$2002/Al. Vasiliu-Tàtârusi

f

FOCUL CEL MARE

Junimea

ALEXANDRU VASILIU-TAtARUȘI

FOCUL CEL MAREAMINTIRI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

KJ w X .

î.âoo£ALEXANDRU VASILIU TĂTĂRUȘI

FOCUL CEL MAREAMINTIRI

DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL(1916-1918)

Ediție îngrijită de ION ARHIP și DUMITRU VACARIU

Cuvînt înainte de PETRU URSACHE

EDITURA JUNIMEA IAȘI 1978

Coperta : Irina Dascălu

PREFAȚĂ

Al. Vasiliu face parte din vestita generație eroică a învățămin- tului românesc de la 1900. Destinul său, ca și al confraților de breaslă, era legat de problemele culturalizării satului din epoca de glorie a școlii lui Haret. li vom descoperi peste tot unde se sim­țea nevoia unei mișcări înnoitoare : organizînd societăți, înființind reviste, culegînd folclor, redactind monografii sătești, descriind obiceiuri, etc. Prin munca lor entuziastă și stăruitoare, fără egal, satul românesc a început să fie cercetat sistematic, incit nici o reabordare modernă a problemei nu este posibilă fără a cunoaște în detaliu întreaga mișcare culturală inițiată de modeștii cărturari rurali de la începutul veacului.

li caracterizează, intr-un mod cu totul aparte, spiritul de echipă, o solidaritate impresionantă ca forță, născută din conștiința fermă că lor le revine datoria de a fortifica, prin educație, ființa spiri­tuală a neamului. Visători demni de orice început de renaștere, erau și esccelenți practicieni, calități greu de armonizat, prin na­tura lor contradictorie, într-o singură individualitate, dar care le-a asigurat marea și glorioasa lor carieră în opera de revoluționare a vieții culturale.

S-au dezvoltat dintre ei personalități ? Desigur, dar nu în sensul savant și citadin al termenului, ci în minunata perspectivă a ideii de generație anonimă. Ce-și puteau dori mai mult modeștii și bravii cărturari, porniți direct din vatra satului, dintre plugari și bala- deuri, decît să se întoarcă de unde au plecat, pentru a rămine continuatori credincioși graiului străbun ? La 1900, cină limba românească începea din nou să fie împestrițată cu cuvinte străine, îndeosebi franțuzisme (datorită trupelor de teatru venite de peste hotare, fapt care a trezit protestele vehemente ale lui lorga, De- lavrancea, etc.), mișcarea culturală autohtonă, pornită de la sate,

5

de jos, de la baza etnicului, mi putea să aibă decit un rol salutar. De aceea a și trezit admirația tuturor marilor personalități ale vremii. In presă, laudele nu încetau ori de cîte ori lua ființă o societate corală, un cămin cultural, o bibliotecă, o revistă sau apărea o carte de folclor. Au fost și numiți, pe drept cuvint, luminători (S. Mehedinți), oameni aleși (I. Simionescu), mari ano­nimi (Nicolae Iorga). Intr-o scrisoare către Torouțiu, din 1953, re­dactată deci la vîrsta tîrzie a amintirilor, G. T. Kirileanu făcea următoarea recomandare pentru un eventual volum de „corespon­dență literară“: „Înșir aici o - parte din cei cu care am fost sau sint în corespondență culturală :

Prof. Meissner și cei mai distinși ucenici ai săi: M. Lupescu, I. T. (Ioan Teodorescu ?) și Al. Vasiliu, folcloriști, V. Butnarii, C. Brudariu, N. Stoleriu, A. Gorovei și alți colaboratori ai revistei Șezătoarea, profesorii I. R. Pogoneanu, V. Bogrea, G. Vâlsan, Leca Morariu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, M. Costăchescu, Em. Bucuța, D. Russo, I. Bianu, pr. Nae Popescu, pr. C. Bobulescu, N. Iorga, Barbu Știrbey, L. Basset. [...].

Cu străini: M. Godet (directorul Bibi. Naț—Berna), Jean Bou- tiére (despre I. Creangă).

Se înțelege că toate scrisorile nu se pot publica, fiind prea nu­meroase (am o ladă mare .'). Se impune așadar o alegere, și d-ta ești cel mai în măsură s-o faci, atunci cînd vei crede nimerit. Ca să poți face alegerea ți-aș trimite cîte un pachet de corespondență în original, și la înapoierea lui ar urma alt pachet.“ (G. T. Kiri­leanu, Corespondență, Minerva, București, 1977, p. 287).

In lunga înșiruire 'de nume, Al. Vasiliu ocupă un loc de frunte. Probabil că moș Ghiță a- fost puțin subiectiv, în amintirea vechiu­lui și bunului său prieten care l-a părăsit cu aproximativ un deceniu mai devreme. Era poate și respectul pentru marele edu­cator de la Școala normală ieșeană, C. Meissner. omul adorat de toată generația eroică despre care vorbim, dar care a intrat, cu timpul, în totală uitare, alături de vrednicii săi ucenici. Poate era și o ușoară reținere față de N. Iorga, trecut fără nici o men­țiune printre „profesori“, din cauza ironiilor pe care marele istoric le strecura în discuțiile despre respectul, puțin bătător la ochi, purtat de G. T. Kirileanu lui Titu Maiorescu. Corespondența a apărut într-adevăr, insă mult mai tirziu (volumul citat), fiind res­pectate criteriile selective propuse în scrisoarea amintită. Lipsesc scrisorile emise către Al. Vasiliu, pe care G. T. Kirileanu le cre­dea definitiv pierdute.

6

Multe dintre numele citate cu atîta generozitate de G. T. Kirileanu nu mai prezintă astăzi mare interes, decît în măsura în care sînt raportate la-întreaga generație, în vederea recons­tituirii epocii. Cine mai știe astăzi (și la ce ar folosi?) despre C. Brudariu sau-chiar N. Stoleriu ? Nu la fel stau lucrurile cu Al. Vasiliu, și puțini sînt cei din generația eroică în stare să-l egaleze, în privința modului cum a știtut să se impună în folclo­ristică. în deosebi, după publicarea primei culegeri de texte folclorice, Cîntece, urâturi și bocete, care i-a adus elogierea de către Titu Maiorescu la Academie, apoi ampla recenzie lauda­tivă a lui N. Iorga, din Neamul Românesc literar, Al. Vasiliu a început să fie considerat unul dintre cei mai de seamă cunoscă­tori ai culturii tradiționale. Să nu uităm că volumul său apare într-o vreme cînd atît Ion Bianu cît, mai ales, Ovid Densusianu pledau pentru modernizarea culegerilor de folclor. Mai mult decît atît, Densusianu a acceptat să apară în Vieața nouă o recenzie favorabilă, și este cunoscută exigența profesorului bucu- reștean față de culegerile efectuate de cei care nu făceau parte _ din școala sa. Kirileanu îi consulta pe V. Bogrea și pe învăță­torul tătărușan în probleme de lexicologie. De altfel, glosarul la ediția operelor lui Creangă a fost alcătuit de Vasiliu în cea mai mare parte.

Prețuit la Academie, stimat de colegi în cercurile pedagogice și de săteni, cu timpul devenise orgolios și, în mod ciudat, din ce în ce mai singuratic. I se părea că se scrie prea puțin des­pre dînsul în presă și-i atrăgea atenția lui G. T. Kirileanu în legă­tură cu aceasta, în speranța ca prietenul său să intervină. Semnă­tura lui era foarte căutată. Cînd a apărut revista disidentă, „Ion Creangă“, la Bîrlad, Vasiliu, solicitat cu insistență să cola­boreze, afirma cu mîndrie că el ține „de vechea gardă“, cea a Șezătorii. A urmat un schimb de scrisori destul de acid cu Mihai Lupescu, principalul asociat al lui Pamfile la publicația bîrlă- dează. Dar Lupescu, mai iertător și generos din fire,'a trecut cu vederea acest amănunt și l-a solicitat din nou pe Al. Vasiliu să participe la apariția celei de a doua serii a revistei Șezătoarea, din perioada postbelică, după ce publicația Ion Creangă înce­tase prin moartea lui Tudor Pamfile. De data aceasta, învăță­torul din Tătăruși figura printre „întemeietori“. Lupescu îl înștiința astfel pe G. T. Kirileanu despre operațiile de pregă­tire : „Materialul ne curge mult și bun. A trimis și Vasiliu Alex. Am urnit ursul din bîrlog“. (G. T. Kirileanu, lucr. cit., p. 516).

7

Dar scria puțin și numai îmboldit de Kirileanu. Formula „Hai odată, Alexandreapare frecvent în scrisori. Probabil că dacă ar fi fost încurajat de prietenul său ori de Ion Bianu, în care avea o încredere totală, ar fi destinat tiparului și Aminti­rile din primul război mondial, li plăcea în schimb, spre bătrî- nețe, să vorbească in public, mai ales unde era lume ameste­cată, funcționari de la București, profesori universitari, oameni care, după socotința sa, cunoșteau mai puțin traiul de la țară. - In asemenea ocazii era, se spune, de-a dreptul captivant prin înfățișarea lui pitorească și vorbirea pur țărănească. C. Meissner ni-l descrie astfel: „Eu îți scriu potrivit dorinței lui Al. Vasi- liu-Tătăruși. Ce să-ți spun ? A ținut o minunată conferință, plină de miez și constituind un studiu de reală valoare, îndeo­sebi asupra învățătorului Creangă. Un singur cusur a avut : cuvîntarea era prea lungă. Totuși succesul lui Vasiliu a fost desăvîrșit, a avut parte de aplauze frenetice, iar inima-mi s-a umflat cît o pîine de mîndrie. El e un produs al solului, așa cum a fost și acela despre care a vorbit.

Dealtfel lucrul nu e nou: Vasiliu-Tătăruși cu pletele lui, cu bondița lui, cu ciubotoaiele lui imense și cu graiul său de o deo­sebită frumusețe, cucerește orice auditor. Așa a fost și amin.“ (G. T. Kirileanu, lucr. cit., p. 555—556).

Conferința a avut loc la Teatrul Național din Iași, cu prile­jul unui simpozion consacrat lui Ion Creangă. Și-au adus con­tribuția foști elevi ai Școlii normale „Vasile Lupu", discipoli ai lui Meissner. Textul nu este grozav. De altfel, a și fost publicat și uitat în Șezătoarea, seria nouă. Vasiliu venea însă cu niște atuuri. Înainte de toate, l-a cunoscut direct pe Creangă în pri­mii ani de studii la Școala normală, de unde și titlul conferinței. In al doilea rînd, era rudă cu autorul celorlalte Amintiri, lucru de care dorea să se știe neapărat. In sfîrșit, prietenii apropiați încercau să descopere afinități spirituale între povestitorul humu- leștean și învățătorul din Tătăruși. Și Meissner vrea să se înțe­leagă acest lucru in scrisoarea amintită. Kirileanu o va face mai străveziu cu alt prilej. Este un mod naiv de a forța realitatea pentru a-și însuși dimensiunile legendei. In Moldova de sus se trece repede de la o formă de existență la alta. La Tătăruși, aceasta se întîmplă chiar și astăzi: aproape orice locuitor îți poate spune că Al. Vasiliu a fost academician, că era invitat ca oaspete de onoare la diferite întruniri științifice.

8

Conferințele nu erau expuneri riguroase, studii metodice,~ci cuvîntări patetice cu caracter autobiografic, pentru că Al. Vasiliu avea o predilecție specială pentru memorialistică. Orice aspect din viața satului ar fi fost luat în discuție, ajungea să vorbească tot despre propria sa experiență, ce știa sau a auzit personal in legătură cu problema respectivă. La conferințe lua și cavalul, învățătorul - fiind un cintăreț excelent. Prin urmare, dădea spec­tacol. Ca în Cînteeul ciobanului care și-a pierdut oile, nara și cînta, de obicei texte triste, iar spectatorii, îmbrăcați orășenește, îl priveau ca pe o raritate ; pentru că. și era. La o conferință care a produs un efect asemănător cu cea descrisă de C. Melssner, grație talentului narativ și cavalului, o doamnă Cantacuzino l-a întrebat: „Ce ai d-ta d-le Vasiliu, de cînți numai cîntece de jale ?

I-am răspuns cu ochii uzi de lacrimi, spuindu-i aceste două versuri dintr-un cîntec popular :

Doamnă, — Cine nu-i mîncat de răle,\'u știe cînta de jale.

Auzind răspunsul acesta n-a mai suflat d-na nici legănat cuvînt, iar eu crîșcam din dinți să nu plîng“ (Dintr-o scrisoare către învățătorul Costache Stan, Tătăruși, luni, 15 ianuarie.“ cînd am împlinit 58 de ani din viață“.)

Și lui Ion Bianu îi plăcea să-l audă cîntînd. Anumite scrisori adresate folcloristului se încheiau astfel: „Te salut cu deosebită cinste și dragoste pe care ți le păstrez de cînd ne cunoaștem și ți-am auzit cavalul“. (Scrisoare din 8 august 1927, comunicată de Badiu Damian, învățător, Tătăruși). Profesorul francez H. Per- not fusese de asemenea impresionat de „portul moldovenesc cu căciula și sumanul cel mare“ (Scrisoare nedatată, reprodusă în Vestitorul satelor, An. XVII, nr. 23, 1—5 dec., p. 2) și-l fotogra­fiase în fața Universității din București, cu prilejul unor înre­gistrări de Cîntece, învățătorul tătărușan fiind invitat în cali­tate de informator. Chipul lui Al. Vasiliu s-a făcut astfel cunos­cut in toată țara. Fotografia era reprodusă în diverse reviste, broșuri ori cărți de școală. Figura și în vitrina librăriei Socec. Dintr-o scrisoare a lui G. T. Kirileanu sîntem informați de prie­tenia dintre cei doi editori ai operelor lui Creangă în termenii următori: „...cînd mi-i dor de dumniata trec pe la Fotoglob unde-ți stă chipul în fereastră cu toiagul arhidăscălesc în față" (Scrisoare din 30.1.1927, comunicată de Badiu Damian).

Al. Vasiliu. a rămas deci un reprezentant al satului de baș­tină, după port, vorbă și obiceiuri, de aceea biografia lui se

9

reduce la cîteva date specifice generației de cărturari sătești din care face parte. Fiu de țăran, s-a născut în Tătăruși, la 1876. Erau la părinți doi frați și o soră, rămași încă din copilărie fără mamă. Poate de aici pornește nota elegiacă din întreaga sa memorialistică.

Școala primară o începe în sat. Se pare că, la Tătăruși, cunoștințele elementare ale scris-cititului se căpătau încă îna­inte de 1865, adică de reformele lui Ctiza. Arhiva școlii nu păs­trează o evidență în această privință. Dar, după spusele bătrî- nilor (iar la Tătăruși bătrînii au vîrste matusalemice), funcționa o școală sătească în pridvorul bisericii Sfîntul Neculai, unde se preda catehismul, gramatica, socotitul pentru cancelariștii de la curtea boierului Nicu Ion. Al. Vasiliu și-a continuat studiile primare, începînd cu toamna anului 1886, la școala nr. 1 din Fălticeni, dar după doi ani, „fiind încă mic de vîrstă, nu m-am putut duce la școală la Iași, ci am mai umblat la gimnaziu doi ani și apoi am plecat la învățătură dincolo de hotarele județului meu Suceava“ (Prefață la Povești și legende). A urmat Școala normală „Vasile Lupu“, absolvită în 1895, unde a avut profesori foarte apreciați în vreme, cum ar fi Const. Meissner (dascălii rurali îl supranumeau tata Meissner), Gh. Ghibănescu, Ion Paul etc. Tuturor le-a consacrat pagini memorialistice pline de recu­noștință.

A început o carieră didactică durînd mai bine de trei dece­nii, de la 1 oct. 1895 pînă la 15 sept. 1929, cînd s-a pensionat la cerere. A fost tulburată de primul război mondial, fostul învățător alegîndu-se cu o decorație Bărbăție și credință și cu convingerea că s-a făcut a doua oară util națiunii române : întîi ca folclorist, păstrător al tradițiilor și apoi ca oștean bătrîn. In vremurile de răgaz dintre două lupte, prietenii, camarazii, sol­dați ori ofițeri, îl căutau ca să-i asculte poveștile. „He, cum se vede poveștile mele au fost și ele în război“, nota în aceeași Prefață la volumul de proză, convingîndu-ne din nou cît de îngemănată era viața omului cu aceea a cîntecului ori a poves­titului.

A părăsit învățămîntul întristat, (niște „neprieteni tot caută să-mi învenineze sufletul“), dar nu s-a plîns: mărturisirea a făcut-o într-un moment de mare destăinuire prietenului său de tinerețe, învățătorul Costache Stan, într-o scrisoare din 1930. Tot acum trecea pe curat Amintirile din primul război mondial. Era și acesta un pretext pentru destăinuire, căci o însemnare 10

lasă să se înțeleagă faptul că Al. Vasiliu a avut deseori dificul­tăți cu colegii de breaslă din Tătăruși. La 29 noiembrie primește înștiințarea, probabil neoficială, că este numit învățător la Școala normală. Faptul a trezit invidie: avansarea însemna și chemarea lui Vasiliu de pe front. Au urmat niște intrigi, după cîte se pare, destul de confuze, iar autorul Amintirilor din pri­mul război mondial scrie : „In Tătăruși, pe cît văd eu, nu piere sămînța dihoniei“. Avansarea nu s-a mai făcut. „Sămînța diho­niei“ purta numele Maria Ștefănescu, fiind amestecate și alte persoane. Învățătorul nu a mai dat alte detalii, însă a notat dis­cret amănuntul la răboj.

A murit aproape fulgerător, la 25 martie, 1945, în mare sin­gurătate, așa cum a trăit toată viața. Se afla în satul Drăghici, județul Muscel, unde' plecase în refugiu. După douăzeci de ani, osemintele au fost aduse la Tătăruși de învățătoarea A. Tănase, nepoată și demnă urmașă a folcloristului în ale învățămîntului.

S-a pierdut și biblioteca. Se pare că avea un mare fond de cărți. Cumpăra ori primea de la prieteni, îndeosebi de la G. T. Kirileanu, acesta făcîndu-i rost de abonamente, donații, etc. Războiul nu a fost îngăduitor cu bibliotecile vechi. De frica invaziei și a păgubirii, Vasiliu, asemenea multora, a încercat soluții extreme. A îngropat o parte din cărți, pe altele le-a împărțit prietenilor. Puține au mai fost recuperate. S-au pierdut și multe dintre scrisori. G. T. Kirileanu regreta lipsa celor tri­mise de dînsul, din arhiva învățătorului tătărușean. Nu vom ști niciodată cîte au fost, dar unele dintre ele se cunosc. Noi posedăm copii după 28 de scrisori, trimise de G. T. Kirileanu, 6 de la Ion Bianu, 2 de la Costache Stan, una de la Mihai Lupescu și una de la H. Pernot. Originalele se află la Tătăruși, familiile Badiu Damian și A. Tănase.

Manuscrisul Amintiri din primul război mondial, (titlu la care s-au oprit editorii Ion Arhip și Dumitru Vacariu) comple­tează datele biografice ale autorului, dar trebuie considerate mai curînd ca un jurnal de front. Informația cuprinsă în text ar Și extrem de utilă pentru redactarea unei sociologii a răz­boiului. Desigur, există o bogată bibliografie pe această temă, romane, reportaje, opere plastice dar Vasiliu ne pune la dis­poziție un material extrem de interesant, din punct de vedere documentar și chiar inedit, în. mare măsură, ca perspectivă narativă. Războiul este văzut de un țăran (întîmplător se numește Al. Vasiliu), care notează aproape zi de zi în carnet,

11

adesea stând în tranșee, sub obuze, întâmplare după întâmplare, fără intenția de a face literatură. Autorul s-a folosit întâi de un carnețel pe care l-a purtat permanent, pe tot parcursul concen­trării. Probabil s-a hotărît să scrie jurnalul dintr-un spirit cro- nicăresc, foarte dezvoltat la dinsul, „ca să se știe“, să afle și alții prin ce întâmplări au trecut el și camarazii de suferință. Aici stă interesul sociologic al lucrării. Ce notează, de fapt, învăță- torul-țăran ? Marșuri istovitoare, zile de panică și de foamete, măceluri, diverse discuții dintre ostași, popasuri scurte, mici escapade în căutare de hrană și de băutură. Cam atât. Cum acestea se repetau în mod fatal, cum autorul își propusese să respecte ordinea întâmplărilor, jurnalul a trebuit să capete rin caracter contabilicesc, ceea ce poate să displacă la lectură, într-un cuvînt, jurnalul cuprinde fapte brute, materie vie, tră­ită, dar aglomerată. Tocmai acesta este modul de prezentare cu exactitate matematică a unui fenomen social. întregul jurnal pune în evidență cu o claritate exmplară procesul de consti­tuire a unei unități sociale în condițiile războiului, marea fami­lie de ostași, foarte disparată și amestecată inițial, a batalionului din care făcea parte și Al. Vasiliu.

Ce mare deosebire față de opera de ficțiune. Pădurea spîn- zuraților, spre exemplu! La Rebreanu ca și la Camil Petrescu primează intenția de organizare, construirea limbajului epic. Ei inventează un sistem de mediații între obiect și subiect (între istoria concretă a războiului și lector), încît materia brută se transfigurează în imagine poetică. De aceea este greu de înțeles cine comunică cu cititorul într-un anume pasaj din Pădurea spînzuraților; un soldat' din mulțime, autorul, Emil, Herdelea sau toți deodată. Dar în beletristică important este să nu se știe cu siguranță cine comunică. Din contra, autorul are interesul să întrețină confuzia lectorului, accentuînd semantismul frazei.

La Al. Vasiliu nu- se produc mediații între subiect și obiect, drept urmare noi înțelegem perfect că 'informația ne-o transmite permanent o singură persoană: învățătorul-țăran. Precizareaprivind originea sursei informației este hotărîtoare pentru știință. Căci dacă autorul își permite să se detașeze de obiect, să intro­ducă note particulare, subiective, valoarea documentară a infor­mației se alterează.

Autorul Amintirilor, fără să fi făcut studii de sociologic, a respectat într-un mod ireproșabil una dintre condițiile esențiale 12

ale cercetării. Se știe că obiectivarea absolută nu este posibilă în cercetarea sociologică, pentru că specialistul aderă altfel la mate­rialul uman decît matematicianul care rezolvă o ecuație. Mai ales în cercetarea individuală există mereu tentația comentariilor, a selecțiilor, deci a intervențiilor arbitrare. Școala sociologică franceză de prin anii 55 a încercat să rezolve această dificul­tate, propunînd aplicarea modelelor structurale. Dar modelul însuși este o invenție arbitrară. Nici cercetarea din interior nu duce la rezultate ideale, întrucît integrarea în fenomen nu poate fi decît destul de relativă. Remarcabil pentru Al. Vasiliu ni se pare faptul că a rămas una și aceeași ființă cu obiectul cerce­tării. Amintirile nu ne pun în situația de a descoperi variații de atitudine în problema războiului. Există una singură, cea a mul­țimii căreia autorul îi aparține, fără a- face vreun efort de inte­grare pentru a privi realitatea din interior și a se pune de acord cu ea. Este suficient să citim textul, să-i urmărim stilul, ca să ne dăm seama că informația vine direct de la sursă, adică de la unul dintre țărani, luptător din batalionul lui Vasiliu. Chiar și atunci cină autorul se exprimă mai liric, se lamentează, folo­sește forme retorice ori paremiologice, nu se abate de la stilul gîndirii tradiționale.

Aglomerarea de material este și ea indicată în sociologie. Cerce­tătorul nu poate decide înainte de terminarea investigațiilor, în timpul documentării, care sînt datele demne de reținut ori de. eliminat. Interesant că Al. Vasiliu a ajuns spre sfîrșitul lucrării să noteze mai rar. Sînt zile cînd nu mai scrie, sub pretextul: „fiind liniște pe front, nu prea am ce scrie“. Se exprimă lapi­dar, folosește fraze stereotipe. Poate fi și oboseala, și lipsa de subiecte. Dar mai poate fi un amănunt de însemnătate socio­logică : Vasiliu cunoaște acum toată familia, iar cu problemele războiului s-a obișnuit, l-a urmărit pe toți, deveniți ai lui înce- pînd cu campania de la Borca pînă mai sus de Tulgheș, în retragerea dramatică de la Jiu pînă în Moldova, în tranșeele din apropierea Mărășeștilor. tn momentul în care s-a convins de coeziunea socială a grupului, interesul său memorialistic a început să cedeze.

Textul Amintiri din primul război mondial nu prezintă o valoare literară, ci una ștințifică, documentară, așa cum am încercat să arătăm și cum și-a propus autorul însuși. Dacă ar fi renunțat la structura de jurnal a narațiunii, adoptînd alta, de pildă a basmului, gen familiar învățătorului, și-ar fi permis mai multă libertate în fabulație. Dar el a dorit o istorie exactă a

13

oamenilor (nu a războiului, de altfel acest aspect al problemei apare destul de vag reprezentat), împreună cu care a luptat. în paginile jurnalului sint evocate momente impresionante, dar nespeculate din punct de vedere literar. De pildă, pasajul în care românii ghemuiți în tranșee cîntă o noapte întreagă Deșteaptă-te române, răspunzînd în acest mod atacului nemțesc de artilerie, l-ar fi făcut pe Toader Hrib să scrie pagini vibrante. Cît pri­vește exprimarea arhaică, folosirea unor formule cronicărești arhicunoscute, nu pot ăecît să impresioneze neplăcut. E bine că nu se abuzează.

Ciudat este dezinteresul pentru culegerile de texte orale. Alți folcloriști, Gh. Cernea, Pr. Hodoroabă, Cardaș, I. Soricu etc., participanți și ei, la primul război mondial, nu au scăpat prile­jul. Ca de obicei, purta la șold fluierul. Cînta seara în tranșee și-l împrumuta și altora. într-o seară, contra unui litru de vin adus de un soldat de la trenul regimentar, a povestit basmul Povestea lui Petrișor și a lui Petrea Talhariu. Din cauza vinului ori amintindu-și „că-i mîncat de răle“, nu se știe, în orice caz, cînd „soldatul Cristei Gheorghe a scăpărat un chibrit (...) a văzut ochii mei uzi de lacrimi.“ Colonelul Neculcea, comandantul regi­mentului, auzind întîmplarea, începu să-l invite, tot seara, la comandament să-i asculte poveștile. Amănuntul îl cunoaștem și din Prefața Za Povești și legende, dar jurnalul este mai bogat în informații.

O anchetă sociologică, în mediu rural, pe tema „amintiri din război“ ar confirma perfect modul de gîndire și stilul de comu­nicare din Amintiri din primul război mondial de Al. Vasiliu. Facem afirmația în cunoștință de cauză, întrucît am realizat o asemenea cercetare cu titlu experimental, cu ani în urmă, mult înainte de a ști de existența manuscrisului de față. Din întim- plare, am abordat Valea Bistriței din zona Broștenîlor, localități evocate și de Al. Vasiliu în Amintirile sale. Literatura de război, îndeosebi lirica, este încă destul de bogată prin partea locului, în 1916, așa cum spune învățătorul din Tătăruși, dar și în al doilea război, au avut loc pe aici lupte înverșunate, iar oamenii sînt și astăzi mereu înclinați să vorbească despre acele întîm- plări. Dacă îi propui unui bătrîn să-ți prezinte istoria satului ori a familiei sale (Mihai Petrescu din Cotîrgași, Ghiță Matei din Lungeni, Ana Folmar — fostă sanitară pe front — din Broșteni, Costache Dumitru de pe Neagra) aproape invariabil îți înșiruie toate campaniile la care a participat, cu mare lux de amănunte și de date. Este subiectul predilect. Unii dintre ei, după ce epui­

14

zează amintirile din armată și război, aproape nu mai au ce spune. Poate nu sînt convinși că alte fapte din viața lor merită să fie cunoscute, de un străin. Este o chestiune de psihologie socială. Omul de la țară are un spirit original (folcloriștii ar zice ftmcțional), de selecție a subiectelor, în raport cu momentele fundamentale ale biografiei proprii, care îl plasează în sistemul unității sociale. El îți vorbește pe larg despre însurătoarea sa, despre ce a pătimit în armată și despre înmormântarea părinților. Dacă poate, zice și un cîntecel de jale, ca să arate că e simțitor și că e „mâncat de jăle“.

Ca folclorist, Al. Vasiliu a fost singurul, în vreme, care a intuit necesitatea anchetelor intensive, ca și supravegherea cu răbdare îndelungată a fenomenului poetic. Colecțiile sale publi­cate sau însemnările teoretice succinte sînt absolut necesare cer­cetării actuale pentru cunoașterea profilului artistic al satului românesc de la 1900. El a introdus în volume (Cîntece, urâturi și bocete, d-ale poporului, București, 1909 și Povești și legende, București 1927, ambele publicate în colecția Academiei „Din viața poporului român“), numai texte descoperite în satul de baștină, Tătăruși, ceea ce dezvăluie o nemărturisită intenție monografistă. Învățătorul a fost străin de teoria unităților sociale, ca și în cazul Amintirilor, dar întîmplarea a făcut ca localitatea pe care și-a ales-o să fie reprezentativă.

Vasiliu mai avea și alte manuscrise în pregătire. Kirileanu îl îndemna insistent să scoată o nouă culegere de basme, un volum de articole și un studiu despre casă. „Am făcut și o tocmeală : eu să stărui pentru tipărirea poveștilor d-ta să ne dai casa și ocupațiile țărănești. Iată că eu mă apropii de timpul cînd cred că vom izbuti să vezi adusă la rînd tipărirea poveștilor, prin urmare cată ca și d-ta să te ții de giuruință“. (Scrisoarea din 30.1.1927). Tot Kirileanu îi propunea să scrie o monografie a satu­lui și un volum de amintiri. Asemenea tipuri de lucrări erau la modă prin anii 30. Probabil că și textul Amintiri din satul meu a început să fie redactat tot în această vreme, paralel cu Amin­tiri din primul război mondial.

Vasiliu nu prea obișnuia să facă promisiuni lui Kirileanu, deși lucrările solicitate au fost realizate într-o formă sau alta. El era mai interesat de imprimarea unei noi culegeri de cîntece. Ideea i-a venit, probabil, în anul 1928, cînd a fost invitat de Al. Rosetti la Universitatea din București ca să fie prezentat studenților, și cînd H. Pernot i-a înregistrat un număr de cîntece la fonograf:

15

„După ce le cîntam eu, apoi le repeta aparatul și drept să-ți spun, le ascultam plingînd ca băieții“. Sentimentalismul acesta, propriu oricărui ins năpădit „de jăle“ are la Vasiliu și puțină poză. In diversele însemnări, el face prea des caz de sensibilitatea sa, manifestată, cum se vede, în public, acuzînd indiferența genera­țiilor mai noi, îndeosebi a orășenilor, față de cîntecul tradițional, Nu mai puțin adevărat este că orice artist din mediul rural mani­festă adesea o vie dorință de a-și asculta vocea imediat după ce a fost imprimată.

Noua colecție o dorea înregistrată și pe discuri : „Aș cumpăra asemenea măestrie și cînd aș fi amărît (și-s mai mult amărît) aș pune placa și m-aș da de-o parte să ascult cîntecul“. (Scri­soare către Costache Stan, 15, I, 1934). La acești ani relativ tîrzii ai vieții, cîntecul începea să devină pentru învățătorul tătărușan o îndeletnicire personală. Nu se gindea să noteze textele direct de la săteni ca altădată, ci din memorie, perseverînd să creadă cu oarecare exagerare că exprimă spiritul autentic al artistului de bună tradiție. Memorialistul începea să-l lase în umbră pe folclorist. De altfel, generația sa își consumase programul cui- turalizator în lumea satelor, încă înainte de 1916. După această dată, orice inițiativă luată în perspectiva școlii Haret era sortită eșecului. Au dovedit-o cea de a doua serie a revistei Șezătoarea, culegerile amatoristice din perioada postbelică, chestionarele lui Mușlea etc. De aceea, materialele demne de interes pe care putea să le mai redacteze Al. Vasiliu, în deceniul al patrulea, erau doar amintirile, ca imagine conștiincios reconstituită, a genera­ției eroice și totodată a satului. PETRU URSACHE

16

Notă asupra ediției

Prezenta ediție are la bază manuscrisul original al folcloris­tului Alexandru Vasiliu-Tătăruși, aflător în patrimoniul Mu­zeului de literatură al Moldovei din Iași, la nr. inv. 3 201, îm­preună cu alte manuscrise, documente și scrisori. De altfel, în­tregul fond existent aici provine din arhiva cărturarului nemțean G. T. Kirileanu, cu care Vasiliu-Tătăruși a întreținut legături de strînsă prietenie toată viața și căruia în datorește, în mare parte, faima de care se bucură.în transcirerea manuscrisului, editorii au respectat, cu foarte mici excepții, grafia autorului. S-au făcut unele intervenții doar la anumite semne ortografice și la cîteva denumiri de localități, pentru a nu se crea confuzii. Puținele suprimări în text se dato- resc necesității de a evita unele repetiții, acestea neștirbind cu nimic aspectul general al lucrării.Au fost păstrate toate formele specifice graiului din acea parte a Moldovei. Vom întîlni astfel în mod curent cuvinte ca samă (în loc de seamă), Folticeni (în loc de Fălticeni) blîndeță (în loc de blîndețe), hodinească (în loc de odihnească), cară (în Ioc de care — substantiv, cu sensul de căruță), cătră (în loc de către), iastă (în loc de această), prubă (în loc de probă — în ex­presia uzuală prin nordul Moldovei „a ținea la prubă“), îndămînat (în ioc de îndemînat) amu (în loc de acum), lacrămi (în loc de lacrimi), badii (în loc de bădiei, în expresia „dragii badiji“, cu accentul pe a) etc. etc.

EDITORII

17

Înainte cuvîntareLA AMINTIRILE MELE DIN RĂZBOI

Am stat mult timp la cumpene, dacă trebuie ori nu, să scriu pe curat însemnările mele de război. Și a biruit gîndul că să le scriu.

încă fiind pe front, la începutul războiului, la Pălti­niș, Dealul-Vînăt, m-am apucat să scriu însemnări aproape zilnice despre traiul meu ca oștean bătrîn, în răstimpul de la 11 iulie 1916 pînă la 25 ianuarie 1918. N-am făcut cele isprăvi, dar am fost supus poruncilor mai marilor mei. N-am fost ofițer, să duc trupele la lupte, dar am fost nu­mărat și eu printre oștenii de pe front. La întîmplările grele ale batalionului 4/46, la retragerea de la Neagra-Șa- rului spre Păltiniș, de la Borsec spre Tulgheș, la atacul din ziua de duminică, 2 octombrie 1916, la vale de Tulgheș, am fost furier al batalionului la comandantul respectiv, căpitanul Constantin Zaharescu ; în noaptea de joi spre vineri, 3 spre 4 noiembrie 1916, în marginea unei păduri de deasupra 'Cărbuneștilor, la luptele grele din ziua de vineri, 4 noiembrie, la 6 noiembrie 1916, la Tulburea, la 9 noiembrie, deasupra Cîmpenilor, lîngă Tg. Balș, am fost în mijlocul oștenilor. Asemenea la atacul dușman din ziua de dumicină 13 noiembrie, pe malul stîng al Oltului, la Curtișoara. Apoi suferințele marii retrageri și suferințele de pe zona de refacere nu m-au cruțat nici pe mine.

în partea a doua a campaniei — vara anului 1917, la Nămoloasa și Mărășești — n-am lipsit de pe front, fă- cînd slujba de furier Ia brigada 28 infanterie și ducîn- du-mă de multe ori pînă în linia I-a, să-mi văd camarazii și să le spun cuvînt de mîngăiere în acele zile grele ale

19

oștirii românești. Cîteodată am făcut și serviciul de agent de legătură între brigadă și regimentele brigăzii.

Dacă ar fi fost să se mai adune odată bătrînii oșteni din fostul regiment 56 infanterie, nu se va'găsi om care să spuie că nu m-a văzut pe front.

Pentru îndeplinirea cu. credință a îndatoririlor mele de oștean bătrîn, comandantul brigăzii, colonelul — și în urmă generalul — Neculcea Constantin m-a înaintat la gradul de caporal și la acela de sergent, înaintări făcute pe cîmpul de luptă, cea dintîi pe 15 august 1917, cea de a doua pe 24 ianuarie 1918.

Aceste însemnări nu le-am scris să fie menite a se tipări, ci să rămîie ca un fel de document al vieții mele de om trăitor singur pe lume, că, pe cît mi-a fost cu pu­tință, mi-am făcut și eu datoria acolo unde am fost pus să mi-o fac.

N-am jignit pe nimenea și n-am supărat pe nimenea cu purtarea mea. Cei care vor ceti aceste amintiri, după ce mă voi duce de pe lume, vor afla că și eu am trăit pe lume, că și eu am făcut umbră pămîntului.

Alexandru VasiliuMarți, 5 septembrie, 1933

Tătăruși

20

AMINTIRI DIN RĂZBOIz

începute a fi scrise pe curat/ azi, marți, 9/22 iulie 1924

...Am fost chemat și eu la concentrare în primăvara anului 1915, de la 15 aprilie pînă la 9 iulie. Pe urmă am fost trimis acasă, unde am stat pînă la 11 iulie, cînd am plecat la Folticeni, să fiu pe ziua de marți, 12 iulie 1916, îa regimentul 56 infanterie, batalionul 4, pentru „concen­trare“. După ce m-am înfățișat la regiment am fost îm­brăcat în haină ostășească și în ziua de joi, 14 iulie, pe la ceasurile 6V2 după amiază, am plecat spre Borca, unde se așezase batalionul încă de la 10 iulie. Drumul — deși lung și ostenitor — l-am făcut în cea mai deplină voie bună. Aveam șefi ai grupei de 330 oameni — cîți eram în cele patru companii ale seriei a treia de soldați bă- trîni — pe sublocotenenții de rezervă : Dimitriu Ioan, în­vățător și Ionescu Teodor, advocat din București. Mer­geam în capul coloanei, avînd de-a stînga pe prietenul meu din tinereță, Țarcă Irimia, iar de-a dreapta pe alt prieten, Danea Ioan, cel dintîi din satul Panaci-Buciniș, cel de-al doilea din satul Șărișor, comuna Șarul Dornei. Joi sara am dormit în Mălini ; vineri sara am dormit la Suha, sub Stînișoara, iar sîmbătă, 16 iulie, pe la ceasurile 51/2 ani ajuns la Borca, unde am fost trecuți în revistă de maiorul Solomon Ion, care era comandantul grupului „Bistrița“, format din batalioanele 4/65 și 4/56.

— Bine-ați venit, camarazi, ne-a zis d-sa într-un grai plin de blîndeță și bunătate.

Ne-am așezat apoi în cantonament în satul Soci, pe malul drept al Bistriței, puțin mai la vale de satul Borca. Acolo, în satul Soci, era de mai înainte,hotărîtă găzduirea companiei I-a. în noaptea sosirii am dormit la un loc cu Țarcă, cu Danea și Ionică Toader, soldat din satul meu,

21

Tătăruși. Hodina ne-a fost în casa moșneagului Petrea lui Dumitru Aniței. A doua zi ne-am dus tuspatru la bi­serică în satul Sabasa, unde slujea preotul bătrîn, Grigore Lovinescu. Pe după amiază ne-am dus la școală, la reșe­dința batalionului, unde se afla ca adjutant sublocotenen­tul de rezervă C. Popovici, învățătorul școalei locale.

M-a luat Popovici ca furier, funcție în care mă găsesc și astăzi, duminică, 11 septembrie 1916, cînd scriu aceste rînduri.

Am făcut serviciu în Borca pînă în sara de duminică, 14 august. în acest răstimp de vreme multe frămîntări erau în țară și din toate se vedea că nu-i mult pînă de­parte.

*

(Cu toată grija și frămîntarea, nu știu dacă a fost zi să nu mă fi întîlnit la cooperativă la C. Vasiliu cu mulți din camarazii și prietenii mei și apoi, ca la cooperativă...

Toate petrecerile acelea n-au fost a bine. Dar ce a fost, a fost. Astăzi mă uit cu gîndul în zarea depărtată a tre­cutului și pare că mă prinde un fel de jale că mulți dintre tovarășii mei de atunci nu mai sînt și de acolea greută­țile vieții ne fac peste putință rostul unei întîlniri frățești, închid paranteza și scriu din carnețelul ce m-a însoțit în război).

*Erau zile cînd se vestea că vremea de așteptare se va

prelungi pînă prin octombrie. Dar concentrarea tuturor oamenilor batalionului, sosirea de curieri cu plicuri în­chise, venirea colonelului Broșteanu la inspectarea car­tușelor, venirea, în două rînduri, a generalului Vasilescu, comandantul diviziei a XlV-a, ne făcea să pricepem că grele și cumplite și mărețe timpuri se apropie.

în sara de miercuri, 10 august, sublocotenentul C. Po­povici, care avea și aprovizionarea batalionului, primește ordinul telegrafic să rechiziționeze 1 500 kg. brînză, că pe vineri, la 12 august, va trece prin Borca reg. 56, for­mat din trei batalioane, avînd de șef pe tînărul și har­nicul oștean, colonelul Neculcea Constantin. Auzind acest ordin, bunul meu prieten din aceste cumplite vremi de acum, a făcut știut comandanților de companii și aceș­

22

tia au luat cuvenitele măsuri ; iar în urma acestor mă­suri, în noaptea de joi spre vineri, s-au strîns mai multă decît s-a cerut.

Vineri, pe la ceasurile IO1/2 dimineață, a început să se vadă sosind regimentul 56. Cit ținea zarea dinspre Far- cașa erau numai șiruri de oameni. Gîndeai că nu se mai sfîrșesc. Pe la 11 au ajuns cele dintîi șiruri ale batalio­nului I prin dreptul școlii. Numai vederea oamenilor îm- brăcați cu toate hainele trebuitoare, vederea șiragului de căruțe ale fiecărui batalion, chesoanele cu cartușe, caii cu mitraliere... acestea parcă îți spuneau că ziua cea mare se apropie.

Toată coasta din stingă drumului spre Broșteni, din sus de primărie, pînă la Poiana Borcăi, era plină de oșteni, care s-au oprit să se hodinească. Acolo m-am dus de m-am întîlnit cu mulți dintre sătenii mei. Toți mă în­trebau că ce știu despre această mare mișcare de oameni ? Să mai fie mult pînă la intrarea în război ?

■— Fraților și dragii mei, le-am răspuns, nu pot ști nimica, fraților. Dară ce mai semn vreți voi, cînd vedeți că v-ați pornit de la regiment încărcați cu toate cele tre­buitoare ca pentru război ? Numai vederea șirului acesta de oameni și cară de tot felul vă duce cu mintea să în­țelegeți că de acum să ne întărim inimile.

Mi-am luat ziua bună de la acești fii ai satului meu, cari se duceau să lupte pentru patrie... și am venit la vale spre școală, uitîndu-mă mereu în urmă și zicînd : cine știe cîți dintre acești oșteni vor mai avea parte să-și vadă satele și casele lor ? .

Pe aproape de primărie iacă mă întîlnesc cu tînărul sublocotenent Ionescu Romulus, fiul unui mare prieten, al meu, Serafim Ionescu, din Folticeni.

— Știi, zice sublocotenentul, că batalionul 4 vine după noi ?

— Asta n-am avut de unde-o ști, decît doară c-o aud acum.

-îmi aduc aminte că pe cînd trecea regimentul, eu stăm la poarta școlii în poziție militărească. Am văzut atunci mulți ofițeri de rezervă, tovarăși de-ai mei de învățămînt : Stoleru de la Baia, Pescariu de la Sodomeni, Vasilache de la Fîntîna Mare, Tomega de la Boroaia. între comandan­ții de companie era și căpitanul de rezervă Dionisie Zăhă-

23

rescu, de loc din Boroaia și care fusese vremelnic co­mandantul batalionului 4.

— Huzurești, huzurești, zice domnia sa, cu bunătate, văzîndu-mă stînd și privind la oșteni.

— Ia mă aflu și eu pe-aici, cum dă Dumnezeu, îi răs­pund.

Aceste.-s cele din urmă cuvinte ce le-am auzit din gura lui Dizu ; căci se vorbește că, fiind rănit la picioi' de un glonte dum-dum, la Toplița, în Transilvania, a murit mai pe urmă la un spital din Piatra Neamț. L-am cunoscut pe d-1 Dizu tocmai din ziua de 29 iunie 1902. Era om vesel și înțălept la grai, fire de artist. Pînă a nu începe marile noastre concentrări era șeful portăreilor din județul Su­ceava.

*

Pe la 21/2 după amiază, regimentul a luat drumul spre Broșteni. Tot în acea zi de vineri auzim zvonindu-se că mîne sau poimîne noi ne ducem după regiment și că la Borca vine batalionul 3. Lucrul s-a- întîmplat întocmai, căci sîmbătă pe la amiază sosește în Borca batalionul 3, de sub comanda căpitanului Gotcu ; iar al nostru ■— afară de compania I, care era în gardă mare pe Grințieșul Borcii — a plecat spre Broșteni.

Spre sară sosește în Borca și o baterie de tunuri de munte. Fiind că sublocotenentul Popovici avea și aprovi­zionarea și fiind că pe aici aveau de trecut multe trupe de oșteni, el a primit ordin de la Broșteni, de la maiorul Solomon, ca să rămîie la Borca, împreună cu toți oamenii care-i avea în serviciu pe lîngă el. între acești oameni eram și eu, precum și soldații de la cele două pitării din Borca.

Duminică, 14 august, pe Ia ceasurile 81/2 dimineața, sublocotenentul primește ordin ca să aibă pîne și brînză gata, căci poate că batalionul 3 să plece din Borca și deci să aibă hrana trebuitoare. Pe la 12 la amiază se aude că batalionul pleacă pe Borca în sus. Pe la ceasurile 11 aud pe sublocotenentul Bej an spunînd :

— Artileria, cavaleria și infanteria au luat poziție.Pe la ceasurile 12 Popovici îmi spune :— Alexandre, știi una, bre ? La noapte are să sune

mobilizarea.

24

— Doamne ajută cu noroc, am răspuns eu ieșind din școală spre a mă duce să dau niște ovăs pentru hrana cailor batalionului 3 și ai bateriei de munte, cari trebuiau să plece pe Borca în sus, ca la ceasurile 12 de noapte să se afle pe graniță, în drumul cătră satul ardelean Corbu.

Atunci să fi văzut foială de oameni și zgomot și fră- mîntări și pregătire ca în apropierea marii furtuni ce avea să se dezlănțuiască pe întinderea hotarului țării, începînd de la Vatra Dornei, pe toată linia Carpaților și a Dunării, pînă la Marea Neagră din jos de Balcic. Ce se petrecea în inima fiecărui oștean nimenea nu poate ști, decît doară oșteanul care vedea că pleacă la datoria cea mare. . ■

Se coborau turmele de oi de pe munte și treceau Bis­trița pe pod de cea parte, în Sabasa.

A început să se așeze hrana oamenilor și a cailor pe vagonetele trenului domeniului coroanei. Oamenii bata­lionului 3 și ai bateriei de munte, gata de plecare ; iar ofițerii, în frunte cu căpitanul Gotcu, stau dinaintea crîșmei cooperativei din Borca, cinstind cîte un pahar de băutură și urînd ca Dumnezeu să le ajute să meargă numai în plin ori încotro le-a porunci țara.

Mă duceam la centrul de reaprovizionare de pe Sabasa, cînd oștenii erau gata să plece. La întoarcere, pe aproape de asfințitul soarelui, satul Borca rămăsese ca pustiu. îți venea să crezi că s-a abătut un puhoi mare de apă ori un vînt năpraznic și a măturat această suflare de oameni ducînd-o la hotarul țării, pentru care de acolo, ca un puhoi să se reverse peste Ardealul stăpînit de unguri.

Pe la ceasurile 7 sara, mă duc la școală și zic cătră prietenul Popovici :

— Pînă una-alta mă răpăd devale la Soci, la com­pania I-a, să-mi ieu grăunțele care trebuiesc date ungu­rilor ori nemților.

■—■ Du-te, Alexandre, și vezi de nu zăbovi, că mi-i voia să mai stăm trezi în iastă noapte, să mai petrecem cît de cît, pentru că Dumnezeu știe ce va mai aduce ziua de mîne.

25

Cum ajung în Soci, iată că mă întîlnesc cu tinerii sublocotenenți ai companiei : Dandu Neculai, Iliescu și Drăgușanu Dumitru.

— Știi, bădiță Alexandre, zic ei, că la noapte sună mobilizarea ?

— Apoi așa am auzit și eu zvonindu-se, făr’ de cît, dragii badii, măi băieți, cum a da Dumnezeu.

— Hai și-i sta cu noi la oleacă de ospăț, că de amu înainte cine știe cînd a fi scris să mai stăm cu toții la un loc.

M-am supus dorinței tinerilor mei tovarăși de dăs­călie și am stat împreună cu colegul Ionescu T., sergent, plutonierul Varganici și Șaraga și am petrecut pînă aproape de ceasurile 11 noaptea, făcîndu-ne unul altuia urări că să ne vedem sănătoși și că Dumnezeu să noro­cească cu izbîndă deplină oștirea noastră românească.

Nici grăunțe nu mi-am putut lua și nici pe prietenul Popovici nu l-am găsit treaz, căci fiind ostenit de atîta alergătură, se culcase puțin așa îmbrăcat, fiind gata să aștepte ordine ori de la ce autoritate militărească ar veni. M-am dus la gazda mea din Borca, la Petrea Rus- canu, și-am adormit bine, poate unde era să se întîmple ceea ce s-a întîmplat.

După rînduielile cîrmuirii, drept la ceasurile 12 din noapte au început să sune goarna și să tragă clopotele, vestind lumea că țara a intrat în război. Sunetul goarnei și sunetul clopotelor m-au trezit pe la 2i/z în dimineața zilei de luni 15 august. •

— Sculați măi, oameni buni, zic eu cătră Păcurariu Grigore și alt soldat, sculați și auziți ce zic clopotele și ce zice goarna. De-a-mu-i capătu ; de-amu dumnezeu știe de-om mai avea parte să ne mai vedem satele și casele noastre.

Am trăit să apuc și aceste mari și grele vremuri. [...]M-am sculat, m-am spălat și m-am închinat, rugîn-

du-mă să am sănătate și putere ca să trăiesc să văd și urmările intrării României în război, să văd îndeplinin- du-se visul cel mare de împlinire a țării noastre. Dacă aș fi fost acasă, n-aveam să-mi pot stăpîni firea de plîns, ...nu că merg la război, ci că mă despart de frați, de neamuri și de satul Tătăruși, unde am trăit de la naș­tere și pînă la vîrsta de 40 de ani, 7 luni și 15 zile.

26

Chiar atunci, noaptea, m-am apucat și am scris o carte poștală lui Gh. Sachelarie, subrevizorul școlar, să-mi trimeată chitanța de salar pe vacanță și în care mi-am luat ziua bună de la el, ca de la un vechi prieten și tovarăș de dăscălie. Am mai scris o carte poștală fra­telui meu Ștefan de la Tătăruși, arătîndu-i ce să facă cu averea mea, de s-a întîmpla să mă duc de pe lume și mi-am luat ziua bună și de la el și de la popa Dumitru.

înghițind noduri și silindu-mă să nu plîng, am scris scrisoarea către fratele meu și iacă din ce pricină : Ște­fan mi-a fost frate cu priință în toată vremea vieții mele și om trăitor singur. Cu el m-am îndămînat la toate nevoile și năcazurile mele. îmi era inima ră că m-am pornit de-acasă fără să mă îngrijesc mai de ales, fără să-mi ieu îmbrăcăminte și încălțăminte ca pentru iarnă și ca pentru vremi grele.

Cînd s-a făcut ziua bine clopotele și goarna au înce­tat. Mă gîndesc ce vaiete și plînsele vor fi fost la Tătă­ruși în noaptea și în ziua de 15 august! Cum îi satul nostru mare și s-au chemat la treabă oameni de la 26— 41 ani, apoi negreșit el va fi rămas aproape pustiu. Moș­negii, femeile și copiii vor fi mai bătînd drumul pînă la primărie, să întrebe și să afle știri de ce se mai petrece pe cîmpul de luptă.

De la gazdă, împreună cu Păcurariu m-am dus la Sabasa să dau niște țuhali de făină ca să se facă pîne de dat soldaților. După ce mi-am făcut și această dato­rie m-am dus iarăși la Soci, la companie, ca să-mi ieu grăunțele. Aici toți oamenii erau înșirați de la vale de casa lui Vasile Bejan și își așezau pe raniță toate cele trebuitoare. Li. s-a dat hrana trebuitoare și, după ce totul a fost gata, sublocotenentul Dandu, care ținea locul comandantului de companie, strigă :

— Drepți ! întoarceți-vă cu fața spre răsărit; des- coperiți ! Să spuie unul Tatăl nostru.

La auzirea acestor cuvinte, spuse scurt și inimos de cătră acest inimos ofițer, toată lumea s-a îndreptat cu fața spre răsărit. Un soldat din front a zis Tatăl nostru cu glas tare. Apoi s-au înturnat cu toții la front. Sublo­cotenentul a comandat coloanei de marș la dreapta. După

27

ce soldații s-au îndreptat spre drumul de plecare, gră­iește Dandu cu glas tare :

— Fraților; de-amu mergem la război ! Să trăiască România mare ! Ura !

De trei ori au strigat soldații ura și apoi au pornit la drum, cei mai mulți cu lacrămile în ochi. Cred că se știe din care pricină.

— Rămîi sănătos, bădie Alexandre, au zis cătră mine tinerii ofițeri ai companiei.

— Mergeți sănătoși, dragii badii.Am dat mîna cu dînșii și cu toți prietenii și cunos-

cuții mei din companie, iară de la podul Bistriței am apucat spre Sabasa, pe cînd compania a luat drumul spre Broșteni, strigînd ura.

Ce va fi mai făcut ea nu pot să știu, că eu am mai rămas în Borca.

Asta a fost luni dimineața, 15 august 1916, pe la ceasurile 7.

*Grijile pe oameni erau mari și întemeiete. Se zvonise,

și zvonul s-a adeverit pe deplin, că oști austriece au intrat în satele Dorna, Șarul-Dornei, Șărișor, Neagra- Șarului și Panaci. Pe după amiază se vorbea că austrie­cii se apropie de vîrful Bădei și că au de gînd să vie pe Valea Barnarului la Broșteni. Luni, 15 august, pe la amiază sosește adevăratul comandant al companiei I-a, locotenentul Costinescu, care se oprește puțin dinain­tea școlii, stă de vorbă cu sublocotenentul Popovici și pleacă în fuga cailor spre Broșteni și de aici la Gura Barnarului, spre a opri o întîmplătoare năvălire de oști străine. Atunci să fi văzut zbîrnîieli la telefon la pri­măria din Borca. Intrase spaima în oameni că de-or năvăli ungurii în Broșteni, apoi nu departe-i și Borca și deci își închipuia fiecare planul cum să facă și ce să facă la vreme de nevoie. însuși sublocotenentul Popovici oprise la școală o căruță și o ținea numai ca viind v-o veste ră, să-și puie nevasta și copiii în căruță și să-i îndrepte spre Folticeni.

• Nu se știa în ce parte îi colonelul Neculcea cu oștenii săi. Se frămîntau cei de la divizie fel și chip ca să-i

28

deie de urmă. Pe după amiază trece spre Broșteni comandantul diviziei 14, generalul Paraschiv Vasilescu. Acolo aude iar de zvonul năvalei vrăjmașilor pe Valea Barnarului. La întoarcere se oprește pe la școală, intră înlăuntru, stă de vorbă cu Popovici și, cînd să se urce în automobil, cu urechile mele am auzit zicînd :

— Bagă de samă, domnule Popovici ! Te știu om serios și cu judecată limpede și sănătoasă. Vezi să faci tot ce știi, numai să fie bine !

Ce era ? am aflat pe urmă. I se spusese de general să trimeată oameni și la căpitanul Gotcu și la maiorul Solomon, să părăsească Ardealul și să vie spre Broșteni, că-i lucru de gîndit.

Au durat zvonurile și îngrijorarea aceasta pînă pe sară la ceasurile 10, cînd se vestește la telefon de la Broșteni că austriecii se retrag de la Băda și că în retra­gere au luat vite și oameni mobilizabili. La auzirea acestei vești lucrurile s-au mai liniștit. Totuși am stat cu Popovici la telefon pînă la 21/2 după miezul nopții, cînd am venit la școală, unde m-am culcat așa îmbrăcat, jos în cancelarie, iar Popovici, tot îmbrăcat, pe un pat din odaia lui de culcare.

Tot în ziua de 15 august am văzut două aeroplane dușmane trecînd pe deasupra Borcei și mergînd spre Piatra. Cînd au venit înapoi au fost primite cu nume­roase focuri de pușcă ; dar n-au avut românii parte să le doboare.

Așa s-a trecut cea dintîi zi de război în satul Borca. (Scris pînă aici azi, marți, 13 septembrie 1916, ceasu­

rile 21/2 după amiază).

*Scriu, cetitoriule, amintirile copiindu-le întocmai

dintr-un carnet; de aceea se vede și se vor vedea unele însemnări asupra datei și locului unde au fost scrise însemnările. Nu de vitejiile mele povestesc, căci în război n-am făcut vitejii, dar mi-am făcut datoria după puterile unui om slab trupește și care la ziua mobilizării era tre­cut de 40 de ani. Hai să dăm iarăși cuvînt celor scrise în carnet!

29

13 septembrie 1916

După pornirea războiului am mai stat în Borca, împreună cu prietenul ■ Popovici, încă o săptămînă. în această vreme felurite știri și rapoarte se trimiteau de pe frontul prins de regimentul 56 și batalionul 4 din regimentul 16.

In cursul acestei săptămîni soldatul, ori caporalul, V. Arghir, judecător la Broșteni, se pornește în patrulă — înaintea a două companii — din Dîrmoxa spre Dealul Vînăt. Pe semne că șefii lui l-au îndemnat, ori neno­rocul, ori năpasta, căci nici nu era îmbrăcat ostășește, nici nu pornise cu arma la el... Mergea în frunte, spuind că el cunoaște locurile.

De cu seară năvălise o ceată de oșteni vrăjmași din dealul Păltinișului pînă devale la strîmtură. Temîndu-se să nu li se întîmple ceva s-au retras înapoi spre deal, oprindu-se cîțiva din ei la un podeț la cîmitura drumului, aproape de casă moșneagului Petrea Malaiu. Cum era foarte întuneric, nu se vedea nimic. Lumea, în frunte cu Arghir, mergea fără să creadă că mare nenorocire-i așteaptă. Cînd aproape de cîrnitură, vrăjmașii s-au folo­sit de întuneric și au tras focuri. Unii spun că în Arghir s-au tras 3 focuri, alții că 7. Destul că el și cu soldatul Irina Iacob și-au găsit moartea acolo pe loc, în sara de marți 16 august 1916. Amîndoi au fost aduși și îngropați la Broșteni ; iară pe locul unde au fost uciși de gloan­țele vrăjmașe li s-a ridicat o cruce de lemn avînd pe ea următoarele cuvinte : „16 august 1916 Vasile Arghir și Irina Iacob, morți pentru patrie“.

L-am cunoscut bine pe Arghir. Era un leat cu mine și fusese chemat la datorie tot pe ziua de 12 iulie. A venit de multe ori în Borca, la Popovici, cu care era în bune legături de prietenie. Pe urma lui au rămas, soția și 2 sau 3 copii.

*S-au scurs zilele de luni, marți, miercuri, joi, vineri

și sîmbătă — întîia săptămînă de război — cam degrabă, dar întovărășite de grija celor ce s-au dus la luptă și de

30

grija că nu știam ce s-a alege de mine, una că, acum ședeam așa, fără nici o socoteală și alta : eram luat la ochi de-o samă de lume, pe cum că șed acasă ca babele, nu mă duc pe frontul de luptă, după cum trebuie și cere datoria de oștean.

Se tot zvonea că Popovici va fi luat de la aprovizio­narea batalionului, dat pe front și înlocuit cu alt ofi­țer de rezervă, tare veninos la inimă, tare mic la suflet, tare răutăcios, tare puțin priceput în trebile ostășiei. Acel ofițer se numește căpitanul Rebega Constantin, încă n-am văzut fire de om așa poznită și așa de sucită, încît să ajungă a fi urît de toată lumea care apuca a-1 cunoaște. Cu multe făpturi a umplut Dumnezeu lumea, doamne sfinte !i Acest ofițer, cît a stat pe front în gazdă mare la Călimănel, a înnebunit niște bieți soldați. Fricos peste măsură, prost peste măsură, însă dîndu-și pe față firea de om luptător pentru patrie. S-a purtat așa de prost, încît comandantul de batalion, căpitanul Zaha- rescu Constantin, a găsit de cuviință să-1 cheme pe Popovici la front ca adjutant și ca unul care, deși mai mic în grad, se pricepe bine în toate trebile ostășiei.

în ziua de duminică, 21 august, pe la ceasurile 2 după amiază, sosește Rebega cu vestea că să înlocuiască pe Popovici și acesta să-i deie pe samă hîrtiile și tot ce privește aprovizionarea. Popovici nu i-a dat nimica, spuindu-i că n-are ce să-i deie. Negreșit că Rebega a rămas cu buzele umflate și și-a mai adăugat un nume rău, pe lîngă altele ce mai avea. Ba a fost luat la ochi de superiorii'lui și de oamenii din Borca. Acești oameni vedeau în Popovici pe ofițerul priceput și care le putea da felurite știri de pe front, mai ales că intrase în inima generalului Paraschiv Vasilescu, comandantul diviziei a 14-a.

— Alexandre, mergem la deal mîne dimineață !— Să deie Dumnezeu noroc și bine ! De-amu mi-oi

pregăti și eu lucrurile și hai la drum, să nu mai fim judecați că stăm acasă ca babele.

Am stat sara la masă la Popovici, iar a doua zi, luni 22 august, pe la ceasurile 7, ne-am suit în căruță împre­ună cu soldatul Covașă Ion din Timișești și Iliescu Toa- der din Borca și hai la deal la Păltiniș, unde este așezat batalionul 4.

31

Pe aproape de amiază am ajuns la Broșteni. Aici m-am dus de mi-am luat ziua bună de la prietenul meu Aristide Popovici, administratorul moșiei regale Broș­teni. Am stat la masă la otel împreună cu alți prieteni și cunoscuți. Pe la ceasurile 2^2 am plecat pe Neagra spre Păltiniș. Calea lungă și caii de la căruță slabi au făcut să nu putem ajunge la Dîrmoxa, cum ne era pla­nul, ci am înserat la Brînzăria regală, unde ne-a fost și masul. A doua zi, marți, 23 august, am plecat la drum. Cam pe la ceasurile 9 am ajuns la Dîrmoxa și am poposit la casa lui Grigore Păcurariu, iar pe la ceasurile 11 am ajuns în satul Catrinari, comuna Păltiniș.

*

N-am scris în carnețel atunci, dar scriu amu, 11/24 iulie 1924, că. țin minte bine. Pe toată valea Negrei erau așezați dorneni cu căruțele, cu gloatele și cu ce au apu­cat a lua atunci cînd fără de veste au năvălit ungurii peste dînșii. Nevoie mare, sărăcie mare și foamete mare. Trăsesem caii ca pentru hodină în stînga drumului ce duce la Păltiniș și numai ce vedem un mic grup de oameni pe jos, între cari am recunoscut pe vestitul frun­taș Ion.Pața, din Neagra-Șarului. Treceau spre Broșteni.

— N-aveți v-o bucățică de pîne, mă băeți, că tare am mai slăbit de foame !

Mă gîndeam așa : iacă la ce duce războiul pe oameni... ieri acest fruntaș putea să hrănească un sat, iară azi n-are cu ce să-și astîmpere foamea ! Lume, lume ! Hai la carnețel.

*Cum am ajuns la Catrinari, au început a veni la

mine camarazi și au început a mă întreba ce mai știu de război.

Nu după multă zăbavă am luat ranița și pușca și am suit mai în deal, la casa, lui Ion Dîmbu, unde am găsit pe preotul V. Chirilescu, dr. I. M. Pastia, medicul batalionului și căpitanul C. Zaharescu, comandantul batalionului.

De la 23 august pînă la săptămîna, la 30 august, am dus viață cam liniștită, neavînd așa de lucru și nici căpetenia detașamentului locotenent-colonelul Chirițescu,

32

nețiind așa de aprig la serviciu. Mai era pe lingă noi și o baterie de 87 din 24 artilerie sub comanda unui căpitan Sturdza. ■

în acest timp companiile II, III și IV făceau gardă mare și trimiteau patrule înspre Panaci și în lungul gra­niței pînă la Drăgoiasa. S-au întîmplat ciocniri de patrule în ziua de marți, 23 august, în Qoverca, unde a fost ucis soldatul din compania a Il-a, Niculiță și a fost rănit la mînă soldatul Petrovici Petre, care acum, 14 septembrie, cînd scriu aceste rînduri, se află încă nevindecat bine la spitalul din Broșteni.

La 30 august, marți dimineața, cînd ieșeam cu Popovici de la colonelul Chirițescu, iată că sosește un automobil avînd în el pe colonelul Coleri și maiorul Constanțiu. Ei aveau luat din drum pe căpitanul Zaharescu, comandan­tul batalionului. Acest colonel este comandantul brigăzii a IV-a teritoriale mixte, la care s-a alipit și batalionul nostru. Firea lui prea aspră, firea lui de a nu suferi multă vorbă și mai cu samă deprinderea de a sudui pe ofițeri pentru toată nimica l-au făcut ca nu tocmai să fie iubit de oameni-, mai cu samă în aceste vremuri, cînd ca oștean de căpetenie trebuie să faci pe mai micii de sub ascultarea ta să meargă la moarte, adică la datorie, cu alte cuvinte, nu cu „crucile și dumnezeii mamii voas­tre“, sau „aista-i război, cu un mort și cîțiva răniți pe zi ?“ (Cuvinte rostite de el și de maiorul Constanțiu în luptele de la Pietrosul și Pietrele Roșii).

Chiar în ziua aceea, 30 august, a luat colonelul măsura ca a treia și a patra companie să meargă în recunoaș­tere pînă hăt departe în satul Panaci. S-a și cunoscut că a venit la comandă un om aspru, cu altă fire și cu alte măsuri. De cum a venit, s-a și dat ordin ca a doua zi, miercuri 31 august, să vie de la Tulgheș muniție de infanterie și artilerie. Se apropia momentul intrării în luptă. Eu am dictat la telefon ordinul colonelului scris pe o bucățică de hîrtie, ordin ce din întîmplare l-am gă­sit în carnețel și sună așa : „Trimiteți imediat de la Tulgheș la Păltiniș jumătate din munițiunile de infante­rie ce are semicoloana și 6 chesoane muniții pentru arti­lerie de 87. Aceste munițiuni trebuie să sosească la Păl­tiniș cel mai tîrziu în dimineața zilei de 1 septembrie.

33

Semnează comandantul detașamentului de acoperire Bis­trița, colonel Colori.“

După ce gat de • dictat acest ordin, sosește căpitanul Zaharescu spre a face știut companiei I-a la telefon la Busuiocu, să se adăpostească oamenii cum vor putea și să se menție pe poziția de la Vîrful Șarului. La ieșire zice căpitanului : ■

— Ei, domnule Vasiliu, știi că poimîine intrăm în război ?

— D’apoi de unde să știu, decît doară acum cînd îmi spuneți dumneavoastră.

— Și nu te temi ?— D’apoi de ce să mă tem ? Numai sublocotenentul

Popovici să vie de unde-i dus, să-i dau ce am la el pe samă, ș’apoi de-acolea cum a da Dumnezeu.

Vineri dimineața tunurile erau pornite, parte spre Dorna, pe deasupra dealului, care începe de la casa lui Petrea Malaiu, iar parte au luat drumul Călimanilor, pentru ca cele dintîi să bată asupra tîrgului Vatra-Dor- nei și celelalte să bată asupra Lucacilor și Șerbei.

Tot atunci au pornit companiile I, III și IV înspre N'eagra-Șarului, luînd direcția Călimanilor prin desișuri spre a nu fi văzute de dușmani. După cele ce mi-au spus niște soldați de la compania I-a, sîmbătă 3 septembrie s-au dat lupte cumplite la Pietrele Roșii. Acolo, între alții, a murit sergentul Hurmuz, căruia un obuz i-a rupt piciorul și din pricina marii scurgeri de sînge ș-a dat obștescul sfîrșit. Eu pe acea vreme rămăsesem la coloană, la Păltiniș.

De duminică dimineața au început a bate tunurile spre Vatra-Dornei. încă n-am fost auzit pînă atunci atîta mînie a lui Dumenezeu de zgomot. Drept gîndeai că tună ca în timpul verii. Cîte odată băteau tunurile pe rînd, cîte odată băteau toate odată. Și așa au huit toată ziua, iar după ce a înserat se vedea din Catrinari roșu ceriul asupra Dornei. Acesta era semnul că obuzele își vor fi făcut rostul și poate că și oamenii vor fi dat foc tîrgului.

A doua zi, luni 5 septembrie, tunurile au bătut iarăși, dar nu cu așa strășnicie ca ieri. Pe sară iarăși s-a văzut roșață spre Vatra Dornei, și spre satul Sărișor. Miercuri a fost cam liniște pe frontul nostru românesc. Joi au fost atacuri strașnice din partea batalionului 4 asupra ungu­

34

rilor. Au căzut mulți, și morți și răniți, după spusa lui Gheorghe Neculai a Aniței din Tătăruși, rănit greu și el la un picior. Au pierit atunci, joi, doi tătărușeni : Cos- tache Agache și Toader Gh. Gr. Buleu.

A fost și vineri atac mare asupra Pietrelor roșii. Cel care de joi dase ordinul de atac era un maior de stat major, om de lingă colonelul Colori, maiorul Constanțiu. Mi-a spus Simion Kirileanu, prietenul meu iubit, că în cruci și dumnezei a mînat oamenii la atac. A luat un bici de la un cazac și a început a bate în oameni, sudu- indu-i că-s niște păcătoși și niște fricoși.

Se rînduise că pe a doua zi, pe vineri, să se dea un atac la care, pe lîngă companiile batalionului 4/56, vor lua parte două companii dintr-un batalion al regimen­tului 85. Așa au făcut ai noștri și, vineri dimineața, la 9 septembrie au pornit cu mînie mare asupra întăritu- rilor dușmane. Ai noștri, măcar că erau oameni bătrîni, între 32 și 41 de ani, s-au purtat vitejește. Cînd au izgo­nit pe vrăjmași dintr-o tranșee și au ajuns pe o înălțime potrivită, bagă de seamă că din urmă nu le vine nici un ajutor. Aceasta a făcut pe ofițeri să comande retragerea, în retragere, cînd prietenul meu S. Kirileanu, făcea semn către oșteni, a văzut cu ochii cum un ungur a pus pușca la ochi și a îndreptat-o asupră-i. îndată a și simțit dureri cumplite la mîna dreaptă. Un glonț îi lovise mîna dreaptă și în asemenea stare a venit la ambulanța batalionului.

Atunci a dat față cu maiorul Constanțiu și, așa stîlcit cum era, a zis către maior :

— Așa-i, domnule maior, că ț-am făcut gustul ? Nu mi-i ciudă că-s rănit și că s-au prăpădit atîția oameni, cum mi-i ciudă că nu ne-ați trimes ajutor.

— A.poi nu-s numai eu de vină, răspunde maiorul, fără să mai zică ceva, cînd a auzit vorbele pline de îndrep­tățită amărăciune ale prietenului meu.

în această zi a căzut mort și tînărul ofițer Brașoveanu de la compania a Il-a. A fost greu rănit ofițerul învăță­tor Ulmeanu Ion și a fost dus la spitalul din Toplița, în Transilvania. A mai fost rănit ușor sublocotenentul Di- mitriu Ion, atingîndu-i glonțul degetul cel mic de la pi­ciorul stîng. Toți acești ofițeri, împreună cu alți soldați răniți, au fost trimeși la spital la Broșteni.

35

Asară, 14 septembrie, am auzit de la tînărul preot Neculai Lazăr din Broșteni, că Simion n-a stat în Broș- teni, ci duminică dimineața, 11 septembrie, a plecat la spital la Iași, temîndu-se să nu fie lucrul greu cu rana de la mină.

Să fi văzut apoi toată ziua de sîmbătă, duminică și luni (10, 11 și 12 septembrie) cum curgeau ambulanțele brigăzii pline de răniți, unii greu de tot, alții nu așa de greu. Aceasta era adevărată priveliște de război. Oamenii plini de sînge pe haine, storși la față în urma scurgerii sîngelui. Povesteau bieții oameni cum au luat parte la lupte și cum li s-a întîmplat să cadă răniți.

Mare jale și descurajare era pe toți soldații batalio­nului 4, cari erau la căruțe și la convoiul de dus mîncare pe front. Ziceau cu toții că batalionul nostru a rămas ca un băiet a nimănui, toți bătîndu-și joc de el și trimițîn- du-i soldații la moarte cum trimeți vitele la căsăpie. Tot atunci, sîmbătă dimineața, a sosit la Păltiniș și coman­dantul armatei de nord, generalul Prezan. Am auzit pe mulți spuind că l-au cam mustrat cu vorbe aspre pe co­lonelul Colori, pentru că a trimes oamenii la luptă fără să fie bine pregătiți și fără să aibă trupe de susținere.

Din acea zi batalionul nostru n-a mai luat parte la lupte, ci a căutat să se întărească acolo, la poziție.

Asară, 14 septembrie, am auzit că companiile noastre s-au apropiet de Panaci și că-i rînduit ca batalionul nos­tru să fie rezerva brigăzii. Tot asară au mai venit și două mitraliere de la regimentul 56, care a avut ordin să se alăture la brigada a IV-a mixtă.

Astăzi, 15 septembrie, ducîndu-mă la deal la compa­nie, am auzit că pînă în ziuă mitralierele au plecat spre Panaci. Tot astăzi au auzit zvonindu-se că după ce vor veni aici pe front regimente active, batalionul nostru va fi retras și dus în garda forturilor de la Chitila.

Astă noapte, joi spre vineri, 15 spre 16 septembrie, au bătut mereu tunurile în dreptul Dornei și de la Că- limani spre muntele de deasupra satului Neagra Șarului. Astăzi s-au auzit bătînd tunurile pînă acum la ceasurile 12 din zi. Tot astăzi dimineață, comandantul brigăzii s-a mutat la Coverca, aproape de satul Panaci.

36

De luni, 12 septembrie, stau singur, căci ofițerul meu, sublocotenentul Popovici, este dus la Toplița să aducă soldele ofițerilor.

Tulgheș, luni, 3 octombrie. 1916

Toată săptămîna de la 12—18 septembrie n-am făcut nimic. în ziua de joi, 22 septembrie, am primit ordin de la d-1 căpitan Zaharescu, aflător la capătul satului Nea­gra Șarului, aproape de locul numit Gura Haitei, să mă duc spre a lucra împreună la cancelaria batalionului.

Vineri dimineața, 23 septembrie, pe o ploaie măruntă, m-am suit într-o trăsură cu provizia companiei a IlI-a și am plecat la datorie. De la Coverca spre Neagra Șarului, pe o bucată de loc, am mers cu grijă, fiindcă tunurile duș­mane bateau în convoiurile noastre, care duceau hrana la oștirea de pe front. Atunci, cum am ieșit din pădure, spre Coverca, șușaua era spartă prin mai multe locuri de obuze. Multe din casele locuitorilor fruntași erau, arse cu istovul, fiind prefăcute în grămezi mari de cărbuni.. Am cunoscut casa arsă a Iui Gavril Petrovici, casa preotului Gheorghițanu, biserica din Panaci. Pe la Neagra Șarului iarăși am văzut cele mai multe case arse : a lui Ion Pața, școala, niște dughene, toate aceste aprinse că de obuzele dușmane, că de mîna dușmanilor.

La ceasurile llr/2 am ajuns la reședința batalionului care era în casa locuitorului fruntaș Ilie Ortuanu, așezată la marginea despre apus, pe Părăul cu pește. Cum am in­trat în casă, am fost înconjurat de căpitan și de subloco­tenentul Ionescu Teodor și au început a-mi povesti va­lurile prin care au trecut de la 1 septembrie și luptele grele la care au luat parte.

Pe sară s-a primit veste și poruncă să se deie linia de pază în primire unui batalion din 69, iar al nostru să plece — nebăgat în samă de dușmani — spre Păltiniș și de acolo spre Borsec în Transilvania, unde era hotărît să mai stăm să ne hodinim. La 12 noaptea s-au strîns ofițerii companiilor J, III și IV și pe la 2 după miezul nopții am plecat la drum. Se vedea cum inamicul din dreptul Dornei și al Șarului Dornei aruncă lumină cu reflectoarele. Cum

37

s-a făcut ziuă am ajuns la Coverca și am stat în dosul unui deal, pe părăul Mihăileț, spre a nu fi văzuți de vrăjmași. Acolo, așa cam pe la ceasurile W/2—12, s-a întîmplat o mare nenorocire. Un soldat a umblat la armă fără să bage de samă că un cartuș era în țavă. Arma s-a descărcat și a omorît pe loc un soldat și a rănit greu pe altul care era în fața celui cu arma. Nu țin minte bine, dar mi se pare că și cel de-al doilea a murit pînă sara, sau a doua zi. Sîmbătă, după ce a înserat, am luat drumul spre Păl­tiniș. Am uitat să mai însemnez că atunci, sîmbătă dimi­neața, după ce am fost ajuns acolo, pe Mihăileț, nemții sau ungurii au deschis foc cumplit asupra liniei din drep­tul satului Neagra Șarului. Huiau cumplit tunurile și puștile, iară de la o vreme am văzut case arzînd. Biserica din Neagra Șarului era puțin stricată, iar la clopotniță se vedea negreață de fum. Se vede că au voit să-i deie foc, dar nu s-a aprins.

*Gura Bistricioarei, vineri 14 octombrie 1916

Trudit, cum eram îmbrăcat gros, încins, cu arma în spate și cu doi saci „de merinde“, unul cu niște hîrtii și altul cu cartușe, am mers la deal pe un drum glodos. Am avut noroc că era și lună și deci, cînd ieșea de după nouri, tot ne mai lumina calea.

Oamenii batalionului, cu toată truda, și măcar că fu­seseră la atacul de pe Pietrosul și Pietrele Roșii, erau cei mai mulți nevoiași, povestind felurite întîmplări poznite din luptele de pînă acum. Așa-i armata : cîte odată pare că se cutremură pămîntul de atîta furtună, cîte odată vine veselia asupra oștenilor, de gîndești așa că cine știe ce bine a dat peste ei. '

Cînd am început a urca delul Păltinișului, cam din dreptul primăriei, un soldat din Mihăilești — compania a Il-a —- pune mîna pe fluierul meu cel mare și se apucă de cîntat așa de frumos, că răsunau văile. Ba și de joc mai cînta camaradul’ Mihai Grigore, iar cîțiva soldați mer­geau jucînd, cu tot dealul, de părea că nu vin de la răz­boi, ci vin de la nuntă ori de la cumătrie și merg la crîșmă la cinste cu nunul sau cumătrul cel mare în frunte.

38

1

M-am fost apucat și eu de cîntat, dar parcă puteam ? Nu-mi venea sufletul și de slab și de ostenit. N-oi uita cîte zile oi trăi priveliștea aceea de noapte. Spre apus pădure de brazi, cerul pe une locuri acoperit cu nori, iară luna scoborîndu-se spre asfințit și noi urcînd dealul de-a dreptul, nu pe drumul cel șerpuit. în urmă rămăsese sa­tul Panaci cu pădurea lui dinspre miazăzi.

Pe la ceasurile 11 de noapte am ajuns la șurile batalio­nului, unde am dormit, în bordeiul companiei a Il-a, cu sublocotenentul Radovici,-comandantul respectiv, cu care am venit alăturea si sfătuind împreună de la Coverca.

Iarăși am uitat să mai însemnez în carnet că acolo, la Catrinari, cum mergi în dreapta, era așezat un post de prim ajutor, unde se aflau doi sau trei doctori, cari dă­deau cuvenitele ajutoare celor veniți răniți de pe front.

*A doua zi, duminică 25 septembrie, pe la ceasurile 3

după amiază, m-am suit într-o trăsură împreună cu preo­tul V. Chirilescu — de la regimentul nostru. Pe sară am dormit la otelul din Broșteni, prefăcut în spital militar. Aici sosise nu mult mai înainte sublocotenentul C. Popo- vici, care a fost așezat în spital fiind greu bolnav de reu­matism acut.

Dimineața, luni 26 septembrie, am plecat din Broșteni în căruța soldatului Dascălu Iftimie, de loc din Neagra Șarului. La 9 am ajuns la Borca. M-am oprit la școală la Popovici, de am mai luat niște hîrtii pentru cancelaria batalionului. Mi-am luat ziua bună de la buna doamnă Popovici și de la bunii săi copii și am plecat spre otelul Borcei,' unde poposise preotul Chirilescu. Aici am dat față cu d-1 C. Solomon, șeful domeniului coroanei — Borca. A mai venit la noi și preotul Gr. Lovinescu din lo­calitate, precum și preotul Nicu Ortuanu din Dorna. Am mai cumpărat cîte ceva de-ale băuturii și de-ale mîncării, mi-am luat ziua bună de la prieteni, iar pe la v-o IB/2 m-am suit în ambulanța batalionului și am plecat la vale, trecînd peste Bistrița. Nu după multă vreme am ajuns și ne-am oprit la fruntașul gospodar Constantin Dimitriu

39

de pe Sabasa. D-sa ne-a oprit la ospăț puindu-ne pe masă totul din belșug, iară la plecare ne-a urat drum bun și izbîndă.

Pe la ceasurile 1 după amiază am pornit la vale, în- șirîndu-se toate căruțele batalionului, mergînd pe drum mai mult în pasul cailor decît la fugă. în satul Galu mi-am aruncat ochii în dreapta și, într-o ogradă, am văzut-o pe Alexandrina, fiica iubitului meu coleg și prieten Gh. Țifescu, fostul învățător și gospodar fruntaș în satul Pa- naci, comuna Șarul Dornei. Bietul om era bolnav, slab peste măsură, cu barbă mare și sta culcat în pat. Foarte îi era mare bucuria cînd ne-am văzut. După ședere de v-o 10 minute mi-am luat ziua bună de la prieten, m-am suit în căruță și am mers la vale trecînd prin satul Poiana Teiului, cu vestita stîncă din ograda bisericii. Pe aproape de sară ne-am oprit în satul Călugăreni, unde ne-a fost și masul.

Toată ziua de luni, 26 septembrie, am mers cu voie bună, mai ales că luasem în cap oleacă de zăpăceală. A doua zi, marți 27 septembrie, am plecat spre Borsec. De la Gura Bistricoarei am apucat drumul la deal spre Pri- săcani. Am trecut granița în Transilvania pe la ceasurile 12, iară pe la 1 fără un sfert am ajuns la Tulgheș, unde am poposit și am stat la masă. Cam după o hodină de v-un ceas și jumătate am plecat la drum trecînd prin sa­tul Corbu. La ceasurile 5 după amiază am ajuns la Borsec.

Această localitate îi destul de frumoasă. Iară de fru­musețea ei au scris capete mai cu multă pricepere decît mine. Acum însă priveliștea, mai cu samă în orășel, era de tot proastă, ca în vremea de război : case prădate, lu­cruri zvîrlite pe drum, geamuri stricate, mă rog, batjocură mare, de nu-i în stare grai și condei să le scrie. '

Noaptea am dormit în Borsec la spitalul militar, împreună cu preotul Chirilescu și cu un preot Ciocîrlan. Atunci, în sara aceea, pe la ceasurile 8, s-a dat de veste că întreg spitalul cu bolnavi și personal să plece la Pri- săcani, așa ca pînă în ziuă să nu rămîie picior de bolnav în Borsec, afară de cei răniți greu. Așa s-a și făcut. Toată noaptea de marți spre miercuri a fost mare for- foteală prin tîrg. Eu nici nu m-am mai dezbrăcat, ci am dormit îmbrăcat.

40

*Mănăstirea Cernica, 28.X.1916

Vînturile și neliniștea m-au făcut să nu pot urma înainte cu scrierea amintirilor din timpul războiului nos­tru cel mare. De aceea se vede întrerupere mare de timp în povestirea întîmplărilor.

Se vede că marele stat major căpătase știri de veni­rea a 10 sau 12 divizii germane, că aceasta a fost pri­cina că în noaptea cînd s-a dat ordin de părăsire a spi­talului din Borsec, s-a retras și {întreaga oștire româ­nească ce era la Toplița și în împrejurimi. Nu-i vorbă, chiar de marți pe amiazi am băgat de samă că veneau în retragere parte din trupele noastre dinspre Ditrău, localitate la miazăzi de Tulgheș.

Miercuri, 28 stptembrie, pe la ceasurile 9 dimineața, am văzut un automobil în care se afla un tânăr sublo­cotenent de rezervă, fost învățător la școala mea, iar înaintea războiului la școala din Bursuc. Acest ofițer a adus de la divizie și de la brigadă vestea și ordinul că și batalionul nostru să se retragă. .

S-au făcut toate pregătirile și, pe la ceasurile 3 după amiază, am plecat la vale spre Tulgheș. Cum am scobo- rît în vale, la răscrucea drumului Borsecului cu al Top- iiței, am văzut curgînd oșteni despre apus dinspre Top­lița. Cum curg puhoaiele vara, în urma unor ploi mari, așa curgeau oștenii noștri, cari plouaseră gloanțe și obuze și multă groază asupra vrăjmașilor noștri. Drumul de la Borsec pînă la Tulgheș, cale de aproape 20 km era un lanț nesfîrșit de oameni. Pe o parte a drumului mergeau căruțele, iar pe cealaltă parte mergeau șirurile de soldați. Am văzut oameni din regimentele 56, 55, 69. 54, 16 și regimente de artilerie. Credeai că tot Ardealul se scurge în Moldova pe larga șușă a Corbului. Pe lingă toate aces­tea mai adaugă și taberele de cară încărcate cu lucruri și straie de-ale transilvănenilor, care și ei se retrăgeau, parte din ordin, parte de frica ungurilor. (îmi aduc acum — 14 iulie 1924 — bine aminte că pe șușă mergeau carăle oștirii — pe margină — carăle oamenilor pe altă margină.)

41

Și vitele și oamenii alcătuiau alt șir nesfîrșit. Zgo­motul și învălmășala de atunci n-am să le uit cită vreme oi mai călca iarbă verde. Soldații, rupți de osteneală, flămînzi, slăbiți și înegriți la față și de greutățile răz­boiului dus pînă atunci și de colbul ce se așeza pe obra­zul lor plin de sudoare. Cereau oamenii de la noi pine și titiun. Spuneau că au plecat de pe poziție de asară, de la ceasurile 11, și au venit în marș forțat și neîntre­rupt toată noaptea și toată ziua de azi.

Auzim că în cîteva locuri vrăjmașii ar fi rupt fron­tul nostru și că înțălepțește s-a lucrat retrăgîndu-se oastea, spre a nu fi învăluită.

Cînd am ajuns la capătul satului Corbu, am văzut deasupra unui părău arzînd niște tranșee blindate. Zgo­motul și învălmășala oamenilor, a vitelor, para și fumul pricinuite de ardere în vremea sării, după asfințitul soarelui, mă făceau să mă duc cu gîndul hăt departe în negura vremii și să-mi aduc aminte de retragerile oște­nilor marilor noștri domni, cari în calea vrăjmașilor pustiau totul, ca acesta să n-aibă mijloace de hrană, de întreținere.

După cum mi-a spus mai pe urmă d-1 căpitan Zaha- rescu, comandantul batalionului nostru, d-sa a avut ordin să steie cu batalionul tocmai la locul acela unde ardeau tranșeele, ca să poarte grijă de retragerea oști­rii noastre. Pare că-1 văd și acum stînd calare pe mîn- drul și frumosul său cal roib, cu fața spre miazăzi, spre trupe și cu o hartă în mînă, întrebînd pe o femeie de loc cum se numește părăul de devale.

Eu am mers cu trăsurile batalionului la vale și ne-am oprit la Tulgheș, unde am poposit puțin. Cam după tre­cere de o jumătate de ceas, am plecat la vale și am mers pînă ce am trecut de vama românească, Prisăcani. Acolo, de-a stînga drumului cum vii din Transilvania, am poposit noaptea de miercuri spre joi, 28 spre 29 sep­tembrie.

(Trupele noastre — regimentele 56, 55 și 4/16 au rămas pe poziție, parte spre Corbu, parte de la Tulgheș la vale spre Ditrău. Toată noaptea s-a scurs și oaste din alte regimente de infanterie și, mai ales, de artilerie. Toată noaptea a huit drumul de zgomotul tunurilor și

42

al chesoanelor de muniții. Și a doua zi, joi, pînă Ia' o vreme, încă am văzut trecînd tunuri la vale).

A doua zi, joi, am plecat mai la vale pînă ce am trecut un pod mare peste apa Bistricioarei. Am tras cu căruțele într-o grădină și acolo am stat toată ziua de joi, 29 septembrie. în acea sară am dormit într-o casă cu preotul V. Chirilescu și cu doctorul M. Pastia, medi­cul batalionului 4.

Vineri, pe la ceasurile 11, înainte de amiazi, am ple­cat la Tulgheș ca să dau niște hîrtii domnului căpitan Zaharescu. L-am găsit tot vesel, așa cum s-a arătat d-sa întotdeauna cu mine. A văzut totul și mi-a spus că să plec înapoi la Bistricioara, să aduc toată arhiva batalio­nului, căci vom lucra împreună la „rezolvirea“ mai mul­tor ordine.

Era zarvă mare în Tulgheș. Regimentul nostru prin­sese poziție în drumul spre Ditrău, pe dealul Keșchereș și Highiș. Se vorbea că armatele vrăjmașe sînt la cîțiva kilometri aproape de Tulgheș. Lucrul pe semne că era adevărat, că vedeam mare forfoteală pe la ceasurile 21/2 după amiază. Pe cînd eram gata să plec, numai ce văd un sublocotenent de cavalerie fugind spre Ditrău cît ce răsputea calul. .Bag samă era trimes să afle vești mai hotărîte de pe front. Nu mult și l-am văzut viind tot în fuga mare, iară după ce a ajuns la reședința brigăzii, pe semne că d-1 colonel Neculcea a poruncit să meargă o baterie sau două de tunuri spre poziție, căci tot atunci și tunurile mergeau de gîndeai că se prăbușește lumea. Numai că nevoia era aproape și deci și graba pentru .prinderea poziției trebuia să fie foarte mare.

în acea zi am întîlnit pe tînărul sublocotenent Manta Gheorghe de la compania a Il-a, cu cîțiva soldați, ducîn- du-se spre brigadă.

— Știi că era să mor, tată Vasiliule ?•— De ce, dragă Gheorghieș ?—■ Mergeam cu o patrulă în recunoaștere. Cînd

numai ce-mi spune un soldat că departe de noi la 150 m venea o patrulă vrăjmașă, avînd în frunte un ofițer călare. Am tras asupra lui. Ofițerul și trei soldați au căzut, iar al ți doi soldați au plecat'la fugă. Acum mă duc să raportez d-lui colonel Neculcea că niște artileriști mi-au luat calul care mi se cuvinea mie.

43

*

Vadul Curtișoara, malul sting ăl Oltului, Duminică, 13 noiembrie 1916

De firea mea sînt cam leneș la scris ; dar și împreju­rările grele m-au împiedicat să nu fiu la vreme cu scri­erea slabelor mele însemnări de pe cîmpul de război. (Iată că acum urmez mai departe de unde am lăsat, nu scriind în liniște, ci pe malul Oltului cînd deasupra mea zboară nevoile de obuze nemțești). Zi, carnețelule !

*

Atunci, în ziua de vineri, 30 septembrie, după ce am dat față cu d-1 căpitan Zaharescu, d-sa mi-a spus că cu aceeași căruță cu care am venit, să plec iarăși la Prisă- cani să ieu și celelalte hîrtii ale' batalionului, căci avem a lucra mai mult. Așa am făcut și m-am suit în căruța soldatului Tudora Neculai de la compania a IlI-a și, pe la 6 sara, am ajuns la Bistricioara, de unde mă por­nisem pe amiazi. Acolo se primise ordin să se mute coloana de trăsuri și chesoane mai la vale — bag samă să nu fie în bătaia tunurilor. Trăsurile chiar ieșiseră în drum și au apucat drumul la vale ■ și au mers pînă la locul numit Grințieș.

Pe la ceasurile 12 din noapte, vineri spre sîmbătă, 30 septembrie spre 1 octombrie, am plecat înapoi la Tul- gheș, unde am ajuns pe la ceasurile 3 după miezul nopții, tot în căruța cu care venisem de ziua. La Tulgheș am găsit pe bucătarii companiei a IlI-a, Teișanu și Ionel. Am hodinit în căruță pînă despre ziuă. Aici în ziuă am ospătat din ce mi-au dat bucătarii și-am băut și v-o două guri de vin, că era hotărît să se deie oamenilor și cîte oleacă de vin.

Cum s-a făcut ziuă m-am dus la casa unde găsisem ieri pe d-1 căpitan. Acum nu era acolo, căci după întîm- plarea de asară, primise poruncă să plece pe poziție pe dealul Keșchereș, spre Ditrău, unde se însemnase că vin dușmanii. Atunci, sîmbătă dimineața, 1 octombrie, am auzit întîia oară cum vîjîie bombele de tunuri pe

44

deasupra capetelor noastre. Atunci am auzit ce zgomot fac obuzele cînd se sparg deasupra.

Toată ziua de sîmbătă au tras tunurile, dar nu așa de des.

Companiile I-a și a III-a erau rămase spre direcția Corbului, iar companiile a Il-a și a IV-a spre Ditrău, împreună cu celelalte batalioane ale regimentului. Cătră sară am auzit dese împușcături de armă și de tun spre Corbu. în acea parte era rămas și regimentul 55 infan­terie. Și spre Ditrău, la miazăzi de Tulgheș, erau semnele grele. Acestea au făcut că a doua ;zi dimineață să fie chemată compania I-a de la Corbii și trimeasă spre Ditrău. I •

Am văzut cu ochii mei duminică dimineața, 2 octom­brie, cum trecea compania I-a în frunte cu locotenentul Costinescu, sublocotenenții Dandu, Iliescu și Drăgu- șanu, iar lîngă dînșii oamenii de legătură : Țarcă Irimia și alții pe care i-am uitat. Pe la v-o 9—10 dimineața băteau tunurile cam desișor spre Ditrău. De pe la cea­surile 11 începe o luptă strașnică, o bătaie strașnică de puști. și de tunuri, de amîndouă părțile. Gîndeai că se prăbușesc dealurile dinspre miazăzi de Tulgheș. Numai ce văd că spre sară sosesc medicii regimentului aproape de Tulgheș, nemaiavînd chip să steie prea aproape de bătaia tunurilor. Tot atunci au început a sosi și răniții din batalionul nostru și din celelalte batalioane ale regi­mentului 56. Aproape de înserat, cum eram așezat cu căruța sub un gang, m-am întîlnit cu un soldat din satul meu, rănit mai sus de încheietura mînii drepte. Acel om se numea Iacob Simion. Nu era omul supărat, căci doară — cum zicea el — luptase și era rănit luptînd pentru țară.

Auzeam la postul de comandă al brigăzii din Tulgheș cum striga d-1 colonel Neculcea :

— Să bată artileria mai la stînga !Iar pe înnoptate, după ce au contenit focurile, l-am

auzit strigînd că să se stingă luminile în cantonamente, adică în Tulgheș.

Am auzit zvonindu-se că ungurii de aceea au bătut cu atîta mînie, pentru că aveau poruncă să scoată pe români din Transilvania și atunci, duminică noaptea spre

45

luni, să doarmă în Tulgheș. Făr’de cît că nu li s-a putut îndeplini planul.

:Și luni, 3 octombrie, a fost prăpăd mare, ales dimi­neața pînă pe la 11. Venea un soldat — Comeanu mi se pare — cu o căruță, după ce a fost dus mîncare pe front, nu pot ținea minte la care companie. Cum scobora la vale spre Tulgheș atunci dimineața, un obuz nem­țesc sau unguresc s-a spart în mijlocul drumului, îna­intea cailor, omorînd că un cal, că pe amîndoi și băgînd în răcorile morții pe bietul om. Numai ce-1 văd viind spăriet în Tulgheș să iee un cal, ca să poată aduce căruța în tîrg.

Eu ședeam la căruța soldatului Ana Dumitru din compania a IV-a. Eram cunoscut bun cu dînsul, mai ales din pricina firii mele liniștite și nemoftoroase.

M-aș fi dus la d-1 căpitan, dar spărturile și sfărîmă- turile obuzelor mă opreau, precum și aceea că nu știam locul unde se găsește comandantul batalionului 4.

Iată că pe la ceasurile 1 după amaiză — tot la 3 octombrie ■— mă întîlnesc prin Tulgheș cu caporalul Cobzariu, care era trimis de brigadă la d-1 căpitan Zaha- rescu. M-am dus de mi-am luat arma, m-am încins și am pornit-o la drum. Cînd colo, bag samă că Cobzariu nu-i unde avusem vorbă a ne întîlni. Ce să fac ? Mă pornesc cu alți soldați spre front. Ajungem la o răs­cruce de drum, unde era o căsuță. Acolo mă opresc puțin, căci soldații cu cari mergeam nu știau unde se află d-1 căpitan. Cum ședeam așa-pe prispa casei, numai ce aud un zgomot de tun și apoi o vîjîitură și o detu­nătură ca la v-o 20 de metri de casa unde am fost poposit. (N-a făcut obuzul drept nici o stricăciune, nlacar că unde s-a spart, prin apropiere erau niște cai de-ai tunarilor noștri. Pare că și acum — după trecere' de aproape 8 ani — văd ce sul înalt de fum s-a rădicat în sus acolo unde s-a sfărîmat acel obuz. Adaus la 17/30 iulie 1924).

Nu după multă vreme sosește caporalul Cerbu din compania I-a, care dusese în Tulgheș un soldat rănit. Cu Cerbu am apucat pe poziție la d-1 căpitan. L-am găsit stînd jos — culcat după o muche de dîmb, avînd în mînă aparatul telefonic de campanie. Lîngă d-sa ședea d-1 căpitan Bucescu, comandantul batalionului 2/56.

46

— Ei, cum îi, Vasiliule ?— Cum să fie, d-le căpitan ? Bine despre partea

mea. Aș fi venit mai de mult aici, căci în Tulgheș am sosit tocmai de sîmbătă dimineața, cum mi-ați dat ordin, dar marea bătaie de tunuri nu m-a lăsat. Am venit să vă întreb despre lucrările ce-s de făcut la cancelarie.

— Lasă-le, Vasiliule, în plata lui Dumnezeu, că doară acum nu-i vreme de cancelarie. Tot atunci acest suflet peste măsură de bun a trimes răspuns și la bri­gadă că nu poate da știrile cerute, deoarece nu poate strînge soldații de pe front, ca să le știe situația adevă­rată. |

— Du-te, Vasiliule, și. cînd te-oi chema aici, să vii.•K

Cum scoboram pe o costișă spre răsărit, mi-am arun­cat ochii pe un deal gol spre miazănoapte, peste un părău. Așa era scurmat de obuzele dușmane acel deal, întocmai cum îi scurmat un cîmp de o turmă de porci. Isprava de ieri a ungurilor. Macar cu atîta s-au ales, că de dormit în Tulgheș, cum le era planul, n-au mai dormit.

*

Am venit în Tulgheș cu un capăt de obuz, drăgăliță doamne ca să arăt altora că și eu am fost pe front. Pe seară am petrecut bine, căci soldații de la căruța lui Ana Dumitru mi-au făcut mîncare bună, ba mi-au dat și vin de băut.

Acolo, cum veneam prin orășel, aud glasul unui flu- ieraș de cele mici. Un sergent, i-am uitat numele, îmi spune că cel care se aude cîntînd, îi- soldatul Lazăr Ion din Tătăruși, ordonanța d-lui căpitan Mihăiescu, coman­dantul batalionului 4 din 16. Așa de frumos cînta bietul Ion, că mă ardea la inimă, nu ceva. M-am dus la el și cu acel prilej am mai dat față cu ofițerii cunoscuți din batalionul 4/16; între cari unul Teodorescu, feciorul preotului Teodorescu din Dolheștii Mici. Cu de acestea a trecut ziua de luni, 3 octombrie 1916.

Tot cam așa au trecut și zilele de marți și miercuri, 4 și 5 octombrie. în sara de miercuri, 5 octombrie, pri­mesc de acasă știrea că fratele meu, Ștefan, este con­

47

centrat, împreună cu toți milițienii din leaturile 1892— 1897. Nu bună mi-a fost inima cînd am primit știrea aceasta, căci în fratele meu aveam toată nădejdea cu' grija trebilor mele de acasă din Tătăruși. Cît agonisisem în viață aveam de gînd să-i las lui ; acum însă nu știu ce voi -face, mai ales că și testamentul ce făcusem la Păltiniș în ziua de joi, 1 septembrie, s-a pierdut cu prilejul retragerii armatei și a trenului militar de la Filiaș și în urma luptei de la Tulburea, județul Gorj, în ziua de 6 noiembrie 1916

*, însemnez aici azi, marți, 23 iulie 1924, că în acel

timp, marți sau miercuri, am văzut prin Tulgheș pe viteazul căpitan Rabega, umblînd ca un cîne a nimănui, rugîndu-se pe lîngă mine să pun cuvînt pe lîngă coman­dantul batalionului să-i facă raport că nu-i bun de front, fiindcă-i om bolnăvicios.

— Dumneata, domnule Vasiliu, ești tata batalionului și la d-ta am mare nădejde că voi fi înlesnit cu scutirea mea de greutățile războiului.

«

Iarăși grăiește, carnețelule !Joi dimineața, 6 octombrie, mă aflam în Tulgheș la

cancelaria companiei I-a, unde împreună cu alți soldați cunoscuți ne spuneam unul altuia suferințele pricinuite de război. Cînd la poarta ogrăzii, la capătul dinspre mia­zăzi al tîrgului, iată că vine d-1 căpitan de pe front și-mi spune că să mă duc aproape de front (unde se scoborîse batalionul)', spre a face situația de efectiv. Așa am făcut. După ce s-a dat hrană la oameni, am plecat înainte cu d-1 căpitan și cu prietenul meu. soldatul Țarcă Irimia. Am ajuns la o casă, am dat față cu tinerii ofițeri din compania mea și din batalion, am stat cu ei la ospăț și, ajutat de Radovici, am făcut situația. înainte de a pleca spre Tulgheș, d-1 căpitan m-a dus de mi-a arătat o bortă — groapă — mare ca de v-o 4 m în diametru, groapă făcută de un obuz nemțesc — că de 150 mm, că mai mare. Ședeau brazdele aruncate împrejurul gropii, pare că ar fi fost tăiete de mînă de om cu hîrlețul și ar fi fost aruncate cu iarba în jos. Acolo, în sătișorul acela,

48

am găsit pe tinerii ofițeri ai companiei I-a veseli și voioși, ca și cum n-ar fi fost la lupte crîncene.

în drumul spre Tulgheș mi-a povestit d-1 căpitan multe din întîmplările acestor de pe urmă zile, arătîn- du-și părerea de rău după sublocotenentul Manta Gh., care, împreună cu plutonierul Baltag și două plutoane din compania a II-a, căzuseră prizonieri în lupta de la 2 octombrie. între cei căzuți au fost sergentul Iosub Gh. soldatul Isticioaia Constantin și cumnatul meu, caporalul Dămian Ion. Cumnatul a scăpat ca prin minune atunci noaptea, iar a doua zi, luni 3 octombrie, împreună cu 15 tovarăși soldați a nimerit la o companie din regimen­tul 55 infanterie.

Pe sară am dormit la farmacia din Tulgheș, unde găz­duia și vărul meu, V. Chirii eseu, preotul regimentului 56. Acolo au stat și d-1 căpitan și d-1 sublocotenent de rezervă Ionescu T., de la compania a IV-a.

A doua zi, vineri 7 octombrie, d-1 sublocotenent Ionescu, împreună cu- ordonanță, s-a apucat de pregătit masa în bucătăria farmacistului ungur, care plecase din Tulgheș, cînd s-a apropiat, armata noastră de tîrg. împăr- rătește am trăit acolo, la farmacia aceea.

Sîmbătă dimineața sosește în Tulgheș d-1 căpitan Iacob Ion, casierul regimentului și mă cere de la d-1 căpitan Zaharescu, spre a mă duce cu hîrtiile batalio­nului la coloană, la Gura Largului, unde era sublocote­nentul Popovici, care trebuia să facă livretul de ordinar. Am plecat din tîrg atunci sîmbătă sara, 8 octombrie, și pe la ceasurile 9 am ajuns la Gura Largului, unde mi-a fost hodina și unde a doua zi, duminică, am dat față cu sublocotenentul Popovici. Am stat în Gura Largului duminică, luni și marți, 9, 10 și 11 octombrie. Marți spre sară căruțele au pornit toate la Gura Bistricioarei, unde s-a așezat toată coloana.

(Am uitat să scriu atunci, la Vadul Curtișoarei, dar scriu acum în paranteză, că trupele românești au venit pînă aproape de vechea graniță, ca să aștepte ajutorul armatei rusești, cu care — dragă doamne — intrasem în legătură. Am așteptat noi hăt și bine, mai bine de-o săptămînă, pînă ce au început să sosească trupe rusești, care să treacă spre Tulgheș. Chiar atunci cînd am pornit

49

din Tulgheș, sîmbătă sara, ne-am întîlnit cu cîteva com­panii rusești ; iară cînd mă aflam la Gura Largului am auzit zvonindu-se că s-a oprit călătoria cu trenul pentru a înlesni venirea armatei rusești spre granița României de cătră Transilvania. Am și văzut atunci, duminică, de cătră sară, sau luni, sau marți, nu-mi amintesc bine, trecînd mulți oșteni ruși spre frontul nostru. Erau ■— se vedea — pregătiți cu toate rînduielile ca pentru război. Infanteriști, tunari, cazaci, serviciu sanitar, mă rog, oștire care mergea să lupte și să ne înlocuiască pe noi, după cum că s-a și făcut).

Miercuri dimineața sublocotenentul Popovici a fost la Tulgheș de s-a întîlnit cu d-1 căpitan Zaharescu și d-1 colonel Neculcea și apoi mi-a spus că să stau la coloană pînă cînd voi primi alt ordin.

Nu rău am trăit de cîteva zile cît am stat la Gura Bistricioarei, căci am stat într-o casă cu tinerii oșteni : sergenții Ioachim Ion, Iordăchescu Dumitru și caporalii Popovici și Dumitru Alexandru, veseli și buni la inimă, cari foarte frumos s-au purtat cu mine pînă în ziua de luni, 17 octombrie, cînd am plecat la vale spre Piatra Neamț.

(Pînă aici scris și lăsat de scris în sara de duminică, 13 noiembrie 1916, la Vadul Curtișoarei, malul Oltului, într-o mică rîpă, la adăpost de vederea vrăjmașului, care spre sară contenise cu bombardamentul).

*De sîmbătă, 15 octombrie, se începuse zvonul că vom

pleca spre Piatra și de acolo la București, căci locul nostru pe front îl luase armata rusască.

încă de duminică sara au început a sosi de la gra­niță oșteni de-ai noștri. Atunci am văzut cea de pe urmă dată pe căpitanul Mihăiescu, comandantul batalio­nului 4 din 16, care batalion lucra pe lîngă regimentul nostru, 56. Venise sara pe-o vreme neguroasă, ploioasă și s-a dat în jurul unui foc din satul Gura Bistricioarei. Mai pe urmă a început să vie și trenul de luptă al regi­mentului nostru.

în dimineața de luni, 17 octombrie, pe la ceasprile 9, cînd totul a fost gata, ne-am pornit la vale spre Pia­

50

tra. Am trecut prin Răpciuni și Hangu și prin alte sate cu căruțele, mergînd și noaptea, iar ziuă bine ni s-a făcut la gura Tarcăului. Drumul fiind rău și caii slabi, m-am. dat jos din căruță și am luat a pleca pe o cărare pe malul sting al Bistriței și intr-un loc m-am întîlnit cu un soldat din sat de.la mine, Gheorghe a lui Ion Tuluc. De vorbă cu el am mers pînă mai aproape de oraș, cînd m-a ajuns ambulanța și m-a luat și pe mine și am mers pînă la margina de jos a orașului, unde trăsese trupa și toate căruțele batalionului.

Marți sara am petrecut cu sublocotenenții companiei I-a : Dandu, Drăgușanu și Iliescu în casa d-lui Ionescu, funcționar, trăitor în strada Corbeni, 21. Miercuri sara am dormit împreună cu soldatul Haja Iftimie și Todi- cescu Ion, coleg, la un negustor din oraș, iar joi după amiază a început încărcarea în tren.

Pe înserate, sfîrșindu-se toată forfoteala, trenul a plecat la vale spre Bacău. Eu, necutezînd a mă duce peste ofițeri, m-am așezat deodată în căruța vechiului meu camarad, sergentul Zamă Gheorghe din Corni, comuna Dolhasca. De la un timp aud pe soldatul Șaraga strigîndu-mă pe nume ■ și spuindu-mi că-s chemat la d-1 căpitan Zaharescu, în vagonul ofițerilor. N-am așteptat să mă strige de două ori, ci m-am dat jos din vagonul cu căruța și du-te, băiete, în vagonul ofițerilor, cari m-au primit cu vorbe de prietenie și de curată dragoste.

— Te-am chemat să fii cu noi pînă la București, d-le Vasiliu, nu din poruncă ofițerească, ci din dragostea ce avem pentru dumneata.

— Să trăiți, domnule căpitan, și vă mulțumesc de inima cea bună !

Apoi de-acolea, pe cinste și voie bună pînă' aproape de Bacău, cînd pe toți pălindu-ne somnul am început a ne lăsa care pe unde am apucat, pe băncile vagonului.

La Bacău trenul s-a oprit mai multișor și în el s-au mai suit soldați, cari erau dați de centrul Bacău Ia regi­mentul 56. Am auzit atunci gura lui Anton Maiu. M-am dat puțin jos din vagon și l-am întrebat că cine mai este prin Bacău dintre tătărușeni.

— Chiar fratele dumitale, Ștefan, îi la o bucătărie. Nu mult și trenul a pornit la vale. Din pricină că

mergea încet, abia a doua zi, vineri sara, 21 octombrie,

51

am ajuns la gara Mogoșoaia, unde ne-am dat jos și unde am și hodinit noaptea, eu cu ofițerii companiei I-a la un loc, jos, pe niște scînduri. Cam frig ne-a fost, nu-i vorbă, dar noaptea a trecut degrabă, iar dimineața ne-am spălat pe ochi, am luat cîte o gură de zăpăceală și apoi prin satul Băneasa am plecat spre București.

înainte de a intra în oraș ne-am hodinit pe malul unui șanț și apoi am intrat cîntînd din fluier și fluieraș. Se uita lumea la noi : o samă cu mirare, o samă — ales femeile ■— plîngînd, căci își aduceau poate aminte că au feciori cari au luptat și luptă, făcîndu-și datoria cătră țară. Negreșit că tabloul era cam vrednic de văzut. Ofi­țeri și soldați îmbrăcați în haine spălăcite, iar o parte cu măntălile ciuruite de gloanțele dușmane. Inima bună și simțimîntul cum să-i zic ? patriotic, creștinesc... făceau pe mulți privitori să deie soldaților pîne și țigări și să ne ureze noroc, sănătate și izbîndă deplină.

Doamne sfinte, doamne ! în starea în care mă aflam atunci (de multe ori înghițeam noduri ca să-mi opresc lacrămile) ziceam că nu-mi pare rău că-s în război [...].

(Mergeau companiile batalionului în coloană de marș, dar nu în pas cadențat, ci în pas de voie. Trăsurile batalionului veneau în urmă. Sublocotenentul Dandu mergea pe lîngă compania lui, I-a, călare pe un cal mic. Avea pe cap căciulă albă sau brumărie, în mînă un băț lung de brad. Eu îi trăgeam cîte oleacă din fluieraș, iar soldatul Mihai Grigore de la compania a Il-a cînta de huiau străzile. în așa fel de alai am mers pînă ce cam pe la amiazi am ajuns în satul Fundenii Doamnei. Acest sat este așezat la capătul șușelei Pantelimon, înspre mia- zănoapte-răsărit. Leși șușaua, apuci spre stînga, și nu mergi mai mult de 10 minute și ajungi în sat, care are o așezare frumușică. Se află pe o coastă; la miazăzi este un iaz mare. La iezitură — de la vale — este o crîșmă. In acea crîșmă — nu mi-i rușine să povestesc — am cam deșertat multe pahare și de țuică și de vin. Așa era vremea atunci. Adaus azi, miercuri, 24 iulie/6 august, 1924).

Acest sat este locuit de mulți bulgari, cari cresc bivo­lițe, al căror lapte îl vîrid în fiecare dimineață în Bucu­rești. Locuitorii din acest sat fiind străini de neamul nostru, apoi și inima lor era cam ciudoasă asupra noas­

52

tră. Parte din ei erau buni și blajini la inimă. Eu am stat cu Șaraga și cu Haja Iftimie la moșneagul Vasile Nedelcu, iar ofițerii companiei I-a la locuitorul Neculai' Primariu, numit așa pentru că fusese primăriul acelei comune. Acest Neculai Primariu era bun gospodar, iar femeia lui tare se mai arăta bună la inimă, căci chiar

. atunci, la amiază, ne-a făcut mîncare, ne-a dat pine, de grîu și ne-a ospătat drept gospodărește.

într-o petrecere și intr-o veselie am trăit în acest sat, sîmbătă, duminică, luni, maiiți și miercuri, 26 octom­brie. In ziua de 26 octombrie mare parte din regimentul 56, sub conducerea colonelului Neculcea, a fost la înmor­mântarea generalului Dragalina, mort din pricina rănilor căpătate în luptele de pe Valea Jiului. (Pe sară am'petre­cut oleacă la gazda cumnatului meu, I. Dămian, unde se afla și fostul meu prieten, sergentul Dumitru Rugină. Am cinstit cîteva pahare în cinstea lui Dumitru, fiindu-i patronul în acea zi de 26 octombrie. După ce au venit ofițerii de la parada înmormîntării, am mai făcut un chef zdravăn la gazda ofițerilor, fiind patronul tînărului ofi­țer Dumitru Drăgușanu.

Pe la v-o 1 după miezul nopții ne-am despărțit, după ce, în timpul mesei, Șaraga a cetit în auzul tuturora o carte poștală primită de la d-1 Ghiță Kirileanu și una de la d-1 profesor I. Bianu. Le păstrez (ca scumpă amin­tire) și astăzi, 24 iulie, st. v. 1924).

A doua zi, joi, 27 octombrie, ne-am schimbat culcu­șul ducîndu-ne spre satul Pantelimon, unde tot regimen­tul — în „careu“ — a fost față la parastasul făcut de preotul V. Chirilescu, împreună cu alți preoți, pentru ostașii regimentului morți pînă atunci pe cîmpul de luptă.

(După slujbă a grăit d-1 colonel preamărind pe cei morți și îndemnînd la luptă pe cei vii, spunîndu-le că tocmai frică mare de moarte să n-aibă, căci cui i-i scris să moară, i se gală zilele și acasă pe cuptiori).

De aici am plecat — tot batalionul IV — la Mănăs­tirea Cernica, unde am ajuns spre sară. Acolo am petrecut iarăși împărătește pînă marți dimineața, la 1 noiembrie, cînd am plecat spre Jiu, unde au urmat lupte cumplite și unde s-a prăpădit multă lume.

53

Aceste rînduri le-am. scris în casa locuitorului V. Lazariuc, în satul Dorobanți, comuna Nicșeni, județul Botoșani, în zilele de 27 și 28 decembrie 1916.

*(Valurile de tot felul și firea mea peste samă de lăsă-

toare au făcut ca aceste slabe însemnări să steie locu­lui 3 ani încheieți. Mai pun și acea pricină că eu n-am făcut vitejii în război și nici n-am dus trupe la vitejie. Fâr’de cît iarăși mi-am făcut socoteală, că oricum a fi, tot să le scriu pe curat. Și iacă azi, sîmbătă, 23 iulie 1927, m-am apucat să mai scriu oleacă din carnețel).

*

Era vorba că să plecăm din satul Dorobanțu pe ieri, 28 decembrie (1916), însă ordinul s-a schimbat și am mai rămas pe loc pînă la altă schimbare. Astăzi, joi, 29 decembrie, pe la ceasurile 8 dimineața, m-am apucat iarăși să mai scriu, ca să nu șed degeaba, căci cu ostă- șia, deocamdată, nu-s sucălit.

Marți dimineața, 1 noiembrie 1916, pe la ceasurile 41/2, vine de la brigadă ordin că să fim gata de plecare. Nu se știa hotărît anume unde vom porni, dar după cetirea gazetelor de ieri, 31 octombrie, gazete care ară­tau că s-a slăbit frontul pe Valea Jiului, se vedea hăt bine că acolo era ținta noastră. Mai peste zi, pe la v-o 9, s-a hotărît că plecarea de la Cernica va fi pe la ceasurile 1 după amiază. Pînă la acea vreme s-a pre­gătit hrana oamenilor. Toți eram veseli, măcar că nu cu bune bucate ne așteptau vrăjmașii ; dar. ne dau curaj izbînzile regimentului nostru prin părțile de miază­noapte ale Transilvaniei. Parte din oșteni erau cam cu întristarea pe față ; dar eu și cu ofițerii companiei I-a ne făceam de urît cu chiuiturile și cîntările noastre. Intins-am o horă în ograda mănăstirii, de se mirau călu­gării ce-a dat peste noi.

Lasă, nu-i vorbă, veselia veselie a fost, dar soldații ș-au cătat de suflet. în timpul cît am stat Ia Cernica, am trăit hăt bine. Masă bună și de la companie și de la ofițerii companiei, iar în ziua de duminică 30 octom­brie, acolo în rîndul al doilea, în partea de răsărit a unei clădiri, au venit niște rudenii ale comandantului de

54

batalion și ale sublocotenentului Ionescu T. și apoi, povestea ceea, ține-te de treabă. Mers-a petrecerea de duminică de pe lâ 11 pînă la 3 după miezul nopții. Pare că nu a bine făceau și bieții ofițeri ; însă nu era chip să jălești cînd aveai prilejul să petreci.

*La ceasurile 1 după amiază companiile s-au așezat

în coloană de marș și au plecat la drum. Soldați! cîntau din fluiere și din scripcă, însă! nu știu cum să zic, dar pare că înlăuntrul lor nu era veselia care o aveau cînd au venit spre București. Pare că știau bieții oameni că noro­cul i-a părăsit și că. de-amu înainte dumnezeu știe cînd or mai avea parte de lupte cu izbîndă.

Pe la ceasurile 11—12 un aeroplan german a venit deasupra capitalei. A fost văzut de ai noștri și atunci să fi auzit bombardament din partea artileriei noastre antiaeriene. Gîndeai că se prăbușește lumea, nu alta. Pe urmă s-a făcut liniște. Batalionul a pornit la drum.

*Ne-am oprit puțin în satul Pântelimon unde, pe

dreapta, cum mergeam spre București, d-1 căpitan Zaha- rescu, comandantul batalionului, suflet bun, ș-a chemat ofițerii într-o crîșmă, nedînd uitării nici pe furierul său, scriitorul acestor rînduri, și i-a cinstit cu cîteva pahare de vin, făcîndu-și unul altuia urări de sănătate și viață. De aici s-au aștezat iarăși în coloană de marș și iarăși la drum spre București și la gara Mogoșoaia, unde am ajuns cam pe la ceasurile 8 sara, rupți de oboseală. (Aceste rînduri au fost scrise în carnețel în satul Dorobanți, joi 29 decembrie 1916).

*

Astăzi, vineri, 30 decembrie 1916, adus de vremuri în satul Slobozia, comuna Dumeni, județul Dorohoi, împreună cu soldații vechi din 56, rătăciți de pe front, cu răniții vindecați și cu recruții leatului 1917 și 1918, iarăși m-am apucat să mai scriu ceva din întîmplările prin care am trecut de la pornirea acestui groaznic război.

55

Aproape de gara Mogoșoaia, iată că batalionul se oprește spre a se hodini. Oamenii au început a se înșira pe marginile drumului și a mai face puțină veselie. Ofi­țerii companiei I-a, cu plutonierul Varganici și soldatul Șaraga s-au oprit mai la o parte, căci într-un automobil îi aștepta un domn, Ionescu, de la serviciul Crucii Roșii. Soldații și căruțele în treii, în vagoane, și peste puțin timp am pornit la drum și am mers numai pînă Ia Chi- tila, unde am stat pînă pe la ceasurile 5 dimineața. De aici trenul a pornit și a mers toată ziua, oprindu-se foarte puțin la cîteva gări. Spre sară am ajuns la' Sla­tina, capitala județului Olt.

In tot drumul pînă ce am trecut Oltul am stat mai mult într-o căruță (așezată într-un vagon), iar după trecerea Oltului am plecat la vagonul ofițerilor, unde am mai ospătat puțin și apoi- am adormit care pe unde am putut.

Spre ziuă, numai ce aud pe d-1 căpitan Zaharescu strigînd că lumea să fie gata, căci la gara următoare, Bărbătești, ne vom da jos. Afară începuse o ploaie cu ninsoare. Vremea era închisă și posomorită, lucru ce făcea și pe ofițeri și pe ostași să fie tot așa, mai ales că gîndul le spunea că mulți au să fie răniți și au să rămîie morți pe dealurile și văile județului Gorj și pe Valea Oilortului.

La gara Bărbătești ne-am dat jos și, după ce am stat puțin pe un cîmp — la dreapta liniei cum mergeam spre Cărbunești — în ploaie și ninsoare, ne-am suit iarăși în tren, cum ni s-a poruncit și am plecat în graba mare spre tîrgușorul Cărbunești, în apropierea căruia ne-am dat jos în dimineața zilei de joi, 3 noiembrie 1916. (Scris pînă aici în satul Slobozia—Dumeni, în ziua de 30.XII. 1916, în casa locuitorului V. Morariu).

Tot batalionul a mers pînă la marginea tîrgului și am intrat în ograda unei curți — în dreapta — unde se afla în așteptarea ordinelor și batalionului 3/35 îngră­mădit în niște șuri și coșere. în curtea aceea era așezat telefonul batalionului 3 și postul de ajutor al medicilor regimentului. Cum stăm așa, numai iată că vine la mine soldatul telefonist Vasile Gh. Frijanu. Ne bucurăm de întîlnire și el după puțină vreme se duce înlăuntru și mi-aduce un pui fript, pe care l-am pus la coș împreună

56

cu ofițerii companiei I-a. Acolo în ogradă am dat față și cu soldatul de la noi din sat, Toader a lui Gh. Budușanu (cărășel). Vreme de aproape două ceasuri cit am stat în ceardacul curții soseau mereu răniți din regimentul 57. [...] în acest timp se auzeau dese detunături de arme, mitraliere și tunuri.

Nu mult am stat in ograda aceea și iată că vine un om de legătură, trimes de d-1 colonel Neculcea, ca să plece batalionul 3. Peste v-o două minute alt om vine ca să plece și batalionul IV spre brigadă, să primească ordine de la d-1 colonel Neculcea. I

Am ieșit din ogradă și am mers pe drumul glodos pînă în fața postului de comandă al brigăzii. Iată că iese d-1 colonel Neculcea și zice către căpitanul Droc să iee batalionul 3 și să ocupe cu el dealul de la dreapta cum ieși din Cărbunești, lîngă o biserică, iar cătră al nostru, că să ocupe dealul de deasupra satului Pojogeni, să poată lua pe vrăjmaș pe la spate.

în zgomotul puștiloi’ am apucat la stînga și am trecut • podul de peste Gilort și am apucat la deal spre pădu­rice. Cînd mergeam pe pod m-am întîlnit cu sergentul Ghiban Ion, rănit la umărul drept de mitralieră. I-am urat grabnică vindecare și am apucat pe drum la deal, avînd în spate o parte din arhiva batalionului 4. Aproape de un huceag, în mîna stingă lîngă sușă, dăm de o ba­terie de artilerie din 24, comandată de un căpitan (nume indescifrabil) care, văzînd că n-are chip să deschidă fo­curile, se pregătea să scoată tunurile și să plece prin Cărbunești să prindă altă poziție.

După ce am început a urca delul, iată că auzim în urma noastră, la dreapta cam depărticior, rare focuri de arme (puști). Cînd ne uităm mai bine, vedem cum ies șiruri de germani din pădurea de la miazănoapte de bi­serica tîrgului, se înșiră în linii de trăgători și deschid focurile împotriva batalionului 3/36. Pare că și acum îi văd cum se deșiră și cum merg de pare că-i ducea apa. Ai noștri (batalionul 4) mergeau tăcuți și îngîndurați, avînd și un moșneguț luat cu rostul de călăuză. După ce am intrat în pădure, ninsoarea a început a se mai în­desi.

57

♦

Necazurile grele din aceste cumplite vremi, firea mea de a pune toate la inimă, de a fi fără curaj, căci nu pot amintrelea, ...toate acestea m-au făcut și mă fac să nu pot aduce la zi amintirile mele din acest ucigător război. Și cum, doamne sfinte, să-ți fie îndămînă, cînd îți aduci aminte cum era în alți ani — cînd încă nu începuse pîr- jolul —și cum îi astăzi, cînd pe timpul sărbătorilor mă 'aflu în locuri străine, îmbrăcat în haina militărească, haină care foiește de păduchi, haină care te face să-ți înghiți multe noduri... Mai pune de acolea că anul nou m-a găsit în județul Dorohoi, la satul Slobozia, iar a doua zi, 2 ianuarie, zi cînd am împlinit 41 de ani, în loc să fiu în satul meu și la casa mea burlăcească, mă găsesc sub comandă și cu mare grijă că nu știu ce-a aduce ziua de mîne.

*

Ținînd samă de cuvîntul d-lui colonel Neculcea, îndată ce am ajuns în pădure — după ce ne-am întîlnit cu o grupă de soldați rătăciți, din compania a 8-a, bata­lionul 2/56, între cari era și caporalul Vasile N. Burcuș din sat de la noi — d-1 căpitan Zaharescu a trimes com­paniile I, II și III să ocupe poziție cam la margina pădu­rii, deasupra satului Pojogeni. Eu am rămas pe lîngă soldații companiei a IV-a, hotărîtă să steie ca trupă de rezervă.

Aveam val cu parte din arhiva batalionului, care fiind cam grea, îmi rupea mînurile. Atunci, cu ajuto­rul soldatului Paraschivescu Gheorghe, de loc’din Nea­gra Șarului, am așezat sacul ca în chip de raniță și I-am pus în spate și așa l-am purtat pînă în ziua de miercuri dimineața, 9 noiembrie, deasupra satului Cîmpenii, jude­țul Romanați, cînd fiind trimes la Slatina, l-am dat în sama soldatului Hăgătiș Ion, de loc din Dorna.

Nu mult după ce s-au depărtat companiile ca să .ocupe poziția, au început a se auzi dese împușcături de mitralieră dușmană.

întunericul se lăsa, ninsoarea nu mai înceta, iar împușcăturile se îndesau mereu. Lucrul acesta a pus în grijă pe comandantul nostru de a nu fi înconjurat. Pen­

58

tru aceea a și trimes oameni de legătură să comunice companiilor retragerea.

Peste v-un sfert de ceas iată că văd viind oamenii cu ofițerii în cea mai mare liniște. Am trecut apoi șușaua la stînga spre nu știu ce punct cardinal — poate că spre miazăzi — împreună cu cîțiva oameni de la bata­lionul 2, care aveau cu ei și pe căpitanul Bucescu, comandantul batalionului. Am început a ne înșira pe un drumușor prin huci, tot cu moșneagul călăuză luat din Cărbunești. Glodăria și apăria și ninsoarea ne tăia la mațe ; dar nici locului nu puteam ședea. Am tot mers așa horhăind, pînă ce, am ieșit din desiș la oleacă de luminiș, unde se vedea o clădire cam în forma unui turn, vezi că trebuie să fi fost un fel de foișor de pază a locu­lui. Foișorul era pe un deal deasupra Cărbuneștilor. Comandantul batalionului 4 a hotărît să fie așezate com­paniile ca în chip de serviciu de pază. Compania I-a era la stînga cum priveai cu fața spre Gilort — cam pe-o vale, Goia, — iar celelalte în’ păduricea de la spatele foișorului. Compania I-a avea ordin să nu facă foc, spre a nu fi văzută de dușman. Eu și cu d-1 căpitan Zaha- rescu și cu d-1 căpitan Bucescu și cu oamenii de legătură ne-am dus în coșmoaga aceea. Soldații au făcut ce-au făcut și au ațîțat focul. Peste cîteva minute au sosit și niște ofițeri ai batalionului 2 și anume : locotenenții Dediu, Tarnoschi, sublocotenenții Știrbu I., Voinescu și încă unul de al cărui nume nu-mi aduc aminte. Era cu noi și locotenentul Marin Georgescu de la compania a Il-a, batalionul nostru 4/56. Cum au ațîțat focul au făcut ceai cu omăt topit, apoi s-au lăsat care încotro. Alții au mai dormit cum au mai putut dormi ; eu, fiind grămă­dit ca vai de lume, avînd tarnița în spate, n-am putut închide ochii nici cît ai scăpăra din amnar. în ziuă, cînd nu se vedea bine, ,ne-am stîrnit cu toții. Ofițerii iar s-au apucat să facă ceai cu omăt topit în loc de apă. Pe cînd stăm cu toții împrejurul focului, .iată că vine sol­datul Hăgătiș și zice :

— Domnule căpitan, se bagă de samă devale mișcări de oameni. Patrulele germane au trecut Gilortul și, după cît văd, au de gînd să vie la deal.

La auzul acestor vorbe toți au ieșit din clădirea aceea. D-1 căpitan Zaharescu a trimis pe Hăgătiș să comunice

59

sublocotenentului Dandu N., care era la stingă, să des­chidă focurile îndată ce dușmanul se va vedea, iar cele­lalte companii au plecat prin pădure la locul unde le spusese comandantul de batalion spre a ocupa poziții.

. Ce era ? Dușmanul băgase de samă focurile din timpul nopții și de aceea se îndreptase spre noi. Mai însemnez că în noaptea aceea de joi spre vineri, 3 sau 4 noiem­brie, a fost frig cumplit și viscol. Oamenii toată noap­tea au tropăit din picioare să nu-i prindă somnul și primejdia boalei din răceală.

După ce am început a intra în pădure s-au și auzit împușcături din partea companiei I. Nici n-a fi apucat Hăgătiș a ajunge să comunice ordinul, cînd compania a deschis focurile.

Din partea dușmanului se auzeau dese împușcături de mitralieră. Germanii își așezaseră 4 tunuri în apro­pierea bisericii din Cărbunești și trăgeau mereu asupra pădurii în care intrasem noi. Vuietul ce-1 făceau obuzele cînd se spărgeau era cumplit. Cădeau crengile copacilor cum ar fi fost rupte de furtună mare. Noi (eu, căpitanul Zaharescu cu oamenii de legătură : Anton Vasile din Pipirig, Ferariu din Săvești, mi se pare, și Hanca din Farcașa) am tot mers prin desișuri scuturînd crengile de omăt, pînă ce am ajuns la un luminiș, la o margină a pădurii. Și acolo, în luminișul acela, era un foișor ase­mănător cu cel în care dormisem astă noapte. Puțin îna­intea foișorului era o mică creastă de deal, iar după aceea creastă, cam spre miazănoapte, se dase poruncă oame­nilor din compania a Il-a să facă niște măști ori șanțuri de adăpost, de unde să poată trage la un caz de năvălire.

însă dușmanului atîta i-a fost,- pînă ce a dăt cu ochii de noi, că a și început a bombarda cu tunurile. Ședeau ei oamenii adăpostiți, dar degeaba, căci bombardarea nu mai înceta. Ba încă niște obuze, căzînd cam în apropiere, au acoperit cu țărnă pe cumnatul meu. caporalul Ion Dămian și soldatul Tănăsoaîa Ion din Tg. Lespezi. D-l căpitan Zaharescu se suise în foișor cu locotenentul Georgescu Marin, comandantul companiei a Il-a și sub­locotenentul Ionescu Darie. Pe' cînd eu ședeam adăpos­tit în dosul unui copac (cireș) împreună cu sublocote­nentul de rezervă Dimitriu Ion, comandantul companiei a 3-a, iată că încep a curge răniții din compania I-a. O

60

parte fiind răniți mai ușor mergeau pe picioarele lor, iar doi am văzut că-i duceau pe targa : evreul Gherșin Iancu din Pașcani și caporalul Andrei Costache din Lămășeni. Amîndoi erau greu răniți. Evreul a scăpat cu viață și l-am întîlnit în Folticeni la regiment pe după Sf. Neculai 1916, iar bietul Andrei Costache a murit pe drum și a fost îngropat la Bărbătești, în țintirimul bise­ricii. Mi-au arătat soldații a doua zi, 5 noiembrie, mor- mîntul acestui viteaz oștean. Andrei Costache era de fire bun, glumeț cîte odată ; fața negricioasă, statura mijlocie. Glumeam cu el de cîțe ori îl întîlneam.

Deodată sosește soldatul Haja Itfimie, om de legă­tură al sublocotenentului Dandu și spune că-i trimes să întrebe ce-i de făcut, că nu mai pot ținea piept cu duș­manii. S-a dat ordin de retragere. Nu după mult timp sosește sublocotenentul Dandu cu soldatul Șaraga, spu- ind ce pagube au făcut dușmanii în rîndurile companiei I-a.

— Mi-au căzut, bădiță, o mulțime de oameni, între cari și sergentul Cîrneală. Drăgușanu vine și el, dar nu se arată de nicăieri Iliescu și tare mă tem că nu fi căzut în mîna vrăjmașului.

Acum se dase ordin ca și compania a Il-a să se retragă și cu toții împreună am apucat iarăși prin huci, pînă ce am ieșit la un luminiș.

Cînd oamenii se hodineau, vine un soldat sau ser­gent din batalionul 4/15 spuind d-lui căpitan Zaharescu că atît d-sa cît și toți ofițerii noștri sînt chemați nu departe la un sfat de cătră un domn locotenent colonel Teodorescu, căruia d-1 colonel Neculcea C. îi dase comanda batalionului nostru și celui 4/15.

După ce s-au făcut recomandările, oamenii s-au’ mai hodinit și pe urmă ofițerii iarăși au mers la sfat de război. Pre cît am înțăles eu, sfatul era așa : companiile I, III și IV din batalionul nostru să lupte de la locul de sfat puțin mai la vale, iar compania a Il-a, cu d-1 căpitan și cu ofițerul respectiv, păstrînd legătura cu batalionul 4/15, să meargă să facă un ocol, să iasă la locul de unde am pornit azi dimineață și așa să înconjure trupa duș­mană. Se vede că vrăjmașul înaintase hăt bine și era aproape de locul unde compania a Il-a încercase de dimineață să facă șanțuri. După ce toate au fost puse

61

la cale, s-au ales oameni de legătură pe lingă d-1 colo­nel, cari să aducă ordine căpitanului Zaharescu.

Pe urmă au pornit cele trei companii la luptă, iar a Il-a cu batalionul 4/15 să facă mișcarea înconjurătoare.

Am scoborît cu compania și căpitanul Zaharescu o vale mare, apoi am urcat un deal mare și am dat de o potecă, pe unde ne-am luat drumul hotărît. Ca măsuri de pază locotenentul Georgescu Marin a pus să meargă înainte o patrulă sub comanda caporalului Lungu din Heciu.

Cum mergeam așa, mereu veneau ștafete de la colo­nel că compania să păstreze legătura cu frontul de luptă și cu batalionul din 15. Veneau oameni 'și de la batalionul acela să întrebe de căpitanul nostru. Pe cînd mergeam așa, iată că la dreapta noastră au început a se auzi împușcături. Mai băgăm de samă că spre stînga, peste niște dealuri, se vedea o trupă viind. Aceea era să deie față cu batalionul din 15. Nu peste multă vreme se primește de la colonel ordin că a noastră companie să se întoarne, să vie în ajutor celorlalte companii, pen­tru că dușmanul le potopise hăt bine.

în lupta acea a fost ucis soldatul Gordin Constantin de la noi din sat, a fost rănit sublocotenentul Dimitriu Ion de la compania a IlI-a și sublocotenentul Ionescu de la compania a IV-a. Negreșit că au căzut morți și răniți oameni din toate companiile.

Căpitanul nostru, cum primește ordinul, se întoarce spre locul de unde a pornit. în drum se întîlnește cu maiorul Tomescu, care zice că el a înțăles amintrelea ordinul și că deși i se spunea să meargă pe unde i se poruncise, totuși el nu știe ce să creadă, pentru că văzuse pe dealurile din stînga viind trupe dușmane.

— Hai dară să mergem amîndoi la d-1 colonel, zice maiorul.

Și se pornește cu noi pe un hogaș de pădure.Nu mult, după ce am ajuns aproape de o rîpă, cînd

ne uităm înapoi vedem viind patrule vrăjmașe. Și cum era vremea aproape de sară, acele patrule ni se păreau ca niște stafii, înalte cît copacii pădurii. Oamenii noștri atunci au silit cu mersul, șă nu fie prinși de focul lor cînd urcau dealul.

62

După ce am trecut rîpa am dat de un mic drumu- șor, l-am trecut de-a curmezișul și am prins a urca dea­lul. Tocmai atunci vedem companiile I, III și IV, care mergeau pe potecă la dreapta și mă întreabă subloco­tenentul Dandu :

— Ei, cum îi, bădiță Alexandre ?— Cum' să fie ? domnul căpitan a zis că să înconju­

rați dealul „pe la apus“ și să apucați spre miazăzi.El a apucat încolo, spre apus, iar noi am silit de-am

urcat pe un capăt al lui nu tocmai rădicat. Același lucru l-a făcut și batalionul 4/15, însă oamenii lui n-au mai stat pe loc, ci s-au îngrămădit fugind pe o rîpă. Eu și cu căpitanul, după ce am ieșit din vederea vrăjmașului, am dat de puțină așezătură, care avea în stingă un deal hăt mărișor, Curmătura. Și zice .cătră mine :

— Dealul acesta prezintă o poziție destul de bună și nu trebuie trecut pe lîngă el așa fără nici o socoteală. Este nevoie de ocupat muchea aceea, spre a opri puțin pe vrăjmaș în înaintarea lui. Și îndată dă ordin com­paniilor II și IV, care erau lîngă noi, să urce la deal și, cum or ajunge drept pe muche, să deschidă focul peste vale. Oamenii așa au făcut. Ba, pe urmă, au venit și cele două companii, iar batalionul 4/15 a fost chemat și el. îndată ce oamenii au ajuns pe poziții s-au început focurile. Era un pîrîit și o larmă ca aceea, de gîndeai că piere lumea. Cînd era focul în toi, iată că de la o căsuță dinspre răsărit — în dreapta cum priveam spre muche — departe ca la v-o 400 metri, începe un pîrîit de mitralieră, care ne pusese în mare încurcătură. Deo­dată căpitanul Zaharescu zice că mitraliera îi a noastră și striga mereu la soldații de pe poziție să nu tragă asu­pra acelei case ; însă văzînd că gloanțele șuieră pe la urechile noastră și ne fac să ne plecăm jos la pămînt,

•a cunoscut că în acea casă s-a sălășluit dușmanul de cu ziuă și acum, viindu-i la îndămînă, a deschis focul asu­pra noastră.

Doamne sfinte ! ce mi-au dat ochii să văd și ure­chile să aud ! Răcnet din partea oamenilor, pîrîit de la mitralieră, focul oamenilor de pe muchea dîmbului, pre­cum și puștile și mitralierele dușmanului din valea des­pre miazănoapte dincolo de Curmătura.

63

Cum stăm și ne chiteam noi așa, iată vedem 3 sol­dați călări ieșind din ograda casei de unde bătea mitra­liera și mergînd pe malul sting al unei rîpi dinspre mia­zăzi. Erau îmbrăcați în haine de ale noastre, însă acei soldați erau germani cari anume făcuseră așa, ca să ne puie în încurcătură. Sta căpitanul și se frămînta cu gîn- dul ce să facă și cum să facă spre a ieși din acea mare zăpăceală. Nu tocmai departe de noi, de ceea parte de rîpă spre miazăzi, vedem 3 oameni stînd și uitîndu-se spre Curmătura. Se părea că ar fi colonelul Teodorescu, comandantul grupului.

— Hai, Vasiliule, cu mine, să arătăm colonelului ce-i de făcut.

Și ne pornim la drum. Nu să scoborîm pe rîpa din față ? Ne era cam greu, fiind glod mare. Apucăm la stingă pe la capătul rîpii să mergem unde își pusese în gînd căpitanul. Nu bine am apucat a trece de capătul rîpii și am făcut pe malul ei spre apus și iată că nemții au deschis un viu foc de armă ■ asupra noastră.

— Auleu, mă Vasiliule, m-a luat în primire, căci se vede că m-au cunoscut că-s ofițer. Și zicînd așa am luat-o la fugă și tot o fugă am ținut pînă ce am dat după un dîmb. Oamenii de legătură, Anton Vasile și Zbanca, se luaseră după noi, însă ei au venit pe rîpă, n-au căutat s-o înconjure cum am făcut noi. Iată cum păzește Dumnezeu pe om. Anume am fost luat la ochi de vrăjmaș și printre gloanțe am trecut, dar am scăpat teafăr.

Noi mergeam pe o cărare pe malul sting al rîpii, iar după noi lupta urma cu putere, pe cînd întunericul nop­ții se lăsa ca o învelitoare neagră asupra acestei zile care a secerat multe vieți și a rănit mulți oameni din bata­lionul nostru.

De la un timp focurile au prins a se rări hăt bine de amîndouă părțile. Dacă am ajuns la capătul rîpii și n-am găsit pe colonel, atunci căpitanul a trimes pe cei doi oameni de legătură să spuie ofițerilor „retragerea“, însă cu rînduială.

— Au început să se retragă și vin încet spre noi, domnule căpitan, zice Hăgătiș Ion, omul de legătură al companiei I-a.

64

—■ Da cumplit ne-au mai înșelat, domnule căpitan, grăiește soldatul.

De la noi au fost răniți care au putut să vie încoace pe picioarele lor, dar mulți sînt greu răniți și mereu strigă la noi să nu-i lăsăm în mîna dușmanului. Eu am vrut să mă răpăd de cîteva ori să scot cîțiva, d-apoi am putut ? Cum mă .apropiam, cum începeau gloanțele să-și facă drum spre mine;.ba încă auzeam și glasul vrăjma­șului într-o limbă pe care n-jo pricep.

— în fine trecu și ziua de astăzi, ca o zi furtunoasă, ce a lăsat numai prăpăd în urma ei. Dar batalionul din 15 vine și el ?

— Vine, domnule căpitan, răspund niște soldați.*

N-am mai scris în carnet atunci, în 1917, dar scriu acum aici, că țin bine minte. După ce am ajuns în vale la capătul rîpii, m-am depărtat puțin spre miazăzi. în urma mea văd viind trei soldați : Toader Cojocariu, Gh. V. a Negrii, cari duceau pe soldatul Tuluc Gheorghe •— tustrei de la noi din sat. Tuluc era rănit în două locuri la mîna dreaptă, între cot și umăr. Se vedea roșind sînge prin legătură (pansament).

•— Oare încotro s-apucăm, dom’ profesor ? zic doi : Negrea și Cojocariu.

— Bre, eu zic să apucați drept la vale, că aveți să dați de satul Bărbătești, unde-i gară, ș-apoi acolo aveți să găsiți pe cineva și v-a spune ce să faceți.

— Mă rog, dom’ profesor, să-ți fie milă de băieți, că eu Dumnezeu știe de-oi mai vedea Tătărușii — zice bietul Tuluc. ■

— D-apoi, măi Gheorghe, ști-mă Dumnezeu și pe mine de-oi mai ajunge la Tătăruși. Mă îngrozesc numai cînd mă gîndesc cît îs de departe și cine știe prin ce greutăți mari mai avem de trecut!

Cu aceste vorbe m-am despărțit de cei trei tătăru- șeni.

Cojocariu a ajuns să vie acasă și trăiește, iar pe Negrea și Tuluc nu i-am mai văzut din sara aceea.

Hai de-amu la carnețel !

65

*După ce s-au strîns toți oamenii s-a căutat loc de

adăpost pe noapte și s-a găsit într-o pădurice tînără de stejar, cam la margina de miazăzi a poienii. Batalionul 4/56 mai în deal, spre răsărit, batalionul 15 mai în vale, spre apus.

—■ Vom sta aici pe noapte, căci oricum să fie, nu vor cuteza nemții să vie peste noi, zice căpitanul.

Eram cu toții osteniți peste . măsură, ba și flămînzi cît trebuie.

— Vasiliule, glăsuiește căpitanul, ia întreabă pe v-un soldat din 15, nu ț-a da v-o pîne, că m-a cam răzbit foamea.

Am întrebat, însă n-am găsit nimica. Pe urmă căpi­tanul m-a trimis la maiorul Tomescu, tot după pîne.

— Cu toată inima i-aș da, dragă Vasiliule, dar nu mi-a venit, bre, ordonanța, așa că și eu am să rabd.

După ce m-am înturnat cu răspunsul, am căutat în sacul meu de merinde și am găsit o bucată de pîne ca de mărimea unui sfert de kilogram. Am rupt-o în două și am zis :

— Pînă la alta, iacă luați de-aici, domnule căpitan.A luat bucățica și s-a așezat dinaintea unui foc făcut

cu crengi de stejar. Pînă a nu se așeza însă la foc, căpi­tanul a pus compania a Il-a în gardă mare pe o muche de deal spre răsărit, pe dreapta, iar maiorul Tomescu a așezat o companie a sa pe dealul din stînga', spre a băga de samă mișcările dușmanilor.

Peste puțină vreme am fost chemat de căpitan.— Ia, Vasiliule, de ici și trage o gură zdravănă.Era niște rachiu de drojdie.

■—■ Vezi că-ți caut de rînduială ; dar lasă că te-am și purtat astăzi destul de bine.

■—■ Și zi, ești în război, Alexandre ? glăsuiește maio­rul Tomescu.

— Păi așa, domnule maior. Pe cît pot, mă țin și eu de lume, măcar că peste puțină vreme împlinesc 41 de ani.

Am stat oleacă la sfat cu acești comandanți de batalion și cu locotenentul Marin Georgescu, comandantul com­

66

paniei a Il-a din 56. Ofițerilor dacă le-a lipsit apa, au făcut ceai cu omăt topit. Eu am venit iarăși la focul unde erau ofițerii și am căutat să dorm ; dar n-a fost de chip din pricina frigului, căci începuse a îngheța hăt bine. Vrăjmașul tot nu ne lăsa în pace. Dinspre miază­noapte, răsărit și apus arunca rachete, ca să bage de samă mișcările noastre. Oamenii, fiind peste măsură de trudiți, au început a adormi pe lîngă focuri. Eu m-am desculțat și mi-am uscat bocancii și obielele și apoi m-am așezat cit eram de lung lîngă foc gîndindu-mă în ce loc mă găsesc, unde mi se poate întîmpla sfîrșitul și unde m-a adus vemea războiului ț

Pe la miezul nopții s-a schimbat de pe poziție com­pania a Il-a și a fost trimeasă în locul ei compania a

■IV-a. Cînd a venit tînărul ofițer, sublocotenentul Burada cu raportul, a spus că în vale, spre răsărit, se aud mereu glasuri și mișcări de căruțe. Frigul se întețea mereu, iar despre ziuă pămîntul era înghețat drept ca în vreme de iarnă, măcar că eram bine la începutul lunii noiembrie. Sîmbătă dimineața, 5 noiembrie, cam pe la ceasurile 4V2, căpitanul Zaharescu se stîrnește de la hodină și tri- mete veste că oamenii să fie gata de plecare, după ce a înștiințat și compania a IV-a să vie de pe poziție și să raporteze despre ce a văzut și a auzit în timpul servi­ciului. A raportat sublocotenentul Iepureanu că a auzit în vale, spre dreapta, mișcări de căruțe și glasuri ome­nești.

— Gata de plecare, batalionul 4, comandă cam în șoaptă căpitenia noastră.

Apoi ne-am înșirat încetișor și am pornit pe o potecă la vale spre apa Gilortului. Oamenii erau rupți de oste­neală și mergeau vorbind în șoaptă, ca să nu fie auziți de dușmani. La plecare focurile au rămas arzînd, iar cam împrejurul lor, cum erau ciungi de stejar, ți se părea că stau oamenii în picioare și se încălzesc. Negre­șit că aceasta era o socoteală bună, ca să înșele pe vrăj­maș.

Cînd s-a luminat hăt bine de ziuă noi eram scoborîți și acum mergeam pe un drum pe malul drept al Gilor­tului spre satul Bărbătești. Nu mai puteam de sete, căci ieri, vineri, 4 noiembrie, umblînd prin pădure n-am

67

găsit fîntînă, iar cu omătul nu ne puteam răcori nici cit. Mar pune că nici bidonul nu-1 aveam la mine. Odată ajunși în vale mulți dintre oameni se duceau pe malul Gilortului și luau apă tulbure de-și umpleau bidoanele. Așa cum era apa, am băut un bidon plin, ce mi l-a dat soldatul Stegăriță, de loc din Bogdănești. Și doară din mila domnului nu s-a prins de mine nici o boală, nici de piept, nici epidemică.

Locotenentul Georgescu, văzînd pe Stegăriță bînd apă, nu că l-a mustrat, dar a cerut să-i deie și lui.

— Ii tulbure, domnule locotenent.— Dar să fie orice, dă-mi să beau, că nu mai pot

de sete.Pe cînd soarele era suștior, căci de dimineață se mai

vedea ceriul pe une locuri, iată că am ajuns în satul Bărbătești. In mîna stingă, cum mergeam la vale, vedeam biserica satului.

—■ Iacă aici îi îngropat caporalul Andrei, cel care a fost rănit ieri dimineață, spun niște soldați.

Ne facem semnul sfintei cruci, zicem Dumnezeu să-1 ierte și mergem înainte. Iată că nu mult de la biserică ne întîlnim cu tînărul sublocotenent de rezervă Iliescu, cel ce se rătăcise din luptele de ieri, vineri 4 noiembrie. Ne-am bucurat, ofițeri și soldați, cînd l-am văzut. Ne povestește și el cum s-a rătăcit de companie și cum a ajuns acolo.

Soldații noștri, dacă au ajuns în sat, care era pustiu — căci oamenii îl părăsiseră ■— au început a da otrocol prin cele ogrăzi, după păsări, după de-ale mîncării. Să fi văzut atunci pe plutonierul Varganici cum împreună cu soldatul —; librarul — Șaraga au fugărit o biață rață și au pus mîna pe ea. Iți venea să și rîzi, dar să și plîngi în ce stare a adus gospodăriile întemeiate acest groaz­nic război.

Mai însămnez că asară, vineri 4 noiembrie, pînă a nu înconjura dealul Curmătura, am auzit pe niște soldați grăind că vineri sau joi germanii au prins un soldat din regimentul 56, i-au luat mecanismul de la armă, i-au dat o palmă și au zis așa :

— Să se puie Neculcea al vostru cum s-a pune, că noi pe luni sara tot sîntem în Craiova.

68

Am povestit vorbele acestea colonelului Neculcea, astăzi general, în tranșeele din păduricea de la nord de Cozmești, în luna octombrie 1917. A rămas mirat de cele ce i-am spus, mai cu samă că ceea ce au glăsuit germanii s-a adiverit întocmai : în sara de luni, 7 noiem­brie, germanii au ocupat Craiova. Colonelul a și scos un carnet și ș-a însemnat vorbele mele, să le aibă ca amintire.

*

Iarăși la carnețel. iîntr-o casă au intrat soldați! și au răzbit prin pivniță

și au ieșit în drum cu căpățini de curechi murat. Mîncau că nu mai puteau de foame: Lucrul acesta și. eu l-am făcut, căci mi se gătise și cea de pe urmă bucățică de pîne ce o: aveam în sacul ostășesc. Din altă parte, din dreapta, au ieșit niște soldați cu un hîrdăuaș plin de țuică. De însetat ce eram și de amărît, am băut 4 ulcele de cîte un sfert de litru. Cam asemenea au făcut mai toți tovarășii și ofițerii. Și nu era chip să facă amin- trelea. Coșul îți era gol, inima îți era ră, și deci numai zăpăcindu-te puțin cu „zăpăceală“ mai puteai să-ți amor­țești trupul și să mai uiți că moartea te paște din urmă.

Mai încolo oleacă ne-a ieșit înainte soldatul Stegă- riță cu un țuhal de pîne. Luase de la o căruță și pentru el, dar și pentru cîțiva soldați ai companiei I-a. Toți ne-am înfruptat din pîne, ba am mai rupt cîte o bucățită și am mai dat la niște camarazi' cari se aflau prin apro­pierea noastră. La război și mai ales cînd oamenii tră­iesc mai aproape unul de altul se înfrățesc și cu drag își împart unul altuia mîncarea, veselia și nacazul !

Dup ce am • ajuns cam la jumătatea satului, am pri­mit poruncă să facem la stînga, spre apa Gilortului, să trecem la satul Verșani. Pe unde aveam de trecut nu era pod, ci numai o punte, slabă și aceea... cucuietă hăt sus deasupra apei, iar la un capăt stricată, așa că trebuia să mergi o bucată prin apă și apoi să pășești pe punte. Eu și cu v-o cîțiva soldați, între cari și căprariul Gabur Ion de la noi din sat, am mers prin apă și' am trecut Gilortul pe punte, dar cu mare grijă, căci puteam fi lesne văzuți de neprieteni. Căpitanul, văzînd că cu tre­

69

cerea pe punte s-ar prăpădi prea multă vreme, ba poate că ar fi primejdie despre partea vrăjmașului, a rădicat sus poalele măntălii și a zis așa :

— Batalionul 4, după mine, înainte marș !Și odată a pornit el înainte iar mulțimea soldaților

pe urmă și așa în scurtă vreme s-au văzut de ceea parte — stînga — a apei. Nici n-am mai încercat să-mi storc obielele de apă, ci după ce au trecut toți oamenii și s-au înșirat spre sat, eu m-am alăturat lîngă ofițerii companiei I și hai iarăși pe drumul morții !...

Nu mult am mers după ce am intrat în Verșani și am apucat la stînga pe un drum. Și acest sat era părăsit de cea mai mare parte a locuitorilor. Și aici mulți soldați au vînat cîte ceva de-ale gurii, mai cu samă udătură.

Așa, cam pe la mijlocul satului, căpitanul primește poruncă să ne întoarcem iarăși pe partea dreaptă a Gilortului. Și aici am văzut pe Șaraga năcăjindu-se să prindă o rață.

Oamenii, acum, nu erau așa de supărați ; atîta doară că vrăjmașul cel mare nu le tocmai da pace. Și ace] vrăjmaș era foamea.

La apă am ajuns eu întîi împreună cu cumnatul meu Ion Dămian și căprarul Gabur Ion, sergentul Rugină Dumitru și alți cîțiva pe cari i-am uitat. La depărtare cam de 4 obrațe de mal stăm și ne hodinim puțin și așteptăm să vie mulțimea din urmă. Cum ședeam- de sfat pe-o zi noroasă și friguroasă, iată că 4 gîște dau buzna peste noi. ,

— Nu le lăsați în pace, zic eu. Ele tot îs menite cuțitului.

Soldații dimprejur, fără prea multă vorbă, se răpăd după ele, le prind, le taie, și pînă să ajungă batalionul erau și dubite de pene. Viață de război, 'ce să faci !

— Ei, Vasiliule bădiță, cum te mai lauzi ? zice cu bunătate d-1 căpitan Zaharescu.

— D-apoi cum să mă laud, domnule căpitan, ia bine și ca în vremea asta.-Gîndeam că mi-a fi frig la gio- gleie, dară dacă am pus obielele la stors, ele încă s-au mai încălzit. Doară dacă oi sta locului, să-mi fie frig... Și doamne ferește de mai rău !

70

— Așa, așa, bădiță, zic și fratele Neculai Dandu cu ceilalți ofițeri ai companiei I-a.

Numai că trebuia să fi primit poruncă de popas, căci după ce am intrat înapoi în Bărbătești și am apucat pe un drum la stînga, am început a ne opri pe la casele oamenilor, case care acum erau mai mult pustii. Unde și unde se vedea cîte un moșneag ori babă.

Aici în sat m-am despărțit de compania I-a și m-am dus cu cumnatul Dămian și sergentul Rugină la o casă mare, care sămăna a fi fost ori de gospodar fruntaș, ori de negustor fruntaș, pentru că multe beciuri am văzut împrejurul ei. Peste gardul grădinii, la stînga, era altă casă, mai mare, unde poposise căpitanul Zaharescu și locotenentul Georgescu. La acea casă era o pivniță mare, iar în pivniță ședeau vase mari de vin și de țuică. Am intrat în pivniță cu Ion cumnatul și cu Rugină Dumitru și am trîntit în mine la țuică, de mai nu nimeream pe unde să ies. Nu că-s din firea mea iubitor de băutură, ci vremea și nacazul mă făceau ca în băutură să-mi mai înec amarul.

Hăgătiș era pus să oprească intrarea în pivniță, nu ca să nu se facă risipă, ci ca să nu-și piardă oamenii mințile. Și doară~i drept !...

Oamenii, puși de cumnat și de Rugină, în scurt au făcut mămăligă, au fript niște carne de gîscă, au scos niște murături (curechi) din zemnic și apoi ne-am dat la ospăț, care a fost drept bun.

Eu, după ce mi-am pus pîntecele la cale, am adormit lemn, din pricină că mă ajunsese năuceala de multă țuică. Cumnatul și Rugină nu s-au depărtat de mine, căci știau că am ceva numărători și se temeau să nu-i șterpelească v-o mînă ră.

Nici n-am știut cînd a venit sara și iată că au venit acești doi buni tovarăși ai mei și zic :

— Hai, că s-a dat ordinul de plecare !— Hai cu Dumnezeu înainte, fraților !Ieșim în drum și ne îndreptăm la vale spre apus. Pe

cale mergînd mă întreabă căpitanul;—■ Ei, domnule Vasiliu, ce-ai mai făcut și de ce n-ai

venit la noi la masă ?

71

— Apoi, domnule căpitan, m-am întîlnit cu un cum­nat al meu și cu un fost elev de la compania a Il-a și nu m-am îndurat de ei cînd se rugau să le fiu tovarăș de ospăț și de sfat. Da am făcut alta mai boacănă : am luat de dimineață cîteva guri zdravene de țuică, aici în ogradă unde ați stat și m-a ajuns năuceala. Am adormit și abia amu m-au stîrnit prietenii, cînd ați dat ordin de plecare. Apoi, din pricina zăpăcelii și a somnului nici nu mi-am uscat încălțămintea și obielele.

— Apoi nu era rău să ți le usuci, Vasiliule, că nu se știe cum om dormi în iastă noapte.

Tot vorbind așa am ajuns pînă în dreptul primăriei, unde în șușă am văzut un automobil stînd la poartă și pe domnul colonel Neculcea vorbind la telefon. Căpitanul s-a dus în primărie și ce i-o fi spus d-1 colonel nu știu, făr de cît îmi aduc bine aminte că ne-a dat ordin să mergem la vale la hodină în satul vecin, Musculești, și a zis că-1 credea pierdut și pe el — pe căpitan — și bata­lionul IV.

. Apoi companiile s-au așezat după rînduiala războiu­lui și am pornit spre Musculești și am poposit cu ofi­țerii companiei l-a la casa unei babe.

Mîncarea din iastă sară, sîmbătă 5 noiembrie 1916, n-a fost așa de bună. Las’, nu-i vorbă că la amiază am mîncat deajuns și de întrecut.

Doamne, ce gură ră avea baba aceea și cum se văi- căra și cum se blăstăma și se afurisea ea pe dînsa !

*Pe aproape de ziuă primim ordin de plecare. Pînă a

nu ne porni vine la compania I-a sergentul Chiriac Ale­xandru cu chesonul, împarte cartușe la oameni și apoi plecăm înapoi pe unde am venit asară ; iară cam la jumătatea drumului dintre Musculești și Bărbătești apu­căm la dreapta spre Tulburea, care-i așezat pe malul stîng al Gilortului. Căpitanul, cu harta în mînă, mereu întreba pe cei ce-i întîlnea, că unde se află satul Ani- noasa și unde satul Tulburea. începuse a se vedea bine cînd ne întîlneam cu care pline de femei și copii, cîr- duri de vite, unele se retrăgeau din calea vrăjmașului,

72

altele' veneau . înapoi la satele lor. Nu mai știai ce să crezi de umblarea acestor oameni.

Noi mergeam gînditori și tăcuți. Pare că ne spunea cineva ce prăpăd de lume are să fie azi pînă-n sară !

De ce se vedea mai bine, de ce grija comandantului era să mergem mai repede, ca să putem prinde poziție, căci dușmanul nu era departe de noi și deci datoria ne era să nu-i lăsăm să ne iee ca din oală. Tot se uitau cu toții înapoi peste coaste, în dreapta ’Gilortului și ziceau că pare a se vedea mișcare de trupe dușmane.

Am ajuns la un pod de fier peste apa Gilortului. Nu mult de la pod se află pe partea dreaptă a șușelei un canton ; nu țin minte bine, i că al șușelei, că al căii ferate. De acolo se întîlnește șușaua cu drumul de fier. Din dreptul acelui canton căpitanul a început .să așeze companiile pe poziție, cu fața spre dealurile din dreapta Gilortului. De la pod mai încolo era un fel de șanț. Acolo s-a așezat compania a IV-a ; apoi, pe rînd, com­paniile a III-a și a IÎ-a, iar compania I-a a mers mai departe, ca fiind în rezervă. Mergînd pe șușă la vale am văzut tunuri mici de munte așezate pe partea dreaptă a șușelei.

— Ce faceți voi acilea, mă ? întrebă căpitanul pe tunari.

— Ce să facem ? ia vedem pe inamic că ar avea de gînd să se apropie de satul de unde ați porni dum­neavoastră.

Și, zicînd așa, numai ce văd că dă foc la un tun. Am mai mers la vale și am intrat în sat în Tulburea, în stînga drumului, mi se pare, am văzut biserica. Ne-am închinat mergînd și ne-am oprit mai la vale, la un pod peste un părăuț. Acolo, în rîpă, la vale de pod, compa­nia I-a s-a așezat ca pentru rezervă.

— Și voi duceți-vă sub pod. Ce, voi sînteți „invul­nerabili“ ? zice căpitanul cătră mine și cătră oamenii de legătură ai batalionului.

Nu mult după ce am primit acest ordin, s-au auzit împușcături dese din partea oamenilor noștri, precum și din partea nemților. Vuiau și tunurile noastre mereu, vuiau și mitralierele. Se-vede că dușmanii au cam simțit că în rîpa de la pod este oștire, căci multe bombe de

73

tun s-au spart pe deasupra rîpii aceleia. Noroc că n-au lovit pe nimenea.

Se apropia soarele de amiază și foamea năcăjea cum­plit pe luptători. Cei de sub pod și din rîpă căutau să se strecoare pe la casele oamenilor cari nu plecaseră, ca să facă măcar cîte o bucată de mămăligă, să-și astîm- pere foamea. Și eu cu ofițerii companiei I-a m-am repe­zit și am mîncat cam pe fugă, dar bine, și încă și cîteva pahare de vin am băut, că băieții s-au îngrijit să aibă de toate trebuitoare hranei și băuturii...

în vreme ce noi stăm sub pod — și apoi ne-am dus la mîncare — căpitanul umbla val-vîrtej pe șușă și băga de samă mișcările vrăjmașilor și ale trupelor noastre. Om cu noroc căpitanul, căci umbla printre gloanțe și obuze, fără să se atingă ceva de el.

După puțină vreme de la ieșirea din casă, vedem pe căpitan, viind degrabă la vale pe șușă și se oprește peste pod. Iată că din urmă îl ajunge un om cu tunul mic și fugea zicînd :

— Nu-i chip de stat, domnule căpitan. Vrăjmașul ne-a dat mai gata și mi se pare că a și pus mîna pe un tun de-ale noastre.

.Ședea căpitanul și se gîndea ce-i de făcut.Iată că atunci vine un om de legătură trimis de colo­

nelul Neculcea C. cu o hîrtie, pe care am auzit cetind-o și am înțăles că zicea că-i vorba de retragere peste deal la satul Stoina.

Atunci a și trimes oameni de legătură să facă știut companiilor să se retragă de pe poziții. Cum s-a primit ordinul, parte din companii au și început a se retrage pe un șanț și pe după niște tufe de răchită și a ieși la șușă. Am băgat bine de samă cum în toiul luptei și prin ploaia de gloanțe, un tren blindat de-ale noastre în v-o trei rînduri a străbătut pe frontul de luptă, care era în vecinătatea liniei ferate, și a rădicat răniții pe cari i-a putut rădica.

Cum ședeam și ne uitam la compania a Il-a, care se retrăgea, iată că auzim sunet de armă germană și gloanțe șuierînd și mieunînd pe deasupra noastră. Mă dau degrabă în dosul unei răchiți de pe marginea șușelei. Căpitanul dă ordin ca un pluton din compania I-a, sub

74

comanda sergentului Gheniș de la Baia, să ocupe o uli­cioară de ceea parte a podului, în mîna stingă cum sco- bori la vale. Ulicioara era pe un loc mai rădicat. Alt _ pluton, sub comanda sublocotenentului Iliescu, să ocupe alt deal și așa, prin focurile ce vor deschide, să susție retragerea companiilor III și IV și să oprească înainta­rea vrăjmașului. Noi cu căpitanul Zaharescu, locotenen­tul Georgescu, comandantul companiei a Il-a, am început a merge spre un sătișor mai aproape, numit Valea lui Cîne, pe cît am auzit și-mi aduc aminte. Am urcat un dîmbușor pe șușă și, după ce am ieșit din Tulburea, am luat-o spre stînga, pe un loc cam deluros și acolo aștep­tam sosirea celor două companii (a IlI-a și a IV-a). Văzînd că ele nu mai ajung, că timpul trece, că acum nici compania I-a nu mai vine, căpitanul și locotenentul s-au întors înapoi spre Tulburea să vadă ce-i, iară noi am rămas așteptînd acolo pe locul rădicat din stînga șușelei.

Dar nu mult după plecarea noastră, compania I-a, rămasă în sat, a și deschis focul. Ce era ? Un automobil blindat venea la vale și, de nu-1 lua în primire com­pania I-a, era să ne deie gata acel automobil, care avea și mitralieră pe el. Deci focurile au fost de folos.

Pe cînd ședeam și așteptam sosirea ofițerilor și a companiei I-a odată s-a rădicat negura pînă. hăt mai departe de noi. Atunci soldații bagă de samă că se apro­pie coloana groasă de apa Gilortului.

— Ia uită-te, zice un soldat, de vezi ce negreață vine spre noi și ofițerii noștri nu se mai arată.

Nu mult după această vorbă parte din soldați sco- boară pe șușă și caută să apuce spre satul Valea lui Cîne. Eu m-am scoborît în șanțul șușelei și mă tot uitam să văd ofițerii noștri viind. Iată că nu bine am ajuns la șanț și nemții ne-au și luat la ochi și au deschis focul de tun. De la întîia bombă soldații au prins a se împrăș­tia : unii a veni la vale spre șușă și a apuca la stînga, alții la deal peste cîmpul din stînga șușelii. în această vreme ghiulelele au prins a se îndesi și a ne bate cu mare mînie. Să mă mai întorc din șușă înapoi și s-o ieu peste deal, mi se părea greu și primejdios, căci bombele

75

cădeau foarte des. Am apucat pe șușă și am mers tot prin șanț pînă ce m-am apropiat de sat.

Tocmai cînd ghiulelele cădeau mai des eu îmi arunc ochii în urmă și văd că ies de după un dîmb căpitanul Zaharescu împreună cu locotenentul Georgescu și ofițe­rii companiei I-a. Și cum ies de după dîmb, apucă la deal spre stînga lăsînd șușaua. Curgeau bombele cum­plit. Pe. urmă nu i-am mai văzut, căci amu aveam grija păcatelor 'mele. Am mers pînă ce am ajuns la marginea satului și am dat în dreapta după un gard din fața casei unui moșneag bătrîn care ședea pe prispă și mereu se ruga la soldați să nu steie în ograda lui, că-i strică tunu­rile casa. In acest timp o bombă (ghiulea) cade în ograda vecină cu a moșneagului, la dreapta,, rădicînd în sus un sul de fum pămîntiu. .

Oamenii mergeau pe drum grămădiți, nedîndu-și, se vede, sama, că mai ales cînd bat tunurile îi primejdie să mergi grămadă, ori pe drum, ori pe cîmp. Cum ■ urca grupul de oameni un delușor pe șușă, iată că o bombă de tun cade spărgîndu-se drept între oameni. Eu stăm cinchit lîngă gard și cînd mi-am aruncat ochii, am văzut pe soldatul Dumitru lui T. Marghioalei din Tătăruși șezînd pe prispă. în vremea asta focurile se mai răriseră și vedeam oameni, soldați, trecînd pe drum. Unii cari mă cunoșteau, mă îndemnau că să merg cu ei. Iată că văd și pe caporalul Gabui- Ion, tot de la noi din sat, trecînd pe drum la vale. Cînd l-am văzut am prins oleacă de curaj și putere, căci aveam cu cine grăi mai de la inimă, fiind sătean și aproape de o vîrstă cu mine.

— Hai, dom’ profesor, zice Ion.— Aș merge, măi Ioane, dar stau să se mai potoale

focul dușmanului.— Hai cu Dumnezeu, că aici nu-i de șezut.— Hai, măi Ioane !Și o luăm amîndoi pe șușă. Cînd. ajungem să urcăm

dîmbușorul, iată că văd doi oameni lungiți jos : unul mort de-a binelea, cu fața în jos și capul spre, malul drept al șanțului ; altul tot cu fața în jos, cu capul spre malul stîng al șanțului. Acesta mai da puțin din cap. Se vede că atunci își da sufletul. Acești doi soldați au fost loviți de obuzul care s-a spart cînd mergea lumea

76

la deal. Mai rănise greu pe unul, iar altuia i-a roșit fața, de gîndeai că i-a luat pielea de pe obraz.

*Pe urmă mi-am dat bine sama că nu așa de straș­

nice erau obuzele germanilor. De erau strașnice, apoi grupul în mijlocul căruia căzuse obuzul avea să fie nimicit cu totul.

*

Noi ne-am făcut' semnul crucii și am trecut înainte. De la un loc iată că o femeie ne arată să apucăm peste un gard și printr-o grădină la stingă, căci mai trecu­seră soldați pea colo și era locul mai ferit. Așa am făcut și, după ce am trecut dealul, am jluat-o la pas răpede : Gabur înainte și eu după dînsul.

în retragerea aceasta mi-am zvîrlit un fluier mare și bun pe care mi-1 dăruise arhimandritul Veniamin Piticariu, fostul stareț al Mănăstirii Rîșca.

După ce am mai scoborît cîteva văi spre apus, iacă, mai auzim cîteva spargeri de obuze, dar nu ne-au ajuns. Am mers pînă ce am ajuns în alt sătișor. Pe dealuri erau făcute numai cărări de multa lume ce se împrăștiese din calea dușmanului.

Treceam cu Garbur pe lîngă soldații cari mergeau mai încet și mergeam înainte și tot purtam grija căpitanului și a celorlalți ofițeri, căci nu știam pe unde să fi apucat.

Mergînd prin sătișorul acela, am văzut cum ducea într-o casă pe targă pe soldatul cel rănit greu colo în șușă. Mai încolo, plină șușaua de saci cu orz, cu ovăs, aruncați de artileriștii cari plecaseră mai de dimineață, să nu fie prinși de focul vrăjmașilor. Mai încolo, o căruță lăsată în mijlocul drumului, plină de arme de infanterie și cutii goale în care fuseseră pesmeți. Căutau soldații pesmeți, căci le era foame, dar n-au găsit, căci trecu­seră pe acolo alți soldați. La margina unei păduri tinere, în dreapta șușelei, am dat peste o cișmea, care avea scaune împrejurul ei. Acolo, la cișmea, am găsit pe sub­locotenenții Iepureanu și Vasilescu (învățător) odihnin- du-se și mîncînd niște carne de pasăre. Am băut cîteva ulcele de apă și apoi am lăsat șușaua și am apucat la

77

dreapta la deal pe o cărare, să ieșim mai de-a dreptul. Cum urcam dealul ne uitam în urmă și vedeam pe dea­lurile dinspre Tulburea scurgîndu-se oamenii cum se scurg păraiele vara în urma unei ploi mari. Veneau bieții oșteni la vale, căci bicisnicia unor ofițeri superiori — pe cît auzeam tot de oșteni grăind — nu i-a putut face să ție piept vrăjmașului, care ar fi găsit vînzători chiar între marile căpitenii ostășești. Abia îmi mai puteam ține sufletul de osteneală.

*

(Marți, 24 Ianuarie 1917, Slobozia Dumeni, zi pe care în alți ani o serbam, căci ne amintea unirea țărilor su­rori ; iar astăzi Dobrogea, Muntenia și parte din Moldo­va se află în mîinile vrăjmașilor).

*• încă urcînd dealul pe cărare — soldații erau acum hăt

mulți, și din batalionul nostru, 4/56 și din celelalte bata­lioane ale regimentului 56 și din batalionul 4/15 — ne întîlnim cu un preot potrivit de vîrstă, față puțin smo­lită, părul negru și barba rară. Preotul venea călare la vale. Se oprise omul în cale și nu se putea urni, căci oamenii veneau cu toții de-i sărutau mîna.

— Domnul cu voi, mă taică ! Să trăiți, mă taică ! ' Dumnezeu să vă apere de rele, mă taică ! așa zicea bietul preot țintuit parcă de mulțimea oamenilor care veneau să iee blagoslovenie și urare de la dînsul.

— N-ai văzut ofițeri de-ai noștri, părinte ? și-i spun semnul căpitanului nostru și al celor 4 ofițeri.

— L-am văzut, mă taică, l-am văzut. Trebuie să fi urcat dealul. Uite și eu fusei cu un domn colonel de-i arătai calea.

Și apucăm la deal. Acolo,. în dreapta, vedem oameni din regimentul 15 și 56 așezîndu-se în rînduri. Parte din ei făceau foc în marginea păduricii. De la o vreme ajung pe cumnatul Ion Dămian și sergentul Rugină Dumitru, iar mai încolo pe Burcuș Gheorghe, Sava Constantin și mulți din sătenii și camarazii mei. Cu lacrămi binecu- vîntam întîlnirea noastră și mulțămeam lui Dumnezeu

78

că am scăpat teferi și cu viață. Veneau băieții tătărușeni și-mi sărutau mina, iar eu îi sărutam pe obraz și cu ochii înlăcrimați ne întrebam unul pe altul cum am scăpat.

—• Pe dumneata, domnul căpitan și ceilalți domni ofi­țeri te credeau rănit și trimiseseră 4 brancadieri să te ridice, că ești greu rănit și cică nu le-ar fi fost voia să rămîi în mîna dușmanului.

— Ba, măi fraților, mulțămesc tatălui ceresc că pînă acum îs teafăr, dar flămînd și trudit peste măsură.

Atunci Ion, cumnatul, scoate și-mi dă o bucată de mămăligă și o bucățică de praj și cu acelea mi-am astîm- părat foamea. Și așa, sfătuind, am mers cu toții la vale pînă am ajuns în satul Stoina, pe cînd se îngîna ziua cu noaptea. ■ ;

Glodărie mare era prin sat, căci omătul'nins de joi noaptea și vineri dimineața se topise în mare parte și acum nu puteai răzbate de fleșcăraie.

— Vină să te sărut, bădiță Alexandre, zice cu bucurie tînărul ofițer, sublocotenentul Drăgușanu Dumitru, și tare mi-i inima bună că te văd teafăr și scăpat cu viață din acest cumplit. foc. Iacă aicia-s și Dandu și Iliescu (ofițeri la compania I-a).

Am dat mîna cu ei și am mers prin sat înainte pînă la locul unde era hotărît a se hodini compania I-a.

— Dar domnul căpitan a scăpat teafăr ?— Scăpat, dar îți avea grija că vei fi fiind rănit. El

doară și cu mine am trimes brancadieri să te ridice, că e păcat să rămîi pe mîna dușmanului.

în sfaturi de acestea m-am despărțit de cumnat și de ceilalți tătărușeni și m-am dus cu ofițerii companiei I-a la o casă mare, ce fusese dugheană și crîșmă și unde avea a sălășlui compania noastră. Ușile erau încuiete, dar soldații nu s-au lăsat pînă nu le-au deschis și au intrat înăuntru. Acolo s-au găsit multe lucruri de-ale mâncă­rii, iar în pivniță era vin și țuică. Dandu a făcut rîndu- ială de-a luat fiecare om cîte o gură de vin sau țuică și cîte un pac de titiun cu hîrtie. Au pregătit oamenii niște mincare din carne de porc. Ne-am dat și am ospătat, iar pe la ceasurile 9 sara, fiind trudiți peste măsură, am adormit lemn. De la începutul războiului acesta era cea dintîi noapte cînd dormeam în casă și la căldură [...].

79

Noi, se vede, ne-am așezat aici" în Stoina, dar nu fără socoteală, căci pe dealurile din urma noastră ră­măsese — pe cit am auzit — batalionul 4/15,‘ ca gardă

' din urmă.Pe la ceasurile 10, adică după un ceas de hodină, vine

soldatul Hăgătiș, omul de legătură al companiei I-a și spune ofițerilor că ordinul domnului căpitan este ca toată: compania să fie gata de plecare.

— Da nu știi una, domnule Vasiliu ? zice Hăgătiș. Domnul căpitan dorește numaidecît să te vadă.

— D-apoi de ce, măi Ioane ?— Pentru că te credea rănit greu.A stat tînărul oștean de m-am încălțat în grabă și

am mers împreună la casa unde hodinea bunul coman­dant al batalionului.

— Să trăiți, domnule căpitan ! zic eu intrînd pe ușă.— Bine-ai venit, domnule Vasiliu. îți duceam grija.

O samă- spunea că rămîne în. mîna neprietenului parte din arhiva batalionului. Eu le răspundeam că hîrtiile pot să se ducă focului, numai omul să scape teafăr și cu viață.

— Mulțămesc lui dumnezeu că am scăpat așa cum mă vedeți ; dar vă mulțămesc și dumneavoastră, că aveți atțta părintească grijă de mine.

Am mai stat pînă ce căpitanul s-a gătit de îmbrăcat împreună cu locotenentul Georgescu și, pe la ceasurile 11,. înainte de miezul nopții, am pornit pe drum spre miazăzi din satul Stoina. După cale de un ceas ne-am oprit în alt sat, numit, mi se pare, „Mierea Birnici“, unde am stat pînă s-a făcut ziuă hăt bine. Acolo am dormit mai rău, jos pe o rogojină. Iarăși am primit poruncă de plecare și m-am dus de m-am așezat în rîndul companiei I-a. N-am apucat a mă așeza bine și numai iacă vine soldatul Dascălu Dominte și spune că „bădița Alexandru este chemat numaidecît înăuntru.“

Nu la rău mă chemase. Că amîndoi ofițerii, căpitanul Zaharescu și locotenentul Georgescu puseseră Ia fiert niște vin cu zahăr și acum chemase împrejurul lor pe ceilalți ofițeri ai batalionului și nu lipsise să mă cheme și pe mine, nu ca soldat bătrîn, ci ca dascăl bătrîn, care în lume am prețuit și eu ceva.

80

Am tras la musteață cam v-o patru jumătăți de vin și, doamne, bine mi-au prins, că tare mai eram răcit de noaptea.

Pe urmă am ieșit afară, s-au așezat companiile în stingă șușelei și după aceea am pornit la vale printr-o mare glodărie și mînie a lui Dumnezeu. Plină șușaua de oșteni, mai cu samă tineri, cari tot la vale mergeau.

într-un sat, al cărui nume nu-1 mai țin minte, ne-am oprit în drum și am văzut pe colonelul Neculcea C. ieșind dintr-o casă și dînd mîna căpitanului nostru și spuindu-i că noi „să facem pasul mare și viu“, se vede spre a nu fi ajunși de vrăjmași.

Tot un mers am ținut toată ziua de luni, 7 noiembrie, prin satele de pe șușaua ce duce de la Stoina la Craiova și cu puține popasuri, pînă ce aproape de sară ajungem la satul Șimnic, aproape de Craiova ca la 7—10 km. Acolo erau și alte companii din regimentul 56. Batalionul nos­tru a cantonat în v-o patru case. Eu am stat la un loc cu ofițerii companiei I-a, mort de trudit. Am ospătat cam pe sponci și ne-am așezat la hodină. N-am putut să ațipesc defel, că nu mai puteam de ostenit. Asta era pe la v-o 9 sara.

După trecere ca de un ceas, auzim pe afară gura că­pitanului Zaharescu :

— Batalionul 4/56 gata de plecare !în scurt ne-am încălțat și am pornit spre răsărit

printr-o' glodărie mare, că abia îți puteai scoate picioa­rele. Poruncă ■— se vede — era să mergem cit mai re­pede, ca să nu fim ajunși din urmă.

După ce am ieșit din sat, am apucat peste niște la­nuri și mînă, băiete ! Oamenii se izbeau unii de alții și de trudă și de nesomn. Dacă îți venea să zici : doamne, ai milă de făptura mînilor tale, că mare necaz a dat peste capul nostru !

Am stat într-un rînd de ne-am hodinit puțin lingă niște girezi de paie. Dar să te așezi jos, pace bună, că era apărie în urma topirii omătului.

Cum mergeam pe arătura aceea, ne mai uitam și în urmă și vedeam reflectoarele germane și auzeam tunu­rile germane cum bombardau Craiova. S-a adiverit spusa unui german cătră un ostaș de-al nostru, din 56, atunci,

81

joi sara, la 3 noiembrie, că „să se puie Neculcea al vostru cum s-a pune, noi pe luni sara sîntem în Craiova !“

Pe cum că așa a și fost!*

Trecuse de miezul nopții și noi mergeam cumpănin- du-ne. Ce-mi vine în gînd, că am zis cătră Dandu așa :

— Dragă Neculai, du-te și roagă pe domnul căpitan ca din partea soldaților, ca să le deie un repaus macar de 10 minute, că.nu mai putem de osteniți.

Dandu, de cuvînt. S-a dus la căpitan și nu după mul­tă vreme aduce răspunsul acesta :

— Spune soldaților că-i nevoie să mergem cît mai repede, spre a ajunge la ziuă la locul unde se întîlnește șușaua cu drumul de fier. De nu ne-om sili cu mersul, mare lucru să nu ne calce din urmă oștirea dușmană.

Eu, cînd am auzit așa, pare că anume a venit cineva și cu mîna mi-a luat somnul și truda, pentru că mi se mai îndoiseră - slabele mele puteri și acum mergeam cu mai multă voiciune. Prin satele pe unde treceam, soldații intrau în casele oamenilor și căpătau cîte o bucată de pîne ori de mămăligă. Oamenii ieșeau pe la porți și se uitau la noi.

îmi aduc aminte că într-un sat am făcut un popas ca de v-o 20 de minute. Oamenii erau așa de osteniți, că numai ce s-au așezat pe lîngă garduri și au și început a horăi. A trebuit să mai răcnească la ei ca să se scoale și să pornească la drum.

Am mers pînă ce la un loc șușaua se încrucișează cu linia ferată. Acolo ne-am așezat pe marginea șușelei și ne-am hodinit oleacă. Alții au mai și mîncat cîte ceva. La mine văd că vine soldatul Burcuș Gheorghe,' tătăru- șan, din compania a Il-a și-mi dă o bucată de pîne de grîu.

— Anume am păstrat-o pentru dumneata, dom’ profesor.

— Să trăiești, măi Gheorghe, și Dumnezeu să ne ajute să mai trăim vremuri de liniște în Tătărusii noș­tri 1

Au trecut pe lîngă noi batalioanele 2 și 3 și tot am mai stat la hodină așteptînd porunca de plecare.

82

Cum stăm acolo, pe malul șanțurilor, iată că vedem viind despre Craiova un tren încărcat cu oșteni și lume de iastalaltă. Așa de repede mergea trenul, de gîndeai că-i minat de vînt. Și te mirai că nu se prăbușește, mai ales că pe acolo linia nu era dreaptă, ci era curbă și ma­rile nenorociri la cîrnituri se întîmplă.

După v-o 10 minute alt tren a trecut, tot așa de în­cărcat și tot așa de repede ca și cel dinainte. Noi, dragă doamne, socotim că ne vom sui în tren și vom merge spre Tîrgul Balș ; dar socoteala n-a fost cea bună, căci nu mult după batalionul 3, de sub comanda locotenentu­lui colonel Kirițescu, primim ordin de plecare spre Balș. [...] Așa eram de amărît, că numai hăt pe urmă mi-am adus aminte că azi, 8 noiembrie, îi sărbătoarea.

Noi mergeam, chipurile, retrăgîndu-ne, iar pe drum întîlneam regimente de infanterie și cavalerie ducîndu-se să mai ție calea dușmanului. Așa eram de trudit, că nici jos nu mă puteam pune, iar dacă apucam a mă pune, apoi mă rugam de cîte un camarad să-mi deie mîna ca să mă pot ridica în sus.

Tot am mers pînă ce aproape de amiazi ajungem la satul Spineni, la un loc unde șușaua se încrucișează cu linia ferată. Apoi am făcut popas la stînga, pe un cîmp, unde s-au așezat companiile după rînduială și s-a împăr­țit oamenilor tiutiun. Pe urmă am intrat în sat, unde ne-am așezat să ne mai hodinim.' Acolo mai erau sol­dați din alte regimente și erau și tunuri mici de munte.

După obicei, ordonanțele ofițerilor companiei I-a s-au așezat să facă mîncare, iar ofițerii s-au culcat să se ho­dinească.

Eu mi-am mai cîrpit hainele și pe urmă am vrut să închid ochii, d-apoi socoți c-a fost chip ? De trudit ce eram abia mă puteam învîrti.

Pe cînd mîncarea era gata, hop că primim poruncă să ieșim de acolo, că vine un batalion din regimentul 15, ori din alt regiment, că nu-mi aduc aminte. N-au stat la gînd ofițerii noștri și, după ce au strîns oamenii, am pornit la vale, am apucat pe un drum la stînga și am mers în sus spre miazănoapte, pînă la satul Cîmpeni, unde ne-a fost și masul.

83

J

Gospodăroși oameni prin aceste sate, astăzi ' locuite rnai mult de femei, căci cea mai mare parte din bărbați :sînt duși pe cîmpul de luptă.

Aici, la Cîmpeni, am dormit la o casă unde femeia foarte cu inimă bună ne-a primit. Ba ne-a și ospătat, fără că mai aveam și noi hrană pregătită din satul de la vale, din Spineni.

A doua zi, miercuri, 9 noiembrie 1916, ne pornim din sat, ieșim prin partea de sus, miazănoapte, și apoi apucăm spre asfințit. După ce am ajuns în deal s-a lăsat peste noi o negură deasă.

Comandantul batalionului, după ordinele ce avea, a așezat companiile pe poziție, cu fața cam spre asfințit, și a spus oamenilor să facă șanțuri de adăpost împotri­va artileriei. Foarte mult bine a priit negura, căci amin- trelea oștenii noștri ar fi fost văzuți de dușman.

In timpul cînd companiile se așezau pe poziție, vine soldatul Țarcă Irimia și spune că devale, în sat, sînt că­ruțe de bucătărie, care au adus mîncare' și nu știu pe unde să vie spre a putea potoli foamea celor cari de 8 zile nu primiseră nimic de-ale hranei. Cam peste un ceas sosește mult dorita hrană, care s-a împărțit oameni­lor în liniște. Și aici a priit bine negura, căci numai pe negură s-au putut retrage oamenii spre a veni să-și iee pînea și borșul cu fasole. Tot atunci sosește și căpitanul Zaharescu, viind de la locul unde așezase companiile IV și III pe poziție.

— Dumneata, Vasiliule, zice, ai să te duci la căruțe să vezi ce-i cu arhiva batalionului nostru, căci auzi ce spun Țarcă și cu Grigoraș, că s-ar fi rătăcit trăsura cînd s-au retras coloanele de la Filiaș.

Și m-am pregătit de plecare. înainte de a mă porni, căpitanul mi-a dat o scrisoare cătră soția domniei sale și 4 hîrtii de cîte 100 de lei să le trimit prin poștă la Bucu­rești. Tot atunci îmi spune să scriu soției dumisale o scri­soare din partea mea, arătînd că domnia sa este sănătos și că îndură greul cu putere.

-r- Scrie, de asemenea, lui Popovici și altora, ce în­semnează să fii pe cîmpul de luptă. Acum ai umblat și ai văzut.

Tot atunci vine și Dădu și-mi dă 200 lei să-i trimet soției sale la Piatra, județul Neamț.

84

Și așa, mi-am luat ziua bună, după ce am mai luat niște scrisori și de la alți ofițeri și soldați, de la cumnatul Ion și de la Tătărușenii care-mi erau în cale și, împre­ună cu Țarcă, ne-am pornit peste un lan la drum pînă la Spineni. Acolo au sosit trăsurile batalionului. Eu m-am suit în trăsura companiei a IlI-a cu Țarcă și alți soldați și am luat-o prin tîrgul Balș, unde era reședința divi­ziei 1/17 și de acolo înainte, la Slatina, unde am ajuns miercuri sara spre joi, 9 spre 10 noiembrie 1916, pe la ceasurile 1 după miezul nopții.

Pare că văd cum foșnea armata pe dealul Cîmpenilor, cum umblau ofițerii superiorii mustrînd pe o> samă de soldați că de ce ș-au aruncat lopețile ? „Acum să facă șanțuri cu mînurile“.

A doua zi dimineața, joi 10 noiembrie, pe la cesurile 8, eram gata să mă duc în tîrg la Slatina spre a da scri­sorile și 'cele două mandate poștale. Iată că vine poruncă din partea ofițerului cu aprovizionarea, sublocotenentul Damian, că toți oamenii dintre căruțe, afară de bucătari, să iasă în drum, că are să facă un control sau apel. Se vede că prea se înmulțiseră oamenii veniți la căruțe; și fără rost, și aceasta era pricina de a alege ce era de ales și a-i trimite pe front. Și ne-a ținut bietul sublocotenent de dimineață pînă sara la ora 6 și ne-a mustrat și ne-a pontorit că umblam numai pe drumuri. Macar că i-am spus cu ce rost am venit și i-am arătat scrisorile și banii, n-a vrut să mă creadă, ba nici hrană nu ne-a dat, ci am -stat așa, în picioare, toată ziua. Mai avea planul ca să ne trimeată sub escortă ca pe niște făcători de rele. Pe urmă s-a hotărît că noi, furierii, să ne suim în căruțele care vor duce hrana și ni s-a spus că ne-ar fi lăsat să stăm, dar prea bătea la ochi pentru ceilalți soldați. Să ne ducem pe front să aducem dovediri de la comandanții respectivi și apoi vom fi Jăsați să ne vedem în liniște de lucrările noastre de cancelarie.

M-am dus cu Șaraga și am stat la masă la un cunoscut al lui, la popotă. Apoi am venit la căruțe, ne-am culcat, iar pe la ceasurile 10 noaptea, hai la drum.

•K

Cum am trecut Oltul a început să ploaie și așa a ținut toată noaptea. Și prin ploaie am mers, de una, căci în

85

ziuă trebuia să ajungem numaidecît cu mîncarea la oa­meni pe front. Dar pe drum, despre ziuă, aproape de Balș, începem a ne întîlni cu trupe viind spre Slatina în re­tragere. Trecem noi de pădure și, cum prindem a ne urca la deal, dăm față cu batalionul 4/16, care avea și pe prietenul meu, doctorul D. Catrinariu. Mai încolo veneau alte regimente, între care și batalionul din 56. De al nostru nu ne-am putut apropia, pentru că ne-au întur- nat niște ofițeri superiori, spuindu-ne că de vom mai merge, au să ne prindă vrăjmașii. Ne-am întors și, urcîn- du~ne la deal, vedem tunari din 24 așezînd tunurile cam în direcția de unde se așteptau germanii (cam spre mia­zănoapte).

După ce ieșim din pădure, ferim din drum Ia dreapta, în dosul unui huci, mai hodinim oleacă și mai ronțăim niște carne friptă. Cum ședeam acolo, vedem pe doctorul Bejenariu cu alți doctori căutînd loc într-o casă, unde să așeze postul de prim ajutor pentru răniți. Ieșim și noi de după huci în drum și mergem puțin mai la vale și ne oprim la un foc de ne-am mai uscat hainele și niște hîr- tii ce aveam în sacul de merinde.

Cum ședeam acolo, băgăm de samă că încep a veni trăsuri multe și oșteni, retrăgîndu-se din calea neprie­tenului. într-un automobil vedeam pe domnul colonel Neculcea, care strigă :

— Suiți-vă în căruțe și minați pînă ce-ți trece Oltul la Slatina, că nu-i bine !

Dacă am auzit așa, n-am mai stat la chiteală, ci am pus în gură la cai și hai la drum, băiete ! Și am tot mînat pînă ce după amiază am ajuns la Slatina, am tre­cut podul și ne-am oprit în partea dreaptă, ca să aștep­tăm sosirea batalionului nostru.

Atunci am văzut ce nămol de oștire a fost peste Olt și cîtă oștire trebuie să fi avut neamțul ca să poată face pe ai noștri să n-aibă chip de a lupta la cîmp deschis.

Tocmai aproape de asfințitul soarelui a ajuns și bata­lionul nostru, care a fost cea din urmă unitate retrasă, fiind rătăcită printr-o pădure.

*

îndată au venit oamenii de li s-a împărțit hrana tre­buitoare, rupți de osteneală, storși la față de atîta foc

86

și necaz și nopți nedormite. Ofițerii, toți teferi și cu voie bună, făr’ de cit se vedea și o urmă de amărăciune. Nu­mai cel deprins cu ei bine le putea cunoaște firea și sta­rea lor sufletească.

— Ei, Șaraga, zice sublocotenentul Georgescu Marin, așa-i că la plăcinte înainte și la război înapoi ?

— Decît îmi spuneați vorba astă, mai bine îmi dă- deați zece palme, domnule sublocotenent, răspunde Șa­raga, cel care se suise în chesonul sergentului Chiriac de la compania I-a, atunci, duminică dimineața, cînd cu po­topul de la Tulburea.

După ce s-a dat de mîncare la oameni, căpitanul Za- harescu, fiind următor poruncilor: primite, a luat cu ba­talionul drumul de la pod la stînga, spre satul Curtișoara, cale de v-o 7—8 km spre nord de Slatina.

Podul cel mare peste Olt avea pe mai multe locuri așezată sîrmă pentru dinamită, care avea să-1 strice, spre a împiedica trecerea nemților. De amîndouă păr­țile la capul podului spre oraș, pe malul Oltului, erau făcute tranșee și felurite întărituri. Pe cînd mai să ieșim din Slatina, aproape de marginea orașului, auzim o de­tunătură strașnică. Ce era ? Se începuse stricarea podu­lui. Șapte detunături s-au auzit, adică pe șapte locuri au stricat ai noștri marele și frumosul pod care lega Sla­tina cu Oltenia. Numai de-ar fi fost stricarea cu folos, încă nu ți-ar fi amar la inimă. Dar vai de lume ! Cum s-au întors lucrurile astăzi ? Vrăjmașii au ajuns pînă la hotarul Moldovei și, cu mare ce, se trudesc ostile noastre și cu cele rusești să oprească înaintarea lor pînă la Prut și dincolo de Prut, pînă unde le arde lor să înainteze.

Hăt tîrziu am ajuns la Curtișoara în sat și am tras la hodină în casa unei femei al cărei bărbat era și el sub steag. Nu se da femeia să ne primească, zicînd că se teme să nu fim „calici“, adică să nu fim răi, să nu-i facem stricăciuni. (Ei îi era ciudă că i-am fost stricat prilejul de dragoste cu niște „găinari“).

Se mîniase foc prietenul Dandu și voia să iasă pe ușă. Mai pe urmă s-au potolit puțin lucrurile și apoi ordonan­țele ofițerilor companiei I-a au făcut mîncare. După ce am ospătat cum a dat Dumnezeu, ne-am așezat la hodină,'căci eram gata de trudiți.

87

Acolo poposiseră și niște jandarmi cari povesteau că nemții au ajuns la vale pînă la Drăgășani.

A doua zi, sîmbătă, 12 noiembrie 1916, se strînge compania grămadă după rînduială, sublocotenentul Dandu a făcut apelul și apoi am ieșit în șușă și am apucat îna­poi, la vale spre Slatina. De la un loc ne-a venit răspuns să ne oprim și apoi să plecăm iarăși la deal. Am mers pe șușă și apoi am apucat la stingă pe un lan spre Olt. Am ajuns într-o văgăună, ori mîncătură de apă din vre- mile vechi. Acolo am mai poposit puțin și am mai mîncat cîte ceva.

Comandantul nostru, după ce • a cercetat ordinul și locul și harta, ne-a spus să plecăm. Nu după multă vre­me am ajuns aproape de apa Oltului, într-un zăvoi mic, mai mult de răchițel (răchită roșie). Acolo rînduiala s-a făcut așa : flancul stîng pe mal, într-un zăvoi mare, prins de compania l-a, după ea compania a IlI-a, apoi, la dreap­ta ei compania a Il-a și, la capătul batalionului, compa­nia a IV-a, spre miazănoapte, avînd legătură cu batalio­nul 4 din 27 inf. Batalionul nostru spre Slatina avea legătură cu batalionul 2 din 56, sub comanda căpitanului Bucescu.

La v-un ceas după așezare vine de la brigadă, care avea postul de comandă la conacul Curtișoara, răspuns că să se trimeată om de legătură care să aducă ordine pe front la batalionul nostru.

— Du-te și dumneata, Vasiliule, între aceștia.— Să trăiți, domnule căpitan, dacă voiți lăsați-mă tot

aici, căci oricum, sînt între ai mei. Acolo nimenea nu mă cunoaște.

—• Atunci, Vasiliule, iacă ce să faci : du-te pe la companii, începînd cu I-a, și să-mi aduci situația de efectiv a fiecăreia, căci iată că domnul colonel Vrabie, comandantul detașamentului, cere situația de efectiv.

Și m-am luat și m-am dus pe malul stîng al Oltu­lui la vale. Cînd colo dau de un crac al Oltului, care apuca spre răsărit-miazăzi. Peste acel crac era oleacă de punte. Am mers pe puntea aceea pînă aproape de mal. Cînd să pășesc pe uscat, s-o cumpănit puntea, că era și slabă și m-am dus în apă pînă aproape de genunchi. Tras-au Hăgătiș și Țigănașu un rîs ca acela. Nu-i vorbă,

88

că nici eu nu m-am supărat. Ce era să fac ? Unde mă aflam dacă nu în război ? Și deci am zis ca întotdeauna : doamne, ferește de mai rău ! Și am mers cu cei doi sol­dați pînă la locul unde erau ofițerii companiei I-a, într-un dos bunișor și intr-un zăvoi mare ca un codru. Oștenii erau așezați pe poziție la . locurile lor în tranșee, iar ofițerii mai deoparte.

— Ei, ce veste, bădiță Alexandre ? zice Dandu. (Dandu ședea jos, la sfat, cu căpitanul Bucescu).

— Ce să fie ? Poruncă de la domnul căpitan să faceți și să-mi dați situația de efectiv a companiei.

Degrabă s-au strîns ofițerii ceilalți, Drăgușanu și Iiiescu și, în scurtă vreme, situația a ..fost gata.

Pînă ce a făcut Dandu situația de efectiv, eu mi-am uscat puțin încălțămintea și obielele, m-am încălțat, mi-am luat ziua bună de la prietenii mei iubiți ș-am ple­cat înapoi la deal, trecînd tot prin apă, că amintrelea nu era chip. M-am dus la compania a IlI-a, unde subloco­tenentul Vasilescu dase situația de-a dreptul. Apoi am plecat la - deal prin desiș tocmai la compania a IV-a. Acolo, furierul Bocos a făcut și el, după multă mocăială, situația și, tocmai pe cînd abia se vedea să scrii, am ajuns la compania a Il-a, unde era comandantul batalionului 4, trecînd în. situația batalionului și situațiile celorlalte com­panii. x

— Hai, domnule Vasiliu, că acum credeam că nu mai vii, zice căpitanul cu oarecare amărăciune.

— Veneam eu mai degrabă, domnule căpitan,' însă m-a ținut mult ființa cea de furier a companiei a^IV-a, pînă ce a trecut în situație cifrele trebuitoare.

A înserat bine cînd domnul căpitan a gătit de scris, cu luminarea, situația de efectiv a batalionului, cea de pe urmă care a făcut-o fiind și eu de față, căci nu mult după aceea vremurile și întîmplările m-au depărtat de acest bun și priceput oștean.

S-au dat apoi porunci prin oamenii de legătură tutu­ror comandanților de companii să fie cu ochii în patru, pentru că se poate ca vrăjmașul să treacă Oltul fără veste. Ș-apoi ne-am culcat : eu, căpitanul și locotenen­tul Georgescu Marin, într-o colibioară făcută de ordo­nanța Grecu Grigore (lipovan) și de cei patru agenți de legătură ai batalionului.

89

Oamenii companiei a Il-a au dormit după un gard care era în fața companiei, avînd poruncă să nu facă nici foc, nici țigări.

Cînd batalionul nostru a ocupat poziție pe malul Oltu­lui, nemții au bătut fără întrerupere cu tunurile toate tranșeele din stînga noastră pînă în jos de Slatina. Răs­pundeau și ai noștri, dar nemții băteau mereu. Noi, (bata­lionul 4) tăceam cum îi chiticul.

A doua zi dimineața, duminică 13 noiembrie 1916, ne trezim într-un huiet grozav, pricinuit, pe semne, de un obuz de tun. Alții spuneau că ar fi fost o bombă arun­cată din aeroplan. Aceasta a fost pînă a nu se vedea bine de ziuă. Pe cînd începuse a se lumina mai bine, auzim împușcături la stînga noastră. Credeam că la compania I-a a batalionului nostru, dar ele erau la alt batalion, din 56. Nu mult și au început să se audă împușcături în dreapta noastră, la compania a IV-a. Ce era ? Nemții se vede că voiau să treacă fără de veste apa și să-i ia pe ai noștri ca din oală. (Acolo era locul numit „La vad la Curtișoara“). Dar nu și-au atins scopul.

Cum stăm așa și mă uitam spre apus, numai ce vedem pe ceea parte de Olt călăreți și trăsuri că veneau în fuga mare și intrau într-o pădurice care era cam în fața noas­tră. La v-o jumătate de ceas împușcăturile se auzeau mai dese tot în dreapta, la compania a IV-a. Cei de la compa­nia a Il-a au intrat în tranșee tupiluș și tăceau, de gîn- deai că i-a înghițit pămîntul de vii.

Despre noi, spre Curtișoara — tot în zăvoi — se așe­zase telefonul de campanie, care lega frontul nostru cu brigada de la Curtișoara și de acolo cu artileria de pe dealul de deasupra Curtișoarei. După ce au început să se îndesască bătăile puștilor, au început să se audă și focuri de tun, tot înspre compania a IV-a, întîi mai rari,.pe urmă dese de tot. Așa de mînios băteau tunurile acelea asupra frontului nostru, de gîndeai că-i prăpădenia pămîntului. Eu stăm cu cîțiva soldați în dosul unui copac gros, lingă colibă. Comandantul batalionului s-a repezit tupiluș prin iarba mare și prin niște tufe, la telefon, ca să primească ordine. S-au dus cu el și comandantul companiei a Il-a și oamenii de legătură.

Se vede că vrăjmașii aveau observator bun, căci anume băteau în compania a IV-a și în direcția telefonului. Dar

90

încă așa deasă și mînioasă bătaie nici pe dealurile Cărbu- neștilor n-am văzut. Se spărgeau obuzele așa de aproape, incit de huietul lor am rămas de nu aud bine de urechea stingă. într-o vreme credeam că l-or fi văzut pe coman­dantul nostru și că l-or fi înconjurat, incit nu știam de-a fi putut să scape cu viață.

Din partea companiei a IV-a se auzeau împușcături dese de tot. Acum și de la nemți veneau împușcături și mai dese de mitralieră. Era drept cum îi vara pe vreme de furtună mare, cînd fulgeră, tună și trăsnește de una, iar copacii livezilor și ai pădurilor se darmă sub loviturile trăsnetului. Bătaia vrăjmașului era așa de strașnică, încît se zvonise că au scos din tranșee o parte din compania a IV-a. Atunci căpitanul a trimes pe soldatul Anton Vasile, omul de legătură, să facă știut ofițerului Iepu- reanu, să nu părăsească poziția cu nici un chip, macar de s-ar prăpădi lumea.

*(Astăzi, luni, 30 ianuarie 1917, de cătră sară, au venit

în Slobozia trei oameni din Tătăruși : Toader I. Maco- vei, Gh. I. T. Alexa, Tănasă Căreja și femeia Măriuca V. a Măriei, vară cu mine, femeia Măriuca Ion Lazăr și Paraschiva lui Anton Iosub. Mi-a adus vara Măriuca schimburi trimese de cumnata, nevasta fratelui meu Ștefan. Mi-a mai adus și oleacă de slănină, ca să am cu ce-mi mai lungi zilele. Vești de acasă : s-au scris case pentru infirmerie în sat la Tătăruși. Și școala a fost pusă la contribuție).

*

Soldatul Anton Vasile a adus vestea că compania nu s-a clintit din locul ei. Pe cînd a adus vestea aceasta, domnul căpitan era la telefon și a făcut-o știută chiar la detașamentul colonel Vrabie.

— Da știi, Vasiliule, că mă înconjuraseră obuzele ? zice domnul căpitan cînd ieși din coșmoaga de lemne unde era așezat telefonul.

Am mers și am stat tot cam în dreptul companiei a Il-a.

Mai spre sară focul a început a se mai rări și de la dușman și de la noi. După cîte am auzit, nemții băteau

91

acolo că era vad și loc de trecut. Ai noștri i-au lăsat de au întins luntrile pînă la jumătatea Oltului și apoi au deschis un foc viu și de puști și de mitraliere, treabă care i-a făcut să se întoarcă înapoi. Spuneau soldați de-ai noștri că au văzut trupuri moarte de nemți trecînd pe Olt . la vale.

Așa de cumplit a fost bombardat zăvoiul, că ședeau copacii dărîmați de obuze, cum stau copacii prin livezi în urma unei furtuni de cele mari.

Pe după amiază a început să bată de la noi un tun de cele mari. Se vede că era departe, pentru că hăt multișor se auzea bomba șuierînd pe sus pînă trecea Oltul și se spărgea cam în partea de unde bombardau nemții cu tunurile lor mici. Ba, într-o vreme, domnul căpitan trimete un om de legătură la telefon să facă știut tunului să bată cu vreo 60 de metri mai departe, căci a nimerit bine ținta.

Mai spre sară s-au trimes omul de legătură Hăgătiș și Anton Vasile cu răspuns la companii să fie gata -pe mîne, căci se socoate a fi atac „vijelios“ din partea nem­ților. A mai cerut căpitanul de la compania I-a un plu­ton 'de oameni, ca ajutor la sectorul companiei a Il-a, unde se credea că atacul va fi mai cumplit. Apoi ne-am așezat la hodină, iarăși fără fir de foc și cu picioarele ude de ieri, sîmbătă 12 noiembrie.

După ce a înoptat bine sosește un pluton de la com­pania I-a sub comanda sublocotenentului Drăgușanu Dumitru. S-au așezat oamenii la adăpost, avînd ordin, ca și asară, să nu fie nici foc, nici țigări : iar Mitică a venit în coșmoaga unde eram și eu.

Cam pe la miezul nopții, iată ne trezește un sublo­cotenent de la pionieri și spune domnului căpitan că are poruncă să vie cu oamenii să mai facă tranșee pen­tru noi, acolo unde va fi fiind trebuința.

— N-am, dragă, nevoie de tranșee. Ba încă am atîtea, că n-am oameni cu ce să le ocup. Silește-te și te du să nu te-apuce ziua „acilea“.

Cam pe la 4^2 dinspre ziuă, vine un om de legătură de la brigadă cu un ordin. Aprinde luminarea locote­nentul Georgescu și, cînd colo, ce era scris ? „Adunați-vă cît mai degrabă oamenii batalionului și ieșiți la conacul

92

moșiei Curtișoara. De acolo luați drumul la deal spre Buicești. Numai aveți grijă să nu rămîie nici o unitate și nici un om răzleț și să nu vă apuce ziua acolo, spre a nu vedea dușmanul mișcările de retragere“.

— Aoleo, ce să mai fie și asta, măi Marine ?— Ce să fie, Costache ?Și prin oamenii de legătură s-a trimes vorbă com­

paniilor să iasă acolo, la conacul moșiei. Eu, cu domnul căpitan și cu plutonul lui Mitică, pornim la drum. în urma noastră veneau companiile IV, III și II. Ajunse­sem acum la crucea drumului, la conac, și numai com­pania I-a mai' zăbovise, ca una j ce fusese mai departe la vale. |

Pînă să vie compania I-a, noi ne-am așezat la oleacă de hodină pe malul șanțului. Domnul căpitan mi-a dat și mie niște carne, o bucată de pine și v-o trei păhărele de vin. ,

După sosirea companiei I-a, atunci, luni dimineața, 14 noiembrie 1916, am mai stat puțin și apoi am plecat pe drum la deal spre răsărit, și încă in pas cam grăbit. Se știa pricina.

Și am mers așa toată ziua de luni pe drumuri și pe de-a dreptul, pînă ce la 4 spre sară ajungem într-un sat al cărui nume l-am uitat. Că Valea Boului, că altfel, înainte de a intra în sat, vine un soldat evreu cu știri de la soția domnului căpitan de la București și aduce și o gazetă, „Adevărul“ care, între alte știri, avea tipă­rită și pe aceea că trupele bulgare au început să treacă Dunărea la Zimnicea și că a murit Francisc losif, împă­ratul Austro-Ungariei.

*Acolo, la crucea drumului la Curtișoara, căpitanul

vorbea cu un locotenent din alt regiment și acesta spu­nea că retragerea noastră este din pricină că ai noștri n-au apucat să strice un pod peste Olt Ia satul Drăgă- nești și, ca să nu fim învăluiți de dușmanii cari au înce­put a trece Oltul, s-a ordonat retragerea.

*Pe drum și pe dealuri, armată cît vedeai cu ochii, re-

trăgîndu-se din calea dușmanului puternic.

93

Acolo, în satul acela, ne-au ieșit înainte trăsurile de bucătărie ale batalionului, care au adus mîncare oame­nilor : pesmeți (găleți) și curechi cu carne.

După ce am stat la masă cu Haja Iftimie pe malul unui șanț, așteptam numai ordinul de plecare. Atunci, iată, vine la mine căpitanul Zaharescu și zice că să mă duc la coloană să caut arhiva batalionului, arhivă care se rătăcise cînd cu retragerea de la Filiași.

— Eu aș zice, domnule căpitan, să stau la batalion pînă ce s-a mai regula frontul, căci, pe cît văd, nu sînt tocmai bune semne. Și fără de asta, mă tem că domn sublocotenent Damian iarăși o să mă trimită înapoi.

Atunci căpitanul scoate o carte poștală militară, pe care o am și o păstrez cîte zile oi trăi și scrie pe ea așa : „Dragă Damian, te rog lasă la trăsuri pe soldatul Vasi- liu-Tătăruși, furierul batalionului 4/56, pentru a face niște lucrări necesare batalionului. Cu dragoste și mul­țumiri, căpitan Zaharescu“.

Și dacă o gătește de scris, mi-o dă în mînă și zice că, după ce voi da de hîrtiile batalionului și voi face lucră­rile trebuitoare, să vin iarăși pe front.

Și mi-am luat ziua bună de la căpitanul Zaharescu și de la ofițerii companiei I-a.

Oștirea a apucat pe un drum la stînga, iar eu cu că­ruțele la dreapta și, din sara de luni, 14 noiembrie, am plecat de la batalion și-s bun plecat pînă în ziua de astăzi, marți 31 ianuarie 1917.

*După ce m-am despărțit de batalionul 4 și de coman­

dantul lui, bunul căpitan Constantin Zaharescu și de ti­nerii ofițeri ai companiei I-a, m-am suit în căruță cu vechiul meu prieten- din tinereță, soldatul Țarcă Irimia, și mi se pare că și cu Șaraga, și am plecat spre coloană, adică spre trenul regimentar. încă nu înnoptase, se vedea pe drum cînd, mergînd spre răsărit, am ajuns la hotarul județului Olt. Acolo era așezată pe niște stîlpi mari o scîndură colorată și pe ea scris „Județul Argeș“.

Am ajuns un soldat rănit de o schijă de obuz. L-am luat în căruță și am mers pînă ce a înserat bine și am ajuns la un sat al cărui nume l-am uitat. Acolo mai erau

94

căruțe și soldați, dar Ia coloană n-am fost ajuns. Am po­posit împrejurul unui foc. Fiind peste măsură de trudit, am adormit. Cam pe le miezul nopții m-am trezit în. huietul unor gradați sau ofițeri. Ne-am pornit de acolo și am mers în alt sat, așezat pe o coastă, avînd direcția spre miazăzi. Satul n-avea fîntînă. Dimineața fetele și femeile mergeau cu cofa așezată pe cap, ori cu un fel de vas de lemn numit botă și luau apă dintr-un iaz de la marginea de miazăzi a satului.

începuse a se vedea foșneală de lume.-Căruța cu mîn- care ședea pe loc. Lîngă ea se Í mai vedea una, a căpita­nului Zaharescu, condusă de soldații Grigoraș Vasile sau Ilie din Panaci și Ana Dumitru din Pipirig.

— Ce gîndești, domnule Vasiliu, mă întreabă acești soldați.

— D-apoi ce să gîndesc ? Aștept prilej să mă duc la coloană după niște hîrtii ale batalionului.

— Te-i mira de-i mai găsi coloana. Stăi mai bine cu noi, zice Grigoraș.

Tot treceau căruțe necunoscute. Asta era în dimineața zilei de marți, 15 noiembrie 1916. Cum ședeam așa gîn- ditor, iacă văd trecînd trei chesoane reglementare și un cheson-căruță cu podit. Aceste toate patru chesoane fu­seseră cu muniții pe frontul Oltului la regimentul 56 in­fanterie. Cel cu podit era al batalionului 4/56, avînd șef pe sergentul Chiriac Alexandru, de Ioc din satul Hărmă- neștii Noi și conductor pe soldatul Ștefan Dumitru, de­loc din Mălini sau Drăceni.

—■ Unde te duci, Chiriece ? zic eu.— La coloană.— Dar la coloană îi și trenul regimentar, ori numai

cel de luptă ?— Ba-s toate la un loc.— Mă-i lua și pe mine pînă la coloană ?— Cum nu ? Vină și suie.Și m-am suit în căruța lui Chirioc Alexandru. îmi

aduc bine aminte că la un cheson era șef caporalul Agapi din Mălini ; la altul sergentul Pintilie, brigadier silvic la Domeniul coroanei-Farcașa ; iar la al patrulea era un ser­gent numit Salup. Toți aceștia mă cunoșteau. Cu aceste patru chesoane am pornit în ziua aceea de 15 noiembrie.

95

într -un alt sat am mai întîlnit grupe de soldați și gradați. Aceștia de la chesoane i-au întrebat dacă știu unde-i coloana regimentului 56. Li s-a răspuns că-i tre­cută înainte, la Pădureni. Cînd am ajuns pe aproape de •Pădureni, ni s-a spus că-i dusă înainte. Noi am tot mers, spuindu-mi-se că vom ajunge-o la Costești. în sara de 15 noiembrie am ajuns la Costești și am tras într-o ogra­dă. Pe noapte a început să curgă lume din mai multe regimente. Cum fojgăluiesc furnicile în furnicar, așa foj- găluiau oștenii pe ulițele Costeștilor. Dacă nu te-ai fi ținut de regiment sau batalion numai cit să întorci capul, hotărît că te rătăceai. Se vede că dună rînduiala căpe­teniei oștirii, acolo era un fel de nod de cale, de unde trebuiau să apuce unitățile în diferite părți. S-a tot în­trebat de coloana regimentului 56, dar nu s-a putut afla de la nimenea nici o veste.

în dimineața zilei de miercuri, 16 noiembrie, am apu­cat calea spre răsărit. Am mers toată ziua, iar sara am poposit la o casă (lingă șușă) din satul Morteni județul Dîmbovița. îmi aduc aminte că drumul nostru trecea pe lîngă conace boierești și că într-un loc vatavul sau ad­ministratorul, ce-a fi fost, a chemat oamenii de la căruțe să le deie făină, brînză, ovăz, că „mai bine să le dăm la ai noștri, decît să le iee germanii“.

A doua zi, joi dimineața, am plecat — cele patru che­soane — spre răsărit și cam de cătră sară, mai era pînă la asfințitul soarelui, am ajuns aproape de apa Argeșu­lui. Aici ne-au mai ajuns două căruțe rătăcite tot de la regimentul 56 : una cu factorul Belțic Mihai și o droșcă a doctorului Haimovici, avînd de conducător pe soldatul Ferariu Neculai din Lespezi. După ce am poposit puțin, am trecut apa Argeșului și apoi am intrat, după cîte îmi aduc aminte, în tîrgul Găești prin partea de răsărit. în timpul cît s-au mai hodinit caii s-a auzit că aici, în Gă­ești, este comanda unui corp, ori a unui sector. Deci s-au dus doi sergenți să întrebe în ce parte va fi fiind regimentul 56. Li s-a dat răspuns dar cam îngăimat, că regimentul nostru se află la Lăceni, în județul Argeș, dar acolo nu-i chip de mers, că ne ducem în mîna germa­nilor.

După ce au venit sergenții cu acest cuvînt, am pornit cu toții pe o șușă spre răsărit și, pe înserate, în sara de

96

joi, 17 noiembrie, am ajuns în satul Costeștii din Deal, așezat în partea dreaptă a șușelei, în partea de miazăzi a șușelei. Am intrat în sat și am tras într-o ogradă. Ser­genții au lăsat la șușă niște soldați rătăciți tot din 56 să bage de samă și să vie să deie de știre dacă cumva or vedea trecînd trupe din regimentul nostru. In timpul nopții au trecut oșteni din alte regimente, însă din al nostru nu.

A doua zi dimineața, vineri, 18 noiembrie, am ieșit din sat în șușă și am apucat tot spre răsărit. Mai popo­seam caii la margina șușelei și ne uitam să vedem oameni de-ai noștri, dar n-am văzut nimic.

într-o vreme am ajuns la Titu. Aici am stat pînă de cătră sară, dar n-am putut afla știrile care ne trebuiau nouă.

începuse a ne răzbi foamea. Eu mă duceam pe la sol- dații străini pe care-i vedeam și ceream pîne de la ei.

— N-avem, moșule... ori n-avem, măi frate.Pe sară ne-am înturnat iarăși la Costeștii din Deal

și am tras căruțele în ograda unui om, cam în partea de răsărit a .satului. Tot așa am lăsat oameni în șușă să ne deie de știre dacă vor vedea trecînd trăsurile regimen­tului 56. N-au trecut.

în dimineața zilei de sîmbătă, 19 noiembrie, am plecat ' și am mers iarăși pînă la gara Titu.

Noi umblam hoinărind cînd încolo, cînd încoace, dar departe, spre apus, se auzeau bătăi de tunuri. Am stat așa pînă pe la amiază, cînd vedem că ajunge la șușă, din­spre Găiești, o coloană lungă, cam de v-o 150 de căruțe. Era coloana regimentului 67 infanterie de la Bacău, care venea în retragere, după ce regimentul avusese lupte și pierderi grozave pe Argeș-în sus. între conducătorii tră­surilor de la această coloană era și un plutonier Norocel, de loc din Mălini. Deodată, la un mic popas, dă cu ochii de caporalul Agapi și-1 întreabă că în ce fel se află pe acolo? Agapi a răspuns că-i rătăcit din regimentul 56, împreună cu 4 chesoane, 2 căruțe și v-o 15 soldați în total. L-a sfătuit Norocel pe Agapi că să se ducă un ser­gent sau doi să raporteze locotenentului Teodorescu, co­mandantul coloanei, și să se roage să ne primească a ne alătura la coloana regimentului 67.

97

— Amintrelea ori aveți să pieriți de foame pe drum și voi și caii, ori aveți să cădeți în mînile germanilor.

Așa au făcut cei doi sergenți, iar locotenentul Teodo- rescu, în bunătatea lui ostășească, ne-a primit și ne-a alăturat la coloana sa.

: N-am stat mult pe loc, ci de la Titu am apucat spre răsărit și apoi spre miazănoapte, pînă ce am ajuns în satul Braniștea. Aici, la Braniștea, s-a făcut raportul și alăturarea noastră la coloana regimentului 67. Dacă am scăpat cu zile în timpul retragerii, apoi datoresc aceasta prilejului că Agapi s-a întîlnit cu Norocel și s-a hotărît să nu umblăm pe drum ca niște cîni a nimănuia. Loco­tenentul Teodorescu ne-a primit cu dragă inimă și ne-a dat nume „rătăciții din 56“.

Nu mult a stat coloana în Braniștea, căci s-a dat po­runcă de plecare. Am apucat la vale pe un drum pînă ce am dat în șușă, iar de aici am apucat la stînga, spre răsărit, și am mers în fuga mare. Țin să amintesc că locotenentul și cu sublocotenentul Norocel și sergentul Ursachi au stat pînă la urma urmei, să nu rămîie nici o căruță rătăcită.

Cînd se îngîna ziua cu noaptea am ajuns, la apa Ia- lomiței, pe care am trecut-o prin vad. După ce s-a văzut lumea de ceea parte, pe malul stîng, a poposit puțin de s-au mai răsuflat caii. Cît timp am venit în toată retra­gerea, n-am văzut fugă mai mare decît asta de la Bra­niștea la Ialomița. Spunea sergentul Ursachi că de aceea a fost fuga așa de mare, că din urmă mai-mai să ne ajungă patrulele din cavaleria germană.

în stînga șușelei, pe cît îmi aduc aminte, era satul Gheboaia. Am mînat înainte și, la ceasurile 11'înainte de miezul nopții, toate căruțele au intrat în ograda curții boierești din satul Finta. Măcar că era noapte, în urma noastră huiau mereu, fără popas, tunurile germane. Aici, în ograda curții, ni s-a dat cîte o pîne la fiecare soldat, pîne făcută în anume fabrică. După ce s-a împărțit hra­na soldaților și a cailor, am ieșit din ogradă și am pornit la drum și, cu mici popasuri, am mers toată noaptea, iar a doua zi, duminică, 20 noiembrie, pe la ceasurile 8 di­mineața am ajuns la Ploiești. Aici am stat toată ziua, pînă ce a început să însăreze. Acolo am văzut cum cărau sol­

98

dați de-ai noștri felurite lucruri de îmbrăcăminte și le duceau în tren ca să pornească spre Moldova. Pe cît am auzit mai în urmă, te mirai că nu au putut fi pornite trenurile cu îmbrăcăminte, căci au fost prinse fără veste de oștirea vrăjmașă. Aici, în apropierea gării, am întîl- nit pe un oștean cavalerist, fiul bătrînului pensionar din Lespezi, Gh. Popovici. Mi-a dat multe țigări de tiutiun făcute gata, care la acea vreme erau de mare preț.

Spre sară coloana a pornit la drum și țin minte că pe la 1 după miezul nopții căruțele au poposit în margi­nea șușelei la capătul de rărărit al satului Valea Călu­gărească. Din dimineața zilei de luni, 21 noiembrie, nu mai țin minte bine nici datele, nici locurile pe unde' am trecut și am poposit. Forfoteala de oșteni, puțina ședere într-un^loc și numai pe drumuri, nu-ți dau răgazul să te mai gîndești la slabele însemnări din vremea retra­gerii.

De la Ploiești înainte mergeam și noaptea, iar de po­posit puțin popas făceam. Se scotea cîte un ștreang de la cai, li se da cîte oleacă de mîncare și după un ceas sau două o luam la drum.

In urma noastră se auzeau bătăile necontenite ale tunurilor, poate și ale noastre, dar mai cu samă ale ger­manilor. îmi aduc aminte că într-un loc, cum stăm lîngă șușă, la popas, vedeam trecînd în fuga mare artileriști de-ai noștri, ori numai cu caii singuri, ori cu tunurile stricate. Nu țin bine minte unde ne-a ajuns vestea că­derii Bucureștilor, la. 23 noiembrie.

Țin bine minte că am poposit și la Buzău, lîngă un crîng sau pădurice, și la -Rîmnicu-Sărat.

încă din noaptea de vineri spre sîmbătă, 11 spre 12 noiembrie 1916 cînd am dormit în Curtișoara, au început să mă fojgăluiască păduchii. Chip de schimbare și de primenire nu era. La Rîmnicu-Sărat am făcut popas o zi și o noapte. Aici soldatul Ferariu Neculai, văzînd ce chin îi pe capul meu, a spus că-mi spală el cămașa și izmenele, numai să aduc apă. Am luat două căldări și m-am dus cu ele în tîrg la Rîmnicu-Sărat, la o cișmea. Spre norocul meu a curs apă numai pînă ce mi-am um­plut căldările și apoi a stat de curs. Ferariu a făcut rost de lemne, a făcut o groapă în pămînt, ca chip de covată,

99

apoi m-am dezbrăcat. Dar pînă a nu mă dezbrăca, a venit la mine și s-a uitat în cămeșă prin sin. Ședeau păduchii cei mari pe la încrețituri cum șed firele de orz. Am stat de mi le-am uscat. Am dormit liniștit — cum am dormit — în noaptea aceea.

A doua zi am pornit la drum. începuse iarăși fojgă- luiala. Păduchii erau roșii de sîngele supt din mine.

în drumul nostru am trecut prin tîrgușorul Plătinești. începuse să ningă. Pe înnoptate am ajuns la Focșani și am tras la o margină, lîngă un gard de cătină. Măcar că era omăt și frig, am dormit afară, în căruță, cu sergentul Chiriac și soldatul Ștefan Dumitru. Peste noapte soldații, ca soldații, au făcut rost de vin.

Norocul nostru mare a fost că tot drumul cît am mers pînă la Focșani, vremea a fost tot înnourată și ne­guroasă. Amintrelea de era, poate ne-ar fi zdrobit vrăj­mașii cu aeroplanele lor.

De la Focșani am apucat spre Mărășești. Aici am gă­sit la un soldat o păreche de izmene și o cămeșă pe care le-am cumpărat ca să am cu ce mă schimba.

Pe aproape de sară am poposit la Sascut, nu țin bine minte că o noapte, că două nopți. O samă de conducători se mai duceau prin satele din aproiperea șușelei și mai căpătau hrană pentru cai și pentru oameni. De la Sascut am pornit la deal și, pe aproape de sară, am ajuns la Faraoani. Aici am hodinit bine la casa unui gospodar ungur. Satul acesta este locuit și de unguri. La Ianus Balog am găsit și niște vin. Tot aici, la Faraoani, m-am întîlnit cu sergentul Parnțiriu Neculai, de la mine din sat, rătăcit și el de coloana regimentului 56. '

Mergînd de la Buzău spre Moldova am început să întîlnim în calea noastră armata rusească. Nu țin minte bine ziua, dar știu că de la Buzău spre Rîmnic, întîlnind grupuri mari de ruși, unii ziceau cătră noi românește : „Ne ducem să batem pe germani, ne ducem să prăpădim pă germani“.

De la Faraoani am plecat spre Bacău, unde am ajuns în dimineața zilei de 1 sau 2 decembrie 1916. Prin Ba­cău, glodărie mare. Am mers pînă ce am ieșit afară, la marginea de apus a orașului, unde am poposit pe un me- dean mare. Aici, cum am ajuns, locotenentul Teodorescu

100

a strîns pe toți oamenii roată și, între altele, le-a dat de grijă să nu mai spună nimănui despre „dezastrul“ arma­tei noastre. Soldații să nu cuteze a ieși din tabără, că de vor fi prinși prin oraș, vor fi duși la regiment și bătuți pe poloboc.

Cit am stat în Bacău — v-o trei zile — niște sergenți din ceata noastră s-au dus la regimentul 67 și au între­bat dacă birourile regimentului 56 se găsesc tot la Folti- ceni. Li s-a răspuns așa :

— Băieți, reședința regimentului vostru se află tot la Folticeni. Acolo să vă duceți, că v-or tăia, că v-or îm­pușca, în altă parte să n-apucați.

S-a dat hrană pe trei zile la oameni și la cai și în după amiaza zilei de 4 decembrie am ieșit din Bacău și am apucat la deal, spre Roman. Pe noapte am dormit în cîmp pe moșia Galbeni, la o tîrlă boierească. A doua zi, 5 decembrie, am pornit înainte, făcînd puțin popas în Onișcani și Elisabeta. Am trecut prin Roman fără să ne oprim.

în drumul nostru, mai ales de la Roman în sus, se vedeau pe cîmp stoguri de fîn sau de trifoi. Oamenii de Ia căruțe se duceau și luau, ca să aibă ce da la bieții cai. Pe sară am ajuns și am poposit în Hălăucești.

Marți dimineața, 6 decembrie, am luat drumul spre Pașcani trecînd prin Mogoșești, Cozmești și Stolniceni- Prăjescu. La Pașcani a fost sfatul așa : sergentul Chiriac să se ducă în satul lui, la Hărmăneștii Noi, alții să ră- mîie pe loc, iar ceilalți cu mine, sergentul Panțiriu, Mihai Beltic, Ferariu, am pornit înainte. Eu și cu Panțiriu de la Conțești am apucat spre Tătăruși, ceilalți spre Les­pezi.

Pe după amiază, am ajuns în satul meu. Nu m-am dus pe drumul mare, ci pe la marginea satului am apucat pe o cărare, pe la mătușa dăscăliță, am sărit niște gar­duri și am intrat în casă. Fratele meu era și el mobili­zat la regimentul 67. Acasă erau numai băieții. Plin satul numai de femei. N-aveai chip să ieși din casă, că erai în­conjurat și întrebat de n-ai văzut pe bărbatul ori pe fe­ciorul cutăruia. în Tătăruși am stat pînă a treia zi de Sfîntul Neculai, pînă ce mi s-au spălat și opărit negri- turile de pe mine ș-apoi, în după amiaza zilei de 8 de­

101

cembrie am plecat tot cu Panțiriu la Lespezi, unde ne-am întîlnit toate chesoanele și' trăsurile și apoi, tot atunci, am plecat spre Folticeni.

în sara de 8 decembrie am dormit la Budeni, a doua sară la Preutești, la gospodarul Gheorghe Pantea, iar în după amiaza zilei de sîmbătă, 10 decembrie, am in­trat în ograda regimentului 56.

Cum ne-a văzut craiul Contici a mai strîmbat din nas că în ce fel am venit de pe front și că pentru asta are să grăiască la Iași cu corpul de armată. Am și băgat de samă strașnica nepotrivire între el, șezut și dormit acasă, pomădat, pieptănat și cu încălțările lustruite și noi, nerași, cărunți, felegoși, plini de glod, supți la față și vlăguiți după o necontenită viitură pe drum — și ca vai de lume — tocmai de la malul Oltului.

Elevul de administrație Diaconița, mai omenos, nu ne-a luat la certat, ci a zis cătră un sergent din cei rătă­ciți, că să ne iee numărul nostru și al animalelor și să ne treacă în bonul de hrană.

însemnez aici că în Tătăruși și notarul I. Poiană și șeful de post Ghiduc mi-au spus că sînt primite ordine să se îngăduie oamenilor rătăciți, cari vin prin satele lor, a fi lăsați cîte două-trei zlie să se spele și să se prime­nească și apoi să fie îndreptați la regimentele respective.

în Folticeni am stat pînă la 15 sau 16 decembrie după amiază. Ziua ședeam pe la cazarmă, mai umblam prin tîrg, iar noaptea dormeam la vărul meu, preotul V. Chi- rilescu.

în după amiaza de 16 decembrie am plecat din Folti­ceni un detașament alcătuit din oamenii rătăciți, cei ră­niți și ieșiți vindecați din spitale și recruții contingentelor 1917 și 1918, sub conducerea sublocotenentului invalid I. Scutariu, învățător la Forăști. Mai erau 2 sau 3 sub­locotenenți din cari îmi aduc aminte de unul numit Ca- caliceanu și unul Dimitriu.

Drumul ne-a fost pe șușă'la vale, trecînd prin Șoldă- nești, Ciorsaci și Huși, iar de la Preutești am lăsat șușaua și am apucat la stînga, spre miazănoapte, spre Mănăsti- oara. Am trecut prin satul Giurgești, iar sara am ajuns la Valea Glodului, unde am și poposit, eu fiind primit și hodinit în casa colegului Eduard Enășescu.

102

A doua zi dimineața am plecat și am mers numai pînă la Roșcani, trecînd prin Liteni. La Roșcani am ho­dinit împreună cu Alexandru Natu și Gh. a lui T. Săn- ducu, în casa moșneagului Andrei Scurtu. Păduchii mă fojgăluiau cumplit.

A doua zi, 17 sau 18 decembrie, am plecat din Roș­cani și am mers în pas răpede spre Botoșani. Am trecut

' prin marginea orașului pe lîngă niște cazărmi și pe sară ne-a fost masul în satul Răchiți. Luni, la 19 decembrie, am pornit din Răchiți și, cu mici popasuri, am mers din putere toată ziua, spre răsărit—miazănoapte. Pe aproape de înserat am ajuns în satul Ungureni, unde-i și gară. Aici era o ambulanță a diviziei a 14-a. M-am întîlnit cu soldatul Gheorghe P. Gh. a Măriei, de la noi din sat. N-am mai mers mult, am urcat un deal și, pe cînd a în­serat bine, am ajuns în satul Știubeeni, județul Dorohoi.

Nu mai pomenesc mult despre curajul și inima pe care le aveam atunci. Nu știai unde te duci de-anume, nu știai ce va aduce ziua de mîne." Posomorită era vre­mea, posomoriți erau și oamenii, cărora la mulți avea să le crape pămîntul nu acasă, ori pe frontul de luptă, ci în satele Slobozia și Cordăreni din pricina tifosului recurent și exantematic ! Măre m-a păzit dumnezeu de boală, iară de păduchi n-am scăpat pînă la venirea primăverii anului 1917, cînd oamenii au avut putința să mai doarmă și pe afară, nu îngrămădiți claie peste grămadă în niște biete căsuțe mici.

în Știubeeni am stat pînă dimineața de 24 decembrie 1916. Cantonamentul meu și cu al lui Natu și Gh. Săn- ducu o fost la o femeie din marginea de miazăzi a sa­tului. Aici Sănducu mi-a spălat și opărit o cămeșă și o păreche de izmene, să mai piară din mulțimea păduchi­lor.

Din urmă și în timpul cît am stat în Știubeeni au mai venit soldați tot din 56, cari ori veneau ca rătăciți de pe front, ori erau trimiși de centrul de instrucție de la Bacău. Aici am întîlnit pe tătărușenii Anton I. Petrea, Iacub Anton, Ilinca Ion și sergentul Toma Neculai. Tot aici, într-o dimineață, am văzut la curtea moșiei pe loco- tenent-colonelul Chirițescu, trimes și el, se vede, tot în zona de refacere.

103

Sat urît satul Știubeeni, fără șușele, măcar că și pe acolo or fi plătind oamenii prestația. La o haraba în care se aflau 4 țuhali de făină sau de grăunțe, trăgeau 4 boi cit ce răsputeau și abia o puteau urni din loc.

în dimineața de 24 decembrie 1916 s-a hotărît ple­carea noastră din Știubeeni. Am fost ospătați de gazda noastră și apoi am ieșit la-locul de adunare. După aceea am pornit din sat luînd drumul spre asfințit. Am ajuns la marginea satului Vorniceni. Aici am făcut un mic popas și apoi am urmat drumul tot spre apus, iar pe aproape de asfințitul soarelui am ajuns în satul Doro­banți, comuna Nicșeni, județul Botoșani. Ne-am găsit cantonament, eu cu Toma și cu Gheorghe Lișman în casa locuitorului Vasile Lazariuc. îndată ce am ajuns aici, am trimes pe Toma și a găsit și a cumpărat două kg de carne de porc, ca pentru zilele Crăciunului.

Mai amintesc aici că din ziua plecării din satul Fa- raoani a dat și peste mine o strașnică sminteală la sto­mac. Cînd am fost la vizita doctorului Gafencu, la Slo­bozia, acesta mi-a spus că am enterită, căpătată din pricina răcelii. De această boală am scăpat după ce ne­am mutat din Slobozia în Cordăreni.

în Dorobanțu am stat pînă în dimineața zilei de vi­neri, 30 decembrie 1916, cînd ne-am pornit cu toții — soldați și ofițeri — spre satul Slobozia, județul Dorohoi. Drumul ne-a fost tot prin satul Vorniceni. Pare că văd și acum ce vreme mocnită era în ziua plecării. Lumea fără curaj. Nu știau bieții oameni ce nevoi grele vor da peste dînșii pînă la sfîrșitul iernii și a unei părți din primăvara anului 1917.

încă pînă a nu ne porni din Dorobanțu a sosit și a- proape întreaga coloană a regimentului 56, sub condu­cerea căpitanului de rezervă Iacob, casierul regimentului.

Ajunul Sf. Vasile l-am făcut în Slobozia, la casa lo­cuitorului Vasile Mihalache. Cînd am auzit urînd la fe­reastră și știam unde-s și în ce vreme trăiesc, numai am lăcrămat, că altă putere n-aveam.

în ziua de 31 decembrie oamenii au fost împărțiți pe companii. Eu și cu mulțișori tătărușeni am rămas la com­pania a Vl-a, împreună cu Toma Neculai, Natu Alexan­dru, Lișman Gheorghe, Pascal Mihai și alții pe care nu-i mai țin minte. Cu noi și în același cantonament am avut

104

4»

pe tînărul plutonier Tănase Vasile, de loc din Giulești sau din Boroaia, om bun și care s-a purtat cu mine cit se poate de omenește.

După așezarea noastră în Slobozia am avut coman­dant al companiei pe tînărul sublocotenent Iordăchescu C., frate cu preoții Cicerone și Valeriu Iordăchescu. Mai pe urmă, pînă în Bobotează, a venit la companie un'lo­cotenent bulgar, Ștefan Batulef. Cînd a fost la companie tînărul ofițer Iordăchescu, n-am prea dat așa de greu. Chiar dacă a venit Batulef, nu m-a necăjit cu nimica. Mă duceam la cancelaria regimentului, la curtea boierească din Slobozia. Acolo, cînd îmi mai dau furierii de lucru, mai lucram, dar mai mult eram lăsat în banii mei, ca un soldat bătrîn ce mă găseam. Mă așezam în cîte un colț cam nebăgat în samă și acolo îmi scriam amintirile într-un caiet pe care-1 păstrez și astăzi,.

*

Nu mult după Bobotează au început să se îmbolnă­vească oamenii mai întîi de „febră recurentă'“ și pe urmă de tifos exantematic. Cel întîi care a murit în Slobozia a fost soldatul Bunei Vasile. După aceea, pînă în primă­vară, mulți oameni s-au îmbolnăvit și mulți au murit. Cele două cimitire din Slobozia și Cordăreni pînă în Paști s-au fost albit de crucile nouă ale bieților soldați, cărora le-au fost crăpat pămîntul în aceste două sate din județul Dorohoi.

*Cu toată paza și îngrijirea, păduchii pe mine se în­

mulțeau în chip îngrozitor. Mă beșicau, nu altă. Cînd mă răzbeau, ieșeam în curte și mă duceam în niște lilieci din grădina curții și mă căutam. Păduchii erau roșii de sînge. Iarna lui 1917, începînd de la Bobotează, a fost cumplit de geroasă. Eu lăsam un șpențer (cojocel mic, dăruit de bunul meu prieten Simion Kirileanu) pe o pră­jină afară, cîte trei zile și trei nopți. După ce-1 îmbră­cam, eram liniștit v-o două-trei zile, și apoi iar mă luau la fojgăluit. ,

Am suferit amărăciuni de la comandantul companiei, Batulef, căci mă luase furierul companiei de cum ne-am

105

mutat în Cordăreni, luni, în ziua I-a din postul mare 1917. Am fost amărît v-o două săptămîni și apoi, prin bunăvoința plutonierului Tănasă, am fost scos de la com­panie și lăsat în cantonament la casa locuitorului Toader Vîzdoagă.

Luni, a doua zi de Florii, a fpst la Cordăreni în ins­pecție A. S. R. Principele Carol. După inspecție s-a ho- tărît a se da drumul la oameni acasă, în serii pe cîte 15 zile, cu dus cu venit. Eu am fost trecut în seria I-a. Am plecat din Cordăreni în după amiaza zilei de miercuri, 29 martie. Am mers pe jos, ajungînd la Botoșani la cea­surile IO1/2 sara. In tren nu ne-am putut sui, că era tic­sit de oameni. Tovarăși de drum mi-au fost tătărușenii Toma, Natu, Burliță Iordache, Mihai Vasile, Chișcă Ion și Ghiban Ion. La gară a rămas Ghiban, că era slab în urma bolii de care a zăcut toată iarna. Noi, iștelanți, am mers înainte pînă ce am ieșit din tîrg, iar aproape de ziuă am ajuns la -moară la „Raiu“. Fiind trudiți peste măsură, ne-am lăsat să dormim oleacă pe margina dreap­tă a șușelei. însă vremea răce nu ne-a lăsat să închidem ochii. Pe la răsăritul soarelui am apucat spre apus. Din urmă ne-a ajuns două hărăbăli, care ne-au dus pînă la Chișcovata, iar de acolo, pe jos, prin Vorona Nouă, Tu- dora și, aproape de amiază, am ajuns la Dolhasca. Aici am găsit un tren care peste un minut a plecat la vale să ducă niște cai la Vaslui.

Joi, 30 martie, pe după amiază, am ajuns acasă, la Tătăruși.

Am stat acasă pînă în ziua de luni, 10 aprilie, cînd tot împreună cu Toma am plecat la gară și, cam aproape de sară, am ajuns la Cordăreni.

Aici, printr-o întîmplare cu noroc, am fost luat furier la Brigada 28 infanterie de cătră comandantul ei, colone­lul Neculcea Constantin și sub a cărui comandă, ascul­tare și părintească îngrijire (ca în vremea de război) am stat pînă în ziua de 25 ianuarie 1918.

La Cordăreni a fost ofițer cu popota regimentului bunul meu prieten și coleg Pescariu Dumitru. După paști, Pescariu plecînd, a rămas în locu-i tot un coleg, ofițer de rezervă, dar cîinos la inimă și mofturos. Nu mai pome­nesc de lipsurile și năcazurile îndurate, mai ales pînă la

106

plecarea noastră pe front; în după amiaza zilei de joi, 1 iunie 1917.

Cu aceste slabe rînduri gat de scris amintirile mele din retragerea și din vremea „refacerii“. Gătite de scris pe curat azi, vineri 20 mai 1932.

*

încep iarăși cu copierea din carnetul nr. 1.' După o întrerupere de 4 luni și 19 zile iată că mă

apuc să scriu amintirile mele din război. Nu le scriu ca să le dau la lumina tiparului, ci le scriu să fie scrise.

>■ *Chipurile am stat pe zona de refacere pînă la 1 iunie,

joi. în această vreme, de la 30 decembrie 1916—1 iunie 1917, am trăit în Slobozia și Cordăreni. Bine, zic, că n-am stat în tranșee pe vreme de iarnă ; rău, că și acolo am suferit din pricina lipsei de hrană bună. Ce folos că bani am avut de am prea avut, dar n-am tocmai găsit să cumpăr. în postul mare era mai ușor să găsești mîncare de frupt, că nu mîncau locuitorii satelor. După paști, greu de tot însă. Trebuia și oamenilor săteni, dar cei de la popotă zvîntau cumpărînd și carne, și ouă, și lapte, și brînză, și miei, și porci, așa că doară numai cîte un noroc să fi dat peste tine ca să poți găsi mîncare.

Se tot zvonea că plecarea noastră de pe zoră se apro­pie. Alții vorbeau că vom mai sta, alții că de-amu tre­buie să ieșim din bîrlogul urîcios al județului Dorohoi și că la vale, pe front.

S-a adiverit zvonul plecării, după cum era și de dreaptă cuviință. în dimineața zilei de 1 iunie primim poruncă cei de la cartierul brigăzii — căci de după paști, de la 15 aprilie, m-au luat furier la brigadă — să fim gata echipați, că pe după amiază plecăm. Așa a și fost. Pe la ceasurile 4 după amiază ne-am strîns toți oamenii în jurul trăsurii de bagaje și arhivă a brigăzii, gătiți ca pentru război. Și ne-am făcut semnul crucii și am por-, nit la drum. Sara am dormit în satul Roman din jude- jul Botoșani, trudiți — ca nedeprinși cu drumurile lungi. Șeful nostru era plutonierul major Cîtea Vasile, secre­tarul de drept al brigăzii.

107

*Regimentul 54/56 — căci de la 1 ianuarie 1917, mi

se pare, regimentele de la 40 în sus s-au unit cîte două, alcătuind un regiment — a rămas să plece mai pe urmă. Puțin înaintea noastră, tot la 1 iunie, a plecat regimen­tul'55/67, cu care am și mers tovărășie pînă pe front la Nămoloasa, în fața Gîrleștilor.

-k

A doua sară am dormit în corturi în sat la Călinești. aproape de curte, adică vineri spre sîmbătă, 2 spre 3 iunie.

Sîmbătă dimineața, la ceasurile 9,30, pe o ploaie mare și pe un glod cumplit, ne-am suit în tren la Bucecea și am luat-o cu regimentul 55/67 la vale, neștiind de-ales în ce parte a frontului vom merge.

M-am uitat cu jale lă satele din județul meu iubit, Suceava, de cum am ajuns la Liteni și pînă ce am tre­cut de tîrgul Pașcani. Am mai văzut o dată gara Les­pezi, unde de atîtea ori m-am suit și m-am dat jos cînd călătoream în bunele vremuri de liniște. De cum trece trenul dincolo de satul Bursuc se vede peste dealuri și satul meu, Tătăruși. M-am tot uitat cu jale la cuibul în care m-am născut și în care am trăit viață zbuciu­mată de om singur pînă la vremea războiului. Fericiți cei cari, trecînd ’ prin atîtea mari și fără număr greutăți, vor mai vedea satele și gospodăriile lor și vor mai avea parte de viață tihnită! Aceia oameni au să gîndească așa, că au fost morți și acum au înviet iarăși, viind din mormînt pe draga lume !

După ce am trecut de Pașcani mi-am luat grija de sat, mi-am făcut semnul sfintei cruci și am zis că mă las în voia Domnului. Ședeam într-un vagon deschis, unde, printre niște căruțe, așezasem două foi de cort, așa ca să ne mai apere de ploaie. Fiind trudit, am adormit. Și cînd m-am trezit, aproape de ziuă, an. băgat de samă că trenul mergea spre Bîrlad și atunci am înțăles că de la Bîrlad luăm drumul spre Galați. Pe cum că așa a și fost. Am mers de la Bîrlad la vale (spre miazăzi), prin lungul tunel de la Berești și la gara Lascar Cartargiu, Tîr­gul Bujor, ne-am dat jos. Trenul mergea cu un batalion

108

din regimentul 55/67, regimentul 54/56 rămîind să vie mai pe urmă.

Duminică pe la amiază (4 iunie 1917) am plecat de la Bujor spre apus și ne-am oprit în pădurea Geamănul din județul Covurlui. Acolo a ajuns pe urmă și regimen­tul 54/56. Regimentul 55/67 sosise parte înainte, parte odată cu noi. Cartierul brigăzii și-o făcut 4 corturi. în două dormeau ofițerii, iar în două ceilalți oameni. Am trăit rău de tot în această pădure de stejar, din pricină că în copacii din ea erau un fel de omizi mari, cari au otrăvit și om și vită. Ședeau pe oameni bubele, ciucuri, asemănîndu-se Cu rîia. Din această pricină noi, oștenii, am numit acea pădure „Pădurea rîioasă“. Și eu m-am umplut de acea boală, ca de rîie, și am ținut-o pînă pe la 27 iunie, cînd bubele s-au ascuns cu totul, rămîind cu puțină mîncărime pe picioare. Cît timp am stat în această pădure, vedeam pe deasupra ei trecînd aeroplane, poate de-ale noastre, poate de-ale vrăjmașului.

*

Ne-am mutat din pădure în sara de marți, 13 iunie, spre miazănoapte, la conacul Orleanu, o curte boierească frumoasă, cu grădină și vie, proprietatea lui Orleanu de la Galați, fost' ministru.

Miercuri sara am primit ordin de plecare, negreșit că spre front, că doară nu era să ne ducă la nuntă sau la cumătrie ! Insă pentru că frontul nu era așa de departe și că' avioanele vrăjmașe zburau spre a face cercetări, marșurile le-am făcut tot noaptea. Drumul l-am urmat prin satul Vîrlezi și apoi peste dealuri și văi și locuri răle pînă ce, pe la 31/2 după miezul nopții, adică joi dimi­neața, 15 iunie, am ajuns în satul Puțeni din județul Tecuci. Acolo am stat toată ziua, iar spre sară, pe ploaie, ne-am pornit, mergînd o bucată de vreme hăt repede și ținîndu-ne de trăsurile brigăzii. Nu mult după ce a înse­rat am intrat prin satul Cudalbi, sat mare, care sămăna mai mult a oraș decît a sat. Pe-aproape de ziuă am intrat în satul Călmățui. Aici am stat în ziua de vineri, 16 iunie, iar de către sară, prin vreme de ploaie și prin glod, am pornit spre miazăzi și apoi spre apus și am mers toată noaptea.

109

In dimineața zilei de 17 iunie am ajuns în pădurea Hanu-Conachi, unde am stat toată ziua. în pădure era venită foarte multă armată, dacă nu întreg corpul 3. Aici se găseau și trupe rusești care au stat de pază toată iarna lui 1917. Tunari erau mai mulți; o samă tineri, o samă bătrîni. Au venit aeroplane germane pe deasupra pădurii. Au fost primite de tunurile rusești. Foia pădurea de oștire. Și dacă ar fi știut germanii că-i oștire româ­nească, nu altcumva, ne-ar fi făcut ei drept carne de găluște.

Spre sară, în bubuitul tunurilor și iarăși pe ploaie și pe vreme ră, am pornit și am mers toată noaptea. Am trecut Șiretul pe la Blehani și pe la 3 după miezul nopții am ajuns în satul Nămăloasa, morți de oboseală. Aici am stat pînă pe după amiază și apoi (noi cei de la car­tier) ne-am înșirat după căruțe, spre a nu fi băgați în samă și am mers în satul Munteni — mi se pare.

Trupele brigăzii au mers pe front înainte. Aici, în satul Munteni, am stat luni, 19 și marți, 20 iunie, iar miercuri dimineața, la IOV2 am plecat pe cîmpul de luptă în fața Gîrleștilor, unde mă aflu și acum, vineri 30 iunie, cînd, în șanțul de adăpost, scriu aceste rîn- duri și unde la o depărtare de 100—150 m se sparg ghiulelele vrăjmașului.

La săparea șanțului, miercuri de cătră sară, am pățit o poznă. Pămîntul fiind slab, s-a risipit malul peste mine și mi-a pricinuit dureri mari la piciorul stîng. Doi oameni abia m-au putut scoate, că pînă la brîu mă prinsese pămîntul. Mi-am făcut cruce și am zis „doamne ferește de mai rău !“.

Aici, în acest loc și în acest șanț — și în apropierea regimentelor 55/67 și 54/56 stăm de la 21 iunie. Tru­pele din linia I-a stau în șanțuri și muncesc la făcutul feluritelor adăposturi și lucrări de apropiere de inamic.

Noaptea vrăjmașul caută să străbată în liniile noas­tre. Ai noștri nu-1 lasă și din cauza asta se întîmplă mici încăierări. Din amîndouă regimentele pînă acum sînt mai mulți răniți și cîțiva morți.

Chiar în sara zilei cînd ne-am așezat la locul nos­tru, niște soldați de-ai noștri îngropau un sergent care

110

a fost nimerit de glonț vrăjmaș în așa iei, că n-a avut cînd zice nici „mîlc“. De amintrelea nu-i liniște nici cum.

în sara de 28 spre 29 iunie vrăjmașul a căutat să atace o parte din frontul regimentului 54/56, fiind spri­jinit de artileria lui. Ai noștri cam ajunseseră la greu. De cu sară și pînă pe la IIV2 tunurile și mitralierele nu mai tăceau. Te asurzea zgomotul obuzelor, iar cartușele de armă și mitralieră zburau noaptea pe deasupra șan­țului făcînd un sunet asemănător cu cel care-î face vra­bia cînd zboară noaptea de la un culcuș la altul. Telefo­nul nu mai tăcea. Telefonistul Munteanu Vasile, văzînd că lucrul se trece cu dedeochiul, s-a dus la comandan­tul brigăzii, colonelul Neculcea Constantin. Cum a venit la telefon, a chemat pe comandantul regimentului 55/67, colonel Dragu Gheorghe, și i-a dat poruncă să aibă gata batalionul 3, rezerva brigăzii, pentru ajutorul trebuitor.

Artileria noastră se vede că nu primise ordin să tragă și nici de vorbit prin telefon nu s-a putut vorbi, căci o parte din fire erau rupte. Se vede însă că ajutorul arti­leriei l-a cerut mai din vreme colonelul Solomon, coman­dantul regimentului 54/56, deoarece pe la v-o 12 fără un sfert a început artileria noastră să tune cu așa de strașnică mînie, de gîndeai că se detună dealurile. în v-o 15 minute s-a făcut liniște. Se vede că tunurile noas­tre au făcut pe dușmani să știe că aici nu-i pustiu locul.

în ziua de 30 iunie, bombardament de amîndouă păr­țile. Nemții au bătut mai ales tranșeele noastre și rezer­vele. în fiecare zi, cînd adjutantul brigăzii da raportul la divizie (a 14-a), spunea cîte cîțiva morți și răniți de la amîndouă regimentele.

N-a început ofensiva care se așteaptă și oamenii, săracii, se tot duc cîte unul, doamne, doamne ?

Pe sară, 8 aeroplane de-ale noastre au zburat pe dea­supra tranșeelor vrăjmașe, fără să li șe întîmple ceva, măcar' că tunurile lor băteau de nădejde. Pe noapte iarăși bombardament de artilerie.

Sîmbătă, 1 iulie, 1917Dimineața, obișnuita vizită de aeroplane dușmane.

Unul din ele se dusese spre răsărit-miazăzi, cam în dru­

111

mul Galaților. A dat jos un balon captiv, dar și tunu­rile rusești — se vede — l-au lovit unde l-au lovit, că numai ce-1 vedem viind fără pic de zbîrnîitură și căzînd între linia I-a și a Il-a de tranșee a regimentului 55/67. Aeroplanul s-a răsturnat peste cap. Pilotul a fost prins, iar unul sau doi dintre oameni s-au făcut nevăzuți prin dudăul cel mare din partea locului. Pilotul a fost adus la comanda regimentului 55/67, împreură cu niște apa­rate de-ale lui și cu niște cartușe de mitralieră.

Nu multă vreme după căderea aeroplanului nemții au început a bate cu tunurile în locul acela, că nime­nea nu era harnic să se apropie.

Tot în această zi, de pe la ceasurile IO1/2—11 dimi­neața, nemții, în urma vizitei de aeroplane, au bătut vreme de două ceasuri neîntrerupt în partea din stînga regimentului 55/67, unde era regimentul 23 artilerie din divizia a 13-a. Noi eram tare plini de grijă că bombar­damentul va fi făcut stricăciune tunurilor noastre. Cîte 3—4 tunuri porneau pe rînd și se auzeau pe sus cum șuieră obuzele, tot pe rînd, așa cum au ieșit din țavă.

Pe sară sosește caporalul Copcea Neculai cu soldatul Ursache Gheorghe și spun că, cu toată bătaia lor, n-au făcut nici o stricăciune. Erau niște scînduri răzămate, iar nemților li s-a părut că acolo-i cine știe ce magazie. Le vom arăta noi ce magazie e acolo ! Așteptăm numai cuvîntul de poruncă al mai marilor noștri. Acum nu ne-a găsit vremea ca vai de noi. Acum avem armătură de tot felul și muniție din belșug și, pe cît înțăleg, acea bătaie au s-o mănînce de Ia noi, care o mănîncă acum de la ruși pe frontul Galiției.

în noaptea de 1 spre 2 iulie iarăși au bătut nemții cu tunurile, răspunzînd și ai noștri. Pe la ceasurile 1 după miezul nopții gîndeai că se prăpădește lumea de atîta descărcare de armă și de tun. De cu sară au mai bătut nemții cu mitraliere dinspre satul Gîrlești, dar n-au izbutit că rupă liniile noastre. Tot astăzi, sîmbătă, 1 iulie, un sublocotenent, Avramescu, din 55/67, s-a dus din poruncă la aeroplan și a ajuns tocmai cînd, nu departe de el, s-a spart o ghiulea de tun și una din sfărîmături i-au rupt gîtița, lăsîndu-1 mort pe loe.

112

S-a cerut stăruitor de cătră domnul comandant al nostru că să bată și ai noștri cu tunurile. Și s-a primit răspuns că „numai atunci cînd a fi nevoie“.

Eu la brigadă am șezut și șed în tot minutul cu zilele în mînă. Toată ziua se sparg bombe (obuze) în apropierea șanțurilor noastre și auzim șuierând sfărmă- turi de obuze și pe deasupra noastră și pe lîngă noi.

Noaptea, cînd îi sănin, dorm pe malul șanțului. Aștern pe pămîntul gol o foaie de cort, pun un sac de merinde la căpătîi și dau să mă culc. Nu pot să mă hodinesc mai defel și din pricina răcelii de peste noapte și din pricina zgomotului de tun și a șuierului de gloanțe, care vin dinspre asfințit, de la vrăjmaș. Ba, astă noapte, au aruncat și gaze înnădușitoare. Soldații noștri au prins de veste și au scăpat teferi acolo unde s-au spart bom­bele, adică pe frontul artileriei din regimentul 24.

2 iulie 1917Dimineața,' aeroplane. Peste zi bombardament din

partea vrăjmașului,- cu răspuns din partea noastră. La brigadă am val cu cancelaria. Căpitenii îmi sînt: tînărul sublocotenent Ionescu Romulus din Folticeni și plutonie­rul major Citea Vasile de loc din satul Cristești, jude­țul Suceava.

în gazete cetim că rușii bat cumplit pe germani.Aștept mereu să-mi vie scrisoare de la Tătăruși, dar

nimic nu primesc și mult mă bat cu mintea ce să fie cu atîta tăcere din partea tătărușenilor.

Ceasurile 3 după amiază.Pe la ceasurile 5 după amiază nemții au întrerupt

liniștea și au început bombardamentul unde au bătut și de dimineață, în tranșeele regimentului 55/67 și 54/56 și în partea regimentului 24 artilerie. Tot pe această vreme au venit și două aeroplane dușmane.

Tunurile noastre trag rar, pînă ce le-a veni vremea să tragă des și cu folos.

Te năucește huietul neîntrerupt pricinuit de trosni­turile tunurilor și nu știi în cît ți s-a alege !...

Pe la ceasurile 61/2 aghiotantul brigăzii raportează din ordinul șefului că „artileria inamică a încadrat perfect

113

divizionul Mucha și trage mereu după arătările avioa­nelor“.

Fierbe văzduhul de zgomotul tunurilor și de vîjîitul aeroplanelor.

3 iulie 1917Noaptea de 2 spre 3 iulie, bombardament din partea

vrăjmașilor. Dimineața 3 aeroplane de-ale noastre au zburat pe deasupra pozițiilor noastre. Nemții le-au bombardat cu tunurile fără a le face vreo stricăciune. Oamenii în tranșee lucrează cu puțin spor, că îi zăpă­cesc tunurile inamice.

Acum, pe la ceasurile 7 fără 10 minute spre sară, domnul colonel Neculcea raportează la divizie că din regimentul 55/67 artileria inamică i-a omorît 5 oameni.

Tunurile noastre grele au aruncat 3 proiectile la Gîr- lești și au primit răspuns că „n-au făcut explozie“.

Spre sară 5 aeroplane zboară pe deasupra noastră. Pe sară, liniște. Pe aproape de miezul nopții dușmanii au deschis foc de mitraliere, care a ținut fără întrerupere pînă la ceasurile I1/2 după miezul nopții. Au bătut rar și tunurile lor, dar ale noastre au bătut cumplit, pînă ce s-a făcut liniște. Pe la 3 au început mitralierele duș­mane. La pîrîitul lor ad început iarăși tunurile noastre și iarăși s-a făcut tăcere pe la v-o 4 fără un sfert de cătră ziuă.

După rapoartele primite, amîndouă regimentele au cîțiva morți și răniți.

Marți, 4 iulie 1917Ca de obicei, pe la. 6V2—7 dimineața, zbor de aero­

plane vrăjmașe, în urma cărora nemții au tras în divi­zionul Mucha voind să-1 nimicească. Se spune că au lovit •în niște chesoane.

Acum, pe la orele 10 dimineața, în sectorul brigăzii, liniște. Se aud bubuituri. de tun departe, spre Galați și spre miazănoapte-apus. Domnul colonel Neculcea a grăit la telefon cu domnul colonel Zvoranu de la artileria grea să tragă la Gîrlești, unde este artileria grea a vrăjma­șilor și a căpătat răspuns că așa se va face.

114

încolo, grijă destulă și pe capul nostru și al ofițe­rilor. Lucrările de întărire nefiind gata, nu se poate lua, cum se zice, ofensiva. De aceea tot tac pînă ce le-a veni vremea la ai noștri să vorbească și să prea vorbească. Oamenilor însă foarte le este ră inima că se prăpădesc fără folos în tranșee.

Asară, pe înnoptate, am primit o carte poștală din Tătăruși, de la eleva mea, Maria Ștefănescu, învățătoare.

Urmează cîte un ceas de tăcere și apoi tunurile nem­țești trag de tot. Cîte odată așa de aproape se sparg (obuzele, n.n.), că au ce-ți șuiera pe la urechi sfărmă- turile. J

Acum, pe la 4^2 după amiază, în sectorul regimen­tului 55/67, unde este dat pe azi batalionul 3 . din 54/56, se sparg cîte 3—4 ghiulele mari una după alta. Pe după amiază au bătut tunurile noastre grele. Cînd se porneau ghiulele din tun, gîndeai că se cutremură pămîntul ; dar cînd se spărgeau deasupra inamicului puțin huiet făceau, așa cum ar hui o pușcă.

De ieri, 3 iulie, și pînă azi dimineață, 4 iulie, la regi­mentul 54/56, 5 morți și 3 răniți; la 55/67, 4 morți 4 răniți. Azi, la orele 5 după amiază, adjutantul brigăzii, sublocotenent Ionescu Romulus, la raportul ce-1 da divi­ziei spunea că inamicul a bătut rezervele în sectorul 55/67. Pînă la această oră, 1 mort și 2 răniți din 55/67. Tunurile nu mai tac.

Acum, la ceasurile 7, tunurile bubuie de se cutremură pămîntul. Mai marii noștri tot așteaptă vremea de a începe și ei bombardamentul lor. Nu știu la ce capăt vom ajunge pînă mîine dimineață, c-amu-i lucru mare să ajungi sara și lucru mare să ajungi dimineața.

Acum, la 8V2 sara, liniște de amîndouă părțile, să nu fie de deochi, după ce pe la v-o 71/2 tunurile noastre ș-au făcut datoria.

Și în stînga și în dreapta noastră, departe, se aud rare bubuituri de tun.

A fost acum pe la brigadă domnul căpitan Georgescu Marin, de la a 12 din 54/56. La plecare ș-a luat ziua bună de la mine ducîndu-se la postul lui ; iar eu am rămas aici să fiu pe noapte ascultător al pîrîitului de mitralieră.

115

Stâpînii mei cei mari sînt oameni foarte buni : și ceh tînăr și cel bătrîn. De cei mici nu mai zic nimic.

Miercuri, 5 iulie 1917Ce să fie că asară și astă noapte a fost liniște, afară

de rari împușcături și bubuituri de tun departe, la stingă și la dreapta noastră ? Dimineața însă, după venirea a două aeroplane, au început nemții o bombardare cum­plită împotriva artileriei noastre din stînga brigăzii 28. De 3 sferturi de ceas bombele nu mai contenesc, iar păsă­rile zburătoare zbîrnîie pe deasupra noastră. Capul ți se năucește de atîta zgomot de iad. Acum tranșeele sînt lăsate și bat în direcția tunurilor (8 și 5 minute dimi­neața).

Eu stau în șanț și scriu, iar sfărmăturile de obuz zbîrnîie cu mînie drăcească pe deasupra noastră. Cîte un minut se face tăcere și apoi iarăși se aude șuierul obuzelor. Stăm în șanț numai ca să fim stați, adăpost fiindu-ne mila și puterea lui Dumnezeu.

Pe la 10 hodorogul a încetat și numai din cînd în cînd cîte un tun mai glăsuiește, se vede ca să arăte că-i în mînă de om.

Sînt peste măsură de trudit. Noaptea nu mă pot hodini de huietul armelor, ziua de căldură și de mulți­mea muștelor. Stau aici cu trupul, dar gîndul îmi .zboară hăt departe, la Tătărușii Sucevii și la vremurile de pace trăite pînă în august 1916. îmi trec prin minte anii slujiți ca învățător, așa cum ar trece un rînd de oameni pe dinaintea mea. îmi trec, de asemenea, pe dinainte oamenii în mijlocul cărora am trăit și rîndurile de șco­lari cari au fost prin mînurile mele în cei 21 de ani de serviciu pînă la începutul războiului. Mă gîndesc la fra­tele meu, Ștefan, ce era odată și la cît l-a adus războiul. De unii se spune că ar fi murit bolnav de febră recu­rentă. Un băiat din Tătăruși, care a fost pe la Cordăreni în ziua de vineri 26 mai, mi-a spus că l-ar fi văzut pe la Adjud. De la el de-acasă nu primesc nimic. Și ce hodorog era la dînsul pe această vreme, cînd era pace și liniște ! Cu femeia și cu băieții își agonisea cele tre­buitoare traiului, strîngea și pînea mea de pe cîmp, iar

116

eu mă duceam la munte, la prieteni. Acum la el acasă, jale și năduf. Femeia, cu 6 băieți, avînd grijă și de lucru­rile mele lăsate la școală. Ei, dar tot Dumnezeu nădăj­duiesc că are să mă scoată și să mă scape cu zile din acest groaznic foc și apoi tot el cum va mat rîndui.

Ciocîrliile încă nu s-âu dus de pe aici, £i-și urmează frumoasa lor cîntare ; iar pe lîngă cîntarea lor se mai adaugă aducătoarea de moarte cîntare a obuzelor și a sfărmăturilor de obuz.

Oștenii lucră me’reu la tranșee și la felurite adăpos­turi în apropierea ofensivei. Eu stau la 200 și mai bine de metri pe malul șanțului, acum la ceasurile 2 și 10 minute după amiază, scriind aceste amintiri și mai găsind de lucru la cancelaria brigăzii.

Acum, pe la ceasurile 7, bătaie de tunuri din amin-' două părțile, mai inimoase, bătăile noastre.

După sfatul ofițerilor port vată în urechi, să nu mă surzească, cum m-a stricat la urechea stingă în ziua de duminică 13 noiembrie (1916) pe malul sting al Oltului, la Vodul Curtișoarei, din sus la Slatina.

Lîngă mine, plutonierul Citea (cu soldoții cartieru­lui : Munteanu, Sofronie, Ursache) face trebile gospodă­riei rurale. Lumea piere...

Sînt oameni cari au puterea de a ști de toate și min­tea lor predomină, stăpîneste, pe a celorlalți. Hai, lume, hai ! ! !.... .

Acum, pe la orele 8 sara se sparg obuzele sus și cam în apropierea noastră, viind sfărmăturile și peste noi, dar nelovind nici pe unul. Te surzește cînd se sparg. Venirea lor prin apropiere a tăiat sfătuirea filozofică despre toate ramurile de gospodărie și a scoborît pe filo­zof în șanț. Ba unul face „spirite“ pe socoteala mea, zicîndu-mi că de ce m-am îngălbenit la față ? Pare că era să mă înroșesc de bucurie cînd moartea se apropia de mine ! Măi, ce lume ! ?

în acest moment, pe la 8V2 sara, nemții de mai .bine de o jumătate de ceas bat într-o vie din stingă brigăzii, socotind poate că au dat de ceva. Spre norocul nostru nu-i nimic stricat. Bat și în sectorul „Solomon“ (54/56) și, poate la raportul de mîine dimineață de se va afla dacă au făcut ori nu pagube omenești și stricăciuni.

117

Joi, 6 iulie 1917Astă noapte (miercuri spre joi) a fost cam liniște.

Puține împușcături de mitralieră din partea dușmanu­lui. In timpul nopții, rachete luminoase mai puternic decît în alte dăți, în partea de sud-est a postului de comandă al brigăzii. Am văzut și un reflector, care aud să fi venit dinspre Măicănești, oprind pe oamenii din sectorul Solomon să poată lucra. Cazul s-a făcut știut și diviziei.

De dimineață și pînă acum, la ceasurile 51/2, liniște. Acum au început tunurile nemțești să trimită cîte o ghiulea. Ai noștri tac. Stau de vorbă cu soldatul Gheorghe Vieru din Pașcani, leat cu mine. îmi povestește din sufe­rințele lui de pe cîmpul de luptă și de suferințele celor .ce i-au rămas acasă. Ascult și mă gîndesc că și la noi în comună avem oameni cari nu se poartă după cuviință.

; Ziua de azi, liniște, dar o liniște care te face să gîn- dești că nu tocmai i-a bine. Liniștea ce-i în văzduh îna­inte de începerea furtunii... . ■

Pe înserate, pe la v-o 9 după rînduiala stăpînilor, vedem un aeroplan nemțesc că vine liniștit de la deal, face cîteva zboruri drept deasupra taberi liniilor noas­tre, se întoarnă înapoi, foarte pe jos, și după ce ș-a gătit zborul, drept la 9 și 20 minute, au început tunurile și tot feliul de arme germane să bată cu atîta mînie, de gîndeai că se prăbușește pămîntul. în ce chip dau vitele năvală să iasă pe poartă, cînd le-ai deschis-o în lături să iasă să se ducă la pășune, așa au năvălit nemții, ca prin bombardament să bage groaza în români, să-i scoată din șanțuri și să-i deie înapoi. Făr’ de cît că planul lor a dat greș. Că au început și tunurile noastre să bată, dai’ să bată, nu să șuguiască. Mă prinsese vremea afară, lingă o răchită — la miazănoapte de postul nostru — și un ceas, pe ceasornic, n-au contenit focurile nici cît ai clipi din ochi. Aș fi stat deasupra, dar începuseră a veni gazele și m-am scoborît în șanț de mi-am pus masca. Cum au început a o îndesi ale noastre, au început s-o rărească nemții, însă bătaia a urmat așa, pînă la II1/2, cînd băteau acum numai tunurile noastre. Au dat și cu gaze, căci la telefon grăia domnul colonel Solomon cătră domnul colonel Neculcea, că nu poți vedea la 5 pași de

118

fum și gaze. De cînd s-a început războiul, n-am auzit așa de cumplită furtună.

Vineri, 7 iulie 1917De dimineață, liniște. Pe ' Ia v-o 7V2—8 aeroplane

vrăjmașe au zburat iarăși, ca de obicei, și apoi bombar­dament de artilerie. Acum, pe la ceasurile 91/2 dimineața, nemții bat în urma noastră. Le răspund și tunurile noas­tre.

Din frămîntarea de asară regimentul 54/56 are 10 rnorți și 29 de răniți, iar de la regimentul 55/67 n-am putut afla numărul morților și răniților.

Bombardamentul de asară a stricat | așa de tare tran­șeele pe unele locuri, mai ales în linia l-a, că, după spusa domnului colonel Dragu, care acum grăiește la telefon, nu se mai cunoaște ce-i acolo.

Nemții daseră de tot năvală la șanțurile noastre, aruncînd grenade, iar pe unele locuri a fost și luptă piept la piept. Românii nu s-au dat și, după spusa soldaților, nemții trebuie să fi lăsat mulți morți.

Un neamț (cadet), a venit cu granata tocmai la șan­țurile noastre, dar soldatul Fodor Gheorghe, de la com­pania a Vl-a sau a X-a, din 55/67, l-a străpuns cu baio­neta și l-a dat gata. Azi dimineață ședea lungit în fața postului de comandă al regimentului 55/67, împreună cu ofițerul și cei doi elevi plutonieri morți din 55/67. Neamțul samănă a fi tînăr și bine grijit.

Peste zi, liniște. De la un timp ai noștri au început să tragă cu tunurile pînă pe înserate. Atunci nemții au deschis un foc asemănător cu cel de asară, însă care n-a ținut mult.

Peste noapte, liniște.

Sîmbătă, 8 iulie 1917De dimineață, liniște. Aeroplanele nemțești n-au toc­

mai cutezat să zboare pe deasupra noastră, căci altele românești le ațineau calea. Numai pe de departe ce mai zbîrnîiau.

Acum, pe la ceasurile 10i/2 dimineața, bătaie rară de tunuri de o parte și de alta, iar un aeroplan se aude hăt departe, spre miazăzi.

119

In cancelaria brigăzii, liniște. Cei mari, ca de obicei, buni. Alții mai împung cu vorba dacă n-au putința să facă amintrelea.

Arde inima din mine că .nu primesc vești de acasă. Aceasta mă face să mă simțesc străin între toți cești de aici, ca și cum ar fi fost luat de un puhoi ori de un vînt.

De departe, spre răsărit, 3 baloane captive de-ale noastre ieu sama la mișcările inamicului și fac știut comandantului artileriei cum să tragă cu tunurile. Se ieu măsuri în socoteala ofensivei, care, pe cît se vede, de-amu nu-i departe [...].

*

Tunurile noastre pocnesc de lîngă mine — cam 150— 200 m și merg hăt departe în linia dușmanului, iar spăr­tura obuzelor făcînd un huiet asurzitor, ca acel care-1 auzi cînd tai lemne în pădure.

De la 2 la 2^2 după amiază au început tunurile noas­tre să bată în tranșeele dușmane și o țin mereu pînă acum, la ceasurile 6V2, cînd scriu aceste rînduri.

Nemții trebuie să aibă și ei o socoteală, că de pe la amiază tac, nu zic nimica.

Domnul sublocotenent adjutant comunică la telefon domnilor comandanți de regimente să facă băgători de samă pe soldați! noștri, că și de la noi au să lumineze reflectoare asupra dușmanilor.

Aud că ar mai fi venit tunuri rusești pe frontul bri­găzii și diviziei noastre. Dă, doamne, să-i putem sparge pe nemți și să-i vedem scoși din țară, căci din pricina lor ducem lipsuri mari!

Au mai bătut ai noștri. Nemții au răspuns foarte slab, iar pe noapte a fost liniște.

. Duminică, 9 iulie 1917Astă noapte, liniște. De dimineață ai noștri au început

bătaie de tunuri din toate părțile. Patru aeroplane duș­mane, pe la 5, au venit din jos, au trecut pe deasupra liniilor noastre și s-au îndreptat în sus. De pe la ceasu­rile 9 dimineața au început tunurile noastre să bată în tranșeele dușmane și bat mereu. Iată, acum e 6if2 p.m. și ele nu mai contenesc. Observatorii spun că trage­

120

rile acestea au făcut multe stricăciuni dușmanilor. Un observator al lor a fost aruncat în aer de artileria noas­tră.

Nemții au răspuns dimineața slab, dar acum tac. Un aeroplan dușman a încercat să deie foc la baloanele noastre observatoare. A fost văzut și pus pe fugă.

Azi dimineață am fost chemat de domnul colonel Neculcea, împreună cu încă trei oameni, să scriem ordi­nul de înaintare. Am scris ordinul, iar la sfîrșit, cînd am încheiat, am pus pe hîrtie titlul comandantului întreg : „comandantul brigăzii 28 infanterie" [;..].

Luni, 10 iulie 1917 I

Toată noaptea de duminică spre luni au bătut tunu­rile noastre. Ale nemților rar au răspuns. Acum, dimi­neața, pe la ceasurile 6, se cutremură pămîntul de vuie­tul tunurilor noastre și nu numai în sectorul brigăzii, ci și la stingă și,la dreapta hăt departe. Acum numai gla­sul tunului se aude. Cîteodată se aude și pîriit de mitra­lieră.

De noapte niște aeroplane au venit din jos și au tre­cut in sus. Pe aproape de răsăritul soarelui 4 aeroplane au venit din sus și au zburat departe. N-au dat de lucru artileriei ca să le alunge.

Aici, în șanț, spre a nu fi văzut de aeroplane vrăj­mașe, scriu aceste rînduri și două cîntece aud afară : cîntecului tunului și al unei biete ciocîrlii. S-au deprins sărmanele păsărele cu acest iad, cum ne-am deprins și noi. Șuieră noaptea cartușele pe deasupra mea, cînd stau culcat. Se aud căzînd lîngă mine și eu mă năcăjesc să închid ochii, dar nu pot din pricina răcelii de noapte.

Am așteptat asară că primesc vești de acasă și nu mi-au venit. Nu știu ce se va mai fi petrecînd prin Tătărușii Sucevii !

De pe la ceasurile 4 și 5 minute tunurile au încetat tragerea, iar în tranșeele noastre zgomot de arme, cum ar fi lumăa gata ști iasă la atac. Se cutremură pămîntul de atîta iad. Prin acest zgomot s-ar urmări un plan, un fel de înșelăciune pentru a scoate pe vrăjmaș din tran­

121

șee și apoi să-1 iee iarăși la pisat, scurtînd tragerea. Să se hrănească germanii de dulceața pămîntului românesc !

Tunurile noastre nu mai contenesc. Ale nemților rar răspund.

Acum, pe la ceasurile 5 și 20 de minute, focul nostru s-a mai rărit. Se aduce vestea că nemții au dat cu gaze cînd focul nostru era mai turbat.

Soldatul de legătură Dorneanu Ion, care a fost cu o scrisoare la domnul colonel Solomon, spune că domnia sa este suit pe bordeiul de locuință, cu un băț mare în mină și privește la învălmășeala și fumăria ce-i pe fron­tul inamic. Din învălmășală nu s-au putut vedea mișcă­rile inamicului (era colb și gaze). Din acest uncrop, bie­tul regiment 54/56 s-a ales cu 3 morți și un rănit. .

Pe sară tunurile au mai contenit oleacă.

Marți, 11 iulie 1917Astă noapte au bătut tunurile noastre cu mînie mare.

Pe la li/2 după miezul nopții au început și nemții să tri- meată obuze spre locul din fața postului de comandă al regimentului 55/67 și la spate. Toate au căzut fără să se spargă.

Acum, de dimineață, au început și nemții să trimeată bombe în tranșeele noastre.

Oamenii din jurul meu sînt și ei, ca oamenii : o samă bune mațe hrănesc ; dar o samă, nu știu cum să zic.

Acum bat tunurile nemțești.Cîte un minut tăcere și apoi iarăși.Pe la ceasurile 8 dimineața tunurile noastre s-au

mîniet cumplit și bat așa de des, de pare că ar bate puștile. Pocniturile și șuierăturile. obuzelor te năucesc de cap. Se cutremură pămîntul de atîta prăpăd. Soarele senin de vară se uită și el la această cumplită furtună. Oamenii stau în șanțuri nemișcați, iar cari au de umblat nu umblă pe deasupra pămîntului, ci numai prin șan­țuri. Da-i vorba că nici nu umblă. Puștile și mitralierele tac. Ele numai la atac vor glăsuri și vor pune pecetea înfrîngerii pe. cei mai mari vrăjmași ai lumii, nemții.

Scriu o scrisoare domnului profesor Ioan Simionescu de la Iași. Am întrerupt-o ca să trec pe hîrtie aceste rînduri în sunetele tunului.

122

La ceasurile 6, regimentul 54/56, 4 morți, 5 răniți și 3 „contuzionați“, un ofițer „grav“ din 55/67.

Se comunică la telefon că ai noștri au luat ofensiva pe Valea Șușiței, cucerind satele Voloșcani și Rîmniceni.

Pe noapte pregătiri ca pentru mergere la atac. Știu că de vreme ce era vorba că vom părăsi culcușul din fața Gîrleștilor. Ni s-a dat hrană rece pe două zile. De la fiecare companie a regimentului sau batalion s-au tri­mes la brigadă agenți de legătură, pentru „comunicare de ordine“, urmînd ca disară, la noapte, la 11, să ne pornim la atac. S-a dat ordin de la divizie ca toată lumea care are ceasornic să-și îndrepte ora după ora oficială. In noaptea aceea am închis ochii drept iepurește, aștep- tînd amuș-amuș ceasul 11. Vremea se apropia, dar nici o mișcare. S-a făcut ziua albă, dar înaintarea nu s-a mai făptuit.

I sMiercuri, 12 iulie 1917Se împlinește anul astăzi, de dimineață, de cînd m-am

înfățișat pentru concentrare la regimentul 56, la Folti- ceni și de atunci tot concentrat sînt.

Astă noapte, bombardament de artilerie.Azi dimineață tunurile noastre au mai rărit tragerea,

dar acum, la 8 și 20 dimineața, cînd scriu rîndurile aces­tea, fierbe văzduhul. Cum cade de des grindina pe o casă tăbluită, așa se aud de des bubuiturile tunurilor.

Au să-1 spargă pe german. Nu-i mult pînă departe. Fericiți oamenii cari nu știu ce-i această pierdere de lume, dar mai fericiți acei ce vor scăpa teferi, sănătoși, din acest prăpăd și se vor duce acasă, să povestească lumii valurile grele prin care au trecut.

Asară, nepotul Gheorghe și nepoata Ruxănda, fiii surorii Maria, mi-au scris. Le-am răspuns astăzi.

Și nemții sînt buclucași pricepuți. Tac, tac cîte odată și apoi încep a bate mai cu samă rezervele regimen­tului 55/67.

Acum, la ceasurile 12 fără 10 minute, se cere mij­locirea artileriei noastre grele, că ne omoară vrăjmașul oameni. O schijă a omorît pe plutonierul David Mihai, lovindu-1 în cap. L-am cunoscut pe bietul om. Era tînăr,

123

de 33 de ani. Se purtase vitejește în luptele din Tran­silvania și cu prilejul retragerii. Venise la cancelaria regimentului 55/67 cu oarecâri servicii. Din partea regi­mentului i se făcuse raport de înaintare la gradul de ajutor sublocotenent. Iacă unde l-a găsit moartea. Era la trenul regimentar al regimentului.

Pe aproape de ceasurile 12, la amiază, am auzit că-i lîngă linia de luptă a regimentului 54/56 sergentul Toma Neculai din satul nostru. M-am dus să-l văd însoțit de caporalul telefonist de la brigadă, Teleman. Am găsit pe Toma stînd de serviciu, încins și cu arma la umăr. Slab, tras la față și negru, ca toți oamenii cari pe astă

.vreme stau în tranșee. Am stat cu el de vorbă și foarte ne-am bucurat de întîlnire. Pe cînd sfătuiam acolo, în șanț, iacă trece pe lîngă noi soldatul Pantază Gheorghe, de la compania a 6-a, de loc din Lunca Pașcanilor, cu brancarda, însoțit de un tovarăș, ca să aducă răniți de pe front.

— I-au gătit pe-ai noștri, de la a 6-a, domnule învă­țător. Știi pe caporalul Pantelimon. A murit. A murit și Necula, de la Dorna și mulți alții. în soldatul Sofica, de la Rădășeni, a căzut obuzul și l-a făcut bucăți. Ser­gentul Ghiban îi sănătos. Stă în tranșee.

După acestea Pantază apucă pe șanț la dreapta spre a rădica răniți, iar eu rămîn cu Toma sub mal. Numai ce aud o vîjîitură puternică și, la depărtare de v-o 20— 30 de metri, înspre miazăzi, se sparge un obuz de cele grele și a făcut un zgomot așa de mare, că ne-a năucit, nu alta. S-a umplut locul de fum și de miros de praf. Pe sergentul telefonist Popovici, mi se pare, care ațipise într-un culcuș făcut în malul șanțului, l-a acoperit de țărînă și-l vedem viind la noi spăriet, spuind că s-a tre­zit năuc de zgomot și nu știe unde să apuce. Peste cîteva minute altă bombă se sparge, așa că noi ne mutam cînd într-o parte, cînd în alta a șanțului. Pare că văd și acum pe sergentul Pintilie și cu alții de la serviciul de informații cum i-a stîrnit obuzul dintîi și cum i-a aruncat' în șanț. în asemenea momente rămîi deodată ca de piatră, pare că îți stă suflarea și te fur­nică prin spate și nu poți mai nici să desclești gura. Pe urmă îți mai vii în fire, mai grăiești, mai rîzi.... dar fața așa ți-i, de gîndești că ești fiert în oală. Și cum

124

să fii amintrelea dacă moartea trece pe lingă tine ? !Au tot hodorogit tunurile pînă sara, tîrziu.

Joi, 13 iulie 1917Azi dimineață, pînă în ziuă, au început și nemții să

bată, aruncînd bombe cu gaze înnădușitoare în partea re­gimentului 55/67, omorînd mulțime de oameni, căci ga­zele i-au prins fără de veste, neavînd vreme să-și pună măștile.

Au fost bombardări mai desișoare dimineața. Acum însă, cînd scriu aceste rînduri, pe la 4, îi liniște. Cînd și cînd se mai aude cîte un tun.

Pe la 121/2 domnul colonel Neculcea primește de la divizie veste că armata a doua a noastră și cu cea ru­sească au rupt frontul nemțesc și a făcut știut regimen­telor la telefon.

Armata a doua, a noastră și cu cea rusească, au luat ofensiva, au cucerit pozițiile inamice, capturînd 43 tu­nuri, din care 13 grele, mai multe mitraliere și bombar­diere de tranșee și un număr mare de prizonieri. „Să se comunice pe front numaidecît!“.

Asară am primit 3 scrisori din Tătăruși : una de la I. Poiană și altele de la nepotul Alexandru.

Vineri, 14 iulie 1917Despre ziuă ai noștri au cam tăcut cu tunurile : nu­

mai nemții mai hodorogesc. Am scris o scrisoare lui Po­iană și una nepotului Alexandru din Tătăruși.

Peste zi, liniște. De la 12 la 3 după amiază nemții au bombardat în sectorul regimentar 54/56 și 55/67. Mai tîrziu au început și ai noștri, făcînd pe inamic să tacă.

Pe la ceasurile 7 fără un sfert, domnul colonel Necul­cea primește de la divizie, de la domnul colonel Florescu, vestea că ai noștri, de- la armata a II-a, au împins pe vrăjmaș în adîncime de 15 km și lărgime de 30 km luînd peste 3 000 de prizonieri, 30 de tunuri, mai multe mitra­liere și bombardiere.

Acum, pe la ceasurile 7 și un sfert, îi liniște.Pe noapte a urmat puțină liniște.

125

Sîmbătă, 15 iulie 1917De dimineață, cea mai deplină liniște. Singuri noi

ne unirăm de tăcerea aceasta mormîntală și ziceam că nu-i a bine. Cum să fie vreme de război și să nu se audă măcar bătaie rară de pușcă, ori e tun ? ?

Iată însă că de pe la v-o 8,30 tunurile vrăjmașe au început a bate cu putere și mînie înfricoșată toată valea pe unde umblau oamenii din 55/67 și unde se aflau gră­mezi de bombarde și gheme de sîrmă ghimpată. Gemea pămîntul de zgomot, ca și cum s-ar fi pornit o furtună cu trăsnete și fulgere în vreme de vară. Au căzut mulți oameni morți și răniți. Pe locurile unde erau căruțele brigăzii ședeau oameni din 55/67 și de la o companie de prizonieri. Plin locul de creieri și de capete de oameni. Soldatul bătrîn Gheorghe Gheorghe, de la cartierul bri­găzii, era prins sub căruța de bagaje și arhivă și a scă­pat de maorte cît ai rupe un fir de păr...

Soldații, de la caii brigăzii ședeau în stînga postului de comandă, cum te uiți spre răsărit. Acolo venise și curierul Mihai Belțic. Văzînd că bombardamentul este des și mînios, au intrat într-o groapă. Un obuz însă, spărgîndu-se aproape de ei, i-a acoperit cu pămînt. Cu greu au putut ieși de acolo și au venit spăriați la bor­deiul postului. Belțic era lovit la tîmplă, căci îi curgea sînge pe obraz în jos. Pe lîngă Belțic mai erau soldații Ștefan Dumitru, Petianu Gheorghe și Hreamătă Dumitru.

Noi, ceilalți de la cartier, ședeam în adăpost cu gîn- dul că amuș-amuș ne vine rîndul. Dacă obuzele se spăr­geau înaintea și în urma bordeiului. Eram, cum se zice, încadrați. Se cutremura pămîntul de atîta prăpăd. Comu­nicația telefonică era ruptă, așa că nu se putea vorbi cu divizia spre a da ordin artileriei să tragă. Așa că acum numai Dumnezeu cu mila și puterea lui cea mare ne mai păzea.

O parte din soldații noștri au părăsit bordeiul și s-au împrăștiet pe un șanț de comunicații ce apucă spre mia­zăzi și iese în șanțul care vine de la frontul regimentu­lui 55/67.

Iată că într-un tîrziu sosește alt soldat bătrîn de la cai, Vieru Gheorghe, și spune că numai ce s-a văzut sin-

126

gur, ținînd caii să nu se împrăștie. O schijă de obuz a lovit calul cel negru al locotenentului Ionescu Romulus și l-a omorît pe loc, dîndu-i mațele afară.

Au început și ale noastre tunuri să bată aducînd la tăcere mugirea tunurilor vrăjmașului [...].

Pe la ceasurile 1 după amiază, cînd lăs de scris aceste rînduri, iarăși îi liniște în dreptul nostru ; dar departe, la stînga și la dreapta noastră, se mai aud rari bătăi de tunuri. Pe deasupra se aude zbîrnîitul unui aeroplan.

Și primesc scrisoare de la elevul meu Poiană — nota­rul comunei Tătăruși — și mi se tînguie că are mult de lucru. I-am răspuns doară că să nu-și mai ceară osîndă ! Ce să zicem noi, cari în orice mjoment sîntem în buza tunului ? I

Pînă tîrziu, sara, liniște.

Duminică, 16 iulie 1917Astă noapte, hăt departe, la dreapta și la stînga,

bătaie de tunuri. Acum, dimineața, liniște. Ciocîrlia nu mai cîntă. Ia numai niște biete vrăbii mai umblă zbu- rînd de ici pînă colo și ciripind în limba lor ce lucruri fac deștepții de oameni pe pămîntul acesta !

Stau afară, pe malul șanțului, și scriu în acest car­nețel. Un tun de-ale noastre, se vede că bagă el de samă ceva, că mai trage cîte o lovitură asupra pozițiilor vrăjmașe. Iarăși tăcere, ca ieri dimineață. Nici .bondarii nu-i aud bonzăind și zburînd pe sus. Capul ne fierbe, că nu știm ce ne așteaptă...

Acum, pe la ceasurile 8 fără 20, dimineața, două aeroplane germane vin dinspre Gîrlești—Măicănești și zboară deasupra pozițiilor' noastre. Le-au luat în primire tunurile noastre.

Astăzi am trimes cumnatei Măriuca din Tătăruși un mandat de 40 lei. Am scris o carte poștală doamnei Emilia Oiescu, din Folticeni, unde am stat în gazdă pe vremea concentrării din 1915. Am scris și nepoatei Iulia Zăhărescu.

Toată ziua liniște.Pe sară, cam pe la 8, au început a se auzi cumplite

bubuituri de tunuri grele, în direcția Focșanilor, mai sus. Despre această luptă negreșit că ne vor povesti ziarele.

127

Pe aici, pe la noi, să nu fie de deochi, azi ia cîte un tun nemțesc își mai făcea datoria și cîte unul de-ale noastre. Nu știu cum a mai rîndui Dumnezeu.

Mirarea mea nu multă vreme a durat, căci de pe la 9 și 15 au început nemții să bată cu tunurile tot pe locul pe unde au bătut ieri. A ținut bătaia pînă la 10,30. Au bătut rezervele regimentului 55/67, sectorul „Solo- mon“ și artileria rusască. La 54/56 un ofițer rănit, Grosu, la 55/67 un ofițer rănit’ 4 soldați morți și 26 răniți (Cifrele le ieu după rapoartele regimentelor).

Ședeam și noi grămădiți ca vai de lume și ne aștep­tam moartea în tot minutul... Aveam în cartier și oameni peste măsură de fricoși. Unul din ei este caporalul Vasile Munteanu d'<i Gîștești. Cît îi liniște, numai gură face. De cum începe bubuitul, îi mai rău decît femeile cele păcătoase. Cînd îi pîrjolul în toi, dă să-și facă semnul crucii și nici pe acela nu-1 face cum se cuvine. Cînd moartea îi mai aproape de noi se găsește cîte unul mai mărișor, care, chipurile, vra să facă voie bună, glumind pă socoteola celor mai mici în grad. însă lui îi țîrîie inima de fricos ce-i. Mai ales că fuge de front de-și scoate ochii.

Luni, 17 iulie 1917După miezul nopții (de 16 spre 17) a început bubuit

mare la vale de noi, spre frontul diviziei a 13-a. Nu putem ști urmările. Pe partea noastră, liniște.

De dimineață, pe la 7,30, au zburat pe deasupra noastră două aeroplane dușmane și 3 de-ale noastre. Acum, pe la 8,30 dimineața, liniște, însă numai zbîrnîitul aeroplanelor noastre se aude și-i asămănător cu al unei mașini de treier din vremurile de pace. ■

Azi am scris o carte poștală prietenului meu de la Dolhasca, I. Atanasiu.

Toată ziua liniște.Pe ,1a ceasurile 6 după amiază au început nemții să

bată din direcția Măicănești spre stînga, sectorul bri­găzii 28 (regimentul 55/67). S-a făcut cunoscut prin telefon diviziei noastre. Tunurile noastre au început să bată și ele asupra pozițiilor nemțești, tot rar.

128

De marți — săptămîna trecută — -au început a veni știri că inamicul a fost bătut în sus de Focșani și de atunci cam în fiecare sară primim vești că neprietenul este bătut și că ai noștri au luat mai multe tunuri, mitraliere și proviziuni.

Pe sară lumea se pregătește să fie gata în așteptarea unei încercări dușmane.

Sfătuire multă între comandanți privitor la o aștep­tată năvală a inamicului în iastă noapte.

Marți, 18 iulie 1917 !Măcar că se cam înțălegea și prevedea o năvală a

inamicului, însă n-a fost nimică. Pregătirea de mai bună pază n-a stricat și nici n-a dat greș, că. nu știi ce draci îi mai vin neprietenului prin cap. Dacă masa ți-i gata, apoi îl aștepți cu bucatele pe ea și-1 poftești la ospățul ce i se cuvine.

Ia numai cîte o împușcătură, unde și unde. Măsurile s-au luat hăt bune.

După miezul nopții, pe la 1,30 (17—18 iulie), ne tre­zim în sunetele unei muzici militare, în stînga secto­rului brigăzii. Cîntău, pe cît am auzit, cei din regimen­tul 48/49, cari au de comandant pe domnul locotenent- colonel Rotaru Alexandru. A durat cîntarea pînă despre ziuă, la orele 4. Ai noștri cîntau „Deșteaptă-te române“, iar nemții le trimiteau bombarde. Românii ș-au urmat cîntarea înainte îndeplinind zisele unei cîntări biseri­cești „dimineață vei auzi glasul meu, împăratul meu și Dumnezeul meu“. N-oi uita cîte zile oi avea acest răsu­net al cîntării frumoase în tăcerea nopții — în vreme de război — pe șesurile românești ale județelor Putna și Rîmnicul Sărat.

Acum, dimineața, pe la ceasurile 7, două aeroplane de-ale noastre zboară pe deasupra și cam aproape de pămînt, iar nemții mai pîrîie cîteodotă din pușcă și bom­barde.

Stăpînitorii dorm. Soarele-i de trei sulițe pe cer. Vre­mea senină. Gazeta „România“ ne aduce vestea că ai noștri au mai bătut pe nemți, luînd mai multe sate din județul Putna. Noi ne întărim pe poziție și așteptăm

129

porunca mai marilor, ca să mîntuim țara aceasta de vrăjmașul văzut.

Tot timpul zilei, liniște.De dimineață, doi soldați germani de origine polo­

neză s-au predat la regimentul 55/67 ș-au fost trimeși cu raportul brigăzii la divizie.

Inamicul, între 11 și 12, a aruncat cîteva bombarde în sectorul 55/67, omorînd un om. Peste noapte, liniște.

Miercuri, 19 iulie 1917Liniște de dimineață. Nemții mai aruncă bombarde

asupra tranșeelor regimentului 55/67.Azi un an eram concentrat la batalionul 4 din regi­

mentul 56 și mă găseam la Borca. Tot vreme frumoasă. Lumea se pregătea de război, dar nu era intrată în război. Mîncare găseai de ajuns. Băutură, asemenea. Eram și atunci departe de casă, dar nu așa de tare ca acum și mă găseam între altfel de oameni, cu cari îți era drag să trăiești pe lume. Aveam pe prietenul C. Popovici din Borca, erau tătărușeni cu cari mă întîlneam dimineața și seara la otel la C. Vasiliu și, la un pahar de cinste, mai povesteam de zilele cele bune, asemănîndu-le cu cele de acum și cu cele cari vor veni. Iată anul de cînd sînt îmbrăcat tot militărește și de acum un an prin cîte părți n-au călcat picioarele mele ! Iată-mă astăzi în apropierea inamicului, care stă în satul Gîrlești și aruncă moarte asupra noastră.

Domnul colonel Neculcea primește de la divizia 14 (domnul colonel Florescu) vești de pe frontul apusan, care le comunică acum, la 6,25 sara, regimentelor bri­găzii. Comunicatul oficial este : că rușii s-au oprit între Iacobeni și Cîmpulung. Rușii se consolidează în Galiția. Un succes strălucit pe frontul franco-englez. Plin cîmpul de cadavre pe o lărgime de 40 km.

Peste noapte, liniște pînă aproape de miezul nopții.

Joi, 20 iulie 1917.Azi un an eram la școală la Borca, unde se găsea

cancelaria batalionului 4 din 56.

130

Cam dinainte de miezul nopții au început nemții să bată cu tunuri și cu bombarde în direcția regimentului 55/67. Ajungeau sfărmăturile și pe lîngă mine. Au tot hodorogit așa pînă pe la 3 după miezul nopții.

Acum este liniște deplină, pe la ceasurile 7,20 dimi­neața. Șefii hodinesc în bordei, iar eu, pe malul șanțu­lui, scriu și mă uit la ziua sănină și frumoasă de Sîntilie.

Ne bucură veștile de izbîndă de pe frontul aspusan franco-englez [...].

Acum citim în gazete că pentru cei ce umblă să învrăjbească lumea și, mai ales, j oastea, guvernul rusesc a hotărît pedeapsa cu moartea,1 mai ales soldaților de pe front, cari nu se vor supune la ordinele căpiteniilor.

Mi-i dor cumplit de acasă și de vremurile trecute, cînd nu cunoșteam amarul și greu din vremea de astăzi.

Toată ziua, liniște. Rar bombardament de artilerie, din partea vrăjmașului, în stînga regimentului 54/56 și dreapta lui 55/67 din Gîrlești,. Măicănești ■ și Nănești.

Peste noapte bătaie de tunuri din partea nemților. Zburau sfărmăturile de abuz peste locul unde mă hodi­neam.

Vineri, 21 iulie 1917De dimineață au început nemții a bate cu tunurile

în tranșeele noastre, cam la stînga regimentului 55/67.Pe frontul nostru, liniște. Soarele-i de trei sulițe pe

cer și privește la isprăvile nemților, precum și la un aeroplan de-ale noastre, care-și face obiceiul de vine în toată dimineața să ne vadă.

Nemții tot hodorogesc cu tunurile lor și nu știu ce au ai noștri de tac.

Două aeroplane inamice au venit de la vale, dinspre răsărit—miazăzi, au mers pe deasupra liniilor noastre, cam linia Șiretului și au trecut în sus, alungate fiind de tunurile românești.

Peste zi bombardament rar de artilerie din partea neamțului în sectoarele regimentelor brigăzii.

Pe la ceasurile 1 după amiază ne-au adus mîncare de la compania a Il-a din 55/67. Stomacul fiindu-mi cam stricat, n-am putut mînca. Mi-a venit în gînd să mă

13J

duc la comandantul companiei a Vl-a din 54/56, tînărul meu prieten, sublocotenentul Iordăchescu C. L-am găsit tocmai la linia I-a, unde-i așezată la datorie compania. I-am dat două ziare : „România“ și „Neamul românesc“. S-a bucurat cînd m-a văzut și m-am dat la sfat cu el, amintindu-ne de vremile de pace, cînd în dese rînduri eram oaspetele fratelui său, preotul Valeriu Iordăchescu, protoiereul de acum al județului Iași. Am stat la masă cu tînărul și viteazul ofițer și după aceea, în fața lui, am scris o carte poștală la Iași, fratelui său, preotul Valeriu. I-a părut bine de inimoasele cuvinte ce-am scris fratelui și apoi m-a cinstit, după a sa putere, cu un ceai în care a pus coniac. Și, ca semn al bucuriei că m-a văzut acolo, m-a mai cinstit cu o gură bună de coniac, dînd și ordonanței, soldatul Buga și telefonistului, capo­ralul Iacob Simion, om de la Tătăruși. Mi-a cam stricat inima Iacob, cînd l-am auzit spuindu-mi veste cam sigură, că fratele meu Ștefan îi mort. Eu tot mă mîngîi cu nădejdea pe spusele lui'Budușanu Toader, că trăiește. Numai Domnul știe ce-a fi și cum a fi. Mi-am luat ziua bună de la tînărul ofițer și m-am pornit la cuibul meu.

Pe la brigadă văd mișcare. Nu știu ce să însemneze. Tot Domnul știe.

, Tunurile nemților tot mai bat rar cînd într-un flanc, cînd într-altul al brigăzii.

Vreme senină, secetă și arșiță cumplită.Pe sară, pe la 8, plecare spre răsărit, spre postul

Atanasiu (brigada 27). Plecarea s-a făcut cu socoteală. Era în pericol frontul nostru din jos de Mărășești. în acea parte era armată rusească. Noi, divizia, 14, făceam parte din corpul 3, iar .rezerva corpului rămăsese divi­ziei a V-a. Cînd s-au primit știri că dușmanii voiesc să rupă frontul spre Ciușlea—Doaga, divizia a V-a a plecat acolo. De aceea am părăsit și noi frontul Gîrleștilor.

Sîmbătă, 22 iulie 1917Liniște. De la șanțul de unde mă aflu văd satul și

tîrgul Nămoloasa, reședința postului Bunescu.Nu mult după răsăritul soarelui tunurile nemților

ne-au cam îndesit cu dragostea : și pe noi, și satul Nămo­

132

loasa. Un tun bătea foarte de aproape și, după spusa unor artileriști din regimentul 4, ar fi un tun blindat. Au început și ai noștri a răspunde și cei de aici și tunu­rile grele din stingă Șiretului. Pe urmă tăcere. Ia, din cînd în cînd, cîte un tun mai rupe liniștea, căci poate observatorul îi spune ce mișcare vede la neprieten.

Și astăzi, arșiță mare.La fostul bordei de comandă al brigăzii 27 am văzut

două obuze mari nemțești, nestricate : unul de 250 mm și unul de 150 mm. j

Pe la v-o 1,30—2 p.m. eram la căruța brigăzii cu plutonierul Cîtea, duși ca să ne hodinim oleacă la umbră și la loc ferit de muște. Pe cînd să adormim, numai ce auzim șuierul unui obuz viind spre noi și îndată a ples­nit ca la v-o 100 de metri depărtare. Degrabă s-au luat caii și s-au băgat în niște bordeie, oamenii s-au îndosit, iar bombardamentul a mai urmat nu multă vreme.

S-a făcut liniște. Pe la ceasurile 7,30 sara, m-am dus iarăși la căruța brigăzii, aproape de fîntîna din crucile drumului spre Măicănești. Mă dau să mănînc niște biată supă cu carne, ca vai de lume. Mă dusesem să scot din- tr-un sac oleacă de brînză, să mănînc cu pîine. N-am apucat a scoate brînza din sac și iată că iarăși aud vîjîi- tul unui obuz care se sparge cam departe de căruță. Am lăsat totul așa, am luat-o la’ fugă spre șanțul de comuni­cație și de aici spre postul de comandă (brigada 27). Cînd mergeam pe șanț, s-au mai spart niște obuze grele în stînga, mai la vale, rănind rău pe niște soldați, că tare-i mai auzeam răcnind și văietîndu-se. Război și pace bună.

Pe deasupra purta necuratul două aeroplane nem­țești. Am mers prin șanț tupilîndu-mă mereu și cu inima cît un purice, gîndindu-mă la viața pe care o trăiesc cu mare greu și amar.

Aud că la artileria noastră bombardamentul a făcut un mort și trei răniți.

în urma poruncilor sosite, regimentele brigăzii au primit cuvînt că în iastă noapte să predeie poziția ruși­lor și apoi să se retragă în satul Cluceru. Noi am plecat — cei de la cartierul brigăzii — cu căruța brigăzii și, pe la ceasurile 11, am ajuns în viile din satul Cluceru,

133

unde era postul de comandă al diviziei 14 și unde ne-a fost și masul.

Toată noaptea s-au scurs oamenii regimentului 160 de infanterie rusă. Comandanții regimentelor noastre au venit și s-au adăpostit în șanțurile de prin vii, rămîind pe front numai comandanții de companii și batalion, să deie pe samă poziția rușilor. Aceasta a fost în noaptea de 22 spre 23. iulie 1917.

Duminică, 23 iulie 1917Am stat toată ziua în viile de la Cluceru. în această

zi de duminică am mai auzit rari bătăi de tunuri din partea nemților și din partea noastră. N-au știut ei că sîntem în viile acelea, că potop aveau să facă.

Cam de cătră sară un tun mare de la Nănești a prins a bate înspre podul de peste Șiret. Noroc că n-au nime­rit.

Pe sară, plecarea. O colbărie pe drum de nu știai încotro să mergi. Lume de-a noastră care venea să mai rădice din răniți. Lume de-a' rușilor, care mergea cu cele trebuitoare pe poziție. Nămol de lume de-a noastră, care pleca spre altă țintă, după ce în curgere de mai bine de 3 săptămîni a lăsat mulți morți și răniți în dreptul Gîrleștilor și Micăneștilor din județul Rîmnicu-Sărat.

Cum am ajuns la pod și l-am trecut și așteptam să se strîngă toți ai brigăzii, iar companiile mergeau spre Călmățui, au început nemții să tragă asupra gării Hanu- Conachi și înspre noi. Noroc că n-au nimerit ținta, că era întuneric.

Am mers toată noaptea, iar în ziuă, la 4, am ajuns la satul Grivița, unde stăm acum [...].

Luni, 24 iulie 1917Sînt rupt de osteneală, dar n-am putut dormi decît

doară v-o două ceasuri. Stăm și așteptăm porunci de plecare, că pe noapte, că pe mîne sară, 25 iulie.

Pe drum foșnește lume de-a regimentelor brigăzii, precum și automobile de-ale marilor noștri cîrmuitori ostășești. Cei mulți hodinesc.

Pe-aproape de sară m-am întîlnit cu doi săteni de-ai mei : Ion V. I. Negrea, de la Uda și Gheorghe I. Dumi-

134;

tru Dogariu. Eu eram cumplit de flămînd. De v-o două zile nu mîncasem aproape nimic. Eram slab, că abia mă puteam legăna. Bietul Negrea m-a dus la căruța lui — era la ambulanța diviziei, ca și Dogariu —■ și mi-a dat de am mîncat mămăligă caldă și cu brînză bună proas­pătă și cu acea mîncare am dus-o pînă azi, 25 iulie, ceasurile 5 și 20 minute dimineața.

Marți, 25 iulie 1917 iAsară, pe la 10 fără un sfert, am pornit cu toții din

satul Grivița spre miazănoapte pe căldură și pe o colbă- rie de nu se vedea om cu om. Am mers mereu pînă ce, pe la 1 după miezul nopții, *am ajuns într-o pădure tînără de stejar numită „Borcea“. Pe la ceasurile 11 ziua am plecat de acolo, tot spre miazănoapte și am mers pînă ce am intrat în pădurea Dorasca, unde ne aflăm astăzi și de unde nu putem ști unde vom pleca.

Cald și înădușală ca în cuptiori.Pe noapte, pe la 12 jumătate, plecarea pe la halta

Borcea spre front. O parte din drum, pînă ce am trecut linia ferată, era năsip și pe năsip mergeam greu de tot. Doamne ferește să fi fost la o retragere, ne-ar fi luat vrăjmașul ca din oală.

Miercuri.26 iulie 1917Am mers toată noaptea ■ după ce ne-am pornit din

pădurea Dorasca și, la 6 dimineața, azi, 26 iulie, am ajuns la nord-est de pădurea „Nemțanca“, pădure de stejar așezată pe malul stîng al Șiretului. Postul de comandă al brigăzii s-a așezat pe o miriște de grîu (loc șes) numită la „Furceni“. Cum am ajuns, cum ne-am dat și am lucrat la facerea unui șanț adăpost lîngă căruță. Noi ne cuibăream la postul nostru și ne uitam cum artileria întîrziată trecea pe drum spre miazănoapte, ca să-și prindă poziție de luptă.

De dimineață, într-o vreme, au început nemții să bată cu tunurile drumul ce duce de la pădure la Tecuci.

Pionierii noștri au dat foc unui pod de peste Șiret, din ordinul postului Razu (comandantul diviziei a 5-a).

135

Acum, pe la ceasul 6,15 după amiază, bat tunurile noas­tre spre miazănoapte.

Pe noapte, bombardament cumplit de tunuri, de amîn- două părțile.

Joi, 27 iulie 1917De dimineață, liniște. Tunurile noastre bat cam rar

spre dușman, care-i de-a dreapta Șiretului. Am auzit cînd s-a vorbit la telefon cu divizia că, în urma bombar­damentului de ieri, regimentul 54/56 s-a ales cu doi morți și doi răniți. De la 55/67 nu s-au primit știri.

Banat, drept, din partea adjutantului, că domnul plu­tonier major Citea V. n-a luat măsuri să aibă materia­lul trebuitor pentru cancelarie. încolo, lume.

Pe la ceasurile 12, amiază, au început nemții să bată, rar, cu tunuri grele în pădurea Nemțanca și spre satul Furceni, unde sînt regimentele brigăzii. Direcția o dau două baloane. Și acum se aud rari bătăi de tunuri, pe la ceasurile 1,30 după amiază.

Un obuz s-a spart într-un drum, la miazăzi de locul unde sta postul de comandă al brigăzii, la depărtare de 5,6—700 m de noi. După acest obuz au urmat altele 5 pe rînd, care mai înainte, care mai în urmă, acum pe la ceasurile două fără un sfert.

Stăm cu grijă. Balonul nemțesc se vede că reglează tragerea.

Vineri, 28 iulie 1917 •Astă noapte, toată noaptea au bătut tunurile nemți­

lor și ale noastre. în partea dreaptă a sectorului brigăzii, la divizia a 5-a, nemții au căutat să se folosească de învălmășeală și au pătruns în tranșeele noastre. Ai noștri, se vede că nu dormeau, căci bătaia tunurilor noastre i-a oprit pe nemți de a se întoarce la locurile lor și, așa, infanteriștii români i-au luat pe la spate și au prins prizonieri 3 plutoane. Așa am auzit vorbind la telefon pe domnul colonel Neculcea cu divizia.

Gazetele însă nu tocmai veste bună ne dau de pe frontul bucovinean. Au ajuns nemții pe . la vest de

136

Rădăuți, vest de Gura-Humorului, Valea Barnarului, Sabasa etc. Aliații noștri ruși, săracii ! ! !

Azi dimineață au venit 5 aeroplane nemțești. încolo, liniște^

Acum, la 12 fără 10, mă uit spre miazănoapte—apus, pe dreapta Șiretului și văd fumărie mare. La telefon, întrebîndu-se, s-a aflat că arde fabrica de la Mărășești.

Tunurile bat rar și de-o parte și de alta. Un balon de-ale noastre — spre răsărit-miazăzi de postul brigăzii, s-a scoborît jos, din pricină că-1 luaseră nemții la ochi cu tunurile, trimițîndu-i v-o 5 ghiulele.

Pe la ceasurile 2 după amiază a început pe frontul nostru o bătaie de tunuri asemănătoare cu cea din fața Gîrleștilor. Nu mai tac tunurile noastre. Ale nemților au amuțit. Ursul lor( balonul) nu mai stă deasupra noas­tră ca să ne pîndească mișcările. Al nostru acum stă dîr-, zan și se uită la fumăria și prăpădul ce-i în tabăra vrăjmașă.

Munții sînt aproape, pe dreapta Șiretului, încărcați de ceață și gata să ploaie. Privesc și ei la acest cumplit prăpăd de lume. Și, cum văd că se sparge ploaia de munți, așa să se scurgă norocul asupra oștirii noastre și asupra țării noastre ! Să știe nemții că pentru ei se vor îndeplini vorbele lui Miron Costin : „Orb norocul la suiș și lunecos a stare pe loc. Grabnic și de sîrg pornitor la pogorîș“.

Clocotește văzduhul de bătaia tunurilor.Ai noștri au început a trece în patrule pe dreapta

sectorului brigăzii, peste Șiret. Au urcat mitraliere și puști mitraliere prin copaci, să iee pe nemți pe la spate. Ne-au bătut și ei destul. Le-a venit rîndul acum.

Tunurile au bătut în Doaga. Acum bat în Străjescu. Bat și în Ciușlea. Curg chesoanele rusești aducînd muni­ții la tunurile lor, iar de după dealurile din apusul Tecu­ciului se vede viind batalionul de rezervă al brigăzii spre a merge într-ajutor celor de pe front.

Acum, pe la ceasurile 7 fără un sfert (spre sară), zgomotul a încetat. Tunurile bat rar. La telefon se comu­nică diviziei că satul Doaga este parte înconjurat de ai noștri. Nu știu încă rezultatul luptei și acestui mare

137

bombardament. La Doaga au intrat trupe din divizia a 5-a.

Sîmbătă, 29 iulie 1917Astă noapte (vineri spre sîmbătă) toată noaptea au

bătut tunurile noastre. Astăzi dimineață, pe la ceasurile 7 și 20 de minute, iarăși fierbe văzduhul de .vuietul tunu­rilor, cari bat în Doaga, sat înconjurat de ai noștri.

„Artileria bate în Doaga și Străjescu. La liziera de nord a Doagei ar fi pătruns regimentul 8 Buzău“. (Raport telefonic la divizie de la adjutantul brigăzii).

„Acțiunea-i tot în Doaga“. (Raport telefonic cătră divizie de la domnul colonel Neculcea, la 9 fără 20 de minute).

„Ai noștri atacă Doaga“ (spusele domnului colonel de artilerie, Vlădescu și spusele la telefon de la „Toplița“ (regimentul 54/56).

Un ofițer de la comanda artileriei (regimentul 24) spune că • infanteria noastră a plecat la atac' spre Doaga și s-a comunicat artileriei să tragă mai spre stingă.

Raport cătră divizie.. Observatorul de la artilerie face știut că inamicul se retrage la platoul Caraiman, în dez­ordine. Tunurile trag la sud și nu-1 ajung. Să se deie ordin să tragă artileria grea în ei !

*

De miercuri dimineața ne aflăm în apropierea satu­lui Furceni, județul Tecuci.

Duminică, 30 iulie 1917Astă noapte bombardament la satul Doaga.Astăzi, liniște. Rari bombardamente de artilerie în

dreptul sectorului brigăzii.De la ceasurile 2 fără un sfert pînă la 4 după amiază

nemții au bătut locul din apropierea postului de comandă al brigăzii. Peste 200' de obuze a aruncat dușmanul. Au ajuns sfărmăturile și prin șanțul nostru de adăpost. Stri­căciuni n-au făcut defel.

Pe sară, liniște. Lupte cumplite în dreapta sectorului brigăzii, la divizia a 5-a.

138

Pe miriștea unde ședem noi sînt jumătăți de grîu, pe care n-a apucat proprietarul să le strîngă.

Luni, 31 iulie 1917între 12 și 1 astă noapte nemții au căutat să atace

satul Doaga și pădurea Străjescului, dar au fost puși la respect de artileria noastră. Pe la ceasurile 4,30 a început o nouă bombardare, care a ținut pînă la 5,15. A încercat iarăși inamicul să pătrundă înj liniile noastre, dar a fost respins. Știri mai bune s-ar putea afla de la divizia a 5-a.

Acum, pe la 8 dimineața, liniște.Toată ziua liniște.Pe-aproape de sară, domnul colonel Neculcea pri­

mește ordin să se ducă la vale de locul unde ne aflăm, să-și caute loc pentru postul de comandă în spatele regi­mentului 54/56.

Pe-aproape de asfințitul soarelui este chemat la tele­fon și primește ordin să deie pe samă postul locotenen- tului-colonel Solomon, iar cartierul brigăzii să treacă Și­retul pe dreapta de la Cozmești în sus. Cu ce capăt, nu • știu.

Pe la ceasurile 12, miezul nopții, ne-am făcut cruce și am ieșit în drum spre satul nou, Bucureștii Noi și de acolo am luat-o spre miazănoapte. După trecere de cîtva timp a început să bată un tun mare nemțesc din satul Bizighești și să se spargă obuzele cam în calea noastră; Cînd să ajungem să mergem spre pod, n-a fost chip de înaintat, căci bătaia era mai deasă și au început să ajun­gă sfărmăturile chiar lîngă noi. Atunci am cîrnit la dreap­ta pe o șușă și am trecut o rampă de C.F.R. și am dormit restul de noapte între niște dîmburi, unde o companie de pionieri lucra la rețele — cai de friză. Aceasta a fost cam pe la 3,30 după miezul nopții.

în ziuă am lăsat căruța brigăzii acolo, la adăpostul acela. Domnul colonel și domnul adjutant au pornit îna­inte, iar noi, oamenii iștealalți, mai în urmă, grupuri mici, pînă ce am trecut Șiretul pe marele pod de fier, care-i așa făcut, că pe deasupra merge trenul, iar pe dedesubt căruțele și oamenii, Și' ne-am așezat într-o parte a Luncii Șiretului.

139

Marți, 1 august 1917 <Batalionul de care vorbeam era batalionul 3 din 54/56.

în drumul nostru spre niște bordeie am văzut batalionul 3 și comandantul respectiv, căpitanul Ioachimescu, șezînd la hodină pe trunchiul unui copac căzut jos.

După ce ne-am așezat în bordeie au început bombar­damente de artilerie și dintr-o parte și din alta și așa durează și acum, la ceasurile 11,30.

Frumoase locuri și frumoase gospodării pe Valea' Și­retului, pe unde am trecut. Frumoasă Lunca Șiretului, cu plopii urieși, dar urîte vremuri, că în loc să auzi glasul oamenilor cari să muncească, strîngînd roada de pe cîmp, auzi glasul tunului [...].

De pe la amiază tunurile nu mai tac dintr-amîndouă părțile. Acum, pe la ceasurile 6, bătaie de tun. Nemții bombardează marele pod de peste Șiret, iar de o jumă­tate de ceas bat și liniile noastre. O samă de tunuri nem­țești mai trimit obuze și pe deasupra noastră, în stînga postului de comandă (cum te uiți spre răsărit). îi fier­tură cumplită. Nici acum, pe la ceasurile 8 fără un sfert, furtuna nu contenește. Aud că nemții vreu să atace satul Doaga. încă așa bătaie n-am pomenit pînă acum de cînd sînt în război. Ori poate unde tunurile noastre sînt în apropierea postului de comandă al brigăzii. Aud bine cum ofițerul artilerist strigă „trage !“. 1 De la o vreme, răgușind de atîta strigăt, auzim numai șuieratul semna­lului (șuierătoarei). Dar oricum să fie, îi un potop de obuze. Glasul puștilor și al mitralierelor nici: măcar nu se mai aude. La miazăzi și apus, pe linia tranșeelor, nu se vede nimic din pricina fumului făcut de obuze. Ase­menea și de partea noastră, pe unde ni-s tunurile, îi o ceață albastră. Se cutremură pămîntul de atîta bătaie în­fricoșată.

Nu mult după scrierea acestor rînduri atacul inamic a fost și cu gaze.

De la o vreme tunurile noastre au tăcut. Am văzut cu ochii cînd au venit oștenii cu căii și au luat tunurile să le ducă pe altă poziție.

Noi ne-am retras peste apa Șiretului, în stînga. Pare că aud și acum oameni de-ai noștri viind grăbiți spre

140

pod și spuind că au auzit cu urechile lor pe nemți spuind : „Zvaite companie“, „Dreite companie“.

Nu bine am apucat să trecem podul și nemții au în­ceput a arunca rachete care le auzeam pîrîind, cum pîrîie dranița pe casă care s-a aprins.

Legătura cu frontul era aproape ruptă. Pare că acum aud vorbindu-se că un comandant de regiment (55/67) a trecut Șiretul prin apă, spre se duce să vadă ce-i pe front, că de la agenții de legătură nu primise știri.

Sergentul Sofronie de la cartier, trimis să ducă niște ordine domnului colonel Dragu Gheorghe, a fost văzut de-o patrulă inamică, luat la ochi și rănit greu, intrîn- du-i glonțul prin piept și ieșindu-i prin spate. Eram pe malul șanțului șușelei care duce la Cozmeștii din Vale, în dosul unui plop, cînd l-a adus pe Sofronie rănit. Am dat foaia mea de cort și în foaia de cort l-au dus pînă la ambulanța diviziei a 5-a, pe malul drept al Șiretului, la Ionășești. De acolo aud că l-ar fi dus la un spital din Bîrlad.

Se părea că se detună dealurile din stînga Șiretului de atîta cumplit bombardament.

în drumul nostru spre podul de la Ionășești ne-am întîlnit cu trupe din regimentul 40 Călugăreni, care se duceau pe front, în ajutor.

în sara aceasta a fost rănit și comandantul batalionu­lui 3 din 54/56, căpitanul Ioachimescu.

Miercuri, 2 august 1917După ce am stat restul de noapte acolo, lîngă podul

de la Ionășești, pe la răsăritul soarelui ne-am înturnat. în Cozmeștii din Vale, unde ne aflăm și acum, pe la cea­surile 3 după amiază.

Pînă acum, rar bombardament de artilerie și pregă­tiri în vederea unei ofensive din partea nemților.

Toată ziua a fost liniște. Pe sară s-au făcut niște schimbări de trupe, viind regimentele 74/80 și 40. Cele­lalte s-au retras la spate. Artileria noastră, care a bom­bardat în ziua și sara de 1 august, a fost un divizion pus sub comanda unui vrednic ofițer, domnul maior Han-

141

ganu. Aceste vorbe le-am auzit de la comandantul bri­găzii noastre.

De unde eram dimineața, ne-am mutat la marginea de miazănoapte a satului Cozmeștii din Vale. Trudiți cum eram, am adormit care pe unde ne-a apucat vremea. Aceasta a fost pe la zece sara. După 10 minute ne tre­zim într-un grozav pîrîit de mitraliere și focuri de arme. Ce era ? Nemții au căutat să ne atace fără de veste, so­cotind că ne vor lua ca din oală și că ar fi băgat groaza în noi din sara trecută. Nu le-a mers însă. Au fost to- cați cu puștile și mitralierele și, într-o jumătate de ceas, s-a făcut liniște deplină. Domnul colonel Neculcea, atunci sara, la orele 11, a făcut raport că nemții au căutat să „ne atace prin surprindere și că în urma unei lupte au fost respinși cu desăvîrșire“.

în tot cursul acestei zile vedeam ambulanțe, automo­bile de la Crucea Roșie, cu doamne venind pentru ridi­carea și ducerea răniților peste Șiret. Tot în această zi am văzut pe soldatul tînăr din sat de la noi, Prisacariu Toader și mi se pare că și pe Cășuneanu Ion, amîndoi din compania a 10-a, cari fuseseră în pîrjolul de asară. Am văzut ofițeri din resturile diviziei a 5-a stînd la sfat cu domnul colonel Neculcea în privința măsurilor tre­buitoare.

Joi, 3 august 1917Astă noapte liniște de la miezul nopții spre ziuă.Ofițerii noștri de geniu — era și un domn colonel

Gheorghiu, care fusese prin Tătăruși în toamna anului 1915 — cu domnul colonel Neculcea, se sfătuiesc ce lu­crări mai trebuiesc făcute.

Amintesc aici că, în sara de marți, 1 august, batalio­nul 3 din 54/56, de la flancul stîng, s-a purtat vitejește, oprind pe vrăjmași și, de bună samă, pricinuindu-le în­semnate pierderi.

Peste zi a fost bombardament de artilerie, cînd mai rar, cînd mai des și mai mînios. Cum stăm în satul Coz­meștii din Vale, la casa locuitorului Gheorghe Apostol, avem în față Șiretul la răsărit, cu malul stîng mai înalt. Acolo sînt așezate niște tunuri ale noastre. în tunurile acelea căutau nemții să bată, iar unele obuze se mai

142

spărgeau și deasupra noastră. Ba, se vede, băgînd de ■ samă cam dese mișcări de căruțe pe drumul ce duce de la front, prin sat, spre Ionășești, au început să bată și drumul acesta.

Pe la ceasurile 6,30 ceriul s-a întunecat spre miază­noapte, căci venea o ploaie mare. Nu după multă vreme s-a stîrnit o furtună groaznică, însoțită de fulgere și tu­nete. Zgomot mare făceau tunurile omenești, dar tunetul din nouri le întrecea. NemțiiI au căutat să se folosească de prilejul furtunii și au început un bombardament cum­plit, însă nu în sectorul întreg al brigăzii, ci mai ales la dreapta, spre Mărășești și Panciu. Bombardarea a ținut cam vreo două ceasuri.

Cu artileria diviziei a 5-a nu se putea grăi, căci liniile telefonice se rupseseră. A urmat apoi tăcere.

Pe la ceasurile 11,30—12 de noapte a început iarăși atac inamic, care a fost respins de ai noștri.

în timpul nopții au sosit și cele două batalioane din 54/56, cari au și fost rînduite de domnul colonel Necul- cea să se ducă pe front, unde aveau să schimbe niște batalioane din 74/80.

Vineri, 4 august 1917De dimineață, liniște. Forfoteală de lume din 54/56

și iarăși bombardament de artilerie.Pînă pe după amiază, liniște deplină. Trec mereu că­

ruțe cu sîrmă ghinîpată și cai de friză. Mereu se lucrează la întărituri. De dimineață am intrat iarăși sub comanda diviziei a 14-a.

De pe la ceasurile 5 după amiază au început nemții să ne mai trimită ghiulele de cele care se sparg pe sus. Acum, pe la 7,30, încep a îndesi cu tragerea.

înlăuntru, în casa lui Gheorghe Apostol din Cozmești, domnul colonel Neculcea stă la sfat ostășesc cu domnul locotenent-colonel Solomon, comandantul regimentului 54/56, asupra lucrărilor de apărare.

Azi am dat față cu un tătărușan, fost prizonier la nemți, Neculai Dumitru Zaharia. I-am dat 2 lei șă aibă de cheltuială. Tot azi au venit la regimentul 55/67 doi soldați luați prizonieri de germani în ziua de marți, 1

143

august. Ei au fost vărsați din regimentul 55/67 la divi­zia a 5-a care i-a dat la regimentul 8 Buzău și 9 Rîm- nicu-Sărat și au spus că în acea sară de asta s-a rupt frontul, că aproape toți oamenii din două sau trei regi­mente au căzut în mînile inamicului, care i-a dus la Focșani, unde pe munteni spun că i-ar. fi așteptat ne­vestele cu mîncare. I-a ținut atunci noaptea în Focșani pînă asară, joi, 3 august, cînd au strîns pe toți'prizonierii și au întrebat care din prizonierii români voiesc să se ducă înapoi la frontul român. S-au ales 4 soldați moldo­veni, cărora li s-au dat cîte 80-de manifeste, ca din par­tea mitropolitului Conon, prin care îndeamnă pe oameni (soldați) să nu mai lupte și locuitorii să nu-și părăsească locurile, că nemții înaintează victorioși și că ei voiesc să fie pace, nu măcel. Soldații au fost trimeși de la brigadă la divizia1 a 14-a. cu manifeste cu tot.

Pe noapte, bombardamente de artilerie și focuri de arme.

Sîmbătă, 5 august 1917De dimineață și pînă după amiază liniște deplină.De pe la 3,30 a început din partea nemților bombar­

darea liniilor noastre și a șușelei din fața casei unde șe­deam. La 4 s-a făcut iarăși liniște.

Asară am scris nepotului Alexandru o carte poștală. Astăzi am scris sergentului Rugină Dumitru, sătean cu mine, din regimentul 1 Dolj, cu care la începutul răz­boiului am fost în batalionul 4 din regimentul ’ 56. Pe sară și pe noapte puțină liniște.

Duminică, 6 august 1917Astăzi un an eram tot’sub steag, concentrat la Borca,

județul Suceava, batalionul 4 din 56. Se făcuse slujbă frumoasă la biserica din Borca, unde am cîntat la strană de-a valma cu dascălii. Se apropia focul cel mare, în care ne aflăm astăzi. Nimărui nu i-a trecut prin minte că pîrjolul și greutățile vor ține așa de multă vreme, încă peste 8 zile de vom ajunge se împlinește anul de cînd sîntem în război și tot nu-s semne de încetare.

144

De azi dimineață de pe la 7,30 am părăsit satul Coz- mești și am apucat spre miazănoapte-răsărit în pădurea din drumul care duce la podul de peste Șiret, la Ionășești.

încă de pe la 7 dimineața nemții au început o bătaie de tunuri cumplită, care pe la ceasurile 11,15 ajunsese la cea mai strașnică mînie. Au bătut și pădurea în care ne aflam, spărgîndu-se obuzele în apropierea noastră și rătezînd vîrfurile și crengile ■ copacilor, cum le-ai răteza cu coasa. Eu ședeam la rădăcina unui stejar de la mar­ginea pădurii. Obuzele nu mai conteneau cu vîjîitul. Unul s-a spart în partea dreaptă, cum stăm cu fața spre răsărit și a rătezat vîrful unui plop, cum ai fi' dat cu coasa în niște buruieni. Niște artileriști, cari erau, pe aproape,1 s-au făcut nevăzuți, cu cai cu tot. Inamicul mai arunca și obuze cu gaze. Acelea se cunoșteau după de­tunătură, care sămăna mai mult cu un fel de pîrîit. Fu­mul din asemenea obuze era alb-galbăn. Numai, norocul nostru, că bătea vîntul de la miazănoapte spre miazăzi și vedeam cu ochii cum înturna fumul înapoi de unde a pornit.

Se spune că inamicul a atacat cu puteri mari mai mult în dreapta noastră, în direcția Mărășești și Panciu, divi­ziile a 9-a și a 13-a. A fost respins, dar și la noi pierde­rile au fost mari. Doi maiori din 55/67 au căzut răniți. Un soldat rănit spune că de 7 ori s-au răpezit nemții asupra noastră, dar au fost respinși cu mari pierderi. S-au dat porunci artileriei să tragă mereu, iar parte din companiile lui 54/56 să fie rezerva lui 55/67.

Cam pe la ceasurile 12 ziua focul s-a mai potolit oleacă.

Acum, pe la ceasurile 3,30 după amiază, bombarda­ment rar asupra noastră și asupra dreptei noastre. Bă­taia a fost tot așa de mînioasă, ca și marți, 1 august.

Am auzit că, după raportul domnului colonel Dragu de la 55/67, ar fi fost în lupta de azi dimineață 200 pier­deri trupă și 12 ofițeri, din cari 2 maiori. La încetarea luptelor se va putea vedea mai bine ce au pierdut ai noștri în această vestită luptă.

Acum am lucat la un șanț adăpost adine ca de un stat de om.

145

Pe la ceasurile 6,30, în urma unor ordine, brigada noastră trebuia să facă un contraatac asupra nemților, după ce, mai întîi, tunurile noastre vor face barajul tre­buitor. Așa s-a urmat, fiind față și domnul maior Ne­grei, de la serviciul de operații al diviziei a 14-a. Barajul a început, dar slab, iar al nemților a fost tare de tot. Divizia, prin glasul mai marelui ei, a dat ordin brigăzii că, oricum, să pornească la contraatac. Domnul colonel Neculcea a dat poruncă regimentelor, care au pornit la datorie. Dar n-au putut face nimic din pricina puterni­cului baraj nemțesc. Au cîștigat ai noștri destule pier­deri. Un folos tot a adus acest, contraatac, căci ai noștri au ocupat un gol ce se făcuse la dreapta de cătră regi­mentul 40, Călugăreni.

Toată noaptea au încercat vrăjmașii să contraatace, să rupă frontul nostru, dar nicidecum n-au putut izbîndi.

Luni, 7 august 1917De dimineață, liniște pînă pe la ceasurile 12.30 la

amiază, cînd au început nemții să trimeâtă cîteva obuze 'spre podul de la Ionășești. Acum, pe la ceasurile 2,30, liniște. Ia, cîte un tun de-ale noastre, văzînd vreo miș­care la dușman^ îi mai trimete cîte o bombă.

Azi dimineață curierul Belțic mi-a adus două cărți poștale de la nepotul Alexandru din Tătăruși. Chiar azi i-am răspuns.

Pe noapte, liniște.în iastă sară a sosit de la divizia noastră, a 14-a, un

ordin de zi al domnului general Bunescu, prin care aduce laude corpului care alcătuiesc brigada 28 pentru vitejeasca purtare în luptele de la începutul lui august și, mai ales, în ziua de duminică, 6 august 1917.

Marți, 8 august 1917Liniște de dimineață. De pe la 12, la amiază, pînă pe

la v-o 1,30, tunurile noastre au bătut înspre inamic. Ina­micul a tras înspre podul de la Ionășești, fără să-i prici­nuiască v-o stricăciune.

146

Se vede că în urma bombardamentului nostru au luat foc niște case din Mărășești, căci fum gros într-acolo, la miazăzi de castelul Negroponte.

S-au făcut tablouri de propuneri pentru decorare. Am auzit că aș fi și eu pe tablou pus pentru „Bărbăție și cre­dință“. ' •

Pînă sara, liniște. Slab bombardament de o parte și de alta. Nemții bat mai ales podul de la Ionășești. Se adive- resc arătările ziarelor că, aici, la Mărășești, se dau lupte crîncene. I

Vreau nemții cu orice preț să rupă frontul, dar nu le ajută Dumnezeu.

Miercuri, 9 augustAsară, marți, 8 august, nemții au deschis, pe la 9,20, un

foc viu asupra sectorului brigăzii. Au început să bată tunurile cumplit de o parte și de alta, ținînd bătaia două ceasuri încheiate. Pîrîitul puștilor și al mitralierelor nu mai contenea. Voiau să răzbată printr-o mîncătură de apă în locurile noastre. Infanteria a prins de veste și i-a luat în primire, ajutată de focul tunurilor. Negreșit că multe vieți de om i-a costat încercarea aceasta. Spunea subloco-, tenentul Băicoianu, artilerist de legătură pe lîngă coman­dantul brigăzii, la telefon, cătră divizioanele de peste Și­ret, că patrulele noastre au băgat de samă după încetarea focului, cum nemții se scurg pe o viroagă iarăși spre tran­șeele noastre și că să tragă în partea aceea. Au tras rar. Se. vede că nemții s-au strîns ei ce s-au strîns și, pe la 2 după miezul nopții încep iarăși atacul și iarăși bombar­dament cumplit, care a ținut necontenit pînă la 3,30 despre ziuă.

Rari împușcături pînă în ziuă, cînd îi liniște, acum pe la ceasurile 8 dimineața.

Mai amintesc aici că asară artileria noastră a bătut într-un canton de cale ferată — Șiret — la cota 59. Can­tonul, luînd foc, a făcut explozie, dovedind cu asta că trebuie să fi avut în el muniție, material de război. Tot asară brigada a primit veste de la divizie că italienii au luat ofensiva spre Triest puind mîna pe 9 000 de prizo­nieri. Francezii au luat v-o 5 000 și foarte mult material

147

de război. O companie de vestiți bavarezi, cu comandant cu tot, s-a predat pe frontul românesc.

Iarăși zvonuri de izbîndă din partea italienilor și fran­cezilor, asupra nemților. Un domn colonel, Costin, co­mandantul brigăzii de artilerie (a diviziei a 5-a) spune că a auzit zvonindu-se de predarea unui întreg corp de armată nemțesc, la Mamornița.

După liniștirea focului de astă noapte, sublocotenen­tul Băicoianu a .fost întrebat de peste Șiret, de coman­dantul diviziei de artilerie, că ce mai este pe front ?

— Ce să fie, domnule colonel'? Au vrut ăia să vie păste noi și ai noștri i-au dat în... (cuvinte auzite cu ure­chile mele).

încolo, toată ziua de azi, liniște. Cînd și cînd bate tunul. Oamenii lucrează la întărituri.

Am scris azi o scrisoare către revizorul școlar de Su­ceava, rugîndu-1 să mai aibă grijă de casa de la școală, în care am lăsate lucrurile și cărțile mele. Pe sară au căutat nemții să atace locul dintre 54/56 și 55/67. Au fost respinși după o luptă și bombardare de 50 minute.

Peste noapte, liniște. Cînd și cînd cîte o împușcătură.

Joi,.10 august 1917De dimineață și pînă acum, la ceasurile 1,30 p.m.,

liniște.-La rari răstimpuri, cîte o bătaie de tun din partea noastră.

Astă dimineață, niște călărași au adus la postul- de comandă un om din Cozmești, care era jitar la un. lan de pe moșia Mărășești, a lui Negroponte. Omul se numește Vasile Tătărușanu. Este de loc din Tătăruși. Este feciorul lui Toader Măriei. îi neam cu Gheorghe Măriei și Neculai a Măriei din Tătăruși, duși de mult de pe această lume. Mi-a mai pomenit de preotul Grigore, -preotul Nechita, preotul Gheorghe și preotul Costache, toți duși de pe lumea asta. Mi-a spus și de tata că l-a cunoscut, că era primejduit la un picior. I-am dat o bucată de pîne și 2 lei, să-i aibă de cheltuială și să fie de sufletul părinților și de sănătatea mea,.

Am val cîteodată cu cei mai mărunți în grad de la cartier. De pildă, este un sergent țigan, Brică Costache.

148

Zice din gură că nu umblă după militărie ; dar face niște marafeturi și niște mofturi de-ți vine ori să-1 stupești, ori să-1 pocnești cu ceva în cap.

Căldură mare. Dorm afară, pe pămîntul gol. Aveam o foaie de cort, dar în noaptea de 1 spre 2 august, cînd l-a rănit pe bietul Sofronie, am dat-o de a legat-o îm­preună cu alta și l-a dus în parîngă pînă la postul de ajutor, pe malul drept al Șiretului, la lonășești.

Noaptea-i frig și eu sînfc gol, cu o rnanta subțire și cu o bluză de doc [...]. j

Aud sus și departe zbîrnîitul unui aeroplan nemțesc.Pe sară și pe noapte, liniște. Departe, la dreapta și la

stînga, sectorului brigăzii, se aud bubuituri de tun și poc­nituri de armă, în puterea nopții, pe la 2.

Vineri, 11 august 1917Toată ziua liniște. Ia, numai bombardament rar de

artilerie și în sectorul nostru și în dreapta noastră, de­parte. Au fost astăzi domni ofițeri de la regimentul 7 artilerie, cu comandantul lor, domnul colonel Gavriliu, la un sfat ostășesc, aici la postul nostru de comandă. Pe urmă, pe la 4 și un- sfert după amiază, a venit și un domn maior cu o ceată de ofițeri și de aici s-au dus Ia domnul colonel Dragu Gheorghe.

Gazetele de dimineață ne-au adus vestea că italienii, au luat din nou ofensiva spre Triest făcînd mulți prizo­nieri și luînd mult material de război. Asemenea și fran­cezii la Verdun.și împrejurimi. De la ruși, pînă acuma, nu se aude nimic.

Pe la ceasurile 6 și un sfert nemții cam îndesesc bă­taia cu tunurile și asupra noastră, pe cînd un aeroplan al lor zbîrnîie sus, în înălțime.

Aud zvonindu-se că vom fi schimbați de aici.

Sîmbătă, 12 august 1917Astă noapte a fost liniște.în iastă dimineață, iarăși liniște. Zboară aeroplanul

nostru pe deasupra pozițiilor noastre.în urma luării ofensivei de către italieni și a luptelor

de pe frontul francez, se vede că germanii au retras din

149

trupele lor de pe frontul nostru, aducînd în locul lor trupe bulgărești și turcești. Observatorii noștri au văzut ■ieri fesuri pe linia dușmană.

Asară a venit un ordin de la armata I-a, prin care arată și recunoaște vitejia cu care au luptat oștenii noș­tri la Mărășești și Cozmești și că nemții, văzînd că nu ne pot dovedi, au adus în ajutor pe bulgari. Ne îndeamnă să nu fim cruțători. Se vede că le-a venit ceasul. Iși vor lua plata.

Poate că se apropie ziua cea mare a păcii, mult dorită de toată lumea.

Peste zi, liniște. Pe sară au început nemții să bată cu o baterie întreagă în partea de apus a postului nostru de comandă, în niște popușoi, socotind că au încadrat artileria. Au aruncat peste 200 de proiectile fără nici un folos.

Peste noapte, rare focuri de tun și armă.*

N-am scris atunci, dar scriu acum, vineri, 1 iulie 1932, după trecere de 15 ani și, pe cît mă ajută ținerea de minte, spun următoarele lucruri : din pădurea .„Gea­mănul“ s-au adunat ca agenți de legătură între regimente și brigadă, doi oameni : din 55/67 anume Roșu Ion, de loc din Brusturoasa, județul Bacău, și David Costache din județul Neamț ; din 54/56 soldații Cristei Gheorghe și Barna Gavril, sub numirea de cercetași. Aveau cai și erau îndatoriți cu ducerea feluritelor corespondențe de la brigadă la divizie. Mai erau dați : lipovanul Ștefan Lupu, ca tălmaci pentru limba rusască, Ursache Gheor­ghe, pentru nemțască și ungurul din Roman, Iariuș Iosif, pentru cea ungurească. Cînd cu pregătirea pentru ofen­sivă ni s-au mai dat ca agenți de legătură între regimente și brigadă soldații : Dorneanu Ion, Istrate Gheorghe, din Oglinzi, Văcăreanu din Bogdănești și lipovanul Macarie Toader din satul Manolea, din 54/56. Am uitat numele celor din 55/67.

. După ce am venit în fața Mărășeștilor s-au mai dat la brigadă 8 călărași dintr-un regiment din Rîmnicu- Sărat, mi se pare, sub conducerea caporalului Bănică Va- sile. Numele soldaților nu-1 țin la toți minte : Ienache

150

Dumitru, Iezaru Sava, Roșea Istrati, Mocanu Dumitru și Maican Dumitru. Numele a doi călărași l-am uitat și-mi pare rău. Acestor călărași li se zice ștafete. Ei erau în- datoriți tot cu ducerea corespondenței oficiale între bri­gadă și divizie. Atît cercetașii cit și agenții de legătură, precum și ștafetele, erau oameni tare cumsecade, blajini, supuși “și ascultători. Mi-i inima ră ca la cei din alte ju­dețe nu le-am însemnat adresa. Nu mai avem putința de a ne întîlni. Poate trăiesc toți, poate o samă îs duși de pe lume. Cine poate ști ?

Călărașii, deși munteni,! însă tare erau oameni buni și supuși. Caporalul lor, cît a stat la brigadă — căci de la un timp au rămas numai cei 4 de la urmă — venea și mă întreba cîteodată la cancelarie (o seîndură bătută pe doi pari și o lădiță) :

— Ce mai vești, moș șefule ?— Moș, da, dar șef, nu, căci șef avem pe . Dumnezeu

și apoi mai aproape pe domnul colonel Neculcea și pe urmă pe domnul locotenent Ionescu Romulus.

Am făcut această însemnare aici, ca să nu uit pe bunii mei camarazi de război. Cînd voi găti de trecut pe curat aceste slabe însemnări zilnice și nu așa de mare preț, apoi am să caut să vorbesc și de oamenii cartierului

. brigăzii, începînd cu mai marele, adicătelea vorbind de cel de acum pensionat, domnul general Neculcea.

Duminică, 13 august 1917De dimineață nemții au început să bombardeze cam

tot locul de asară. Au început să zboare aeroplane pe deasupra frontului și de-ale noastre și dușmane.

Ieri de cătră sară domnul colonel m-a' întrebat dacă mi-au mai venit scrisori de pe acasă. I-am răspuns că nu mi-au venit, că mai n-are de la cine-mi veni. Fratele Ștefan, în care aveam mai multă nădejde și la.care am lăsat multe din lucrurile mele, nu știu dacă mai este în viață și mă tem să nu fi fost doborît de boală -— febra recurentă — astă iarnă prin februarie. Școala mi-i rămasă în drum. Niște oșteni cu o coloană șed în Tătăruși, iar

151

un căpitan n-a găsit loc de stat în altă parte, fără numai : la școală.

— De-un lucru mi-i inima bună, domnule colonel, că pe la noi, pe la deal, treburile merg bine, dușmanul de- părtîndu-se mult de locurile noastre de baștină.

— Apoi, Vasiliule, cred că a fi fiind cam rău pe la casa dumitale, dar de-ar da Dumnezeu să fii sănătos !

— Și eu zic tot așa, domnule colonel. Năcăjim noi destul aici, pe front. Bine că nu-s amărîți de dușmani oamenii noștri de-acasă ! [...]

Azi un an, duminică, era 14 august. Trecuse regimen­tul 56 la deal spre Broșteni. Batalionul 4 rămăsese în Borca. Iar cum era duminică, a primit poruncă să fie gata pe sară de mers pe Borca în sus, spre a trece granița și a pune mîna pe satul Corbu din Transilvania. Nu voi uita frămîntarea ce era în acea zi. Noi aveam curaj și socoteam că războiul se va sfîrși degrabă ; dar iată că anul îi aici și, sănătate bună, nici un semn de' încetare a focului !...

Pînă pe după amiază, liniște desăvîrșită de amîndouă părțile. De pe la ceasurile 3 au început nemții să bom­bardeze des podul de la Ionășești. Apoi iar tăcere. De pe la 6 și 10 minute a început bombardament cam des din amîndouă părțile și ține și acum, pe la ceasurile 7. Vin o samă de obuze grele și în partea de sud-vest a locului unde ne aflăm. Nu se mai știe ce va fi la noapte și ce va fi pînă mîne, la răsăritul soarelui, pe care... cred că-1 voi vedea strălucind cum ai multă căldură peste izbînzile noastre asupra vrăjmașului.

Acum bătaia tunurilor se cam îndesește. De pe la 7,20 pînă acum, la 8 fără un sfert, iarăși liniște. După această oră nemții iarăși trimet obuze la pod la Ionă­șești.

Peste noapte, liniște.A plouat puțintel, mai răcorind pămîntul.Gazetele ne-aduc știri’ de izbînzi pe frontul apusan

și italian.

Luni, 14 august 1917Acum, la ceasurile 7,30 dimineața, liniște. Vremea

pare să fie frumoasă și astăzi. Pe la ceasurile 11a început

152

să se audă bombardare cam deasă pe la Mărășești și apus de Mărășești. Pe la 1 după amiază se mai rărise. Pe la 1,30 inamicul a îndreptat vreo 5 proiectile în pădurea unde se află postul nostru de comandă. 3 dintre ele s-au spart în apropierea noastră, rănind ușor pe sublocotenen­tul Băicoianu din regimentul 7 artilerie, care-i dat ca ofițer de legătură pe lîngă cartierul brigăzii.

Acum, pe la ceasurile 4,20, îi liniște deplină. .Scriu la masă, lîngă postul de comandă. Mai departe, la stînga mea, spre răsărit-miazăzi, soldații de la cartierul brigăzii sapă să facă un bordei adăpost, sfătuind ei în de ei și gîndin- du-se la vremuri mai bune, j

în spate, pe malul drept al Șiretului, se aude glas de oameni cari își spală rufele, și se spală și pe ei. >

Azi se împlinește anul de cînd, în ziua de duminică, 14 august 1916, batalionul 3/56, sub conducerea căpita­nului Gotcu, era în Borca, pregătindu-se ca pe sară să plece pe Borca în sus, să treacă frontiera și să puie mîna pe satul Corbu din Transilvania.

Eram furierul batalionului 4/56, iar tovarășul meu de dăscălie, Todicescu Ion, era furier la centrul de reapro- vizionare „Borca“ și avea de șef pe tânărul coleg ofițer Onofrei Costache. Todicescu se dusese acasă la Văleni- Stînișoara. Trebuia de dat hrană (ovăs) la caii batalionu­lui 3/56. Am umblat val-vîrtej toată ziulica, iar pe sară, cînd am gătit serviciul și m-am dus la școală, mijlocul satului Borca era ca pustiu. Rămăsese numai unde și unde cîte un om din localitate. Batalionul plecase la da­torie. Ce a mai fost pe urmă am povestit și scris Ia în­ceputul acestor slabe amintiri, pe care mă rog lui Dum­nezeu să ajung sănătos acasă, să le scriu pe curat și să le păstrez în toată vremea vieții și să le lăs moștenire urmașilor mei.

De la 8 fără un sfert a început un atac cumplit însoțit de bombardament cu tunuri de toate calibrele. Ai noștri au răspuns și ei cu arme, mitraliere și tunuri și, după trecere de aproape un ceas, s-a făcut liniște. Bombarda­rea tunurilor noastre a fost cumplită. Cum bate piatra de des, așa curgeau proiectilele. Bătaia tunurilor a ținut cam 20 de minute.

Nu mai dau vînt condeiului la scrierea acestor slabe însemnări, că atunci ar însemna să fac literatură, iar

153

această socoteală n-a fost în planul-meu. Și apoi, litera­tură nu se poate face cînd ■ din toate părțile huiește tu­nul și pușca și cînd în toată vremea trebuie să fii gata pregătit ca la orice întîmplare. La vreme de pace se schimbă treaba. Dar pe cît văd eu, pînă la pace mai este de așteptat.

Cu rîndurile din fața acesteia pun capăt amintirilor mele din curgerea unui an de război. Aceste amintiri de pînă aici au fost scrise după împrejurări : puține pe zona de refacere, iar cele mai multe pe front, ori în timp de slabă liniște, ori chiar cînd în dreapta și în stingă noastră răsuna glasul puștii și tunului. (Luni sara, 14 august 1917, pădurea sud-est de Mărășești... Gătat de scris din car­nețelul nr. 1 azi, sîmbătă, 2 iulie 1932).

Marți, 15 august 1917încep astăzi să scriu amintirile din al doilea an de

război. Gîndeam să n-om ajunge anul și vom sfîrși cu prăpădul, dar ne-a fost scris să mai suferim încă. Nu știu acum dacă s-ar lovi cuvintele scrise mai demult de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei :

„Cine-și face Zid de pace, Turnuri de frăție, Duce viață Făr’ de greață ’Ntr-a sa bogăție. Că-i mai bună Depreună Viața cea frățască, ,Decît armă Ce distramă Oaste vitejească“.

♦

Gîndeam că azi, la intrarea în cel de-al doilea an de război, vom avea oleacă de liniște ; însă nemților, ori vrăjmașilor cari vor fi fiind în fața noastră, nu le place liniștea, ci vreau numaidecît să rupă frontul nostru des­pre Mărășești.

154

De dimineață, de pe Ja 4, au început bătaie cumplită pe frontul de la dreapta noastră, de la Mărășești înspre Panciu. Și- a durat bătaia pînă pe la 8—9, atingînd și frontul nostru, dar neizbutind să facă nimic. Aud că în dosul unor girezi de grîu, ori de „ paie, au apucat a veni niște vrăjmași, cari acum stau tupilați în pămînt, fă- cîndu-și măști și stînd în adăpost.

Ai noștri, peste zi, au stat liniștiți. Se vede că au avut gînd de atac, căci s-au strîns la sfat ofițeri de in­fanterie și doi domni comandanți ai regimentelor de ar­tilerie, Gavriliu și Marinescu, împreună cu niște domni maiori : Hanganu și altul, al cărui nume nu l-am putut prinde și niște căpitani. De 'la noi a fost domnul colonel Solomon, locotenent Ebervain și sublocotenent Iordă- chescu C. La sfatul acesta s-a hotărît atacarea vrăjmașu­lui făcînd o pregătire de artilerie, care va începe hotărît la 18,30 și să dureze pînă la 19. Nu mult și vremea bătăii a sosit. Au început să mugească tunurile noastre de clo­coteau văzduhul, pădurile și văile. Printre loviturile tu­nurilor noastre se mai auzea și una de-ale nemților în sectorul nostru. Doar la dreapta se auzeau lovituri dese din partea vrăjmașului.

Nu știm ce va aduce ziua de mîine, dar după pregă­tirile ce văd că s-au făcut, nădejdea este în bine.- Iarăși zăpăceală cu reglarea tragerii... în viroagă... în tranșee...

Dă, doamne, să fie bine și să ne vedem sănătoși la casele noastre, căci lungă-i vremea de cînd numai cu tunurile, cu puștile și cu mitralierele stăm de vorbă !

Mai aud vorbindu-se de schimbarea postului nostru de comandă ca să vie aici comandanții artileriei. Nu știu în cît ne-a sta și cu schimbările.

Vrăjmașii bat și ei acum, dar tot mai mult la dreapta și cu artilerie grea.

Cu tot planul, pe noapte a fost liniște deplină.

Miercuri, 16 august 1917M-am trezit dimineața în vorba la telefon a unui

domn colonel de artilerie, Marinescu, care se vede că, după ordinul diviziei a 14-a, făcea știut bateriilor ordi­nul că la 5,30 dimineața să înceapă un foc de baraj, spre a înlesni infanteriei o năvală către vrăjmaș, în scop de

155

recunoaștere. Bătaia a ținut pînă la 7. dimineața. Rezul­tatul a fost că patrulele noastre a adus cîteva știri despre inamic și s-au ales cu un mort și 3 răniți. A mai urmat bombardament rar din amîndouă părțile și urmează și acum în sectorul brigăzii 28. La dreapta, de la Mără- șești spre Panciu, bătaia tunurilor nu mai încetează. în momentul cînd scriu, o mitralieră de-a dușmanului pîrîie intr-un aeroplan de-ale noastre.

Mi-au sosit două cărți poștale de la Tățăruși, una de la nepotul Gheorghe (al soră-mea) și una de la notariul Poiană. La amîndoi le-am răspuns tot în iastă dimineață.

A urmat liniște deplină pînă la ceasurile 3 după amiază, cînd au început nemții să mai arunce obuze în sectorul brigăzii noastre. O samă de obuze cad în Șiret, o samă se sparg sus și înspre miazănoapte de postul bri­găzii.

Pe frontul de la Mărășești în sus și departe s-au au­zit bubuituri într-una pînă la 3,30 după amiază, cînd au început să se mai îndesească în direcția Mărășești, la dreapta sectorului brigăzii 28.

Ai noștri fac știut că au descoperit două baterii ina­mice în viroaga „Călin“ și cer voie acum de la divizie să bată artileria noastră în ele, pînă "ce le va nimici. Bat și tunurile noastre, însă mai rar. în dreptul Mărășeștilor bombardamentul nu mai contenește. Pe sară, liniște.

Joi, 17 august 1917■ încă din zorii zilei, de la 5,30, a început la frontul drept al brigăzii noastre un viu bombardament de arti­lerie, care a ținut fără întrerupere, de amîndouă părțile, pînă pe la 6,15. Acum urmează mai rar.

Nu mult și a început și în sectorul brigăzii 28 bom­bardamentul artileriei destul de mînios. Și acum trimet nemții cîte un obuz de cele grele, care crîșcă și se sparge. Nu răsărise soarele. Eu m-am spălat după deprinderea de acasă și m-am închinat. De huiet cumplit ce făceau tunurile, mai ales ale noastre, dinspre Șiret (malul drept), mă încurcam la rostirea cuvintelor din rugăciune, așa că trebuia să zic rugăciunea de la început. Și mi se întîmplă așa cam deseori, și sara și dimineața.

156

Acum, pe la 8 fără un sfert dimineața, se aud rar de tot tunurile. Se aude și zbîrnîitul unui bondar nemțesc pe deasupra liniilor noastre. A urmat liniște — așa și așa — pînă pe la 10,30—11. De atunci nemții au început a trage focuri și mai rari și mai dese în sectorul brigăzii, la aripa dreaptă, fără să pricinuiască stricăciuni. Dovadă că au muniții multe este și aceea că unde li se năzare a fi ceva, aruncă la proiectile fără număr. Norocul nostru însă că trag drept în gol. Asta, n-ar fi nimica, mai cu osebire că pe frontul de apus mănîncă papară cumplită. Un lucru însă îmi cam strică inima : s-a făcut știut la telefon domnului colonel Néculcea, de către domnul lo- cotenent-colonel Florescu, șeful statului major al divi­ziei a 14-a, că nemții au luat Mamornița din județul Dorohoi [...].

Aici, „stăpînii cei mari“ tot buni îs cu mine. Ia mai înghit noduri și sufăr mofturi de la alte fețe, pe care — în alte vremi — cu alte cuvinte le-aș fi plătit micile amă­răciuni.

Prin vecinătate nu se găsește apă bună de băut, ci numai la vale, în Cozmeștii din Vale. De v-o două zile sînt oprit de a mă duce acolo, că n-are cine ședea aici. Hei, dar vor trece și acestea, cum trec. cîrdurile de corbi în vreme de iarnă. Și vor veni iarăși vremurile cele bune [...].

Pînă acum, la ceasurile 7, a fost liniște. De la acest ceas iarăși au început nemții să bată partea de miazăzi a pădurii, unde-i postul de comandă. Răspund și tunurile noastre. Se aude bombardament mai tare la dreapta, de­parte, și la stînga, tot departe. Peste noapte, liniște ; ia, rari bombardamente.

Vineri, 18 august 1917Peste noapte a fost ploaie.De dimineață și pînă acum, la ceasurile 4 fără 20.

liniște.S-a hotărît să se facă o năvală la inamic, în înțăle-

gere cu căpiteniile de la tunuri. Ofițerii tineri de infan­terie și artilerie de la brigadă joacă table, ca să mai omoare vremea.

157

Tare mă trămînt cu mintea cum de au putut nemții să răzbată în Bucovina și să ajungă pînă la Mamornița noastră. Tot aud că la Folticeni și împrejurimi ar fi ge- mînd pămîntul de oștire rusască.

Astă noapte, prin dreptul regimentului 53/65 — alipit vremelnic de brigada noastră — s-au predat 3 ruși și un român, cari fuseseră prizonieri la nemți. Tot astă noapte 3 soldați de la stînga brigăzii noastre au vrut să treacă la inamic. Ai noștri din 54/56 au dat cu puștile, omorînd. 2, iar de unu nu s-a putut afla nimic. Din hîr- tiile găsite la cei morți se vede că erau 2 soldați bulgari din Dobrogea. Au aflat, se vede, că pe frontul acesta avem bulgari și s-ar fi dus la ei.

Pe sară și după miezul nopții, lirîiște.

Sîmbătă, 19 august 1917Pe la ceasurile 3 după miezul nopții, în urma porun­

cilor primite, niște plutoane și companiile 6 și 10, regi­mentul 54/56, au voit să facă incursie la dușman. N-au izbutit cu nici un chip, căci dușmanul era bine întărit. Ai noștri s-au ales cu vreo 6 morți și 14 răniți. Se spune că artileria noastră a tras rău.

Acum se aud bătăi de tunuri în dreapta brigăzii noastre (ceasurile 12 fără un sfert, ziua).

Se așteaptă iarăși a se face năvală la vrăjmaș. A în­ceput bombardarea noastră la 12 fără 10 și ține de una. Acum îi 12 punct și tunurile bat mereu. în acest moment a fost la brigadă domnul maior Gheorghiu, de la pio­nieri, împreună cu 2 căpitani, cari s-au sfătuit cu domnul colonel Neculcea asupra lucrărilor ce sînt de făcut. Dom­nul colonel Gheorghiu îmi este cunoscut încă de dina­intea războiului. A condus lucrări cu compania sa la noi în sat, la Tătăruși, în toamna anului 1915, pînă la cră­ciun. Preotul nostru, D. Constantinescu, a cumpărat vin de la acest ofițer, care pe atunci era căpitan. Cum m-a văzut, m-a cunoscut și a dat mîna cu mine spuindu-mi că am mai slăbit. Am să scriu părintelui Dumitru de în- tîlnirea de astăzi cu domnul maior Gheorghiu (Ceas 1 și 5 minute după amiază). Tunurile grăiesc mereu.

158

Peste zi, bombardament cumplit din partea nemți­lor asupra sectorului brigăzii noastre. Ajungeau sfărmă- turile de obuz printre noi. Bombardarea a ținut pînă pe la 3,30, cu obuze de 150 mm.

Pe noapte, liniște.

Duminică, 20 august 1917De dimineață, puțină liniște. A început pe urmă bom­

bardamentul din partea noastră. Tunurile nemțești bat mai ales partea dreaptă a brigăzii noastre.

S-au trimes patrule, din fiecare sector cîte 3, cari nu s-au întors încă, acum pe lâ 2 după amiază.

Sînt cam cîrnav din cauza răcelii și a mîncării celei proaste [...].

Acum îi liniște. Ia mai trimete neamțul din felurite direcții obuze asupra podului de la Ionășești. încolo, os- tășie și liniște relativă, iar un aeroplan inamic zbîrnîie pe deasupra în direcția Mărășeștilor.

Am scris o scrisoare preotului Dumitru din Tătăruși, spuindu-i că m-am întîlnit ieri, sîmbătă, cu fostul domn căpitan Gheorghiu, care a făcut lucrări în Tătăruși în toamna anului 1915.

Peste noapte, liniște.

Luni, 21 august 1917De dimineață, de cum a răsărit soarele, a început

bombardament mai des din partea noastră și mai rar din partea dușmanului. Urmează și acum la 11,30.

Astă noapte au venit în liniile regimentului 54/56 2 soldați ruși cari au fost luați prizonieri de către nemți în ziua de 28 iulie 1917. Unul din ei știe bine românește.

Ieri și alaltăieri am fost cam bolnav, din pricină că am răcit. îmbrăcat cu bluză păcătoasă de doc și învelit cu o manta veche și subțire, cum vrei să nu se prindă boala de tine ? Ba o samă mai zic că oamenii se îmbol­năvesc pentru că nu se acopăr murdăriile de om. A fi și asta la unii, dar eu am fost bolnav numai din pricina răcelii.

Toată ziua liniște. S-au făcut patrulări spre dușman. Peste noapte s-a mai auzit bombardament rar din partea inamicului.

159

Marți, 23 august 1917Dimineața, 3 aeroplane de-ale noastre au zburat pe

deasupra pozițiilor inamice. Au fost primite cu obuze de tun, dar n-au pățit nimic. Peste zi, liniște.

Este vorba să ne mute cu postul de comandă al bri­găzii mai la miazănoapte, spre malul Șiretului.

Am putut căpăta, prin stăruința lui Belțic, o sticlă de coiac de la coloană (trenul regimentar).

Pe după amiază postul de comandă al brigăzii s-a mutat din pădurea de lingă drum în zăvoiul de pe malul Șiretului, drept pe mal. Loc ascuns de privirile dușma­nului, avînd vedere departe spre miazănoapte de Panciu, iar mai aproape și mai în față satul Ionășești și podul de peste Șiret.

Eram băiet de 8 ani, cînd, în varaJanului 1884, am văzut Șiretul întîia oară la Lespezi. Acuma, ca om care am trecut o bună parte din viață, mă aflu ca soldat în război, trăitor pe aceste locuri de trei săptămîni înche­iate. în această vreme au fost vestitele lupte de la Mă- rășești, care au făcut răsunet în toată lumea.

Acum îi liniște.Peste noapte, liniște.

Miercuri, 23 august 1917Toată ziua liniște. A fost ca oaspete al domnului co­

lonel Neculcea domnul maior Țăranu Ion, de la marele cartier general. Din cît am putut trage' cu urechea, sta­rea oștirii noastre îi bună.

Azi dimineață au mai zburat niște aeroplane nemțești. Tot azi dimineață am primit scrisoare de la domnul V. Cumpătă din Folticeni. I-am răspuns.

Acum, la ceasurile 6 sara, se aude bombardament de­parte, spre miazănoapte-apus.

Eu sînt cam bolnav. Nu pot mînca mai nimic. Lasă, că și mîncarea nu-i de cele bune.

De cătră sară nemții au bombardat partea stingă a drumului ce duce la podul de peste Șiret, de la deal de zăvoiul unde se aflăm. Au dat și ai noștri cîte un foc rar.

Peste noapte iarăși liniște, afară de rare focuri de armă.

160

Joi, 24 august 1917Liniște de dimineață și pînă acum, Ia ceasurile 3 după

amiază. Acum au început nemții să bată în Ionășești. La deal, departe, în dreapta, se aud bubuituri.

Pe la ceasurile 5 fără un sfert, după amiază, mă aflam la o mică măsuță în fața adăpostului (postului de co­mandă) și treceam niște hîrtii în condica de intrare. Cînd aproape să isprăvesc lucrul, iată că iese din bordei dom­nul colonel Neculcea, se așază la masă în fața mea, scoate o tabachere de țigări — îmi dă și mie — și mă întreabă cum stau din partea „tutunului“.

— Cum să stau, domnule i colonel ? cînd capăt de la trenul regimentar mai bun, mai pufăiesc și eu. Altădată mai iese și de la companie, cînd îi mai bun, dar cînd nu, apoi răbd. Și cînd îi amar mai mult în inimă, domnule colonel, atunci mă afum mai des. Și acum, dacă mă în­găduiți să grăiesc, amarul nu se mai gătește. Se ține de una. Numai Dumnezeu știe cînd s-a găti și numai el cum a rîndui.

— Apoi, Vasiliule, numai el ce-a face cu noi, că oa­menii nu fac bine ce fac.

Ș-am luat apoi a judeca lumea aceasta și amarurile și necazurile suferite de țară de la declararea războiu­lui. Am dus sfatul pînă la 5,15, cînd m-am tras deoparte, că a venit un ofițer străin și n-am vrut să stau numai- decît în fața lui și a comandantului brigăzii. Am judecat și purtarea politicienilor noștri și am ajuns la urmă să spun că vremea are să scoată de la noi pe omul care să învîrtă lucrurile în România spre binele ei.

Toată noaptea, liniște.*

N-am scris atunci, dar scriu acum, că țin bine minte. După ce ne-am așezat în noul loc pe malul Șiretului și după ce mi-am gătit treaba la cancelarie, am apucat prin zăvoi pînă ce am dat de niște tunari cari își așezau tunu­rile cu reglarea tragerii. Atunci am văzut fire și inimă ostășească la niște oșteni din Rîmnicu-Sărat sau Buzău. Era vreme de război, dar un soldat cînta dintr-o trișcă un cîntec de joc cam înădușit — mi se pare „Slănicul“, iar alți 4 jucau de duduia pămîntul, pare că n-am fi fost pe front în fața Mărășeștilor ! !

161

Vineri, 25 august 1917Pînă acum, la ceasurile 11 după amiază, liniște de­

plină. De dimineață a trecut în sus, pe Șiret, 11 aeropla­ne vrăjmașe. Tunurile noastre au tras asupra lor, dar nu știu să fi lovit v-o unul. Aceste aeroplane au zburat deasupra orașului Adj ud, aruncînd o mulțime de bombe ucigătoare. S-a și văzut urcîndu-se fum gros în sus. Au făcut multe stricăciuni și la gară și împrejurul gării. Noroc mare a fost că n-au nimerit cu bombele într-o magazie unde erau foarte multe muniții și de infanterie și de artilerie. Stricăciunea aceasta au făcut-o nemții ca răzbunare împotriva noastră, pentru că mai înainte cu o sară, v-o cîteva aeroplane de-ale noastre au aruncat bombe în anumite locuri din orașul Focșani [...].

Pare că mă aflu și acum pe malul Șiretului, lîngă postul de comandă și privesc împreună cu domnul colo­nel Neculcea și domnul locotenent Ionescu Romulus și alți oameni cum, pe un cer senin, trec aeroplanele în sus și, nu după multă vreme, se aud detunăturile bombelor și văd fumăria cea mare.

Nemții au alergat la vicleșug. Astăzi pînă în ziuă, pe la ceasurile 5,45, au trimes în liniile noastre un soldat din Saxonia, Max Ian Bach, cu o scrisoare scrisă de un soldat român, Popescu Gheorghe, din regimentul 7 Pra­hova. Am auzit că în acea scrisoare se vorbea de în­demnuri cătră ai noștri, să se predea, că vor fi lăsați la lucrul cîmpului. Soldatul german a venit cu gîndul că se va duce înapoi, dar nu i-a mers. A fost trimes cu raport la divizia a 14-a, cu domnul locotenent Ionescu Romulus, adjutantul brigăzii. Soldatul străin a venit la un post înaintat, la compania a 6-a din regimentul 54/56.

Peste zi, liniște. .

Sîmbătă, 26 august 1917Toată ziua liniște, afară de foarte rari focuri de armă

și det un. Peste noapte au căutat nemții să mai spărie pe ai noștri, îndesind focul. N-au putut isprăvi nimic.

Azi am fost la trenul regimentar al regimentului 54/ 56. Am dat față cu săteanul meu, Toma Neculai, sergent la chesonul companiei a 6-a din 54/56. A făcut mămăligă caldă și mi-a dat să mănînc cu oleacă de brînză. De că­

162

tre sară am fost și la Vieru Gheorghe, care stă la căruța brigăzii cu soldatul lipovan Lupu Ștefan. Am ospătat bine și la ei, apoi mi-am luat ziua bună și, pe înserate, cu Belțic, am ajuns la postul de comandă.

Duminică, 27 august 1917Toată ziua liniște.Ieri dimineață am primit o carte poștală de la I. Po­

iană, notarul comunii noastre. Astăzi dimineață am pri­mit altă carte poștală de la nepotul Zaharescu Ion, fecio­rul preotului Costache din Folticeni. La amîndoi le-am răspuns tot astăzi. *

Ieri au prins, cei de la 55/67, doi prizonieri. I-am în- tîlnit pe pod la Ionășești ducîndu-i la divizie. Prizonierii erau din regimentul 415. Tot ieri, cei de la 55/67 au pier­dut 16 oameni (fiind luați prizonieri).

Luni, 28 august 1917Toată ziuă liniște.Pe după amiază niște artileriști de-ai noștri au prins

doi spioni, fii de săteni români din Cozmești, făcînd spio­naj. Unul, Axinte Habaragiu, avea la el 270 lei trimiși unui bătrîn din Cozmești, V. Arion, să se învîrtă printre noi, spre a putea spune dușmanului unde se află armata noastră.

Domnul colonel Neculcea a plecat la regimentul 55/ 67 să facă cercetări. Pe poziție a venit regimentul 24 ar­tilerie.

Cu spionii n-a fost lucru mare. Au spus că-s spioni, fiind bătuți.

Pe noapte, liniște.

Marți, 29 august 1917Liniște toată ziua.Pe la amiază ne-am mutat din nou la alt post de co­

mandă, aproape de Cozmești, lingă domnul colonel Solo- mon I., comandantul regimentului 54/56.

Astăzi — și la amiază și sara — am fost la sergentul artilerist Dandu Vasile, pe malul Șiretului și am fost ospătat de el, cu mîncare adusă de la el de-acasă, din

163

Hărmănești. Tot azi am scris o carte poștală lui N. Dandu, locotenent la regimentul Dolj nr. 1, fostul meu coman­dant de companie în batalionul 4 din regimentul 56.

Miercuri, 30 august 1917: Liniște.Pe noapte nemții au mai bătut din direcția podului

Cozmeștii Vechi spre podul Ionășești.Azi, fiind ziua numelui meu, am fost învoit de dom­

nul locotenent Ionescu, adjutantul brigăzii și m-am dus la trenul regimentar, la Dobrinești-Nicorești. Acolo am

' petrecut bine împreună cu Mihai Belțic, Toma Gheorghiu, de la a 6-a, Valea (Vieru Gheorghe) și lipovanul Lupu Ștefan. Pe sară am plecat la brigadă.

Pe noapte nemții au bombardat drumul și podul de la Ionășești.

Joi, 31 august 1917Pînă acum, la ceasurile 12,25, liniște deplină.Peste noapte inamicul a bombardat drumul ce duce

de la Ionășești spre trenul regimentar, la Dobrinești, în vecinătatea Nicoreștilor.

Vineri, 1 septembrie 1917De la 10,10 dimineața pînă la 5,30 după amiază, li­

niște deplină.Pînă la 6,30 inamicul a bombardat tranșeele sectorului

55/67. Pînă la 12, miezul nopții, liniște. De la 12 pînă la 1 după miezul nopții artileria inamică a bombardat bateriile noastre. Pînă la ceasurile 5 dimineața, rari focuri de armă.

Sîmbătă, 2 septembrie 1917De dimineață liniște pînă acum la ceasurile 12. De

cătră sară s-au auzit bombardări înspre Mărășești și în sus de Mărășești.

Pe la 4,30 a fost de a vizitat frontul nostru un colo­nel american. Pe lîngă el era un sublocotenent român care putea vorbi englezește.

164

Înainte de amiază a fost pe la mine soldatul Lișman Gheorghe din compania a 6-a și mi-a spus că în timpul nopții soldații noștri ar fi auzit cum nemții ar fi adus tunuri pe poziție.

Acum, la ceasul 7,15 sara, inamicul a început bombar­dament puternic asupra poziției Mărășești. De la noi n-aud încă un răspuns puternic.

Peste noapte liniște afară de rari focuri de armă și de tun, acestea din urmă în direcția podului Ionășești.

Duminică, 3 septembrie 1917Toată ziua și toată noaptea, _ liniștea sectorului bri­

găzii. La dreapta sectorului, în sus de Mărășești, s-a auzit bombardament de artilerie.

Peste noapte, rari bombardamente inamice tot înspre podul și drumul Ionășești.

Luni, 4 septembrie 1917De dimineață, liniște. Pe la ceasurile 12 iarăși s-a

auzit bombardament spre dreapta Mărășeștilor. De la ceasurile 3 după amiază au început nemții să bombar­deze drumul spre Ionășești. Și acum, la 3,30, ține bom­bardamentul, dar mai rar. Ai noștri nu vreu să facă risipă de muniții, ci bat numai cînd trebuie să bată.

Cîte odată se face o liniște de ai crede că ești în vreme de pace, dacă nu ți-ar fi satul cine știe unde și dacă n-ai fi înconjurat numai de soldați și ofițeri.

Intru la mare grijă că vine frigul și n-am haine groase. Noaptea stau afară. Nu zic că dorm, din pricină că-i frig. Ziua nu mă pot hodini oleacă din pricina muș­telor. Azi dimineață mi-a venit o scrisoare de la nepotul Ion Zaharescu dn Folticeni, în care mă felicitează de ziua numelui. Ieri dimineață mi-au venit 3 scrisori : una de la domnul I. Simionescu, profesor universitar și secretar general al Ministerului Instrucțiunii. Am lăcrămat cînd am cetit-o, că mi-am adus aminte de zilele de august 1913, cînd am petrecut împreună cu domnia sa și familia domniei sale la munte, la Broșteni, pe Măzănaia, Rarău, la Cruce și pe Bărnărel. Vremuri frumoase, cînd vă veți mai întoarce asupra noastră ? !

165

Altă scrisoare mi-a venit de la nepoata Ruxanda, în care îmi scrie de fratele ei, de tatăl ei și de fratele și casa fratelui meu Ștefan. A treia scrisoare mi-a venit de la I. Poiană, notarul comunii Tătăruși. Am să le răs­pund la toți.

Marți, 5 septembrie 1917Toată noaptea și ziua pînă acum, la 4,10 după amiază,

liniște.De dimineață trei aeroplane de-ale noastre, venind

dinspre. Tecuci, au zburat peste liniile dușmanului, cu toată ploaia de obuze ce acesta a îndreptat asupra lor.

Astăzi am răspuns la scrisorile nepoatei Ruxanda, lui I. Poiană, nepotului I. Zaharescu și domnului profesor I. Simionescu de la Iași.

Toată noaptea liniște.I

Miercuri, 6 septembrie 1917De cătră ziuă niște tunuri ale noastre, din' stînga

Șiretului, au aruncat proiectile la inamic. Mai pe la amiază, 11,30—12, inamicul a aruncat obuze la podul și satul Ionășești.

încolo, liniște.Asară a venit un raport al domnului căpitan Robă-

nescu privitor la facerea cuptioarelor de despăduchiere, a unei băi și a unei infirmerii.

Azi am scris o carte poștală nepotului Alexandru de la Tătăruși.

Liniște.După darea de samă a brigăzii, iacă ce a fost : pe

întreg sectorul rari focuri de arme. Pe la ora 18, ca răs­puns la tragerea artileriei noastre, inamicul a. bombar­dat cu o baterie din direcția gării Șiretul, satul Ionă­șești. Pe la ora 19 a tras cîteva proiectile asupra satului Cozmeștii Vechi. Restul timpului, liniște. N-au fost pierderi.

Se fac mereu lucrări de întărire în sectorul brigăzii.

Joi, 7 septembrie 1917De dimineață, pînă acum, la ora 4 fără un sfert,

liniște deplină. Afară de venirea aeroplanelor, încolo

166

nici focuri de tun, nici de armă. Nemții tot aruncă bom­barde cu ziare tipărite în București, „Gazeta București­lor“. Ieri am trimes la divizie, Nicorești, 19 bucăți.

La ceasurile 6 fără un sfert nemții au început a bate podul și satul Ionășești.

Vineri, 8 septembrie 1917Toată ziua și toată noaptea, liniște.

Sîmbătă, 9 septembrie 1917Pînă acum, la ceasurile 12 fără un sfert, foarte rari

bătăi de tun și de la inamic și de la noi.Un aeroplan nemțesc se aude hăt departe, la inamic,

spre Focșani.Aici, în pădurea unde ne aflăm, oamenii cară lemne,

ca să-și facă bordeie de iarnă, căci ■— după cît se vede — avem să viețuim pe-aici cînd a fi la putere vîntul și gerul.

Nu știu ce socoteală să fie, că azi nu mi-s boii acasă. De la_Tătăruși nu primesc nimica, adică de la cei în mîna cărora mi-am lăsat o bună parte din sudoarea mea.

Duminică, 10 septembrie 1917Toată noaptea a-fost liniște.în ziuă, un aeroplan dușman a zburat pe deasupra

noastră.Pe la ceasurile 11 dimineața a ieșit și un aeroplan

de-al nostru, viind dinspre Tecuci. L-au luat nemții în primire cu mitralierele, fără să-i poată face ceva. încolo, nici o mișcare. (Ceas 12 fără 20 minute dimineața).

Azi mi-au venit 3 scrisori (cărți poștale) : una de la domnul Serafim Ionescu și două din Tătăruși, de la Poiană și de la finul Alexa Gh.

Pînă în sară, liniște. Un aeroplan vrăjmaș umblă pe deasupra pozițiilor noastre.

Luni, 11 septembrie 1917Azi noapte (10—11 septembrie), liniște, afară de cîteva

focuri de armă de amîndouă părțile. Ai noștri au bătut

167

cu tunurile din stingă Șiretului, iar nemții au bătut înspre podul și drumul Ionășești.

Astăzi, rari focuri de tun și de armă de amîndouă părțile.

Acum, la ceasurile 3,30 după amiază, cea mai deplină liniște. Soldații de la cartier lucrează la bordeie pentru iarnă, iar ofițerii noștri, la umbra unui stejar,: dinaintea

' bordeiului lor, joacă o partidă de șah.

Marți, 12 septembrie 1917Astă noapte (11 spre 12 septembrie), liniște, cu rari

focuri de armă și de tun. Peste zi un aeroplan nemțesc a zburat pe deasupra liniilor noastre căutînd, se vede, a fotografia. Ai noștri n-au tras în el.

Acum, de cătră sară, pe la 6,30, un aeroplan nem­țesc a zburat de la Cozmești la deal. Pe cînd zbura, niște tunuri nemțești băteau în locul unde se găsesc rezervele noastre.

Pe la 7,30 sara, liniște. Lumea se trudește mereu să facă bordeie pe iarnă. Cîte odată „de minimis“ mă ia în răspăr.

Miercuri, 13 septembrie 1917Toată ziua liniște, afară de rari focuri de armă și

obișnuitul bombardament nemțesc la podul și satul Ionășești.

Ieri sară mă necăjeam să dorm sub căruța brigăzii. Mai la vale, parte din soldații cartierului se aflau gră­madă, iar soldatul Hreamătă Dumitru se trudea să spuie o poveste. Eu auzeam că o spune încurcat.

— Măi, le-am strigat de sub căruță, dacă veți face cinste mîne sară, apoi să vă spun eu povestea asta.

Și s-au ținut oamenii de cuvînt. într-un bordei, pe întuneric, am spus „Povestea lui Petrișor și a lui Petrea Talhariu“. Amu, cum oi fi spus-o, nu știu, dar soldatul Cristei Gheorghe a scăpărat un chibrit și a văzut ochii mei uzi de lacrimi.

Joi, 14 septembrie 1917 ■Ziua crucii. Liniște de dimineață și pînă acum, la

ceasurile 1,30 după amiază.

168

De acasă, nici o veste. „De minimis“ dus la Satul Nou, lingă Tecuci. Oamenii stau liniștiți. De pe la ceasu­rile 5,30 după amiază nemții trag mereu cu tunul din direcția gării Șiret, la podul și satul Ionășești.

Am scris o scrisoare nepotului Alexandru și alta lui Poiană, notariul.

Vineri, 15 septembrie 1917Astă noapte, liniște. Azi, toată ziua liniște în sec­

torul brigăzii noastre. La dreapta sectorului, în timpul zilei, s-au auzit focuri de tun, armă și mitralieră.

Am fost cam bolnav, fiind răcit și rău îmbrăcat.Pe noapte m-am mutat cu hodina în bordei, unde am

dormit pe un pat cu soldații Dorneanu Ion, Ianuș Iosif și Grecu Gheorghe.

Sîmbătă, 16 septembrie 1917Liniște astă noapte.Acum, pe la ceasurile 12 fără un sfert, se aud bătăi

de-ale tunurilor noastre. O samă de oameni lucrează la bordeie pe iarnă. Aștept mereu să-mi vie scrisoare de acasă și nu-mi mai vine. Nu știu ce să fie.

Pe noapte, liniște.

Duminică, 17 septembrie 1917Toată ziua liniște. Pe noapte, ca de obicei, rari focuri

de armă. Neamțul bate șușaua și podul de la Ionășești. Pe sară am primit o scrisoare de al elevul meu, Dogariu Vasile (factor poștal) din Tătăruși.

Luni, 18 septembrie 1917Liniște. Pe noapte vrăjmașul a bătut cu tunul satul

și podul de la Ionășești.De acasă nu-mi mai vine nimica. Mă tem să nu se

întoarcă vremea de astă iarnă...Azi ne-a făcut injecție cu ser mixt. Dureroasă cumplit.

Marți, 19 septembrie 1917Cînd scriu aceste rînduri, la ceasurile 12.10 m., nu se

aude nici o mișcare care să te facă a crede că ești pe

169

cîmpul de luptă. Asară a venit un ordin de zi de la armata I-a, în care ne laudă că am luptat bine, apărîndu-ne pămîntul și doborînd planurile lui Mackensen.

Spre sară inamicul — ca de obicei în ultima vreme — a mai trimis obuze la podul și satul Ionășești.

Miercuri, 20 septembrie 1917Astă noapte liniște, afară de rari focuri de armă și

cîteva obuze trimese la pod din direcția haltei Șiret. Azi, liniște. Rari focuri de tun de amîndouă părțile. Pe la 5,30 dimineața inamicul a prins doi soldați din regimen­tul 55/67. Pe semne erau la rețele, unde inamicul, văzîn- du-i dormind, a tăiat rețelele în dreptul lor și i-a luat. Au strigat ei „valeu“, cei din urmă au tras focuri, dar prea tîrziu. Cazul s-a adus la cunoștința diviziei prin raport deosebit. Un soldat era leat 1898 și altul 1918.

Azi am scris lui Dogariu V. și fratelui meu Radu.

Joi, 21 septembrie 1917Pe la amiază tunurile nemțești au bătut podul și satul

Ionășești.Azi toată ziua am fost la trenul regimentar, unde am

mai cinstit cu Toma Belțic și alți soldați. Pe sară am pornit iarăși la cancelaria brigăzii.

Vineri, 22 septembrie 1917Astă noapte focuri de armă, mitralieră și tun. Peste

zi rari bătăi de tun. Acum, pe la ceasurile 3 după amiază, liniște deplină.

Domnul colonel Neculcea îi cam bolnav de gălbănare.Azi am primit 4 cărți poștale : două de la. băieții soră-

mea, una de la notar și una de la Ștefăneasca. Le voi răspunde, pe rînd, la toți. Tot azi am scris o scrisoare nepotului Alexandru, una Ruxandei, nepoatei și una cum­natului Ion Dămian, de la regimentul 14 de instrucție, compania a 7-a.

1 Sîmbătă, 23 septembrie 1917Toată ziua liniște. Pe noapte bombardament la podul

și satul Cozmeștii Vechi.

170

Duminică, 24 septembrie 1917Rar bombardamnet de tun și arme. De Ia 55/67 un

mort de pușcă dușmană.

Luni, 25 septembrie 1917Rari bătăi de tunuri și arme (ceasurile 2 după amiază).

Restul timpului liniște.

Marți, 26 septembrie 1917Liniște ca în zilele dinainte. Astăzi a fost liniște

deplină. Nemții n-au bătut defel cu tunul, fără numai pe linie, un foc sau două. ÎMai umblă pe deasupra noas­tră aeroplane și străine și de-ale noastre.

Mă gîndesc mereu la cei de-acasă, că nu-mi scriu nimic.

Duminica trecută am fost pe front la compania a 10-a din 54/56 și am dat față cu Anton P. Iosub, care mi-a spus că un soldat, al cărui nume l-a uitat, i-a pomenit de niște milițieni, între cari și de Ștefan Vasi- liu de la Tătăruși. Se poate ca fratele meu să trăiască, dar mă mier de ce să nu-mi scrie, ori să scrie la casa lui !

Acum, pe la ceasurile 7 sara, liniște. Se aud rari bătăi de tun din sus de Panciu.

în zilele de la 26—30 septembrie liniște pe frontul brigăzii, afară de rari focuri de armă și mitralieră în timpul nopții.

Duminică, 1 octombrie 1917Zi însemnată în viața mea. Astăzi se împlinesc 22 de

ani în capăt de cînd am intrat în serviciul de învățător la Tătăruși, primind școala pe samă de la înaintașul meu, Vasile Balan, care s-a mutat la Forăști, la 2 octom­brie 1895 și acolo s-a sfîrșit din viață în luna februarie 1903. Ce vremuri erau acum 22 de ani și ce vremuri sînt astăzi ! Atunci eram băiețandru crud, fără price­perea rostului în lume. Astăzi sînt mai mult bătrîn decît tînăr și nu mă găsesc la școală, ci pe cîmpul de luptă, acolo unde oastea vestitului Mackensen s-a lovit de pieptul și de dragostea de țară a ostașului român, ostaș

171

cum mă număr și eu, cel ce la viitorul an, 1918, ianuarie, în 2, împlinesc 42 de ani ai vieții.

Pe la amiază eram cam trecut cu foamea și m-am dus la popotă, la prietenul Nastasă, unde am ospătat bine și am cinstit și un pahar de vin, făgăduindu-ne că la vremi bune și de liniște să petrecem cum am mai petrecut.

Acum cînd scriu rîndurile acestea, pe la ceasurile 6 sara, un aeroplan nemțesc căuta să zboare pe deasupra pozițiilor noastre dar a fost fugărit de un aeroplan al nostru. Viteji or fi fiind ei nemții, dar cînd văd că are cine-i urmări fug de se prăpădesc.

Am ordin să mă duc cu 2 soldați din fostul regiment 67, scăpați din Germania și veniți prin Francia la noi, la batalionul din rezerva diviziei, la pod la Ionășești.

Luni, 2 octombrie 1917N-aș fi scris nimic în dreptul zilei de astăzi, căci pe

frontul brigăzii noastre, afară de muncă încordată la întărirea pozițiilor în timpul nopții, nu-i nici un lucru vrednic de însemnat. Pentru mine însă această zi de luni, 2 octombrie, are o prețuire destul de mare, căci astăzi se împlinesc 22 de ani în capăt de cînd am intrat întîia oară ca învățător la școala din satul meu, Tătăruși. Ca ieri am primit școala pe samă, iar ca azi am început în crudă tinereță împrăștierea luminii folositoare în pătura sătească în satul meu de naștere. Ca asară am petrecut frumos la moșul dascăl Costache Chirilescu, împreună cu preotul D. Constantinescu și soția sa (moșii și părinții mei sufletești) și V. Balan, învățătorul în locul căruia am fost numit, cu soția sa. Frumoase timpuri, doamne sfinte ! Viață liniștită și .trai ieftin și fără grijă.

Azi, pînă să facem România mare, vedem că vrăjmașii noștri ne-au luat 2/3 din cea mică ; iar noi trăim greu de tot. Scumpete și lipsă. *

Marți, 3 octombrie 1917Și astăzi aș fi lăsat să nu mai scriu nimica, dar o

întîmplare în legătură cu nacazul nostru mă face să pun pe biata hîrtie aceste slabe rînduri. Pe la ceasurile 3 după

172

amiază iacă sosește de peste Șiret un francez venit pe frontul nostru ca fotograf din partea revistei franceze „Illustration“. El a adus știrea la domnul colonel Ne- culcea că în Germania este început de revoltă. între germani și bulgari încep a ieși binișor zorile neînțălege- rii. Se întărește știrea că bulgarii din Dobrogea nu mai voiesc să lupte. Asemenea îmi spune tînărul adjutant al brigăzii, domnul locotenent Ionescu Romulus, că mare parte din germanii de pe frontul nostru nu prea vreu să lupte și că vizita casierului Wilhelm în România se dato- rește faptului că un batalion nemțesc n-a voit să intre în luptă. Așa se tălmăcește lucrul și pe frontul dinspre Rusia [...]. j

Marți, 10 octombrie 1917în cursul săptămînii de la 3 la 10 octombrie, nimic

de samă nu s-a petrecut pe frontul brigăzii. Ziua și noap­tea, liniște. Cîte odată, ziua, mai bat tunurile de o parte și de alta, iar noaptea mai bat puștile și mitralierele.

Joi sara, la 5 octombrie, am primit carte poștală de la Poiană și de la fratele Radu. De la casa fratelui Ște­fan, nimic. Sîmbătă sara, 7 octombrie, primesc scrisoare și de la nepotul Alexandru. Spune că acasă îi bine, dar învățătoarea voiește cu orice preț să scoată lucrurile mele din locuința școlii. I-am răspuns nepotului luni, la 9 octombrie, că să nu clintească nimic din lucrurile mele atîta vreme cît știe că eu îs în viață. Recunoștință din partea fostei mele eleve ! !

în acest timp, domnul colonel ș-a început a muta lucrurile în bordeiul cancelariei, rămîind ca lucrurile can­celariei să fie mutate în altă parte. Se vede că i-i cam urit, căci m-a pus să-i spun povești. Am început acest lucru din sara de sîmbătă, 7 octombrie. în sara I-a am spus povestea „Finul lui Dumnezeu“. A doua sară „Po­vestea lui Petrișor și a lui Petrea Talhariu“. Asară am spus „Povestea lui Paroliță“. Astăzi nu-mi tocmai sînt boii acasă. Mă gîndesc că vine iarna și frigul și eu sînt gol-goluț și cu frica în spate să nu pățesc ce-am pățit în iarna anului 1916—1917.

173

: • -

Miercuri, 11 octombrie 1917De astă noapte, de pe lă miezul nopții, a început să

ploaie și s-a făcut o glodărie, că nu ești harnic să ieși din bordei afară.

De dimineață am stat de vorbă, în cancelaria brigă­zii, cu domnul colonel Neculcea, făcînd să treacă pe dina­intea noastră icoane de acum 20—30 de ani.

Pe sară am fost la cancelarie și am spus „Povestea lui nu știu“. Asară, marți, am spus „Povestea vatavului“, ia numai să treacă vremea, că ne mănîncă urîtul și dorul de acasă și de vremurile cele bune. Noroc că domnul colonel și cu tînărul său adjutant sînt oameni buni, că amintre- lea aș fi mai mult nebun decît teafăr la mintea mea. Mai este cineva care, doamne, doamne !...

Joi, 12 octombrie 1917Nimic de samă decît doară că domnul colonel a dat

ordin de zi să fiu înaintat la gradul de caporal, pe ziua de 15 august 1917, cu scop că în cît de curîndă vreme să mă înainteze la alt grad.

Vineri, 13 octombrie 1917Ce să mai scriu alta decît că nemții au început să bată

iarăși înspre podul de la Ionășești. Norocul nostru că nu nimeresc, macar că știu ei bine în care parte să în­drepte bataia tunului.

Luni, 16 octombrie 1917Am rărit-o cu însemnările în carnet pentru că, fiind'

liniște pe front, nu prea am ce scrie.Âzi am trimes o carte poștală nepotului Alexandru.Nemții mănîncă bătaie de la francezi și englezi. Au

grămădit — spune comunicatul — puteri la stînga fron­tului italian, căutînd să-1 rupă. Italienii au luat măsu­rile trebuitoare.

Vreme frumoasă, acum, dimineața, pe la ceasurile 11. Mai bubuie cîte un tun și mai latră cățelele de mitraliere nemțești. Se întîmplă des că puștile și mitralierele bat și mai departe decît linia de luptă și atunci gloanțele trec și pe la rezerve. Iacă așa s-a întîmplat azi de cătră sară.

174

Omul de legătură, Istrate Pavăl Gheorghe, pe cînd ve­nea din Cozmeștii Vechi, un glonte de mitralieră i-a stră­puns piciorul drept, de la genunchi mai sus. După ce ai noștri l-au pansat, l-au pus pe targă și l-au dus la pod la Ionășești, iar de acolo să-1 trimeată la v-un spital.

Pe noapte liniște și frig.

Vineri, 20 octombrie 1917De luni n-am mai scris în carnet, că n-am avut ce

scrie. De acasă n-am primit nici o veste.Pe aici se vorbește că vom merge în repaus sau în re­

facere la Pufești. Văd că au început să așeze fir telefo­nic oameni de la brigada a 10-a (regimentele 8 și 9).

Domnul locotenent adjutant are nădejde să se ducă acasă de luni, 23 octombrie. Vrea să ducă dar surorii sale niște bombe pe care le face în bordeiul său camaradul caporal Buccinschi Alois.

Eu stau cu făptura în bordei, însă gîndul îmi zboară departe, la locurile mele și la vremile depărtate, cînd pră­pădul nu începuse încă pe biata lume.

Astă noapte, joi spre vineri, am visat pe colegul meu Dandu Neculai, fostul sublocotenent din compania I-a, batalionul 4/56. Am trăit bine cu acest tînăr ofițer. Acum mă mier care să fie pricina de nu voiește să-mi scrie. Că doară nu ș-a fi schimbat firea.

Duminică, 22 octombrie 1917Ne-am mutat la Pufești, în repaus, fiind rezerva ar­

matei diviziei a 14-a, iar în locul nostru, unde am stat de la 1 august pînă în această zi, a venit divizia a 5-a și în locul brigăzii a 28-a a venit brigada a 10-a, avînd de comandant pe colonelul Voicescu.

Luni sara, 23 octombrie 1917Am plecat acasă în permisie pe 8 zile, iar marți dimi­

neața, 24 octombrie, am fost acasă, în Tătăruși. Am pe­trecut bine cele 8 zile cît am stat acasă. •

Luni sara, la 30 octombrie, Ilie Mihăilescu mi-a spus la telefon că-s 'numit institutor la Școala normală de o clasă ce se înființează în Tătăruși. A doua zi, marți, am fost întrebat de anume date, ca să se facă mijlocire pen-

175

îtru demobilizarea mea. în sara de marți, 31 octombrie, am plecat spre front, în așteptarea vreunui rezultat.

La Puf ești am ajuns bine și pe toți cei mari i-am găsit cu voie bună. Cînd m-am dat jos din tren, era bombar­dament viu în direcția Spărieți-Movilița.

Oamenii de la regimente lucreazăț la poziția a 3-a și a 4-a.

Nemții mai bat cu tunurile. Astă noapte au bătut des înspre apus-miazănoapte.

însemnez că, la întoarcere, am văzut (era ziuă) la Adjud marile stricăciuni făcute de cele 11 aeroplane nemțești, în ziua de vineri, 25 august, dimineața.

Tot azi, 12 noiembrie, am trimes- la deal 4 cărți poș­tale una nepotului Alexandru, una lui Poiană, una lui Ilie Mihăilescu și alta lui N. Aramă, învățător în satul Manolea, județul Suceava.

M-am întîlnit cu sergentul Toma Neculai și caporalul Iacob Simion, cari au fost în permisie la Tătăruși. Iacob mi-a spus că a auzit pe la primărie că se zvonește să mă duc cu totul la deal.

Gazetele și comunicatele oficiale ne aduc vestea că germanii naănîncă bătaie de la englezi.

Luni, 13 noiembrie 1917Mă aflu tot la Puf ești.Azi un an era zi de duminică și mă aflam pe malul

Oltului, la Vadul Curtișoarei, din sus de Slatina. Cum îi ieri ocupam poziție pe malul Oltului — cam la v-o 10 km spre miazănoapte de Slatina. Germanii au bătut, ca ieri, toată ziua orașul Slatina și tranșeele ce erau de o parte și de alta a malului stîng, la deal și la vale de pod.

Astăzi de dimineață anul ai noștri au deschis focul (compania a 4-a din 4/56), iar nemții au început să bată cumplit cu tunurile de dimineață și pînă mai după amia­ză. Mai pe amănunt se văd povestite faptele în carnetul celalalt (să-i zic nr. 1), la vremea întîmplării lor.

Joi, 16 noiembrie 1917Stăm în Pufești. Alaltăsară am auzit zvon că pe la

sfîrșitul lunii ne ducem pe poziție în locul diviziei a 15-a.

176

Asară am fost la domnul căpitan Georgescu Marin și acolo vorbeau mai mulți ofițeri în șoaptă de ducerea ofi­țerilor activi în Franța. N-am putut prinde mai mult. Se vede că miezul lucrului este strașnica frămîntare din Rusia. ' ■"

De acasă nu-mi mai vine nici o veste. Azi am scris și trimes o carte poștală lui Rugină Dumitru la compania a 6-a din regimentul Dolj, nr. 1.

Vineri, 1 decembrie 1917De la .16 noiembrie pînă azi am stat pe loc cu scrierea

însemnărilor di^n pricină că eram în repaus și deci n-aveam a scrie despre faptele de arme ale brigăzii și diviziei noastre. în fiecare zi aveam de scris la cance­laria brigăzii.

Un lucru de samă s-a petrecut în acest răstimp de 14 zile. România, fiind luptătoare pe frontul răsăritean, la un loc cu rușii (iar la ruși întîmplîndu-se o nouă re­voluție, guvernul lui Kerenski căzînd și venind la cîrmă așa-zișii maximaliști, aceștia voiau cu orice preț înche­ierea păcii, iar pînă atunci, armistițiu), România deci, fiind în legătură cu ei, nu putea rămîne deoparte singură și pentru aceea a căutat și ea să încheie armistițiu odată cu rușii. Pre cît îmi aduc aminte, căci în carnet nu am scris, vestea încheierii armistițiului s-a făcut știută ori atunci, de cătră sară, ori a doua zi de cătră sară. îmi aduc aminte cum domnul colonel Neculcea a făcut știut regi­mentelor la telefon, spuind comandanților să se aducă acest lucru la știrea oștenilor, tălmăcindu-le și ce-i acela armistițiu.

Zvon că mergem pe front în locul diviziei a 15-a. Era să plecăm pe ziua de 1 decembrie. Lucrurile s-au învîr- tit și stăm tot pe loc, în Pufești.

Ceva de samă a fost încheierea armistițiului provizo­riu între armata rusă-română, de pe frontul român și cea germană.

177

La 29 noiembrie am primit știrea de acasă că-s numit la Școala normală, dar de la autoritățile militare nu mi-a venit încă nici un ordin.

încolo nimic vrednic de însemnat.

Marți, 5 decembrie 1917Ordin că în Pufești ne mutăm pe poziție în locul divi­

ziei a 15-a. Lumea nu și-a făcut inimă ră că merge pe front. Era îngrijită că nu va găsi adăposturi bune. Vestea aceasta a fost primită ca o veste militărească, îndeplinind porunca stăpînirii.

A doua zi mi-am strîns tot materialul de cancelarie, l-am pus în lăzi, lăzile în trăsuri și gata de ducă. Ase­menea și regimentele s-au pregătit de dimineață.

* .La ceasurile 11 dimineața a venit de la Tătăruși sol­

datul Anton Iosub și mi-a adus o scrisoare de la Maria Ștefănescu. Aceasta caută să se dezvinovățească de neiz- bînda mea în privința chestiunii cu ducerea mea ca învă­țător la școala normală. Eu nu-i găsesc nici o vină, după cum nu găsesc nici o vină nici altui tătărușan. Văd că Maria are un fel de ură pe notarul Poiană, crezînd că acesta mi-ar fi scris că ea ar fi pus cuvînt pe lîngă re­vizor să nu vin eu acasă. Nu cred că revizorul ar fi făcut acest lucru. în Tătăruși, pe cît văd eu, nu piere sămînța dihoniei.

*Pe la ceasurile 3 după amiază am plecat la drum spre

front la Diocheți. Pe sară am ajuns la postul de comandă al brigăzii, pe un vînt și un frig cam supărător, mai cu samă că eu sînt cam sprinten îmbrăcat.

Așa de. frumoasă era șușaua pe unde am mers pînă a apuca la dreapta, că am zis cătră niște oșteni din apro­piere : „Cum n-or căuta nemții să-și înfipte căncile în

178

această țară, cînd o văd așa de bogată și ’așa de frumoa­să !“.

în noaptea de 6 spre 7 decembrie am dormit în bordei și cu oamenii din 76/80. Și aici am băgat de samă că omul la nevoie își face curaj. Fuseseră pe aici lupte cumplite în august. Au pierit mulți oșteni de-ai noștri, dar cei rămași i-am găsit voioși și cu inima deschisă.

Astăzi, la 8 decembrie, am trimes acasă, la Tătăruși, 4 cărți poștale.

In urma luptelor din august au pierit nemți peste samă de mulți. Și, din pricina bombardamentului, nu s-au putut îngropa. Acum, în urma armistițiului, pot umbla și ai noștri și ai lor să-și strîngă și să-și îngroape morții [...].

Aici ducem lipsă de apă. Trebuie să se ducă -oamenii și la 2—3 km să aducă oleacă de apă. La fîntînile din satul Spărieți păzesc jandarmi puși de divizia a 2-a. Oa­menii de la noi, ca să poată lua apă din fîntînă, trebuie să aibă ordin de serviciu.

Sîmbătă, 16 decembrie 1917Pe poziție, la sud de satul Diocheți.în tot acest răstimp de vreme (8—16 decembrie 1917)

nu s-au petrecut fapte vrednice de însemnat. în ziua de '9 decembrie, pe la ceasurile 4,30 p.m., s-au prezentat la rețelele noastre 2 ofițeri nemți, predînd un plic adresat comandantului diviziei noastre.

în ziua de 11 decembrie 2 ofițeri parlamentari de-ai noștri, locotenentul Ionescu Romulus și locotenentul Eber- vain Alexandru, au predat inamicului un plic primit de la divizie cu nr. 2 099.

încolo, tot liniște. Mișcări de-ale nemților pe front, ingropîndu-și morții din vremea luptelor. Ai noștri lu­crează la adăposturi.

Plin cîmpul cu focoase și proiectile. O samă din sol-

179

dații noștri, umblînd cu ele, se primejduiesc. Așa, în ziua de 10 decembrie, la 54/56 a fost omorît un soldat și rănit un sergent și un caporal. La 16 decembrie un soldat de la 55/67, la rezervă, a găsit un obuz și l-a trîn- tit jos. Proiectilul a făcut explozie rupînd picioarele sol­datului. Labele picioarelor i-au fost îngropate în cîmp, aproape de șușaua ce trece pe la sud de Diocheți. De du­reri mari, mare lucru să nu fi murit și omul? Eu chiar atunci veneam din satul Diocheți și am auzit detunătura și răcnetele de durere ale bietului om.

Niște soldați de la o companie de rezervă din 55/67, cam la vale de postul nostru de comandă, s-au apucat de jucat. Mai pe urmă oamenii, în dorul de casă și de vremurile cele bune, s-au strîns grămadă la un loc, au găsit o talancă, iar un soldat s-a apucat de urat ca la Sfîntul Vasile. Unul cînta din fluier și ceilalți strigau cum se strigă : hăi, hăi ! Am lăcrămat aducîndu-mi aminte de vremurile de liniște, cînd pe acum așteptam vacanța, cu cele două săptămîni de petrecere între neamuri și prieteni. Astăzi stau pe cîmpul de luptă. Avem armis­tițiu, dar nu putem ști dacă vom avea pace cit de curînd, sau mai degrabă să înceapă focul din nou [...].

Vine crăciunul și eu stau sub mal la miazăzi de Dio­cheți și jălesc că la mine acasă îi pustiu. Dăscălița a băgat ofițeri în odaia mea de locuit. La frate, pustiu [...].

, Vineri, 22 decembrie 1917încă azi mă apuc să mai scriu ceva. Și cînd oi sta și-oi

judeca, nu știu singur ce să scriu de cît sufăr în rîpa a- ceasta de la miazăzi a Diocheților.

La treaba la care mă găsesc sînt mai mult singur. Cîte odată mai multă pisăgeală, cîte odată mai puțină, dar nu pot ieși nicăieri de aici, nici măcar să mă duc să-mi direg încălțămintea, că-s pe cale de a rămînea desculț. Cel care-i de drept să fie cu grija cancelariei îi dus în lume

180

cu serviciu, iar eu, neștiind rosturile în toate adîncurile, vine vremea de mai înghit noduri, cum mi s-a întîmplat astăzi, că am pus la dosar o nîrtie care nu trebuia pusă. (Un plan crochiu trimes de maiorul Stravrat).

Gazetele tot ne spun că-i pe cale încheierea păcii între ruși și nemți, iar pe de altă parte că nu se știe cum s-a alege cu munca și jertfele noastre.

Am mai scris acasă, la Tătăruși.Sîmbătă, 23 decembrie 1917 am dat scrisorile lui Belțic,

care le-a dus la divizie.i

Duminică, 24 decembrie 1917Tot la miazăzi de Diocheți.Azi a venit un ordin telefonc de al divizie, în care

zice că să se deie drumul la oameni în permisie pe cîte 4 zile, începînd de mîne, 25 decembrie. Eu am rămas pe loc, căci n-are cine să facă treabă la cancelarie în lipsa mea.

Acum un an pe astă vreme eram pe drumul de la Știubeeni spre Dorobanțu, unde am ajuns sara și unde am fost găzduit în casa locuitorului C. Lazariuc și unde am trăit cam binișor toate zilele crăciunului. Era rău că fojgăluiau păduchii pe mine și mă frămîntam cu mintea ce să fac să pot scăpa de ei. Eram și bolnav de stomac. Aveam enterită.

Azi dimineață, în zorii zilei, s-au împlinit 7 ani în capăt de cînd tata ne-a lăsat sănătate , și s-a dus de pe lumea asta. Multe amintiri am din acele zile.

Acum mă aflu aici, pe cîmpul de așteptare și îngri­jire de cum vor fi lucrurile în Rusia [...].

M-am dus cu niște hîrtii la regimentul 54/56 și un soldat mi-a spus că de la Marele Cartier General nu s-a aprobat mobilizarea mea pe loc, la Școala normală din Tătăruși. N-are ministerul, ori țara, nevoie de învățători, are nevoie de cantoniști și de pădurari, că pe ei îi cheamă la serviciu.

181

De la 54/56 am venit pe la postul de comandă al bri­găzii și m-am dus în sat la 55/67, la Diocheți. Cum scobo­ram din sat la vale spre miazăzi, aud la deal, în dreapta, strigăte de „ura“ și cîntări de muzică. Se vede că era oleacă de voie bună la acei oameni.

Ai noștri — parte din ei — au fost strînși ceva mai la vale de postul de comandă și preotul Smeureanu, de la 54/56, a făcut slujbă, ori a cetit niște rugăciuni în cinstea zilei de astăzi. Nu voi uita în toată vremea vieții mele acest răsunet de cîntare la vremea și locul în care ne găseam. De altfel n-am petrecut rău în ziua de cră­ciun. De la regiment ni s-au dat cîte 250 grame de vin. Am mai cinstit și cu plutonierul Cîtea oleacă, iar la amiază am fost ospătat și cinstit cu vin de către tînărul locotenent Al. Ebervain. Pe sară, tot așa.

Astăzi, a doua zi de crăciun, domnul general, co­mandanții de batalioane și companii au fost în recunoaș­tere la deal la Spărieți, căci noi ne mutăm în sectorul brigăzii a 3-a.

Pe sară am mai cinstit oleacă de vinișor la tînărul sublocotenent Gheorghe Manole, în tranșee, spre miazăzi de postul de comandă, în apropierea viilor.

A patra zi de crăciun, joi, 28 decembrie 1917, ne-am pornit de la Diocheți pe șușă la deal, la noul post de co­mandă, în locul brigăzii a 3-a, divizia a 2-a, în marginea satului Spărieți. Ne-am așezat în bordeie și am făcut altă rînduială. în locul nostru, la Diocheți, a venit brigada a 27-a, sub comanda domnului general Atanasiu, avînd de adjutant pe locotenentul de rezervă Popovici, un om înalt și voinic.

Toată ziua de 28 decembrie pînă în sară am avut de lucru cu niște hîrtii, care trebuiau date la regimente și la divizie. Domnul general a piecat a doua zi cu rapoarte de propuneri la decorații la divizie și armata I-a și de aici la Bîrlad și la Iași și pe urmă la Folticeni, unde a petre­

182

cut în mijlocul familiei anul nou și bobotează, viind la serviciu la 8 ianuarie 1918.

După ce mi-am mai apropiet din treabă am ieșit din bordei în șușă și, în apropiere, în stînga cum sui la deal, am dat de biserica din satul Spărieți. Biserică de lemn, rămasă pustie. In țintirim erau cruci de-ale oștenilor cari au murit în crîncenele lupte din august. Țin minte bine că pe una era scris : „Plutonier major Picu Marin, mort pentru patrie la 15 august 1917“.

Trebuie pă fi fost bombardament strașnic în timpul luptelor din‘vara trecută. Multe case din Diocheți și Spă­rieți erau stricate. Turnul bisercii din Diocheți era cum­pănit într-o parte. Se vede că în Diocheți trebuie să fi fost așezate baterii de-ale noastre, căci se aflau multe gropi, acum părăsite. Lîngă gropile făcute pentru tunurile noastre se vedeau alte gropi făcute de obuzele germanilor.

Nu departe de biserica din Spărieți, pe dreapta cum mergi la deal, erau niște curți, al căror proprietar, Gu­riță, nu se afla în sat, satul fiind „evacuat“. Acele curți erau tare stricate de tunurile vrăjmașe.

Lîngă Spărieți — puțin la nord-vest — este satul Mo- vilița. Și acest sat a fost „evacuat“. Casele frumoase și, fiind regiune de vii, mai la fiecare casă am văzut pivniță și cramă. Biserică din Movilița nu era stricată, ci numai tencuiala în parte de la intrare și amiază era stricată de sfărmăturile obuzelor.

în ziua de 29 decembrie mi-am făcut biletul de voie și de tren și în ziua de 30 decembrie am plecat în trăsură la Puf ești cu locotenentul Ebervain. In drum spre Pu- fești am auzit zvonindu-se că astă noapte, 29 spre 30 decembrie, în gara Tecuci un străin — de bună samă că german — ar fi smuls fără veste geanta de la un ofițer care ieșea de la C.5.A. S-a dat ordin tot în acea noapte ca lumea să vegheze să nu treacă cineva străin printre liniile noastre la inamic. Tot astă noapte se spune că o baterie rusă ar fi fugit de pe poziție cu tunuri cu tot.

183

Pe sară m-am suit în tren și am plecat spre casă. Grămădeală destulă, căci multă lume avea de dus acasă să-și vadă familia. La Pașcani așa de mare înghesuială era în tren, că nici n-am mai încăput în vagon, ci am stat pe o scară pînă la Heci-Lespezi. De aici pînă la Tătăruși am avut tovarăși tătărușeni : pe Gh. I. Dumitru Dogariu, de la ambulanța diviziei a 14-a, Toma de la regimentul 7 Prahova, Burțilă Iordache de la regimentul 39 și Vîr- vara Gheorghe de la regimentul 54/56, compania a 2-a. Am găsit acasă, venit în permisie,, pe cumnatul meu, Ion Dămian, de care m-am fost despărțit în sara de luni, 14 noiembrie 1916.

Am petrecut bine acasă în cele 8 zile, pînă în sara de 7 ianuarie 1918, cînd m-am pornit iarăși la vale, la Pufești.

Acum, 10 ianuarie 1918, mă aflu iarăși la Spărieți, nu avînd atîta de lucru, cît fiind frămîntat foarte de grija că nu știu la cît ne-or duce vrăjmașii.

Umblă o mulțime de zvonuri, care mai de care mai cumplite : unul, că pe la Ruginoasia se fac tranșee și că trupele s-ar retrage în „triughiul morții". Altul, că s-ar fi încheiat armistițiu pe toate fronturile. Altul, că gene­ralul Averescu se opune de a mai lupta în zadar cu ina­micul.

Astăzi am trimes o carte poștală lui Aurel Popa, di­rectorul Școlii normale din Tătăruși, alta lui Dandu Ne- culai, la regimentul 17 Mehedinți, una lui Dimitrie Gri- goriu și alta lui V. Miron, aceștia din urmă de la can­celaria diviziei a 14-a. Vineri, '12 ianuarie 1918, am tri­mes o carte poștală lui Țarcă Irimia.

Vineri, 19 ianuarie 1918Nu scriu amintirile mele zi cu zi ca atunci cînd oști­

rea noastră era în acțiune și nu se hotărîse armistițiul. Pentru că nici așa lucruri de samă n-am a scrie. Șed aici,

184

în marginea de sud a satului Spărieți, într-o rîpă, unde-i și cancelaria brigăzii.

Zvonuri cit lumea despre pace și despre războiLa 16 ianuarie am primit o scrisoare de la cumnatul

Ion Dămian, ân care-mi spune că ar fi auzit că fratele Ștefan trăiește și că-i prizonier.

Pe front inamicul încearcă mereu cu „fraternizările“, dar nu i se prinde. Ofițerii inamici aduc ziare românești, care se tipăresc la București. Și ai noștri trimet ziare la inamic, tipărite în nemțește.

In ziua de luni, 15 ianuarie, cam pe la amiază, un ae­roplan a zburat pe deasupra frontului — viind dinspre Pădureni — și a luat drumul spre Străuani. Nu știu al cui să fi fost.

încolo, pace și sănătate și grijă destulă.*

Nu pot închide acest caiet cu însemnările mele din război, fără să pomenesc de ofițerii și oamenii cari m-au înconjurat în timpul de la 15 august 1916 pînă la 25 ianuarie 1918. Să încep dar :

Comandantul regimentului 56, la începutul războiului, colonelul Neculcea Constantin. Om tînăr, abia avea îm­pliniți 43 de ani și 5 luni la decretarea mobilizării. Aprig la treabă și priceput. Mai iute la începutul războiului, pînă la vremea retragerii din noiembrie-decembrie 1916. Mustrător cînd oamenii nu-și făceau cum se cuvine da­toria de buni luptători pe front. Pare că-1 văd și-1 aud cum în dimineața zilei de miercuri, 9 noiembrie 1916, pe dealul Cîmpenilor, lîngă Balș — în Oltenia — mustrînd cu grele vorbe pe oștenii cari aruncaseră în fugă lopata „Linemann“.

— Acum să vă faceți adăpost cu unghiile, dacă v-ați lăsat uneltele pe cîmpul din fața inamicului !

Pe zona de refacere, la Cordăreni—-Slobozia, a venit

185

prin martie 1917. Veșnic printre soldați și ofițeri. Măcar că aici era comandant al brigăzii 28 infanterie, deci avea sub a sa cîrmuire oamenii din două regimente — mai drept din patru, cum erau la pornirea războiului — apoi tot mai mult îi bătea inima la ofițerii și oamenii din regi­mentul 56, cu cari a ieșit din ograda regimentului în ziua de 3 (sau 4) august 1916. în partea a doua a campaniei, la Nămoloasa—-Mărășești, vara anului 1917, om foarte cumpănit și chibzuit. Să nu se facă risipă de muniții și pagubă de oameni.

Nu mi7a zis măcar legănat cuvînt în tot timpul celor mai bine de 9 luni (15 aprilie 1917 — 25 ianuarie 1918) cînd m-am aflat drept în apropierea sa. Lasă, nu-i vorbă, că și eu am fost foarte supus și ascultător de poruncile mai marilor mei. Numai datorită acestei ascultări și în­depliniri de ordine și la cancelarie și pe front, m-a îna­intat la gradul de caporal și sergent (în acest din urmă grad la 25 ianuarie 1918), măcar că eu nu voiam să am grad în oștire.

Sfătos în vremea cînd inamicul ne mai lăsa în liniște.— Spune oamenilor cu cari te întîlnești, domnule Va-

siliu, să fie liniștiți, că germanii n-au ajuns să facă o parte din locuitorii județului nostru să-și părăsească gos­podăriile.

— De trei ori am socotit, pierdut batalionul 4/56 : atunci în toamna anului 1916 : în sara de joi spre vineri, 3 sau 4 noiembrie, cînd era deasupra Cărbuneștilor, în sara de vineri, 4 noiembrie, la Curmătura, deasupra Băr­băteștilor și în sara de luni, 7 noiembrie, la Simnic, în apropiere de Craiova.

— Lucrul acesta nu l-am știut și nu l-am auzit pînă acum —• zise cu mirare într-o zi din toamna anului 1917, pe malul drept al Șiretului, nord Cozmești, cînd i-am spus vorbele auzite de la un soldat în sara de vineri, 4 noiembrie 1916. Prinseseră nemții un ostaș de-ai noștri,

186

i-au dat o palmă, i-au luat mecanismul de la armă, apoi i-au dat drumul zicîndu-i : „Să se puie Neculcea la vostru cum s-a pune, noi pe luni sara tot sîntem în Craiova“. A și scos carnetul și ș-a însemnat cele auzite de la mine.

Căpitanul Zaharescu Constantin, comandantul bata­lionului 4/56 la începutul războiului. Atîta cinste îmi căuta, că de multe ori mi se jăluia ca unui frate mai mare. Așa a ifăcut la Neagra-Șarului, în urma luptelor de la Pietrei d Roșii, la Tulgheș, în urma luptelor de la 2 octombrie. în urma cumplitei lupte din sara de vineri, 4 noiembrie, m-a chemat atît el cît și maiorul Tomescu, de la 4/15, și mi-au dat puțină gustare și cîteva guri bune de coniac. Cînd a fost prăpădul cel mare de la Tulburea, 6 noiembrie, 1916, eu am fost rămas intr-o margină de sat cu o parte din oamenii companiei I-a. El a auzit zvo- nindu-se că aș fi rănit. A trimes 4 brancardieri să. mă ridice, să nu cad în mînile vrăjmașilor.

— îmi pare bine că te văd sănătos, bădiță Alexandre. Marin zicea că, odată cu dumneata, se pierde și o parte din arhiva batalionului. Dă-o dracului de arhivă, am zis eu. Mie nu mi-i dă arhivă ; mi-i dă om, să nu cadă în mînile dușmanului.

Ori de cîte ori avea prilejul în luptele din vremea re­tragerii, arăta cea mai curată dragoste asupra mea. Cînd ne-am dat jos din tren la Bărbătești și pe urmă aproape de Cărbunești, în dimineața de joi, 3 noiembrie 1916, a zis cătră mine :

— Bădiță, să te ții de mine ca umbra. De voi scăpa eu, vei scăpa și dumneata ; de-oi muri eu, vei muri și dumneata.

Din sara de 14 noiembrie 1916 nu l-am mai văzut. A rămas cu parte din regimentul 56 la regimentul 1 Dolj, însă tot între sucevenii lui iubiți. Cînd a fost luat de pe front, în primăvara anului 1917, și dat la serviciul geografic, s-a despărțit plîngînd de oamenii cu care in­trase în război.

187

Din sara de 14 noiembrie 1916 nu l-ara mai văzut. A scăpat teafăr din război și în urmă a ajuns la gradul de locotenent-colonel. A murit cam prin 1923—1924.

Sublocotenentul Popocivi Constantin de la Borca a fost adjutantul batalionului 4 la începutul războiului. Om foarte la locul lui. Chiar cum am ajuns cu detașa­mentul în Borca, el m-a luat furier al batalionului. Costache era priceput la rînduiala cancelariei. A stat la Păltiniș pînă la 25—26 septembrie cînd, îmbolnăvindu-se de picioare, n-a mai putut merge cu frontul -la Borsec, Tulgheș și în toate locurile pînă la capăt. Nu știu unde a rămas, că nu l-a mai văzut pînă după război.

Sublocotenenții Dandu Neculai și Drăgușanu Dumitru de la compania I-a, 4/56, iarăși s-au arătat oameni buni cu mine. Ordonanțele lor, cînd era chip să poposim un­deva, îngrijeau de mine ca și cum ar fi îngrijit de dînșii. Dandu și astăzi, de cîte ori mă vede, își aduce cu drag aminte de „bădița Alexandru“ din timpul războiului.

Locotenentul lonescu Romulus, fiindu-mi cunoscut mult înaintea războiului, a căutat pe cît i-a fost cu pu­tință să-mi vie într-ajutor ori cu fapta, ori cu vorba.

Era să închid cu totul scrierea acestor amintiri fără să pomenesc ceva și despre bunul meu prieten, Simion Kirileanu.

Nu l-am avut în companie, dar a fost în batalion cu mine, la compania a 4-a. M-am rugat- de el, cînd eram la Păltiniș, să-mi facă rost de un cojocel mic și mi-a făcut. Și m-am slujit de acel cojocel pînă miercuri, 29 martie 1917.

După ce a fost rănit, în septembrie 1916 și adus la Păltiniș și apoi la vale, la Broșteni, nu l-am văzut pînă prin martie 1917 la Cordăreni [...].

Dintre soldați am avut cu priință mulți și dintre tă- tărușeni, dar mai mulți din alte locuri. Pun între cei dintîi pe Țarcă Irimia, de loc din Panaci-Buciniș, comuna Șarul-Dornei.

188

Pe zona de refacere sergentul Toma Neculai, pluto­nierul Tanasă Vasile.

Pe front, la Nămoloasa, Mărășești, Diocheți, Spărieți, Movilița, pe Belțic Mihai. Acesta era curierul brigăzii, purtînd corespondența între brigada '28 și divizia a 14-a. Cu toate nevoile, el îmi aducea schimburile la coloană, unde mi le spăla bătrînul camarad Vieru Gheorghe, zis în oștire Velea Carol.

Am mai (amintit că toți soldații de la cartierul bri­găzii — cercetași, ștafete, ordonanțe, — erau oameni blajini, supuși și cuviincioși.

Nu pot uita nici pe sergentul Sofronie, care a fost greu rănit în pădurea Prisaca, în sara de 1 august.

Chiar de ar fi fost ei în altă vreme mai nătîngi, ori mai îndărătnici, acolea,' pe cîmpul de luptă și la locul unde se găseau, erau drept oameni de treabă. îmi pare rău că nu le-am luat adresa la cei din alte județe.

Ori de cîte ori mă gîndesc la război îmi trec pe dina­intea ochilor minții toate întîmplările din acea vreme și faptele și oamenii cu care am viețuit împreună pînă în dimineața de 25 ianuarie, cînd mi-am luat ziua bună de la comandantul brigăzii, de la adjutant și de la oamenii din cartier.

Cartierul brigăzii 28 infanterie, de cum am ajuns pe front la Nămoloasa, pînă la 25 ianuarie 1918 :

Comandant, colonel — în urmă general — Neculcea Constantin. Adjutant, locotenent Ionescu Romulus. Fu­rieri, plutonier major Citea Vasile, Alexandru Vasiliu. Alți oameni de serviciu : sergenți -Sofronie, Birică Costa- che; tălmaci-interpreți :Lupu Ștefan, lipovan, Ianuș Iosif, ungur, cercetași din 54/56 : Cristea Gheorghe și Barna Gavril. Cercetași din 55/67 : caporal Roșu Ioan și soldat David Costache. Cînd cu pregătirile ofensivei de la Nă­moloasa, s-au mai adăogat cîțiva agenți de legătură. I-am uitat pe o samă, de aceea nu-i mai scriu aici. Ștafete

189

la Mărășești călări : caporal Bănică Vasile, Ienache Du­mitru, Roșea Istrate, Iezaru Sava, Mocanu Dumitru și Maican Dumitru și alți doi, ale căror nume le-am uitat. Cei doi de la început n-au stat mult, fiind mutați, dar cei 4 din urmă au stat pînă ce au rămas de mine după ple­care.

Cînd am pornit de la cartier în căruța cu David Cos- tache, toți ceilalți soldați cîți s-au nimerit să fie de față au plîns și mi-au sărutat mîna cînd le-am zis : „Rămîneți sănătoși, fraților !“.

Cu aceste rînduri am gătit de scris pe curat amintrile mele din război cîte le-am însemnat în cele două carnete, pe care le păstrez cu mare îngrijire.

190

Redactor : GHEORGHE DRAGANTehnoredactor : MIHAI BUJDEI

Apărut 1978. Format 54X84/16. Coli tipo 12.Bun de tipar la 2.XI.1978. Tiraj 10.500 exemplare.Editura Junimea, str. Gheorghi Dimitrov nr. 1"

IAȘI — ROMÂNIA

Tipărit la întreprindera poligra­fică Bacău, str. Eliberării nr. 63.

sub comanda nr. 5.208-1978.

Lucrarea este tipărită pe hîrtiefabricată de I. H. BUȘTENI

EDITURA JUNIMEA IASI

Lei 5