada; - Pmt - plata făcută la fiecare perioadă introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul; - Pv – valoarea prezentă, suma investită introdusă cu semnul minus în relaţia de calcul (dacă PV este

omisă, se presupune că este 0); - FV – valoarea viitoare care se obţine după ultima plată (dacă FV este omisă, se presupune că este 0); - Type - este 0 dacă plata se face la sfârşitul perioadei şi 1 dacă se face la începutul perioadei;

Exemplu: Se achiziţionează un apartament cu o ipotecă de 200.000.000 lei, cu plata în 25 de ani şi o dobândă de 20% anual. Să se determine valoarea plăţii lunare.

PMT (20%/12, 25*12, 200000000)

Funcţia SNL determină uzura liniară a unui activ şi are următoarea sintaxă: SNL (cost, salvage, life)

Unde: - cost - costul iniţial al activului, respectiv valoarea de inventar; - salvage - valorificarea de la sfârşitul ciclului de viaţă economică, respectiv valoarea reziduală; - life - durata de viaţă, respectiv durata normată.

Funcţia SYD calculează suma pe ani a amortizării unui activ. Sintaxa funcţiei este:

SYD (cost, salvage, life, per)

Unde: - cost - costul iniţial al activului; - salvage - valorificarea de la sfârşitul ciclului de viaţă economică; - life - durata de viaţă; - per – anul 1, 2, 3, ... n.

1.6. Reprezentarea grafică a datelor

Datele care constituie conţinutul foii de calcul pot fi afişate în format grafic, utilizând un grafic. Graficele sunt "legate" de datele din foaia de calcul, fiind mereu în concordantă cu acestea.

Un grafic este o reprezentare vizuală a datelor foii de calcul. Graficele relevă semnificaţia datelor şi fac mai uşoară identificarea tendinţelor şi a relaţiilor dintre date. Se pot crea oricâte grafice sunt necesare şi se pot edita direct în foaia de calcul.

Graficele pot fi de următoarele tipuri standard: Column, Bar, Line, Pie, XY, (scatter), Area, Doughnut, Radar, Surface, Bubble, Stock, Cone, Cylinder şi Pyramid. Suplimentar, pornind de la tipurile standard putem să ne construim propriul nostru tip de grafic pentru a fi cât mai adaptat cerinţelor de reprezentare a datelor.

q Construirea graficelor.Dimensionare, actualizare şi deplasare

Pentru a crea un grafic: - selectăm celulele care conţin datele ce trebuie să apară în grafic. Dacă dorim să apară în grafic şi etichetele de

rânduri şi coloane, se includ celulele care le conţin în selecţie; - activăm butonul Chart Wizard sau selectăm comanda Insert CHART pentru a activa "vrăjitorul" care o să ne

ghideze prin cei patru paşi necesari pentru crearea unui grafic. - dacă dorim să selectăm unul din tipurile standard predefinite, apăsăm pe butonul Standard Types, dacă dorim

un alt tip, activăm butonul Custom Types; selectăm din caseta Chart type tipul graficului şi subtipul acestuia în rubrica Chart subtype; pentru a merge la pasul următor activăm Next;

34

- în rubrica Data range introducem domeniul sau domeniile în care se găsesc datele pe care trebuie să le reprezentăm grafic conform casetei de specificare a datelor; folosindu-ne de opţiunile din secţiunea Series in, specificăm felul în care sunt dispuse seriile, pe rânduri sau pe coloane.

- selectând butonul Titles (Titluri) putem specifica în caseta Chart title (Titlu diagramă): titlul graficului, în caseta Category (X) axis, putem specifica datele care vor fi reprezentate pe axa X, iar în caseta (Value Y) axis, putem specifica datele care să fie reprezentate pe axa Y (vezi figura următoare),

- selectând butonul Legend putem specifica dacă legenda va fi afişată sau nu, precum şi poziţia acesteia în

cadrul graficului: Bottom pentru afişarea legendei în partea de jos a graficului, Corner în colţul din dreapta sus, Top pentru afişarea legendei în partea de sus, Right pentru afişarea legendei în partea dreaptă şi Left pentru afişarea acesteia în partea stângă. Apăsăm butonul Next pentru a trece la ultimul pas.

- dacă dorim ca graficul să fie încapsulat într-una din foile de calcul deja existente, selectăm opţiunea: As object in şi specificăm în caseta din dreapta opţiunii, numele foii de calcul în care trebuie să fie inclus graficul.

Pentru redimensionarea graficului, selectăm graficul executând clic în interiorul zonei dreptunghiulare care conţine respectivul grafic (atenţie, punctul în care se află cursorul trebuie să aparţină unei zone "albe", să nu fie deasupra graficului propriu-zis, a legendei sau a titlului). Graficul selectat va fi încadrat de opt puncte de selecţie, aşa cum se observă în figura următoare:

Pentru a-1 redimensiona, plasăm cursorul deasupra unuia dintre punctele de selecţie, până când forma acestuia se modifică într-o săgeată cu două capete. Apoi "tragem" de punctul de selecţie în direcţia dorită, ţinând apăsat butonul din stânga al mouse-ului. Pentru a deplasa graficul, plasăm cursorul în interiorul zonei graficului, la fel ca la selecţia graficului, şi tragem în direcţia dorită.

q Schimbarea tipului unui grafic

În cazul majorităţii graficelor bidimensionale, putem modifica tipul întregului grafic sau numai tipul graficului unei anumite serii. Pentru graficele de tip "bublle", putem modifica numai tipul întregului grafic.

Pentru majoritatea graficelor tridimensionale, modificarea tipului de grafic afectează întregul grafic. Pentru graficele tridimensionale de tipul "bar" sau "column" putem modifica tipul de grafic al unei serii de date într-un con, cilindru sau o piramidă.

Pentru schimbarea tipului unui grafic parcurgem aceşti paşi:

35

- selectăm graficul; - pentru a modifica tipul graficului numai pentru o serie de date, selectăm respectiva serie; Dacă dorim să

schimbăm tipul întregului grafic, nu selectăm nici un component al graficului. - selectăm comanda Chart Type din meniul CHART; - specificăm noul tip al graficului, alegând unul din tipurile predefinite sau prin crearea unui tip personalizat.

Exemple de tipuri de grafice:

a. Column - un grafic de acest tip permite vizualizarea schimbărilor survenite în timp sau ilustrează diferenţele dintre mai multe elemente.

b. Bar - un grafic de tip bar ilustrează diferenţele dintre elemente individuale. c. Line - un grafic linie arată tendinţele la intervale egale. d. Pie - acest tip de grafic ne arată dimensiunile proporţionale ale elementelor dintr-o serie, relativ la suma lor.

Poate fi reprezentată numai o singură serie. e. XY (scatter - prin puncte) - putem folosi acest tip de grafic atunci când dorim să reliefăm relaţiile dintre

valorile numerice din mai multe serii de date sau dacă dorim să punctăm două grupe de numere ca fiind o singură serie de coordonate XY. Este folosit în mod uzual pentru reprezentarea datelor ştiinţifice, putând fi reprezentate intervale inegale de date.

f. Area (suprafaţă) - este util în reprezentarea dimensiunii schimbărilor survenite de-a lungul timpului, fiind reliefate şi relaţiile dintre elementele individuale şi întreg, fiind reprezentată şi suma tuturor valorilor.

g. Doughnut (structură de tip inelar) - la fel ca în cazul graficelor de tip pie, un grafic doughnut arată raportul dintre parte şi întreg, dar pot fi reprezentate simultan mai multe serii de date, fiecare inel din grafic reprezentând o serie de date.

h. Radar - în cazul graficului radar, fiecare categorie are propria axă a valorilor, începând din centrul graficului. Toate valorile din serie fiind conectate prin linii. Un astfel de grafic compară valorile din mai multe serii de numere.

i. Surface (stratificat) - este util atunci când dorim să aflăm combinaţia optimă dintre două serii de date. La fel ca într-o hartă topografică, culorile şi modelele de reprezentare indică zonele în se află în aceleaşi domenii de date.

j. Bubble (cu bule) - este asemănător tipului XY (scatter).Dimensiunea bulelor indică valoarea unei noi variabile.

k. Stock - acest grafic este utilizat pentru ilustrarea preţurilor pe care le pot avea acţiunile sau stocurile de marfă. Datele trebuie organizate în patru serii: una pentru datele calendaristice, a doua pentru preţurile maxime, a treia pentru cele minime şi ultima pentru cele medii.

l. Cone, Cylinder şi Pyramid. Aceste trei tipuri sunt de fapt variante ale tipurilor 3D Column şi Bar.

1.7. Baze de date exploatate cu Excel

q Generalităţi despre bazele de date

O bază de date este o colecţie de date organizate într-o ordine logică, care permite un acces simplu şi flexibil (atât actualizarea datelor, cât şi obţinerea lor).

Microsoft Excel, permite crearea unei baze de date pe o foaie de calcul. În limbajul lui Excel, o bază de date este o listă pe care o creăm pentru a organiza înregistrări într-o foaie de calcul. O listă este, în fond, o foaie de calcul ca oricare alta: cu linii şi coloane, numere şi text. Lista reprezintă o serie etichetată de rânduri care conţine date similare, şi care se caracterizează prin următoarele:

- celulele de pe aceeaşi coloană conţin date asemănătoare - primul rând conţine etichete de coloană - rândurile conţin seturi similare de date

O listă poate fi privită ca o bază de date în care rândurile sunt înregistrări şi coloanele sunt câmpuri. Etichetele de coloane sunt nume de câmpuri, o înregistrare reprezintă un singur rând dintr-o listă, iar un câmp este o coloană. Când se execută mai multe operaţii specifice unei baze de date (cum ar fi căutarea sau sortarea datelor) Microsoft Excel recunoaşte automat lista ca o bază de date.

Trei sunt elementele care stau la baza unei liste:

36

• Înregistrările (records). Fiecare înregistrare trebuie să conţină toate datele pentru un anumit element. De exemplu dacă întocmim o listă cu studenţii admişi la examenul de admitere, va trebui ca fiecare înregistrare să conţină numele studentului, prenumele acestuia, judeţul, oraşul, adresa, notele obţinute, media - înregistrarea poate conţine oricâte detalii dorim.

Exemplu de înregistrare:

Ionescu Gabriela Olt Craiovei nr 2 4.57 8.25 6.41

• Câmpurile (fields) sunt informaţiile distincte din cadrul unei înregistrări. În cazul unei liste cu studenţii admişi, numele este un câmp din înregistrarea respectivă. Adresa este tot un câmp. Este recomandabil să despărţim înregistrarea în cât mai multe câmpuri; cu cât numărul câmpurilor este mai mare, cu atât lista va fi mai flexibilă.

Câmpurile pot fi: obişnuite, câmpuri de calcul şi câmpuri de stabilire a unor criterii de sortare şi căutare. Câmpul de calcul este câmpul care conţine rezultatul unei formule sau funcţii. Câmpul de criterii conţine de regulă un set de instrucţiuni conform cărora Excel, caută, extrage sau şterge înregistrări din baza de date.

• Linia de antet (header row) constă din titlurile de coloane de la începutul listei. Aceste titluri constituie etichetele fiecărui câmp, pe care Excel le foloseşte la sortarea şi căutarea informaţiilor, precum şi la generarea rapoartelor. Lini de antet poate conţine rubrici ca: Nume, Prenume sau Adresă.

Într-o listă Excel, fiecare coloană este un câmp, fiecare linie este o înregistrare, iar linia de antet apare la începutul listei.

Exemplu de listă:

Linia de antet care conţine numele fiecărui câmp Fiecare linie este o înregistrare

Crearea unei liste care poate fi interpretată ca o bază de date, presupune parcurgerea acestor etape:

- se creează linia de antet, introducând pe primul rând şi în fiecare coloană, numele câmpurilor; - în rândurile următoare se introduc datele corespunzătoare fiecărui câmp.

Avem posibilitatea să introducem date în mod obişnuit ca şi cum am edita informaţii într-o foaie de calcul sau putem să folosim formularul pentru introducerea datelor.

După ce a fost creată baza de date, se pot adăuga, căuta, edita sau şterge înregistrări utilizând formularul pentru introducerea datelor. Un formular pentru introducerea datelor reprezintă o casetă de dialog care reprezintă la un moment dat o înregistrare completă. Pentru a utiliza un formular pentru introducerea datelor, lista trebuie să aibă etichete de coloană. Atunci când se selectează o singură celulă din listă şi se alege comanda Form din meniul DATA, Excel afişează o casetă de dialog care conţine prima înregistrare din listă. Când se tastează date în formularul de date, celulele corespunzătoare din foaia de calcul reflectă modificările făcute.

Pentru introducerea datelor într-o bază de date folosind formularul de date parcurgem următorii paşi: - executăm clic în orice celulă din linia de antet;

câmpuri de calcul

37

- alegem meniul DATA şi comanda Form. Va apărea un formular care conţine câte o casetă de text pentru fiecare câmp pe care l-am creat (pentru a trece de la o casetă la alta în cadrul formularului, folosim tasta Tab);

q Exploatarea bazelor de date

Microsoft Excel are un număr de caracteristici (facilităţi) care fac mai uşoară crearea, gestionarea şi analizarea datelor dintr-o listă, dar pentru a folosi la maximum aceste caracteristici vor trebui respectate următoarele reguli:

Cu privire la dimensiunea listei: • Se va evita inserarea mai multor liste într-o foaie de calcul. Anumite operaţii de gestionare a listelor,

precum filtrarea, pot fi utilizate numai cu o listă dată. • Se va lăsa cel puţin un rând şi o coloană liberă între listă si celelalte date din listă. În acest fel Microsoft

Excel poate detecta şi selecta mult mai uşor datele din listă. • Se va evita inserarea de rânduri sau coloane goale în cadrul listei. • Se va evita plasarea datelor critice în stânga sau în dreapta listei (datele ar putea fi ascunse atunci când

filtrăm lista) Cu privire la etichetele coloanelor:

• Se vor insera etichetele coloanelor în primul rând al listei. • Se va utiliza un format pentru etichetele coloanelor distinct de formatul utilizat pentru datele din listă. • Atunci când dorim să separăm etichetele de date, utilizăm marginile pentru celule, nu rânduri goale sau

linii. Cu privire la conţinutul rândurilor şi coloanelor:

• Se va proiecta lista astfel încât toate rândurile să aibă pe coloane aceleaşi tipuri de date. • Nu se vor insera spaţii suplimentare la începutul unei celule, deoarece spaţiile suplimentare afectează

operaţiile de sortare şi căutare. • Nu se vor folosi rânduri vide pentru a separa etichetele de primul rând de date.

q Sortarea înregistrărilor unei baze de date

Ordinea implicită de sortare Atunci când sortăm texte, Excel sortează caracter cu caracter, de la dreapta la stânga. De exemplu, dacă o

celulă conţine textul "A 100", celula va fi sortată după o celulă care conţine "A I " şi înainte de o celulă care conţine "A 11 ".

Următoarea ordine de sortare va fi folosită în sortarea ascendentă (într-o sortare descendentă, ordinea este inversată, cu excepţia celulelor goale, care sunt sortate ultimele întotdeauna:

• Numerele sunt sortate de la cel mai mic număr negativ la cel mai mare număr pozitiv. • Textele si textele care includ numere sunt sortate în următoarea ordine:

O 1 23456789'-(spaţiu)! Î$%& ~)*,.:;?îăţs^_âÂTSÂ+<=>A BCDEFGHIJKLMNOPQRSTUVWXYZ

• Valoarea logică FALSE este sortată înainte de TRUE. • Toate valorile eroare sunt egale. • Spaţiile sunt sortate ultimele.

Sortarea unei liste

Prin sortare putem rearanja rândurile sau coloanele dintr-o listă, pe baza valorilor din listă. Pentru a sorta rândurile în ordine crescătoare, pe baza conţinutului unei coloane procedăm astfel:

- selectăm o celulă din coloana pe baza căreia dorim să efectuăm sortarea; - apăsăm pe Sort Ascending

Pentru a sorta rândurile în ordine descrescătoare, pe baza conţinutului unei coloane: - selectăm o celulă din coloana pe baza căreia dorim să efectuăm sortarea; - apăsăm pe Sort Descending .

Sortarea rândurilor pe baza conţinutului a mai multor coloane

- selectăm o celulă din lista pe care dorim să o sortăm.

38

- din meniul DATA, selectăm comanda Sort; - în rubricile Sort by şi Then by ale casetei de dialog Sort selectăm coloanele după care dorim să facem

sortarea. Dacă dorim să sortăm după mai mult de trei coloane, efectuăm sortarea mai întâi pe baza celor mai puţin importante coloane.

- selectăm opţiunile de sortare dorite şi apoi apăsăm pe OK . Repetăm paşii de la 2 la 4 pentru următoarele coloane, în ordinea importanţei lor, pentru care dorim să

facem sortarea.

Sortarea coloanelor pe baza conţinutului rândurilor - activăm o celulă din lista pe care dorim să o sortăm; - selectăm comanda Data Sort; - activăm eticheta Options; - în caseta Sort Options, în cadrul rubricii Orientation (Orientare), stabilim opţiunile de sortare: Sort top to

bottom (Sortare de sus în jos) sau Sort left to right (Sortare de la stânga la dreapta , ca în figura de mai jos:

Activăm butonul OK pentru a putea stabilii câmpurile după care se face sortarea. - în casetele Sort by şi Then by selectăm rândurile pe care dorim să le sortăm.

Exemplu de sortare: Presupunem că avem următoarea bază de date nesortată:

În această bază de date, câmpurile Ges1 şi Gest2 se completează selectiv, în funcţie de valoarea corespondentă din coloana Tip, după cum urmează: dacă valoarea din coloana Tip este "mp" atunci valoarea se completează în coloana Gest1, altfel completându-se coloana Gest2. Sintaxa funcţiei IF este:

IF(condiţie, valoare adevărat, valoare fals) În acest caz, coloana se completează cu:

=IF(D4=”mp",E4*F4,””) unde D este coloana pentru Tip, E este coloana pentru Cantitate şi F coloana pentru Preţ.

Pentru sortarea bazei de date considerate vor folosi următoarele criterii: se sortează baza de date după tipul de materii aprovizionate (coloana D), în cazul aceluiaşi tip de materie intrată în gestiune se foloseşte drept criteriu secundar: Preţul (coloana H). În acest caz, procedăm astfel:

- selectăm o celulă oarecare din baza de date considerată;

39

- meniul DATA, comanda Sort, în caseta de dialog generată vom preciza criteriile de sortare şi sensul acesteia Ascending/Descending. După aceste operaţii baza de date sortată va arăta astfel:

q Filtrarea înregistrărilor

Filtrarea înregistrărilor presupune eliminarea din listă a elementelor nedorite şi reţinerea numai a datelor care prezintă interes în acel moment. Excel are încorporată facilitatea AutoFilter, care permite filtrarea rapidă a înregistrărilor dintr-o listă.

Filtrele pot fi aplicate asupra unei liste la un moment dat. Pentru a aplica un filtru unei liste se procedează în felul următor:

- activăm a celulă din lista pe care dorim să o "filtrăm"; - selectăm comanda Filter din meniul DATA şi apoi selectăm comanda AutoFilter; - pentru a afişa numai rândurile care conţin o anumită valoare, executăm clic pe coloanele care conţin datele

pe care dorim să le afişăm; - selectăm valoarea; - pentru a aplica o condiţie suplimentară bazată pe valoarea din alte coloane, repetăm paşii 3 şi 4 în

respectivele coloane. Pentru a filtra o listă cu ajutorul a două valori din aceeaşi coloană, sau pentru aplicarea operatorilor de

comparaţie, alţii decât semnul egal, executăm clic pe săgeata coloanei şi apoi selectăm Custom.

Observaţii: • Atunci când aplicăm un filtru pe o coloană, singurele filtre disponibile pentru celelalte coloane sunt cele

vizibile în lista filtrată. • Cu ajutorul comenzii AutoFilter nu putem folosi decât maximum 2 condiţii de filtrare pentru o coloană.

Dacă dorim să folosim mai multe condiţii, folosim pe post de criteriu valori calculate, copiem înregistrările într-o altă locaţie sau folosim facilitatea Advanced Filters.

Presupunem că avem introdusă baza de date următoare şi dorim să căutăm acele înregistrări care satisfac condiţiile: Preţ>45800 si Cantitate>34.

Pentru aceasta, parcurgem următorii paşi: - activăm o celulă din baza de date; - din meniul DATA selectăm comanda Filter si apoi comanda AutoFilter;

40

- pentru a afişa numai rândurile care conţin preţuri mai mari decât 45800, apăsăm pe săgeata din coloana Preţ;

- selectăm Custom. În caseta de dialog Custom Auto Filter, în rubrica Preţ selectăm operatorul "is greater than" (mai mare decât >) iar în rubrica din dreapta acesteia tastăm valoarea cu care să se facă comparaţia (45800), ca în caseta de mai jos:

- activăm butonul OK; După introducerea condiţiei pentru Preţ, va apărea tabelul:

Dacă criteriul de filtrare este în funcţie de Cantitate, repetăm paşii de la 3 la 5, dar vom avea în vedere coloana Cantitate. După adăugarea condiţiei pentru Cantitate, va apărea următoarea situaţie:

2. TEHNICI DE REALIZARE A PREZENTĂRILOR ELECTRONICE

PowerPoint este componenta pachetului MS Office destinată realizării de prezentări electronice. Deoarece PowerPoint rulează în sistemul de operare Windows, fereastra sa de lucru respectă structura oricărei ferestre Windows.

q 4.2 Crearea unei prezentări electronice

Crearea unei prezentări are ca punct de plecare caseta de dialog New generată de sistemul PowerPoint dacă utilizatorul alege comanda New din meniul FILE. Astfel din cele 3 metode de construire a unei prezentări electronice putem alege:

• AutoContent Wizard dacă avem nevoie de asistenţă soft în ceea ce priveşte proiectarea şi realizarea conţinutului unei prezentări;

• Template dacă ştim deja ceea ce avem de prezentat şi vom efectua selecţii dintro listă de şabloane (template);

• Blank prezentation dacă vrem să începem de la zero fără asistenţă din partea lui PowerPoint. Parcurgerea etapelor pentru construirea unui prezentări electronice cu asistenţă soft:

- meniul FILE, comanda New, opţiunea AutoContent Wizard, butonul OK care va declanşa asistenţa din partea sistemului, ghidând utilizatorul prin cei 3 paşi de realizarea a prezentării;

41

- pasul1: Presentation Type permite alegerea tipului de prezentare care se potriveşte cel mai bine cu expunerea pe care vrem să o facem; activăm butonul Next pentru a trece la pasul2

Pasul1: Presentation Type: categoria Projects şi tipul Projects Overview

- pasul2: Presentation Style permite selectarea

modului de folosire al prezentării; se alege stilul implicit: On-screen presentation; activăm butonul Next pentru a trece la pasul3;

Pasul2: Presentation style: On-screen presentation

- pasul3: Presentation options: permite introducerea în casetele de editare a câtorva precizări privind: titlul prezentării, ataşarea unei note de subsol, afişarea datei, numărul fiecărei pagini din prezentare; activăm butonul Next pentru a trece la pasul4;

Pasul3: Presentation options

- activăm butonul Finish, şi PowerPoint va construi prezentarea, iar pe ecran vor apare paginile sale.

Prezentare electronică

q 4.3. Adăugarea de adnotări, aplicarea tranziţiilor şi a efectelor de animaţie

42

După ce prezentarea a fost concepută aceasta va trebui să fie susţinută în faţa auditorului. În continuare, se vor adăuga prezentării adnotări, tranziţii şi efecte de animaţie pentru a o face mai atractivă şi uşor de urmărit.

Fiecare pagină a prezentării poate fi însoţită de adnotări (comentarii) care permit urmărirea punctelor esenţiale ale expunerii. Pentru a adăuga adnotări în prezentare, procedăm astfel:

- se activează pagina1 a prezentării; - se alege modul de vizualizare Notes Pages din meniul VIEW; adnotările se pot face şi în modul de

vizualizare Normal, în partea de jos a paginii; - se salvează prezentarea.

O tranziţie reprezintă un efect special adăugat la apariţia unei pagini pe ecran. Câteva exemple de tranziţii sunt: pagina apare din partea dreaptă a ecranului, se construieşte în mod gradat sau apare din spatele fundalului paginii precedente, etc. Dacă nu se adaugă efecte de tranziţie paginilor dintr-o prezentare, trecerea de la o pagină la alta se va face la acţionarea tastei „Enter”.

Pentru a adăuga unei pagini efecte de tranziţie se procedează astfel: - se activează pagina căreia vrem să-i aplicăm efect de tranziţie; - se alege din meniul VIEW, modul de vizualizare Slide Sorter; - din meniul SLIDE SHOW, alegem comanda Slide Transation, în caseta de dialog deschisă de sistem se

precizează:

- în lista derulantă Effect: Strips Left-Down; - se bifează Fast; - în caseta Advance se bifează On mouse click sau Automatically

after dacă se optează pentru trecerea automată la o altă pagină; - în lista derulantă Sound se selectează: Drum Rol, şi se verifică

dacă difuzoarele calculatorului sunt în funcţiune; - se activează butonul Apply pentru a asocia paginii aceste efecte

sau butonul Apply to All pentru toate paginile; - se salvează prezentarea.

Construcţiile sunt efecte speciale ce apar în cadrul unei pagini şi care se referă la textului din pagină. De exemplu, iniţial pagina poate

afişa numai titlul, iar punctele cu simboluri „bullet” pot fi adăugate unul câte unul. Pentru a adăuga efecte de animaţie procedăm astfel: - se vizualizează prezentarea în modul Normal; - se activează pagina1; - din meniul SLIDE SHOW se alege comanda Custom Animation; - în caseta de dialog afişată (vezi fig.nr.4.12.) se fac următoarele precizări:

- în frame-ul Check to animate slide object se bifează obiectul Title; - se activează eticheta Effects şi din lista derulantă Entry animation and sound se alege Fly, din lista

alăturată se selectează From Left iar din frame-ul Introduce text se selectează opţiunea All at once; - se recomandă utilizarea butonului Preview pentru a previzualiza de fiecare dată efectele de animaţie alese

pentru obiectele paginii; - se salvează prezentarea.

43

Caseta de dialog Custom animation şi opţiunile sale

În acelaşi mod se pot aplica efecte de animaţie tuturor obiectelor dintr-o pagină. Dacă există o

asemenea situaţie, se poate determina ordinea aplicării efectelor de animaţie, activând eticheta Order&Timing.

După conceperea prezentării cu AutoContent Wizard, adăugarea efectelor de tranziţie, de construcţie şi animaţie putem parcurge paginile prezentării noastre. Pentru a rula prezentarea, din meniul SLIDE SHOW alegem comanda View Show sau tasta F5.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

[1] Allman K., Laurito J., Loh M. 2011, Financial Simulation Modeling in Excel: A Step-by-Step Guide, Wiley Finance Edition.

[2] Mareş M., Fusaru D., Mihai G., Office XP – Instrumente birotice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

[3] Mareş M., Fusaru D., Bârză S., Mihai G., Birotică – Necesităţi şi Instrumente specifice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

[4] Scott Proctor K. 2009. Building Financial Models with Microsoft Excel, A Guide for Business Professionals, John Wiley&Sons, Inc. Hoboken, New Jersey, USA.

[5] Ştefănescu L., Ştefănescu A., Birotica. Îndrumar pentru lucrări de laborator, Editura Universitaria, Craiova, 2005

[6] Ştefănescu L., Tehnici de procesare a documentelor, Universitaria, Craiova, 2006