Revistă editată cu sprijinul: Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România – filiala Dolj Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor „C.D. Aricescu”, Argeş Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor „Porţile de Fier”, Mehedinţi Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu Consiliul ştiinţific: Acad. Dan Berindei Acad. Ştefan Ştefănescu Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea Conf.univ. dr. Lucian Amon Conf. univ. dr. Tudor Răţoi Conf. univ. dr. Ilie Vulpe CS III dr. Nicolae Mihai Prof. dr. Dan Pintilie Prof. Onoriu Stoica

Colegiul de redacţie: Mihaela Dudu – redactor şef Octavia Lorena Dina Ramona Laurenţia Hogiu Aurel Lăpădat Alexandru Ionuţ Mihai Mirela-Minodora Minca-Mălăescu Alexandru Mladinescu Traducerea rezumatelor: Rodica Mladinescu

Tehnoredactare: Mihaela Chiriţă Revista „OLTENIA. Studii. Documente. Cercetări”, seria a IV-a apare o dată pe an. Articolele pe care doriţi sa le publicaţi, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite colegiul de redacţie la adresa Serviciului Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, str. Libertăţii, nr. 34, Craiova; Tel.: 0251416661, Fax.: 0251 419100, e-mail: dolj.an@mai.gov.ro Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine, în exclusivitate, autorilor. ISSN 1842-6166 Editura Aius Printed este recunoscută CNCS (2013-2016) Craiova, Str. Paşcani nr. 9 Tel./fax: 0251/596136; e-mail: editura.aius@gmail.com www.aius.ro

Argument

Iniţiată de ilustrul academician C. S. Nicolăescu Plopşor, din dorinţa de „a risipi pânza de întuneric ce împiedică, în bună parte, cunoaşterea pământului şi locuitorilor Olteniei, din cele mai îndepărtate vremi până în zilele noastre”, revista „OLTENIA” a apărut pentru prima dată în anul 1923, de-a lungul timpului având trei serii de apariţie, în anii 1923, 1940 – 1945 şi 1997 – 2012.

Deşi a avut un ecou mai restrâns decât revista „Arhivele Olteniei”, s-a remarcat prin publicarea unui număr important de documente istorice şi studii de specialitate, intitulându-se din anul 1940 „Oltenia. Documente. Cercetări. Culegeri”, iar din anul 1997, „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”.

Atrăgând în permanenţă valoroşi colaboratori, în revistă au fost publicate numeroase studii, articole, comunicări, culegeri, note şi docu-mente privind istoria Olteniei din paleolitic şi neolitic până în perioada modernă şi contemporană.

Iniţial cunoscută doar specialiştilor, ne propunem ca, odată cu apariţia seriei a patra, Revista „OLTENIA. Studii. Documente. Cercetări” să capete audienţă mai largă, să cuprindă discipline variate, să atragă mai mulţi colaboratori din institute de cercetare, muzee, universităţi, iubitori ai istoriei acestui colţ de ţară, să corespundă normelor de editare europeană, dar, mai ales, să capete rezonanţa cultural-ştiinţifică naţională cu o periodicitate regulată.

Redacţia

4

CUPRINS

STUDII DE ISTORIE Mihaela Pena, Dorel Bondoc Educaţia în lumea romană. Câteva consideraţii despre exersarea şi practicarea scrisului în Oltenia romană .................................................. 15 Gabriela Filip, Dorel Bondoc Despre o figurină ceramică şi coafura feminină romană din a doua jumătate a secolului II.............................................................................. 30 Lucian Amon, Onoriu Stoica Edificii descoperite la Romula cu ocazia cercetărilor arheologice întreprinse de Muzeul Militar Naţional în campaniile 1991 şi 1992 ....... 37 Tudor Răţoi Repere cronologice asupra cercetării şi exploatării cuprului la Baia de Aramă – Mehedinţi ................................................................. 44 Paul-Emanoil Barbu Morile din judeţul Vâlcea într-o statistică din 1839 ................................ 52 Nicolae Vîlvoi Consideraţii privind falsul în documentele istorice din secolul al XIX-lea descoperite în depozitele S.J.A.N. Dolj ................................. 69 Doina Petruţa Aleca Învăţământul public primar râmnicean în perioada 1831-1900 ............. 75 Ion-Nicolae I. Mutu-Strehaia Învăţământul teologic muzical din Muntenia în veacul al XIX-lea ......... 89 Otilia Gherghe Primele iniţiative de înfiinţare a unei biblioteci publice la Craiova ..... 106 Cristina Corman Începuturile Teatrului din Caracal ........................................................ 112

5

Ionela Niţu Prezenţa refugiaţilor polonezi la Băile Govora în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial ...................................................... 116 Bogdan Emanuel Răduţ Creştinii după Evanghelie şi Departamentul cultelor: din culisele unui proces public la Craiova ............................................ 124 PERSONALITĂŢI Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu Familia Obedeanu în istoria ţării .......................................................... 135 Cristian Grecoiu Târgu-Jiul în vremea primarului Vasile Lascăr (1879-1883) ............... 179 Victor Chiriţă - Bălceţeanu Constantin S. Nicolăescu-Plopşor – părintele Arhivelor Statului din Craiova (45 de ani de la trecerea în eternitate) .............................. 189 Daniel Cismaşu Familia şi activitatea primarului Constantin Stanciovici ...................... 193 Dan Ovidiu Pintilie Inginerul Constantin P. Brătăşanu ........................................................ 205 Andreea Grigore Din corespondenţa adolescentei Malvina Urşianu ................................ 210 MISCELLANEA Radu Gabriel Dumitrescu Notă preliminară asupra tezaurului de la Bulzeşti ................................ 219 Claudiu Stancu, Delia Stancu Mastodontul de la Stoina – o descoperire paleontologică deosebită pentru Oltenia ........................................................................................ 251 Onoriu Stoica, Adrian Frunză Contribuţii la cunoaşterea „insignelor onorifice” militare româneşti (I) ............................................................................. 255

6

Laurenţiu-Ştefan Szemkovics Matrice sigilare aparţinând poliţiei oraşului Calafat (1865-1872) ...... 274 Ramona Hogiu Sigilii ecleziastice aflate în colecţia Arhivelor craiovene ...................... 281 Ion Hobeanu Activitatea de arhivă la creatori în perioada regulamentară ilustrată de documentele păstrate la S.J.A.N. Gorj .............................................. 288 Paula-Cristina Vasiloiu Arhiva Fondului Arhivistic „Primăria oraşului Târgu Jiu” ................. 296 Rodica Florentina Opriţescu Aspecte legate de conservarea şi restaurarea unei tipărituri de la 1689 din colecţia Bibliotecii Nationale a României ..................... 304 Sorela Gângioveanu, Anişoara Vătuiu Probleme apărute în procesul de consolidare şi conservare a unui steag pictat de la sfârşitul sec. al XIX-lea aparţinând judeţului Prahova ...... 309 Adela Gabriela Dumitru Măsuri de protecţie a descoperirilor arheologice metalice................... 312 Alina Maria Gărău Consideraţii asupra degradărilor textilelor realizate din materiale proteice (lână şi mătase) ........................................................................ 319 Irinela Firan Consideraţii privind operaţiunile de restaurare specifice covoarelor .. 324 RECENZII Colectiv, Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. II, Localităţi urbane (Ilie Vulpe) ............................................................................................ 331 Nicolae Marinescu, Săptămânalul „Demnitatea”. Libertatea pe cont propriu (Victor Chiriţă) ....................................................................... 333

7

CONTENTS

HISTORY STUDIES Mihaela Pena, Dorel Bondoc Education in the Roman World. Some Considerations about Learning and Practicing Writing in Oltenia, in the Roman Period ........................ 15 Gabriela Filip, Dorel Bondoc About a Ceramic Figurine and Roman Feminine Hairstyle from the Second Half of The Second Century .......................................... 30 Lucian Amon, Onoriu Stoica The Buildings Discovered to Romula at the Archaeological Research Carried by National Military Museum in Campaigns in 1991 and 1992 ..................................................................................... 37 Tudor Răţoi Cronological References oOn Research and Explorations of Cooper to Baia de Arama – Mehedinti ................................................................. 44 Paul-Emanoil Barbu The Mills in Valcea County in a Statistic from 1839 ............................... 52 Nicolae Vîlvoi Considerations about False Historical Documents from the 19th Century Descovered in S.J.A.N. Dolj Deposits ................. 69 Doina Petruţa Aleca Public Primary Education Ramnicean during 1831-1900 ...................... 75 Ion-Nicolae I. Mutu-Strehaia Music Theological Education from Muntenia in 19th Century ............... 89 Otilia Gherghe The First Iniatives to Publish a Public Library in Craiova ................... 106 Cristina Corman The Beginings of the Caracal Theatre ................................................... 112

8

Ionela Niţu The Present of Polish Refugees to Govora Baths during the Second World War ................................................................ 116 Bogdan Emanuel Răduţ The Open Brethren and the Department of Cults: from the Backstages of a Public Trial in Craiova ................................. 124 EVOCATIONS Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu Obedeanu Family in Country History .................................................... 135 Cristian Grecoiu Targu-Jiu City during the Mayor Vasile Lascar (1879-1883) ............... 179 Victor Chiriţă - Bălceţeanu Constantin S. Nicolăescu-Plopşor – The Parent of the Craiova State Archive (45 Years from the Death) ....................... 189 Daniel Cismaşu The Family and the Activity of the Mayor Constantin Stanciovici ........ 193 Dan Ovidiu Pintilie The Engineer Constantin P. Bratasanu ................................................. 205 Andreea Grigore From the Adolescent Correspondence of Malvina Ursianu .................. 210 MISCELLANEA Radu Gabriel Dumitrescu Preliminary Note about the Bulzesti Treasure ....................................... 219 Claudiu Stancu, Delia Stancu The Mastodon from Stoina – A Paleontological Discovery for Oltenia ............................................................................. 251 Onoriu Stoica, Adrian Frunză Contributions to the Knowledge of Romanian Military Honorary Badges (I) .............................................................................. 255

9

Laurenţiu-Ştefan Szemkovics Sealing Matrix Belonging to the Calafat City Police (1865-1872) ....... 274 Ramona Hogiu Ecclesiastes Seals in Craiova Archives Collection ................................ 281 Ion Hobeanu The Archive Activity of Creators in the Regulamentary Period Ilustrated by the Documents Kept in S.J.A.N. Gorj ................... 288 Paula-Cristina Vasiloiu The Archivistic Found Archive „Targu-Jiu City Hall” ......................... 296 Rodica Florentina Opriţescu Issues about the Conservation and Restauration of a Printed from 1689 from National Romanian Library Collection ....................... 304 Sorela Gângioveanu, Anişoara Vătuiu Problems Appearing in the Process of Consolidation and Conservation of a Flag Painted from the End of 19th Century Belonging to Prahova County ..................................... 309 Adela Gabriela Dumitru Precaution Measures for the Metallic Archeological Findings............. 312 Alina Maria Gărău Reflexion on Degradation of Textile Made of Proteinaceous Material (Wool and Silk) ............................................... 319 Irinela Firan Considerations about the Restauration of the Carpets .......................... 324 CHRONICLE *** The Enciclopedia of Valcea County, Vol. II, Urban Places (Ilie Vulpe) ............................................................................................ 331 Nicolae Marinescu, The Weekly “Dignity”. Freedom on their Own (Victor Chiriţă) ............................................... 333

10

SOMMAIRE

ÉTUDES D'HISTOIRE Mihaela Pena, Dorel Bondoc L'éducation dans le monde romain. Quelques réflexions sur la pratique de l'écriture dans Oltenia pendant la période romane .......... 15 Gabriela Filip, Dorel Bondoc À propos d’une figurine en céramique et des coiffes des femmes romaines dans la seconde moitié du II-è siècle .................... 30 Lucian Amon, Onoriu Stoica Édifices découverts à Romula à l’occasion des recherches archéologiques initiées par le musée militaire national pendant les campagnes de 1991 et 1992................................................................ 37 Tudor Răţoi Repères chronologiques sur la recherche et l'exploitation du cuivre à Baia de Aramă – Mehedinţi .................................................. 44 Paul-Emanoil Barbu Les moulins du département de Vâlcea dans une statistique de 1839 ..... 52 Nicolae Vîlvoi Rèflexions sur les faux documents historiques datant du XIX-e siècle decouverts dans les dépôts de S.J.A.N. Dolj ............................................ 69 Doina Petruţa Aleca L'enseignement primaire publique à Râmnicu Vâlcea dans les années 1831-1900 ...................................................................... 75 Ion-Nicolae I. Mutu-Strehaia L’enseignement théologique musical de Muntenia pendant le XIX-e siècle ........................................................................... 89 Otilia Gherghe Premières initiatives visant à organiser une bibliothèque publique à Craiova ................................................................................ 106 Cristina Corman Les débuts du Théâtre de Caracal ......................................................... 112

11

Ionela Niţu Présence des réfugiés polonais aux Bains de Ggovora pendant la Seconde Guerre Mondiale ................................................................. 116 Bogdan Emanuel Răduţ Les chrétiens évangéliques et le département des cultes religieuses: les coulisses d'un procès publique à Craiova ........................................ 124 ÉVOCATIONS Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu La famille Obedeanu dans l’histoire du pays ........................................ 135 Cristian Grecoiu Târgu-Jiu du temps du maire Vasile Lascar (1879-1883) ..................... 179 Victor Chiriţă - Bălceţeanu Constantin S. Nicolăescu-Plopsor – Fondateur des Archives Nationales à Craiova (45 ans depuis son passage à l’éternité) .............................. 189 Daniel Cismaşu La famille et l’activité du maire Constantin Stanciovici ....................... 193 Dan Ovidiu Pintilie L’ingénieur Constantin P. Brătăşanu .................................................... 205 Andreea Grigore Correspondance adolescentine de Malvina Urşianu ............................. 210 MISCELLANEA Radu Gabriel Dumitrescu Note préliminaire sur le trésor de Bulzeşti ............................................ 219 Claudiu Stancu, Delia Stancu Le mastodonte de Stoina – une découverte paléontologique particulière pour Oltenia ....................................................................... 251 Onoriu Stoica, Adrian Frunză Contributions à une meilleure connaissance des "insignes honorifiques" militaires roumaines ................................. 255

12

Dr. Laurenţiu-Ştefan Szemkovics Matrices des sceaux appartenant à la police de la ville de Calafat (1865-1872) ......................................................................... 274 Ramona Hogiu Sceaux ecclésiastiques se trouvant dans la collection des Archives de Craiova ........................................................................ 281 Ion Hobeanu L’activité déposée par les créateurs d’archives durant la période du réglement illustrée dans les documents conservés à S.J.A.N. Gorj ....... 288 Paula Cristina Vasiloiu Le fonde des archives «la Mairie de la ville de Târgu –Jjiu»................ 296 Florentina Rodica Opriţescu Quelques aspects tenant de la conservation et la restauration d'une impression de 1689 se trouvant dans la collection de la Bibliothèque Nationale de Roumanie .......................................................................... 304 Sorela Gangioveanu, Anişoara Vătuiu Problèmes issus pendant le processus de restauration et préservation d’un drapeau peint vers la fin du XIX –e siècle et appartenant au Département de Prahova ....................................................................... 309 Adela Gabriela Dumitru Mesures de protection des découvertes archéologiques métalliques .... 312 Alina Maria Garău Réflexions sur la dégradation des fibres textile confectionnés des matériaux protéiques (laine et soie) ....................................................... 319 Irinela Firan Réflexions sur le travail de restauration spécifique aux tapis ............... 324 AVIS Collectif, L’encyclopédie du département de Vâlcea, tome II, localités urbaines (Ilie Vulpe) ............................................................................. 331 Nicolae Marinescu, L’hebdomadaire «La Dignité». La liberté sur son propre compte (Victor Chiriţă) ............................... 333

STUDII DE ISTORIE

15

EDUCAŢIA ÎN LUMEA ROMANĂ. CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE EXERSAREA ŞI

PRACTICAREA SCRISULUI ÎN OLTENIA ROMANĂ

Mihaela Pena, Dorel Bondoc

Educaţia a ocupat un loc important în lumea romană, preocupată mereu de modelarea şi formarea cetăţeanului roman. Aproape toţi cetăţenii romani aveau o educaţie şcolară elementară: ştiau să scrie, să citească şi să socotească1. Acest fapt constituie o dovadă a superiorităţii civilizaţiei latine în raport cu altele contemporane ei. Conştienţi de acest lucru, mentalitatea romanilor a făcut mereu o distincţie netă între lumea greco-romană civilizată şi cea barbară.

Pentru multă vreme, limba greacă a ocupat întâietatea în învăţă-mântul din peninsula italică2. Se crede că elevilor li se preda adesea mai întâi limba greacă, înainte de a studia limba maternă, după care erau studiate şi învăţate ambele, în paralel3.

Iniţial nu a existat un sistem de învăţământ public organizat, aristocraţia romană adoptând, pentru educarea copiilor săi, modelul grecesc al preceptoratului privat. Familiile înstărite aveau sclavi greci instruiţi, care le transmiteau copiilor cunoştinţele de bază, apoi unii tineri romani mergeau în Grecia să-şi completeze studiile4.

*

Odată instituit, învăţământul roman avea trei trepte: primar, gimnazial şi superior. Se pare că învăţământul şcolar primar public a apărut în secolele VII-VI î. Hr., cel secundar în sec. III î. Hr., iar cel superior în sec. I î. Hr.5.

Şcoala primară romană – ludus litterarius – era o şcoală mixtă, frecventată atât de băieţi, cât şi de fete, începând cu vârsta de şapte ani. Profesorul – ludi magister – plătit de părinţi, îi învăţa pe copii să scrie, să citească, să socotească, să recite pe de rost şi să recite texte literare. 1 Drîmba 2000, p. 282. 2 Marrou 1997, p. 27-29 3 Cary, Scullard 2008, p. 358. 4 Marrou 1997, p. 33-34; Carcopino 1979, p. 141. 5 Marrou 1982, p. 38.

16

Predarea era bilingvă, în limba greacă şi în limba latină şi aşa s-a menţinut astfel până la sfârşitul imperiului târziu6.

La vârsta de 12 ani, un număr redus de copii treceau la şcoala de grad gimnazial, "şcoala de gramatică", şcolarizarea întinzându-se pe o perioadă de patru ani. În cadrul acestui ciclu şcolar, se studiau sub conducerea şi îndrumarea unui dascăl (grammaticus), limba greacă, limba latină, noţiuni de gramatică şi stil, precum şi autorii clasici. Într-un număr restrâns de şcoli se studiau şi alte materii ca matematica, geometria şi astronomia, însă învăţământul mediu roman era dominant umanist7.

Învăţământul superior, "şcoala de retorică", condusă de un rhetor, era frecventată în special de tinerii din familiile bogate, de la vârsta de 17 ani. Limba de predare era cu precădere limba greacă. Frecventau cursurile unor astfel de şcoli superioare viitorii politicieni, funcţionari, avocaţi, consilieri juridici, etc.8 Bineînţeles că erau şi şcoli care pregăteau specialişti ca medici, arhitecţi, avocaţi, etc.

Împăraţii romani, de la Vespasianus la Marcus Aurelius, au încurajat literatura şi învăţământul, răspândirea şcolilor primare în provinciile îndepărtate ale imperiului, acordând scutiri fiscale dascălilor, precum şi învăţământul superior prin acordarea de subvenţii de stat regulate şi asigurarea unor săli elegante9.

INTRODUCERE ÎN DATELE PROBLEMEI

Scrierea a reprezentat una din modalităţile prin care realizările şi

valorile romane au fost transmise posterităţii. Şi întrucât piatra reprezintă cel mai rezistent material la trecerea timpului, romanii au agreat inscripţionarea acestui material în diverse formule: inscripţii onorifice, inscripţii funerare, dedicaţii către divinităţi, etc. Pentru corespondenţa oficială s-a utilizat scrierea pe papyrus şi pergament; din păcate acestea sunt materiale perisabile, care cu rare excepţii nu s-au păstrat până în zilele noastre.

Pentru corespondenţa particulară, cele mai cunoscute materiale de scris utilizate de romani erau tabulae ceratae (tăbliţe cerate); este vorba despre nişte plăcuţe de lemn dreptunghiulare, înrămate, acoperite cu un 6 Carcopino 1979, p. 141-144; Enciclopedia 1982, p. 406, Drîmbă 2000, p. 282. 7 Cary, Scullard 2008, p. 356, 358; Enciclopedia 1982, p. 407-408; Drîmba 2000, p. 283. 8 Drîmba 2008, p. p. 283-284; Enciclopedia 1982, p. 408-409. 9 Carcopino 1979, p. 143; Cary, Scullard 2008, p. 475-476, 595, 545-546; Enciclopedia 1982, p. 408; Lascu 1965, p. 121.

17

strat subţire de ceară amestecată cu smoală, pe care se scria cu un instrument metalic sau din os, ascuţit la un capăt, numit stilus10. Mai puţin cunoscută în Dacia este practica utilizării unor simple tăbliţe de lemn, pe care se scria cu cerneală11.

Alfabetul latin a avut în epoca arhaică 22 de litere, în epoca lui Cicero 21 de litere, iar ulterior 23 de litere (fig. 1), după cum urmează: A B C D E F G H I K L M N O P Q R S T V X Y Z12. În Dacia nu a fost atestată existenţa unor şcoli publice, dar monumentele sculpturale sugerează acest lucru: este vorba despre reprezentarea pe câteva monumente sculpturale a unor elevi ţinând în mână instrumente de scris (stili) şi săculeţe pentru rechizite (crumena)13.

Scrisul şi cititul în limba latină (sau greacă) au reprezentat prin urmare practici obişnuite şi în regiunea Olteniei de azi, în epoca romană. Grija pentru educaţia tinerilor reiese şi din cele relatate pe o cărămidă descoperită la Romula, pe care a fost incizată în pasta crudă (înainte de uscare şi ardere), o inscripţie în limba greacă14: învaţă din Homer şirul evenimentelor războiului troian.

Zona Olteniei de azi nu a beneficiat de norocul Roşiei Montana, unde s-au descoperit astfel de tăbliţe cerate în zona minieră auriferă15. Însă această neşansă este acoperită de descoperirile arheologice. Este vorba despre câteva exerciţii de scriere făcute pe materiale ceramice sau tegulare şi mai multe instrumente de scris.

Catalogul întocmit şi redat de noi mai jos, nu este unul exhaustiv. Dar poate constitui un început în această direcţie16, a studierii educaţiei prin scriere pe teritoriul Olteniei de azi, în epoca romană.

10 Petolescu 2010, p. 273-274; Enciclopedia 1982, p. 700. 11 Petolescu 2001, p. 37. 12 Petolescu 2001, p. 19. 13 Petolescu 2010, p. 273-274, cu bibliografia. 14 Tocilescu 1900, p. 97-98; IDR, II, p. 171-172, nr. 390. 15 IDR, I, p. 165-256; Enciclopedia 1982, p. 700. 16 Pentru un bun exemplu, vezi Scrisul la Apulum, 2012.

18

Fig. 1.

CATALOG SELECTIV

I. „Exerciţii de scriere“ 1. Drobeta; cărămidă, pe al cărei lat s-au scris în pasta crudă, pe

două rânduri, literele alfabetului17. La momentul publicării, piesa se găsea în colecţia fostului Muzeu Naţional de Antichităţi.

Săpături G. Tocilescu - P. Polonic, castru, anii 1896-1899.

17 IDR, II, p. 71, nr. 114, cu bibliografia.

19

T Y X Y Σ A B C D E F H I Γ K M И O P...

O. Toropu credea că lectura literelor este alta18:

T V X Y Σ A B C D E F H Γ K I M И O P Q [R S]

2. Romula; fragment de vas, pe care au fost zgâriate, în pasta arsă,

litere ale alfabetului latin. Cele opt litere păstrate sunt dispuse câte patru, pe două rânduri (A, B, C, D; T, A, S, X). Literele au o înălţime de 0,01 m. Piesa se găseşte la Muzeul din Caracal19. Fig. 2.

Descoperire întâmplătoare, pădurea din Reşca, punctul Pavilionul apicol.

A B C D... ...T A S X ...

Iniţial s-a încercat exersarea alfabetului latin, din care s-au păstrat

doar primele patru litere, iar pe rândul al doilea, se distinge terminaţia unui substantiv de declinarea a treia (TAS) şi un numeral (X).

Fig. 2.

18 Toropu 1988-1989, p. 39, nota 18. 19 IDR, II, p. 174, nr. 397, cu bibliografia.

20

3. Sucidava-Celei; ţiglă fragmentară, pe care au fost incizate în pasta crudă literele alfabetului latin (pe primele trei rânduri) şi un exerciţiu de scriere (pe rândul al patrulea). Dimensiuni păstrate: 26 x 25cm. Literele au înălţimi diferite: literele din primul rând – 2-5cm; literele din al doilea rând – 3-4,5cm; literele din al treilea rând – aprox. 2,5 cm; literele din al patrulea rând – 0,5-1cm. Fig. 3.

Săpături O. Toropu, fortificaţia romană târzie, anii 1984-198520.

[T V] X Y Z A [B] C D E F G H K I L

[M] N O P Q R S [...] OA—A V I S

Ca şi în cazul piesei anterioare, şi aici avem un exemplu de exersare

a alfabetului latin, literele fiind dispuse pe primele trei rânduri, acestea nefiind păstrate integral. S-au păstrat 20 litere din cele 23 ale alfabetului latin complet, unele fiind clare sau uşor de identificat (A, Z pe primul rând; C, D, G, H pe rândul al doilea; M, N, O, P, Q, R, S pe rândul al treilea), cinci litere prezintă anumite particularităţi (E, F, K, I, L din rândul al doilea) iar trei litere lipsesc din cauza spargerii ţiglei (T şi V din primul rând şi B din rândul al doilea).

Pe rândul al patrulea se află şapte semne, reprezentând probabil un exerciţiu de scriere. Primele două şi ultimele patru sunt litere iar între ele se află un semn despărţitor. Prima literă este incompletă, următoarele două pot fi D, O, P, Q sau A iar ultimele trei sunt V, I, S.

20 Toropu 1988-1989, p. 37-40; ILD, p. 84, nr. 123.

21

Fig. 3. II. Instrumente de scris

4. Slăveni; styllus din fier; tija cu secţiunea de formă rotundă; unul din capete a fost ascuţit pentru scriere, celălalt este lăţit sub forma unei spatule pentru răzuirea sau nivelarea cerii de pe o tăbliţă de lem. Dimensiuni: lungime- 11,7cm; lăţime capăt spatulă- 1cm; diametru maxim tijă- 0,7cm. Fig. 4. Săpături D. Tudor, Gh. Popilian; data şi contextul descoperirii nu sunt cunoscute. Piesa se găseşte la Muzeul Olteniei Craiova.

22

Fig. 4 (desen). Fig. 5 (foto). Fig. 5.1 (foto şi desen).

5. Cioroiu Nou; stylus de fier; tija cu secţiunea rotundă; un capăt lăţit precum o spatulă, celălalt ascuţit pentru scriere; lungime- 11,7cm. Fig. 5.

Săpături Gh. Popilian, 1959, fortificaţie. Muzeul Olteniei Craiova, inv. I 40223.

5.1. Cioroiu Nou; styllus de fier; fragmentar: partea superioară ruptă; partea inferioară realizată sub forma unei tije cu secţiunea rotundă, decorată cu şase inele de bronz, pe care au fost redate incizii oblice; capătul este lăţit sub forma unei spatule cu care se proceda la ştergerea unui text scris pe o tăbliţă cerată; lungime păstrată - 7cm. Fig. 5.1. Săpături Dorel Bondoc; anul 2009, terme. Piesa se găseşte la Muzeul Olteniei Craiova.

6. Răcari; styllus realizat din fier21; tija cu secţiunea de formă rotundă; un capăt realizat sub forma unei spatule, celălalt a fost ascuţit în vederea scrierii; dimensiuni: lungime- 9cm; diametru maxim tijă- 0,6cm; lăţime spatulă- 0,8cm. Fig. 6.

Săpături Gr. Tocilescu-P. Polonic, 1897-1898, castru. Piesa se găseşte la Muzeul Olteniei Craiova.

21 Bondoc, Gudea 2009, p. 269, nr. 965.

23

Fig. 6 (desen). Fig. 6.1 (desen). Fig. 6.2 (foto şi desen).

6.1. Răcari; styllus realizat din fier22; tija cu secţiunea de formă

rotundă; capătul destinat răzuirii sau nivelării cerii a fost realizat sub forma unei spatule trapezoidală, celălalt este ascuţit pentru scriere; dimensiuni: lungime- 8,1cm; lăţime spatulă- 0,8cm. Fig. 6.1.

Săpături D. Bondoc, 2006, în dărâmătura zidului de incintă al castrului. Piesa se găseşte la Muzeul Olteniei Craiova.

6.2. Răcari; styllus realizat din bronz23; fragmentar: s-a păstrat doar jumătate din piesă sub forma unei tije cu secţiunea rotundă, decorată cu triunghiuri incizate şi linii în torsadă; capătul este lăţit sub forma unei spatule care avea rolul de a şterge cele scrise pe o tăbliţă cerată; cealaltă parte cu capătul ascuţit destinat scrierii, nu s-a păstrat; lungime păstrată- 9,8cm. Fig. 6.2.

Săpături Gr. Florescu, castru, anul 1928 sau 1930. Piesa se găseşte la Muzeul Olteniei Craiova, inv. I 25175.

7. Drobeta; stylus de fier; capul plat (spatula), tija cu secţiunea de formă rotundă, vârful ascuţit (îndoit în present). Lungime- 10,3cm. Fig. 7.

22 Bondoc, Gudea 2009, p. 269, nr. 966. 23 Bondoc, Gudea 2009, p. 228, nr. 674.

24

Data şi contextual descoperirii nu sunt cunoscute. Muzeul Olteniei Craiova, inv. I 44695.

8. Sucidava-Celei; stylus realizat din os24; piesă realizată într-un mod cu totul deosebit; tija cu secţiunea de formă rotundă; o verigă cu trei excrescenţe la partea superioară; treimea inferioară îngroşată şi decorată cu caneluri orizontale, oblice şi încrucişate; de asemenea, în acelaşi sector a fost practicată o perforaţie cu secţiunea dreptunghiulară; vârful ascuţit; dimensiuni: lungime- 18,2cm; diametru verigă- 2,4cm. Fig. 8.

Săpături Gh. Popilian, 1973, necropola de la nordul aşezării civile, mormântul 271.

Fig. 7 (foto). Fig. 8 (foto şi desen).

24 Popilian, Bondoc 2012, p. 54, the grave no. 271, pl. LXXXVI/271.

25

SCURTE CONSIDERAŢII Aşa cum am subliniat mai sus, catalogul descoperirilor este unul

selectiv. Am redat descoperirile mai semnificative, care prin aspect şi conţinut au o pondere mai mare cu privire la subiectul abordat în paginile acestui studiu. Din diverse considerente (cantitatea de informaţii arheologice publicate, spaţiul tipografic limitat), nu am putut proceda la realizarea unui repertoriu ca şi complet al descoperirilor. Trecerea în revistă a reperelor ce alcătuiesc catalogul de mai sus, permite totuşi câteva scurte consideraţii.

Cu privire la aşa-zisele exerciţii de scriere, ne putem întreba în primul rând de ce s-a procedat la utilizarea unor materiale din lut (ţigle, cărămizi, vase), de vreme ce tăbliţele de lemn erau cu siguranţă mult mai la îndemână.

De pe teritoriul de azi al Olteniei avem la îndemână doar trei astfel de descoperiri de exerciţii de scriere, pe materiale din lut (Drobeta, Romula şi Sucidava), dar această cifră reprezintă doar stadiul cerce-tărilor. Cu siguranţă, astfel de practici trebuie să fi existat în epoca romană, în mai toate centrele urbane şi militare ale Daciei Inferior. O cărămidă cu literele alfabetului incizate în mod similar pe suprafaţă, a fost descoperită la Sarmizegetusa25; această evidenţă ne arată că obiceiul incizării literelor alfabetului pe materiale de lut, s-a practicat pe scară largă în epoca romană26. Dificultatea consta însă în aceea că odată incizate, materialele din lut pe care se exercita scrierea nu mai permiteau ştergerea literelor şi reutilizarea lor în acelaşi sens. Sunt doar câteva temeiuri pentru care considerăm că materialele de lut ce prezintă incizate pe suprafaţă literele alfabetului, nu redau de fapt nişte simple exerciţii de scriere, ci reprezintă un fel de "abecedar", după care literele puteau fi învăţate. Adică au fost scrise de persoane ştiutoare de carte, pentru cei ce doreau să înveţe să scrie. Acesta ar fi de pildă, motivul pentru care cineva de la Porolissum a incizat pe o cărămidă faptul că era bucuros că a învăţat să scrie (ocasionem nanctus sum scribendi)27. Faptul că cele mai multe astfel de descoperiri au fost aflate în castre28, ne arată de fapt cine erau principalii practicanţi.

Mai greu de înţeles este motivul pentru care literele alfabetului au fost incizate pe fragmentul de vas de la Romula. Însă descoperirea recentă la Apulum, a unui vas cu reprezentarea incizată a unor grupuri de 25 Tocilescu 1900, p. 101-102. 26 Istoria românilor, II, 2001, p. 228, înregistrează 28 de astfel de descoperiri. 27 CIL, III, 1635,4; Tocilescu 1900, p. 102-103. 28 Istoria românilor, II, 2001, p. 228.

26

cifre din sistemul numeral latin, în ordine crescătoare29, ne arată că şi această practică era în vogă la acea vreme.

Nu este obligatoriu a se face o legătură între aceste materiale de lut cu literele incizate ale alfabetului şi instrumentele de scris (stili). Pentru incizarea literelor în lutul nears, dar mai ales în cel ars, puteau fi folosite şi alte obiecte cu vârful ascuţit (cuie, piroane).

Mai multe zeci de instrumente de scris (stili) au fost descoperiţi în castrele şi aşezările urbane romane din Oltenia. O situaţie similară înregistrăm şi în alte locaţii30. Prezentarea tuturor acestor obiecte (unele întregi, cele mai multe fragmentare) nu este oportună în paginile acestui modest articol. Numărul lor mare dovedeşte însă că pentru corespondenţa privată, tăbliţele cerate din lemn erau intens folosite.

Nu stă în intenţia noastră să facem o tipologie a acestor instrumente, dar cele enumerate în catalogul nostru, prezintă mai multe deosebiri. Stili de fier de la Slăveni (nr. 4), Cioroiu Nou (nr. 5), Răcari (nr. 6 şi 6.1) şi Drobeta (nr. 7) reprezintă piese simple şi banale, comună parcă, atmos-ferei cazone din regiune.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte obiecte. Stylus-ul de la Răcari (nr. 6.2) a fost realizat din bronz şi are tija decorată. Obiecte similare provin de la Drobeta31, dar nu au putut fi redate aici din cauza calităţii deficitare a ilustraţiei publicate. Un estetic aparte prezintă stylus-ul de la Cioroiu Nou (nr. 5.1); prin aplicarea de inele de bronz peste tija de fier a fost obţinut un efect vizual deosebit. Iar cel de la Sucidava (nr. 8), realizat din os, este o piesă cu totul de excepţie. Probabil diferenţele de realizare indică statutul special al biroului unde era folosit respectivul stylus sau starea materială mai bună a posesorului. Cum bine s-a sesizat32, utilizarea unor astfel de instrumente nu era la îndemîna oricui; aşa s-ar explica apariţia pe unele fresce de la Pompei şi Herculanum, a unor personaje mondene ale epocii, ţinând în mână un astfel de stylus33.

29 Timofan 2009, p. 625-634. 30 Pentru Sarmizegetusa de pildă, vezi Alicu, Cociş, Ilieş, Soroceanu 1994, p. 93, nr. 123-132; pentru Apulum, Scrisul la Apulum, 2012, p. 90-91. 31 Stângă 1998, p. 329, pl. LIX/16-18. 32 Scrisul la Apulum, 2012, p. 88. 33 Gusman 1906, p. 395 şi 399.

27

Fig. 9.

O altă constatare este aceea că atât materialele din lut pe care s-a

exercitat scrierea alfabetului, cât şi instrumentele de scris descoperite provin în special din centre urbane sau militare. Este şi aceasta o dovadă că în mediul rural, fără a lipsi cu totul, scrierea nu s-a bucurat de aşa o largă popularitate, poate şi din motive obiective. Oraşele şi castrele au reprezentat centrele unde scrierea s-a exersat şi practicat pe scară largă în epoca romană. Ne oprim deocamdată aici, urmând a relua discuţia cu un alt prilej.

Lista ilustraţiilor

Fig. 1. Alfabetul latin utilizat la scrierea tăbliţelor din Dacia, după IDR, I,

p. 181, fig. 79. Fig. 2. Romula. Fragment de vas cu litere latine incizate, după IDR, II, p.

174, nr. 397. Fig. 3. Sucidava-Celei. Cărămidă cu literele alfabetului latin, după O.

Toropu 1988-1989, p. 38, fig. 3. Fig. 4. Slăveni. Stylus de fier. Fig. 5. Cioroiu Nou. Stylus de fier. Fig. 5.1. Cioroiu Nou. Stylus de fier, decorat cu inele de bronz. Fig. 6. Răcari. Stylus de fier, după Bondoc, Gudea 2009, p. 438, pl.

CXL/965. Fig. 6.1. Răcari. Stylus de fier, după Bondoc, Gudea 2009, p. 438, pl.

CXL/966. Fig. 6.2. Răcari. Stylus de bronz, după Bondoc, Gudea 2009, p. 409, pl.

CXIII/674.

28

Fig. 7. Drobeta. Stylus de fier. Fig. 8. Sucidava-Celei. Stylus de os, după Popilian, Bondoc 2012, p. 169,

pl. LXXXVI/271. Fig. 9. Scriere cu stylus pe o tăbliţă cerată. Reconstituire după Scrisul la

Apulum, 2012, p. 98.

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE Alicu, Cociş, Ilieş, Soroceanu 1994 Alicu Dorin, Cociş Sorin, Ilieş Constantin, Soroceanu

Alina, Small finds from Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cluj-Napoca, 1994.

Carcopino 1979 Carcopino, Jérôme, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.

Carry, Schullard 2008 Carry, M, Schullard, H.H., Istoria Romei. Până la domnia lui Constantin, Ediţia a III-a, Editura All, Bucureşti, 2008.

CIL Corpus Inscriptionum latinarum. Drîmba 2000 Drîmba,Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. III, Editura Saeculum I. O., Editura Vestala, Bucureşti, 2000.

Enciclopedia 1982 Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator ştiinţific Dumitru Tudor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

Gusman 1906 Gusman, Pierre, Pompei. La ville- les moeurs- les arts, Paris 1906.

IDR Inscriptiones Daciae Romanae= Inscripţiile Daciei romane, Bucureşti, I (1975), II (1977), III/1 (1977) şi urm. Colecţie îngrijită de D. M. Pippidi şi I. I. Russu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977.

ILD Petolescu, C. Constantin, Inscripţii latine din Dacia, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005.

Istoria românilor, II Istoria românilor, vol. II. Daco-romani, romanici, alogeni (coord. D. Protase, Al. Suceveanu), editura Enciclopedia, Bucureşti 2001.

Lascu 1965 Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965.

Marrou 1997 Marrou, Henry –Irènèe, Istoria Educaţiei în antichitate, Vol. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997.

Petolescu 2001 Petolescu, C. Constantin, Epigrafia latină, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001.

29

Petolescu 2010 Petolescu, C. Constantin, Dacia. Un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.

Popilian, Bondoc 2012 Popilian Gheorghe, Bondoc Dorel, The Roman and

Late Roman cemetery of Sucidava-Celei. The excavations from 1969-1983, Craiova 2012.

Scrisul la Apulum, Între util şi estetic. Scrisul la Apulum. Catalog 2012 de expoziţie, (eds. R. Ciobanu, G. Bounegru), Alba

Iulia, 2012. Stângă 1998 Stângă, Ion, Viaţa economică la Drobeta în secolele II-

VI p.Ch, Bucureşti, 1998.

Timofan 2009 Timofan, Anca, Un fragment ceramic incizat cu cifre descoperit în Colonia Aurelia Apulensis, Apulum, 46, 2009, p. 625-634.

Tocilescu 1900 Gr. Tocilescu, Fouilles et recherchés archéologiques en Roumanie, Imprimerie du <Corps Didactique> C. Ispasesco & G. Bratanesco, Bucarest 1900.

Toropu 1988-1989 Toropu, Octavian, Inscripţii tegulare de la Sucidava-

Celei, Oltenia. Studii şi comunicări, VII-VIII, 1988-1989, p. 35-41.

Education in the Roman World. Some Considerations about Learning and Practicing Writing in Oltenia, in the Roman Period

This article will hopefully be a beginning for the study of education

and writing in Oltenia in the Roman period. There were presented three "writing exercises" on burnt clay materials from Drobeta (no. 1), Romula (no. 2) and Sucidava-Celei (no. 3) and more writing instruments from Slăveni (no. 4), Cioroiu Nou (no. 5 and 5.1), Răcari (no. 6, 6.1 and 6.2), Drobeta (no. 7) and Sucidava-Celei (no. 8).

The three "writing exercises" are documents confirming the intention of some illiterate people (most of them soldiers from the auxiliary troops) to learn to read and write in Latin.

Further, the few writing instruments from our selective catalogue show a variety of shapes and materials used, taking the means of their owners or the places they were found.

In the end, it may be noted that the findings of this kind come from urban or military centers.

30

DESPRE O FIGURINĂ CERAMICĂ ŞI COAFURA FEMININĂ ROMANĂ DIN A DOUA JUMĂTATE

A SECOLULUI II

Gabriela Filip, Dorel Bondoc

Ne vom referi în cele ce urmează la o figurină feminină romană, realizată din lut ars. Piesa a fost publicată în catalogul de figurine ceramice al Muzeului Olteniei1. Prezenţa unei coafuri sofisticate şi bine conservată, care la vremea publicării, din motive obiective, nu a putut fi abordată corespunzător, ne-a determinat să reluăm aici discuţia. Pe lângă descrierea şi comentariul aferente, am procedat şi la refacerea ilustraţiei, atât foto cât şi în desen.

Fig. 1.

1 Bondoc 2005, p. 68, nr. 56.

31

Fig. 2.

DESCRIERE Figurină ceramică (fig. 1-2) realizată din pastă fină cărămizie, cu

pigmenţi de culoare albă în compoziţie; turnare "plină"; fragment de cap şi gât; piesa a fost mutilată prin desprinderea feţei ca urmare a unui impact violent cu un obiect dur, sau ca urmare a unui accident; la baza gâtului prezintă o terminaţie de formă conică, de unde ideea că în acest punct se ataşa la restul figurinei. Dimensiuni păstrate: înălţime- 6,2cm; lăţime- 3,8cm; diametru cap- 3,4cm; diametru gât- 2,7cm. Se păstrează în colecţia Muzeului Olteniei, Craiova, nr. inv. I 50892.

Părul foarte bogat a fost redat pieptănat în şuviţe, cu cărare pe mijloc. Pe unele porţiuni de cap, de o parte şi de alta a cărării, firele de păr par a fi înfăşurate unele în jurul altora. De asemenea, două mari şuviţe laterale sunt legate la ceafă într-un coc. Şi acestea lasă impresia că sunt răsucite, însă în jurul propriilor axe. Deşi jumătatea dreaptă a cocului lipseşte (nu s-a păstrat), se pot observa câteva şuviţe de păr, mai mici şi mai subţiri, care înfăşoară cocul, oferindu-i acestuia mai mult volum.

32

Astfel realizată, pieptănătura este departe de a fi una simplă. Coafura, extrem de bine detaliată şi excelent definită, arată mult rafinament şi eleganţă, inspirând naturaleţe, tinereţe, feminitate şi seducţie, atribute care contribuie cu succes la imaginea de ansamblu jucată de personajul care s-a vrut a fi redat aici de către meşterul ce a realizat figurina.

Din cele descrise sumar mai sus, putem deduce câteva idei importante. Prima este aceea că aranjarea părului alături de întreaga toaletă, nu era o chestiune simplă pentru femeile din societatea romană2. O a doua constatare este că poeţii satirici ai vremii nu au exagerat nimic atunci când foloseau figuri de stil pentru a caracteriza o coafură feminină3. Mai departe, atenţia acordată detaliilor ne pune în faţa unei execuţii deosebite.

ÎNCERCARE DE IDENTIFICARE Cu privire la identificarea personajului redat, variante prea multe nu

avem. După cum spuneam mai sus, chipul personajului feminin reprezentat nu s-a păstrat, astfel că suntem privaţi de o imagine foarte utilă. În acest caz, singurul element care ne poate fi de folos este pieptănătura. Importanţa acordată coafării părului la femeile din societatea romană a fost deja relevată4 şi nu trebuie să mai insistăm aici.

Nu se poate să nu remarcăm aspectul de păr bogat şi plin de volum, pus în evidenţă de cărarea pe mijloc şi de numeroasele şuviţe îngrijit şi atent lucrate, dar în mod special de felul în care cele două şuviţe laterale sunt răsucite şi prinse într-un coc, la ceafă. Trebuie remarcat şi faptul că artizanul care a executat piesa, nu s-a zgârcit deloc în a reda foarte complet şi complex numeroasele detalii ale coafurii, fapt neobişnuit pentru o simplă reprezentare figurată realizată din lut ars.

În ansamblu, elementele care caracterizează această pieptănătură ne amintesc de reprezentările artistice ale Faustinei Minor (fig. 3) şi Lucillei (fig. 4), soţia şi respectiv, fiica împăratului roman Marcus Aurelius. În pofida absenţei feţei, asemănarea dintre coafurile celor două personaje feminine imperiale şi cea a figurinei ceramice despre care discutăm aici, nu poate fi ignorată. În special, elementele comune cu reprezentările statuare ale împărătesei Faustina Minor5 sunt izbitoare.

2 Carcopino 1979, p. 208-215. 3 Iuvenalis, VI, 502-503. 4 Lascu 1965, p. 211-215. 5 Wegner 1939, taf. 37-38; Poulsen 1974, p. 100, nr. 85-86, pl. CXL-CXLII; Mariano del Amo 1996, p. 21-29, ş.a.

33

Fig. 3.

Fig. 4.

Fără a insista prea mult asupra acestui aspect şi judecând numai după aspectul coafurii, ar fi atractivă ipoteza ca figurina ceramică să reprezinte o întruchipare artistică a uneia din cele două celebre şi frumoase femei din a doua jumătate a secolului II, invocate mai sus. Este însă mai greu de crezut că după ce au fost înfăţişate prin statui de marmură sau de metal, invocate în inscripţii sau eternizate pe monede ori pietre geme6, un artizan ceramist să-şi fi permis redarea lor pe un produs de duzină.

Prin urmare nu ne rămâne decât să conchidem că figurina trebuie să fi întruchipat un personaj feminin (cel mai probabil, o zeitate), cu părul aranjat într-o manieră specifică epocii de atunci. Fără îndoială, prin mijloacele imagistice şi de propagandă7, membrii familiei imperiale puteau fi modele pentru întreaga populaţie a Imperiului roman. Acest tip de coafură bogată în volum, cu părul strâns la ceafă într-un coc8,

6 Gramatopol 1974, p. 72, nr. 424, pl. XX/424. 7 Dio Cassius, LXXI, 31; Historia Augusta, Vita Pii, 6. 8 Probabil în acelaşi context trebuie analizată şi o altă figurină de lut ars, provenind de la Romula, cf. Tudor 1978, p. 105, fig. 31/3.

34

reprezintă un tipar impus în moda vremii de către împărăreasa Faustina Minor9. Iar figurina noastră ceramică este o dovadă a acestui fapt.

Redarea unui personaj feminin cu o coafură sofisticată pe o figurină de lut ars se poate justifica datorită acestei mode existentă în a doua jumătate a secolului II, cu deosebire în vremea împăratului Marcus Aurelius. Şi întrucât posibilitatea identificării personajului cu Faustina Minor sau Lucilla, fără a fi exclusă cu totul, totuşi nu poate fi luată în calcul, singura variantă posibilă este aceea că avem de-a face cu o reprezentare clasică a zeiţei Venus, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi prins într-un coc la spate.

În cadrul coroplasticii romane, zeiţa Venus deţine cea mai mare pondere cu privire la numărul de reprezentări10. În acest context ne-am permis o propunere de reconstituire (fig. 5), care chiar dacă nu poate fi dovedită în mod cert, nu poate fi nici prea departe de realitatea dorită de artizanul ce a realizat figurina.

Fig. 5.

9 Tudor 1972, p. 287. 10 Pentru situaţia din Gallia, vezi Rouvier-Jeanlin 1972, p. 45-50, dar pot fi invocate şi alte regiuni din Imperiul roman.

35

La sfârşitul acestor rânduri, mai trebuie făcută o menţiune despre provenienţa piesei. Locul său de descoperire este necunoscut, însă ţinând cont de detaliile atent redate şi de rafinamentul execuţiei, credem ca figurina poate fi atribuită centrului ceramic de la Romula11, cel mai important centru coroplastic al epocii romane din provincia Dacia Inferior (Malvensis).

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Fig. 1. Figurină ceramică romană. Muzeul Olteniei Craiova. Foto. Fig. 2. Figurină ceramică romană. Muzeul Olteniei Craiova. Desen. Fig. 3. Reprezentare a împărătesei Faustina Minor pe o monedă de argint,

după www.google.ro/search=faustina+minor Fig. 4. Reprezentare a Anniei Lucilla pe o monedă de aur, după

www.google.ro/search=lucilla Fig. 5. Figurină ceramică romană. Muzeul Olteniei Craiova. Propunere de

reconstituire.

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE

Bondoc 2005 D. Bondoc, Figurine ceramice romane. Muzeul Olteniei Craiova / Roman figurines of ceramic. The Museum of Oltenia, Craiova, Craiova 2005.

Bondoc, Dincă 2005 D. Bondoc, D.R. Dincă, Tipare şi figurine ceramice

romane din centrul ceramic de la Romula. Muzeul Romanaţiului din Caracal / Roman moulds and figurines of ceramic from the ceramic centre from Romula. The Museum from Caracal, Craiova, 2005.

Carcopino 1979 J. Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, ediţia Bucureşti 1979.

Gramatopol 1974 M. Gramatopol, Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Acadèmie Roumaine, Latomus, Bruxelles, 1974.

Lascu 1965 N. Lascu, Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965. Mariano del Amo 1996 Mariano del Amo y de la Hera, Dos retratos romanos

del Museo de Palencia, Palencia, 1996. Popilian 1984 Gh. Popilian, Date noi cu privire la centrul ceramic de

la Romula, Arhivele Olteniei, SN, 3, 1984, p. 46-54.

11 Despre centrul coroplastic de la Romula, vezi Bondoc, Dincă 2005 şi Popilian 2006, p. 410-437.

36

Popilian 2006 Gh. Popilian, Centrul coroplastic de la Romula, în Studia historiae et religionis daco-romanae. In honorem Silvii Sanie, Bucureşti, 2006, p.410-437.

Poulsen 1974 V. Poulsen, Les portraits romains. De Vespasien à la Basse Antiquité, II, Copenhague 1974.

Rouvier-Jeanlin 1972 M. Rouvier-Jeanlin, Les figurines gallo-romaines en terre cuite au Musée des Antiquités Nationales, XXIVe supplément à <GALLIA>, Paris 1972.

Tudor 1972 D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Bucureşti 1972. Tudor 1978 D. Tudor, Oltenia romană, ediţia 4-a, Bucureşti 1978. Wegner 1939 M. Wegner, Die Herrscherbildnisse in antoninischer

Zeit, Berlin 1939.

About a Ceramic Figurine And Roman Feminine Hairstyle from the Second Half of the Second Century

A Roman ceramic figurine (fig. 1-2) from the Museum of Oltenia

Craiova, with a feminine depiction, shows a special hairstyle in the sense of the hair combed with strands, of the volume and the loop in which the hair is gathered at the nape of the neck.

Such a hairdo is unusual for the Roman Coroplastic and brings on all the attention regarding the resemblance to the depictionss of Empress Faustina Minor (fig. 3) or her daughter named Annia Lucilla (fig. 4), from the second half of the second century. The conclusion that it renders a fashionable hairstyle at the time seems natural in all respects.

In this case we are dealing with a depiction of the goddess Venus with her hair combed in this way, as we have shown in our reconstitution proposal (fig. 5). The discovery place of this figurine is unknown, but taking into account all the carefully rendered details and the refinement of the execution, it can be easily attributed to the coroplastic center from Romula.

37

EDIFICII DESCOPERITE LA ROMULA

CU OCAZIA CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE ÎNTREPRINSE DE MUZEUL MILITAR NAŢIONAL

ÎN CAMPANIILE 1991 ŞI 1992 Lucian Amon, Onoriu Stoica

Articolul îşi propune să continue seria „restituirilor arheologice”1 – majoritatea publicate în această revistă – menite a pune în circuitul ştiinţific rezultatele inedite ale unor săpături arheologice mai vechi, la care am participat, şi care, la momentul respectiv, nu au fost suficient sau deloc valorificate. Desigur, un asemenea demers presupune vehicularea unor informaţii ce inerent, pe alocuri, datorită scurgerii timpului, pot avea unele lacune. Beneficiile sunt însă, considerăm noi, superioare. În cazul de faţă, ne-am propus să prezentăm datele înregistrate cu privire la urmele unor edificii romane descoperite la Romula (com. Dobrosloveni, jud. Olt).

Săpăturile, care au avut ca obiectiv investigarea construcţiilor publice din centrul oraşului antic, au fost efectuate în anii 1991 şi 1992, sub coordonarea regretatului Cristian M. Vlădescu, secondat de Romeo Avram, de la Muzeul Militar Naţional, alături de semnatarii acestui articol.

Zonele cercetate au fost în număr de două, în continuare denumite convenţional A şi B, prima situată în interiorul fortificaţiei centrale, iar a doua la sud de podul care traversează râul Teslui (fig. 1). 1 Cr.M. Vlădescu, R. Avram, L. Amon, O. Stoica, Cercetările arheologice din castrul de la Răcari. Campania 1991, Oltenia. Studii, documente, culegeri, seria a III-a, an II, 1998, 1-2, p. 80-85; R. Avram, L. Amon, O. Stoica, Şantierul arheologic de la Bistreţ, judeţul Dolj. Raport preliminar, Oltenia. Studii, documente, culegeri, seria a III-a, an III, 1999, 1, p. 42-47; R. Avram, L. Amon, O. Stoica, Săpăturile arheologice din castrul roman de la Sâmbotin (Castra Traiana). Campania 1994, Oltenia. Studii, documente, culegeri. Seria a III-a, an III, 1999, 2, p. 36-51; L. Amon, The arhaeological research made by the National Military Museum at the „Dealul Morii” site in Romula (Olt district) in the year 1987, Arhivele Olteniei SN, 20, 2006, p. 13-16. L. Amon, O. Stoica, Necropola medievală din secolul al XVI-lea de la Făcăi (Craiova, jud. Dolj), Oltenia. Studii, documente, culegeri, seria a III-a, an XI, 2007, 1, p. 25-37. O. Stoica, L. Amon, Obiecte descoperite în castrul de la Răcari (jud. Dolj) cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate de Muzeul Militar Naţional în anii 1991 şi 1992, Oltenia. Studii, documente, culegeri, seria a III-a, an XI, 2007, 2, p. 15-24.

38

Zona A. Cu ocazia campaniei din anul 1992, în colţul sud-estic al fortificaţiei centrale, la o distanţă de 36 m nord faţă de gardul care împrejmuieşte monumentul eroilor, au fost deschise două secţiuni paralele orientate vest-est: SI F (spre sud) şi SII F (la nord), separate printr-un martor cu lăţimea de 1 m. Ambele secţiuni au avut dimensiunile de 24 x 2 m (fig. 2).

În prima secţiune, în □ 2-5, la -1,10 m au fost identificate urmele unui zid de clădire, orientat aproximativ E-V, total demantelat. Nu mai este vizibilă decât fundaţia acestuia, lată de 0,82 m şi surprinsă pe o lungime de 7,30 m. Ea avea grosimea de 0,60 m şi era constituită dintr-un pat de pietre de râu, peste care este aşezat un strat de pietriş fin şi nisip. În □ 6, la extremitatea sa vestică, zidul descris se racordează în unghi drept cu un alt zid, orientat cu aproximaţie N-S. Acesta din urmă este surprins în ambele secţiuni, deci pe o distanţă de 5 m, lungimea sa reală, evident mai mare, neputând fi precizată. Şi în acest caz se păstrează fundaţia, cu caracteristici similare. În schimb, pe această latură s-a conservat şi o porţiune din suprastructura zidului, alcătuită din trei rânduri de cărămizi cu dimensiunile de 0,49 x 0,29 x 0,04 m. În mod alternativ, pe fiecare rând cărămizile au fost zidite pe lungimea, respectiv pe lăţimea rândului respectiv. Suprastructura are lăţimea de 0,75-0,80 m şi s-a păstrat pe o înălţime de 0,26 m. Aspectul său actual sugerează o înclinare evidentă (prăbuşire) spre vest.

Fig. 1 Amplasamentul zonelor cercetate în campaniile din anii 1991 şi 1992

39

În concluzie, zidul descris reprezintă latura vestică a două încăperi dispuse pe axa nord-sud, separate printr-un zid median orientat est-vest, şi care au fost doar parţial dezvelite.

La vest de acestea a fost pusă în evidenţă existenţa unui spaţiu cu lăţimea de 4,14 m, orientat tot nord-sud, acoperit cu un „pavaj” realizat din cărămidă pisată şi bătută. Pe laturile de est şi vest acesta era delimitat de câte un rând de cărămizi. Amenajarea descrisă pare a fi suferit ulterior o refacere, deoarece deasupra ei, peste un strat de nivelare reprezentat din fragmente de cărămizi, apare o platformă groasă de 0,07-0,12 m, din pietre cu mortar la bază, peste care a fost aşezat un strat din pietre de râu. Urmele descrise par a indica prezenţa, aici, a unei stradele orientate nord-sud, cu două faze de construcţie.

La vest, aceasta era mărginită de traseul – surprins în ambele secţiuni la -1,05 m – unui alt zid orientat tot pe direcţia nord-sud. El a fost total demantelat, păstrându-se doar patul fundaţiei, lat de 0,60 m, realizat dintr-un strat de nisip şi pietriş. Spre vest, la o depărtare de 4,60 m, au fost descoperite la adâncimea de 1,00 m indiciile similare ale existenţei unui alt zid, paralel cu precedentul, care a fost, la rândul său, demantelat. Între cele două ziduri nu au fost observate urme ale existenţei unei podele. Probabil că ele delimitau, la est şi vest, un spaţiu (încăpere ?) care, cel mai probabil aparţinea unei alte construcţii.

Cele trei monede descoperite în secţiunea SII, datorită stării avansate de deteriorare şi a adâncimilor la care au fost găsite, nu ne dau posibilitatea unor datări ferme a construcţiilor descrise. Lista lor este următoarea:

1. Domiţian AE. 28 mm. 9,00 g. Robertson, 154; RIC, 356 b, 404-405 2. 86 d.Hr. Romula, 1992, SII F, □8, -0,40 m 3. Neidentificată2 ANT. 18 mm. 2,05 g. Romula, 1992, SII F, □9, -0,35 m 4. Neidentificată AE. 25 mm. 4,10 g. Romula, 1992, SII F, □11, -0,35 m

2 După urmele de argint şi greutate poate fi un antoninian, care ar sugera jumătatea sec. III d.Hr.

40

Fig. 2 Planul construcţiilor descoperite în fortificaţia centrală (zona A)

Zona B. Săpăturile au fost efectuate în anii 1991 şi 1992 la sud de Teslui, în imediata vecinătate a laturii estice a drumului roman principal, ce străbătea oraşul de la nord la sud. În prezent, locul este ocupat de un teren viran situat în faţa fostei grădiniţe de copii din satul Reşca.

În acest spaţiu a fost deschisă iniţial doar secţiunea S.I Gr./91 (secţiunea I grădiniţă/1991) orientată vest-est, cu lungimea de 8 m şi lăţimea de 2 m (fig. 4). Spre extremitatea vestică a acesteia au fost parţial surprinse urmele unui edificiu de dimensiuni mai mari. Acestea au fost identificate de la o adâncime de -1,40 m. Ele constau din traseul fundaţiei unui zid orientat aproximativ est-vest (denumit, în continuare, zidul central) din care s-a păstrat doar patul temeliei, alcătuit din nisip amestecat cu pietriş, lat de 0,50 m şi identificat pe o lungime de 6,80 m (capetele sale intrând însă în profilele secţiunii). Într-un singur loc, deasupra patului temeliei s-au conservat cinci cărămizi dispuse pe lăţime, cu dimensiunile de 44 x 28 x 7 cm (fig. 3). În această zonă, pe latura sa sudică, zidul pare a fi făcut joncţiune în unghi drept cu un alt zid (denumit secundar), surprins pe o lungime de 1,65 m, din care s-a păstrat, la fel, doar patul temeliei, cu lăţime şi caracteristici identice.

41

Fig. 3 Zidul central din secţiunea S.I Gr./91

Spre capătul vestic al zidului central, atât la nord, cât şi la sud de acesta, la adâncimea de -1,15 m, s-a constat prezenţa unei podele cu grosimea de 0,10 m, din cărămidă pisată şi bine bătută, care reprezenta nivelul interior de călcare a două încăperi cu dimensiuni generoase.

Pentru a obţine informaţii suplimentare, în campania următoare, la nord şi la sud de S.I Gr./91, s-a procedat la deschiderea a două casete (C.I N şi C.I S), fiecare cu dimensiunile de 4 x 4 m, cât şi la prelungirea secţiunii spre vest, adică spre drumul roman, cu încă 14 m (fig. 4).

În caseta C.I N, pe toată lungimea ei, la -1,20 m, au fost identificate urmele unui alt zid, parţial demantelat. El este perpendicular pe zidul central şi are aceeaşi direcţie cu zidul secundar din S.I Gr./91, pe care pare a-l continua spre nord. Însă, spre deosebire de acesta din urmă, prezintă o lăţime mult mai mare, de 1,07 m, iar pe o porţiune s-a păstrat pe patru rânduri de cărămizi.

În caseta C.I S, continuarea urmelor zidului secundar, spre sud, pe toată lungimea casetei (4 m) a fost sesizată cu greu, datorită afectării sale de o groapă de demolare. În schimb, la vest de acest zid au reapărut urmele podelei descoperite şi în secţiunea din anul 1991. Ea este prezentă pe o suprafaţă de 4 m (nord-sud) x 1,66 m (est-est), dar cu o grosime ceva mai mare, de 0,25 m.

42

Fig. 4 Planul construcţiei descoperite la sud de Teslui (zona B) Din păcate, nu s-au putut culege informaţii exacte despre modul în

care zidul central, cel secundar şi cel din caseta C.I N se racordau deoarece chiar în acest loc ele au fost afectate de prezenţa unui bordei modern. Prin planimetria lor, toate cele trei ziduri descrise, dispuse „în cruce”, separau probabil patru încăperi. În încăperea nord-estică, chiar în profilul casetei C.I N, la adâncimea de -1,65 m au apărut câteva cărămizi pătrate (58 x 58 x 7 cm) aşezate vertical, care prin poziţia lor sugerează existenţa unui mic bazin sau rezervor.

După cum am menţionat mai sus, în campania din anul 1992 secţiunea S.I Gr./91 a fost prelungită spre vest, cu 14 m, prin secţiunea S.I Gr./92. În cea din urmă, spre capătul său estic s-a constatat prezenţa urmelor podelei din cărămidă pisată. La extremitatea opusă (vestică) a fost descoperit, la adâncimea de -1,30 m, un alt fragment de zid orientat aproximativ nord-sud, cu lungimea de 1,50 m şi lăţimea de 0,50 m, păstrat pe trei rânduri de cărămizi. Zidul descris este paralel cu zidurile coliniare din casetele C.I N şi C.I S. La o primă vedere, el pare a reprezenta o porţiune din latura care delimita clădirea spre vest. Totuşi, prezenţa unui fragment de podea apărută la vest de acest zid (adâncime -0,95 m) ar presupune existenţa, aici, a unei alte încăperi.

În concluzie, întregul edificiu descris era de mari dimensiuni. Atât cât săpăturile au permis, urmele sale au fost identificate pe o lungime de cel puţin 13,5 m pe axa est-vest şi 11 m nord-sud. În interiorul său existau patru (dacă nu mai multe) încăperi, două dintre acestea având în

43

mod cert nivelul de călcare acoperit de o podea realizată dintr-un strat de cărămidă pisată, cu grosimi care variau între 10-25 cm. În privinţa datării construcţiei, după o monedă de la Septimius Severus, descoperită în secţiunea din anul 1991 (□3, -0,30 m) într-un nivel posterior zidului central, s-a presupus că edificiul datează din perioada anterioară, dar nu mai târziu de mijlocul secolului al II-lea d.Hr.

Edifices découverts à Romula pendant les fouilles archéologiques menées par le Musée Militaire Nationale en 1991 et 1992

Les recherches ont été menées dans la zone A (à l’intérieur de la

fortification centrale, près de son angle sud-est) et B (au sud de la rivière Teslui et à est de la voie romaine, en face de l’ancienne crèche). Dans la première zone a été partiellement fouillé un bâtiment avec deux chambres et aussi, à ouest, un autre, avec une seule chambre. Les constructions, avec des murs en briques, étaient séparées par une voie pavée. Probablement, ils ont fonctionnées avant la moitie du IIIème siècle. Dans la zone B a été partiellement investigué un grand bâtiment en briques (environ 11 x 13,5 m) qui disposait au moins de quatre chambres. Cette dernière construction a été datée à la moitié du IIème siecle.

44

REPERE CRONOLOGICE ASUPRA CERCETĂRII

ŞI EXPLOATĂRII CUPRULUI LA BAIA DE ARAMĂ – MEHEDINŢI

Tudor Răţoi

Arheologia şi documentele scrise atestă ocupaţia mineritului şi exploatarea zăcămintelor de cupru din zona Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi, încă din antichitate. Nu este exclus ca romanii, dacă nu chiar dacii, să fi deschis aici drumul acestei ocupaţii, fiind probabil ca în aria în care s-a întemeiat mai târziu târgul cu numele metalului amintit să fi existat o aşezare cu denumirea de Calchis (aramă), plasată de Stefanus Bizantinus în regiunea Sciţiei1, iar de Nicolae Densuşianu chiar la Baia de Aramă2. Nicolae Iorga credea că la această Baie foarte veche se va fi lucrat şi „se va fi scos arama pentru grosolanii bani dacici, imitând pe cei ai regilor macedoneni”, iar romanii vor fi „lucrat aici pentru armele lor de bronz”, şi unii şi alţii transmiţând meşteşugul exploatării „gropilor de aramă” epocilor următoare şi în primul rând celei a evului de mijloc3.

Astăzi se ştie că extracţia minereului cuprifer şi prepararea cuprului s-au practicat la Baia de Aramă în mai multe etape istorice.

Despre mineralizaţiile cuprifere s-a ştiut, de pildă, încă din aşa-zisă „epocă a aramei” şi din epoca bronzului.

Intrarea indiscutabilă a zonei în istoria scrisă ca titular de depozit şi exploatare a minereului de cupru s-a produs, însă, în vremea lui Mircea cel Bătrân, când acest domnitor al Ţării Româneşti a dăruit, în 1391-1392, Mănăstirii Tismana privilegii, printre care şi pe cel referitor la venitul minelor de acolo („venitul care este al domniei mele de la roţile lui Cip Hanoş, care le-a făcut de curând la Bratilovo”)4. La 11 mai 1399 domnul a reconfirmat această danie făcută, de astă dată sub forma zeciuielii „de aramă”, tot „de la roţile lui Ciop Hanoş la Bratilov”5.

1 G. Erdeli, Podişul Mehedinţi. Geografia umană, Bucureşti, Editura Metropol, 1991, p. 119. 2 N. Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 334. 3 N. Iorga, România cum era până în 1918, Bucureşti, Editura Minerva, p. 28. 4 Documente privind istoria României Veacul XIII,XIV, XV, B, Ţara Românească (1247-1500), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1953, p. 45. 5 Ibidem, p. 47.

45

Mai mult ca sigur, scoaterea aramei în spaţiul amintit nu s-a întrerupt după epoca lui Mircea cel Bătrân. Cel mult s-au înregistrat momente de intensificare sau declin a meşteşugului, în funcţie de situaţia generală a ţării. Exploatarea se făcea prin puţuri verticale, în care „ruperea rocii” se realiza „prin foc”. Cuprul se extrăgea prin topirea minereului în cuptoare amenajate în vecinătate, în care se ardea cărbune, foarte costisitor şi greu de adus. Foalele erau mişcate de pârâul Brebina din apropiere, cercetările de teren arătând că exploatările aveau loc îndeosebi la locul numit Vârful Gorunului6.

În timpul lui Matei Basarab, după instalarea lui ca domn al Ţării Româneşti, acesta a încurajat exploatarea zăcămintelor de cupru de la Baia de Aramă, făcând înlesniri destinate să atragă şi meşterii străini. Un document din 1646 consemnează scutirea de vamă acordată de domn căpitanului Giura, lui Poznan, lui Stoian şi tuturor celorlalţi băieşi de aici, „pentru că deacă am făcut domnia mea această bae de aramă – cum spunea Domnul – fost-am tocmit domnia mea cu meşterii şi cu căpitanul lor ce e mai sus zis, cum să dea la haraci într-un an, de an câte 1000 de talere”, „iar domnia mea încă le-am iertat vama arămii de la toate vadurile, să fie în pace de vamă, nimic bântuială să n-aibă, căci aceasta nu iastă în sama vămilor ţării, că mai dinainte n-au fost, ce domnia mea am ridicat această bae”7.

Înlesnirile acordate de domnie au avut ca efect revitalizarea scoaterii aramei în zona târgului Băii mehedinţene, astfel că, în secolul al XVII-lea, aici exista o exploatare importantă, cu mai multe topitorii şi cu cinci-şase cuptoare, care produceau până la 600 de ocale de aramă pe an8.

Activitatea s-a păstrat la aceiaşi parametri şi în timpul lui Constantin Brâncoveanu, când este atestat că mare parte a venitului bisericii construită acum la Baia de către Milco Băiaşul cu sprijinul domniei provenea din produsul minelor de la Bratilov9.

Stăpânirea austriacă asupra Olteniei a continuat, la rândul său, exploatarea, pentru ca în 1739, după retragerea sa, activitatea să intre în declin.

Spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea s-au înregistrat noi încercări de reluare a exploatării, iniţiate de casa Hagi Moscu10, un

6 Serviciul Judeţean Mehedinţi al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J. A. N. Mehedinţi), fond Mina Baia de Aramă, dosar nr. 9/1991, f. 1. 7 Cornel Boteanu, Baia de Aramă, Craiova, Autograf MGM, 2011, p. 22. 8 S.J.A.N. Mehedinţi, loc. cit., f. 1. 9 Cornel Boteanu, op. cit., p. 23. 10 S. J. A. N. Mehedinţi, loc. cit., f. 1.

46

căminar, Ştefan Moscu, stăpânind moşia Baia de Aramă prin cumpărare de la vechilul Manole Gugiul11. Lui Ştefan Moscu i-a urmat Nicolae Bibescu, fratele domnitorului Gheorghe Bibescu, familia acestora plătind cumpărătura cu 7935 de galbeni şi jumătate. Bibeştii au avut casă la Baia de Aramă, situată pe uliţa cu acelaşi nume12. Dorind să scoată şi el arama din zonă, prinţul Nicolae Bibescu a înfiinţat „Societatea Exploatării Minelor din Baia de Aramă”, cu sediul la Paris, lucrările fiind deschise în 1881 la Băroaia şi Tihomir, unde zăcămintele erau mai bogate în conţinut de minereu cuprifer. Cum rezultatele economice ale afacerii au fost sub aşteptări, exploatarea a fost închisă, proiectul fiind reluat peste 30 de ani, în 1910-1911, de către bancherul C.G. Vernescu, noul proprietar al moşiei, după cumpărarea ei de la Elena Bibescu, soţia fostului domnitor. Nici Vernescu n-a obţinut rezultatul scontat, astfel că, sub povara unor multiple alte datorii, a fost şi el nevoit să-şi scoată proprietatea la licitaţie prin Tribunalul Mehedinţi, cu toate trupurile şi bunurile componente, printre ele şi minele de aramă şi carierele deschise în decursul timpului, pentru care se ceda Societăţii „Angloromanian Finance & Trading Comp. Limited” din Londra 48% din toate beneficiile ce ar fi rezultat din exploatarea acestor mine şi a pădurilor moşiei la preţul de 240000 de lire sterline13.

Următoarea etapă a încercărilor de exploatare s-a consumat în timpul Primului Război Mondial avându-i ca iniţiatori pe germani, ocupanţii ţării în perioada 1916-1918. În anii ’70 ai secolului trecut, localnicii încă îşi mai aminteau că în Dealul Gorunului germanii săpaseră un plan înclinat, de circa 100 m, cu profil mare şi a cărui gură încă se vedea, materialul extras fiind transportat la gara Tg. Jiu14.

Ceea ce a urmat au fost aproape exclusiv acţiuni de prospectare şi de cercetare, augmentate însă şi de evaluarea perspectivelor de valorificare a cuprului, ţinând cont că platoul Mehedinţi, parte componentă a unităţii structurale majore a Carpaţilor Meridionali, suscitase, cum s-a văzut, interes încă din vechime, iar pe parcurs cercetările şi lucrările desfăşurate contribuiseră în bună măsură la descifrarea structurii lui de ansamblu. Lucrările de cercetare şi prospectare puse în operă după Primul Război Mondial au durat până la deschiderea Întreprinderii de Flotaţie de la Baia de Aramă, în 1979-1980, moment precedat, între altele, şi de realizarea

11 Ibidem, p. 36. 12 Cornel Boteanu, op. cit., p. 36-37. 13 Ibidem, p. 39-41. 14 S. J. A. N. Mehedinţi, loc. cit., f. 1.

47

unui inventar al acestor acţiuni, din care, în continuare, vor fi prezentate câteva dintre aspectele lui cele mai semnificative15.

Astfel, în anii 1923-1924, geologii D. Roman şi H. Grozescu au efectuat lucrări de explorare minieră pentru o societate particulară, stabilind o rezervă vizibilă de pirită de 120 de tone, cu un conţinut de 2,44% cupru.

În anul 1941, geologul Gr. N. Ghica-Budeşti a executat prospecţiuni pentru stabilirea unui program de explorări, la finalul lucrărilor autorul consemnând în raportul întocmit că elementele culese în teren nu erau suficiente pentru a îngădui întocmirea unui program de lucru. Din acest motiv, în anul 1948 el a revenit, efectuând noi prospecţiuni sub egida Institutului Geologic şi realizând o hartă geologică a regiunii (la scara de 1:25000), cu propuneri de lucrări de explorare în perimetrul vechilor exploatări de pe Dealul Gorunului.

În succesiunea şi în completarea cercetării lui Gr.N. Ghica-Budeşti, o serie de alte studii avându-i ca autori pe Ludovic Mrazec, Gh. Munteanu-Murgoci, Al. Streckeisen, Gh. Manolescu, Şt. Ghika-Budeşti, N. Gherasi şi Al Codarcea au extins aria cercetării şi asupra zonelor limitrofe perimetrului de explorare, respectiv asupra întregului platou mehedinţean, desăvârşind astfel treptat încadrarea lui în ansamblul Carpaţilor Meridionali, fixată ca obiectiv imediat după încheierea Războiului Mondial.

În perioada postbelică, zona Baia de Aramă a făcut obiectul unor noi cercetări geologice, de astă dată de detaliu şi desfăşurate în mai multe etape, cu scopul stabilirii însemnătăţii şi perspectivelor economice ale concentraţiilor cuprifere de aici. În ordinea enunţată, în perioada 1952-1954, I.S.E.M. a executat lucrări miniere şi foraje în două sectoare, Ponoare – Valea Cauna şi Vărful Gorunului, unde s-au calculat următoarele rezerve: minereu cuprifer de impregnaţie legat de masa diabazelor şi tufurilor diabazice – cat.. C1 – 17118 de tone cu conţinut mediu de 0,73% cupru; cat. C2 – 34, 238 de tone; minereu de pirită masivă – C1 – 7340 de tone cu conţinut mediu de 45,68% S.

În afara evaluării acestor rezerve, raportul întocmit acum a formulat şi câteva precizări constituind obiectul Încheierii nr. 159/1966 a C.R.R.G. şi care, în esenţă, vizau geneza hidrotermală a acumulărilor de sulfuri metalice, subliniind caracterul capricios al mineralizaţiei de impregnaţie. Totodată, s-au făcut propuneri de continuare a cercetărilor geologice, atât în cele două sectoare unde fuseseră conturate rezervele amintite, cât şi

15 Ibidem, f. 2-4.

48

într-o serie de alte sectoare, cunoscute cu aflorismente de pirită şi calcopirită.

După cercetările din anii 1952-1954, lucrările geologice au fost oprite, considerându-se că acumulările din regiune erau neinteresante sub aspect economic, calitativ şi cantitativ, regiunea nefiind scoasă, însă, din atenţia cercetătorilor.

Expresie a acestui fapt şi întemeiat pe o susţinută muncă de documentare în teren, realizată în cursul a două campanii succesive în anii 1956 şi1957, geologul Cornel Drăghici a publicat în anul 1961 o lucrare socotită, din perspectiva potenţialului cuprifer al regiunii, ca fundamentală pentru aceasta. În urma descifrării structurii de ansamblu, cele două campanii de teren au recomandat ferm noi lucrări de cercetare, de această dată accentul urmând să fie pus pe lucrările de foraj, al căror obiectiv ar fi trebuit să fie traversarea întregului complex de roci din componenţa Pânzei de Severin.

Recomandarea a fost respectată şi lucrările s-au desfăşurat începând cu vara anului 1959 până în 1960 inclusiv. Cu toate că a fost evidenţiată zona de concentraţie a sulfurilor metalice în cadrul aşa-numitului complex al rocilor diabazice verzi ale Pânzei de Severin, cercetările din anii 1959-1960 n-au avut ca rezultat şi calcularea de rezerve.

Raportul geologic întocmit pe marginea lucrărilor acestei a doua etape de cercetare a reţinut, însă, prezenţa, în limitele perimetrului cercetat, a unei zone mineralizate cu sulfuri metalice larg dezvoltate dar fără continuitate perfectă, zona fiind, din păcate, greu corelabilă şi lipsită de posibilitatea de a i se stabili liniile de contur, în condiţiile unei tectonici extrem de complicate.

De asemenea, raportul a făcut aprecieri cu privire la modul de formare hidrotermală, precizând că în această privinţă era vorba despre prezenţa unei simple mineralizaţii, extinsă sub formă de impregnaţii difuze de pirită şi calcopirită, în cadrul căreia se individualizau acumulări lentiliforme de interes economic.

În final, Cornel Drăghici, prospectorul regiunii şi, concomitent, iniţiatorul demersurilor de cercetare geologică cu obiective economice din a doua etapă, a sintetizat şi sistematizat rezultatele obţinute până la acea dată într-o nouă lucrare, printre concluziile căreia s-au numărat, între altele, şi sugestia de relansare a cercetării mineralizaţiilor cuprifere de la Baia de Aramă, iar pe de altă parte constatarea că în regiune existau perspective de continuare a unor acumulări cuprifere valorificabile.

În acest mod, cercetările lui C. Drăghici au avut meritul de a fi menţinut interesul lumii ştiinţifice pentru regiunea în cauză şi, în

49

împrejurări economice conjuncturale noi, au permis reluarea cercetărilor la finele anului 1971.

În această etapă, lucrările executate de Întreprinderea de Flotaţie şi Lucrări Geologice Speciale (I.F.L.G.S.) au beneficiat de sprijinul permanent al autorităţilor şi factorilor politici locali şi de înţelegerea conducerii Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei, prin miniştrii Bujor Almăşan şi Dan Rădulescu, care s-au deplasat la faţa locului analizând rezultatele înregistrate, făcând recomandări şi urmărind îndeaproape evoluţia de parcurs a cercetărilor.

Un rol semnificativ a revenit în acest efort colectivului de geologi conduşi de Sabin Răuţi, care a elaborat documentaţia geologică de etapă. Acest colectiv a proiectat şi amplasat lucrările în spaţiu şi a corelat şi interpretat datele geologice, pornind de la premisa luării în consideraţie şi a zăcămintelor mici, cu conţinuturi scăzute în minereu, mai cu seamă în cazul unei regiuni cum era nordul judeţului Mehedinţi, lipsit de resurse însă care se impunea ridicat sub aspect economic, chiar şi în condiţiile unor acumulări cuprifere mai sărace dar valorificabile.

Documentele geologice primare emise de Serviciul Geologic-Topografic al I.F.L.G.S. arată că o serie de greutăţi privind realizarea unei concepţii unitare referitoare la forma şi localizarea mineralizaţiilor au grevat asupra randamentului personalului geologic.

Cu toate acestea şi în pofida datelor nefavorabile valorificării economice a acumulării cuprifere de aici, din considerente de politică economică specifice regimului comunist, în al optulea deceniu al secolului trecut autorităţile au decis să se treacă la exploatarea rezervelor de cupru de la Baia de Aramă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 310 din 7 octombrie 1980, între altele, s-a aprobat şi „Deschiderea şi punerea în exploatare a zăcământului Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi, la o capacitate de 150.000 tone/an minereuri cuprifere”16. Principalii indicatori tehnico-economici ai proiectului de execuţie aferent obiectivului de investiţii menţionat însemnau: 91.950 mii de lei valoarea totală a investiţiei, o producţie fizică anuală de 150.000 de tone minereu extras şi prelucrat, 461 de tone de cupru şi 2.439 de tone de sulf în concentrate, 571 total personal (din care 542 muncitori), durata de realizare a obiectivului până la punerea în funcţiune a capacităţii proiectate – 24 de luni, durata de realizare a indicatorilor proiectaţi – 9 luni, valoarea investiţiilor pentru decantarea apelor uzate – 9.421 de mii de lei etc.17 În perspectiva realizării 16 Ibidem, dosar nr. 1/1979-1984, f. 2. 17 Ibidem, f. 3-4.

50

investiţiei, prin acelaşi decret s-au mai aprobat amplasarea obiectivului în afara perimetrelor construibile ale localităţilor Mărăşeşti, Stăneşti şi Cracu Muntelui, construirea unor spaţii pentru activităţi tehnico-administrative în suprafaţă totală desfăşurată de 125 m.p., repartizarea, prin Consiliul Popular al judeţului Mehedinţi, ca titular de investiţii, a 100 de apartamente în Baia de Aramă (în anii 1981-1982) şi construirea şi încadrarea drumurilor de exploatare aferente, de acces la mină şi de acces la incinta de preparare18. De asemenea, s-au expropriat şi trecut în proprietatea statului şi administrarea Centralei Minereurilor Deva, 55966,97 m.p. terenuri din raza localităţilor Ponoarele şi Baia de Aramă, s-au aprobat scoaterea din producţia agricolă a unor terenuri din raza aceloraşi localităţi în suprafaţă de 42.521,64 m.p. (din care 38 182,21 m.p. definitiv şi 4.349,43 m.p. până la 31 decembrie 1981), scoaterea din fondul forestier şi defrişarea unor terenuri în suprafaţă de 30.972, 25 m.p. (din care 28.328,74 m.p. definitiv şi 2.643,51 m.p. până la 31 decembrie 1981), precum şi ocuparea şi folosirea terenurilor neproductive în suprafaţă de 41.726,56 m.p. (din care 38 569,21 m.p. definitiv şi 3.157,35 m.p. până la 31 decembrie 1981)19. În fine, Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei urma să ia măsuri pentru evacuarea gravitaţională a minereului exploatat în subteran folosind galeria de cercetare Mărăşeşti, transportul la uzina de preparare amplasată la gura acestei galerii urmând a se efectua cu locomotive electrice cu acumulatori. Acelaşi minister trebuia să definitiveze tehnologia de prelucrare şi valorificare a sterilului de mină de la prepararea minereului, completând în acest sens programul aprobat privind valorificarea complexă a materialelor utile din halde şi iazuri miniere, iar împreună cu Ministerul Transporturilor şi Telecomu-nicaţiilor, Ministerul Economiei Forestiere şi Materialelor de Construcţii şi consiliul popular judeţean să ia măsuri de utilizare – ca material pentru construcţia drumurilor, executarea prefabricatelor sau în alte scopuri – a materialelor refolosibile rezultate20.

În prima jumătate de anilor ’80 ai secolului trecut investiţia a fost finalizată iar obiectul aferent pus în exploatare, viaţa lui nefiind, din păcate, prea lungă, din motive mai mult sau mai puţin economice, mai mult sau mai puţin justificate etc. Mina Baia de Aramă fiind închisă în anul 1997, fără a se şti dacă va mai avea vreodată un viitor. 18 Ibidem, f. 4-5. 19 Ibidem, f. 6-12. 20 Ibidem, f. 4-5.

51

Repères chronologiques sur la recherche et l'exploitation du cuivre à Baia de Aramă – Mehedinţi

L’article est un coup d’œil sur l’exploitation du cuivre à Baia de

Aramă dans le département de Mehedinţi, tout en surprenant quelques moments de cette activité. Il faut tenir compte du fait que l’existence du cuivre dans cette région a été connue dès la période préhistorique. L’exploitation proprement dite commence sous le règne de Mircea cel Bătrân et continue en étapes le long du Moyen Age sous Matei Basarab et Constantin Brâncoveanu. Mais une exploitation de type industriel aura lieu au XIX-ème et surtout au XX-ème siècle. Durant la première moitié de ce siècle on a développé des recherches systématiques concernant les réserves de cuivre dans la région. Par conséquent on a ouvert des mines de cuivre à Baia de Aramă, mines qui ont fonctionné jusqu’en 1997. L’activité a été arrêtée par la suite et la mine fermée et liquidée juridiquement vu que l’exploitation n’y était pas rentable.

52

MORILE DIN JUDEŢUL VÂLCEA

ÎNTR-O STATISTICĂ DIN 1839

Paul-Emanoil Barbu

Regulamentul organic – aplicat în Ţara Românească, de la 1/13iulie 1831 şi în Moldova, de la 1/13 ianuarie 1832 – a constituit o lege fundamentală care a consacrat numeroase articole menite a contribui la dezvoltarea economică a celor două principate. Cu toate limitele sale, mai ales cele referitoare la relaţiile dintre proprietari şi ţăranii clăcaşi, care au înăsprit obligaţiile celor din urmă, această legiuire a marcat un salt calitativ pe cale angajării Ţării Româneşti şi a Moldovei pe calea capitalismului.

Datorită specificităţii dezvoltării noastre istorice, agricultura a continuat să fie principala ramură economică, dar în acelaşi timp, în ceea ce priveşte evoluţia industriei, au apărut noi unităţi în mai multe domenii, precum cel alimentar, al pielăriei şi încălţămintei, al extracţiei sării şi a minereurilor de fier şi aramă.

În mod firesc, principala ramură industrială nu putea fi decât cea alimentară, bazată pe materiile prime oferite de producţia agricolă vegetală şi animală. Cele mai numeroase întreprinderi de acest gen se concentrau în industria morăritului. În marea lor majoritate, morile erau puse în funcţiune de forţa apei, datorită existenţei unei bogate reţele hidrografice, mai ales în zonele montane şi submontane.

Un număr important de mori se afla în judeţul Vâlcea, judeţ de munte al Olteniei. Statistica elaborată în 1832 de Fonton de Verrayon înregistra aici un număr de 271 mori pe apă. Acest judeţ poseda 22,55% din numărul total al morilor de acest fel înregistrate în provincia de la Vest de Olt1.

În decurs de şapte ani, numărul morilor pe apă din judeţul Vâlcea a sporit cu 44 unităţi, deci cu circa 16,25%, aşa încât în 1839 se recenzau aici un număr de 315 mori, aşa cum rezultă dintr-o situaţie statistică elaborată de ocârmuirea locală, pe care a înaintat-o Departamentului din Lăuntru. Dintre acestea, patru se aflau în oraşul Râmnic, iar restul de

1 În cele cinci judeţe ale Olteniei au existat 1202 mori pe apă. Pe lângă cele 271 mori din Vâlcea, se mai aflau 476 mori în Mehedinţi, 220 în Gorj, 165 în Dolj şi 70 în Romanaţi (Arh. Naţ. Bucureşti, Diplomatice, nr. 147).

53

311, în sate, pe moşii boiereşti, mănăstireşti, moşneneşti şi mixte, având unul sau mai mulţi proprietari. Erau mori acţionate de forţa apei, cu sau fără zăgaz, pe matca apei sau pe vase, cu una sau două roţi, amplasate pe Olt, Cerna, Cernişoara, Luncavăţ, Olteţ, Tărâia, Urşani, Râmeşti, Marcea, Horezu, Olăneşti, Cheia, Otăsău, Bistriţa, Costeşti, Muereasca, Voineasa, Laloşu, Beica, Strâmba, Dâlga, Mamu, Peşteana, Gemenele, Govora, Râmnic, Lotru, Brezoi, Cacova, Dobriceni, Negrăpiţa, Urea, Botorani, Mariţa, Şasa, Valea Mânăleasa, Valea Robeştilor, Valea Săscioara, Valea Satului, Urea şi Pârâu Satului.

În 1831, judeţul Vâlcea avea 192 sate, din care 98½ sau 51,0% erau sate libere (locuite de moşneni), iar restul 93½ sau 49,0%, sate dependente (locuite de clăcaşi), aşezate pe moşii boiereşti şi mănăstireşti2.

Moşnenii posedau mori în indiviziune în satele Ciorăşti, Urşi, Mănăileşti, Păuşeşti, Stoeneşti, Bălteni, Ulmetu, Cermegeşti, Ciumaţi, Stăneşti, Dozeşti, Vârleni, Măciuca, Drăganu, Rusăneşti, Voiceşti Moşneni, Cârlogani, Creţeni, Spârleni, Glăvile, Slăveşti, Nenciuleşti. Alte mori erau stăpânite de câte unul sau mai mulţi moşneni ,,în tovărăşie”, precum cele din satele Armăşeşti, Mateeşti, Sârbeşti, Alimpeşti, Măldăreştii de Sus, Slătioara, Racoviţa, Cuceşti, Râmeşti, Brezoi, Călineşti, Budeşti şi altele.

Preoţii – categorie care nu avea aceleaşi obligaţii precum birnicii – stâpâneau mori în multe sate: Matei Armăşescu, în Otimani; Radu sin popa Stanciu, în Cireşu; Dumitru şi Mihăilă, în Fometeşti; D-tru Drăgoiu, în Mateeşti; Gh. Păsărelu, în Berbeşti; Negoiţă Florea, în Prăiţa; Anghel, Ion şi Pârvu, în Mariţa; Ion Adam, în Vaideeni; Nicolae Ruteanu, în Geci; Anghel, în Romani; Niţu zet popa Nicolae Gheorghe sin Popa Pătru, Dumitru, Ştefan, Nicolae zet popa Nicolae şi Ion Protopopescu, în Bărbăteşti; Nicolae Briceag, în Bogdăneşti; Florea, în Voineasa; Paraschiv ,,cu cetaşii săi’’, în Călineşti, Marin în Cheia; Ion Budescu şi Gheorghe ,,cu tovarăşii săi’’, în Budeşti; Nicolae Burtea şi Tudor Burtea în Bârzeşti; Dincă, în Păuşeşti; Niţu Budescu, în Stoeneşti. Printre boierii proprietari de mori, pot fi amintiţi: slugereasa Bălaşa Măldăreasca, în Bogdăneşti; vistierul Iordache Olănescu şi Dumitru Toma Olănescu, în Olăneşti; pitarul Ioniţă Vlădescu, în Budureşti; fiii defunctului postelnic Nicu Vlădescu, în Vlădeşti; medelnicerul Alecu Bujoreanu, în Bujoreni; stolnicul Ion Lahovari, în oraşul Râmnic şi Valea Mare; slugerul N. Vlădescu, în Păuşeşti; postelnicul Ianache, în 2 Henri H. Stahl, Contribuţiuni la studiul satelor devălmaşe, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 34-37.

54

Foleştii de Jos; postelnicul Ion Bărbătescu, în Stoeneşti; vistierul Giulescu, în Giuleşti; şetrăreasa Marghioala Bârleasca, în Adunaţi; logofătul T. Veţeleanu, în Veţelu; Fârtăţeştii şi Măciucenii, în Dozeşti; logofătul Matei Copăceanu, în Copăceni; stolnicul C-tin Zătreanu, în Şuşani; şetrarul Gh. Tetoianu, în Tetoiou; paharnicul Şt. Gănescu, în Găneşti şi în Zătrenii de Jos; clucerul Iordache şi slugerul Nicolae Otetelişanu, în Beneşti; căminarul Iancu Otetelişanu, în Otetelişu; serdarul C-tin Otetelişanu, în Pietroasa şi în Mădulari; Oculeştii şi slugerul Diculescu în Budeşti, logofătul D-tru Paliu, în Ghioroiu şi alţii.

Domeniul mănăstiresc era şi el înzestrat cu un număr important de mori. Episcopia Râmnicului deţinea mori în oraşul Râmnic, Muereasca de Jos şi Muereasca de Sus, Râureni, Buneşti, Drăgăşani şi Risipiţi; mănăstirea Horezu, în Cârstăneşti, Bălteni, Runcu, Şuşani şi Şirineasa, Romani; mănăstirea Bistriţa, în Văratici, Costeşti, Pietreni, Milostea, Robeşti şi Foleştii de Jos; mănăstirea Cozia, în Călimăneşti şi Sănăteşti; mănăstirea Govora, în localitatea cu acelaşi nume; mănăstirea Arnota, în Cacova, Dobriceni, Bărbăteşti şi Bogdăneşti; mănăstirea Căluiu, în Toşani; mănăstirea Dintr-un Lemn, în Colibaşi, Dăeşti şi Frânceşti; mănăstirea Zlătari, în Râmeşti; mănăstirea Surpatele, în Surpatele Mănăstirii; schitul Ezeru, în Sărăcineşti; schitul Păpuşa, în Pietreni; schitul Cetăţuia, în mahalaua cu acelaşi nume; schitul Mamu în localitatea cu acelaşi nume.

Statistica în discuţie, pe care o anexez, constituie un document însemnat pentru cunoaşterea morăritului din judeţul Vâlcea, oferind date şi informaţii utile cercetării istorice cu privire la aşezările în care erau amplasate morile, numele proprietarilor, apa pe care erau aşezate, numărul roţilor de care dispuneau, dacă erau cu sau fără răgaz, pe matca apei sau pe vase.

55

Anexă

1839 august 12.- Situaţia statistică a morilor existente în judeţul Vâlcea înaintată de ocârmuirea locală Departamentului din Lăuntru

Nr. crt.

Localitatea Numele proprietarului

Mori cu roată Numele apelor

Cu sau fără

zăgaz, pe

matca apei

Mori nr.

Roţi nr.

0 1 2 3 4 5 6 I. Plasa Horezului

1 Otimani Maria Otimanca 1 2 Luncavăţ cu zăgaz, pe matcă

2 ,, Pinguleştii 1 1 ,, ,, 3 ,, popa Matei

Armăşescu 1

2

,,

,,

4 ,, Dincă Predescu 1 1 ,, ,, 5 Măldăreştii

de Jos Nae Măldărescu 1 2 ,, ,,

6 ,, Iancu Dimitriu 1 2 ,, ,, 7 Armăşeşti C-tin Şerban 1 1 Cernişoara ,, 8

Cireşu

popa Radu sin popa Stanciu ş.a.

1

2

Cerna

,,

9 Fometeşti popa Dumitru 1 1 ,, ,, 10 ,, popa….3 1 1 ,, ,, 11 ,, Popa sin popa

Toma 1

2

,,

stricată

12 ,, popa Mihăilă 1 1 ,, cu zăgaz, pe matcă

13 Mateeşti Ghe. Popa Pătru 1 2 Tărâia ,, 14 ,, Ioniţă Petricănoiu 1 2 ,, ,, 15 ,, Mihai Stănişor 1 2 ,, ,, 16 ,, popa D-tru

Drăgău 1 2 ,, ,,

3 Indescifrabil

56

17 Pojogi polcovnic Ioan Bunescu

1 2 Cerna ,,

18 Corşoru mazil Mihai Grozăvescu

1 2 Olteţ ,,

19 Bereşti Nicoae Ciolca 1 2 ,, ,, 20 Sârbeşti Andrei

Marinescu şi alţii

2 2 ,, ,,

21 ,, Dincă Stoicuţă 1 2 ,, ,, 22 ,, Mihăilă Şitoianu 1 2 ,, ,, 23 ,, Dinu Dobriţă 1 2 ,, ,, 24 ,, D-tru Ungureanu 1 2 ,, ,, 25 Alimpeşti Diaconu Anghel

şi alţii 1 2 ,, ,,

26 ,, C-tin Mogoşanu 1 2 ,, ,, 27 Măldăreştii

de Sus Ioniţă sin Dinu 1 2 Luncavăţ ,,

28 ,, C. Măldărescu 1 2 ,, ,, 29 ,, Ghiţă Persu 1 2 ,, ,, 30 ,, D-tru Sărdărescu 1 2 ,, ,, 31 ,, Matache

Măldărescu 1 2 ,, ,,

32 Berbeşti C-tin Slăvescu 1 2 Tărâia ,, 33 ,, popa Gh.

Păsărelu 1 1 ,, ,,

34 Prăiţa Popa Negoiţă 1 1 ,, ,, 35 ,, Florea sin

Popa Ion 1 1 ,, ,,

36 ,, Gheorghe sin Popa Gheorghe

1 1 ,, ,,

37 ,, Pătru Dumitru mazilu

1 1 ,, ,,

38 ,, mahalaua Codreşti

1 1 ,, ,,

39 Bogdăneşti Slugerasa Bălaşa Măldăreasca

1 2 Luncavăţ ,,

40 Slătioara Barbu Dolog şi alţii

1 1 Cerna ,,

41 ,, Pătru Drăghicioiu şi alţii

1 1 ,, ,,

57

42 Cârstăneşti m-rea Horezu 1 2 Luncavăţ ,, 43 ,, Gh. Cârjaliu 1 2 ,, ,, 44 ,, Nae Măldărescu 1 2 ,, ,, 45 ,, Gh. Roibu

şi alţii 1 1 ,, ,,

46 ,, Nicolae Munteanu şi alţii

1 1 ,, ,,

47 Stroeşti Dincă Săraru mazilu

1 1 Cerna ,,

48 Mahalaua tg. Horezu

Ioniţă Stanciu Covrea, moşia m-rii Horezi

1 2 Luncavăţ ,,

49 ,, Mihăilă Covrea 1 1 ,, ,, 50 ,, Stanciu Covrea 1 2 Urşani ,, 51 ,, Stanciu Popa

Grigorie 1 1 ,, ,,

52 ,, Ion Ciontea 1 1 ,, ,, 53 ,, Simion Naneţu 1 1 ,, ,, 54 ,, D-tru Stanciu

Covrea 1 1 Râmeşti ,,

55 ,, Stanciu Opreanu 1 1 ,, ,, 56 ,, Barbu

Drăghicescu 2 2 ,, ,,

57 ,, Stanciu Semenescu

1 1 ,, ,,

58 ,, popa Grigorie 1 1 ,, ,, 59 ,, Afrem Romanu 1 1 ,, ,, 60 ,, Radu sin popa

Pătru 1 1 ,, ,,

61 ,, C-tin Dinu Ungureanu

1 1 ,, ,,

62 Racoviţa Mituţu Mulmu, moşia lui Dumitrache Milescu

1

1

Cerna

,,

63 ,, Pătru Popa Stan 1 1 ,, ,, 64 ,, Diaconu Truică 1 1 ,, ,, 65 ,, Diaconu

Nicolae 1 1 ,, ,,

66 ,, Costache Măldărescu

1 1 Tărâia ,,

58

67 Mariţa popa Ion 1 1 Marcea ,, 68 ,, popa Pârvu 1 1 ,, ,, 69 ,, Ioniţă Mileanul 1 1 ,, ,, 70 ,, popa Anghel 1 1 ,, ,, 71 Cuceşti D-tru C.

Vlădescu 1 2 Luncavăţ ,,

72 ,, ,, 1 1 ,, ,, 73 Urşani Popa Ion

Vintilescu 1 1 ,, ,,

74 ,, C-tin sin Onea 1 1 ,, ,, 75 ,, Gh. Sărdărescu

şi Fraţii săi

1 1 Mariţa ,,

76 Milostea M-rea Bistriţa 1 1 ,, ,, 77 ,, Nicolae

Mongescu 1 1 ,, ,,

78 Râmeşti Mihai Roşianu 1 1 Râmeşti ,, 79 ,, Pătru Şodolescu 1 1 ,, ,, 80 ,, Florea

Florinicescu 1 1 ,, ,,

81 ,, Nicolae Popa Stan

1 1 ,, ,,

82 ,, Ion Gruieşteanu şi alţii

1 2 Olteţ ,,

83 Igoiu Pătru Pasăre 1 2 ,, ,, 84 Greci Bădiţă sin

Gheorghe 1 1 Tărâia ,,

85 ,, popa Nicolae Ruteanu

1 2 ,, ,,

86 Romani popa Anghel şi alţii

1 1 Horezu ,,

87 ,, M-rea Horezu 1 1 Luncavăţ ,, 88 ,, ,, 1 2 Horezu ,, 89 Vaideeni popa Ion Adam,

moşia m-rii Bistriţa

1 1 Luncavăţ ,,

II. Plaiul Coziei 90 Călimăneşti M-rea Cozia 6 6 Valea

Satului ,,

91 Gura Văii ,, 1 1 Muiereştile ,, 92 Mueiereasca

de Jos Episcopia Râmnicului

1 1 Pârâu Satului

,,

59

93 Muiereasca de Sus

Dumitru Uşurelu, pe moşia Episcopiei Râmnicului

1 1 ,, ,,

94 ,, Mihăilă Fuiorea, pe moşie Episcopiei Râmnicului

1 1 ,, ,,

95 ,, Episcopia Râmnicului

1 1 ,, ,,

96 Olăneşti vistier Iordache Olănescu

1 2 Olăneşti ,,

97 ,, D-tru Toma Olănescu

1 2 ,, ,,

98 Sărăcineşti Satul Sărăcineşti

1 1 Cheia ,,

99 ,, Schitul Ezer 1 1 ,, ,, 100 Bărbăteşti Popa Niţu zet

popa Nicolae

1 1 Otăsău ,,

101 ,, Gheorghe sin popa Pătru

1 1 ,, ,,

102 ,, Nicolae Stroe 1 1 ,, ,, 103 ,, Marin

Strâmbeanu 1 1 ,, ,,

104 ,, popa Ştefan 1 1 ,, ,, 105 ,, popa Dumitru 1 1 ,, ,, 106 ,, M-rea Arnota 1 1 ,, ,, 107 ,, popa Nicolae

zet popa Nicolae

1 1 ,, ,,

108 ,, diaconu Ion Havaet

1 1 ,, ,,

109 ,, postelnicu Ion 1 1 ,, ,, 110 ,, popa Ion

Protopopescu 1 1 ,, ,,

111 ,, casa răposatului diacon Gh. Bradu

1 1 ,, ,,

60

112 Pietrarii de Jos

Nicolae Vulpe 1 1 ,, ,,

113 ,, Ion Mitroi 1 1 ,, ,, 114 ,, Ioniţă Pietraru 1 1 ,, ,, 115 ,, diacon Nicolae

Todoran 1 1 ,, ,,

116 ,, Pătraşcu Comănescu

1 1 ,, ,,

117 Tomşani M-rea Căluiu 1 2 Horezul ,, 118 ,, Ion Ilie al Ilioni 1 1 ,, ,, 119 ,, Preda Eni 1 1 ,, ,, 120 Bogdăneşti M-rea Arnota 1 1 ,, ,, 121 ,, popa Nicolae

Briceag şi Ivan Sârbu

1 1 ,, ,,

122 Văratici M-rea Bistriţa 1 1 Bistriţa ,, 123 Costeşti ,, 1 1 Pârâu

Satului ,,

124 Pietreni ,, 1 1 ,, ,, 125 ,, Schitu Păpuşa 3 3 ,, ,, 126 Robeşti M-rea Bistriţa 1 1 ,, ,, 127 ,, Vasile

Lăzăreanul 1 1 Valea

Robeştilor ,,

128 Voineasa popa Florea 1 1 Valea Săscioara

,,

129 ,, Nicolae Sirca 1 1 Valea Mânăleasa

,,

130 ,, Andrei Popa Mihai

1 1 Voineasa ,,

131 Câineni Vrancea Daneşu 1 1 Urea ,, 132 ,, Nicolae Darie 1 1 ,, ,, 133 Brezoi Stancu Pop 1 1 Lotru ,, 134 ,, Crăciun Ciresu 1 1 ,, ,, 135 ,, YStancu Sorea 1 1 ,, ,, 136 ,, Nicolae Untar 1 1 ,, ,, 137 ,, ,, 1 1 Valea

Satului ,,

138 Călineşti popa Paraschiv ,,cu cetaşii săi’’

1 1 ,, ,,

139 ,, Sima Gheorghe ,,cu cetaşii săi’’

1 1 ,, ,,

140 ,, Pătru Băcanu 1 1 ,, ,,

61

141 Cheia popa Marin şi preoteasa Ioana

1 1 ,, ,,

142 ,, Dinu Niculan ,,cu ai săi’’

1 1 ,, ,,

143 Cacova Nicolae Croitoru

1 1 Cacova fără zăgaz, pe matcă

144 ,, Dinu Ovreiescu 1 1 ,, ,, 145 ,, M-rea Arnota 1 1 Dobriceni cu

zăgaz, pe matcă

146 Dobriceni ,, 1 1 ,, ,, 147 Budureşti pitar Ioniţă

Vlădescu 1 1 ,, ,,

148 Budeşti popa Ion Budescu

1 1 Bărbăteşti ,,

149 ,, popa Gheorghe ,,cu tovarăşii săi’’

1 1 ,, ,,

150 ,, Ion Iliescu Cărbărău ,,cu tovarăşii săi’’

1 1 ,, ,,

151 ,, Ilie Tudose ,,cu tovarăşii săi’’

1 1 ,, ,,

152 Bârzeşti popa Niccolae Burtea

1 1 ,, ,,

153 ,, popa Tudor Burtea

1 1 ,, ,,

154 Pietrarii de Sus

Ion sin Ion Mutea ,,cu ai săi’’

1 1 ,, ,,

155 ,, popa Marin Prună

1 1 ,, ,,

156 Muiereasca de Jos

Nastasia Bogdăneasa

1 1 ,, ,,

62

III. Plasa Râmnicului 157 Râureni Episc.

Râmnicului 1 1 Oltul pe vase,

pe matcă

158 Govora M-rea Govora 2 1 ,, cu zăgaz, pe matcă

159 Sănăteşti M-rea Cozia 1 2 Râmnic ,, 160 Vlădeşti casa răposatului

postelnic Nicu Vlădescu

3 6 ,, ,,

161 ,, Radu Tabacu 1 2 ,, ,, 162 ,, răposatul

Petrache Buriliu

1 2 ,, ,,

163 ,, fiii răposatului Nicu Vlădescu

1 2 ,, ,,

164 ,, răposatul Mihalache Vlădescu

1 2 ,, ,,

165 ,, răposatul Nectarie

1 2 ,, ,,

166 ,, răposatul Alecu Meican

1 2 ,, ,,

167 Bujoreni medelnicer Alecu Bujoreanu

1 1 Olt pe vase, pe matcă

168 Bogdăneşti Chitul Radovici 1 1 Muereasca cu zăgaz, pe matcă

169 ,, Nică Cusă cu moşnenii

1 1 ,, ,,

170 ,, d. Nastasia Bogdăneasca

1 1 ,, ,,

171 oraş Râmnic stolnic Ion Lahovari

1 2 Râmnic ,,

172 ,, Episc. Râmnicului

1 2 ,, ,,

173 ,, Tănasie Hagi Gheorghe

1 2 ,, ,,

63

174 ,, d. Florea Marinovici, proprietatea schitului Fedeleşoiu

1 2 ,, ,,

175 Mahalaua Cetăţuia

Schitul Cetăţuia 1 2 ,, ,,

176 Păuşeşti popa Dincă 1 1 ,, ,, 177 ,, Ion Oprea 1 1 ,, ,, 178 ,, sluger N.

Vlădescu 1 1 ,, ,,

179 ,, Gr. Gripa 1 2 ,, ,, 180 ,, Ine Popa Pătru 1 1 ,, ,, IV. Plasa Otăsăului 181 Popeşti Gheorghe

Patentaru 1 1 Luncavăţ cu

zgaz, pe matcă

182 Ciorăşti Moşnenii 1 1 ,, ,, 183 Şirineasa M-rea Horezu 1 1 ,, ,, 184 Slăviteşti C-tin Slăvitescu 1 2 ,, ,, 185 ,, ,, 1 1 ,, ,, 186 Dăeşti M-rea

Dintrunlemn 1 1 ,, ,,

187 Meieni pitar C. Şinică Vlăduţi

1 1 ,, ,,

188 ,, Anastasie Bulat 1 1 ,, ,, 189 ,, popa Barbu 1 1 ,, ,, 190 Urşi Nicolae

Milcoveanu 1 1 ,, ,,

191 ,, Moşnenii 1 1 ,, ,, 192 Valea Mare stolnic Lahovari 1 1 ,, ,, 193 Mănăileşti M-rea Bustriţa 1 1 Bistriţa ,, 194 ,, moşnenii 2 2 ,, ,, 195 Foleştii deSus M-rea Bistriţa 1 1 ,, ,, 196 ,, Pătru Diaconu

Niţu 1 1 ,, ,,

197 Foleştii de Jos Postelnic Ianache

1 1 ,, ,,

198 Genuneni D-trie Genuneanu

1 2 ,, ,,

199 ,, Uţa Măldăreasca

1 2 ,, ,,

64

200 Frânceşti M-rea Dintrunlemn

2 2 ,, ,,

201 Mănăstrireni ,, 1 2 ,, ,, 202 ,, ,, 1 1 Otăsău ,, 203 Cernele ,, 1 1 ,, ,, 204 Păuşeşti Moşnenii locali 1 2 ,, ,, 205 Şerbăneşti D.Genuneanu 1 1 ,, ,, 206 Gărmanele (?) popa Dinu, pe

proprietatea m-rii Dintr-un lemn

1 1 ,, ,,

207 Surpatele Mănăstirii

M-rea Surpatele 1 1 ,, ,,

208 Steoeneşti moşnenii 1 1 Govora ,, 209 ,, ,, 1 1 ,, ,, 210 ,, postelnic Ion

Bărbătescu 1 1 ,, ,,

211 ,, popa Niţă Budescu şi alţii

1 1 ,, ,,

212 Buneşti Ion Cumpănaşu, pe proprietatea schitu- lui Titirezu

1 1 ,, ,,

213 ,, Episc. Râmnicului

1 1 ,, ,,

214 ,, ,, 1 1 ,, ,, 215 ,, ,, 1 1 ,, ,, V. Plasa Cernii 216 Giuleşti vistier Giulescu 1 2 Gemenele ,, 217 Lăpuşata C-tin şi Nicolae

Lascu 1 2 Cerna ,,

218 ,, Gheorghe Bişu 1 2 Priporu ,, 219 Bălteni M-rea Horezu 1 1 Cerna 220 ,, moşnenii locali 1 1 ,, ,, 221 ,, ,, 1 1 ,, ,, 222 Adunaţi Setrăreasa

Marghiaoa Bărleasca

1 2 ,, ,,

223 Ulmetul moşnenii locali 1 neter- minată

,, ,,

65

224 ,, fii protopopului Şerban Copăceanu

1 2 ,, ,,

225 Veţelu logofăt T. Veţeleanu

1 2 ,, ,,

226 Broşteni părintele…..4 1 2 ,, ,, 227 Cermegeşti moşneniii

Lueşti 1 2 ,, ,,

228 Ciumagi moşnenii locali 1 2 ,, ,, 229 Stăneşti moşnenii locali 1 2 ,, ,, 230 Dozeşti moşnenii locali 1 2 Gemenele ,, 231 ,, ,, 1 1 ,, ,, 232 ,, ,, 1 2 ,, ,, 233 ,, boierii Fârtăţeşti

şi Măciuceni 1 2 Cerna ,,

234 Vârleni moşnenii locali 2 2 Gemenele ,, 235 Măciuca moşnenii locali 1 1 ,, ,, 236 ,, ,, 1 2 ,, ,, 237 Drăganu moşnenii locali 1 2 Cerna ,, 238 Rusăneşti moşnenii locali 1 1 Botorani ,, 239 Copăceni logofăt Matache

Copăceanu 1 2 Cerna ,,

240 ,, ,, 1 2 ,, ,, 241 ,, răposatul

protopop Şerban Copăceanu

1 neter- minată

- -

242 Roeşti Popa Sandu 1 2 Strâmba ,, VI. Plasa Oltului 243 Voiceşti

Moşneni moşnenii locali 4 4 Olt cu

zăgaz pe vase

244 Tighina Pârvul N. Râmniceanu

1 1 Dâlga cu ză-gaz, pe matcă

245 Runcu

Runcu M-rea Horezu 1 1 ,, ,,

246 Cârlogani moşnenii locali 1 2 Beica ,, 247 Râmeşti M-rea Zlătari 1 1 ,, ,, 248 Şuşani stolnic C.

Zătreanu 1 1 ,, ,,

4 Indescifrabil.

66

249 Schitul Mamu Schitul Mamu 1 1 Mamu ,, 250 Colibaşi M-rea

Dintrunlemn 1 1 Olt cu

zăgaz, pe vase

251 Ştefăneşti Sf. Pantelimon 1 1 Dâlga cu ză-gaz, pe matcă

252 Creţeni moşnenii locali 1 1 Negrăpiţa ,, 253 Spârleni moşnenii locali 1 1 ,, ,, 254 Glăvile moşnenii locali 1 1 Pesceana ,, 255 Ioneştii

Mincului Anica Bucşăneanca

1 1 Olt ,,

256 Aureşti Episc. Râmnicului

3 3 ,, ,,

257 Drăgăşani ,, 6 6 ,, ,, VII. Plasa Olteţului 258 Tetoiu răposatul

prootopop Tetoianu

1 2 Şasa ,,

259 ,, şetrar Gh. Tetoianu

1 1 Olteţ ,,

260 Găneşti polcovnic Ştefan Gănescu

1 1 ,,

261 Risipiţi Episc. Râmnicului

1 2 ,, ,,

262 Beneşti clucer Iordache Otetelişanu

1 2 ,, ,,

263 ,, sluger N.Otetelişanu

1 2 ,, ,,

264 Otetelişu căminar Iancu Otelişanu

2 2 ,, ,,

265 ,, ,, 2 2 ,, ,, 266 Pietroasa serdar C.

Otetelişanu 1 3 Cerna ,,

267 Mădulari moşnenii locali 3 3 Beica ,, 268 ,, serdar

C.Otetelişanu 1 1 ,, ,,

269 Uşurei fraţii Ion şi Stan Ciobanu

1 2 ,, ,,

270 Şuşani M-rea Horezu 1 1 ,, ,, 271 Făureştii de

Jos protopopu Ioan Făucescu

1 2 Laloşu ,,

272 Laloşu popa Şt. Gănescu 1 3 Olteţu ,,

67

273 Goruneşti boierii Oculeşti 1 4 ,, ,, 274 Budeşti Sluger Diculescu 1 3 ,, ,, 275 Ghioroiu logofăt D-tru

Paliu 1 2 Pesceana ,,

276 Slăveşti Ioniţă Veţeleanu

1 2 Tărâia ,,

277 ,, moşnenii locali 1 2 ,, ,, 278 Colteşti Bălaşa Roşianca 1 2 Olteţ ,, 279 ,, Poenaru şi alţi

17 ,,tovarăşi’’ 1 2 ,, ,,

280 Sineşti Fraţii Nicolae şi Dincă Ioniţă

1 2 ,, ,,

281 ,, răsdiaconu Ion Purice şi D-trache Zgiubeanu

1 2 ,, ,,

282 Găneşti fraţii Nicolae Ioniţă şi Dincă Pleşoianu

1 2 ,, ,,

283 Zătrenii de Sus

Ştefan Dobrescu

1 2 ,, ,,

284 Zătrenii de Jos

paharnic Şt.Gănescu

1 3 ,, ,,

285 Stanomir Zamfirache Gănescu

1 2 Olteţ ,,

286 Păuseştii de Sus

Iancu Ghimpeţeanu

1 2 ,, ,,

287 Nenciuleşti Moşnenii locali 1 2 Şasa ,, 288 Romaneşti Elenca

Străchineasca 1 1 ,, ,,

Însumarea tuturor morilor din plaiuri şi plăşi 1 Plaiul Horezului 41 - - - 2 Plaiul Coziei 74 - - - 3 Plasa Râmnicului 27 - - - 4 Plasa Otăsăului 37 - - - 5 Plasa Cernii 28 - - - 6 Plasa Oltului 25 - - - 7 Plasa Olteţului 33 - - - Total 315 - - - Arhivele Naţionale Bucureşti, fond : Vornicia din Lăuntru, dos. 6353/1837-1839, f. 100-108.

68

Les moulins du département de Vâlcea dans une statistique de 1839

En même temps que le développement de l’agriculture, à l’époque du

Règlement Organique (1831 – 1848), on a enregistré des progrès notables dans l’industrie et surtout dans la meunerie, grâce à la demande des céréales comme marchandise sur le marché externe. Les moulins étaient répandus sur tout le territoire du pays et ils étaient actionnés par la force de l’eau pour la plupart. Dans le département de Valcea, région de montagne ayant un riche réseau de rivières, il y avait plein de moulins de ce genre. Une statistique de 1839 réalisée par les dirigeants de l’époque atteste l’existence de 315 moulins (leur nombre ayant augmenté de 44 par rapport à la situation enregistrée huit ans auparavant). De ce total de 315 moulins, 4 fonctionnaient dans la ville de Râmnic et les autres 311 dans des villages, sur les domaines des propriétaires fonciers ou les domaines des monastères, ayant souvent un ou plusieurs propriétaires. Ces moulins étaient placés sur les rivières Olt, Olteţ, Cerna, Cernişoara, Lucavăţ et 35 autres rivières avec ou sans barrage, ayant une ou deux roues.

La catagraphie de 1839 représente un document historique important pour l’industrie de la meunerie dans le département de Vâlcea et non seulement.

69

CONSIDERAŢII PRIVIND FALSUL

ÎN DOCUMENTELE ISTORICE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

DESCOPERITE ÎN DEPOZITELE S.J.A.N. DOLJ

Nicolae Vîlvoi

Pentru scrierea istoriei "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire) se folosesc izvoare istorice sub orice formă, conţinut şi valoare, de diferite feluri, categorii şi genuri, contemporane sau mai apropiate evenimentelor la care acestea fac trimitere.

Problema falsului în documentele istorice româneşti este nu numai una ştiinţifică ci şi de ordin politic, social şi juridic. Importanţa cunoaşterii falsificărilor, din trecut şi prezent, pentru ştiinţa istorică este deosebită. Dată fiind însemnătatea ei, această problemă a constituit, încă din secolul al XIX-lea, obiectul preocupării mai multor istorici, cercetători ai arhivelor, filologi, sociologi şi alţii interesaţi de chestiunea falsului, în general.

Prin falsuri în documente istorice înţelegem, în primul rând, falsurile în înscrisuri care pot fi falsuri în înscrisuri publice sau private (zapise, hrisoave, acte emise de diferite instituţii juridice ori instituţii publice), dar şi falsurile manuscrise, memorii, jurnale, proclamaţii, sigilii, planuri, hărţi, desene, stampe, fotografii etc.)1.

Cele mai multe falsuri de documente din perioada medievală şi modernă s-au comis în interesul acaparării de moşii şi privilegii.

În timpul Regulamentelor Organice şi la mijlocul secolului al XIX-lea, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova au fost mai multe procese de plastografie, câteva cu larg ecou în epocă, dar şi de importanţă mai mică. Un asemenea proces cu rezonanţă din perioada în discuţie, care s-a întins pe mai multe judeţe, a avut loc în Ţara Românească şi l-a avut ca protagonist pe celebrul falsificator de hrisoave domneşti, Ştefan Vîlceleanu, din satul Vâlcealele, judeţul Argeş.

1 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 190.

70

Istoriografia a mai relatat fapte despre acest falsificator de docu-mente din secolul al XIX- lea2. Însă la Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, precum şi la alte servicii judeţene, se mai găsesc informaţii inedite referitoare la desfăşurarea procesului de plastografiere intentat lui Ştefan Vîlceleanu şi complicilor săi3.

Un alt proces de plastografie cu rezonanţă în epocă s-a desfăşurat în Moldova anului 1853, ce avea să judece faptele comise de o bandă de falsificatori în frunte cu vornicul Iordache Epureanu, dulgherul Iordachi Daniil, Gh. Caruz, căminarul Gherasim Hâncu şi alţii. Aceştia au plastografiat semnăturile celor mai de seamă şi avuţi oameni din ţară. Printre cei ale căror semnături au fost plastografiate s-a aflat logofătul Costachi Conachi, căruia i-au falsificat un sinet în valoare de 5000 de galbeni, unul din cei mai mari proprietari de pământuri, care a încetat din viaţă în 1849, cu doi ani înainte de descoperirea faptei. Actele plăzmuite de aceşti plastografi au creat grave prejudicii moştenitorilor celor păgubiţi care au fost nevoiţi să se adreseze domnului Moldovei, Grigore Ghica şi justiţiei pentru condamnarea făptuitorilor4.

Au mai fost procese, în care s-au mai judecat infracţiuni de fals, însă de mai mică rezonanţă. Totuşi, considerăm că şi acestea sunt importante prin informaţiile referitoare la infracţiunea de fals în documente.

De exemplu, cel în care Şerban sin Popa Ioan, Dumitru Diaconeasa şi cetaşii lor din Sârbeşti, judeţul Vâlcea, nu sunt mulţumiţi de hotărârea Judecătoriei Vâlcea dată în pricina ce au avut-o cu Andrei Mazilu Marinescu, din acelaşi sat, pentru o bucată de pământ de 24 de stânjeni la răsărit, 30 de stânjeni la mijloc şi 30 de stânjeni la apus, ce au avut-o de la strămoşul lor Popa Stanciu prin hotărnicia din 18 februarie 1737, partea ce o cumpărase din cureaua moşului jeluitorului pe când moşia era de-a valma şi nu 29 de stânjeni la răsărit, 35 de stânjeni la mijloc cum se 2 Marcel-Dumitru Ciucă, Un falsificator de documente şi hrisoavele false ale oraşelor Târgovişte (1640) şi Piteşti (1438), în „Revista Arhivelor”, LXIII, vol. XLVIII, 1986, nr. 4, p. 449-463; Idem, Un falsificator de documente la începutul veacului trecut, în „Magazin Istoric”, 25, 1991, nr. 3, p. 77-79; Vezi şi Catalogul Ţării Româneşti, vol. V (1640-1644), Bucureşti, 1985, doc. fals nr. 202, din [30] sept. 1640, p. 98, prin care domnitorul Matei Radu Basarab întăreşte locuitorilor târgovişteni moşia din jurul oraşului Târgovişte. Documentul este un fals grosolan, după conţinut, formular, martori, dovedit şi de autorităţi în 1838. 3 Serviciul Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare S. A. N. I. C.), Bucureşti, fond: Ministerul Justiţiei. Penale, dosar 49/1844 şi dosar 31/1845. 4 R. Rosetti, Amintiri, Iaşi, vol. I, p. 269, apud V. Apostolescu, Cu privire la unele falsificări de materiale documentare din trecut în Moldova, în „Revista Arhivelor”, 1963, nr. 1, p. 244-266; Vezi şi Teodor T. Burada, Condica şireţilor. O veche instituţie juridică, Tipografia Naţională, Iaşi, 1895, p. 3.

71

arată în zapisul lor ce s-a socotit a fi plastografiat de către judecătorie. Pentru că nu au fost mulţumiţi, de hotărârea dată de Judecătoria Vâlcea, fac apel la Curtea de Apel din Craiova5.

Mai departe nu ştim ce s-a întâmplat deoarece documentele din acest fond nu ne mai relatează nicio informaţie.

De asemenea, procesul în care Marin Dumitraşcu, Giura Stan Bocşan, Popa Ilie şi alţi moşneni din Măgureni, judeţul Vâlcea, reclamă că nu sunt mulţumiţi de anaforaua Judecătoriei Vâlcea, dată pe baza cărţii de alegere, făcută de hotarnicul potrivnicului lor Constantin Hagi Belu din Craiova, pentru moşia din hotarul Creţeni, deoarece a fost făcută după nişte foi de hotărnicie false6.

Alt proces este cel în care Marin Popa Gheorghe Săscioreanu din satul Sesciori, judeţul Gorj face apel împotriva hotărârii judecătoriei Gorj, dată în pricina ce a avut-o cu Ioana Constantin Berendei din acelaşi sat, pentru arendare de moşie şi un zapis de 780 lei, pentru care numita i-a dat zălog 4 stânjeni, judecătoria declarându-l pe nedrept plastograf7.

Interesant de urmărit este şi procesul dintre evreii Avram Maier din Bucureşti şi Anşel Hertz pentru falsificarea parţială a unui zapis în valoare de 2420 lei, act în care s-a dres, s-a schimbat leatul (anul) din 1832 s-a făcut 1839, folosindu-se şi cerneală nepotrivită. Acest proces ajunge până la Curtea Apelativă Criminalicească. Pârâtul Anşel Hertz fusese condamnat, în primă instanţă pe temeiul articolului 3 de la capitolul V, partea a cincea din pravila pământului, să plătească îndoit jăluitorului Avram Maier suma ce o avea să o câştige prin falsificarea zapisului8. Dar, împăcându-se, aceştia roagă Curtea să binevoiască a închide aceste pricini, deoarece niciunul dintre ei nu mai avea ce pretinde altuia. Totuşi, Curtea continuă cercetările şi punând întrebări împricinaţilor, ajunge la concluzia că pârâtul Anşel este apărat de osânda plastografilor, însă va fi dator să plătească 160 lei cheltuielile judecă-toreşti şi plata avocatului9.

Demn de urmărit este şi procesul început în anul 1835, în care sunt chemaţi în judecată moşneni ai satului Pieleşti, judeţul Dolj, pentru că au dat mită 1500 lei lui Grigore Otetelişeanu, hotarnicul moşiei Zmărdăşeşti a bisericii Sf. Gheorghe-Nou din Craiova, ca să nu-i reclame şi să nu dea

5 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J. A. N. Dolj), fond Curtea de Apel Craiova, Secţia II-a, dosar 71/1841. 6 Ibidem, dosar 153/1842. 7 Ibidem, dosar 174/1842. 8 S. A. N. I. C. Bucureşti, fond: Ministerul Justiţiei. Penale, dosar 118/1849, f. 2-5. 9 Ibidem.

72

la iveală falsul parţial făcut prin radere şi ştersături în hrisovul domnesc prezentat de ei10. Suma de 1500 lei a fost depusă de Grigore Otetelişeanu la casieria judecătoriei, apoi, printr-un raport, la Logofeţie pentru păstrare. Nu am putut afla mai multe informaţii despre modul cum a decurs procesul dar am observat că aceşti bani urmau să fie întrebuinţaţi la cumpărarea unui loc în Craiova pentru construirea unui spital central11.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu moşnenii Vâlcăneşti care la hotăr-nicia acestei moşii s-au prezentat cu un hrisov ras şi modificat cu care au cotropit peste 2000 de stânjeni din moşia Zmărdăşeţul a bisericii Sf. Gheorghe-Nou din Craiova12 (ctitorie a Stoeneştilor), iar ca să nu fie pârâţi i-au oferit lui Grigore Otetelişeanu suma de 1500 lei. Numai că Grigore Otetelişeanu nu acceptă mita şi îi trimite pe săteni în judecată pentru falsificare de acte13.

Un alt caz este cel al lui Ioan Gheorghe Rosa, fost comandier al lui Kotzebue (consul general al Rusiei), care este acuzat pentru falsificarea unei scrisori a stăpânului său către mitropolit, dar şi pentru furtul unor lucruri. Nu ştim cum se încheie procesul deoarece dosarul nu are decât două file14.

În perioada Regulamentelor Organice au existat diferite procese între ţărani şi arendaşi. Un asemenea proces a avut loc şi între locuitorii din cătunul-Covei, localitatea Catanele, judeţul Dolj şi arendaşul moşiei Catanele, Tache Isvoranu, care nu a mai respectat învoiala cu ţăranii, declarând că este falsă. În Hotărârea Consiliului comunal, analizându-se actul de învoială, l-a considerat legal şi i-a impus arendaşului să respecte învoiala conform art. XX din Legea de tocmeli agricole15.

Alt proces interesant este cel în care pitarul Ioan Constantin din mahalaua "Sf. Ştefan" din Bucureşti, este inculpat pentru fals şi înşelăciune faţă de "Comisia Vopselei Galbene", falsificând un act de împăciuire pentru desfacerea unei datorii către fosta sa consoartă, Anica Popescu, după hotărârea judecătorească, prin înfăţişarea altei femei în locul numitei creditoare, iar căpitanul Ioan Arion, fostul comisar la acea comisie, este inculpat de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, căci a legalizat acel act fără a verifica dacă persoanele menţionate în acel act erau cele adevărate. Procesul se încheie cu condamnarea Pitarului Ioan

10 S.J.A.N. Dolj, fond: Tribunalul Judeţului Dolj, Secţia I, dosar 18/1835, f. 1-13. 11 Ibidem. 12 Vezi N. Vîlvoi, Biserica Sf. Gheorghe-Nou din Craiova – important monument istoric şi artistic, în “AO”, nr. 19, Serie nouă, Editura Academiei Române, 2005, p. 27-38. 13 S.J.A.N. Dolj, fond cit., dosar 27/1835. 14 S.A.N.I.C. Bucureşti, fond: Ministerul Justiţiei. Penale, dosar 251/1848, f. 1-2. 15 S.J.A.N. Dolj, fond: Tribunalul Judeţului Dolj, Secţia I, dosar 47/1873, f. 6-8.

73

Constantin la un an închisoare şi 100 lei amendă, iar al doilea este scos din cauză din lipsă de probe16.

Un alt proces este cel pentru un act de împrumut de grâu între Stan Dumitru şi Ghiţă Voicu, Gheorghe Ilinca, Ghiţă Munteanul şi alţi locuitori ai comunei Călugărei, judeţul Dolj. În actul de împrumut aceştia din urmă se obligă să restituie grâul la termenul fixat, altfel vor plăti dobândă. În aceste condiţii cei care au împrumutat grâul nu mai recunosc actul considerându-l fals şi că a fost falsificat de Stan Dumitru17. Nu mai avem informaţii cum s-a terminat procesul, însă observăm că s-a suspendat cauza şi în baza art. 20 din Codul de Procedură Civilă se dispune ca actul să se trimită pentru cercetare Onor Tribunalului de Judeţ pentru a decide18. Sigur că asemenea procese cu aceeaşi cauză, au mai avut loc în acea perioadă19.

De asemenea, din cotidianul "Minerva", anul 1915, aflăm că instanţa Tribunalului Dolj, Secţia a II-a, în urma unui proces de fals, a condamnat pe numitul Ştefan Mischeanu la şase luni închisoare fiind acuzat de falsificare de poliţe20.

Mai putem meţiona că în depozitele arhivelor judeţene Iaşi şi Dolj se găsesc mai multe documente în care se observă una dintre metodele de falsificare a sigiliilor, şi anume:

În arhivele Tribunalului din Iaşi, într-un interogatoriu datat 4 august 1839, putem remarca faptul cum se confecţiona o pecete falsă. Astfel, se topea plumbul care se turna într-o cărămidă ce avea imprimată o oarecare pecete falsă care a fost anexată la dosar ca probă21. Sau documentul cu care Cârstea Nicolae-Beşleagă din Râmnicu Vâlcea, în anul 1832, s-a prezentat la arhimandritul Partenie, canonul mănăstirii, înscris din partea episcopului Râmnicului ca să-i plătească leafa. În urma cercetării s-a dovedit că avea pecetea plastografiată. Acest fals sigilar a fost făcut de Radu Dumitru la care s-a şi găsit o pecete de cositor22.

16 Ibidem, dosar nr. 139/1859. 17 Ibidem, dosar 65/1876. 18 Ibidem, f. 3; 19 Ibidem, dosar 69/1876, f. 3. 20 "Minerva", anul VII, nr. 2231, din 7 martie 1915. 21 S.J.A.N. Iaşi, Tr. 669, op. 737, dosar 218, f. 2, apud V. Apostolescu, op. cit., p. 254. 22 S.J.A.N. Dolj, fond Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a, dosar 63/1836.

74

Rèflexions sur les faux documents historiques datant du XIX-e siècle decouverts dans les dépôts de S.J.A.N. Dolj

Les plus de falsifications des documents par la période moderne,

découvertés dans le dépôt de Service ďArchives Nationales du Departement Dolj, se sout commis par ľ intérêt ď acaparement des domaines et des privilèges, mais les méthodes utilizées des falsificateurs sout les plus diverses. Les sanctions appliquées par les justices de paix suot trés intéressantes, ces sont partis de ľ amende et de la prison.

75

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PUBLIC PRIMAR RÂMNICEAN

ÎN PERIOADA 1831-1900

Doina Petruţa Aleca

Una din cele mai importante reforme introduse de Regulamentul Organic în principatele române a fost crearea sistemului public de învăţământ românesc, condiţie esenţială pentru dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti. Şcoala devenea, astfel, „una din cele mai întâi îngrijiri ale stăpânirii”. În adresa Marii Vornicii a Treburilor din Lăuntru către Ocârmuirea Judeţului Vâlcea referitoare la măsurile necesare pentru implementarea reformei se afirma: „Fiindcă învăţătura dintru-nceput a fost cea mai întâia pricină pentru deşteptarea şi folosul neamului omenesc, căci oricine se adapă din rodurile învăţăturilor cunoscut este că are multă deosebire din cealaltă omenire, stăpânirea (…) au îngrijit de a se întocmi şcoale la toate oraşele de căpetenie de prin toate judeţele”1.

Iniţiativa diriguitorilor politici din Ţara Românească era lăudabilă, dar resursele materiale şi umane necesare pentru crearea sistemului lipseau. Este şi motivul pentru care autorităţile centrale cereau comunităţilor locale sprijinirea demersului, făcând apel la „râvna patriotică din inimile” notabilităţilor oraşului, ce trebuiau să „se pătrunză mai bine despre câte le făgăduiesc fericita soartă a odraslelor pe viitorime”. Iar acest ajutor era esenţial pentru reuşita proiectului, deoarece, în această fază de pionierat a învăţământului public românesc, statul, prin Eforia Şcolilor, punea la dispoziţia comunităţilor locale profesorii necesari, cărora le plătea salariul de 250 de lei pe lună şi câte 100 de lei pentru nevoile şcolii. Tot ceea ce însemna asigurarea localului de şcoală şi a bazei materiale indispensabilă bunei desfăşurări a procesului de învăţământ („închirierea şi gătirea şcoalelor”, cum se exprimau documentele), urma a fi suportat de comunitatea locală, prin contribuţii benevole din partea locuitorilor oraşului.

La 23 septembrie 1831 avea loc adunarea notabilităţilor oraşului, boieri şi negustori, în care s-au luat primele hotărâri privind deschiderea şcolii publice la Râmnic. Localul şcolii urma să fie amplasat „în Sfânta Episcopie a Râmnicului, unde se află destule odăi pentru locuinţa

1 Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, (în continuare S.J.A.N. Vâlcea), fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 90/1831, f. 1.

76

dascălilor cât şi pentru încăperea tinerimii, aflându-se şi altă dată acolo şcoala de învăţătură, fiindcă alte mânăstiri şi case mireşti potrivite de asemenea trebuinţă nu mai sunt în acest oraş”2.

Şcoala, nu se ştie din ce motiv, nu a funcţionat în casele Episcopiei Râmnicului, ci într-o sală închiriată în hanul lui chir Zisu Papastate, pe o perioadă de 5 ani, contra unei chirii în valoare de 600 de lei pe an3. Sediul a avut nevoie de reparaţii, motiv pentru care anul şcolar 1832-1833 a început cu întârziere, în luna mai a anului 1832, după mai multe amânări şi ameninţări din partea Eforiei Şcolilor că profesorul repartizat şcolii din Râmnic va fi trimis în altă parte, „unde din vreme toate sunt gata”.

În această perioadă de început al învăţământului public vâlcean, instituţia apare în documente sub denumirile de „şcoala naţională” sau „şcoala publică”, pentru a ilustra mai bine efortul statului român de a crea un sistem public de învăţământ, diferit de şcolile greceşti sau bisericeşti private din principat. Începând din anul 1838, când învăţământul public a fost extins şi în zona rurală a ţării, şcoala din Râmnic a purtat denumirea de „şcoală normală”, pentru că aici erau formaţi viitorii învăţători ce urmau a profesa în învăţământul sătesc.

Procesul de învăţământ debuta la Râmnic însoţit de lipsuri de toate felurile. Dintr-o adresă a profesorului şcolii către Magistratul oraşului Râmnic aflăm că „sălile de clasă erau pardosite cu cărămidă, iar praful iscat vătăma pe şcolari la ochi şi tablele de cetit şi scris le strica cu totul”4. În iarna anului 1832-1833, profesorul Dimitrie Serghiad cheltuia din banii proprii suma de 416 lei pentru încălzitul şcolii. Cu toate acestea, la 26 martie 1833, avea loc primul examen al şcolarilor râmniceni, prilej cu care erau menţionate şi progresele elevilor: „Dând ecsamen dumnealui profesorul începătoarei şcoli de aici din Râmnicu, şcolarilor săi, începând din cetire, scriere model şi dictantă, socoteli simple şi complexe, catehismul, gramatica partea întâi şi aritmetică, s-au cunoscut de toată adunarea ce au fost strânsă la acel ecsamen strădania şi silinţa ce au pus dumnealui profesor în aşa scurtă vreme. Nu puţină ştiinţă la învăţătură, potrivit cu vârsta fiecăruia, au arătat şcolarii, iar prin bunele sale mijloace au putut insufla în inimile tinerimii dulceaţa învăţăturii, încât au înaintat şcolarii aşa de repede. Apoi şi moralul tinerilor cu multă osebire s-au schimbat spre bune moravuri”5. Cu acest prilej, un număr de trei elevi râmniceni erau propuşi Eforiei Şcolilor pentru a fi

2 Ibidem, f. 7. 3 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 9/1834, f. 59. 4 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 90/1831, f. 13. 5 Ibidem.

77

primiţi în „pensionatul statului” de la Sfântul Sava. La examen au fost invitaţi şi au participat toţi cei care doreau „a vedea pasurile prin care trece o naţiune din barbarie la civilizaţie şi, prin urmare, la fericirea ce tot omul o doreşte”6. Examenele aveau un dublu caracter: particular, în care profesorul examina şi nota fiecare elev, şi public, în care obştea orăşenilor putea să vadă progresele elevilor, se împărţeau atestatele emise de Eforia Şcolilor şi avea loc ceremonia de premiere a celor silitori.

În aceste prime luni de funcţionare a şcolii, cursurile au fost frecventate de aproximativ 100 elevi, împărţiţi în trei clase primare. Orele de curs se desfăşurau în fiecare zi a săptămânii, dimineaţa şi după amiaza, şcolarii fiind chemaţi la cursuri de clopotul bisericii Toţi Sfinţii. Elevii erau notaţi la comportament cu calificativele de „foarte bun”, „bun”, „cumpătat” sau „rău” şi la gradul învăţăturii cu „foarte bine”, „bine”, „cumpătat” şi „slab”7. Până în anul 1851 ciclul de învăţământ primar urban a fost structurat pe trei ani (clasa I-a, a II-a şi a III-a).

În luna iunie a anului 1833, şcoala primea vizita revizorului şcolar M. Nicorescu, prilej cu care a avut loc o adunare a notabilităţilor Râmnicului în care a fost însuşită cu unanimitate propunerea revizorului şcolar ca la Râmnic să fie construit un local propriu pentru şcoală: „Toţi au primit cu toată mulţumirea, contribuind, după posibilităţi, cu bani şi materiale la acest proiect”8. Printre aceştia şi-a anunţat ajutorul şi Gheorghe Vlădescu, care punea la dispoziţie „încăperea şcolii în casele dumisale până la sfârşirea zidirii celei noi, fără plată”9. În toamna anului 1833 începeau lucrările de reparaţie a sălilor de clasă din noua locaţie, pentru care s-a strâns, prin contribuţia voluntară a râmnicenilor, suma de 730 de lei, iar sistemul de învăţământ se consolida la Râmnic prin numirea unui Comitet de Inspecţie al Şcolii, alcătuit dintr-un preşedinte - ocârmuitorul judeţului, şi din alte două persoane alese „din cei mai cu ştiinţă orăşeni”. Rolul noului organism era unul administrativ, de susţinere a şcolii în faţa autorităţilor locale. Lunar, noului organism i se prezentau de către profesorul şcolii cataloagele, care erau ulterior trimise la Eforia Şcolilor din Bucureşti, pentru a se analiza progresele elevilor.

În luna decembrie a anului 1833, cursurile şcolii debutau în noua locaţie, casele lui Gheorghe Vlădescu, printr-o ceremonie ce a debutat la Biserica Toţi Sfinţii din Râmnic, unde elevii şi membrii Comitetului de

6 Ibidem, dosar 119/1935, f. 167. 7 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnic, dosar 9/1834, f. 8. 8 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 90/1831, f. 52. 9 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 9/1834, f. 59.

78

Inspecţie au asistat la slujba religioasă. Într-o adunare organizată în localul şcolii, în prezenţa părinţilor copiilor şi a autorităţilor locale, „au fost înpărţite atestaturi tipărite trimise de cinstita Eforie a Şcoalelor Naţionale şcolarilor ce au urmat cu silinţă şi bună purtare”, iar ocârmuitorul judeţului premia elevii destoinici cu „34 bucăţi cărţi prea ajutătoare cursului de învăţătură”10.

În toamna anului 1834 apăreau primele probleme în învăţământul râmnicean, probleme cauzate de întârzierile în construcţia localului de şcoală şi de pretenţia lui Gheorghe Vlădescu de a vinde municipalităţii casele care adăposteau sălile de curs şcolar. Profesorul şcolii se opunea cumpărării sediului de şcoală, „considerând că este mai bine a se face zidire din nou” şi cerând comitetului de inspecţie ca să înduplece „stăpânul încăperii şcoalei a mai îngădui această facere de bine până la din nou facere a şcoalei”11. Însă răspunsul proprietarului nu lăsa loc unui astfel de echivoc: „nu mai sunt ertat mai mult a mai îngădui încăperea şcoalei în casă-mi”12.

Conflictul a degenerat în data de 22 decembrie 1834, când proprietarul caselor trimitea trei slugi pentru a lua uşile şi ferestrele de la imobil, cu intenţia evidentă de a forţa mutarea sediului şcolii din casele lui. Opoziţia profesorului a făcut ca însuşi Gheorghe Vlădescu să apară la faţa locului, distrugând cu toporul sobele, „defăimând şi atacarisind înverşunat ca o fiară sălbatică” pe Dimitrie Serghiad. În urma acestui episod, profesorul părăsea oraşul, iar Eforia Şcolilor suspenda cursurile şcolare.

Acestea au fost reluate în luna iulie a anului 1835, când în oraş sosea noul profesor trimis de Eforia Şcolilor, Toma Serghiad. Localul de şcoală a fost mutat în casele lui Barbu Vulturescu13. Perioada a fost caracterizată de numeroase lipsuri financiare, lipsuri care au afectat atât procesul de învăţământ (lipseau bani pentru reparaţia localului de şcoală, pentru materialul didactic), cât şi, personal, pe profesorul şcolii, datorită climatului de insecuritate în care trăia, din punct de vedere al locuinţei asigurată de Magistrat. Chiria pentru această locuinţă era plătită de municipalitate, din sumele strânse prin contribuţie benevolă de la locuitorii oraşului14. Sistemul avea, însă, numeroase neajunsuri, datorită

10 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 90/1831, f. 85. 11 Idem, fond Pirmăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 9/1834, f. 46. 12 Ibidem, f. 47. 13 P. Manole, Şcoala Naţională din Râmnic (1832-1848), în „Studii Vâlcene”, nr. 2/1872, p. 161. 14 S.J.A.N. Vâlcea, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 2/1840, f. 51.

79

întârzierii cu care locuitorii oraşului răspundeau banii la care erau obligaţi, pentru susţinerea sistemului de învăţământ. Plata chiriei se făcea cu întârziere, ajungându-se, în 1841, la o situaţie unică în Ţara Românească: aplicarea sechestrului pe leafa profesorului pentru chiria datorată pe anul 1839. Iată ce scria profesorul Toma Serghiad la 19 septembrie 1841: „În sfârşit iată-mă publicuit pentru secfestruirea lefii mele prin buletinul no. 60 din pricina acestui cinstit Magistrat! Iată invitarea ce mi-au făcut-o cinstitul Magistrat! Iată încurajarea, recunoştinţa şi părinteasca îmbrăţişare a cinstitului Magistrat ce o face acelora care vin într-acest oraş ca să îţi jertfească sudoarea şi osteneala pentru învăţătura şi osteneala oraşului! Nici un profesor public pe nicăieri nu s-au auzit să fi pătimit de la Magistratul sau părintele oraşului atâta nesocotinţă ca aici! Parcă m-aş afla învăţător între schiţi şi sarmaţi, care oricum socotesc că tot puteau fi mai mult generoşi şi mai puţin ingraţi!”15

Localul de şcoală era impropriu procesului de învăţământ, iar construcţia noii şcoli mergea foarte greu din pricina lipsurilor financiare. La 16 octombrie a anului 1836, Toma Serghiad anunţa autorităţile că „ am şi încetat a mai lucra cu şcoala în încăperea aceasta, asemenea şi mai rău decât o încăpere de cai”16. Întreruperea a fost de scurtă durată, deoarece, la 19 ianuarie 1837, Alecu Bujoreanu şi Florea Marinovici anunţau autorităţile locale că au „săvârşit una din sălile şcolii”17, elevii fiind mutaţi pentru cursuri în noua locaţie, începând cu data de 19 ianuarie 1837. În ziua de 23 ianuarie, „trei ceasuri turceşti (…) complectul cinstitului Magistrat” era poftit de profesorul Toma Serghiad la „consfinţirea noii încăperi de şcoală”, alături de „părinţii şcolarilor, clerul bisericesc şi toate persoanele ce vor pofti şi sunt iubitori de patrie”. Manifestarea cuprindea „săvârşirea Sfintei Slujbe ce va cere cuviinţa, de către un păstor bisericesc ce poartă cin mai însemnat”18.

După acest episod, au continuat eforturile pentru terminarea întregului edificiu, dar numai în anul 1842, în urma unei donaţii de 10.000 de cărămizi a lui Teodor Clinovici 19 a putut fi dată în folosinţă şi cea de a doua sală de clasă. Acest prim local al unei şcoli publice din Râmnic era situat pe un teren aflat între străzile Carol I şi Traian, cu faţa spre strada Carol I.

15 Ibidem, f. 111. 16 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 119/1835, f. 103. 17 Idem, fond Primăria oraşului Râmnicu Vâlcea, f. 525. 18 Ibidem, f. 528. 19 Ibidem, f. 533.

80

Anul 1837 a adus o serie de noutăţi în sistemul de învăţământ public primar. La 18 ianuarie, Eforia Şcoalelor anunţa că în fiecare săptămână „în care nu va fi vreo sărbătoare” religioasă, şcolarii urmau a beneficia de o zi liberă „(…) luându-se în băgare de seamă că în unele clase atât şcolarii, cât şi profesorii erau foarte înpovăraţi cu lecţiile ce se predau în toate zilele”20. Tot începând din acel an, la cursuri nu au mai fost primite fete, conform instrucţiunii Eforiei Şcoalelor, care socotea nerezonabilă ideea „de a fi amestecate cu şcolarii”21. Elevii clasei I erau primiţi la cursuri numai dacă aveau vârsta minimă de şapte ani şi jumătate, „neavând puteri de învăţătură” şi în urma cererii scrise a părinţilor, obligaţi să achiziţioneze manualele şcolare pentru copii lor. Elevii care absentau cinci zile consecutiv, erau exmatriculaţi „în lipsa unei încredinţări scrise că au fost, din întâmplare, bolnavi”22.

Începând cu anul 1838, se puneau bazele sistemului public de învăţământ rural. Şcoala din Râmnic devenea şcoală normală, aici fiind pregătiţi viitorii învăţători trimişi să ducă la sate lumina cărţii, cursurile de profesionalizare a membrilor corpului didactic desfăşurându-se în timpul vacanţei de vară a elevilor din oraş. Profesorul Şcolii din Râmnic avea responsabilităţile unui revizor şcolar judeţean, calitate în care inspecta şcolile săteşti, verifica plângerile locuitorilor contra învăţătorilor comunali, concedia învăţătorii care îşi încălcau obligaţiile de serviciu, primea rapoartele subrevizorilor şcolari din cuprinsul judeţului şi raporta Cârmuirii eventualele nereguli în procesul de învăţământ semnalate de aceştia.

În anul 1840, Eforia Şcolilor a intenţionat să-l mute pe Toma Serghiad de la Şcoala din Râmnic, dar intervenţia notabilităţilor oraşului la Eforia Şcolilor a făcut ca acest demers să nu fie dus la îndeplinire. Cu acest prilej, orăşenii se declarau „mulţumiţi atât de ostenelile ce le-au făcut în numita dumisale slujbă, cât şi de bunele purtări în societatea noastră”23.

În luna septembrie a anului 1844, Toma Serghiad părăsea postul de profesor de la Râmnic, în locu-i fiind numit Constantin Codreanu, instalat în oraşul de sub Capela chiar de revizorul general al şcolilor din principat şi care ocupa pentru prima dată un astfel de post.

Documentele de arhivă fac referiri la materialul didactic folosit şi modul cum acesta era achiziţionat. În luna noiembrie a anului 1842,

20 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 119/1835, f. 123. 21 Ibidem, f. 175. 22 Ibidem. 23 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea,, dosar 2/1940, f. 6v.

81

Toma Serghiad cumpăra de la Piteşti un glob pământesc şi unul ceresc contra sumei de 10 galbeni, plătiţi din fondurile Magistratului.

La 1 septembrie 1848, profesorul Codreanu cerea Magistratului orăşenesc să anunţe părinţii „a trimite cât mai curând copii la şcoală, ca să li se arate ce cărţi să ia de la bâlci, fiindcă, întemeiat pe trista cercare din anii trecuţi şi pe dezlegarea ce am, în viitor nu voi mai primi niciunul fără cărţile trebuincioase”24. În luna aprilie a aceluiaşi an, profesorul Codreanu confirma primirea „atât a celor două harte, planisterul şi Europa, cât şi a celor patru de acum Asia, Africa, America şi Australia, lipite pe mucava”, şi a căror lipsă şcoala din Râmnic o resimţea, „având tinerimea trebuinţă a-şi urma pe ele cursul învăţăturii”25. Din documente aflăm că şcoala era dotată cu „o linie mare cât tabla şi un compas de jumătate de cot” şi „o tablă de alfabet ce se învârte, pe picioare văpsite peste tot cu negru; table de raport văpsite, care sunt de clasul i-iul; catedră pe un pod cu două trepte, cu cutie şi un jelţ, toate văpsite; două scaune ondulate”26.

În luna noiembrie a anului 1853, Eforia Şcolilor hotăra ca în fiecare sală de clasă să fie pusă „icoana Domnului Isus Hristos, pentru înplinirea datoriilor religioase”27, instrucţia religioasă fiind considerată „unul din elementele cele mai importante ale instrucţiei primare”. Cele două icoane au fost pictate de monahul Gorontie de la Mănăstirea Horezu pe două „table de nuc uscat”, din dorinţa de „a contribui cu ceva în folosul comun”.

Localul şcolii a adăpostit de-a lungul timpului diverse manifestări culturale. Astfel, în luna septembrie a anului 1842 sosea în Râmnic o trupă de teatru cu actori francezi, după reprezentaţii susţinute în Bucureşti şi Craiova. Lipsa unei săli pentru spectacole, a făcut ca acestea să fie jucate într-o sală de clasă a şcolii din oraş, în schimbul locaţiei trupa „primind gratis pe cei mai înaintaţi şcolari, spre a se folosi din privirea teatrului, care sprijineşte virtutea şi atacă viţiile, ca şi învăţătura şcolii, precum şi a da un beneficiu în folosul clădirii casei ce să vede neisprăvită”28.

În anul 1840, Departamentul Treburilor din Lăuntru cerea magistratelor orăşeneşti înfiinţarea, pe lângă şcolile normale din capitalele judeţelor, a unor biblioteci şcolare. Debutul acestor biblioteci a

24 Ibidem, dosar 1/1848, f. 63. 25 Ibidem, f. 26. 26 Ibidem, dosar 6/1853, f. 76. 27 Ibidem, f. 29. 28 Ibidem, dosar 2/1840, f. 163.

82

fost unul modest şi a constat în confecţionarea unui „dulap închipuit de bibliotecă, cu uşi, fără gemuri” în care să fie aşezată „orice lucrare literară care s-ar izvodi şi s-ar tipări” în Ţara Românească29. În luna iulie a aceluiaşi an, Magistratul Râmnicului primea primul catalog al „cărţilor tipărite şi compuse aici în limba românească menite să le aşeze în dulapul ce s-au hotărât a să întocmi”. Forul orăşenesc era dator să „aleagă şi să însemneze care dintre acele cărţi îi sânt mai de trebuinţă”, printre titluri figurând lucrări scrise de Lord Byron, Victor Hugo, Moliere, Homer. Magistratul oraşului, printr-un efort bănesc destul de însemnat în perioada respectivă, 1594 lei, a achiziţionat toate titlurile acestui prim catalog, pentru înzestrarea bibliotecii orăşeneşti. De la acea dată în sarcina Magistratului orăşenesc a căzut şi achiziţionarea publicaţiilor trimise prin Departamentul Treburilor din Lăuntru pentru completarea bibliotecii şcolare. În ianuarie 1842, biblioteca cuprindea deja un număr de 71 de titluri30. Aceste publicaţii erau verificate de forurile superioare, iar cele care cuprindeau „abateri din regulile censurii” erau scoase din evidenţa bibliotecii31.

În anul 1847, noua lege a învăţământului a orânduit la fiecare şcoală elementară un al doilea profesor, în luna septembrie a acelui an fiind numit în această funcţie Gheorghe Râureanu. Acesta coordona cursurile claselor I şi a II-a ale şcolii publice din Râmnic, iar profesorul Codreanu rămânea profesor la clasa a III-a, exercitând, în acelaşi timp, atribuţiile de revizor al şcolilor săteşti din cuprinsul judeţului.

Incendiul din aprilie 1847 mistuia şi localul şcolii, ridicat cu atâta trudă de orăşeni. Autorităţile locale au mutat cursurile claselor I şi a II-a în casele Sultanei Obretin, „ce Magistratul le pregătise cu a sa cheltuială şi cu plată de chirie pentru spitalul veneric” deschis la Râmnic în anul 1846. „Dumnealui Codreanu cu copii din clasul al 3-lea s-au aşezat, tot după punerea la cale a Magistratului, în casele altui proprietar, anume Ghiţă Cojocaru”32. Cei 2384 lei alocaţi „în ajutor şcolii normale supusă la prada focului” au făcut posibilă refacerea băncilor pentru şcolari şi achiziţionarea unei table, ca minim material didactic.

Au fost făcute eforturi pentru reconstrucţia şcolii, iar la 14 iunie 1848, Ocârmuirea Judeţului Vâlcea făcea cunoscută hotărârea fermă a arhimandritului Hrisant al Horezului de a reconstrui localul de şcoală „spre mângâierea locuitorilor orăşani şi ca să nu rămâie tinerimea fără

29 Ibidem, f. 24. 30 Ibidem, f. 136-137. 31 Ibidem, dosar 6/1853, f. 170. 32 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 58/1850, f. 1v.

83

trebuincioasele învăţături”. Lucrările urmau să înceapă la 1 iulie 1848, dar mişcarea revoluţionară din principat a dat peste cap acest plan. Episodul arestării lui Hrisant Hurezeanu la Râmnic de către Garda Naţională, sub motiv că ar dori să treacă cu odoarele mănăstirii în Transilvania, a fost resimţit de înalta faţă bisericească ca o injurie profundă, motiv pentru care, ulterior, şi-a retras donaţia în favoarea şcolii. Efectele acestui episod nu au fost percepute la adevărata lor semnificaţie în furia evenimentelor revoluţionare, mai ales că noua constituţie prevedea înfiinţarea în fiecare capitală de judeţ a unui liceu, iar profesorul Costache Codreanu se arunca în vâltoarea evenimentelor, începând demersurile pentru construcţia unui nou local de şcoală pe un teren al mănăstirii Bistriţa ce „este slobod de 20 de ani, care fiind în partea cea mai frumoasă a oraşului, îl desfigurează prin pustietatea sa”33. Revoluţia avea să fie înfrântă, profesorul Codreanu urmărit pentru activitatea sa revoluţionară, iar învăţământul public orăşenesc din Ţara Românească a rămas suspendat până în anul 1851.

Aceste evenimente nu au determinat dispariţia oricărei forme de instrucţie în oraşul Râmnic. În urma unei anchete a Eforiei Şcoalelor, aflăm că în oraş funcţiona, în august 1850, o şcoală particulară cu 78 de elevi, băieţi şi fete, al cărei profesor era Nae Apostolescu34. Eforia Şcolilor încerca să gestioneze activitatea didactică privată, prin impunerea obligaţiei ca fiecare profesor să obţină atestat de la numita instituţie şi să respecte o programă unică adoptată la nivelul ţării, în octombrie 1850.

Vizita domnului Barbu Ştirbei la Râmnic a fost o bună ocazie pentru râmniceni să supună la cunoştinţa domnitorului „pătimirea ce suportau şcolarii din închiderea şcolii”. La 17 octombrie 1850, prin ofis domnesc, Barbu Ştirbei reorganiza sistemul de învăţământ public din Ţara Românească, ce trebuia să-şi redeschidă porţile începând cu luna ianuarie a anului 1851. Învăţământul primar din oraşe a fost organizat pe patru clase şi a fost aprobată o nouă programă de învăţământ ce prevedea că „învăţătura se va face numai în limba românească şi se va aduce osebită priveghere asupra cărţilor ce se vor întrebuinţa spre a da tot rodul ce se cere, fără a înpovăra mintea tinerilor cu idei sau de prisos, sau neînţelese pentru dânşii. În ceasurile de cetire, profesorul se va aplica a da elevilor ştiinţă de istorie (mai cu seamă de istoria Ţării Româneşti) şi

33 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnic, dosar 1/1848, f. 61. 34 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 58/1850, f. 53.

84

cunoştinţe fizico-matematice şi de economia casnică, alegând cărţi potrivite pentru acest sfârşit”35.

La Râmnic, tot prin ofis domnesc, a fost numită o comisie însărcinată cu reconstrucţia localului de şcoală, compusă din Mihalache Orumolu, Stancu Pop şi Costache Vlădescu, dar lucrările au trenat, motiv pentru care Magistratul orăşenesc propunea închirierea a „patru încăperi în catul de jos al caselor paharnicului Alecu Bujoreanu” pentru ca procesul de învăţământ să poată debuta la 1 ianuarie 185136. În luna aprilie a aceluiaşi an, Eforia Şcoalelor considera „că în oraşul Râmnicul nu se pot găsi încăperi de şcoală potrivite cu ceruta trebuinţă şi nădăjduia că reclădirea şcoalei de acolo nu poate întârzia decât cel mult trei luni”, motiv pentru care amâna deschiderea cursurilor până la 15 august37. Întârzierea a fost determinată şi de dorinţa Eforiei ca noul local de şcoală să corespundă noilor reglementări privind învăţământul primar, fiind necesare minim trei săli care să asigure predarea lecţiilor separat pentru fiecare din cele trei clase cu care a debutat anul şcolar 1851-1852.

La 23 octombrie 1851, comisia de reconstrucţie a şcolii raporta Departamentului Credinţei terminarea lucrărilor, iar „domnii profesori au şi intrat întrânsa întru lucrarea îndatoririlor lor”38: Nae Apostolescu, profesorul clasei a III-a şi Teodor Pascal, profesor la clasele I şi a II-a. A fost reînfiinţată biblioteca şcolii, au fost depuse eforturi pentru utilarea sediului cu instrumentele didactice de primă necesitate, printre care „o tablă de alfabet ce se învârte pe picioare văpsite peste tot cu negru; table de raport şi văpsite, care sunt de clasul II; catedră pe un pod cu două trepte, cu cutie şi un jelţ, toate văpsite; două scaune ondulate”39.

La 13 august 1854, sediul şcolii era ocupat de trupele austriece staţionate în Râmnic şi transformat în spital militar, cursurile şcolare fiind suspendate. Magistratul orăşenesc a făcut demersuri către Cârmuirea judeţului pentru mutarea stabilimentului medical, arătând că „de prisos este să pătimească tinerimea când în oraş se găsesc îndestule case cu mai bună comoditate decât şcoala”. În luna octombrie a acelui an cursurile erau reluate, dar efectele ocupaţiei străine au afectat procesul de învăţământ: „Vechi şi slăbite de multă întrebuinţare, multe bănci s-au stricat cu prilejul ocupării şcoalei de spitalul pentru oştirile streine şi copii

35 Ibidem, , f. 91v. - 92. 36 Ibidem, f. 109. 37 Ibidem, dosar 27/1851, f. 24. 38 Ibidem, dosar 39/1852, f. 185. 39 Ibidem, dosar 6/1853, f. 76.

85

trebuie neapărat sau să şază în picioare şi să se deranjeze toată înlesnirea metodei organisată pentru învăţătură, sau să se depărteze din şcoală”40.

Neputinţa Magistratului orăşenesc de a construi locuinţe pentru cei doi profesori ai şcolii, întârzierile mari în plata sumelor oferite de municipalitate pentru acoperirea chiriei au avut repercusiuni asupra stabilităţii personalului didactic în Râmnic. În anul 1858, Teodor Pascal părăsea oraşul Râmnic, în urma unor neînţelegeri pentru banii de chirie cu Nae Apostolescu, care, la rândul lui, era demis de la conducerea şcolii, acuzat fiind de grave abuzuri, precum „luare de mită, „vindere ilegală de cărţi de autorizaţie de învăţători şi exagerarea preţului cărţilor didactice”41. În locul său era trimis Stelian Dimitrescu (apare în documente şi în varianta Dumitrescu), ca profesor superior de clasele a III-a şi a IV-a, iar la clasele I şi a II-a Eforia Şcolilor l-a orânduit profesor pe Ştefan Iorac. În decembrie 1859, Nae Apostolescu revenea pe postul de profesor al primelor două cicluri de învăţământ, în locul lui Ştefan Iorac.

În luna decembrie a anului 1860, Stelian Dimitrescu era înlocuit la conducerea şcolii din Râmnic de N. Tirciu42, rămas aici până în decembrie 1861, când postul a fost ocupat de Dumitru Şerbănescu. În luna septembrie a anului 1862, acesta era înlocuit de Ion Eliade, care a ocupat postul până în luna noiembrie a anului 1864, când Nae Apostolescu revenea pe postul de institutor superior al Şcolii Primare de Băieţi din Râmnic.

Pentru întreaga perioadă, profesor pentru clasele I şi a II - a fost Nae Apostolescu, iar ca institutor al clasei a III-a documentele îi atestă, succesiv, pe Joanne Albini43 şi Ion Rădulescu44.

Anii 1860-1864 au reprezentat o perioadă de reaşezare a învăţă-mântului primar din România, în acord cu noua legislaţie a învăţământului românesc. Acest lucru a fost reflectat şi de schimbările majore din domeniu în Râmnic. În decembrie 1860, municipalitatea era eliberată de „angajamentul de a plăti chirii de case profesorilor şcolari”45 din oraş, în urma îmbunătăţirii salarizării acestei categorii profesionale. Municipalitatea rămânea datoare a suporta cheltuielile materiale necesare bunului mers al procesului de învăţământ: mici

40 Ibidem, f. 78. 41 Ibidem, dosar 7/1856, f. 126v. 42 Ibidem, f. 308. 43 Ibidem, dosar 10/1861, f. 50. 44 Ibidem, f. 151. 45 Ibidem, f. 5.

86

reparaţii ale localului, utilarea şcolii cu mobilier, plata servitorului. Din lipsa banilor în bugetul local, primăria s-a văzut nevoită să lanseze, în septembrie 1862, o listă de subscripţie publică „pentru îmbunătăţirea şcolii din acest oraş”, prin care s-au strâns sumele stringent necesare şcolii. De la 1 ianuarie 1864, municipalitatea a fost obligată să prevadă distinct în bugetul său suma de 800 de lei pentru lemne de foc şi suma de 1.800 de lei (150 de lei lunar) pentru diversele cheltuieli ale şcolii primare. Dar cum autorităţile oraşului îşi dăduseră acceptul, încă din luna ianuarie a anului 1864, de a suporta şi o parte a cheltuielilor externatului de fete din oraş condus de Anna Dalen46, devenit astfel Şcoala Primară de Fete a oraşului, cheltuielile necesare învăţământului public râmnicean au depăşit posibilităţile financiare ale oraşului. Din această cauză, în anul 1865, Ministerul Cultelor prelua aceste cheltuieli la bugetul central. Cursurile şcolii primare de băieţi se întindeau pe durata a patru ani, iar cele ale şcolii de fete pe trei ani.

Dacă Şcoala Primară de Băieţi avea un sediu propriu, Şcoala Primară de Fete îşi desfăşura activitatea, în acel an 1865, în casele închiriate de municipalitate de la Preda Mişcurici, contra sumei de 2.400 lei anual47.

O altă măsură importantă a fost separarea claselor I şi a II-a (din septembrie 1864) şi angajarea pentru fiecare din cele două cicluri de învăţământ a unui profesor, numărul acestora ajungând la patru (câte unul pentru fiecare ciclu de învăţământ).

Reforma învăţământului din timpul domniei lui Cuza a mărit considerabil numărul elevilor din ciclul primar, învăţământul devenind obligatoriu. În anul şcolar 1865-1866, numai la Şcoala Primară de Băieţi a oraşului urmau cursurile 200 de elevi, din care 58 în clasa I48. Numărul elevilor depăşea pe cel maxim admis de 50 de elevi într-o clasă. Din această cauză, Ion Eliad, revizorul şcolar pentru judeţele Vâlcea, Argeş şi Muscel propunea crearea a trei noi şcoli în Râmnic (de băieţi şi fete), dar resursele financiare insuficiente au făcut ca propunerea să nu prindă viaţă.

Anul şcolar 1865-1866 debuta la Râmnic printr-o ceremonie menită a saluta „noua lege a învăţământului”. La data de 1 septembrie, la orele 8 şi jumătate dimineaţa, copiii celor două şcoli primare din oraş (de băieţi şi de fete) şi elevii seminarului din localitate, însoţiţi de membrii corpului didactic, plecau din curtea Şcolii primare de băieţi într-o procesiune şcolară pe strada Traian spre Sfânta Episcopie pentru oficierea unui Te-Deum. Solemnitatea a continuat în localul şcolii de băieţi, unde a fost 46 Ibidem, f. 98. 47 Ibidem, dosar 15/1865, f. 60. 48 Ibidem, f. 63 şi 52.

87

intonat imnul naţional de către elevi, iar directorii unităţilor de învăţământ au susţinut „discursurile cuvenite”. Festivităţile s-au încheiat cu o „primire generală în casele domnului revizor şcolar al districtului” Vâlcea49.

Noua legislaţie prevedea şi o schimbare substanţială a programei de învăţământ, motiv pentru care Municipalitatea râmniceană a achiziţionat un nou mobilier şcolar: „un amfiteatru, spre a avea institutorul pe toţi elevii în faţă la predarea lecţiei, 10 telegrafuri cu tablele lor, un telegraf cu bule pentru calcul mintal, un atlas de istorie naturală”50.

În anul 1865, Consiliul Judeţean Vâlcea făcea demersuri, pentru deschiderea la Râmnic a unui gimnaziu (unitate de învăţământ liceal), dar Ministerul Instrucţiunii Publice a respins cererea, motivând existenţa în oraş a Gimnaziului teologic51.

În fine, în luna ianuarie a anului 1866, au fost suprimate atribuţiile Comitetului şcolar „în ceea ce privea îngrijirea şi administrarea şcolii”52 şi cele de revizor al şcolilor comunale din judeţ ale institutorului superior al Şcolii primare de băieţi din Râmnic53, acestea revenind inspectorilor şcolari judeţeni.

La Şcoala Primară de Fete, Elise Florescu, numită institutoare superioară pentru clasa a III-a la 5 octombrie 1864, a îndeplinit şi funcţia de directoare a instituţiei. Personalul didactic al şcolii de fete a fost completat de Iulia Salviny, institutoarea clasei a II-a, numită la 10 martie 1866 şi de Elena Nicolescu, institutoare a clasei I, numită la 14 ianuarie 186554. La şcoala de băieţi apar ca învăţători Petre Constantinescu (clasa I şi a II-a), Ioan Prozinescu (clasa a III-a ) şi Ioan Glodeanu (clasa a IV-a şi director al unităţii de învăţământ)55. Salariile cadrelor didactice de la cele două şcoli primare ale Râmnicului erau plătite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin Prefectura Judeţului Vâlcea, iar tot ce ţinea de cheltuielile curente ale şcolii era suportat de autoritatea locală.

Numărul tot mai mare de copii ce urmau cursurile şcolii de băieţi a determinat autorităţile să construiască noi săli de curs în localul Şcolii Primare de Băieţi. În anul 1871 a fost cumpărat locul destinat noilor construcţii, iar la 28 iunie 1872 avea loc licitaţia pentru adjudecarea

49 Ibidem, f. 42. 50 Ibidem, f. 43. 51 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 27/1865, f. 157. 52 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 16/1866, f. 4. 53 Ibidem, f. 5. 54 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 54/1870, f. 4. 55 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 15/1873, f. 31.

88

contractului de construcţie a două noi săli de clasă şi a unei latrine, în valoare de 7000 de lei56.

Ioan G. Temelie (născut în anul 1827, decedat în 1887) şi căsătorit în anul 1857 cu Aristiţa, fiica lui Petre şi a Mariei Olănescu, dona, prin testamentul nr. 490 din 15 mai 1886, 10 mii de lei pentru construcţia localului Şcolii Primare de Fete din Râmnic. Insuficientă, suma a fost completată de soţia sa, în anul 1887, cu 4.000 lei şi localul a fost construit pe amplasamentul actual al şcolii cu ceas din Râmnic57. Astfel, cea de-a doua şcoală primară a oraşului beneficia de local propriu pentru desfăşurarea activităţii.

În luna mai a anului 1895, Primăria Oraşului Râmnic semna contractul de împrumut pentru suma de 100.000 de lei destinată construcţiei unui nou local pentru Şcoala Primară de Băieţi, a unei locuinţe pentru directoarea Şcolii Primare de Fete şi a unei şcoli mixte rurale în cătunele oraşului58. La 12 septembrie 1895, primarul oraşului semna cu antreprenorii Gheorghe şi Vasile Nicolau contractul pentru construcţia noului obiectiv, în sumă de 49 de mii de lei59. Noua construcţie a fost amplasată pe strada Traian (actualul Muzeu Judeţean).

La 21 iunie 1895, Gheorghe Nicolau şi Stoian Sfetcovici, semnau contractul în valoare de 12.478 lei pentru construcţia locuinţei directoarei Şcolii Primare de Fete. Cele două lucrări au fost supervizate de arhitectul Grigore Călinescu60. Se încheia astfel o perioadă de 70 de ani de eforturi pentru edificarea învăţământului public primar din Râmnicu Vâlcea. Un proces marcat de numeroase lipsuri financiare şi umane, dar presărat din belug cu încăpăţânarea unor ctitori de şcoală pentru a aduce aproape de oameni lumina cărţii, întru „deşteptarea şi folosul neamului omenesc”.

Public Primary Education Ramnicean During 1831-1900 This article records the human and material efforts made in the Rm.

Valcea city to implement the school legislation starting with the regulations and by the end of the nineteenth century. It contains interesting information about existing teachers over time, teaching methods, teaching materials, construction of school premises.

56 Ibidem, f. 4. 57 Idem, fond Primăria Comunei Greci, dosar 1/1929, f. 5v. 58 Idem, fond Primăria Oraşului Râmnicu Vâlcea, dosar 7/1895, f. 57. 59 Ibidem, f. 131. 60 Ibidem, f. 174.

89

ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEOLOGIC MUZICAL DIN MUNTENIA ÎN VEACUL AL XIX-LEA

Ion-Nicolae I. Mutu-Strehaia

Ca o însuşire a fiinţei umane, cântarea a fost considerată arta cea mai expresivă, mai comunicativă şi plină de înrâurire asupra sufletului omenesc. Prin cântare omul şi-a exprimat întreaga suită a trăirilor sale sufleteşti: bucuria, tristeţea, idealurile, de aceea a fost pusă, la fel ca celelalte arte, în serviciul sentimentului religios şi al cultului. Istoria vieţii spirituale a omenirii a arătat că în temple, sinagogi, biserici, locaşuri de adunare şi de rugăciune, moschei ş.a., oamenii au adus cântări de laudă zeităţilor, lui Dumnezeu, prin rugăciuni, imne religioase, Psalmi. La rândul său, Biserica a cultivat cântarea de-a lungul vremii, formând în acest sens oameni înzestraţi de Dumnezeu cu darul unor glasuri alese, dar şi minţi luminate în a alcătui cântări specifice, pline de învăţături şi de trăire, spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Cultul ortodox foloseşte o variată şi de mare preţ colecţie şi creaţie de cântări şi imne pline de duhul sacralităţii, unele fiind de origine biblică, iar altele – în marea lor parte – au fost alcătuite de oameni cu vocaţie muzicală, numiţi imnografi, melozi, protopsalţi, cum au fost cei din secolul IV, dar şi după: Sf. Isaac Sirul, Sf. Andrei Criteanul1, Sf. Roman Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Gură de Aur (autor al Sfintei Liturghii, pe care o săvârşeşte Ortodoxia şi azi şi care-i poartă numele), Sf. Vasile cel Mare (a cărei Sfântă Liturghie, Biserica Răsăritului o oficiază şi azi, de zece ori pe an)2, Sf. Grigorie Dialogul (cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite), Sf. Melania Romana, Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII), Sf. Iosif şi Teodor Studitul (sec. VIII-IX) ş.a. În această direcţie, istoria bisericească a consemnat existenţa primelor şcoli de cântări bisericeşti la Constantinopol, încă din vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), iar în timpul împăratului Justinian (secolul al VI-lea), a fost menţionată existenţa a 25 de cântăreţi la ctitoria sa, marea Catedrală „Sf. Sofia” din Constantinopol, care se bucurau de apreciere pentru valoarea 1 Vasile Gavrilă, Teme catehetice şi omiletice în canonul Sfântului Andrei Criteanul, în Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate, (9-13 septembrie 2008), vol. I, Episcopia Severinului şi Strehaiei, Editura Didahia Severin, Dr. Tr. Severin, 2008, p. 392-404. 2 †Sebastian, Episcopul Slatinei, Câteva precizări cu privire la textul şi săvârşirea Sfintei Liturghii, în Mehedinţi, istorie..., vol. I, Dr. Tr. Severin, 2008, p. 175-184.

90

artei lor, iar între ei se distingea protopsaltul, care avea misiunea de a-i învăţa şi pe ceilalţi cântările bisericeşti. Astfel, în secolul al X-lea, existau la curţile împărăteşti şi reşedinţele patriarhale din răsăritul ortodox, protopsalţi, ce purtau titluri de demnitari, cum ar fi „domestici” şi „maieştri”, care erau de fapt dascălii de cântări bisericeşti, învăţători şi conducători ai corurilor de cântăreţi bisericeşti3.

În Muntenia, o importantă instituţie în care se învăţa Muzica bisericească a fost Şcoala de Psaltichie de la Mănăstirea Cozia. Renumită ctitorie domnească din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, Mănăstirea Cozia a făcut şi face parte din salba mănăstirilor de la poalele Carpaţilor cu un important rol cultural-bisericesc, fiind cunoscută şi ca cea mai veche vatră de cultură muzicală, în care se studia şi Muzica bisericească, unde de-a lungul vremii şi-au desfăşurat activitatea mulţi protopsalţi şi psalţi. Un protopsalt de seamă a fost Filoteiu monahul de la Mănăstirea Cozia, care a îndeplinit mai întâi rangul de logofăt al domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418). Acest monah, grec de neam s-a numit în mirenie Filos şi apare o singură dată în documentele vremii, în hrisovul de la 8 ianuarie 1392, prin care domnitorul Mircea cel Bătrân acorda câteva privilegii ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia şi proprietăţi4. Filos logofătul avea apoi să se călugărească la Mănăstirea Cozia, sub numele de Filoteiu, dovedindu-se un bun cunoscător al Muzicii psaltice, alcătuind şi compunând în jurul anului 1400, cântările numite Pripeale, scrise în greceşte şi apoi traduse în limba slavonă, păstrate până azi în mai multe copii, iar cea mai veche datează din anul 14375. Cu siguranţă el a avut o şcoală de cântări, la Mănăstirea Cozia, bucurându-se de un bun renume, atâta vreme cât Pripealele („Mărimurile” sau „Velicea-niile” – socotit autorul primelor creaţii poetico-muzicale autohtone)6 sau 3 Ioan G. Popescu, Învăţământul muzical în Biserica Ortodoxă Română de la începuturi până în secolul al XVIII-lea inclusiv, în B.O.R., Anul LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 1028. 4 †Tit Simedrea, Filoteiu monahul de la Cozia – data, locul şi limba în care s-au alcătuit Pripealele, în M.O., Anul VII (1955), nr. 10-12, p. 528, 540. 5 Ibidem, p. 541; Alexie Al. Buzera, Coordonate ale culturii muzicale din Oltenia..., Craiova, 2003, p. 70. 6 †Tit Simedrea, Filoteiu..., în M.O., nr. 10-12/1955, p. 540. – La acest străvechi leagăn voievodal, ctitorit de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418), între 1386-1388, permanent izvor de cultură veche românească, a existat şi o şcoală. Aici, în jurul anului 1400, fostul logofăt al domnitorului Mircea cel Bătrân, Filos, devenit monahul Filotei, a fost autorul primelor creaţii poetico-muzicale de la noi numite Mărimuri sau Veliceanii. Această şcoală nu apare organizată, ci era mai mult ca o ucenicie pe lângă un meşter, care preda fără program şi durată determinată şi care urmărea să transmită ştiinţa sa într-un anumit domeniu, predominând cel eclesiastic. În acest fel, şcoala era

91

micile tropare compuse de el cu stihuri alese din cântări ale lui Nichifor Vlemmidis (1197-1272) au circulat în manuscrise medievale, la noi (găsite la Mănăstirile Dragomirna, Neamţ), dar şi la popoarele slave vecine, ortodoxe (la Moscova), păstrându-se în multe manuscrise slave din secolele XV-XVII, dintre care 13 în ţara noastră7. Mai sunt amintiţi, la finele veacului al XV-lea, Daniel, mai întâi ca „domesticos” şi apoi

lipsită de o activitate metodică şi de multe ori nu apare în documente. Există totuşi câteva atestări documentare, care pomenesc de existenţa acestei şcoli, chiar din vremea domitorului Mircea cel Bătrân, la 28 martie 1415, apoi în documentele domneşti din: 18 martie 1419; 16 iunie 1436; 17 apr. 1448 ş.a. Primul dascăl al acestei Şcoli monahale a fost stareţul Sofronie (1406 -18 martie 1419). Şcoala a funcţionat fără întrerupere până în sec. XVIII, după cum mărturiseau foşti elevi ai ei: arhimandritul Ghenadie (la 12 mai 1772), iar, mai înainte, viitorul mitropolit Teodosie al Ţării Româneşti (1668-1672; 1679-1708), care a învăţat carte la Cozia, unde s-a şi călugărit, studiind: Greaca, Slavona, Latina, Româna şi Simbolul de Credinţă la rânduiala „facerii episcopului” –, despre Tudor Spudei... – A se vedea şi Aurelian Sacerdoţeanu, Tudor Spudei, viitorul mitropolit Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1708), în M.O., nr. 7-8, Craiova, 1970, p. 639-644 – calitatea de „spudei”, arăta pe „studenţii” sau elevii din acea vreme. O altă sursă este dată de activitatea mitropolitului †Varlaam al Ţării Româneşti, mai întâi episcop al Râmnicului (1670-1672) şi apoi mitropolit (1672-1679); †18 nov. 1702 şi înmormântat chiar la Cozia), care, pe când era egumen al Coziei, a învăţat greceşte, după cum e consemnat în documentul de la 15 aprilie 1665. Alte dovezi sunt date de arhimandritul şi stareţul Sofronie, la 12 mai 1772; apoi arhimandritul Chiriac Râmniceanu (nedatat). Începând cu sec. XIV, Cozia a devenit unul dintre cele mai de seamă centre culturale, în vremurile în care mănăstirile erau singurele locuri unde, pe lângă viaţa bisericească, se desfăşura şi o activitate culturală, încât, pe la sfârşitul veacului XVIII, Cozia a ajuns un fel de universitate grecească de o aleasă însemnătate. Tot în sec. XVIII, Cozia avea o şcoală, care funcţiona nu numai pentru vieţuitorii mănăstirii, dar şi pentru cei care se pregăteau să devină preoţi de mir, instruindu-se timp de 6 luni, perioadă în care se familiarizau şi cu practica liturgică. Mănăstirea Cozia a fost garanţie a Ortodoxiei şi pentru preoţimea Transilvaniei, ameninţată de învăţăturile protestante (calvină şi luterană), catolică, mai ales după 1700, când a apărut Uniaţia (catolicizarea cu forţa a ortodocşilor ardeleni, între 1698-1701, când a luat naştere Biserica Unită sau Greco-Catolică de azi) –, cum a fost şi cazul lui Ioan Piuariu din comuna Sadu, jud. Sibiu, care a venit la Cozia şi, după 6 luni, a fost hirotonit preot de mitropolitul †Filaret al Munteniei (1754-1760), după care a revenit preot slujitor la biserica din com. Sadu, lucru pentru care a avut de suferit, căci, în 1785, a fost prins de episcopul unit Petru Aron care nu l-a recunoscut şi l-a tuns în târgul Sibiului, ceea ce constituia o gravă jignire pentru un preot ortodox, după mentalitatea de atunci. În veacul al XIX-lea, la Şcoala de Psaltichie de la Cozia, aveau să se remarce prin activitatea lor şi alţi monahi compozitori: Gheorghe-Gherontie, fratele Nicolae, protosinghelul Varlaam Bărăncescu, ieromonahul Amfilohie Iordănescu etc. – Vezi: Alexie Al. Buzera, Coordonate ale culturii muzicale din Oltenia. Muzica de tradiţie bizantină, Editura Reduta, Craiova, 2003, p. 70-74. 7 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1030-1031; Alexie Al. Buzera, Coordonate ale culturii muzicale..., Craiova, 2003, p. 70.

92

protopsalt, despre care nu se deţin alte informaţii; apoi Arsenie Ieromonahul Cozianul, dascăl şi compozitor de Psaltichie din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pe care marele protopsalt Macarie Ieromonahul l-a înscris între psalţii desăvârşiţi ai neamului nostru, alături de Calist Protopsaltul Mitropoliei de la Bucureşti8.

Şcoala de la Mănăstirea Cozia şi-a permanentizat activitatea în prima jumătate a veacului al XIX-lea, iar relatările despre ostenelile ţinute de către psalţii şi protopsalţii vremii atestă prezenţa unei şcoli ce a avut un dublu sens: de creaţie şi interpretare, dar şi de instituţie de învăţământ în adevăratul sens al cuvântului.

Una din Şcolile de Psaltichie a fost cea a lui Constantin Brâncoveanu, despre a cărei existenţă aminteşte Bucur Grămăticul din Sâmbăta de Sus, într-o însemnare făcută pe cartea – manuscris Alexandria, în care specifica: „...Această carte ce se cheamă Alexandria am scris-o eu Bucur grămăticul din Sâmbăta de Sus nepotul lui Man Barbu, şi o am scris în ora în Bucureşti când învăţam eu cântări la dascălul Coman domnesc era acel dascăl şi mă dedese Măria sa Vodă şi mă pusese pe mine dascălul vătaf peste şcoala lui, peste 50 de copii...” –, însemnare făcută la 18 martie 17049. Aceasta arăta că la 1704 exista la Bucureşti o Şcoală domnească de Muzică bisericească înfiinţată de Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Şcoala era condusă de un dascăl domnesc, Coman, ce coordona în acel an 50 de elevi10. Vrednic de amintit este faptul că la această şcoală învăţa şi un transilvănean, care a fost adus aici chiar de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, arătând purtarea de grijă, pe care Martirul Voievod a avut-o faţă de Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, ca o legătură permanentă şi a schimburilor culturale a Munteniei şi Moldovei cu Transilvania, în ciuda tuturor vicisitudinilor acelor vremuri, mai ales că, odată cu 1701, în Transilvania s-a instaurat cu forţa Uniaţia, iar mulţi români au fost trecuţi la catolicism. Cu toate aceste vitregii ale vremurilor, legăturile Ardealului cu celelalte două Ţări Româneşti au dăinuit şi prin ctitorii, danii, schimburi culturale de dascăli, elevi, iar mulţi ierarhi şi chiar preoţi primeau hirotonia în Muntenia şi Moldova11. Elevul adus, Bucur Grămăticul, ajunsese să-şi însuşească atât de bine Cântarea psaltică, încât a fost numit chiar dascăl la această şcoală, aşa apare prima men-

8 Alexie Al. Buzera, Coordonate ale culturii muzicale..., Craiova, 2003, p. 71. 9 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1034. 10 Ibidem, p. 1035. 11 Mircea Păcurariu, Ajutoarele acordate de Ţara Românească Bisericii Ortodoxe din Ardeal, în M.O., Anul XII (1960), nr. 9-12, p. 601, 617, 619 ş.u.

93

ţiune despre prezenţa unui dascăl ardelean la o şcoală românească din Muntenia12. Şcoala lui Constantin Brâncoveanu a fost ilustrată şi de renumitul protopsalt, ieromonahul Filotei sin Agăi Jipei13. Iar după martiriul Voievodului Constantin Brâncoveanu – întemeietorul şi sprijinitorul ei –, şcoala a intrat într-o perioadă de criză şi chiar s-a desfiinţat14.

Tot la începutul veacului al XVIII-lea, s-a înfiinţat şi Şcoala de la Colţea, cu profil larg, în jurul căreia funcţiona şi o secţie separată, special destinată Muzicii bisericeşti, ai cărei elevi urmau să devină dascăli pe la diferite biserici. La 2 aprilie 1708 se face prima menţiune a dascălilor care au predat la această şcoală, printre care s-a aflat şi Dima cântăreţul (amintit în jurul anilor 1734-1739)15.

De-a lungul vremii, o seamă de protopsalţi au luptat pentru românizarea slujbelor bisericeşti, pentru a fi înţelese de popor. În această direcţie, ieromonahul Filotei „sin Agăi Jipei” de la Mitropolia Bucureştilor a realizat la 24 decembrie 1713 Psaltichia românească, socotită a fi primul manuscris muzical bisericesc cu textul în limba română, ce avea să deschidă calea celor dintâi şcoli de psaltică de la noi16.

Trebuie amintit faptul că veacul al XVIII-lea a însemnat pentru învăţământul muzical din Principate cea mai importantă etapă a propagării muzicii bisericeşti până la reforma din 181617. Caracteristica

12 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1035. 13 Ibidem. 14 Ibidem; Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi aportul original al culturii autohtone, (Teză de doctorat), Conservatorul de Muzică „G. Dima”, Cluj-Napoca, 1981, p. 171. 15 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1035. 16 Ieromonahul Filothei „sin agăi Jipăi (sau Jipei)”, traducător şi psalt, născut în anul 1670, în localitatea Mârşa, judeţul Ilfov. A fost autor al mai multor lucrări de specialitate în Muzica psaltică, cum a fost Psaltichia românească, pe care a terminat-o la 24 decembrie 1713, reprezentând primul manuscris muzical bisericesc cunoscut cu textul în limba română, având 518 p., cu 967 de cântări şi note muzicale, iar 226 p. numai cu text, fiind o lucrare complexă pentru timpul acela. Alte lucrări: Canonul Floriilor, Rugăciunea lui Filothei pentru Constantin Brâncoveanu. A tradus din greceşte în româneşte lucrarea Învăţături creştineşti (tipărită la Snagov, 1701), precum şi lucrarea populară Floarea darurilor. Şi tot el a tradus şi tipărit primul Catavasier în limba română (Târgovişte, 1714). A încetat din viaţă în 1720 – Vezi: Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., Bucureşti, 2002, p. 182; Alexie Buzera, Valori ale culturii muzicale bizantine şi de tradiţie bizantină în Oltenia, în „M.O.”, Anul LII (2000), nr. 5-6, p. 68; Sebastian Barbu-Bucur, Monumente muzicale. Filotei sin Agăi Jipei – prima Psaltichie românească cunoscută până acum, în B.O.R., Anul LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 1066-1075. 17 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1034.

94

acestei perioade a fost introducerea limbii slavone în cântarea bisericească, dar şi prezenţa unor dascăli şi elevi transilvăneni la Şcolile de Psaltichie din Bucureşti, printre care şi dascălul Ioan Duma din Braşov ş.a.18

Printre acestea se situează şi Şcoala de la Biserica numită „Curtea Domnească”, ce avea în 1716 numeroşi dascăli, grămătici, cântăreţi, cum au fost: Constantin, Ion, Bunea, iar în 1720 sunt amintiţi cântăreţii: Ion, Ştefan, Gheorghe, Constantin şi Zota, care stau ca mărturie a bunului mers, pe care îl avea învăţământul muzical bisericesc, fapt dovedit şi în 1733 când a fost atestată activitatea rodnică a protopsalţilor Şărban, fiul lui Radu, Constantin ş.a.19

Cu siguranţă, în Muntenia au mai existat şi alte Şcoli de Psaltichie în afară de cele menţionate, care au funcţionat pe lângă Mitropolie, episcopiile sufragane, mănăstiri şi unele biserici, dar despre care, din păcate, nu au rămas ştiri. Amintim în treacăt pe cele de la Centrul Muzical de la Mitropolie; Episcopia Râmnicului, unde au păstorit vrednici ierarhi, care s-au îngrijit de promovarea culturii, dar şi a Muzicii psaltice şi în Ardeal; la Târgovişte, încă de pe vremea domniei lui Matei Basarab, cântarea bisericească se afla la loc de cinste; apoi Şcoala de la Mănăstirea din Câmpulung unde, încă din secolul al XVII-lea, se desfăşura o activitate muzicală; la Buzău unde, în 1725, sunt atestate două şcoli de muzică psaltică, ce îşi desfăşurau activitatea pe lângă Episcopie20.

Cântăreţii Dima şi Necula îşi derulau activitatea ca dascăli de Psaltichie la Şcoala Domnească de la Biserica „Sf. Gheorghe Vechi” din Bucureşti, în 1732-1736, timp în care se ţineau cursuri de Muzică psaltică şi la Mănăstirea „Sf. Sava” din Bucureşti, la Episcopia Râmnicului unde, în 1747-1748, se remarcase prin activitatea sa dascălul Lavrentie Dimitrievici, iar la 1763-1764 – Constantin, discipol al protopsaltului Şărban21.

La mijlocul secolului al XVIII-lea a fost menţionat un nou dascăl transilvănean, Ioan Duma din Braşov, care a semnat „Predoslovia” unei Psaltichii româneşti22, pe care a scris-o la Bucureşti, în timp ce studia Psaltichia la Şcoala mitropolitului Neofit. Nu se ştiu prea multe despre

18 Ibidem, p. 1034, 1036; Sebastian Barbu-Bucur, Ioan Sin Radului Duma Braşoveanu, în B.O.R., Anul XCIII (1975), nr. 3-4, p. 377-378 ş.u. 19 Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 759; Sebastian Barbu-Bucur, Ioan Sin..., în B.O.R., nr. 3-4/1975, p. 378. 20 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1037. 21 Academia Română, Istoria..., vol. VI, p. 759. 22 Sebastian Barbu-Bucur, Ioan Sin..., în B.O.R., nr. 3-4/1975, p. 380-381.

95

această şcoală, dar se presupune că se afla pe lângă Mitropolie. Şi lucrarea sa, Psaltichia românească, asemenea cu cea a monahului Filotei sin Agăi Jipei, face parte din marea lucrare de românizare a cântărilor bisericeşti. După ce a studiat Psaltica la Bucureşti, dascălul Ioan Duma a ajuns profesor de cântări bisericeşti la Şcoala de pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului, timp de 15 ani (1759-1776)23.

Hrisovul din ianuarie 1776, care privea reorganizarea învăţământului de la „Sf. Sava”, făcea referire şi la numirea unui profesor de Muzică psaltică, fiind recunoscut la 1 decembrie 1781, în persoana lui Mihalache Moldoveanul (Eftimovici sau Iftimovici – numit şi cântăreţ obştesc)24, dascălul de la Biserica „Curţii Domneşti” din Bucureşti, care-i adunase alături de el pe învăţăceii talentaţi la Muzică din mediul monahal, formându-i spre a deveni buni slujitori ai stranelor25. Şcoala de cântăreţi unde preda Mihalache îşi avea sediul la Mitropolie, nu prea dispunea de elevi, căci Nicolae Şuţu (în 1784) şi Mihail Şuţu (1795) făceau adrese către egumenii mănăstirilor şi chiar la Mitropolie pentru a aduce elevi pentru Şcoala de cântări, chiar cu forţa. Dar aceste demersuri au rămas fără rezultat căci, la 27 ianuarie 1785, la această şcoală erau înscrişi decât 2 elevi, iar în timpul lui Mihail Şuţu, în 1795, Şcoala de Musichie s-a desfiinţat26. Acest lucru a fost pricinuit, în primul rând, faptului că acţiunea de românizare a slujbelor româneşti întâmpina o permanentă opoziţie din partea grecilor, care nu o priveau cu ochi buni, având în vedere faptul că aproape toţi egumenii mănăstirilor la acea vreme erau greci şi, cu riscul de a fi amendaţi şi mustraţi de domni, nu au sprijinit dorinţa românilor de a-şi asculta slujbele în limba naţională.

Un renumit dascăl de Psaltichie a fost şi învăţatul monah protosinghelul Naum Râmniceanu27 care, în 1788, a alcătuit o Antologie 23 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1036; Sebastian Barbu-Bucur, Ioan Sin..., B.O.R., nr. 3-4/1975, p. 377. 24 Ioan G. Coman, op. cit., p. 1036. 25 Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 26 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1036-1037. 27 Protos. Naum Râmniceanu, psalt, teoretician, dascăl de Psaltichie, istoric, teolog, filolog, născut la 27 noiembrie 1764, în comuna Jina, judeţul Sibiu şi a trecut la cele veşnice în 1838 la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. A urmat Şcoala de la „Sf. Gheorghe Vechi” din Bucureşti; din 1776, fiind elev al eruditului profesor Filaret al Mirelor. S-a specializat în studiul Istoriei, Teologiei şi al Filologiei (limbile greacă şi română). În 1780 s-a stabilit la Râmnic, alături de protectorul său, Filaret, care avea să devină episcop al acestei Eparhii. În 1784 a intrat în cinul monahal, la Mănăstirea Horezu (Hurezi), primind la călugărie patronimicul de Naum şi a fost hirotonit ierodiacon. Aici s-a ocupat de copierea documentelor mănăstirii şi a tradus din greceşte numeroase lucrări teologice. În 1788 s-a mutat la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă

96

psaltică (sau Semnele meşteşugului Psaltichiei), fiind o traducere după un manual de Psaltichie ce cuprindea cântări în limbile greacă şi română, lucrare rămasă în manuscris28. De remarcat este faptul că acest monah, pe lângă bogata sa activitate literar-ştiinţifică, a avut şi o lungă carieră de dascăl de Psaltichie şi de cântăreţ29, predând ore de Psaltichie şi de Limbă greacă la Bucureşti, Sinaia, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Buzău, dar, mai ales, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, în perioada 1788-1795, în care a scris acea Antologie psaltică30.

În hrisovul din 5 mai 1793 se arăta faptul că în oraşul Cerneţi din judeţul Mehedinţi se afla o biserică domnească veche, la care domnitorul Mihail Şuţu a înfiinţat Şcoală „pentru învăţătura şi luminarea copiilor orăşenilor” şi „pentru trebuinţa cântăreţilor”31.

Mai târziu, prin directa purtare de grijă a episcopului Iosif al Argeşului (13 dec. 1793-+27 oct. 1820)32, în 1796 exista la Episcopie un învăţământ psaltic în limba română33. Astfel, la Curtea de Argeş, a fost atestată o Şcoală de Muzică la 1796, aşa cum reiese dintr-un schimb de scrisori dintre Hagi Pop Constantin din Sibiu şi episcopul Iosif al Argeşului cu referire la un tânăr Gheorghe din Sibiu, ce a fost dat să înveţe Muzica psaltică la această şcoală de la Argeş34. Aici, Psaltichia se preda după manuale scrise de mână, după cum este menţionat în scrisoarea episcopului Iosif către Hagi Pop, pe care îl înştiinţa că acel tânăr Gheorghe a fugit de la şcoală şi a luat cu el şi cartea de Psaltichie a

Arad; apoi la Lipova, în 1789 şi la Caniţa, satul Cunţa, jud. Caraş Severin, în 1794, unde a predat Limba greacă şi Muzica bisericească. În 1802 i s-a acordat rangul de protosinghel. Revenit la Bucureşti a organizat Şcoala de la Mănăstirea „Sf. Ecaterina”, unde a predat până în 1814, după care a fost cântăreţ la biserica „Sf. Nicolae – Şelari”, unde a învăţat Noua sistemă a notaţiei psaltice la Şcoala lui Petru Efesiu (înfiinţată chiar de el în 1816). Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Mănăstirea Cernica, unde s-a şi stins din viaţă în 1838 (sau 1839) – Vezi: Gheorghe C. Ionescu, Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Editura Diogene, Bucureşti, 1994, p. 313-315; Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., Bucureşti, 2002, p. 414-415; C. Erbiceanu, Viaţa şi scrierile Protosinghelului Naum Râmniceanu, în B.O.R., Anul XIV (1890), nr.1, p. 1-17. 28 Gheorghe C. Ionescu, op. cit., Bucureşti, 1994, p. 314; Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., Bucureşti, 2002, p. 414. 29 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, Editura Ministeriului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 225-226. 30 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1038. 31 Nicolae Andrei şi Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului..., vol. I, Craiova, 1977, p. 114-115. 32 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, Bucureşti, 1994, p. 338. 33 Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 34 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1037.

97

dascălului său35. Activitatea muzicală avea să continue multă vreme la Argeş şi în secolele XIX-XX prin aportul a mulţi dascăli de specialitate.

Desigur şi la Şcoala de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, înfiinţată în 1797, se făcea şi Muzica psaltică36.

În 1800 apare Şcoala lui Dimcea Protopsaltul, care îşi avea sediul la locuinţa sa (camera sa) de la Hanul „Constantin-Vodă” din Bucureşti, unde învăţau 17 ucenici, fiind plătit de vornicia obştilor, dar salariul nu-l primea în mod regulat37. Programul de la această şcoală era după cel turcesc, de la şase dimineaţa până la şase după amiază38. Protopsaltul Dimcea a predat aici până în anul 1810, când s-a stabilit la Iaşi39.

Mai târziu, în iunie 1813, domnitorul Ioan Gheorghe Caragea a dispus ca ieromonahul Gherasie să fie adus ca dascăl de Muzică la Şcoala de Psaltichie de la „Sf. Sava”, din Bucureşti, unde învăţământul se desfăşura în două încăperi, încheindu-se în 181440.

Pentru revigorarea cântării greceşti şi menţinerea ei în Ţările Române, în pragul veacului al XIX-lea s-a simplificat notaţia cucuzeliană (ce-şi avea numele de la vestitul protopsalt al Bisericii greceşti, Ioan Cucuzel sau Cucuzelis, călugăr la Sf. Munte Athos). Astfel, în anul 1814, trei renumiţi psalţi greci: Hrisant, mitropolitul Brusei, Grigorie Lampadarie şi Hurmuz Hartofilax, au făcut la Constantinopol o reformă şi anume – Reforma hrysantică a Muzicii psaltice, înlăturând toate elementele străine adăugate de-a lungul vremii şi prin simplificarea notaţiei41. Punerea în practică a acestei reforme s-a făcut pe două părţi opuse: la Constantinopol, pentru menţinerea cântării greceşti în celelalte ţări ortodoxe, iar pe altă cale, a fost cea de la noi –, la Bucureşti, Iaşi, Braşov, Craiova, dar şi în alte centre, pentru înlocuirea cântării greceşti, cu cea românească, fapt pentru care, în acea perioadă, s-au întâlnit numele a numeroşi protopsalţi greci în ţara noastră: Agapie Palmierul, Dionisie Fotino (sau Dionisiache, Moraitul: 1777-+10 oct. 1821, la Bucureşti)42. În 1816, va veni în ţara noastră, la Bucureşti,

35 Ibidem. 36 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 2, Bucureşti, 1992, p. 617-618. 37 Ioan G. Popescu, op. cit., p. 1037. 38 Ibidem. 39 Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 40 Ibidem. 41 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, Bucureşti, 1994, p. 338; Ion I. Mutu, Psalţi greci statorniciţi la Craiova în secolul al XIX-lea (partea I), în Caligraf, Anul III (oct. 2003), nr. 10, p. 16. 42 Dionisie Fotino (sau Dionisiache Moraitul): istoric, scriitor, psalt, născut la 1777 la Palea-Patras din Peloponez şi a murit în 1821 la Bucureşti. În 1800 s-a stabilit în

98

renumitul protopsalt grec Petru Efesiul (sau Petru din Efes), care va întemeia şi conduce o Şcoală de Psaltichie, la Biserica „Sf. Nicolae – Şelari”, după „Sistema nouă” unde, la 16 iunie 1817, vornicul Grigore Băleanu a fost numit ca efor43. La această şcoală au învăţat doi mari viitori protopsalţi români: Macarie Ieromonahul (1780-1836), supranumit şi dascălul Şcoalei de Musichie, considerat iniţiatorul reformei muzicale la noi şi Anton Pann (1797-1854), cunoscut mai ales pentru scrierile şi culegerile sale populare, fiind, totodată, şi un promotor al Muzicii psaltice, renumit cântăreţ de strană la mai multe locaşuri de cult din Bucureşti, la Biserica „Sf. Nicolae” din Braşov, apoi dascăl la Şcoala de Musichie din Râmnicu Vâlcea, la Seminarul Central din Bucureşti, tipărind numeroase lucrări de specialitate44.

În 1819, se înfiinţa la Bucureşti, Şcoala Naţională de Psaltichie de la Bucureşti, situată la Mitropolie, prin purtarea de grijă a mitropolitului †Dionisie Lupu (ales la 1 mai 1819, înscăunat la 20 mai 1819, a părăsit scaunul în aprilie/mai 1821 - 7 februarie 1831)45, cu predare în limba română, condusă de protopsaltul Macarie Ieromonahul46, care a primit şi însărcinarea din partea mitropolitului Bucureşti şi între 1800-1809 a fost dascăl de cântări bisericeşti la Mănăstitrea Căldăruşani şi între 1809-1816 la Bucureşti – Vezi: Gheorghe C. Ionescu, op. cit., Bucureşti, 1994, p. 138-140; Ion I. Mutu, Psalţi greci..., în Caligraf, nr. 10/2003, p. 16. 43 Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 44 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, Bucureşti, 1994, p. 339; Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760; Alexie Buzera, Valori ale culturii muzicale..., p. 68. 45 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, Bucureşti, 1994, p. 534. 46 Macarie Ieromonahul (Psaltul) a fost o remarcabilă personalitate a Muzicii psaltice, dascăl de Psaltică, teoretician, compozitor: născut în 1770, la Perieţi, judeţul Ialomiţa. A mai avut un frate – stolnicul Voicu Perieţeanu, care l-a ajutat material la tipărirea cărţilor de psaltică, dar şi o soră – Iustina Perieţeanu, călugărită, care a stăreţit la Mănăstirea Viforâta. Macarie, la rându-i, s-a călugărit şi a învăţat la Academia Grecească din Bucureşti şi la Şcoala românească de la „Sf. Sava”, fiind un bun cunoscător al limbilor greacă, slavonă –, căci a dorit să alcătuiască o Psaltichie şi pentru Biserica sârbească. Psaltichia a învăţat-o la Bucureşti cu Constantin, protopsaltul Mitropoliei, apoi cu renumitul psalt Petru Efesiu, la Şcoala de Psaltică a bisericii „Sf. Nicolae-Şelari” (1816-1818). În 1819 a fost numit „dascăl de Musichie” la şcoala înfiinţată la Mitropolie de către mitropolitul Dionisie Lupu. În 1821 s-a refugiat la Sibiu, ajunge apoi la Viena, unde şi-a tipărit primele trei cărţi de psaltică în limba română: (Teoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhionul), în tipografia călugărilor armeni, iar în 1823 a revenit în ţară, unde şi-a reluat activitatea de dascăl de Psaltică. Datorită priceperii sale, a fost numit în 1829 egumen la Mănăstirea Bârnova-Iaşi, de către mitropolitul Veniamin Costachi, în vederea introducerii muzicii psaltice după „noua sistemă” în Moldova; apoi a ajuns la Mănăstirea Neamţ (1830-1833), la Buzău (1833-1834), chemat de episcopul Chesarie, care a tipărit la Buzău, în 1836 Prohodul

99

Dionisie Lupu să „prefacă în graiul patriei” melodiile bisericeşti47. Prin activitatea sa, a reuşit să ducă la bun sfârşit sarcina trasată de mitropolitul Dionisie, contribuind astfel la încetarea activităţii muzicii psaltice greceşti, luându-i locul cea în limba română. Această lucrare de naţionalizare şi întocmire a cântărilor psaltice nu s-a reuşit uşor, din pricina a două oprelişti: lipsa de cărţi tipărite şi împotrivirea grecilor. Însuşi fostul său dascăl, Petru Efesiu, care avea în Bucureşti o tipografie pentru imprimarea lucrărilor de Muzică psaltică, a refuzat să-i tipărească lucrările fostului său ucenic în limba română48.

O astfel de Şcoală de Muzică Psaltică a luat naştere în 1819 la Biserica „Maica Domnului-Dudu” din Craiova, ce avea şi un cor bine pregătit care, pe lângă atribuţiile sale cu caracter religios, a desfăşurat şi o apreciabilă activitate concertistică, având rolul unui cor municipal, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea49.

La 1825 se înfiinţa Şcoala de Psaltichie de la Argeş, pentru însuşirea Noii sisteme, care devenise o veritabilă şcoală de copişti, compozitori, pedagogi, la care şi-au desfăşurat activitatea renumiţi profesori de Psaltică: Ghelasie Basarabeanul, Dimitrie Protopopescu-Matache, Gheorghe Claru, Ioan Zmeu, la care li s-au alăturat şi arhiereii: †Iosif Naniescu, †Ghenadie Ţeposu etc.50

Domnului (a cărei melodie şi potrivire a versurilor au fost făcute de Macarie Ieromonahul). În anul 1834, Sf. Mitropolit Grigorie Dascălul l-a numit director al tipografiei de la Mănăstirea Căldăruşani, unde a diortosit şi tipărit o ediţie din Vieţile Sfinţilor şi Oglinda omului. În 1835 se va retrage la Mănăstirea Căldăruşani, dar, bolnav fiind, sora sa, monahia Iustina Perieţeanu l-a luat la Mănăstirea Viforâta, unde era stareţă, pentru a-l putea îngriji mai bine. Ierom. Macarie a trecut la cele veşnice, în data de 30 august 1836, la Mănăstirea Viforâta, judeţul Dâmboviţa, unde a fost şi înmormântat. Înainte de a muri i-a încredinţat surorii sale psaltichiile sale, spre a le da episcopului Chesarie al Buzăului, un mare iubitor al Muzicii psaltice româneşti, care i-a şi tipărit manuscrisele – Vezi: Gh. C. Ionescu, op. cit., Bucureşti, 1994, p. 212-218; Niculae M. Popescu, Macarie Psaltul – La o sută de ani de la moartea lui (+1836 – 1936), Ed. Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Bucureşti, 1936, p. 3-11; Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., Bucureşti, 2002, p. 260; Academia Română, Istoria..., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 47 Niculae M. Popescu, Macarie Psaltul..., Bucureşti, 1936, p. 6. 48 Ibidem, p. 7. 49 Alexie A. Buzera, Muzica psaltică şi cântecul patriotic..., în M.O., nr. 4-6/1979, p. 329; Academia Română, Istoria...., vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 760. 50Alexie Al. Buzera, Cultura muzicală..., Craiova, 1999, p. 346; Gheorghe C. Ionescu, Lexiconul..., Bucureşti, 1994, p. 84-85 (despre Gh. Claru); p. 147-150 (despre Ghelasie Basarabeanul); p.150-151 (despre episcopul †Ghenadie Ţeposu al Argeşului); p. 248-249 (despre mitroplitul Moldovei †Iosif Naniescu); p. 375-376 (despre Ioan Zmeu).

100

În 1832, Logofeţia Pricinilor Bisericeşti, prin adresele nr. 161, 1029, 430, cerea desfiinţarea dascălilor de Cântări bisericeşti51.

În perioada 1845-1861 a funcţionat în Bucureşti un Aşezământ Coral-Vocal, care şi-a continuat activitatea până în 186352. Într-un raport din 2 februarie 1845, intitulat: „Raport către Vodă Bibescu însoţit de rezoluţia domnească, pentru înfiinţarea aşezământului corului vocal pentru înlesnirea seminarului” se preciza: „Dumnealui logofătul biseri-cesc va încunoştiinţa acest proiect preosfinţii sale părintelui mitropolitul, spre a se chibzui, dă unde ar putea să se dea aceste cheltuieli, poate puţin însemnătoare pă lângă folosul ce s-ar putea aştepta, atât pentru podoaba bisericii, cât şi pentru înlesnirea seminarului, unde mulţi din cei ce ar îmbrăţişa treapta bisericească ar ajunge prestigiu.” Apoi raportul continua: „Acest departament [Departamentul Credinţei], socotind de trebuinţă a să înfiinţa un corp de cântăreţi pentru muzica vocală, pe lângă biserica domnească a Curţii Vechi, atât pentru folosul ce s-ar putea ajuta la înlesnirea seminarelor....”53. Proiectul a fost luat în discuţie în aceeaşi zi, în adunarea de la Mitropolie, pe care l-a aprobat printr-un Jurnal, ce a fost înaintat domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu care, la rându-i, prin Ofisul domnesc din 6 februarie 1845, l-a aprobat, în vremea arhipăstoririi mitropolitului Neofit54. Acelaşi mitro-polit muntean, Neofit, (29 iunie 1840-27 iulie 1849 - + 13/14 ianuarie 1850)55 a cerut Departamentului Credinţei, încă din 26 februarie 1845, (reluată şi în 1849, prin decizia cu nr. 691/18 februarie 1849), ca să nu mai fie primiţi candidaţi pe posturile de cântăreţi bisericeşti a căror vârstă este neconformă cu canoanele bisericeşti, adică să nu fie mai tineri de 30 de ani56, iar cei rânduiţi a fi hirotoniţi diaconi, să aibă 25 de ani57.

Prin Ofisul domnesc nr. 13/10 februarie 1845, arhimandritul Visarion, „îndeplinitorul datoriilor de eclesiarh al bisericii Curţii Vechi,

51 A.N.I.C., fond Logofeţia Pricinilor Bisericeşti, dosar 18/1832, f. 1-5. 52 Corneliu Grigore Zăvoianu, Mitropolitul Nifon, Primat al României (1850-1875). Viaţa şi activitatea – (Teză de doctorat) – partea a doua, în „S.T.”, Anul LII (2001), nr. 1-2, p. 24-26; Ion I. Mutu-Strehaia, †Nifon Rusailă – Primul Mitropolit Primat al României – 220 de ani de la naşterea sa (1789-1875), în Istorie, cultură..., Editura Didahia Severin, Dr. Tr. Severin, 2009, p. 528-534. 53 Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, Seminarul Central: 1836-1936. Documentele întemeierii, Editura Bucovina I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1936, p. 189-190. 54 Ibidem, p. 190-191. 55 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 535. 56 A.N.I.C., fond Logofeţia Pricinilor Bisericeşti, dosar nr. 80/1849, f. 1, 2. 57 Ibidem, f. 3.

101

este numit director al Aşezământului Corului Vocal”58. La puţin timp de la înfiinţarea acestui Aşezământ, şeful Departamentului Credinţei, Alexandru Florescu, prin raportul cu nr. 1345/4 mai 1845, propunea domnitorului Gheorghe D. Bibescu, mutarea acestei Şcoli de la Biserica „Curtea Veche”, la Mănăstirea Cotroceni unde erau şi „...încăperi îndestulătoare şi aerul folositor la sănătatea tinerilor şcolari, departa-mentul plecat supune la cunoştinţa înălţimii voastre, ca fiind primită această chibzuire, să se dea luminată dezlegare de urmare” –, propunerea a fost aprobată de către domnitorul Gheorghe D. Bibescu59. Aşezământul Coral va funcţiona până în 1861 (căci Consiliul de Miniştri, prin Jurnalul din 7 martie 1861, aprobase suspendarea progra-mei până la noul buget) când „Eforia Şcoalelor comunică Ministerului că nu poate aplica noua programă din cauza dificultăţilor bugetare şi propune readucerea institutului corului vocal, la un loc cu seminarul.”60

Şcoala Corală din Bucureşti va mai funcţiona până în 1863 când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Christian Tell, la 15 aprilie 1863, prin adresa nr. 11402, făcea un referat către Consiliul de Miniştri, în care se arăta că: „subscrisul constatând că după 28 ani de funcţionare, Institutul nu a produs decât un chor care cântă la Curtea Vechiă, pentru care resultat se cheltuesc 115000 lei pe an, şi găsind că, pentru aşa mic resultat nu este de folos a se continua asemenea cheltuieli însemnătoare, am cerutum Consiliului Superior de Instrucţiune a opina dacă această şcoală mai corespunde la menirea sa; iar Consiliul a opinat să se suprime, organizându-se muzica vocală în seminarii pe nişte principii mai bune şi rămânând a se întrebuinţa suma de bani alocată pentru ea din buget în necesităţi ale Instrucţiunei, iar elevii Institutului să se prefereze la admiterea în seminarii şi alte Internate ale Statului...”61. În urma acestui referat, Aşezământul Coral a fost desfiinţat cu aprobarea Consiliului de Miniştri.

În 1849, ieromonahul Antonie Suceveanu a înfiinţat o Şcoală de Cântăreţi la Mănăstirea Sihastru, judeţul Buzău62.

După criza traversată de cântările bisericeşti, în a doua jumătate a veacului XIX, prin Legea clerului din 1893 se prevedea, printre altele, şi înfiinţarea Şcolilor speciale de cântăreţi bisericeşti, ce vor funcţiona pe

58 Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, op. cit., p. 191. 59 Ibidem, p. 192, 193. 60 Ibidem, p. 358. 61 Corneliu Gr. Zăvoianu, Mitropolitul Nifon..., în S.T., nr. 1-2/2001, p. 26-27. 62 Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, p. 235.

102

lângă fiecare centru eparhial, cu subvenţionare de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi sprijinite de judeţe şi comunele urbane.

Astfel, în acelaşi an, 1893, la 1 martie, s-a înfiinţat şi Şcoala de Cântăreţi bisericeşti de la Drobeta-Turnu-Severin, în vremea păstoririi episcopului cărturar †Ghenadie Enăceanu al Râmnicului-Noul Severin (decembrie 1886-+14 ianuarie 1898)63. Această Şcoală a primit sprijin şi din partea membrilor Societăţii Clerului Mehedinţean „Progresul”. La început a avut durata de 2 ani, iar din 1899 şi până în preajma primului război mondial a crescut perioada de studii la 3 ani64.

Un profesor de seamă, în primii ani ai Şcolii, a fost Lazăr S. Ştefănescu, originar din Moldova, care, în 1896, a venit în Drobeta Turnu- Severin, unde s-a angajat cântăreţ la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, dar şi profesor la Şcoala de cântăreţi unde a predat Psaltichia (de fapt, în perioada anilor 1893-1894, până în 1899 a avut doar un singur profesor – maestru)65.

În anul 1897, episcopul Râmnicului, Ghenadie, l-a delegat pe arhimandritul profesor Gherasim Safirin66, de la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, de a asista la examenul de absolvire al elevilor acestei 63 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii..., vol. 3, Bucureşti, 1994, p. 537; Alexie Al. Buzera, Cultura muzicală..., Craiova, 1999, p. 348. 64 Alexie Al. Buzera, Cultura muzicală..., 1999, p. 348. 65 Ibidem; Gh. C. Ionescu, Lexiconul..., Bucureşti, 1994, p. 138; Ion I. Mutu, Lazăr S. Ştefănescu – psalt moldovean la Drobeta Turnu-Severin şi tipăriturile lui muzicale, în Caligraf, Anul III (Dr. Tr. Severin, febr., 2003), nr. 2, p. 16; †Athanasie Mironescu, op. cit., p. 323. 66 Episcopul †Gherasim Safirin era originar din părţile Mehedinţiului, născut în 1849, primind la botez numele Gheorghe, în comuna Izvorălu, cu studii în ţară şi străinătate (Atena – Grecia); călugărit la Mănăstirea Tismana (sub numele de Gherasim); în 1872, Sf. Sinod l-a delegat să meargă la Biblioteca Mănăstirii Hurezi pentru a lua fond de carte, pentru punerea la punct a Bibliotecii Sf. Sinod, aflată la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în fostul Palat Sinodal. Apoi a fost hirotonit pe rând ierodiacon (1874), ieromonah (1878); hirotesit: protosinghel (1878), arhimandrit (1888). A fost profesor şi director la Seminarul Teologic de la Râmnicu Vâlcea (în perioada: 1875-1889 şi director:1878-1885); ridicat la rangul de arhieru-vicar „Craioneanul” al Episcopiei Râmnicului (1900), apoi episcop al Romanului (1900-1911, când este pus în retragere). S-a retras la Schitul Frăsinei, judeţul Vâlcea, unde a murit la 14 februarie 1922 şi a fost înmormântat. Cea mai importantă lucrare a sa a fost Sobornicarul (Bucureşti, 1914), care s-a distins prin frumuseţea melosului şi monumentalitate, având 590 p., fâcând din el un compozitor de cântări psaltice – Vezi: Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., Bucureşti, 2002, p. 425; Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 156-157; Ion-Nicolae I. Mutu, Episcopul Gherasim Safirin al Romanului – un mehedinţean compozitor de muzică psaltică, în Arcade, Anul IV (2006), nr. 1, p. 54-55; Idem, Şcoala de Cântăreţi bisericeşti din Drobeta Turnu Severin, în Mehedinţi, istorie..., Editura Didahia Severin, Dr. Tr. Severin, 2008, p. 463-467.

103

Şcoli, în urma căruia a întocmit un raport către episcopul locului, prin care lăuda pregătirea elevilor de la cls. I şi a II-a, dar şi modul de cum era condusă şcoala67. Celor de la cls. a II-a, la final, le-a acordat atestate, pe baza cărora să poată fi admişi în calitate de cântăreţi bisericeşti, acolo unde era nevoie. Atestatele au fost semnate de el, protopopul locului, de preşedintele Societăţii „Progresul” şi de profesorii şcolii. De la 1898 s-a introdus în cadrul şcolii, Muzica instrumentală, iar din 1900 s-au adăugat meseriile (care de-a lungul vremii au devenit facultative şi pe care elevii le practicau în oraş). În anul şcolar 1904-1905, programul elevilor era de dimineaţă, de la 8-12, studiind: Cântările, Tipicul, Citirea, Liturgica, Religia, Noţiuni de limba română, iar după-amiaza învăţau câte o meserie la meşterii/meseriaşii din oraş, la care erau repartizaţi. Printre cele învăţate era şi viticultura. La 23 decembrie 1905, era numit, prin Ordinul episcopal nr. 2950, ca director [„dirigintele”] al acestei şcoli, diaconul prof. I.V. Raiculescu (licenţiat în Teologie, care a predat: Religia, Liturgica şi Tipicul)68. Alături de diaconul I. V. Raiculescu, mai erau doi profesori: Gheorghe Eclesiarhul (care preda Psaltichia şi Cântarea practică) şi Petre Popescu (pentru Citirea pe cărţile de ritual cu litere vechi şi noi)69. La sfârşitul anului şcolar 1904-1905, situaţia generală arăta că fuseseră înscrişi 71 de elevi, din care, la cls.I promo-vaseră 16 elevi şi 2 au rămas repetenţi, la cls. a II-a, au fost promovaţi 20 de elevi, iar 2 au fost declaraţi repetenţi, iar la cls. a III-a erau 27 de absolvenţi, care au primit şi certificate, iar 4 au fost declaraţi repetenţi. De asemenea, elevii se plângeau de faptul că meseriaşii nu se arătau prea binevoitori în a-i iniţia în meserii de teamă să nu-i concureze la sate70.

67 P. Gârboviceanu, Cronica Bisericii Ortodoxe Române – Şcoala de cântăreţi din Turnu-Severin, în B.O.R., Anul XXI (1897-1898), nr. 7, p. 710-713. 68 †Athanasie Mironescu, op. cit., p. 323. 69 Ibidem, p. 322-323. 70 Biserica Ortodoxă Română, Raport general al P. C. Protoereu al Judeţului Mehedinţi, cătră P. S. Episcop al Râmnicului-Noul Severin, în conformitate cu art. 47 din Regulamentul legei Clerului, în B.O.R., Anul XXX (1906-1907), nr. 6, p. 715-716; Pentru o perioadă scurtă, între 1942-1948, durata cursurilor acestei şcoli a fost de 4 ani, dar după data de 3 august 1948 şi-a încetat activitatea. Din 1996 şi-a reluat activitatea prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire Mitropolit al Olteniei, Acad. Dr. †Nestor Vornicescu, funcţionând în condiţii modeste, din pricina lipsei de profesori, elevi şi spaţiu propriu (şi-a desfăşurat cursurile prin mai multe şcoli din oraş: la Colegiul Tehnic „Decebal”, între 1996-2001 şi apoi la Liceul, devenit apoi Colegiul Tehnic „Domnul Tudor”, unde a rămas până la închidere şi desfiinţare, începând cu anul şcolar 2009-2010), – Vezi: Alexie Al.Buzera, Cultura muzicală..., Craiova, 1999, p. 348; Ion I. Mutu-Strehaia, Şcoala de Psaltichie de la Dr. Tr. Severin, în Arcade, Anul VI (2008), nr. 1, p. 10; Idem, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Drobeta Turnu Severin, în

104

La 1 septembrie 1893 s-a înfiinţat şi Şcoala de Cântăreţi de la Buzău, de la Episcopia Buzăului, la iniţiativa prof. Neagu Ionescu care a şi condus-o, fiind, totodată, şi singurul profesor până în 1906, când i-a urmat la conducere pr. Mandache Alexandrescu, de la Episcopie, unde era revizor eparhial, urmat apoi de: Stanciu Grigorescu (în calitate de profesor de Muzică bisericească, între 1906-1926, dar era şi cântăreţ la Catedrala Episcopală), arhidiacon Teodosie Popescu (de la Catedrală, care din 1909 a fost şi profesor de Muzică vocală)71.

În 1894 s-a înfiinţat Şcoala de Cântăreţi bisericeşti de la Râmnicu Vâlcea, la Biserica „Toţi Sfinţii”, în cadrul căreia cursurile erau predate gratis de către Melete Răuţu, protopopul de atunci al judeţului Vâlcea. În 1898, episcopul †Athanasie Mironescu acorda ca sprijin acestei Şcoli suma de 500 de lei anual. Din aprilie 1899, la rându-i, administraţia judeţului Vâlcea acorda 1200 de lei anual, sprijin pe care l-a redus, în 1902, la 600 de lei72. Câţiva ani mai târziu, în 1899, Şcoala a fost reorganizată, iar în 1901, s-a mutat în casele preoţeşti de la biserica Bolniţă a Episcopiei, iar în toamna aceluiaşi an i s-a închiriat un local în oraş. În 1906, prin Legea Clerului, Şcolile de Cântăreţi au fost recunoscute şi legiferate, iar subvenţionarea lor se făcea de către Ministerul Cultelor şi administraţia fiecărui judeţ73.

În luna ianuarie a anului 1896 s-a înfiinţat Şcoala de Cântăreţi de la Târgu Jiu la care elevii învăţau în cei trei ani de studii, disciplinele Citirea bisericească pe cărţile de ritual vechi şi noi, Tipicul, Cântările teoretice după Anastasimatarul şi Antologhionul de Oprea Demetrescu, Învăţarea de rost a troparelor, podobiilor şi catavasiilor, Cântarea practică. În 1906, absolviseră 187 de elevi, care erau coordonaţi de profesorii Nicolae Popescu (numit la 1902) şi Ştefan Popescu (numit la 1905)74.

La 1896 avea să se înfiinţeze şi Şcoala de Cântăreţi din Craiova, care avea un curs de trei ani, având ca profesori pe pr. sachelar D.

Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate (9-13 septembrie 2008), vol. I, Episcopia Severinului şi Strehaiei, Editura Didahia Severin, Dr. Tr. Severin, 2008, p. 463-467; Idem, Colegiul Tehnic „Decebal” – repere istorice. Trecut, prezent şi...viitor, în ziarul Glasul nostru, nr. 2/2012 (Dr. Tr. Severin), p. 1. 71 În anul 1916, această Şcoală şi-a încetat activitatea din pricina primului război mondial, apoi şi-a reluat cursurile în 1920, cu 10 elevi, având parte de-a lungul vremii de mai multe schimbări (cu 3 clase până în 1942; cu 4 clase între 1942-1948). – Vezi: Gabriel Cocora, Episcopia..., Buzău, 1986, p. 235. 72 †Gherasim Cristea, Istoria Eparhiei..., Rm. Vâlcea, 2009, p. 328. 73 Ibidem. 74 †Athanasie Mironescu, op. cit., p. 323.

105

Lungulescu (care era, la 1906, dirigintele şcolii), arhidiaconul Grigorie Nicolau (de la Biserica „Maica Domnului Dudu”) şi I. Ilarian75.

O Şcoală de Cântăreţi a fost şi la Râmnicu Sărat, în perioada 1900-1925, care a fost înfiinţată şi condusă de către pr. N. Damian76.

În anul 1902 s-a înfiinţat Şcoala de Cântăreţi de la Caracal, tot cu trei ani de studii, având la 1906 doi profesori: pr. Iacob Cureleanu (care preda: Explicarea serviciului divin, Citirea şi Tipicul) şi Florea Gh. Dulgherescu (pentru: Cântările teoretice şi practice)77.

Astfel de şcoli existau în fiecare centru eparhial şi erau puse sub directa supraveghere a protopopilor locului, fiind subvenţionate de către autorităţile judeţene şi prin cotizaţiile benevole ale preoţilor şi cântăreţilor din judeţ.

Putem spune, pe drept cuvânt, că Şcolile de Psaltichie – Muzică bisericească sau bizantină au avut un real folos atât în formarea viitorilor slujitori ai stranelor, Sfintelor Altare, dar şi la înfrumuseţarea prin alesele cântări ale cultului divin, al slujbelor, prin osteneala cu timp şi fără de timp ale truditorilor înzestraţi de Dumnezeu cu glasuri alese, cum au fost psalţii, protopsalţii şi compozitorii Muzicii Psaltice.

L’enseignement théologique musical de Muntenia pendant

le XIX-e siècle

L’histoire de la vie spirituelle de l’humanité a montré que dans les temples, les églises, les synagogues, les lieux de rassemblement et de prière, les mosquées, les gens ont élevé des chants et des louanges aux dieux et à Dieu par des prières et des hymnes religieux. Les écoles de musique ecclésiastique byzantine ont exercé une influence notable dans la formation des futures prêtres, officiers des services divins dans les Saints Autels, aussi bien que dans l’enrichissement des messes par des chants remarquables, châtiées comme style. Ce fut un travail sans relâche dans le temps et en dehors du temps de tous ceux auxquels Dieu avait fait don d’une voix céleste.

75 Ibidem, p. 323-324. 76 Ibidem, p. 324. 77 Ibidem.

106

PRIMELE INIŢIATIVE DE ÎNFIINŢARE

A UNEI BIBLIOTECI PUBLICE LA CRAIOVA

Otilia Gherghe

Craiova, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, beneficia de serviciile bibliotecii Şcolii Centrale, fiind în această perioadă cea mai mare bibliotecă a ţării, după cea de la Colegiul „Sfântul Sava”1. O contribuţie deosebită pentru îmbogăţirea patrimoniului bibliotecii de la Şcoala Centrală din Craiova a avut-o Gheorghe Bibescu. Fostul domnitor, craiovean de origine, a hotărât ca „pentru a se întocmi pe nesimţite o bibliotecă în Colegiul din Sfântul Sava şi alta în Şcoala din Craiova, să se întrebuinţeze suma de lei 5.000 pe an pentru cumpă-rătoarea cărţilor”. Se dispunea, de asemenea: „se va face încă o orânduială ca autorul sau editorul ce va publica vreo carte în Principatul Ţării Româneşti să fie dator să dea cinci exemplare pentru biblioteca Şcolii din Bucureşti şi trei exemplare pentru biblioteca Şcolii din Craiova. Redactorii gazetelor şi altor lucrări periodice vor da numai câte un exemplar la fiecare dintr-aceste două biblioteci”2.

Numeroşi intelectuali şi instituţii de învăţământ particulare dispun, la rândul lor, de colecţii importante de cărţi, pasiunea pentru carte a craiovenilor fiind ilustrată atât de producţia editorială internă, cât şi de achiziţiile de carte străină. La 18 februarie 1866, cu prilejul inventarierii averii rămase de la medicul Louis Adolf Derié, au fost înregistrate 102 volume3. Paralel cu sporirea continuă a producţiei de carte, s-a resimţit tot mai mult necesitatea unei biblioteci publice de către categoriile de populaţie care nu puteau achiziţiona cărţi.

Astfel, în articolul Biblioteca Craiovei, apărut în ziarul Vocea Oltului, din anul 1860, se atrăgea atenţia faptului că „în alte ţări, nu este orăşel care să nu aibă una sau mai multe biblioteci publice: în Germania chiar satele nu sunt lipsite de aceste depozite ale ştiinţei şi luminilor. La noi, cu toate mijloacele şi avuţiile de care tot ne fălim, de-abia auzim că ar fi existând o bibliotecă publică în capitală, iar în Craiova noastră, în 1 Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p. 450. 2 Ion Maiorescu, an III, nr. 7-8, septembrie-octombrie 1933, Craiova, p. 73. 3 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Dolj), fond Prefectura judetului Dolj, Serviciul Ad-tiv, dosar 38/1867, f. 197.

107

această a doua capitală a României, într-acest oraş cu o populaţie de 40.000 locuitori, cu un gimnaziu, cu un teatru naţional, cu o mulţime de juni care simt necesitatea nutrimântului moral şi intelectual, cu toată mulţimea de funcţionari publici care pe tot minutul cearcă trebuinţă de-a consulta diferiţi autori în diferite chestiuni de literatură, de drept sau de legi” se simţea nevoia unei biblioteci publice, „acea fântână a ştiinţei şi a verităţii la care craiovenii ar alerga să se adape în atâtea şi atâtea circumstanţe”, se preciza în articol4. Calea care putea duce la realizarea imediată a acestui obiectiv cultural de maximă importanţă pentru oraş era oferită de punerea fondului de carte al Colegiului la dispoziţia celor „care n-au mijloace a-şi avea biblioteca lor”5.

Concomitent cu propunerea ziarului Vocea Oltului, epitropia bisericii Sfântul Ilie a luat iniţiativa înfiinţării unei biblioteci publice şi a unui muzeu. La 16 martie 1866 epitropii au adus la cunoştinţa prefecturii hotărârea de a înfiinţa „în nişte încăperi ce le are biserica chiar în curtea ei, un muzeu şi o bibliotecă care să fie pentru binele comunei şi înfrumuseţarea oraşului”6. În acest scop, epitropia anulase contractul de închiriere a spaţiului şi întocmise devizul cu reparaţiile necesare pentru înfiinţarea viitoarelor instituţii de cultură. Dar, deşi cerute de nevoile oraşului, biblioteca şi muzeul, instituţii a căror necesitate era resimţită de largi categorii socio-profesionale, n-au putut fi înfiinţate deoarece clădirea destinată acestui scop a fost ocupată de depozitul pentru tutun, transferat din imobilul din gradina publică preluat de prefectură7.

Ultimele decenii după cucerirea independenţei de stat şi perioada până la primul război mondial a fost o etapă de maximă efervescenţă culturală, arhitecturală, un răstimp al dotării oraşului Craiova cu proiecte edilitar-gospodăreşti vitale pentru progresul localităţii şi al fondării a numeroase instituţii culturale. Pentru îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecii Barbu Calloianu, director al liceului în perioada 1873-1874 şi 1883-1885 a lansat în 1883 un călduros Apel către publicul craiovean şi al judeţului Dolj, solicitând sprijinul „de a mări şi a ameliora acest singur început de bibliotecă” din Craiova8. În apelul lansat, Barbu Calloianu preciza: „fără biblioteci publice opera şcolilor şi a instrucţiunii obligatorii rămâne abia începută şi scopul ei, în cea mai mare parte, rămâne

4 Vocea Oltului, an II, nr. 12, din 31 martie 1860. 5 Idem. 6 Luchian C. Deaconu, Otilia E. Gherghe, De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I, Craiova, 1859-1878, Editura Sitech, 2000, Craiova, p. 223. 7 Ibidem. 8 Vocea Română, an II, nr. 1, 1884, pp. 46-47.

108

paralizat. Şcoala, după ce ne învaţă a citi, de abia ne poate da câteva noţiuni generale din felurite ramuri ale ştiinţei. Această sămânţă, ca să prindă rădăcini, să înflorească şi să aducă fructe trebuie cultivată şi dezvoltată prin o lectură continuă de cărţi folositoare atât pentru cultura minţii şi inimii cât şi pentru ameliorarea diverselor ramuri ale activităţii practice în special. Complementul şcolii primare este biblioteca primară. Cea dintâi este cheia, iar cealaltă e casa: şi că ideea înfiinţării unei biblioteci populare publice, care s-a manifestat şi până acum în oraşul nostru din partea unor persoane inteligente şi generoase, mai curând sau mai târziu se va materializa”9.

Răspunsul societăţii craiovene nu a întârziat. După ce profesorul Mihail Strajan a alcătuit regulamentul de funcţionare a bibliotecii, se face propunerea ca aceasta să devină publică, liceul punând o sală de lectură la dispoziţia „junimii studioase şi a publicului craiovean”10. Pentru început profesorul Mihail Strajan a îndeplinit onorific funcţia de bibliotecar, iar directorul Barbu Calloianu a cedat camerele ce-i erau destinate ca locuinţă în cadrul şcolii pentru organizarea bibliotecii. Un an mai târziu, la 7 august 1884, primarul Alexandru Nicolaid împreună cu Consiliul comunal luau în discuţie ordinul Ministrului cultelor şi intrucţiunii publice nr. 8238 prin care s-a decis „ca biblioteca de pe lângă Liceul de stat să se transforme în bibliotecă publică”, iar consilierul Nicolae Romanescu şi-a exprimat disponibilitatea ca „în dorinţa de a vedea realizându-se înfiinţarea bibliotecii publice în acest oraş, să ofere provizoriu casele d-sale ca local pentru bibliotecă, fără chirie”11.

Două deceni mai târziu, la 2 aprilie 1903, Nicolae Romanescu a reluat ideea „înfiinţării unei biblioteci populare” donând 200 de volume. Prin hotărârea Consiliului, s-a înfiinţat biblioteca populară în fostul local al biroului accizelor12.

Dar abia donaţia soţilor Aristia şi Alexandru Aman din 1908, marchează începuturile bibliotecii publice şi a muzeelor din Craiova.

Încă de la începuturile ei, Fundaţia Aman a fost primită cu mare entuziasm de către publicul craiovean. „Deşi inaugurată de o lună de zile – raporta directorul Th. Popescu la 19 ianuarie 1909 – totuşi, din rezultatele obţinute, se vede că se simţea o mare necesitate pentru o asemenea instituţie. În orele de serviciu e un adevărat pelerinaj la muzeu. Pe vreme

9 S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, Serviciul Ad-tiv, dosar 11/1884, f. 17, 18. 10 Avram Vasculescu, Biblioteca Liceului Carol I, în revista Ioan Maiorescu, an. III, nr. 7-8, 1933, 74. 11 S.J.A.N. Dolj, fond Primăria Craiova, Serviciul Ad-tiv, dosar 9/1884, f. 107, 108. 12 Idem, dosar 65/1903, f. 56.

109

urâtă, ca şi pe vreme frumoasă, vin vizitatorii, izolaţi sau în grupuri. Nu mai vorbesc de bibliotecă. Aici numărul lectorilor este aşa de mare – a atins chiar cifra de 120 pe zi – încât zilnic sunt nevoit a da scaune de ale mele, cele din bibliotecă fiind insuficiente. Nici mesele existente nu mai ajung, căci aglomeraţiunea devine aşa de mare încât ne mai fiind loc la mese publicul se aşează la tarăbile dintre dulapuri. Mulţi elevi se mulţumesc chiar a sta în picioare, în lipsă de locuri şi scaune. Pentru a satisface nevoile, a trebuit să încălzim şi salonul cel de al doilea al bibliotecii, rezervându-se pentru persoanele mai distinse, profesori, medici, militari etc. Într-un cuvânt rezultatele au întrecut toate aşteptările”13.

Dacă la deschidere biblioteca avea un număr de peste 1.600 opere, cu mai mult de 2.523 volume, într-o lună s-au adăugat încă 110 volume donate de maior Otto Moschuna „în memoria răposatei sale soţii, Elena Moschuna”. An de an, colecţiile Fundaţiei au crescut atât prin donaţii cât şi prin achiziţii.

La 22 ianuarie 1911 I. K. Pessiacov, preşedintele comisiei interimare a oraşului Craiova a inspectat Fundaţia Aman constatând că aceasta „nu posedă registru inventar conform prevederilor” şi decide a-l înlocui din funcţia de director pe Popescu Th. cu profesorul Ştefan Ciuceanu14. Astfel, la 1 februarie 1911, director al Fundaţiei Aman a fost numit Ştefan Ciuceanu (1875-1936), absolvent al Şcolii normale superioare pe vremea direcţiei lui Alexandru Odobescu, şi al Universităţii din Bucureşti, cu licenţă în ştiinţe istorice luată în anul 1898. Era, de altfel, primul director cu studii de specialitate în acest sens. Patriot şi bun român, Ştefan Ciuceanu încă de la numirea sa în această funcţie a luat toate măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii în această instituţie ,ceea ce l-a determinat pe primarul Craiovei, I. K. Pessiacov să afirme: „Interesul pe care dl. director al Fundaţiei Aman l-a arătat şi munca depusă de d-sa de când se află în capul acestei instituţii, face ca să i se aducă numai laude”15.

În darea de seamă pe care o întocmeşte în decembrie 1911, Şt. Ciuceanu face o analiză profundă a activităţii acestei instituţii. ,,Convingerea mea este – preciza Şt. Ciuceanu – că nu prin numărul funcţionarilor se poate contribui la îmbunătăţirea activităţii acestei instituţii, ci prin calitatea lor. Ne trebuie aici funcţionari competenţi şi sârguitori. Instituţia aceasta nu trebuie să fie expusă fluctuaţiilor politice, să servească de refugiu pentru sinecurişti sau protejaţi politic, precum s-a 13 Idem, dosar 143/1908, f. 25-26. 14 Ibidem, dosar 5/1911, f. 7. 15 Ibidem.

110

procedat mai înainte”16. De asemenea, personalul trebuia să fie foarte bine pregătit. ,,Idealul ar fi să fi urmat o şcolală teoretică şi practică de muzeografie cum se obişnueşte în Germania, mai ales, unde se face un oarecare stagiu ca ataşaţi sau asistenţi de multe ori onorifici, pe lângă o instituţie similară, au străbătut un noviciat în care timp s-au putut familia-riza cu tot ceea ce priveşte o asemenea instituţie”17.În continuare este prezentată menirea muzeului şi necesitatea constituirii ca instituţie proprie.

Referitor la bibliotecă, Şt. Ciuceanu arăta că aceasta ,,a căpătat caracterul de bibliotecă de erudiţie, adică ştiinţifică şi culturală şi trebuie să-şi îndeplinească menirea “să servească ca o compensaţie pentru lipsa şcolilor de adulţi, adică să devină o bibliotecă populară a acestui oraş”. Biblioteca era abonată la 50 de reviste din ţară şi străinătate: Franţa, Italia şi Germania. De asemenea, au fost cumpărate cărţi de la Elefterie Cornetti, fondul bibliotecii ajungând la 7.951 volume şi având un număr de 5.870 de cititori. Şi tot Şt. Ciuceanu este cel care propune, pentru prima oară, instituirea premiilor şcolare. „Se citeşte încă puţin la Craiova şi pentru a stimula oarecum gustul de lectură al elevilor v-am solicitat la întocmirea bugetului o sumă de lei 150 pentru a fi distribuită în 3 premii a 50 lei, elevilor sârguitori” - preciza directorul bibliotecii.

La 16 decembrie 1911, Ciuceanu informa primăria că a solicitat Academiei Române, Casei Bisericii şi Casei Şcolilor să dea pentru biblioteca Fundaţiei Aman toate publicaţiile pe care le posedau în dublete. Academia a răspuns favorabil prin secretarul general D. Sturdza18.Tot în anul 1911 s-au achiziţionat pentru bibliotecă cărţi în valoare de 3.564,50 lei. O grijă deosebită a fost acordată conservării cărţilor vechi cumpărate, solicitându-se medicului primar al oraşului dezinfectarea acestora periodic. De asemenea, cere aprobarea să dea la legat cărţile deteriorate19.

În 1913 biblioteca avea deja peste 10.000 de volume, cu cărţi de erudiţie, iar personalul Fundaţiei Aman cuprindea 7 persoane dintre care 2 bibliotecari: Ştefan D. Ciocâlteu, student la drept şi Ion D.Cuţarra, student la drept şi licenţiat în ştiinţe de stat20. Numărul cititorilor ajunsese la 8.266, cu 789 mai mulţi ca în 1912 şi cu 2.396 mai mulţi ca în 1911, în schimb sumele alocate pentru achiziţii au fost mai mici. Au fost legate

16 Idem, dosar 144/1911, f. 2. 17 Idem, f. 6. 18 Idem, dosar 4/1911, f. 1. 19 Idem,dosar 5/1911, f. 257. 20 Idem, dosar 111/1913, f. 286.

111

365 de volume şi se lucra la catalogul bibliotecii21. Cu toate că din 2 iunie 1914 nu mai era directorul Fundaţiei, Ştefan Ciuceanu s-a deplasat la Academia Română solicitând ultimele publicaţii pentru bibliotecă, primind mai multe broşuri (160) pe care le-a transmis bibliotecii22.

Aflat la conducerea Fundaţiei Aman între anii 1911 – 1914, profesorul Ştefan Ciuceanu a imprimat activităţii acesteia un dinamism deosebit, a introdus-o în circuitul relaţiilor academice şi universitare româneşti, a declanşat procesul de organizare şi dotare tehnică, similar instituţiilor de profil din occident, proces abandonat, din păcate, după îndepărtarea sa, pe criterii politice în 1914.

Premières initiatives visant à organiser une bibliothèque

publique à Craiova

L’article présente la nécessité et les démarches entreprises par les intellectuels de la ville pour créer une bibliothèque publique à Craïova dans la seconde moitié du XIXè siècle. Cela ne fut possible qu’en 1908 par la donation d’Alexandre et Aretia Aman qui avaient légué toute leur fortune dans le but de créer un musée, une bibliothèque et d’autres établissements de culture et bienfaisance.

21 Idem,dosar 24/1914, f. 6. 22 Ibidem, f. 83.

112

ÎNCEPUTURILE TEATRULUI DIN CARACAL

Cristina Corman

Deşi teatrul românesc a apărut târziu, (până în secolul al-XIX-lea spectacolele de teatru se desfăşurau sub formă de spectacole de divertisment jucate în curţile boiereşti sau sub formă de teatru folcloric) a evoluat rapid şi constant.

Primele reprezentaţii ale artiştilor amatori au avut loc la Iaşi şi Bucureşti în anii 1814, respectiv 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societăţii româneşti pentru teatru a dus la o prezenţă aproape continuă a trupelor străine în ambele capitale şi la primele reprezentaţii în limba română. Începuturile teatrului în limba română sunt legate de jocurile de marionete prezentate în bâlciuri, prima reprezentaţie cu actori vorbind limba română fiind dată în Moldova în anul 1816. Până atunci se reprezentau doar piese în limba franceză jucate de trupe străine. Odată făcut începutul, directorii de trupe au prins curaj şi au început să joace piese străine traduse în limba română. Pentru paşoptişti a fost o adevărată obsesie să aibă teatru în limba română, dar şi lucrări originale scrise de autori români (Mihail Kogălniceanu a fost cel care a scris una dintre primele piese originale româneşti – Două femei împotriva unui bărbat – 1840).

În întâmpinarea acestor spectacole a venit şi publicul din orăşelele de provincie, comunitatea strângându-se la teatru cu bucurie.

Începuturile teatrale ale Caracalului revin scamatorilor ambulanţi şi măscăricilor, primii actori ”propriu-zişi” jucând în jurul anilor 1880 în grădinile lui Savu Teodoru1.

Primele reprezentaţii ale trupelor de actori organizaţi s-au dat într-o sală de spectacole amenajată în grajdurile lui Iorgu Jianu, în jurul anului 1883, sală ce, mai târziu, avea să poarte denumirea de Teatrul Vechi2.

Odată cu prezentarea acestor spectacole, interesul locuitorilor pentru teatru a crescut, astfel că autorităţile au considerat necesară o sală de mare capacitate cu dotări tehnice specifice pentru desfăşurarea specta-colelor teatrale. În acest sens, în noiembrie 1891, primarul oraşului Caracal solicita preşedintelui Consiliului Judeţean construirea unui local

1 Şt. Richman, Monografia judeţului Romanaţi, p. 154. 2 Ibidem.

113

de teatru sistematic care să servească şi ca local pentru Curtea de Juraţi3. Două săptămâni mai târziu Consiliul Judeţean oferea suma de 15.000 lei drept ajutor pentru construirea localului de teatru4.

În anii următori au fost întocmite proiecte pentru ridicarea teatrului care nu s-au concretizat din considerente financiare. Un astfel de proiect presupunea cheltuirea sumei de 250.000 lei, cu excepţia decorurilor, fapt pentru care primăria s-a găsit în imposibilitatea de a-l realiza5.

În anul 1894, prefectului de Romanaţi îi este înaintat un nou proiect referitor la realizarea teatrului din Caracal. Potrivit acestuia, obiectivul principal era construirea unui local pentru Curtea de Juraţi ce „poate să servească şi ca local de Teatru, sală de întruniri, baluri, conferinţe”6. Acest din urmă proiect implica cheltuirea sumei de 95.000 lei, însă din motive neidentificate, nici acesta nu a fost dus la îndeplinire.

După realizarea mai multor proiecte care nu şi-au găsit finalitatea, la 3 mai 1896, Primăria Caracalului încheia contractul în urma căruia avea să ia naştere Teatrul cel Nou. Acest contract a fost semnat cu Iulius Mariany, unul dintre constructorii vremii, având drept obiectiv constru-irea unui local de teatru ce urma să servească şi drept local pentru Curtea de Juraţi7.

Această construcţie urma a fi ridicată pe locul numit Grădiniţa din faţa Grădinii publice, proprietate a oraşului, conform licitaţiei săvârşite în data de 16 aprilie 1896. Antreprenorul I. Mariany urma să execute construcţia localului până la termenul de 1 septembrie 1897, fără a fi scutit de vreo taxă comunală pentru materialele întrebuinţate la realizarea acestei lucrări. Toate cheltuielile legate de recepţia provizorie şi definitivă a lucrării, timbrele, taxele de înregistrare reveneau în sarcina antreprenorului. În urma încheierii acestui contract, I. Mariany şi-a stabilit domiciliul în Caracal, supunându-se legilor ţării şi a depus garanţie suma de 7.500 lei în efecte publice pentru executarea celor prevăzute în contract8.

Câteva zile mai târziu, prefectul judeţului Romanaţi era anunţat de către primarul Caracalului despre începerea lucrărilor pentru construirea localului de teatru9.

3Serviciul Judeţean Olt al Arhivelor Naţionale (în continuare, S.J.A.N. Olt), fond Primăria oraşului Caracal, dosar 17/1891, f. 1. 4 Idem, dosar 26/1891, f. 6. 5Idem, dosar 2/1894, f. 4. 6Ibidem. 7Idem, f. 2. 8 Ibidem. 9 Ibidem.

114

Cu toate că termenul prevăzut în contract pentru definitivarea construcţiei era de 1 septembrie 1897, lucrările s-au extins pe perioada mai multor ani, din cauza lipsei fondurilor necesare pentru realizarea localului astfel că, la data de 9 ianuarie 1899, antreprenorul Iulius Mariany înainta o petiţie primarului Caracalului prin care solicita suma de 7397 lei, sumă ce-i revenea după ”situaţiunea de plată provizorie”, pentru lucrări executate la teatru, neavând posibilitatea financiară de a aştepta până la realizarea situaţiei definitive de către inginerul oraşului10.

Încălzitul şi iluminatul teatrului aveau să fie realizate de către Societatea de Electricitate W. Lahmeyer, cu sucursala în Bucureşti, contra sumei de 69.915 lei, plătibilă în 5 ani11.

În anul 1901, în Dealul Protosenilor s-a inaugurat Teatrul cel Nou, conceput în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Billek, deschis în mod oficial de către Societatea Dramatică din Craiova. La data de 8 februarie 1901, preşedintele Teatrului Naţional din Craiova solicita să se pună la dispoziţia Societăţii Dramatice din Craiova teatrul din Caracal pentru ”a da într-însul un şir de representaţiuni”12.

Teatrul este pus la dispoziţia Societăţii Dramatice pentru 30 de reprezentaţii, rămânând în sarcina acesteia combustibilul pentru încălzit şi iluminat, decoruri, mobilier şi ”obligaţiunea ca să răspundă de orice stricăciuni s-ar aduce în timpul reprezentaţiilor, atât localului, cât şi instalaţiunilor”13.

În acelaşi an, în luna aprilie, localul teatrului este asigurat la Societatea de Asigurări ”Naţionala” contra sumei de 364 lei pentru o perioadă de un an14.

Pentru menţinerea teatrului în stare bună de funcţionare erau executate lucrări de întreţinere de către cei mai buni zugravi şi tâmplari ai vremii, sub supravegherea unui inginer din Serviciul tehnic al primăriei. Astfel de lucrări au fost realizate şi în anii 1928 şi 1931, când a fost zugrăvit interiorul clădirii de către Marin Strâmbeanu, cel mai bun maestru zugrav din oraş, iar pereţii din faţa lojelor de sus şi jos, balcon şi galerie au fost căptuşiţi cu scândură de brad de către maestrul tâmplar C-tin Ionescu15.

10 Idem, dosar 3/1899, f. 15. 11 Idem, fond Prefectura judeţului Romanaţi, dosar 17/1898, f. 81v. 12 Idem, dosar 59/1901, f. 30. 13 Ibidem. 14 Ibidem, f. 44. 15Idem, fond Primăria oraşului Caracal, dosar 5/1931, f. 38.

115

Scena teatrului va găzdui pe lângă reprezentaţiile teatrale ale prestigioaselor trupe Notarra, Constantin Tănase, Bulandra-Manolescu şi numeroase festivaluri artistice, serbări şcolare, spectacole, baluri costumate organizate de şcoli, asociaţii, societăţi, uniuni în scopuri educative, caritabile sau pentru a-şi mări propriile fonduri. Astfel de evenimente au fost puse în scenă de către Gimnaziul ”Ştefan Popescu” Corabia, Şcoala Profesională de Fete, Cercul Studenţilor din Romanaţi, Societatea Crucea Roşie, Societatea ”Principele Mircea”, Asociaţia Învăţătorilor din Romanaţi, Uniunea Micilor Industriaşi – Filiala Romanaţi, Societatea Subofiţerilor Pensionari, Cercul Subofiţerilor Reangajaţi din Caracal etc.16

Les débuts du Théâtre de Caracal

L’article développe les démarches entreprises par les autorités locales pour fonder le théâtre, tout en passant en revue les débuts dramatiques de la ville.

Toutes ces démarches ont abouti à l’inauguration, en 1901, sur la colline des Potroseni, du Nouveau théâtre, construction baroque conçue par l’architecte Franz Billek, et ouverte officiellement par la Société Dramaturgique de Craïova.

16 Idem, dosar 35/1930, f. 7.

116

PREZENŢA REFUGIAŢILOR POLONEZI LA BĂILE GOVORA ÎN TIMPUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Ionela NIŢU

Anul 1939 a reprezentat în istoria continentului european sfârşitul unei perioade de relativă linişte şi începutul a ceea ce urma să devină cel mai sângeros conflict din istoria omenirii, cu consecinţe aproape de nebănuit pentru întreaga lume.

Pe fondul incapacităţii marilor puteri democratice ale Europei de a stăvili tendinţele expansioniste ale Germaniei naziste (care ocupase Austria şi Cehoslovacia), dar şi ale Uniunii Sovietice, la 23 august 1939, se încheie Pactul Ribbentrop-Molotov, ce avea să conducă, în scurtă vreme, la ocuparea Poloniei şi începutul celui de-al doilea război mondial. Astfel, la 1 septembrie 1939 este atacată şi ocupată Polonia de către Germania, iar la 17 septembrie Uniunea Sovietică ocupă şi partea răsăriteană a acesteia.

Polonia se vede din nou desfiinţată ca stat, aşa cum mai fusese în istoria ei, iar o mare parte din populaţie şi armată ia calea exilului spre alte state europene.

În Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, România hotărăşte să păstreze neutralitatea, adoptând însă o atitudine binevoitoare faţă de autorităţile poloneze. Printre altele, va permite tranzitul unei părţi din tezaurul polonez prin Constanţa, cealaltă parte fiind adăpostită în România, de unde a fost restituită Poloniei în anul 1947, şi îşi va deschide graniţele pentru refugiaţii civili şi militari polonezi, pentru autorităţile guvernamentale şi militare evacuate1.

Numărul mare al refugiaţilor a determinat autorităţile române să înfiinţeze, la 27 septembrie 1939, pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, un Comisariat General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Polonezi.

Judeţul Vâlcea va găzdui pe parcursul mai multor ani, până în 1945, un număr important de refugiaţi polonezi, militari şi civili, precum şi membri ai ultimului guvern polonez. Aceştia se vor stabili în Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti (militari), Olăneşti, Ocnele Mari, Brezoi şi Băile Govora. Numărul lor a variat, astfel încât nu se poate stabili cu 1 Istoria Românilor, vol.VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 539.

117

certitudine o cifră exactă. Spre exemplu, la 16 decembrie 1940, numărul refugiaţilor polonezi din judeţ ajungea la cifra de 1939 persoane2, pentru ca în aprilie 1943 numărul să fie de 3883, iar la 1 septembrie al aceluiaşi an la 373 persoane4. Majoritatea lor provenea din zona Varşoviei, Barasnowicze, Lvov, Torun, Piastrow, Cracovia, Katowicze etc.

Primii refugiaţi sosesc la Băile Govora după 23 septembrie 19395. Dintr-o primă evidenţă întocmită de către Poliţia Băile Govora rezultă că numărul lor era de 277 persoane, militari şi civili6. Au fost cazaţi în vile şi locuinţe particulare din staţiune: Topârceanu, Constanţa-Marieta, Walegner, Popovici, Paulinescu, Aslan etc. Pentru evidenţa refugiaţilor, poliţia întocmea zilnic situaţii din care rezulta că numărul lor se modifica în fiecare zi, mulţi dintre aceştia tranzitând localitatea spre alte destinaţii: 428 persoane în 19397, 269 persoane la 1 ianuarie 19408 sau 400 persoa-ne la 16 decembrie 19409.

La început, Centrul de la Băile Govora a adăpostit atât refugiaţi militari cât şi civili. După data de 19 ianuarie 1940, militarii, în număr de 49, vor fi trimişi în Lagărul de la Târgu Jiu, în Băile Govora rămânând doar refugiaţii civili10.

Pentru evidenţa acestora, autorităţile întocmeau registre speciale, în care erau trecuţi toţi refugiaţii stabiliţi în localitate. În prealabil, aveau obligaţia să se înregistreze la poliţiile locale (Biroul Refugiaţilor) cu toate actele pentru a li se întocmi bilete de identitate şi fişe de evidenţă. Fără aceste documente niciun polonez nu putea să se stabilească într-o localitate. De asemenea, proprietarii de hoteluri, vile sau locuinţe particulare nu puteau închiria camere refugiaţilor polonezi care nu deţineau biletele de identitate eliberate de Prefectura Judeţului Vâlcea11.

Din cauza deselor mutări, evidenţa refugiaţilor polonezi a constituit o adevărată problemă pentru autorităţi. Prin urmare, s-a încercat prin diverse metode stabilirea, cu o cât mai mare exactitate, a numărului real al acestora. Se completau declaraţii prin care se solicitau informaţii

2 Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Vâlcea), fond Legiunea de Jandarmi Vâlcea, dosar 12/1940, f. 75. 3 Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 40/1943, f. 80. 4 Ibidem, f. 74. 5 Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Govora, dosar 15/1939, f. 383. 6 Ibidem, dosar 1/939, f. 3-10. 7 Ibidem, dosar 15/1939, f. 460. 8 Ibidem, dosar 14/1939, f. 2. 9 Ibidem, fond Legiunea de Jandarmi Vâlcea, dosar 12/1940, f. 75. 10 Ibidem, dosar 11/1939, f. 28. 11 Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Govora, dosar 1/1939, f. 33.

118

despre profesia refugiaţilor, ultimul domiciliu din Polonia, dacă acesta se afla în teritoriile ocupate de germani sau de ruşi şi date despre membri ultimului guvern polonez12.

Organizarea propriu-zisă a Centrului de la Băile Govora a fost destul de greoaie la început, mai ales că staţiunea era una sezonieră, prin urmare chiar dacă spaţii de cazare se găseau suficiente, condiţiile oferite, mai ales pentru anotimpul rece, nu erau din cele mai bune. În faţa acestei situaţii, Primăria oraşului Băile Govora a solicitat Prefecturii Judeţului Vâlcea în 5 octombrie 1939, înfiinţarea în localitate a unui depozit de lemne de unde refugiaţii să-şi poată cumpăra cele necesare pentru încălzit13.

Într-o Dare de seamă a reprezentantului Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România întocmită în urma vizitelor făcute la diferite centre de refugiaţi polonezi în cursul lunii octombrie 1939, se prezentau condiţiile în care trăiau aceştia. La Băile Govora, refugiaţii, în număr de 237, erau găzduiţi în camere fără sobe, nu aveau medicamente şi cabinete dentare, cantine, duceau lipsa lenjerie de corp, hainelor groase pentru iarnă, a încălţămintei şi păturilor14. Propunerile acestuia vizau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale refugiaţilor, prin acordarea de ajutoare de către Crucea Roşie locală, înfiinţarea de cantine în toate centrele unde erau cazaţi refugiaţi, pentru a le asigura o masă caldă pe zi, înfiinţarea de ateliere de croitorie şi cizmărie de către meseriaşii polonezi, dotarea cu sobe de încălzit a tuturor camerelor etc.15

Populaţia locală a fost sensibilă la drama poporului polonez, fapt exprimat foarte bine într-o notă informativă a Poliţiei Băile Govora din 29 septembrie 1939, în care, descriind starea de spirit a locuitorilor, se afirma: De asemenea, au fost impresionaţi de soarta refugiaţilor polonezi care acum pribegesc16.

Autorităţile locale vor încerca crearea unei anumite atmosfere de normalitate în viaţa cotidiană a refugiaţilor. Vor avea loc vizite ale preoţilor catolici, în data de 24 decembrie 1939 se va organiza Pomul de Crăciun17, se vor acorda ajutoare din partea Comitetului American pentru Ajutorarea Refugiaţilor Poloni şi Crucii Roşii Române. Dar, cel mai important, se vor înfiinţa de către refugiaţii polonezi, în clădirea vilei Cosmescu, o şcoală primară şi un gimnaziu. Şcoala primară funcţiona cu

12 Ibidem, dosar 15/1939, f. 395. 13 Ibidem, fond Primăria Băile Govora, dosar 22/1939, f. 37. 14 Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Govora, dosar 1/1939, f. 160. 15 Ibidem. 16 Ibidem, dosar 15/1939, f. 420. 17 Ibidem, dosar 1/1939, f. 210.

119

un număr de 12 elevi şi un corp profesoral format din şase persoane: cinci ofiţeri şi o profesoară. Gimnaziul funcţiona cu toate cele patru clase şi un număr de 33 elevi având un corp profesoral format din 23 persoane dintre care 16 ofiţeri, cinci profesoare, un preot şi un civil18.

Pentru o mai bună colaborare între polonezi şi autorităţile locale se va înfiinţa Comitetul Refugiaţilor Civili Poloni condus de inginerul Zdzislaw Bernardzcki19. În general, comunicarea cu autorităţile româneşti se realiza prin intermediul limbii franceze, mai ales că situaţiile întocmite demonstrează că majoritatea celor refugiaţi erau intelectuali.

Că atmosfera la Băile Govora era destul de bună pentru refugiaţii polonezi o demonstrează chiar mărturia maiorului polonez Pittel Francizek care, în 1941, cerea transferarea sa de la Călimăneşti la Govora pentru că sunt mai mulţi refugiaţi poloni şi unde ar putea să trăiască în condiţiuni mai bune20. Pittel Francizek suferise un şoc emoţional la aflarea veştii că fiul său murise înecat în Vistula, iar soţia orbise din cauza plânsului, la care se adăugau şi problemele materiale.

Asistenţa medicală se acorda în limita posibilităţilor oferite de o staţiune cu caracter sezonier. Prin urmare, erau dese solicitările refugiaţilor de a se deplasa la Râmnicu Vâlcea sau chiar Bucureşti pentru examene medicale mai complexe. Refugiaţii aveau acces la tratament în spitalele locale, iar periodic mergeau la o vizită medicală obligatorie21. Primeau medicamente în funcţie de un necesar calculat de către autorităţi împreună cu reprezentanţii comitetului polonez şi comitetului I.M.C.A. Dintr-un astfel de document, din 31 ianuarie 1940, rezultă cantităţile de medicamente necesare: câte un kilogram de aspirină, iod, salicil, piramidon, sare amară, sare de Karsbad, 20 fiole de insulină simplă şi zincată, 100 gr. coramină, 5 Kg. vată şi 200 m. pansament22.

Pentru a asigura traiul zilnic al refugiaţilor polonezi, statul român a prevăzut plata unor alocaţii de întreţinere. Pentru refugiaţii poloni civili 80 lei/zi-adult şi 40 lei/zi –copii, iar pentru refugiaţii intelectuali se acorda un spor de 25% la alocaţie23. Foştilor miniştri şi subsecretari de stat care au făcut parte din fostul guvern polonez, precum şi familiilor acestora li se acorda suma de 500 lei pe zi. În schimb, refugiaţii erau obligaţi să se stabilească în localităţile indicate de autorităţi şi să nu le

18 Ibidem, dosar 14/1939, f. 131. 19 Ibidem, f. 194. 20 Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 88/1941, f. 18. 21 Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Govora, dosar 14/1939, f. 89. 22 Ibidem, f. 147. 23 Ibidem, f. 61.

120

părăsească decât cu aprobare. Pe parcurs, sumele respective au mai crescut la 100 de lei, respectiv 50 lei pe zi. Numai în perioada 1-15 ianuarie 1940, pentru 266 persoane, s-a alocat suma de 333.450 lei.

Alocaţiile oferite s-au dovedit insuficiente pentru asigurarea tuturor nevoilor refugiaţilor şi, prin urmare, aceştia apelau frecvent la vânzarea bunurilor de valoare aduse din Polonia, inclusiv automobile. Pentru un mai bun control al acestora şi limitarea speculei se va înfiinţa încă din 23 septembrie 1939 un Birou pentru vânzarea bunurilor pe lângă Prefectura Judeţului Vâlcea24. Din raportul şefului Poliţiei Băile Govora din 25 octombrie 1939 adresat Poliţiei Râmnicu Vâlcea reiese că în localitate nu apăruseră speculanţii, iar vânzările se făceau prin biroul anume înfiinţat25.

Mulţi polonezi vor lucra în această perioadă, iar autorităţile vor elabora un Regulament asupra dreptului de muncă al refugiaţilor poloni. Prin acesta, cei care lucrau trebuiau să plătească o cotă unitară de 10% care se reţinea din salariile lor. La Băile Govora posibilitatea de a găsi un loc de muncă era aproape inexistentă în condiţiile în care nu exista niciun fel de industrie. Singura care oferea locuri de muncă, şi acelea sezoniere, era Societatea Govora –Călimăneşti. Prin urmare, mulţi polonezi s-au văzut nevoiţi să solicite autorităţilor autorizaţii de plecare în alte localităţi mai mari, cum era cazul Bucureştiului, pentru a-şi căuta de lucru.

Autorităţile române supravegheau cu multă atenţie activitatea din centrele cu refugiaţi polonezi. În acest sens, încă de la început, au fost elaborate o serie de ordine şi instrucţiuni care reglementau circulaţia polonezilor în interiorul localităţilor unde îşi avea stabilită reşedinţa şi în afara acestora. Potrivit acestora, refugiaţii polonezi civili se puteau deplasa la Râmnicu Vâlcea numai cu aprobarea prefectului judeţului, în timp ce militarii aveau nevoie de permisiunea comandantului român al centrului respectiv26.

Toate aceste măsuri de siguranţă aveau rolul de a limita acţiunile cu caracter subversiv venite din partea unor agenţi comunişti infiltraţi între polonezi27, de a păstra ordinea şi disciplina în interiorul centrului de la Băile Govora, în caz contrar fiind trimişi înapoi în Polonia. Abaterile de la normele de conduită, dezordine, ebrietate, agresivitate şi atentate la bunele moravuri28, în interiorul centrului de refugiaţi erau sancţionate,

24 Ibidem, dosar 15/1939, f. 410. 25 Ibidem, f. 473. 26 Ibidem, dosar 1/1939, f. 26. 27 Ibidem, dosar 15/1939, f. 582. 28 Ibidem, dosar 1/1939, f. 120.

121

cea mai gravă pedeapsă fiind trimiterea în lagărul de disciplină de la Făgăraş29. Astfel se explică şi interdicţia de a consuma băuturi alcoolice în localurile publice aplicată polonezilor. Periodic, se făceau percheziţii printre refugiaţi pentru a se căuta arme sau muniţie. În urma unei astfel de percheziţii desfăşurate în 4 noiembrie 1939 nu s-au găsit nici arme şi nici muniţie, după cum raporta şeful Poliţiei Govora30.

Erau interzise întrunirile în vederea constituirii unor comitete al polonezilor, atât ale civilor, cât şi ale militarilor. La Băile Govora, într-un raport al poliţiei din 1 noiembrie 1939 se arăta: refugiaţii poloni civili nu au nici un fel de întruniri. În ceea ce priveşte pe refugiaţii militari, nici aceştia nu se întrunesc decât pentru apel din ordinul garnizoanei şi atunci când tot din ordinul garnizoanei, urmează a li se aduce la cunoştinţă diferite dispoziţiuni ale autorităţilor noastre. Comitetul de ajutorare nu a luat fiinţă şi nu va lua31.

Printre numeroşii refugiaţi din Polonia s-au aflat şi reprezentanţi de la cel mai înalt nivel al autorităţilor statului polonez. Astfel, o parte dintre aceştia, ca de exemplu preşedintele Ignacy Moscicki, a părăsit România cu acceptul autorităţilor române. Alţii, precum mareşalul Edward Smigly- Rydz, au reuşit să fugă. La rândul său, generalul Beck, la cererea germanilor, a rămas până la capăt internat în lagăr şi a murit în satul Stăneşti la 5 iunie 1944.

În judeţul Vâlcea, iniţial o parte din foştii miniştri polonezi au fost găzduiţi la Olăneşti, până în toamna anului 1941, când le va fi stabilit domiciliul forţat în Băile Govora la vila Topârceanu32, sub stricta supraveghere a poliţiei de siguranţă şi a jandarmeriei. Era vorba despre un total de 27 persoane, demnitari şi membri familiilor lor, care ocupau un număr de 18 camere. Camerele respective erau mobilate, chiria fiind cuprinsă între 50-90 lei pe zi de cameră, plătită de foştii miniştri din alocaţiile de întreţinere. Banii se vor dovedi insuficienţi, proprietarul vilei N. Topârceanu solicitând în mai 1943 majorarea chiriei în funcţie de indicele general de scumpire a traiului şi sporire a impozitelor şi taxelor în vigoare, dar şi cu deteriorarea covoarelor din camerele închiriate şi a rufăriei de pat, pe care astăzi n-o mai poate înlocui, decât la preţuri mult urcate33.

Suma pe care foştii demnitari polonezi au fost de acord s-o plătească era majorată cu 22%, cifră cu care le crescuse şi alocaţia de întreţinere.

29 Ibidem. 30 Ibidem, f. 57. 31 Ibidem, f. 68. 32 Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 40/1943, f. 18-19. 33 Ibidem.

122

Soluţia găsită de autorităţile române a fost de atribuire a diferenţei de 8.000 lei lunar din fondul refugiaţilor poloni, mai ales că foştii miniştrii refugiaţi poloni, au plătit singuri dintru început chiria locuinţei lor34.

Printre miniştri stabiliţi la Govora se aflau Kwatkowski Eugenius - ministru de finanţe, împreună cu soţia şi fiica, Ulrich Iulius - ministrul comunicaţiilor, cu soţia şi cei doi fii, Kalinski Emil - ministrul poştelor şi telegrafului, cu soţia şi fiul, Kasprsyki Tadeusz - ministru de război, cu soţia şi fiul, Chelmonschi Adam - subsecretar de stat la justiţie, cu soţia şi doi copii, Biarnaki Waclaw - ministru fără portofoliu, Maciszewski Severin - subsecretar de stat, Argasinski Tadeusz - subsecretar de stat, Prsybylowicz Wojea - director în Ministerul Culturii, Litwinowici Alexander - general, Muszynski Leo - delegat în Ministerul Afacerilor Interne35.

Foştii miniştri erau supravegheaţi de forţele de ordine, aceştia neputând părăsi localitatea Băile Govora fără aprobarea ministrului subsecretar de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Situaţiile în care o puteau face erau determinate în primul rând de rezolvarea unor probleme medicale sau familiale, şi atunci sub supravegherea unui jandarm gradat fără armă, dar cu revolver36, care aveau dreptul de a trage în situaţia unei evadări. Nici relaţiile cu cetăţenii români obişnuiţi nu erau permise, decât sub controlul autorităţilor. Restricţiile legate de deplasare nu se refereau şi la membri familiilor acestora, aceştia putând să se deplaseze cu acordul comandantului Detaşamentului de la Govora. Măsurile luate de autorităţi aveau în vedere, în primul rând, protecţia demnitarilor polonezi, în faţa deselor solicitări ale autorităţilor germane de a le fi predaţi.

Autorităţile române au permis membrilor familiilor foştilor demnitari polonezi să-şi însoţească copii la şcolile poloneze înfiinţate în ţară, cum este cea de la Turnu Severin sau liceul de la Ocnele Mari, sau chiar să urmeze cursuri universitare, cum a fost cazul cumnatei ministrului Kasprzycki, Irena Kayser, studentă la Facultatea de Ştiinţe şi Litere din Bucureşti37. Aceasta va primi şi aprobarea de a se deplasa la Câmpulung Muscel, în perioada 15 iulie - 30 august 1942, unde se înfiinţase o tabără pentru studenţii refugiaţi poloni38.

În urma cererii Marelui Stat Major al Armatei Secţia a II-a, nr. 490616/1944, Ministerul Afacerilor Interne va aproba în martie 1944

34 Ibidem. 35 Ibidem, f. 203. 36 Ibidem, fond Legiunea de Jandarmi Vâlcea, dosar 4/1942, f. 47. 37 Ibidem, f. 101. 38 Ibidem, f. 70.

123

desfiinţarea centrului de refugiaţi poloni din Govora şi transferarea lor, în cel mai scurt timp, în alte centre. Astfel, familiile foştilor miniştri Eugeniusz Kwiatkowski şi Chelmonschi Adam s-au stabilit la Craiova, iar restul au fost cazaţi temporar la Râmnicu Vâlcea39. La momentul închiderii centrului, la Govora se mai aflau 14 refugiaţi polonezi, foşti demnitari ai guvernului Poloniei40.

Se încheia o perioadă aparte din istoria relaţiilor româno-polone, în care compasiunea şi înţelegerea arătată faţă de suferinţa refugiaţilor polo-nezi, s-au manifestat mai cu seamă la nivelul oamenilor obişnuiţi, precum cei din Băile Govora.

The Present of Polish Refugees to Govora Baths during

the Second World War

The study describes the status of the polish refugees (civilian and military) established in the resort Baile Govora, Valcea County, after the occupation of Poland, in September 1939, by Germany and USSR.

There are described the conditions concerning the accommodation, food, social and medical assistance, and also the relations with the Romanian authorities.

Within the resort, by 1944, also a part of the ministers of Poland’s government were accommodated, together with their families.

39 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 14/1944, f. 21. 40 Ibidem, f. 31.

124

CREŞTINII DUPĂ EVANGHELIE ŞI

DEPARTAMENTUL CULTELOR: DIN CULISELE UNUI PROCES PUBLIC LA CRAIOVA

Bogdan Emanuel Răduţ

Cultul Creştin după Evanghelie1 a apărut în România la finele anului 1899, prin misiunea elveţienilor Francis Berney2 şi Charles Aubert3, şi contibuţia englezului Eduard H. Broadbent4. După 1910 credinţa creştină după Evanghelie apare şi-n Oltenia, prima dată în comuna Goicea Mare (jud. Dolj) prin Stan M. P. Segărceanu5. În 1924 se formează o adunare locală a creştinilor după Evanghelie şi în oraşul Craiova6.

Din punct de vedere juridic, prin Decizia Nr. 114.119/24 august 1933 creştinii după Evanghelie devin asociaţie religioasă (iar din 1939 cu două ramuri7), pentru ca, în timpul războiului, regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr. 927/29 Decembrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr. 431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase şi confiscarea bunurilor acestora). Ca urmare a acestei decizii adunările au fost închise8.

1 Terminologia este specific românească, în occident aceştia fiind cunoscuţi ca „Fraţii” sau „Adunările Frăţeşti”. 2 Francis Berney (1869-1939), credincios din Adunările Creştine Libere din Elveţia. Era institutor şi directorul Şcolii din Tunis a Misiunii Creştine din Londra pentru propovăduirea Evangheliei printre evrei. 3 Charles Aubert, institutor la aceeaşi şcoală din Tunis. 4 Eduard H. Broadbent (1861-1945), un credincios cu o vastă cultură ce făcea parte din Adunările Creştine Libere din Anglia. 5 Bogdan Emanuel Răduţ, Un secol de istorie a creştinilor după Evanghelie în Oltenia (1), „Calea Credinţei”, Revista Bisericii Creştine după Evanghelie din România, nr. 386, ianuarie-martie 2013, pp.18-20. 6 Idem, Un secol de istorie a creştinilor după Evanghelie în Oltenia (2), „Calea Credinţei”, Revista Bisericii Creştine după Evanghelie din România, în curs de publicare. 7 În 1939 autorităţile i-au forţat pe creştinii după Scriptură să se unească cu creştinii după Evanghelie. După fuziune vor forma Cultul Creştin după Evanghelie de ramura II. Din 1961, odată cu punerea în vigoare a arondărilor, vor funcţiona şi-n adunări mixte. 8 Bogdan Emanuel Răduţ, Câteva opinii privind locul creştinilor după Evanghelie în istoria creştinismului la români, în „Magister”, Revistă a Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România.APIR-CLIO, nr.15-16/aprilie-noiembrie, 2012, pp.117-119.

125

Venirea la putere a unui regim de sorginte comunistă a dus, paradoxal, la recunoaşterea ca asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr. 548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1946 să fie declarat cult religios (Legea Nr. 883/9 noiembrie 1946), fiind apoi reautorizat odată cu celelalte culte neoprotestante (Decretul nr.1203/14 noiembrie 1950)9.

Acest cult avea un for central, existând o Uniune a Comunităţilor (Adunărilor) Cultului Creştin după Evanghelie, care era condusă de către o Delegaţie formată din trei membri, dar nu aveau organe intermediare de conducere10. Predicatorii nu erau plătiţi ca şi salariaţi ai cultului. Potrivit art.2 lit.b din Statutul Cultului: „Uniunea este condusă de un comitet ce poartă numele de delegaţie compus din cinci membri, din care trei activi şi doi supleanţi”11.

De-a lungul anilor regimul comunist, prin Departamentul Cultelor sau Securitate, vor lua diverse măsuri care vor obstrucţiona activitatea cultului. Putem vorbi chiar de persecuţie religioasă. Printre măsurile de represiune împotriva credincioşilor din cultul Creştin după Evanghelie, vom supune atenţiei un caz petrecut în toamna anului 1970 în Craiova. În opinia autorităţilor comuniste, raţiunea acestor măsuri avea rolul să-i descurajeze pe membrii cultului în acţiunea lor, să blocheze sporirea numărului de credincioşi şi să le discrediteze conducătorii şi personalităţile.

Astfel, un grup de 17 persoane din comunitatea locală a Cultului au fost acuzaţi că „au ţinut adunări ilegale în afara comunităţii cu un misionar american”12. Într-un proces-verbal, datat 15 septembrie 1970, se scria de către agentul constatator, maior Aleca Ilie, că numiţii Samuel şi Maria Vizitiu, din grupul celor acuzaţi, „în 1969-1970 împreună cu alţii s-au constituit în gruparea dezidentă, denumită ‹‹creştinii după evanghelie›› care au dus o viaţă anarhică şi străină de principiile de convieţuire socialistă”13. Aceeaşi vină a fost imputată şi celorlalţi după cum reiese din mărturia lui Samuel Vizitiu14. Este uşor de constatat că

9 Ibidem. 10 Până în anii ’60 când Statul va schimba situaţia, introducând responsabilii şi vestitorii. Pentru mai multe detalii vezi: Bogdan Emanuel Răduţ, Cultele neoprotestante în statul socialist (1965-1990), Editura Sitech, Craiova, 2012, pp.45-48. 11 ***, Legea şi Statutele cultelor religioase din Republica Populară Română, Editura Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1951, p. 431. 12 Arhiva Uniunii Bisericilor Creştine după Evanghelie din România (AUBCER), Fond Corespondenţă cultică. Comunităţii-filii, Dosar 2A9/1970, ff.60-62, 66: Eugen Florescu, Istoria Bisericii Creştine după Evanghelie din Craiova, manuscris nepublicat, 1998, p. 3. 13 Proces-verbal, 15 septembrie 1970, arhiva personală. 14 Memoriu Samuel Vizitiu, 25 septembrie 1970, f.3, arhiva personală.

126

agentul nu avea cunoştinţe temeinice de legislaţie, ci se comporta mai degrabă ca un agent ideologic, pentru că, în realitate, Cultul nu era o grupare anarhică şi nici măcar dizidentă, acesta funcţionând legal în baza Decretelor 177/1948 şi 1203/1950. Reţinem că în aceste acte primare nu sunt camuflate cu suficientă grijă scopurile reale ale autorităţilor comuniste care-şi propuneau să-i facă pe toţi cetăţenii să trăiască exclusiv respectând „principiile convieţuirii socialiste”. Evident, măsura era una eminamente politică, iar acuzaţii nu mai puteau fi incluşi în categoria condamnaţilor de drept comun.

Aşadar, agentul constatator face o greşeală grosolană, în baza disputatului Decret 153/197015, în care numeşte creştinii după Evanghelie „grupare dezidentă”. „Decretul 153/1970 interzicea orice fel de întrunire care nu corespundea cu principiile materialiste ale ordinii sociale, cu alte cuvinte, cu Codul Eticii şi Echităţii Socialiste, al Normelor Muncii şi Vieţii Comuniştilor”16, iar cei care încălcau acest decret erau consideraţi „paraziţi sociali”. Ca urmare, Samuel Vizitiu scrie, în 25 septembrie 1970, un memoriu către preşedintele Judecătoriei Craiova, în care afirmă că „alături de alţi cetăţeni – cărora li s-au adresat procese-verbale de contravenţie asemănătoare – fac parte din Adunarea Locală a Cultului, funcţionând în Municipiul Craiova strada Devei nr. 24, pe baza autorizaţiei nr. 89/1961. Soţia subsemnatului, Vizitiu Maria, a aderat de asemenea şi dânsa la acest Cult”17. E indubitabil că vina care i se imputa acestuia şi altora asemenea era nulă şi nejustificată.

Ca urmare a acestor acuzaţii, toţi 17 au fost ridicaţi şi duşi în sala mare de festivităţi a liceului CFR din Craiova, unde s-a desfăşurat procesul celor „vinovaţi” în 15 septembrie 1970. Procesul-verbal amintit mai sus s-a dat la finalul judecării publice a celor incriminaţi. Cei judecaţi erau „Emil şi Ana (Nuţi) Vizitiu, Samuel şi Maria Vizitiu, Ionel Stan, Costel şi Zora Stan, Gheorghiţă şi Suzana Nicolae, Petrică şi Felicia Munteanu, Marcel Ghiţă, Nina Predatu, Tamara Răciulă, Chiriţă şi Elena Sălceanu şi un student Boroiu care era omul securităţii (în perspectiva

15 Art. 1 lit.d: „iniţierea sau constituirea unor grupări de persoane care, prin comportarea lor, exprimă o concepţie de viaţă parazitară sau anarhică, contrară regulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convieţuire socialistă, precum şi sprijinirea sub orice formă a unor astfel de grupuri sau aderarea la acestea”. http://www.legex.ro/Decret-Nr.153-din-24.03.1970-454.aspx, accesat 03.11.2011. 16 Ben-Oni Ardelean, Libertatea religioasă: o abordare normativă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, pp.308-309. 17 Memoriu Samuel Vizitiu, f. 3.

127

celor care l-au cunoscut, n.n.)”18. S-au adus oameni din mai multe întreprinderi, instituţii, activul de partid şi de judeţ „pentru a susţine acuzaţiile aduse de autorităţi”19. Credincioşii incriminaţi „au fost grav acuzaţi, jigniţi şi defăimaţi de către torţionarii pregătiţi şi instruiţi de organele poliţiei politice (securitate)”.20 În final, fiecare bărbat a fost obligat să plătească o amendă de 3000 lei21, iar femeile de 2000 (un total de 5000 lei pentru familii), o sumă foarte mare având în vedere salariul din acea vreme. Era la îndemâna autorităţilor să-i condamne la detenţie, dar teama de o reacţie internaţională, invocând respectarea drepturilor omului, le-a obligat la o amendă totuşi foarte mare.

Legat de eveniment şi pentru a crea o imagine de ansamblu asupra situaţiei să vedem ce-şi amintesc doi din cei implicaţi. Emil Vizitiu: „Ne-am întâlnit de câteva ori în casă la Costel Stan şi Gheorghiţă Nicolae cu un american. După trei luni de zile ne cheamă la securitate pe toţi, pe Amaradia, şi ne-a luat declaraţii. Ne-a ţinut câteva ore până după amiaza şi după au fost duşi cu dubele la sala CFR, pe Brâncuşi, să fim judecaţi public. Erau în sală toţi şefii şi secretarii de partid. Era toată elita oraşului. Ne-au pus pe-o scenă să ne vadă toţi, păziţi de securişti. Înainte de a intra la judecată ne-au luat pe mine şi pe Gheorghiţă consideraţi cei mai recalcitranţi. Ne-a dat pe mâna unui căpitan pe nume Lungu. [..] Când am ieşit din sală nimeni nu voia să plece. Ne-au amendat cu 72.000 lei în total, 3000 lei bărbaţii şi 2000 femeile. Pe Ionel Stan l-au iertat că era student”22. Petrică Munteanu: „A doua sau a treia zi eram la serviciu şi directorul m-a invitat până la el în birou, unde am întâlnit un colonel de securitate Iacob, care mi-a spus să dau o declaraţie, şi soţia, în legătură cu întâlnirea de la familia Gheorghiţă Nicolae. Începuse să-mi dicteze cum să fac declaraţia şi l-am rugat să se oprească şi dacă e declaraţie personală să-mi dea voie să spun cum au decurs lucrurile în acea vizită. După ce-am terminat declaraţia le-am dat-o s-o citească, a cocoloşit-o şi-a aruncat-o la coşul de gunoi. ‹‹Nu mai am nevoie de declaraţiile dumneavoastră pentru că nu le-aţi scris aşa cum am dictat eu, dar am găsit din cei din acea seară persoane care au scris aşa cum le-am dictat eu››. Cine or fi fost ăia nu ştiu. Ne-am despărţit şi după câteva zile ne-a 18 Interviu cu Emil Vizitiu, 18.11.2011, notiţe personale; Emil Vizitiu îşi aminteşte că în grupul lor ar mai fi fost şi Dalia Ghiţă. 19 Eugen Florescu, loc.cit., p. 3. 20 Ibidem. 21 Există şi opinii diferite: Petrică Munteanu şi Nuţi Vizitiu susţin că bărbaţii au primit câte 5000 lei amendă. Marcel Ghiţă îşi aminteşte că a primit 3000 lei, iar mama sa, Dalia Ghiţă, a primit 7000 lei. 22 Interviu cu Emil Vizitiu, 18.11.2011, notiţe personale.

128

chemat la securitate, pe cei care am fost la acea întâlnire, ne-au condus la Sala liceului CFR, pe str. Brâncuşi, ne-au aşezat pe scenă pe scaune, cred că au fost peste 1000 de persoane în sală invitaţi de la unităţile la care noi lucram şi nu numai, şi un secretar de partid, de la oraş sau de la regiune, a dat citire unui referat, în care ni se aduceau acuzaţii fără nici un temei. Atunci o persoană care lucra la întreprindere, pentru că s-a dat cuvântul în sală, a spus că el dacă ar avea un pistol ne-ar împuşca pe toţi ca trădători de ţară, spunând că n-am fost mulţumiţi de salariile pe care ni le dădea ţara şi statul român şi vrem să fim supliniţi cu bani din America. Am aflat ulterior că fusese un căpitan de poliţie care fusese dat afară cu nereguli. La această judecată publică a venit şi directorul unităţii la care lucram, însoţit de un microbus plin de ingineri şi economişti, plus în maşina directorului încă 4 persoane. Acest secretar de partid a întrebat dacă de la Staţiunea de cercetări legumicule Işalniţa vrea cineva să ia cuvântul. M-am uitat în sala şi toţi s-au făcut mici în bancă, şi atunci directorul, dl Popilian Ion, s-a ridicat din bancă, a ieşit în faţă lângă scenă, i s-a dat un microfon şi-a mărturisit că este foarte încurcat şi contrariat de cele ce s-au spus despre mine în referat. Învinuiri: s-a strecurat în facultate ocupând locul altor tineri dornici de învăţătură, propagă despărţirea în familie, este slab pregătit profesional, şi alte neadevăruri… Directorul a spus că despre ing Munteanu nu poate să spună decât că este unul dintre cei mai pregătiţi ingineri care lucrează în cercetare, are o familie închegată, că se poartă atât cu superiorii cât şi subalternii cu demnitate şi respect, este o familie de oameni morali la care noi toţi privim cu admiraţie şi avem de învăţat. Nu ştiu de unde aţi scos aceste învinuiri şi aceste neadevăruri. A urmat după aceea tot la securitate amendarea mea şi-a soţiei cu 5000, respectiv 2000 lei. În acea perioadă salariul meu era de 900 lei. [...] la terminarea cuvântării sale (a directorului n.a.) toată mulţimea din sală s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat frenetic până ce s-a aşezat din nou în bancă. Asta a fost o palmă pentru securitate grozavă”23.

Un amănunt important este faptul că în timpul pregătirii amintitului proces, Departamentul Cultelor, prin Delegaţia Uniunii de atunci, a făcut presiuni mari asupra conducerii adunării (Sfatul de fraţi) pentru a-l exclude din comunitatea locală pe Gheorghiţă Nicolae, considerat conducătorul acestei grupări, cât şi pe ceilalţi24. Dumitru Florescu, responsabilul adunării din vremea aceea, îşi aminteşte că „cel puţin două luni Securitatea, prin conducerea centrală, a făcut presiuni să-l excludem 23 Interviu cu Petrică Munteanu, 07.03.2012, notiţe personale. 24 Eugen Florescu, loc.cit., p. 3.

129

pe Gheorghiţă Nicolae. Doreau să-l aresteze şi ei nu arestau un membru dintr-un cult de ochii occidentului. Trebuia să nu mai fie în cult. Sfatul de fraţi de atunci n-a cedat”25. Tot dumnealui vede evenimentul ca o mare realizare din partea conducerii comunităţii de a nu ceda la presiunile externe. Nu numai că nu a fost exclus Gheorghiţă Nicolae, dar nu a fost exclus nimeni altul din lotul celor judecaţi. Biserica din Craiova şi-a apărat proprii oameni în faţa atacurilor şi acuzelor din partea Securităţii şi-a Departamentului Cultelor. Totuşi Delegaţia Uniunii la acea vreme26 a venit la Craiova cu câteva luni înainte de proces şi a scris un proces-verbal27.

Legat de cei incriminaţi, aceştia vor suferi consecinţe şi pe termen lung. Emil Vizitiu povesteşte: „Am fost dat afară în 24 h din serviciu. Eram angajat civil în cadrul armatei la atelierul Marei Divizii pe Caracal. Aveam doi ani deja acolo. Din ordinul comandantului diviziei, Gen. Pletosu, am fost dat afară. În aceeaşi zi cu procesul adusesem cartea de muncă la o altă inteprindere, dar nu am lucrat deloc acolo. După aceea m-am mutat la o altă întreprindere TCIF, din ’70 până-n 1982. În ’82 am fost dat afară din serviciul ăsta”28. Şi Petrică Munteanu are o situaţie asemănătoare: „Întâmplarea aceasta petrecută în viaţa mea m-a privat de unele facilităţi pe care Academia de Ştiinţe Agricole mi le oferise: dreptul la doctorat şi obligaţia pentru doctorat, lucram în cercetare; anularea unei burse de un an la o firmă în specialitatea mea în Elveţia; interzicerea plecării la schimb de experienţă în străinătate”29. Marcel Ghiţă era asistent la Facultatea de Economie, din cadrul Universităţii, dar procesul i-a oprit accesul la doctorat. Gheorghiţă Nicolae, gazda întâlnirii, a fost dat afară din serviciu30. Şi ceilalţi au avut fiecare de îndurat consecinţe impuse de autorităţi.

Ca un paradox, consecinţe au avut de suferit şi cei care au instrumentat cazul. Inspectorul de culte de atunci, un anume Ilie Vasile

25 Interviu cu Dumitru Florescu, 04.10.2011, notiţe personale. 26 Formată din Ion Giurea, Leancu Gheorghe, Alexadru Alexandrescu, cf. Bogdan Emanuel Răduţ, Cultele neoprotestante..., p. 37. 27 AUBCER, Fond Corespondenţă cultică. Comunităţi-filii, dosar 2A9/1970, ff.50-51; Interviu cu Emil Vizitiu, 18.11.2011, notiţe personale. 28 Interviu cu Emil Vizitiu, 18.11.2011, notiţe personale. În 1983 Emil şi Nuţi Vizitiu vor emigra în America, stabilindu-se la Chicago. În 2000 se vor întoarce definitiv în România, locuind o vreme la Sibiu, iar acum la Craiova. 29 Interviu cu Petrică Munteanu, 07.03.2012, notiţe personale; În 1990 ing. Munteanu va fi numit director al Staţiunii de Cercetări Legumicole Işalniţa, funcţie din care va ieşi la pensie după 17 ani. 30 Convorbire telefonică Marcel Ghiţă – Bogdan Emanuel Răduţ, 06.08.2013.

130

(fost ofiţer de securitate la graniţa cu sârbii), care a instrumentat şi organizat procesul, acesta avea să moară peste un an într-un „stupid accident”31. Asupra morţii sale există două variante32. Şi ceilalţi (colonelul de securitate, secretarul de partid) au avut un sfârşit brusc (primul a murit de cancer, al doilea a fost dat afară din Partid)33. Întâmplările acestea i-au făcut pe ceilalţi să creadă că Dumnezeu îi pedepseşte pentru demersurile împotriva credincioşilor din comunitatea Creştină după Evanghelie. Aceste urmări tragice au fost mai grăitoare decât aşa zisele dovezi de „anarhie” şi „trădare de ţară” pe care le invocau acuzatorii în dreptul inculpaţilor.

Cazuri de amenzi date în baza Decretul 153/1970 au fost destule şi în ţară. Amintim pe Şerban Constantinescu (inginer) şi Ion Socoteanu (doctor) care „au fost amendaţi cu câte 3000 lei de persoană, numai pentru că au luat masa la un coreligionar de-al lor din Curtea de Argeş, la întoarcerea dintr-o excursie făcută în munţi”34.

Decretul a afectat credincioşi din toate cultele, fiind tendenţios interpretat de autorităţi. „În şase luni de zile – spune Sergiu Grossu35 – s-au luat de la creştinii baptişti, adventişti, penticostali, creştini după Evanghelie, aproape 500.000 lei. În plus, peste tot prin ţară, s-au închis numeroase localuri care slujeau cultului congregaţiilor neoprotestante care erau, adeseori, refractare oricărei cooperări cu statul comunist”36. În 1991 decretul avea să fie abrogat „deoarece cuprindea măsuri coercitive tipic comuniste pentru controlul ‹‹ordinii şi liniştii publice››”37.

În concluzie, deşi au fost judecaţi şi amendaţi, credincioşii cultului Creştin după Evanghelie din Craiova au continuat să-şi exercite paşnic

31 Eugen Florescu, loc.cit., p. 3. 32 „Mergea cu un microbus, probabil de la Mitropolia Olteniei, să controleze nişte biserici în jurul Băileştiului. Şi el stătea pe scaunul din dreapta şoferului în microbus. La o intersecţie şoferul a intrat fără să se asigure şi-o rabă care venea din dreapta s-a oprit drept în inspector şi l-a omorât. Nimeni din microbus n-a avut nimic”. Interviu cu Petrică Munteanu, 07.03.2012, notiţe personale; „În timpul ăsta inspectorul Ilie pleca la Băileşti să închidă Adunarea din Băileşti. În maşină a băgat nişte popi. Era cu capul pe geam şi o maşină a trecut pe lângă ei şi i-a zdrobit capul. Nevasta lui i-atrăsese atenţia să ne lase în pace“. Interviu cu Emil Vizitiu, 18.11.2011, notiţe personale. 33 Interviu cu Petrică Munteanu, 07.03.2012, notiţe personale. 34 Sergiu Grossu, Calvarul României Creştine, ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 105. 35 Sergiu Grossu (1920 – 2009), scriitor şi teolog, membru al Oastei Domnului, căsătorit cu Nicole Valéry-Grossu, autoarea cărţii Binecuvântată fii închisoare. 36 Ibidem, p. 102. 37 Ieremia Rusu, Cine sunt Creştinii după Evanghelie?, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 244.

131

serviciile divine. Revoluţia din 1989 şi revenirea, atât de jure cât şi de facto, la respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase a dus la creşterea credincioşilor comunităţii cultului creştin după Evanghelie din Craiova, care există astăzi cu două adunări locale.

The Open Brethren and the Department of Cults: from the Backstages of a Public Trial in Craiova

The Open Brethren came to Romania at the end of the nineteenth

century. They were recognized as a religious association in 1933 and then as a cult in 1946, after during Antonescu's regime they had been banned. The present study shows how a group of 17 Open Brethren from Craiova suffered for their faith in 1970. The public trial they faced and the fines they received prove the antagonism between the cult's believers and the Department of Cults.

PERSONALITĂŢI

135

FAMILIA OBEDEANU ÎN ISTORIA ŢĂRII

Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu

Familia cunoscută cu numele OBEDEANU a avut ca proprietate moşia din hotarul satului Obedin situat, în prezent, în comuna Breasta, judeţul Dolj.

Documente publicate îi prezintă pe membrii acestei familii a fi fost înrudiţi cu familii din alte sate, între care unele erau situate în zona celui numit tot Obedin din judeţul Mehedinţi, considerat dispărut.

Numele Obedeanu s-a încetăţenit spre sfârşitul sec. al XVII-lea, înlocuind vechea formă „din Obedin”, ca fiind cămin părintesc, pentru identificarea membrilor familiei aflaţi în alte localităţi.

Cercetările referitoare la istoricul familiilor din Obedin atestă, în fond, existenţa satului,1 ai cărui locuitori se ocupau de cultivarea pământului, de creşterea animalelor, practicau negoţul în alte localităţi pentru a face schimb de mărfuri după nevoi. Unii dintre ei au ocupat diferite funcţii, contribuind la organizarea activităţilor sociale şi administrative sau la instruirea urmaşilor pentru pregătirea unor specialişti în raport cu evoluţia ştiinţei. Şi s-au bucurat de realizări.

De-a lungul vremurilor au fost marcaţi şi de necazuri produse de dezastre naturale, sau, în plan social, de confiscări de bunuri, de tâlhării sau chiar invadări vizând ocuparea proprietăţilor. S-au luptat cu aceste necazuri şi s-au apărat. Uneori au fugit sau au pribegit. Cine a rezistat s-a întors în satul în care s-a născut.

Aceste aspecte s-au reţinut din documentele păstrate. Ele se încadrează în momentele cunoscute ale istoriei românilor.

Într-o sinteză, istoricul Nicolae Stoicescu2 prezintă satul Obedin din jud. Dolj ca fiind atestat în sec. al XVI-lea.

Afirmaţia istoricului Octavian G. Lecca referitoare la relaţia dată de „cartea de aur a cavalerilor de Malta (în care) se găsesc înscrişi cavalerii

1 Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, A-C, Craiova, Editura Alma, 2004, p.153-162; Ioan C. Filitti, Cu privire la satele Albeşti şi Obedin din Dolj, în A.O., 1932, p.299-303. 2 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Vol.II, Ţara Românească, Vol.II, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1970, p.453; satul amintit în anul 1614.

136

Obedino, cruciaţi, prin secolul XIII”3 poate fi preluată, în primul rând, ca informaţie marcând traseul cruciaţilor pe teritoriul ţărilor române. În al doilea rând, se poate considera că denumirea localităţii Obedin ar fi fost preluată prin influenţa cavalerilor ordinului, prin stabilirea unora dintre ei într-o aşezare numită mai târziu sat.

Unul din cele mai vechi documente scrise care atestă satul Obedin datează din anul 1558 când a fost întărit moşnenilor năpăstuiţi pe nedrept.4

În anul 1592 satul Obedin din jud. Mehedinţi era întărit mănăstirii Tismana.5

În anul 1608 satul Obedin cu tot hotarul din jud. Dolj era întărit lui Dumitraşco căpitan6 iar în anul 1650 o jumătate din acest hotar era întărit lui Gheorghe şi Stoia, fraţi, nepoţi lui Conda fost armaş.7

Conda din Obedin, postelnic la 1616, fost mare armaş şi soţia sa, Maria, n-au avut copii. Maria era fiica lui Stoica din Fărcaşa, logofăt, cunoscut prin „vitejia legendară”8 de care a dat dovadă în luptele ce au marcat domnia lui Mihai Viteazul. Urmaşii săi au purtat numele Fărcăşanu. După decesul lui Conda din Obedin soţia sa a dăruit o jumătate din moşia satului Ştiubei jud. Dolj mănăstirii Jitianu, unde au fost îngropaţi.9

3 O. G. Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, 1899, p.367. Este posibil ca satul Obedin să fi fost mai vechi decât sec. XIII, dat fiind faptul că în jurul lui erau mai multe aşezări atestate documentar însă din secolul al XV-lea. Vezi A. Sacerdoţeanu, Aşezările româneşti în Ţara Românească până 1418, în „Arhiva Românească”, VII, Bucureşti, 1941, p.17 şi urm. Cuvântul Obedin este explicat în dicţionarul limbii române, prin pluralul obezi, folosit în mod figurativ pentru persoane condamnate, ca având obezi la picioare. Tot aşa de bine putem să considerăm că satul era aşezat într-o zonă de relief asemănătoare unei obade, piesa roţilor de care şi căruţe (n.n.). 4 D.R.H., XVI, vol.V, doc.126, 1558 (7066) iulie 19; satul era din jud. Mehedinţi, conform vecinilor de hotar. Documentul este scris de Dragomir Bodinescu în Bucureşti. 5 D.I.R., XVI, vol.VI, doc.51 din 1592 (7100) martie 28. 6 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, Bucureşti, 1974, Vol.II, p.127, doc.228 din 1608 (7116) ianuarie 5. Între martori este Vodă ban pentru cumpărăturile ce marcau părţi din hotarul satului Obedin şi pentru ocina de la Moghirla sau Mocirla care intra astfel, în hotarul satului Obedin. Vodă ban este cunoscut ca urmaş al Craioveştilor din ramura lui Pârvu I. A decedat la 1611 în „momentul” Bărcan. 7 Ibidem, Vol.VII, p.62, doc.134 din 1650 (7158) mai 28. Documentul atestă că disputa pentru moşia Obedin a avut loc după cumpărarea, la 1608, de către Dumitraşcu căpitan, care a murit ulterior. Mai atestă că şi Conda fost mare armaş decedase în aceeaşi perioadă întrucât nu reuşise să-i dea banii conform înţelegerii. Ambii având ranguri ce vizau armata l-ar fi însoţit pe Radu Şerban, domnitorul de atunci. 8 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.156, 244. 9 Constantin V. Obedeanu, Fundaţiunea obedenilor, în A.O. 1925, p.7, 8.

137

Nepoţii lui Conda din Obedin, de la fraţii săi, au obţinut o jumătate din moşia Obedin, având un drept de protimisis.10

Istoricul Emanoil Hagi Mosco remarcă existenţa, la 1667, a unei persoane numită „Gheorghe, logofăt mic, soţul unei Vilaia din Obedin, fiica postelnicului Preda Păianu. Aceasta avea de zestre moşia Obede de la bunica ei paternă, Stanca Brădeasca din Obedin. Soţul ei, Gheorghe logofăt este începătorul neamului boierilor obedieni, iar fiul lor Petre şi-a zis Obedeanu după moşia de zestre a mamei sale.”11

Se alătură o schiţă genealogică a familiei Obedeanu.

* * *

10 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, Vol.VII, p.62, doc.134 din 1650 (7158) mai 28. Conda din Obedin este prezentat ca fiu al lui Tatu din Albeşti. Este posibil ca mama sa, al cărui nume este necunoscut, să fi fost din Obedin (N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregătorri, p.156). 11 E. Hagi-Mosco, Boierii lui Mihai Viteazul. În jurul unei improvizaţii istorico-genealogice, în A.O., 1929, p.218; M. Romanescu, Ceva despre Brădeşti,în A.O., 1943, p.104; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.104; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. Un document din anul 1699 atestă că Despina fata lui Radu Tomeanu a vândut lui Pătru Obedeanu moşia Drăgnei jud. Mehedinţi (De la Drăgneiu-Mehedinţi, 7207 (1699), comunicat de N. Plopşor, în A.O; 1924, p.41.

138

PLANŞA I PREDA I BRĂDESCU, sluger, d. ante 1622

= ARMEANCA, d. ante 1593 (păr. HAMZA ban din Arceşti, MARGA fiica lui DRAGU CHERBELEŢ)

BARBU BRĂDESCU din Obedin, d. 1649

=CĂLINA (păr. CÂRSTEA din Poiana şi

STANA din Sărdăneşti)

STANA BRĂDESCU din Obedin, zestre

moşia Vâlcom = LAŢCO din PAIA, comis

(păr. ION din PAIA)

urmaşi BRĂDESCU

ARMEANCA PREDA PĂIANU postelnic

VASILE PĂIANU paharnic, 1655

urmaşi PĂIANU

VILAIA din Obedin PĂIANU

zestre moşia Vâlcom =GHEORGHE logofăt

PĂTRU OBEDEANU mare armaş n. 1645 - d. 1718

�□ biserica „Sf. Dumitru” Craiova = MARIA FILIŞANU

(păr. BARBU fiul lui DUMITRU, IRENCA fiica lui NEGOIŢĂ

MIHĂLCESCU)

alţi copii

OBEDEANU CONSTANTIN mare paharnic d. 21.IV.1755 □ biserica Obedeanu Craiova

= BRĂILOIU STANCA □ biserica Obedeanu (păr. DUMITRAŞCU şi MARIA n. MILESCU)

alţi copii

OBEDEANU DUMITRAŞCU mare stolnic, d. ante 1777 = FĂRCĂŞANU BĂLAŞA

OBEDEANU ECATERINA d. IV 1804

= ARGETOIANU IOAN clucer (păr. CONSTANTIN, MARIA)

alţi copii

ARGETOIANU PETRE zis OBEDEANU n. 1791 - d. 5.V. 1864 Craiova

alţi copii VEZI PLANŞA II

139

PLANŞA II MATEI fiul lui STANCIU BENGA, paharnic, 1674

înfiat de unchiul său VLAD BENGA = ILINCA BUICESCU

BENGESCU STAICUpostelnic, 1697, 1733

= MARIA FĂRCĂŞANU

BENGESCU DIICU1689, 1720

=SAFTA

MARIA = IOAN BĂLEANU

alţi copii

ANIŢA =PETRE GĂNESCU

ZĂTREANU

STANCA = MATEI

GLOGOVEANU

BENGESCURADU, d. 1769

mare stolnic = MARIA

ARGETOIANU

alţi copii

BENGESCU SAFTA 1= BARBU VLĂDĂIANU

2= CONSTANTIN OTETELIŞANU, mare sluger

OTETELIŞANU DINICU, medelnicer, d. ante 1823 = 8.IX.1794

ARGETOIANU SMARANDA (păr. IOAN şi ECATERINA n. OBEDEANU )

alţi copii

OTETELIŞANU COSTICĂ, COSTANDIN, serdar

n. 1816 - d. 2.VIII.1874 sat Breasta

= MARIA REINHARDT

OTETELIŞANU ALECU ALEXANDRU, clucer d. 12.II.1858 Craiova

R.S.C. 2073

OTETELIŞANU COSTANDINAn. 1851 Tg. Jiu - d. 1934

= 23.IV.1870 Craiova ARGETOIANU IOAN n. 1.I.1841 - d. 9.II.1928

GENERAL DE ARMATĂ

ARGETOIANU CONSTANTIN n. 3.III.1871 Craiova, R.S.C. 2541

d. 5.II.1952 Sighet (în actul de naştere este menţionat

decesul cu data de 1.VII.1954)

OTETELIŞANU ERMIL, EMIL n. 27.XI.1859 Craiova, R.S.C. 2131

d. 3.IV.1883 oraş Grasse naş ALEXANDRINA HARALAMB

= ADELINA

140

Pătru Obedeanu „coborâtor din neam de boieri, neaoşi olteni şi după tată şi după mamă”,12 s-a afirmat, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, prin acţiuni vizând apărarea drepturilor neamului românesc. A devenit sfetnicul de credinţă al domnitorului Constantin Brâncoveanu în vremea căruia a trăit. Rangurile pe care le-a avut atestă că a fost un mare luptător:13 căpitan - 1684; căpitan de margine la Buzău - 1696 - 1697; mare şetrar - 1697 - 1700; mare armaş, 1705-1713; mare serdar, 1714; mare sluger, 1715. Între anii 1693-1698 a fost numit căpitan de dorobanţi, funcţie echivalată cu cea de comandant suprem sau de general de armată. În această calitate Pătru Obedeanu a fost trimis de domnitor la Dunăre, în zona Orşovei, pentru a drege „podurile pe unde urma să treacă armata otomană spre a se duce în Banat să se bată cu nemţii”.14 În urma luptelor date, nemţii au fost învinşi şi au pierdut cetăţile Lipa, Lugoşi, Sebeş şi Titel. Alături de Petre Obedeanu se aflau marele ban Cornea Brăiloiu, postelnicul Caramanlâul, armaşul Bunea Grădişteanu şi postelnicul Mihail Corbeanu. La Turnu Severin domnitorul, însoţit de boierii menţionaţi şi de alţii a avut o întâlnire/consfătuire cu sultanul Imperiului Otoman15.

În anul 1703 Petre Obedeanu, alături de alţi boieri, l-au însoţit pe Constantin Brâncoveanu în vizita de la Adrianopole, unde, în ziua de 15 iunie, Sultanul l-a proclamat Domn pe viaţă.16

În anul 1715 Petre Obedeanu făcea parte din Divan17 ca mare clucer, în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino.

12 Constantin V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.42. 13 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. În anul 1685 căpitanul Petru Obedeanu semna, ca martor, actul de danie a moşiei Brăneşti de către Stanca fiica Juditei Coţofeanu. (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Manuscrise, Condica mănăstirii Gura Motrului, copie de la 1852, p.170). Iar în anul 1715 (7223) iunie 18, Petru Obedeanu vel sluger, semna actul de judecată pentru hotarul mănăstirii citate, vizând moşia Colibaşi (Ibidem, p.14). 14 C. V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.42. În acelaşi timp, Constantin Brâncoveanu „sfat cu boierii făcând, trimis-au şi măria sa, boieri soli la nemţi, anume pe Cornea Brăiloiu vel agă şi pre Şărban Greceanu vtori logofăt, cu mare jalbă şi cu multă rugăciune, ca să nu vie în ţară”, (Cronicari munteni, Bucureşti, Minerva, 1984, p.19-21) 15 Ibidem. Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Politica imperiului ţarist la Dunărea de Jos (1711-1878), Craiova, Aius, 2008, p.27-56. 16 Ibidem. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1968; Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, Editura Academiei, 1989. 17George Potra, Documente privitoare la istoria Bucureştiului (1554-1821), Bucureşti, 1961, p.264, doc.179 din 1715 (7223) octombrie 14; Petre Obedeanu mare sluger semnează ca dregător un document prin care domnitorul scuteşte de dări mănăstirea „Toţi Sfinţii” a lui Antim Ivireanu din Bucureşti.

141

Informaţia că Petre Obedeanu a decedat în anul 1718 sugerează o îndoială cu privire la participarea sa la acţiunile care au dus la ocuparea Olteniei de către austrieci. În luna februarie anul 1716 noul domnitor Nicolae Mavrocordat l-a numit pe Petre Obedeanu, mare serdar, la comanda unui corp de oştire organizat la cererea Sultanului, având ca ajutor pe Ianache Rosetti, cumnatul domnitorului. Se declanşase războiul turco-austriac din perioada 1716-1718. Corpul de oaste român, format din 3000 ostaşi, se instalase la Orşova. Petru Obedeanu a primit porunca „să stea gata, dar să nu atace.”18 Prin pacea de la Passarowitz, din 1718, Oltenia a trecut sub stăpânirea Austriei.

Petre Obedeanu a fost îngropat la biserica „Sf. Dumitru” din Craiova, pe care o reparase în jurul anului 1690, când i-a dres zidul şi a acoperit-o din nou cu şindrilă.19 La sfârşitul sec. al XIX-lea, când această biserică fusese dărâmată, mormântul lui Petre Obedeanu a fost profanat.20

Petre Obedeanu a fost căsătorit cu Maria Filişanu fiica lui Barbu şi al Irencăi din familia Mihălcescu. Era nepoata de fiu a lui Dumitru Filişanu şi a Ilincăi din familia Cernăianu,21 cunoscută a fi înrudită şi cu familia Vlădăianu.22 Bunicul Mariei Obedeanu, numit Negoiţă Mihălcescu-Cândescu, împreună cu fratele său Moise erau menţionaţi ca veri primari cu Dumitru şi Stănilă din Vâlcăneşti.23 Iar Moise avea un fiu numit Mihalcea Cândescu a cărei soţie, Alexandra, era fiica lui Drăghici

18 C. V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.44. Matei Cazacu, Cum a murit Antim Ivireanu, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-8, 1970, p.671; se precizează că Petre Obedeanu, conducătorul detaşamentului trimis la Porţile de Fier şi Orşova pentru apărarea graniţelor de incursiunile austriece, în anul 1716, a simulat risipirea, în urma unui atac. 19 Ioan Popescu-Cilieni, Biserica Sf. Dumitru, catedrală Mitropolitană a Craiovei, în „Mitropolia Olteniei”, XI, 1959, p.9-12, 582 20 August Pessiacov, Sfântul Dumitru Băneasa din Craiova, n A.O., 1932, nr.61-62, p.209. Autorul se întreba „ce păcate grele va fi urmărit până şi în mormânt pe bietul armaş Petru Obedeanu, încât destinul său crud să nu-i ierte rămăşiţele corpului său, nici sub adăpostul unui templu creştin”. 21 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.180; Filiaşi. Istorie şi cultură pe Valea Jiului, p.159. Într-o scrisoare din anul 1690 Petre Obedeanu îl numea naşul său pe Staico Bengescu de la care împrumutase o sumă de bani (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet XLIII, 2, 1690 decembrie 15). 22 Ion Vădăianu, Tot despre boierii Cernăieni, în A.O., 1941, p.47; Ibidem, Boierii din Cernaia, în A.O., 1940, p.60-66; Ibidem; Cei mai vechi proprietari din Cernaia şi Cotoruia, în A.O., 1942, p.86-88. 23 D.I.R., XVI, vol.VI, p.140, doc.155 din <1594> august 3; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.211, 212; Din istoria multimilenară a satelor Cârcea şi Preajba. Monografie, Coordonator Dinică Ciobotea, Craiova, Editura Sitech, 2011, p.72-79; 91-103.

142

Cantacuzino şi a Păunei născută Diicu Buicescu.24 Iar bunicul dinspre tată al Mariei Obedeanu, cunoscut a fi Dumitru Filişanu, era văr cu Doamna Stanca soţia lui Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-1601).25

Barbu Filişanu avea locuinţă în Bucureşti26 unde ar fi putut avea domiciliul şi fiica sa Maria, soţia lui Petru Obedeanu. Un document din anul 1697 atestă că Petru Obedeanu căpitan cumpărase o grădină cu pomi şi vie în Bucureşti de la căpitanul Marco pe care apoi a vândut-o coconului Radu fiul răposatului Iliaş Vodă.27

Petre Obedeanu, prin mama sa Vilaia, fiica lui Preda din Paia, postelnic, se încadrează între urmaşii familiei Păianu şi, implicit, poate fi considerat urmaş al boierilor Craioveşti. Ca atare, se înrudea cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, cunoscut ca urmaş al Craioveştilor.28 Afirmaţia este susţinută şi prin posesia unor moşii de către ambele familii Păianu şi Obedeanu, cunoscute că au aparţinut domeniului Craioveştilor. Între ele este atestată moşia Drăgnei, situată în actuala comună Vela jud. Dolj, în care au avut părţi moştenite cele două familii.29 În Craiova, oraş cunoscut ca fost domeniu al Craioveştilor, cele două familii aveau case şi locuri de case în mahalaoa Obedeanu, moştenite de la strămoşi30.

24 I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, genealogia, planşa IV; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.211, 212. 25 Filiaşi, Istorie şi cultură pe Valea Jiului, p.156. 26 Documente privind istoria oraşului Bucureşti, 1960, p.41-42, doc.9 din 1675 (7183) ianuarie 15; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.180; Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1968, p.97; se face precizarea că Barbu Filişanu mare serdar şi mare comis, în anii 1679-1680, era cumnat cu Mihalcea Cândescu fiul lui Moise care era ginerele lui Drăghici Cantacuzino. 27 George Potra, Documente privitoare la istoria Bucureştiului (1634-1800), Bucureşti, Editura Academiei, 1982, p.117., doc.74 din 1967 iunie 5, Colecţia Şerban Flondor, orig. hârtie filigran. «Adecă eu Marco care am fost căpitan, den Broşteni, dat-am zapisul meu mării sale coconului Radului bezdadi (sic) sin răposatului Iliiaş Vodă. Precum să să ştie că având eu o grădină şi fiindu-mi nevoe, o am fost vândut căpitanului Pătru Obedeanu, drept lei 35. Apoi măriia sa bezdadi aflând şi trebuindu-i mării sale, a fot mai volnic măriia sa, me-a dat banii şi am dat căpitanului Pătru, iar măriia sa să ţie grădina cu pomii şi cu vii în pace şi stătătoare, ohabnică în veci./ Şi, când s-au făcut acest zapis fost-au oame(ni) buni, mahalagii care vor iscăli mai jos./ Eu Marco căpitan,/ iunie 5 dni, leat 7205 (=1697)» 28 Istoria românilor, Vol.IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, genealogia familiei Craiovescu realizată după Ştefan Ştefănescu. 29 I. Donat, Domeniul domnesc, p.187; S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXLVI, 45, 1854 octombrie 22; De la Drăgneiu-Mehedinţi, 7207 (1699), comunicat de N. Plopşor, în A.O., 1924, p.41-43. 30 I. Donat, Domeniul domnesc, p.187; Constantin V. Obedeanu, Fundaţia Obedenilor, în A.O., 1925, p.7-13; S.J.A.N. Dolj, R.S.C. Craiova, inv.65 din 1832 noiembrie 13, act

143

Casele familiei Obedeanu erau situate în vecinătatea bisericii din mahalaoa care le purta numele. Erau „întărite cu meterezuri şi cu crenele, cu turlă înaltă la intrare”31 marcate de curte şi un mare parc. Ele au fost moştenite de Constantin Obedeanu de la tatăl său, Petre Obedeanu.

Din comentariile publicate referitoare la neamul Obedenilor rezultă că acesta era încadrat între marii boieri, având multe proprietăţi prin care îşi susţineau rangul. Numărul lor se ridica, în vremea lui Petre Obedeanu, la „aproape o sută de moşii care se ţineau lanţ de la Craiova la Cerneţi.”32

Studiul documentelor descoperite, care s-au păstrat ca fiind originale sau copii, unele citate în diverse publicaţii, atestă numai câteva din aceste moşii. Unele au fost identificate prin documente referitoare la urmaşii familiei Obedeanu, care le prezintă a fi fost moştenite.

Moşia din hotarul satului Obedin atestat în comuna Breasta jud. Dolj care aparţinea, la începutul sec. al XVII-lea, lui Conda mare comis şi soţiei sale, Maria,33 a intrat în posesia nepotului lor „Petre mare căpitan ot Obedin”,34 menţionat şi sub forma Petre Obedeanu. O moştenise de la părinţii săi Gheorghe şi Vilaia din Obedin, unde aveau şi casă. Bunica mamei sale, Stanca Brădescu, era soră cu stolnicul Barbu Brădescu. În casele lor de la Brădeşti şi Obedin se întruneau boierii care l-au sprijinit pe domnitorul Ţării Româneşti, Matei Basarab.35

de căsătorie al lui Nicolae Păianu, fiul lui Gheorghe şi Elena cununat cu Maria Coţofeanu la biserica Obedeanu. Locuiau pe str. Obedeanu. 31 G. Mil. Demetrescu, Craiova în veacul trecut, în A.O., 1924, p.220; C. V. Obedeanu, Fundaţia Obedenilor, p.10. 32 O.G. Lecca, Familiile boiereşti române, p.368. Documentele atestă că o parte din aceste moşii le avea din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Actele de întărire emise de către Domnitor prezintă justificarea cumpărării ca fiind susţinută prin înrudirea cu vechii proprietari. Vânzătorii către Petre Obedeanu le-au cumpărat de la vechii proprietari sau indirect, de la alte persoane, iar dreptul de protimisis ca înrudire, îl avea Petre Obedeanu. Acţiunea, în sine, vizează o răscumpărare de către Petre Obedeanu şi, în acelaşi timp, o confiscare de la vechii proprietari care erau rudele sale. Proprietăţile lui Petre Obedeanu ar fi putut fi moştenite de către copiii săi. Dar, în Testamentul datat 1853, aparţinând lui Constantin, fiul lui Petre Obedeanu, aceste moşii nu sunt menţionate. Cele opt moşii incluse în Testament au fost cumpărate de fiul său, Constantin Obedeanu. Explicaţia ar fi că moşiile lui Petru Obedeanu au fost confiscate la decesul său, din anul 1718. Atunci Oltenia intrase sub ocupaţia austriacă. Acţiunea referitoare la moşia Işalniţa ar putea fi considerată ca o răscumpărare a fiului numit Constantin Obedeanu. 33 Dicţionarul localităţilor din jud. Dolj, A-C, p.153-162. 34 C. V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.43. 35 Constantin V. Obedeanu, Barbu Brădescu în urzeala evenimentelor din vremea sa, în A.O., 1928, p.288-290; Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988.

144

Moşia Obedin a fost moştenită de Constantin Obedeanu, vornic, de la tatăl său Petre Obedeanu care decedase la 1718. Proprietatea îi era întărită la 1724 de către banul Olteniei Gheorghe Cantacuzino.36

Moşia Vâlcomul de pe apa Dranovăţului era întărită, în anul 1668 lui „Gheorghe logofătul din Obedin (Obedeanu) şi jupânesei sale Vilaia ot Obedin ot sud Dolj”.37 Moşia aparţinuse jupânesei Armeanca, soţia lui Preda slugerul Brădescu, străbunicii Vilaiei din Obedin, care o primise ca zestre de la părinţi. A fost moştenită de Petre Obedeanu şi ceilalţi copii ai lui Gheorghe logofăt şi Vilaiei. Moşia Vâlcom este identificată în prezent prin satul Răchita de Sus situat în comuna Seaca de Pădure jud. Dolj.38

Moşia Drăgnei din fostul jud. Mehedinţi era întărită, în anul 1695, ca proprietate lui Petru Obedeanu. Actul era semnat, ca martor, de Preda fiul lui Barbu Brădescu.39 Moşia Drăgnei făcea parte din domeniul Craioveştilor.40 Satul Drăgnei este atestat, în prezent ca fiind situat în comuna Vela jud. Dolj, în care au fost incluse şi satele Ştiubei şi Gubaucea.41

Moşiile Dobridorul lui Manea şi Dobridorul lui Epure din sud Mehedinţi îi erau întărite în proprietatea lui Petre Obedeanu „credinciosul boiariu al domniei”42 lui Constantin Brâncoveanu, printr-un hrisov datat 14 ianuarie 1701. Satele făceau parte din domeniul domnesc al lui Mihnea Turcitul.43 În prezent sunt încadrate în judeţul Dolj, comuna Moţăţei.

36 Constantin Obedeanu, Hrisov de la vel banul Gheorghe Cantacuzino (fiul lui Şerban Voievod)... din anul 7232 (1724) fevruarie 8, în A.O., 1927, p.142-144. 37 C.V. Obedeanu, Barbu Brădescu...,în A.O., 1928, p.291. Un hrisov din anul 1633 emis de Matei Basarab, atestă că domnitorul dăruia satele Ştiubeiul şi Vâlcomul lui Barbu Brădescu, fost mare paharnic precizând că era văr primar cu „Maria din Obedin, de au ţinut-o Conda marele comis” (C.V. Obedeanu, Barbu Brădescu, în A.O., 1928, p.291). Maria din Obedin avusese în proprietate moşia Ştiubei şi dăruise o jumătate din ea mănăstirii Jitianu unde fusese îngropat soţul ei. 38 Dicţionarul localităţilor din jud. Dolj, N-V, p.187. Satul este vecin cu comunele Botoşeşti Paia, Gogoşu, Brabova, Vela şi Carpen din jud. Dolj. 39 C.V. Obedeanu, Barbu Brădescu, în A.O., 1928, p.292. Hrisovul era emis de domnitorul Constantin Brâncoveanu, datat 19 ianuarie 1695 (7207). Prin alt hrisov, datat 2 martie 1694 i se întărea aceluiaşi Petre Obedeanu moşiile Drăgnei şi Ibenţi din sud Mehedinţi (C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, A.O. 1927, p.43). 40 I. Donat, Domeniul domnesc, p.187, care face precizarea că poate fi Ştiubei; vezi şi Ana Cumbary, Maria Manoil, Mihail Canianu, Aureliu Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Doljiu, Bucureşti, 1896, p. 278-372, 374. 41 Dicţionarul localităţilor din Dolj, N-V, p.339-350. Hotărnicia este publicată în A.O., 1924, p.41-43 de N. Plopşor, cu titlul De la Drăgneiu-Mehedinţi, 7207 (1699). 42 C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.43. 43 I. Donat, Domeniul domnesc, p.129. Cele două sate erau întărite fraţilor Buzeşti, printr-un document datat 2 ianuarie 1587 (7095), „cu toate hotarele şi cu toate seliştele şi din sus şi din jos pentru că le sunt vechi şi drepte ocine şi de moştenire” (Dicţionarul

145

O jumătate din hotarul moşiei Tehomireşti cu vad de moară în apa Jiului era întărită, în anul 1667, lui Gheorghe logofăt şi soţiei sale „Vilaia fata lui Preda Păianul, nepotul Barbului stolnicul Brădescu ot Obedeani ot sud Dolj”44 şi feciorilor lor. Înrudirea este atestată prin bunica Vilaiei, numită Stana Brădescu. Numele mamei sale încă nu se cunoaşte. A fost moştenită de copiii lui Gheorghe şi Vilaiei din Obedin, între care era şi Petre Obedeanu.

Din documentele publicate se deduce că familia Obedeanu a avut părţi în moşia Albeşti situată, în prezent, în comuna Şimnicul de Sus jud. Dolj.45 Studiile referitoare la strămoşii Obedenilor din sec. al XVI-lea au reţinut că erau identificaţi ca fiind din Obedin şi Albeşti. Fără a se putea stabili o continuitate printr-o spiţă genealogică, se atestă a fi fost înrudiţi pe linie maternă sau paternă, cu locuinţe în ambele sate şi cu părţi de moşie, ca fiind vecini.46

Testamentul lui Constantin Obedeanu fiul lui Petre Obedeanu atestă că lăsa moşia Albeşti mănăstirii ctitorite de el cu sublinierea că o parte din această moşie fusese alăturată moşiei Işalniţa care rămânea copiilor săi ca moştenire.47 Precizarea că moşia Albeşti a fost cumpărată de la Matei Fălcoianu îi atestă pe Obedeni în raport de înrudire cu acesta, nu numai de vecinătate, marcat prin dreptul de protimisis.48

O parte din moşia Albeşti rămăsese în proprietatea familiei Brădescu, descendentă dintr-un moş comun cu familia Obedeanu. Această parte a fost moştenită de Catinca nepoata de fiică a lui Pătru Brădescu şi soţia numită Stanca. Prin căsătoria Catincăi cu vistierul Mihai Goga, moşia a

istoric al localităţilor din judeţul Dolj, D-M, p.360). Petre Obedeanu ar fi putut răscumpăra cele două sate dovedind înrudirea cu fraţii Buzeşti. Soţia sa Maria născută Filişanu, prin bunicul ei avea un moş comun cu fraţii Buzeşti, atestat a fi Mogoş spătar. Mama fraţilor Buzeşti era nepoată, de la fiica Vilaia, a lui Mogoş spătar (N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.34-39, 132, 133; Istoria românilor, Vol.IV, 2001, genealogia Buzeştilor; Filiaşi. Istorie şi cultură pe Valea Jiului, p.150, 151. 44 Documente privitoare la Creţeşti şi Brădeşti, citat, în A.O., 1943, p.104-105, doc. din 30.VII.1667. 45 Dicţionar localităţi jud. Dolj, N-V, p.219-220. 46 Filitti C. Ioan, Cu privire la satele Albeşti şi Obedin din Dolj, în A.O., 1932, p.299-303. 47 Constantin V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, în A.O., 1925, p.7-13, Gheorghe Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească: Biserica Obedeanu din Craiova, în A.O., 1922, p.174-186. 48 Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din sec. al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, 1972, Vol.I, p.119, 127, Vol.II, p.297, Vol.IV, p.663, 667; Matei Fălcoianu fiul lui Gheorghe, era vel căpitan de Cerneţi în anii 1703-1704, m. vornic, 1718.

146

ajuns în stăpânirea nepoţilor lor, de fiică, numiţi Anastasie Cosma şi Maria căsătorită cu Stan Paliu.49 Urmaşii lor se prezintă în planşele alăturate.

49 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCLXV, 16, 1852 mai 26; Ibidem, Colecţia Hotărnicii, inv.639 din anul 1891; Ibidem, inv.681 din anul 1841; M. Romanescu, Ceva despre Brădeşti, p.50-74; Aurelia Florescu, Documente despre urmaşii familiei Brădescu, în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, Craiova, 2009, nr.1-2, p.69-86; vistierul Mihai Goga este atestat în calitate de ctitor al bisericii cu hramul „Sfinţii Voievozi” din satul Albeşti, Dolj (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, vol. I, p. 28); Anastasie Cozma solicita restabilirea semnelor e hotar pentru moşia sa „Breaza ce-i zice şi Albeşti” din Dolj. Prezintă documente mai vechi prin care dovedeşte că era moştenitorul vistierului Mihai Goga prin mama sa, Anica (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCLXXV, 16, 1852, mai 26); Cererea lui Anastasie Cozma pentru a fi înscris în listele electorale, atestând că are proprietate în hotarele satelor Albeşti şi Brădeşti (idem, Prefectura judeţului Dolj, inv. 89 din anul 1857, f.94); Hotărnicia moşie Albeşti executată în anul 1899, citând documente şi hotărnicii care atestă ca aparţinând lui Mihai Goga, moştenită de nepoţii acestuia, Anastasie Cozma şi Marghioala Cozma, căsătorită cu Stan Paliu. S-a executat la cererea Elizei Alexandrescu, moştenitoare, fiica Marghioalei şi a lui Stan Paliu (idem, Colecţia Hotărnicii, inv. 639 din 1899).

147

PLANŞA I GOGA MIHAI, MIHALACHE, vistier d. post 1827 sat Albeşti-Breaza jud. Dolj

= CATINCA, nepoata lui PETRU şi STANCA BRĂDESCU d. ante 1842 sat Albeşti-Breaza jud. Dolj

GOGA ANICA

d. ante 1842 sat Albeşti jud. Dolj = în sat Albeşti

COSMA CONSTANTIN, boier de neam d. ante 1843 sat Albeşti

COSMA ANASTASIE NASTASIE, boier de neam

n. 1808 sat Albeşti d. 14.IX.1864 sat Albeşti

= 4.I.1843 Craiova R.S.C. 1.149

VASILIU ELENA n. 1825 Craiova

d. 19.XII.1875 Craiova R.S.C.2614

(păr. COSTACHE şi SULTANA)

naşi IOAN BIBESCU m. postelnic şi soţia ANA n. FLORESCU

COSMA MARGHIOALA

d. ante 1855 = 1833 sat Albeşti

PALIU STAN pitar

n. 1809 sat Vasilaţi jud. Vâlcea

d. 29.I.1870 Craiova

R.S.C.2535

vezi PLANŞA II

COSMA IANCU,

propr. n. 5.VII.1850 sat Albeşti

d. post 1906

COSMA EFRUSINA n. 2.IX.1854 sat Albeşti =3.VI.1873

Craiova PORTĂRESCU

SPIRIDON n. 1853 pandur

(adoptat, păr. ION

TÂRNĂVEANU, MARIA n.

CALEŢEANU)

au urmaşi

COSMA ATHENA

n. 1855 =OBOGEANU

TACHE n. 1849

COSMA ECATERINAn. 1.IX.1858sat Albeşti =6.I.1883 Craiova

IONESCU MIHAIL AVOCAT

(păr. IONIŢĂ, MARIA

POPESCU)

au urmaşi

COSMA MARIA

n. 5.VI.1861 Albeşti

=31.I.1885 Craiova

R.S.C. 2748 ANGELESCUŞTEFAN,

comerc. n. 8.XII.1852 sat Vladimir com. Goeşti

(păr. NICOLAE, ELENA) au urmaşi

COSMA GHEORGHE

n. 1862 Albeşti

FUNCŢIONAR

alţi copii

decedaţi

148

PLANŞA II50

PALIU

PALIU STAN, ŞTEFAN , pitar n. 1809 sat Vasilaţi jud. Vâlcea

d. 29.I.1870 Craiova (R.S.C.2535) str. Bibescu mah. Sf. Treime

1= MARIA, MARGHIOALA COSMA (păr. CONSTANTIN, ANICA) d. ante 1855 sat Albeşti jud. Dolj

2= IOANA

PALIU IOANA n. sat Vasilaţi d. ante 1888

= TRUŞCULESCU FILIP

PALIU ELIZA

n. 24.IV.1842 d. 1913 Craiova

� SINEASCA 1= 9.III.1868

Craiova RSC2466

ALEXANDRESCUIOSIF, avocat

n. 1841 Rm. Vâlcea d. ante 1874

(păr. LINŢA, ALEXANDRU)

2= 1874 ALEXANDRESCUGEORGE, IORGUn. 1838, AVOCAT

d. 24.V.1901 Bucureşti

(păr. ALECU şi LUIZA)

fără urmaşi

PALIU ŞTEFAN n. 1856

sat Corlate d.

21.VII.1889 Craiova

str. Primăverii

mah. Obedeanu

PALIU MARIA n. 1859

sat Corlate d. post 1933

Craiova str. Primăverii

mah. Obedeanu =BADEA

GHEORGHESCU n. 1845 sat Teiu

jud. Dolj d. 21.X.1902

Craiova (păr. MARIA

şi GHEORGHE TEIANU

VEZI

PLANŞA III

FILIPESCU NICOLAE n. 1830 sat

Vasilaţi d. 3.X.1888

Craiova R.S.C. 2792

1=26.VII.1864 Craiova

R.S.C. 2373 IORGULESCU

MARIA n. 1847

d. ante 1868 2= 26.I.1868

Craiova HUREZEANU SMARANDA

n. 1843 d. post 1906

Craiova (păr.

COSTACHE, CATINCA din

GÂRBEA)

fără urmaşi

FILIPESCU ANASTASIA,

SIŢA n. 1850

d. 24.I.1890 Craiova

R.S.C. 2820 = PETRESCU IOAN, funcţ.

n. 1839

au urmaşi PETRESCU

149

PLANŞA III51

GHEORGHE TEIANU, pitar n. 1814 - d. 22.II.1850, Craiova, R.S.C. 1677

= MARIA din satul MOSNA jud. Dolj n. 1816 - d. 29.VIII.1901 Craiova

GHEORGHESCU BADEA, copiii au rectificat numele în GEORGESCU

n. 1845 - d. 2.IX.1902 Craiova, str. Unirii mah. Sf. Ilie, funcţionar = MARIA PALIU (păr. STAN şi MARIA n. COSMA din Albeşti jud. Dolj)

n. 1859 - d. post 1933

GHEORGHESCU ZIZIN

n. 11.XI.1877 CRAIOVA R.S.C.2633

GEORGESCU THEODORU n. 10.VI.1881

Craiova str. Breasta

mah. Obedeanu

GEORGESCU IONEL, ION n. 22.VII.1882 d. 23.XI.1958

Craiova R.S.C.2702 AVOCAT

GEORGESCU GHEORGHE

n. 26.I.1887 Craiova

str. Primăverii d. 1.X.1954 GENERAL

DE DIVIZIE ARMATĂ

GEORGESCU- PALEOLOGU BASILIE zis

VASILE n. 23.IX.1891

Craiova R.S.C.2829

d. 13.II.1979 Craiova

CRITIC DE ARTĂ

= LAURU CECILE

HENRIETTE din

FRANŢA

GEORGES-CU

ALEXAN-DRU

n. 12.III.1894 str.

Primăverii 3 mah.

Obedeanu Craiova

GHEORGHESCU BADEA

n. 5.III.1880 d. 26.III.1880

Craiova R.S.C.2680

GHEORGHESCU ANA

n. 26.X.1883 str. Primverii, Craiova

d. 18.VIII.1977 Bucureşti

R.S.C. 2716 = DUMITRU

GHEORGHESCU MARIA

n. 2.V.1888 str. Primăverii

mah. Obedeanu Craiova

R.S.C.2779

* Paliu Stan zis şi Ştefan avea case în Craiova str. Bibescu, mahalaoa Sf. Treime (S.J.A.N. Dolj, R.S.C. Craiova, inv.2535 din 29.I.1870 actul său de deces); Copiii săi semnau cu numele sub forma PALEO ce poate reprezenta o prescurtare pentru numele PALEOLOG, preluat ca un determinativ de către nepotul său de la fiica Maria, Basile sau Vasile Georgescu - Paleolog. S-ar putea ca între strămoşii lor să fi existat o persoană cu rang mare numită Vasile de la care s-a format denumirea satului Vasilaţi, ca un cămin părintesc; Stan Paliu avea în proprietate moşia Corlate jud. Dolj pe care o ipotecase, pentru un împrumut de bani, Bălaşei Teodoru născută Solomon (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCCLV, 15, 1869 februarie 12; testamentul Bălaşei Teodoru); Estimarea averii lui Stan Paliu pentru a fi împărţită urmaşilor. Între altele poseda moşia „Fundu ce-i mai zice şi Cotu lui Tretie” din com. Breasta jud. Dolj (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCCLV, 23, 1878 aprilie 27); Maria B. Georgescu fiica lui Stan Paliu avea case în mahalaoa Obedeanu str. Primăverii nr. 1. Le amanetează pentru un împrumut de bani prin avocatul Ştefan Calotescu, tutore ales în Consiliul din familia lor (S.J.A.N. Dolj, Tribunal jud. Dolj, act autentic nr. 1374 din 5 octombrie 1888); Nicole Filipescu, nepot de soră lui Stan Paleriu lasă prin testament averea, soţiei sale Smaranda Hurezeanu nume atestat la familia Gârbea (S.J.A.N. Dolj,

150

Tribunal jud. Dolj, act din 29 septembrie 1888); Eliza G. Alexandrescu arendează moşia sa din cătunul Albeşti com. Şimnic (S.J.A.N. Dolj, Tribunal jud. Dolj, act autentic nr.2927 din 25 iunie 1903); Eliza Alexandrescu este ctitorul capelei de la Sineasca, Craiova.

* Numele Teianu s-a format după moşia din hotarul satului Teiu situat în prezent în com.

Orodel jud. Dolj, unde este marcată şi familia cu acest nume. Comuna Orodel este în relaţie cu fosta moşie Piatra care a aparţinut lui Petre Obedeanu. În celelalte sate sunt atestate şi familiile Miculescu şi Pleniceanu. Orodel este vecin şi cu moşiile aparţinând de com. Vela jud. Dolj (Dicţionarul istoric al localităţilor din jud. Dolj, N-V, p.14-24); Soţia lui Gheorghe Teianu, era din satul Mosna care este menţionat în relaţie cu satul Ştiubei din actuala com. Vela jud. Dolj. Iar moşia Ştiubei a aparţinut familiei Brădescu şi Mariei soţia lui Conda comis care a dăruit-o mănăstirii Jitianu (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.624). În satul Mosna este atestată familia Gârbea (S.J.A.N. Dolj, R.S.C. sat Mosna, perioada 1832-1890); Trei dintre fiii lui Badea şi Maria Georgescu (Gheorghescu) au fost incluşi între personalităţile jud. Dolj. Ei sunt: Georgescu B. Ion, magistrat; Georgescu Gheorghe, general de divizie; criticul de artă Georgescu-Paleolog Vasile (Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, Aius, 2005, p.142, 143, 146). Moşia Corlate ajunsese în proprietatea familiei Gheorghescu menţionată şi sub forma Georgescu. În anul 1865 se făcea bilanţul veniturilor (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCXXIII, 34, 1865 noiembrie 12; Ibidem, 35, 1865 noiembrie).

151

DEPRE FAMILIA AVOCATULUI ŞTEFAN CALOTESCU CALOTESCU GHEORGHE, praporgic, parucic

n. 1817 - d. ante 1878 = ELENCA PÂRĂIANU din sat Mălăeştii de Jos (păr. MANOLACHE şi MARIA PÂRĂIANU)

CALOTESCU ZOIŢA

n. 24.III.1846 naş

MANOLACHE PÂRÂIANU

CALOTESCU ŞTEFAN, AVOCAT

n. 26.IV.1847 Craiova

R.S.C.1524 naş ŞTEFAN

ROMÂNEANU =3.IX.1878

Craiova R.S.C.2646 CHICIU

EUGENIA n. 1854

(păr. NICOLAE şi ANA n.

RAICU PAVLOVICI

CALOTESCU RADU, funcţ.

n. 1850 sat Glodeni Jud. Gorj

= 13.IX.1878 Craiova

CAZACU ECATERINA n. 1861 Craiova

(păr. SULTANA şi CONSTANTIN)

CALOTESCU

ELENA n. 12.III.1881

str. Valea Episcopiei Craiova

R.S.C.2685

alţi copii

decedaţi mici

* CALOTESCU GHEORGHE este menţionat ca ginere al lui Manolache PÂRÂIANU în Hotărnicia

realizată pentru moşia din hotarul satului Adâncata de Jos com. Goeşti jud. Dolj. Gh. CALOTESCU avea moşia Almăj şi erau vecini (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Hotărnicii, inv.432 din anul 1875); CALOTESCU GHEORGHE este menţionat cu rangurile citate în: Paul Cernovodeanu, Irina Gavrilă, Arhondologiile Ţării Româneşti de la 1837, Muzeul Brăilei, Editura Istros, p.68-69; Numele CALOTESCU provine de la un prenume: CALOTĂ; GH. CALOTESCU, maior, în vârstă de 45 ani, avea proprietatea Almăj, plasa Jiul de Sus (C.D.F., Alegătorii doljeni de pe la 1862, în A.O., 1926, p.224); Parucicul Calotescu împreună cu soţia sa, Elenca, sunt menţionaţi ca naşi ai tinerilor căsătoriţi Marin sin Ioan Nedelco şi Ioana sin Vlădutu din satul Mălăeştii de Jos (S.J.A.N. Dolj, Registrele de stare civilă (R.S.C.) pentru satul Mălăeşti, Dolj, act de căsătorie din data 17 septembrie 1844); CALOTESCU ŞTEFAN fiul lui GHEORGHE şi ELENA n. PÂRÂIANU, a fost numit tutore pentru ŞTEFAN, fiul lui STAN PALIU, nu numai pentru că ar fi avut funcţia de avocat; actul care atestă această calitate, poate reţine un grad de înrudire între familiile citate (S.J.A.N.Dolj, Colecţia Tribunal jud. Dolj, act autentic nr.1374 din 5 octombrie 1888); Magistratul ŞTEFAN CALOTESCU semnează, ca martor, actul de naştere al SCULPTORULUI ANGHEL CHICIU, din data de 7 noiembrie 1883. Părinţii acestuia THEODOR CHICIU şi MARIA născută GORJANU locuiau pe str. Brestei din Craiova iar, la 1895, erau proprietarii moşiei Gaia, vecină cu moşia Mălăeşti, com. Goeşti. Soţia lui ŞTEFAN CALOTESCU numită EUGENIA era soră cu tatăl sculptorului (Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, Editura Aius, 2005, p.68-69); Unii membri ai familiei CHICIU erau menţionaţi cu numele CREŢU căsătoriţi cu COMĂNEANU IOAN; Un document o atestă pe EUGENIA ŞT. CALOTESCU cu prezenţa la Calafat. Aceasta închiriase pe un termen de trei ani casa cu locul din Craiova situată pe str. Aurelian nr. 3, căpitanului B. Bădescu (S.J.A.N.Dolj, Colecţia Tribunal jud. Dolj, act autentic nr.5934 din 9 octombrie 1906); Familia COMĂNEANU este considerată ctitor pentru biserica din VASILAŢI jud. Ilfov; Radu Comăneanu era căsătorit cu Despa Obedeanu (O.G. Lecca, Genealogia 100 case, pl.89).

152

Moşia Piatra pe care a cumpărat-o Petre Obedeanu mare armaş, în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fost identificată ca fiind situată în actuala comună Orodel jud. Dolj50 Moşia marcată în hotarele Piatra de Sus şi Piatra de Jos aparţinuse, la sfârşitul sec. al XVI-lea, familiei Buzescu.. Hotărnicia realizată după intrarea în posesie a lui Petre Obedeanu atestă că vecinii care erau moşneni cumpăraseră părţi „în Piatra de Sus care au fost acea moşie de la jupâneasa Buzeasca”.51

Între moşiile care au aparţinut lui Petre Obedeanu este cunoscută şi cea din hotarul satului Işalniţa jud. Dolj.52 O cumpărase anterior anului 1690 de la Staicu Milescu căruia îi plătise 100 de taleri şi mai rămăsese să-i dea suma de 150 de taleri.53 Pentru cumpărare Petre Obedeanu a beneficiat de dreptul de protimisis atestat prin înrudirea soţiei sale, Maria, născută Filişanu, cu Staicu Milescu. Ambii aveau un moş comun, prin familia Buzescu în Mogoş spătar.54 Staicu Milescu avea ca părinţi pe Petre Milescu şi pe Ilinca fiica lui Paraschiva Cocorăscu zis Buzescu. Mama Ilincăi era Chera, nepoată de fiică a marelui ban Preda Buzescu.55 După decesul lui Staicu Milescu şi apoi al lui Petre Obedeanu moşia Işalniţa a rămas în posesia lui Constantin fiul lui Petre Obedeanu care achitase datoria semnalată, lui Matei fiul lui Staicu Milescu.

Moşia Işalniţa a rămas în proprietatea lui Dumitraşcu Obedeanu, lăsată prin testamentul redactat la 24 martie 1753 de tatăl său Constantin

50 Alexandru Toma Firescu, Ionuţ Adrian Pătularu, Biserici şi aşezări Doljene. File de istorie, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p.197-199. Mai exista o moşie numită Piatra situată lângă moşia din hotarul satului Gogoşi jud. Dolj. Aceasta aparţinea familiei Păianu. O moşie Petra de lângă Corzu aparţinuse domeniului domnesc în vre-mea domnitorului Mircea cel Bătrân (I. Donat, Domeniul domnesc, p.134). 51 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CV, 1, 1820 februarie 2; documentul reprezintă o copie de la 8 ianuarie 1860 realizată de învăţătorul Floru Geică din Caraula după altă copie datată 2 februarie 1820. Rezumatul documentului subliniază că hotărnicia descrisă se încadrează în hotarul satului Orodel. 52 C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O. , 1927, p.46. În anul 1608 moşia Işalniţa aparţinea lui Mircea armaş şi soţiei sale Neacşa. Părţi din moşie fuseseră în proprietatea lui Cărăvan şi fiului său Pârvu care le vânduseră lui Neagoe postelnic (D.I.R., XVII, Vol.I, p.342, 343, doc. 311 din 1608 (7117) septembrie 29). La 1900 Işalniţa era cunoscută ca reşedinţă de comună cu satele Işalniţa şi Româneşti (George I. Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, Bucureşti, 1901, Vol.IV, p.69). 53 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet XLIII, 2, 1690 decembrie 15; Ibidem, Pachet XXXVIII, 11, 1736 decembrie 5; Ibidem, Pachet XXXVIII, 12, 1737. 54 Filiaşi. Istorie şi cultură pe Valea Jiului, p.150, 151. 55 Istoria românilor, Vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, genealogia Buzeştilor întocmită de Ştefan Ştefănescu, revăzută şi completată de Dan Pleşia.

153

Obedeanu.56 Numele lui Petre Obedeanu a rămas în inscripţia bisericii din satul Işalniţa zidită în anii 1705-1706, al cărui ctitor este recunoscut.57

La începutul sec. al XIX-lea moşia Işalniţa a ajuns în proprietatea familiei Opran,58 atestată cu părţi de moşie şi case în satul Botoşeşti Paia din jud. Dolj. Fraţii Ioan, Mihai şi Grigore Opran erau ctitorii bisericii cu hramul „Sf. Nicolae” din satul citat.59 Familia Opran era înrudită cu familia Păianu care avea case şi moşie la Botoşeşti Paia. Documentele atestă că Grigore zis şi Grigoraşcu Opran era ginerele Calistratei monahia atestată la Boteşeşti Paia.60 Aceasta, împreună cu nepoţii ei Răducan Sărdănescu şi Nicolae Brăiloiu erau menţionaţi în calitate de ctitori ai schitului Lainici jud. Gorj.61 Cei doi nepoţi erau atestaţi, ca nepoţi şi lui Gheorghe Păianu, într-un document privind revendicarea moşiei Paia.62 Ca atare, familia Obedeanu fiind considerată urmaşa familiei Păianu, se înrudea şi cu familia Opran. Această relaţie explică preluarea, în proprietate, a moşiei Işalniţa de către familia Opran. Se alătură schiţele genealogice vizând înrudirile familiilor Obedeanu şi Opran.

56 George Mil Demetrescu, O veche ctitorie boierească: Biserica Obedeanu din Craiova, în A.O., 1922, p.174-176; Biserica Obedeanu, s.l., p.43. 57 C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.46; Ioan Opris, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1994, p.136. Casa boierească de la Işalniţa era „în mijlocul vechei grădini dese” (Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, Bucureşti, 1972, p.76, 77). 58 C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, în A.O., 1925, p.8. Documentele atestă că spre sfârşitul sec. XIX şi moşia Cernelele de Jos aparţinea familiei Opran. Aceasta aparţinuse mănăstirii Hurez (G.I. Lahovari, Op. cit., p.334, 335). 59 Al. T. Firescu, I.A. Pătularu, Op. cit., p.33. 60 A. Florescu, Familia Opran. Prezenţe în judeţul Dolj, în „Anuarul Institutului de cercetări socio-umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova, Editura Universitaria, 2002, nr. 3, p.207-218. 61 Al. Ştefulescu, Gorjul pitoresc şi istoric, p.87-90; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.I, p.396. Calistrata monahia dăruia bisericii Madona Dudu din Craiova, la 15 mai 1784, un loc de grădină în mahalaoa Dorobănţia, care se învecina cu locul paharnicului Ştirbei (I. Constantinescu, Istoricul bisericii Maica Precesta, Vălenii de Munte, 1914, Vol.I, p.57; Vol.II, p.302). 62 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet LXV, 10, 1812 mai 13.

154

PLANŞA I OPRAN STANCIU

ctitori biserica din Botoşeşti Paia jud. Dolj

OPRAN, 1815 IOAN

polcovnic

OPRAN DIŢĂ

= MURGĂSANU DUMITRANA

fiica lui IONIŢĂ şetrar

OPRAN, 1815 MIHAI, Beloţ

căpitan

OPRAN MARIA

= COSTANDIN logofăt 1805

OPRAN, 1815 GLIGORAŞCU mare boier din Botoşeşti Paia

= FIICA monahiei CALISTRATA Ctitor biserica

din Lainici jud. Gorj

OPRAN DINCĂ, COSTANDIN, boiernaş

d. 19.V.1843 Craiova, Petru Boji

OPRAN GHEORGHE zis GHIŢĂ, negustor

n. Botoşeşti Paia d. 10.VI.1848, boier

sat IŞALNIŢA jud. Dolj = BĂLAŞA

OPRAN ECATERINA

= 10.XI.1841 Craiova

biserica Obedeanu MILAN FILIP

logofăt d. 24.I.1847

Craiova mah. Obedeanu

naş SEVASTIŢA BRĂILOIU

OPRAN SAVA

boiernaş de neam

d. 22.VI.1866 Botoşeşti

Paia

OPRAN NICOLAE

n. 1805 d. 12.XII.1887

Calafat =CHINEZU

ANA

OPRAN PETRU

zis PERA

VEZI

PLANŞA II

MILAN ZOE

n. 6.II.1845 Craiova

Obedeanu

MILAN ELISABETA

n. 3.I.1847 Craiova

mahalaoa Obedeanu

OPRAN GEORGE INGINER

= 19.IV.1877 Craiova ELENA

155

PLANŞA II

SOLOMON PĂTRAŞCU, căpitan de panduri

SOLOMON IOAN, polcovnic n. 1793

d. 7.XI.1865 Craiova R.S.C.2399 Sf. Gheorghe Nou

= ANA, (MARIA)

SOLOMON BĂLAŞA

n. 1798 d. 26.IV.1876

Craiova R.S.C.2578

= TEODORU GHORGHE d. 26.XI.1846

Craiova R.S.C.1465

fără urmaşi

FIICĂ

SOLOMON EFIMIA

n. 15.IX.1824 = 1839

OPRAN PETRU, PERA

n. 1815 Orşova d. 23.VI.1885

Işalniţa (păr. GHIŢĂ,

BĂLAŞA)

SOLOMON ALEXANDRU n. 20.III.1833

sat Pleşoi d. 1875

GENERAL DE ARMATĂ = GHICA SOFIA

(păr. COSTACHE, SULTANA)

SOLOMON ECATERINA n. 15.IV.1834

Craiova R.S.C.319

naş BIBESCU ECATERINA

vorniceasa =TĂRTĂŞESCU

COSTACHE n. 1828

d. ante 1903

alţi copii

MARIŢA d. ante 1869

= CONOVICI MIHALACHE

n. 1826 negustor

(păr. FLOAREA,

CONSTANTIN)

OPRAN ELISABETA,

ELIZA n. 1840

d. 14.VIII.1908 Craiova

Sf. Gh. Nou SCRIITOAREA

ALBA MONTE

fără urmaşi

TĂRTĂŞESCU ALEXANDRU n. com. Borleşti

jud. Argeş = 19.I.1903

Craiova DE VRANY

ANA n. 1881 jud. Teleorman

(păr. CONSTANTIN,

CATERINA)

CONOVICI VICTORIA n. 9.XI.1860

Craiova R.S.C.2162

CONOVICI HRISTEA n. 27.I.1863

Craiova R.S.C.2326

= SEVASTIŢA n. 1871

156

Între realizările care au marcat activitatea lui Petre Obedeanu se încadrează şi construirea, la 1714, a schitului de la Cioclovina de Sus jud Gorj, sprijinit de Nicodim, egumenul mănăstirii Tismana.63 Prezenţa sa în această zonă coincide, ca perioadă, cu momentul producerii martiriului asupra familiei domnitorului Constantin Brâncoveanu. Se deduce că Petre Obedeanu îşi căuta un adăpost în munţi, ca refugiu.

Petre Obedeanu se ocupase de reparaţiile bisericii de la mănăstirea Jitianu şi a celei din Craiova, cunoscută cu hramul „Sf. Dumitru”.64 Le înzestrase cu obiectele necesare cultului şi, mai ales, cu cărţile publicate în limba română, aduse din centrele tipografice cunoscute.

Fiind mereu alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu, cu gândul şi fapta, Petre Obedeanu se poate număra printre „adevăraţii lui ambasadori (care) au fost cărturarii şi cărţile, bisericile şi palatele pe care le-a înălţat.”65

* * *

Studiile publicate menţionează că armaşul Petre Obedeanu a avut doi fraţi.66 Unul dintre ei a fost identificat în Ştefan Obedeanu67 căsătorit cu Sanda Ştirbei. Fiul lor, Nicolae Obedeanu, serdar şi mare serdar era ispravnic de judeţ între anii 1768-1778 şi locuia în Bucureşti,68 mahalaoa Sf. Gheorghe Vechi. Era căsătorit cu Maria Colţescu şi au avut trei copii.69

63 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol. I, p.171; Pisaniile bisericilor ridicate de Petre Obedeanu, în A.O., 1928, p.68; C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, A.O., 1927, p.46. Scrisoarea boierilor din Oltenia, adresată prinţului Eugeniu de Savoia marca, în fond, o intervenţie în apărarea graniţelor Ţării Româneşti. După un secol de la ocuparea Olteniei de către austrieci, schitul de la Cioclovina era marcat de prezenţa unui alt mare apărător al drepturilor Ţării Româneşti, cunoscut sub numele de Tudor Vladimirescu (Ion Donat, Un pomelnic al schitului Cioclovina de Jos - Gorj, în A.O., 1929, p.537-539; Emil Vârtosu, Mărturii noi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1941, p.39). 64 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol. I, p.224; 225; 391. Bisericile Craiovei, Craiova, Editura Helios, 1998, p.7-15. 65 Ştefan Ionescu, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1981, p.13. 66 O. G. Lecca, Familii boereşti, p.368, 369. Este atestată şi o soră a lui Petre Obedeanu, numită Ilinca soţie a marelui ban Grigore Greceanu (C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.42). 67 C.V. Obedeanu, Fundaţia Obedenillor, în A.O., 1925, p.13. 68 Th. Rădulescu, Op. cit., Vol.III, p.454. 69 Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Bucureşti, Editura All, 1998, p.97, 98. Numele soţiei marca moşia din hotarul satului Colţeşti din jud. Gorj. Exista şi o mahala numită Colţeşti în fostul sat Cărbuneşti identificat în Târgul Cărbuneşti jud. Gorj (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.I, p.141 şi 187). Un

157

Cel de-al doilea frate al lui Petre Obedeanu se numea Calotă Obedeanu.70 Numele său a fost reţinut în documentele care îl atestă ca proprietar al moşiei din hotarul Mălăeştii de Jos, satul aparţinând în prezent, comunei Goeşti jud. Dolj.71 Moşia lor era limitată de Valea râului Amaradia, de pârâul Teslui până în drumul Muerii.72 Calotă Obedeanu mai cumpărase o funie de moşie din partea vecină cu moşia Mileşti, de la Staico Milescu, anterior anului 1692. Iar Staico Milescu avea această funie, prin cumpărare de la Danciu Pârâianu.73 După decesul lui Calotă Obedeanu, menţionat în documentele citate,74 că s-a produs anterior anului 1692, moşia Mălăeştii de Jos a intrat în posesia fiului său, Mihai Obedeanu. Acesta a realizat o hotărnicie pentru restabilirea semnelor de hotar cu moşia Mileşti care fusese moştenită de Matei fiul lui Staico Milescu, decedat.75 După decesul lui Mihai Obedeanu, post 1721 şi anterior anului 1732, moşia Mălăeştii de Jos a intrat în posesia surorii sale căsătorită cu logofătul Mihu Stănescu, menţionat mai târziu şi ca vtori armaş,76 care mai cumpărase părţi în aceeaşi moşie. Mihai zis şi Mihu Stănescu şi soţia lui, fiica lui Calotă Obedeanu, au avut două fiice. Cea care se numea Ancuţa a fost căsătorită cu Barbu Poenaru zis Almăjanu şi primise, ca

document care atestă existenţa boierilor Colţeşti într-o pricină privind hotarele moşiei cu vecinii moşiei având ca proprietari pe Lucsandra Bujoranca căsătorită Grădişteanu. Hotărnicia o realizase Dumitrache Hurezeanu (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXCVI, 14, 1840 iunie 18). 70 C.V. Obedeanu, Petre Obedeanu, în A.O., 1927, p.42. 71 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol. II, p.412. Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Din istoria unor sate de pe Valea Amaradiei, în „Arhivele Olteniei”, Serie nouă, nr. 13, Craiova, 1999, p.71-90. Din satul Mălăeşti era cunoscut logofătul Vlad Boulescu, ispăşind o pedeapsă din anul 1763, ca fiind întemniţat la Milano-Italia. Era învinovăţit pentru participarea la un complot împotriva autorităţilor habsburgice. În acea perioadă a tradus din italiană lucrarea dedicată Vestitelor şi slăvitelor fapte şi biruinţe ce împotriva turcilor au făcut Gheorghe Castriotul (Istoria românilor, Vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p.811). Familia Boţulescu menţionată şi sub forma Boţoi este menţionată cu părţi de moşie la Obedin com. Breasta, într-o catagrafie de la 1828 (Dicţionarul localităţilor Dolj, A-C, p.161). 72 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet XXXVIII, 9, 1732 noiembrie 2. 73 Ibidem, Pachet XXXVIII, 15, 1846 aprilie 19. 74 Ibidem. 75 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.428; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.224, 225; Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu, Adăogiri la genealo-gia boierilor Poenari de la Almăj-Dolj şi Dobra-Mehedinţi, în „Argesis. Studii şi comunicări. Seria Istorie”, XX, Piteşti, Editura Ordessos, 2011, p.103-108. 76 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet XXXVIII, 10, 1732 noembrie 3; Ibidem, 15, 1746 aprilie 19.

158

zestre, părţi în moşia Mălăeşti.77 După decesul ei, Barbu Poenaru a rămas proprietar într-o parte din această moşie unde mai cumpărase şi alte părţi. Ancuţa Poenaru decedase anterior anului 1777 iar tatăl ei, Mihai Stănescu era decedat în anul 1782.

Cealaltă fiică se numea Ilinca. Este menţionată într-un document datat 18 februarie 1777 care atestă că primea o datorie de la „dumnealui cumnatu Barbu [Poenaru] din zestrele surori-mii Ancuţa [răposata].”78 Autorul Condicii Poenarilor Almăjeni, Dionisie Eclesiarhul, preciza că un „alt clironom al lui Mihu armaş, era Barbu Gioroceanu, căruia Mihu îi venea moş”.79

Documentele o atestă, la Mălăeşti, pe Maria Gioroceanu căsătorită cu Manolache Pârâianu.80 Era soră cu Ştefan şi Alecu Gioroceanu, boieri, menţionaţi ca fii ai polcovnicului Teodor zis Georocenau, atestat în satul Mălăeşti.81 Fiul lui Alecu Gioroceanu numit Nicolae Gioroceanu, doctor, făcea un împrumut de bani în anul 1914, cu ipotecă în moşia Mălăeşti.82

77 Ioan C. Filitti, Condica Poenarilor Almăjeni, în A.O., 1929, p.300-302. Documentul datat 18 februarie 1777 o prezintă pe Ilinca Dobrosloveanu şetrăreasa ca fiică a lui Mihu Stănescu. Aceasta primea părţi din zestrea surorii sale Ancuţa care decedase (Ibidem, p.304). În anul 1784 Ilinca Dobrosloveanca şetrăreasa dăruia viile pe care le avea în zona oraşului Caracal, Episcopiei Râmnicului şi Schitului de la Reşca. Era vecină, prin vii, cu Ioniţă Obedeanu fost mare sluger (Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt. Oraşe, Craiova, Editura Alma, 2006, p.121). 78 I. C. Filitti, Condica Poenarilor Almăjeni, în A.O., 1929, p.304. 79 Ibidem, p.302. 80 S.J.A.N. Dolj, R.S.C.sat Mălăeşti, din 23.XII.1858, act de deces al Mariei Pârâianu; Ibidem, din 4.VII.1860, act de deces al lui Manolache Pârâianu. 81 Ioan C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti, 1929, p.55. Polcovnicul Teodor menţionat şi sub forma Teodoras Gioroceanu era decedat la 1829. Alecu Gioroceanu era căsătorit cu Aricliţa Urianu şi aveau moşie de zestre la Başcom com. Sopot jud. Dolj (Dicţionarul localităţilor Dolj, N-V, p.235). Au vândut-o cumnatului lor Ştefan Româneanu. Familia Urianu avea case în Craiova, mahalaoa Petru Boji, de la care au fost identificaţi cu determinativul la nume, Bojoiu. Acest nume este cunoscut la Mălăeşti prin inscripţia pe piatră a bisericii. Familia Urianu era înrudită cu familia Jianu. La capătul străzii Jianu, colţ cu str. Amaradiei, avea case Dimitrie Iliescu (Eliescu), preot şi profesor, cunoscut ca fiu al lui Ilie Jianu din Breasta (S.J.A.N. Dolj, R.S.C.Craiova, inv. 2430 din 21.XI.1866, act de deces al lui Ilie Jianu născut la Breasta din părinţi Ion şi Ioana Roşiu). Unul din copii lui Ilie Jianu, numit Petru Jianu s-a născut la Başcov. (Ibidem, inv. 2550 din 11VI.1871, act de deces al acestuia). Petru Jianu îşi oficia căsătoria la Şimnicu de Sus, în data de 18.II.1852, cu Ilinca din satul Pietroaia. O moşie numită Bojoi din jud. Romanaţi aparţinea pitarului Ioan Urianu între anii 1840-1843 (Paul Barbu, Contribuţii privind evoluţia arendăşiei în Oltenia în perioada regulamentară (1831-1848) în „Arhivele Olteniei” serie nouă, Nr.4, Buc., 1985, p.95.) 82 S.J.A.N. Dolj, Tribunal jud. Dolj, act autentic nr.6840 din 1 decembrie 1914.

159

Sora fraţilor Alecu şi Ştefan Gioroceanu, numită Zinca a fost căsătorită cu Ştefan Româneanu, fiul polcovnicului Ioniţă.83 Aceştia aveau ca proprietate „moşia Mălăeştii de Sus, de 25 ani, prin zestre şi cumpărătoare”.84 Pe lângă casa din satul citat, în Craiova, aveau în proprietate trei case dintre care două erau situate în mahalaoa bisericii „Sf. Treime”. A treia casă era situată în mahalaoa „Postelnicu Fir”, transformată în şcoală, începând cu anul 1875. Conform dorinţei testamentare a lui Ştefan Româneanu, urma să poarte inscripţiunea „Şcoala externă de fete Româneanul” şi primea, pentru întreţinere, întreaga sa avere mobilă şi imobilă.85 Ştefan Româneanu era cunoscut ca membru, apoi prezident, între anii 1864-1865, al Judecătoriei Comerciale din Craiova.

Înălţarea şcolii ce a purtat numele familiei Ştefan şi Zoe Româneanu, atestaţi între urmaşii lui Calotă Obedeanu, moşul din sec. al XVII-lea, se poate înscrie şi între ctitoriile Obedenilor.

* * *

Studiile publicate atestă că Petre Obedeanu a avut două fiice stabilite în Bucureşti şi un fiu care a rămas în casele părinteşti din Craiova. Fiica numită Despa a fost căsătorită cu comisul Radu Comăneanu.86

Cealaltă fiică este menţionată cu prenumele Ilinca şi ca soţie a lui Grigoraşcu Greceanu, fiul lui Şerban Greceanu.87

Fiul, Constantin Obedeanu a perpetuat numele familiei din Obedin, având urmaşi. Avea rangul de mare paharnic în momentul ocupării

83 Ibidem, R.S.C. Craiova, inv.2721, act de deces din 15 februarie 1883, al Zincăi Românenu; Ibidem, inv.2736 din 24 ianuarie 1884, act de deces al lui Ştefan Româneanu. Acesta a avut rangurile de pitar, în 1837, serdar, 1844, paharnic, 1850 (P. Cernovodeanu, I. Gavrilă, Op. cit., p.149). 84 S.J.A.N. Dolj, Prefectura jud. Dolj, inv. 105 din anul 1858, fila 166. Mai posedau moşia Murta ce-i zice şi Georocelu, jumătate din moara Chirculeasa şi moşia Başcov. Cele două moşii fuseseră cumpărate de la Marghioala Socoteanu, Anica Cacaliceanu şi Dimitrie Nicolaide, toţi fiind moştenitori ai defunctului Ştefan Alecu Gioroceanu, rude cu Zinca soţia lui Ştefan Româneanu. Ca atare pot fi consideraţi urmaşi ai lui Calotă Obedeanu prin fiica sa căsătorită cu Mihu Stănescu (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCXXVIII, 33, 1882 noiembrie 22). 85 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCXXVIII, 33, 1882 noiembrie 22; Ibidem, Colecţia Hotărnicii, inv.611 din anul 1888; Ibidem, Tribunal jud. Dolj, act autentic nr. 1499 din 25 iulie 1890. 86 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220; O. G. Lecca, Genealogia a 100 case, planşa 65. 87 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. Această lucrare de referinţă mai menţionează pe un fiu numit Ştefan, ca frate al lui Constantin, din părinţii Petre şi Maria Obedeanu.

160

Olteniei de către austrieci.88 În anul 1723 era menţionat ca mare stolnic.89 În anul 1725 era prezentat cu funcţia de vornic, iar în anul 1728, ca fost mare vornic.90 Se presupune că în 1728 îndeplinea funcţia de comisar al Olteniei91, iar în 1732 era consilier imperial.

După eliberarea Olteniei de sub ocupaţia austriacă, în anii 1740 şi 1745-1747 Constantin Obedeanu făcea parte dintr-un Sfat de Caimacami ai Craiovei.92 Era menţionat cu rangul de mare şetrar, la 1740.

Constantin Obedeanu locuia în casele moştenite de la părinţii săi situate în vecinătatea bisericii şi şcolii numite Obedeanu din Craiova.93

Între moşiile sale, erau întărite la 8 februarie 1724, după decesul tatălui său, cele de la Obedinu, Mocirla şi Crovna din jud. Dolj.94 Conscripţia Virmondiană de la 1728 atesta că avea în proprietate şi moşiile Păişani, situată, în prezent, în jud. Gorj, Desa şi Işalniţa din jud. Dolj.95 În anul 1722 avea în proprietate şi moşia din hotarul satului Comani, numit, în prezent, Golenţi, inclus în zona municipiului Calafat. Aceasta trecuse, în anul 1727, în proprietatea mănăstirii Tismana.96 Vornicul Constantin Obedeanu şi Ion Păianu erau menţionaţi, în anul 1727, ca proprietari ai moşiilor din hotarele satelor Hunia şi Maglavit situate, în prezent, în jud. Dolj. La începutul sec. al XVIII-lea erau încadrate în Plasa de Jos jud Mehedinţi al cărei ispravnic era Costandin Poenar.97

O parte din moşiile lui Constantin Obedeanu proveneau din cumpă-rături. Acestea sunt cunoscute din testamentul redactat cu data de 24 martie 1753, prin care le dăruia bisericii din Craiova ctitorită de familia sa şi care le purta numele.98 Giurgiţa, judeţul Dolj, era vândută de Radu şi

88 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. 89 O. G. Lecca, Familii boiereşti, p.368. 90 Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, Vol.I, Bucureşti, 1944, p.603, 674. 91 Ibidem, Vol.II, p.120, 261, 347; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. 92 Ioan C. Filitti, Bani, ispravnici şi caimacami, în A.O., an XI, nr.59-60, 1932, p.339-346; Repere spirituale româneşti, p.383. 93 G. Mil. Demetrescu, Craiova în veacul trecut, în A.O., 1924, nr.13, p.220; C.V. Obedeanu, Fundaţia Obedenilor, în A.O., 1925, nr.17, p.10. 94 C.V. Obedeanu, Hrisov de la vel banul Gheorghe Cantacuzino, nr. 142-144. 95 C. Giurescu, Op. cit., p.320-323. 96 Dicţionar localităţi Dolj, A-C, p.202. 97 Dumitru Bălaşa, Sate şi oameni din judeţul Mehedinţi în 1727, în „Mehedinţi.. Cultură şi civilizaţie”, Drobeta Turnu Severin, 1982, p.70. În acel moment Barbu Păianu era ispravnic la Plasa de Margine. 98 Biserica Obedeanu, p.42, 43 şi Anexe; G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească. Biserica Obedeanu Craiova, în A.O., 1922, nr. 2-3, p.174-177. Se reţine chiar din Testament că moşiile prezentate fuseseră cumpărate de autorul Testamentului.

161

Ioniţă Bengescu bisericii Obedeanu cu un act datat 1752. Se confirmă printr-o hotărnicie a moşiei Padea, realizată în anul 1785, cu care se învecina.99

Saca identificată în com. Seaca de Câmp jud. Dolj intrase în posesia mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi la sfârşitul sec. al XVI-lea. Ea aparţinuse urmaşilor Craioveşti întrucât în anul 1594 Mihai Viteazul întărea, ca danie a jupâniţei Marga, către mănăstirea Glavacioc, a patra parte din sat. Familia Obedeanu a putut să preia o jumătate din sat pentru un protimisis de înrudire cu Craioveştii, ca moştenire, pe care a menţionat-o în testament. Cealaltă jumătate a cumpărat-o de la Dumitrache Geanoglu fost mare medelnicer.100

Petrojani a fost identificat în actualul sat Orăşani din com. Ostroveni jud. Dolj.101 A fost cumpărat de la Pârvu Fotescu, fost de zestre al Mariei Brătăşanu.102

Tencănău sat al com. Sălcuţa jud. Dolj, a fost cumpărat de la Barbu Portărescu, familie cunoscută prin înrudirea cu Păianu.103

Sulari este un sat dispărut, identificat ca moşie în actuala comună Giubega. A fost cumpărat de la familia Portărescu.104

Nici din alte documente nu rezultă vreo proprietate pe care Constantin Obedeanu ar fi moştenit-o de la tatăl său, Petre Obedeanu. Ca atare, întreaga proprietate a lui Constantin Obedeanu era formată din cele opt moşii prezentate în Testament. Cum, în anul redactării Testamentului, 1753, se ştia că autorul avea copii care trăiau, acesta ar fi trebuit să menţioneze în cuprinsul său, care moşii sunt lăsate copiilor care trăiau sau nepoţilor acestora. În acest caz, copiii lui Constantin Obedeanu aveau drept de contestaţie iar Biserica trebuia să cedeze, urmaşilor săi legali, de la sine, toată averea lui Constantin Obedeanu. În această situaţie, copiii sau urmaşii lor legali, au fost dezmoşteniţi prin Biserică şi mai apoi printr-o formă lăturalnică numită Stat, reprezentat prin Eforia Şcoalelor. Chiar dacă era ctitor al bisericii, Constantin Obedeanu nu putea fi obligat să lase moşiile bisericii. Copiii considerându-se dezmoşteniţi, Testamentul se anulează de la sine, prin respectarea obiceiului pământului. Ca atare, Statul nu putea avea drept asupra averii Bisericii care aparţinea de drept copiilor şi nu Bisericii, după decesul tatălui lor. 99 Dicţionar localităţi Dolj, A-C, p.186; S.J.A.N. Dolj, Colecţia Manuscrise, filele 111-115, inv.70. La 1828 moşia Giurgiţa-Dârveşti aparţinea boierilor Portărescu şi starostelui Goga. 100 Dicţionar localităţi Dolj, A-C, p.181. 101 Ibidem, p.31-32. 102 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.175. 103 Ibidem. Satul Sălcuţa aparţinuse Velicăi şi apoi surorii sale Marga, atestate ca fiice ale lui Dragu spătar Cherbeleţ, unul din moşii familiei Păianu şi, implicit, al Obedenilor. 104 Ibidem; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.607; Dicţionar localităţi Dolj, D-M, p.177.

162

Hamaradia zisă Fundul lui Gheorghe cu moară pe apa râului Jiu a fost identificat în Dosul Condii, ca aparţinând mănăstirii Obedeanu între anii 1836-1839, împreună cu satele menţionate mai sus.105 În prezent aparţine com. Breasta. A fost cumpărat.

Albeşti sat care aparţine în prezent com. Şimnicu de Sus jud. Dolj a fost cumpărat de la Matei Fălcoianu, parţial. O altă parte din sat se afla în proprietatea familiei Brădescu, moştenită de o nepoată a lui Petre şi Stanca Brădescu rămasă urmaşilor prin căsătoria cu vistierul Mihai Goga.106

Mogoşani sat jud. Gorj a aparţinut familiei Bengescu. Constantin Obedeanu cumpărase 2/3 din această moşie de la fraţii Bengescu, fiind înrudiţi. Iar a treia parte o primise, ca danie, prin testamentul Mariei Bengescu pe care îl redactase la 3 mai 1736. Constantin Obedeanu fusese numit epitrop al casei Mariei fiica lui Diicu Bengescu şi era numit de acesta „cumnat” reţinând informaţia că erau veri.107

Constantin Obedeanu mai avea în proprietate, vii situate la Turcineşti jud. Gorj, Suteşti jud. Vâlcea, la Caracal şi la Vâlcăneşti jud. Dolj. Pe ultima a lăsat-o bisericii Obedeanu.108

Fiul lui Petre Obedeanu, Constantin, s-a îngrijit şi de repararea şi zidirea unor lăcaşe de cult. La 1723 susţinea, cu cheltuiala sa, reparaţia bisericii „Sf. Dumitru” din Craiova unde fusese îngropat tatăl său.109

În anul 1732 a ridicat din temelie o biserică la Stăneşti jud. Gorj pe care a zugrăvit-o şi a înzestrat-o cu obiectele necesare, prin toată cheltuiala sa.110 105 Paul Barbu, Contribuţii privind evoluţia arendăşiei în Oltenia în perioada regulamentară (1831-1848), în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, nr.4, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.95. 106 M. Romanescu, Ceva despre Brădeşti, p.50-74; S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCLXV, 16, 1852 mai 26. 107 Diata Mariei Diicul Bengescu, Comunicată de N.Al. Boicescu din Buiceşti, în A.O., 1941, p.81-85. 108 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.176; Mai lasă bisericii Obedeanu, prin testament şi via de la Suteşti jud. Vâlcea (Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, 2004, p.370. Din istoria multimilenară a satelor Cârcea şi Preajba. Monografie, Coordonator Dinică Ciobotea, Craiova, Editura Sitech, 2011, p.100-103. 109 Pisania bisericii menţiona că a zugrăvit-o, „cumpărându-i alte odoară pentru pomenirea părinţilor şi a dumnealui” (Anastasie Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmni-cului Noul Severin, Bucureşti, 1906, p.383-384). Zidurile bisericii „Sf. Dumitru” din Craiova au reţinut imaginile stolnicului Constantin Obedeanu şi soţiei sale Stanca născută Brăiloiu. Alături de ei era imaginea lui Petre Obedeanu, tatăl lui Constantin, identificată după poziţie, întrucât tencuiala ce marca inscripţia căzuse (Rodica Ciocan-Ivănescu, pr. Dumitru Bălaşa, Portetrele ctitorilor de la biserica domnească „Sf. Dumitru” din Craiova, demolată între anii 1887-1888, în „Mitropolia Olteniei”, extras, f.a., p.534).

163

Împreună cu Kir Partenie, Constantin Obedeanu a construit, în anul 1732, schitul „Sf. Treime” de la Bodeşti jud. Vâlcea.111

Ctitoria bisericii din Craiova cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, zidită în anul 1748, este atribuită lui Constantin Obedeanu.112 Clădirile din jurul bisericii au fost folosite pentru instituirea unui spital şi a cunoscutei şcoli, purtând numele familiei.

Inscripţia de pe piatra tombală aflată în biserica din Craiova, ctitoria familiei, atestă că la 21 aprilie 1755 Constantin Obedeanu a trecut la cele veşnice. Aprecierea pentru întreaga sa activitate a fost marcată prin studii publicate, fiind recunoscut între marile personalităţi ale Olteniei şi ţării.113

Constantin Obedeanu a fost căsătorit cu Stanca fiica lui Dumitraşco Brăiloiu, călugărit Dositei.114 Mama sa, Marica, era fiica marelui ban Barbu Milescu şi Maria Filipescu din părinţi Filipescu Pană, mare stolnic şi Marica fiica postelnicului Constantin Cantacuzino.115 S-a păstrat foaia de zestre a Stancăi Brăiloiu, primită la căsătorie.116 Ca bunuri imobile primea: 12 pogoane de vie la Dobroteni; moşia Viişoara cu vie; moşia Coteniţa, moşia Nenciuleşti, 400 stânjini moşie la Cuneşti sud Ialomiţa,

110 C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, p.12. Al. Ştefulescu, Op. cit., p.323-326. Atestă şi prezenţa familiei Buzescu în satul Stăneşti, prin casa care se păstrase şi le marca numele. Fişa monumentului istoric marcând biserica citată menţiona la 9 iunie 1953 că proprietarul satului era Constantin Obedeanu. Fişa a fost redactată de directorul şcolii din sat, numit Ion Beuran. 111 Eparhia Râmnicului şi Argeşului, Vol.II, Rm. Vâlcea, p.896; C. Nicolăescu-Plopşor, Schitul Bodeşti-Vâlcea, în „Oltenia”, I, 1940, p.176. 112 C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, p.10-12; Bisericile Craiovei, Craiova, Editura Helios, 1998, p.27-34; Biserica Obedeanu avea şi hramul „Buna Vestire”, ca fiind primul, presupunând existenţa unei construcţii mai vechi, poate de lemn (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol. I, p.222). Fusese înzestrată cu nenumărate cărţi. Lista celor imprimate până în anul 1753, inclusă în testamentul citat, susţine existenţa unei clădiri mai vechi (Aurelia Florescu, Tezaur. Carte veche românească. 1557-1830, Craiova, Editura Aius, 2000, p.53). 113 Repere spirituale româneşti, citat, p.236. 114 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.220. 115 Ibidem, p.177, 178; I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, planşa V, genealogia. După decesul lui Pană Filipescu, anterior anului 1666, Marica s-a recăsătorit cu Radu Creţulescu mare logofăt. Mama Stancăi Brăiloiu era considerată ca fiind nepoata lui Constantin Brâncoveanu. Precizarea este că bunica Stancăi Brăiloiu era vară primară cu Constantin Brâncoveanu, mamele acestora fiind surori, ambele fiice ale lui Constantin Cantacuzino şi Elina, fiica domnitorului Radu Şerban (C.V. Obedeanu, Fundaţia Obedenilor, p.10-12; I.M. Cantacuzino, Op. cit., pl. III, V). 116Alexandru Odobescu, Scrieri alese, Ediţie de Corina Popescu, Prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p.103-105.

164

moşia Cioroiul dupe Hamărade sud Dolj, via de la Turcineşti identificată în jud. Gorj şi moşia de la Urecheşti.

Stanca Obedeanu mai avea părţi în moşiile Drăgoieni, Cârligu Corcoiu şi Budiani jud. Gorj.117 Probabil le dobândise după căsătorie, ca moştenire. Mai avusese parte în moşia Petreştii de Vărsături pe care tatăl său o cumpărase de la Ilie Ştirbei. A vândut-o apoi lui Radu Brăiloiu.118 Tatăl ei, monahul Dositei Brăiloiu avea case în Bucureşti care în anul 1724 au trecut în proprietatea lui Ioniţă Roset.119 Stanca Obedeanu rămăsese cu casa din Craiova, fiind considerată de zestre, ca fiind cămin părintesc. În anul 1750 fratele ei, Toma Brăiloiu, având trebuinţă de bani, a vândut „aceste case cu pivniţă de piatră, cu grajdul, cu cuhnia, cu grădina cu pomi şi cu via şi cu tot locul de grădină i al curţii şi cu tot cuprinsul”120 lui Ştefan Bibescu. De la acesta le-a răscumpărat sora sa, Stanca Obedeanu.

În memoria tatălui ei, monahul Dositei Brăiloiu, Stanca Obedeanu a dăruit o candelă de argint mănăstirii Tismana, unde se află mormântul lui.121 În memoria soţului său, Constantin Obedeanu, Stanca a realizat fântâna numită a Obedeanului, din Craiova.122

La biserica din Vădeni jud. Gorj, ctitoria familiei Brăiloiu, pe zidul de la miază noapte, s-au reţinut chipurile familiei Constantin şi Stanca Obedeanu, la care sunt alăturaţi trei copii: Maria, Dumitraşco şi Constantin.123 În studiile publicate Constantin, ca fiu al lui Constantin şi Stanca Obedeanu este absent.124 117 Al. Ştefulescu, Op. cit., p.95, 317, 323-326. 118 Ibidem, p.91. Moşia Cuneşti fusese vândută, anterior anului 1738, vistierului Ruset (Acte judiciare, p. 489, 490, doc.442 din 10 decembrie 1777). 119 Documente privind istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1960, doc. 40 din 1724 iulie 17. 120 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCLIX, 4, 1750 decembrie 10. 121 Al. Ştefulescu, Op. cit., p.317. 122 Alexandru A. Vasilescu, Fântâna Obedeanului în sec. al XVIII-lea, în A.O., 1927, nr.31, p.190, 191; S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXC, 4, 1837 februarie 9; C.V. Obedeanu, Fundaţia Obedeanu, p.13. 123 Al. Ştefulescu, Op. cit., p.310, 311. 124 Este posibil ca acest copil să fi decedat, de mic. Biserica din Vădeni jud. Gorj a fost înălţată între anii 1694-1695 de către Cornea Brăiloiu, marele ban după care a urmat zugrăvirea (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.692). Mai este posibil, în situaţia că fiul a trăit, să se fi produs o confuzie între tată şi fiu care aveau acelaşi prenume. Cunoscându-se perioada de viaţă a lui Petre Obedeanu, ca fiind 1645-1718, stabilind cifra medie de căsătorie a fiilor la circa 25 ani, se deduce că fiul lui Petre Obedeanu, Constantin paharnic la 1720, ar fi avut 80 de ani în momentul decesului cunoscut ca fiind anul 1755. Iar Constantin fiul lui Constantin Obedeanu ar fi avut circa 50 ani. Refacerea bisericii Obedeanului între anii 1748-1753, atestând existenţa uneia vechi cu hramul „Buna Vestire”

165

Se cunosc două diate redactate de Stanca Obedeanu. În cea care poartă data de 17 martie 1749 precizează că dăruia bisericii cu hramul „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil” din satul Stăneşti jud. Gorj moşia din hotarul satului.125 Biserica fusese zidită de soţul ei Constantin Obedeanu, alături de care şi-a marcat prezenţa. În a doua diată, redactată la 29 decembrie 1852, îşi exprima dorinţa de a fi depusă la biserica Mitropoliei care avea hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti. Preciza că în lăcaşul citat, se odihneau, în veşnicie, sufletele mamei sale, ale moşului său şi ale unor fraţi ai lor. Acestei biserici dăruia, prin testament, moşiile sale numite Zidurile şi Berileşti.126

* * *

Constantin şi Stanca Obedeanu au avut o fiică numită Ilinca. Aceasta a fost căsătorită cu Ştefan Pârscoveanu fost mare şetrar, menţionat ca ginere, în testamentul lui Constantin Obedeanu,127 datat 24 martie 1753. Fusese numit epitrop şi purtător de grijă pentru păstrarea rânduielilor stabilite.

Ştefan Pârşcoveanu era urmaş al Ancuţei, fiica marelui vornic Preda Brâncoveanu. Documentele îl atestă pe bunicul său, numit Preda Pârşcoveanu,128 ca fiind văr primar cu domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Ştefan fiul lui Ştefan Pârşcoveanu a avut ranguri de mare dregător, între care cel de mare vornic. În anul 1787 făcea parte din Divanul presupune avariile care s-ar fi produs în Craiova anilor 1737-1739, când ocupanţii au fost obligaţi să se retragă (Dinică Ciobotea, Valdimir Osiac, Politica imperiului ţarist la Dunărea de Jos (1711-1878), Craiova, Aius, 2008, p.35-38). Ambele hramuri ale bisericii Obedeanu sunt menţionate în C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, în A.O., 1925, p.12. 125 C. V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, p.12. 126 Ibidem, p.13. 127 Ibidem, p.10; G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.177. Scriind despre Ştefan fiul lui Ştefan Pârşcoveanu, Nicolae Iorga preciza că fusese căsătorit cu Ilinca fata lui Constantin Obedeanu, dar că în jurul anului 1765 era căsătorit a doua oară cu fiica lui Constantin Ştirbei şi a Dumitranei născută Strâmbeanu. Informaţia poate fi prelucrată ca o atestare a decesului Ilincăi Obedeanu (N. Iorga, Scrisori de boieri, Bucureşti, 1906, p.LXI-LXIII). Ilinca s-ar fi putut naşte după zugrăvirea bisericii din Vădeni, unde au fost reţinute, pe zid, imaginile părinţilor ei, cu trei copii şi în care numele ei nu apare. Se mai reţine existenţa unei fete numită tot Ilinca, din familia Obedeanu, cunoscută în relaţia cu biserica din Logreşti jud. Gorj. Aceasta ar fi putut fi căsătorită cu Costache Pandia şi, deci nu era aceeaşi persoană cu Ilinca soţia lui Ştefan Pârşcoveanu. Mai sunt atestate şi alte persoane cu numele Obedeanu, dar stabilite în alte localităţi şi, în lipsa documentele, se consideră răzleţe. 128 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.227. Preda Pârşcoveanu a făcut parte din solia domnitorului Constantin Brâncoveanu, trimisă în 1688 la Viena pentru a opri tratativele dirijate de Şerban Cantacuzino.

166

Craiovei. În anul 1793 era decedat.129 O solie de boieri a fost trimisă la Constantinopol şi l-a susţinut pentru preluarea domniei Ţării Româneşti.130

După anul 1774 Ştefan Pârşcoveanu a reclădit fântâna Obedeanu construită de Constantin şi Stanca Obedeanu.131 În satul Troaca din fosta comună Cernele jud. Dolj (astăzi Rovine, municipiul Craiova) a construit, la 1785, biserica purtând hramul „Sf. Nicolae”.132 În anul 1764 realiza hotărnicia moşiei Preajba jud. Dolj.133

Din testamentul lui Constantin Obedeanu reţinem că o jumătate din moşia „Saca ot sud Dolj”134 fusese cumpărată de el de la ginerele său Dumitrache Geanlogu fost mare medelnicer. Acelaşi testament, datat 24 martie 1753, îl menţionează ca ginere al lui Constantin Obedeanu, şi pe Ştefan Pârşcoveanu, numit epitrop. Ca atare testatorul mai avea o fiică devenită soţia lui Dumitrache Geanoglu.

Un document din anul 1768 îl prezintă pe „Geanoglu Dumitraşcu ginerele Stancăi Obedeanu”135 într-o judecată cu mănăstirea Tismana, pentru moşia Orbi jud. Gorj, care-i pretindea dovezi de stăpânire. Moşia aparţinuse lui Vasile monah care o dăruise, în jurul anului 1706, prin diată, mănăstirii Tismana. Probabil că Dumitraşcu Geanoglu a încercat să răcumpere moşia, având un drept de înrudire cu Vasile monah prin soţia, ca urmaşă a familiei Brăiloiu.136

Dumitraşcu Geanlogu era cunoscut ca mare dregător. În anul 1770 era mare ban, în anii 1772-1773 făcea parte din Divanul Craiovei. Anul 1773 îi marchează decesul.137 Între moşiile sale este cunoscută cea de la Păişani de

129 Th. Rădulescu, Op. cit., Vol.I, p.121, 122, 129, 130; Vol.II, p.299, 312; Vol.III, p.458, 462. 130 N. Iorga, Op. cit., p.LXI-LXIII. 131 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.I, p.218. 132 Ibidem, Vol.II, p.662. 133 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Hotărnicii, inv. 116; Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu, Stăpânii moşiei Preajba din judeţul Dolj, în „Analele Universităţii din Craiova”, Istorie, An XVI, nr.2, Craiova, Editura Universitaria, 2011, p.75-81. 134 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.175. 135 Dragoş, P. Petroşan, Câteva schituri oltene necunoscute, în A.O., 1940, p.31, 32. Vasile monah „se numea Vlăduţul pe mirenie” şi a fost identificat în fiul marelui ban Cornea Brăiloiu. Iar Stanca Obedeanu cunoscută ca fiica lui Dumitraşcu Brăiloiu călugărit sub numele Dositei, era nepoată lui Vlăduţ Brăiloiu călugărit cu numele Vasile. 136 N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.121, 122. Vlăduţ Brăiloiu este considerat ctitor al schitului Jupâneşti jud. Gorj. Iar satul Orbi este considerat dispărut. 137 Th. Rădulescu, Op. cit., Vol.I, p. 116; Vol. II, p.317; Vol.III, p.458, 462; Vol.IV, p.465. În anul 1753 era cunoscut ca ispravnic la Tg. Jiu (Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu Jiului, 1900, p.116). Dumitrache Geanoglu mai este cunoscut în calitate de ctitor al bisericii cu hramul „Sf. Nicolae” din Craiova care era situată în curtea clucerului Haralamb. Se cunoaşte că a fost zidită în anii 1768-1769 în zona actuală a liceului „Fraţii Buzeşti”. A fost demolată

167

lângă Stoina, vecină cu Cruşeţu.138 Cumpărase moşia Runc jud. Gorj de la Gheorghe Cantacuzino precum şi moşiile Dobriţa şi Curtişoara jud. Gorj.139 La această cumpărătură a fost participant şi fiul său Constantin Geanoglu. Au avut în posesie şi moşia Vădeni jud. Gorj, considerată căminul părintesc al familiei Brăiloiu.140

Marele spătar Constantin Geanoglu fiul lui Dumitrache a fost căsătorit cu Lucsandra Creţulescu, fiica lui Toma, mare ban şi al Saftei născută Costin. Aceştia erau urmaşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, de la fiica numită Safta.141 N-au avut urmaşi.

Constantin Geanoglu a fost mare dregător, între anii 1787-1792 făcea parte din Divanul Craiovei.142

Familia Geanoglu din Craiova era înrudită cu Neofit Episcopul Râmnicului.143

* * *

Comentariile cu privire la Testamentul lui Constantin Obedeanu, datat 24 martie 1753 reţin observaţia că a lăsat, ca epitopi, „pe alţii decât pe fiul său Dumitrache Obedeanu”.144 Ele atestă că existau informaţii despre acest fiu care era în viaţă în momentul redactării Testamentului.

Dumitrache Obedeanu este menţionat în imaginea de pe zidul bisericii din Vădeni jud. Gorj, în faţa părinţilor săi Constantin şi Stanca Obedeanu. Alătuir de el erau ceilalţi doi copii numiţi Maria şi Constantin, care erau născuţi în momentul zugrăvirii bisericii, marcând, cu aproxi-maţie, anul 1700. Sora numită Ilinca, devenită soţia lui Ştefan Pârscoveanu, s-ar fi născut după anul 1700, deci după zugrăvirea bisericii.145 după anul 1908 (Prof. Adrian Butoi, Biserica Sfântul Nicolae ot Haralambie, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, [2006], [8]f.) 138 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CCXVIII, 9, 1757. 139 Al. Ştefulescu, Gorjul istoric, p.165. 140 Ibidem, p.83; S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet IV, 8, 1797 ianuarie 21. 141 Dan Berindei, Op. cit., Genealogia, poz.12III; 23IV. 142 Th. Rădulescu, Op. cit., Vol.II, p.296, 304, 313; studiul îl prezintă ca decedat în anul 1804. 143 Ahondologia lui Grigore Ghica, în „Revista arhivelor”, nr. 4, 1927, p..44. Avea un frate Iorgu Geanoglu, cunoscut ca prefect de Romanaţi, care a fost căsătorit cu Zoe Jianu, fiica lui Mihalache şi Safta născută Urianu. Tatăl ei era frate cu haiducul Iancu Jianu (Paul Barbu, Haiducul Iancu Jianu, Bucureşti, 1998, p.26). Familia Urianu a fost menţionată în paginile anterioare ca fiind înrudită cu urmaşii lui Calotă Obedeanu, fost proprietar al moşiei Mălăeşti com. Goeşti jud. Dolj. 144 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.177. 145 Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, p.192; zugrăvirea s-a făcut imediat după finalizarea construcţiei, în anii 1694, 1695 şi nu în anii 1723-1733, când Oltenia era sub ocupaţia austriacă (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.692).

168

Este posibil ca, în perioada ocupaţiei Olteniei de către austrieci, Dumitru Obedeanu să se fi stabilit în afara zonei Olteniei, la una din moşiile146 mamei sale, unde aveau case, care, fiind de zestre n-au putut fi confiscate.

După decesul părinţilor săi, Dumitrache Obedeanu s-a stabilit în Craiova, în casele părinteşti, refăcute şi ele, ca şi biserica cu hramul „Buna Vestire”, ctitoriile neamului său, afectate de dezastrele ce s-au produs în anii 1737-1739, când Oltenia fusese eliberată de sub ocupaţia austriacă.147

În luna august 1759 Dumitrache Obedeanu a preluat în grija sa administrarea bisericii Obedeanu pe care a închinat-o Episcopiei Râmnicului - Noului Severin.148

Cu prilejul numirii noului Episcop al Râmnicului, Kir Parthenie, a fost reînnoit actul de închinare a bisericii Obedeanu printr-un document datat 12 septembrie 1767, semnat de către slugerul Dumitrache Obedeanu şi alţi boieri, în calitate de martori.149

Probabil, Dumitrache Obedeanu a decedat după acest moment. Biserica Obedeanu, împreună cu casele sale din jur a devenit aşezământ care a putut servi ca reşedinţă Episcopală la Craiova.150

Spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, Aşezământul Obedeanu din Craiova se transformase într-un centru de învăţătură şi răspândire a culturii, marcat de prezenţa marelui cărturar Chesarie Episcopul Râmnicului.

146 Al. Odobescu, Op. cit., p. 103-105. Se cunoaşte că şi Nicolae Obedeanu era plecat din Craiova în perioada ocupaţiei Olteniei de către austrieci (O.G. Lecca, Familii boiereşti, p.368-369). 147 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, 1718-1739, Bucureşti, Editura Academiei, 1971; Istoria Craiovei, Editura „Scrisul românesc” 1977, p.24-30. În istoria Craiovei se cunoştea că „în 1726, când banul Gheorghe Cantacuzino este destituit, boierii din Craiova sunt nemulţumiţi şi încep acţiunile de împotrivire faţă de administraţia austriacă” (Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Craiova, Editura Alma, 2005 p.135). 148 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.177, 178. Kir Grigore Episcopul Râmnicului din acel moment s-a îngrijit de acest lăcaş, fiind „cel mai ales şi mai bun epitrop... ca să îl aibă ca o umbră netrecută şi ca un acoperământ neputred şi nestricat”. În anul 1764 iulie 6 domnitorul Ştefan Mihail Racoviţă a emis o hotărâre pentru a se alege hotarele moşiilor bisericii Obedeanu din Craiova, întrucât unele documente au ars sau au dispărut (Maria Petrescu, Documente privitoare la moşiile bisericii Obedeanu din Craiova, în „Oltenia”, II, 1941, p.7). 149 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.178-180. Actul cu data de 12 septembrie 1767 este numit diata lui Dumitraşcu Obedeanu, în Biserica Obedeanu, s.l., s.a, p.49-51. Documentele îl atestă pe Dumitrache zis Dumitraşcu Obedeanu ca mare dregător (Th. Rădulescu, Op. cit., Vol.II, p.318; Vol.III, p.458). 150 Ibidem; C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, p.10, 11;

169

Activitatea şi opera acestuia l-au determinat pe istoricul Nicolae Iorga să denumească această perioadă „Epoca lui Chesarie”.151

Imaginea lui Dumitrache Obedeanu a fost reţinută pe peretele bisericii Obedeanu, unde au fost zugrăviţi membrii familiei. Era menţionat cu rangul de mare stolnic. Alături de el era zugrăvit chipul soţiei sale Bălaşa, născută Fărcăşanu.152

Un document datat 30 mai 1777 îi prezintă pe soţii Dumitraşcu şi Bălaşa Obedeanu ca posesori ai moşiei Câmpu Mare din jud. Argeş.153 Moşia fusese primită, ca zestre, de Bălaşa Fărcăşanu. La 1 octombrie 1763 au zălogit moşia stolnicului Ştefan Fărcăşanu, fratele Bălaşei. Acelaşi document atestă că cei doi soţi decedaseră anterior anului 1768.

Prin Testamentul datat 24 martie 1753, Constantin Obedeanu a lăsat fiului său Dumitraşcu, cu titlu de moştenire, moşia Işalniţa jud. Dolj.154 În anul 1760 Dumitraşcu identificat în Băluţă Obedeanu a încercat să obţină moşia Mihăiţa din raza comunei Coţofenii din Dos jud. Dolj.155 A rămas familiei Jianu, moştenită de Stănuţă fiul lui Hagi Stan Jianu.156

Dumitraşcu şi Bălaşa Obedeanu au avut o singură fiică, Ecaterina, al cărei chip a fost pictat pe zidul bisericii ctitorită de părinţii lui Dumitraşu, în Craiova, purtând încă un hram.157 Alături de Ecaterina Obedeanu a fost zugrăvit soţul ei numit Ioan Argetoianu care avea rangul de clucer.

151 Ibidem; Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p.99-102. În vol.II al cărţii Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional, editată de Ministerul Culturii, este prezentată o carte ca fiind tipărită la Craiova în perioada marcată de Chesarie Episcopul Râmnicului. 152 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.183. 153 Acte judiciare, p.355, 356, doc.322 din 30 mai 1777. Ştefan Fărcăşanu era căsătorit cu Maria Cocorăscu, fiica slugerului Constantin. După decesul lor moşia s-a vândut prin mezat pentru plata datoriilor constatate. A ajuns în posesia lui Ioniţă Slătineanu. În anul 1831 era în posesia medelnicerului Alecu Bujoreanu (I. Donat, I. Pătroi, D. Ciobotea, Catagrafia obştească a Ţării Româneşti din 1831, p.76). 154 Biserica Obedeanu, s.l., s.a., p.43. 155 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet LXXVIII, 2, 1760 ianuarie 28. 156 D. Ciobotea, A. Florescu, Stăpânii moşiei Preajba jud. Dolj, p.78; după decesul lui Stănuţa Jianu, moşia a rămas soţiei sale Smaranda, cunoscută ca nepoată a lui Samurcaş. 157 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.183. Ioniţă Argetoianu fost mare sluger a fost numit la 8 iunie 1778, împreună cu alţi boieri, să realizeze hotărnicia moşiei mănăstirii Gura Motrului pentru restabilirea semnelor de vecinătate. (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Manuscrise, Condica mănăstirii Gura Motrului, p.265-276, document datat 18 decembrie 1781). Mărturii contemporane atestă că Dumitraşcu şi Bălaşa Obedeanu au avut mai multe fete (Document din 22 mai 1901, inedit, colecţie particulară. Se explică înlocuirea numelui Argetoianu cu numele Obedeanu, începând cu Petre fiul lui Ioniţă şi Ecaterina Argetoianu).

170

Fiind consideraţi singurii urmaşi ai familiei Obedeanu, Petre fiul lui Ioan şi Ecaterina Argetoianu a purtat numele Obedeanu, având notorietatea dată prin moşii lor din familiile CRAIOVESCU şi CANTACUZINO.

* * *

Se cunosc patru copii având ca părinţi pe Ioniţă Argetoianu şi Ecaterina născută Obedeanu. Se reţine, din tabelul alăturat, că Ioniţă Argetoianu era urmaş al postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elinei, soţia sa, fiica lui Radu Şerban Domnul Ţării Româneşti.158 Ca atare, Ioniţă Argetoianu avea moşi comuni cu soţia sa în familiile CRAIOVESCU şi CANTACUZINO.

158 I.M. Cantacuzino, Op. cit., genealogia, planşele III şi IV; Istoria românilor, Vol.IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, genealogia Craioveştilor, după Ştefan Ştefănescu; Filiaşi. Istorie şi cultură pe Valea Jiului, Coordonator Dinică Ciobotea, p.178-201; Mihai Dim Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, Vol.I, Bucureşti, 2004, p.431; 432; 450; 451.

171

PLANŞA I CONSTANTIN CANTACUZINO, mare postelnic 1598-1663

= ELINA fiica lui RADU ŞERBAN, DOMN ŢĂRII ROMÂNEŞTI

MIHAI CANTACUZINO, mare spătar, 1640-1716 1= MARIA MOGOŞESCU

2= THEODORA

MARIA CANTACUZINO = CONSTANTIN ARGETOIANU, vornic, d. 1741

ARGETOIANU CONSTANTIN mare spătar

d. între 1774-1778 = MARIA SLĂTINEANU

(păr. NICOLAE, BĂLAŞA)

ARGETOIANU MARIA d. post 1780

= BENGESCU RADU mare stolnic, d. 1769

au urmaşi

ARGETOIANU IONIŢĂ, serdar

d. 1802 = ECATERINA OBEDEANU

d. ante 1804 (păr. DUMITRAŞCU,

BĂLAŞA)

ARGETOIANU GHEORGHE paharnic, d. 1813

= ILINCA

au urmaşi

ARGETOIANU CONSTANTIN

medelnicer =OTETELIŞANU

ANIŢA

au urmaşi

ARGETOIANU SMARANDA

= 8.IX.1794 OTETELIŞANU

COSTANDIN (DINCĂ)

au urmaşi

ARGETOIANU ELENA n. 1783

= BIBESCU CONSTANTIN

au urmaşi

ARGETOIANU PETRE zis OBEDEANU, mare agă

n. 1791 - d. 5.I.1864 1= LUCSANDRA CREŢULESCU

d. 1817 2= ELENA

SLĂTINEANU 3= ELISABETA

FLORESCU d. 26.XII.1853

OBEDEANU IOAN n. 1828 - d. 1.XI.1860 Craiova, R.S.C.2166

OBEDEANU MARIA = POENARU NICOLAE

OBEDEANU VASILE colonel, 1834-1902

= NATALIA MICLESCU

172

OBEDEANU ION

n. 12.I.1863 Craiova

OBEDEANU OSCAR PICTOR

OBEDEANU EDUARD LITERAT

OBEDEANU CONSTANTIN MAGISTRAT,

ISTORIC

alţi copii

Cele două fiice ale familiei Ioniţă şi Ecaterina au purtat numele după

soţii lor. Smaranda a fost căsătorită cu Constantin zis Dincă Otetelişanu care era fiul lui Costandin şi al Saftei născută Bengescu.159 Elena a fost căsătorită cu Constantin Bibescu fiul lui Ştefan şi al Mariei născută Golumbeanu.160 Era frate cu Dimitrie Bibescu, tatăl celor doi domnitori ai Ţării Româneşti: Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Fiul numit Constantin a purtat numele Argetoianu, a avut urmaşi în linie bărbă-tească, fiind cunoscuţi cu moşie şi case la Breasta jud. Dolj şi au purtat numele Argetoianu.161

Fiul Petru a perpetuat numele familiei Obedeanu, preluat după bunicul său, Dumitraşcu Obedeanu. El avea în proprietate moşia Obedin. Casele din sat considerate căminul părintesc.162

Petru II Obedeanu a avut ranguri de serdar, paharnic, clucer, agă, mare logofăt al credinţei.163 În anul 1840 îndeplinea funcţia de prezident

159 O. G. Lecca, Genealogia 100 case, pl.70; Dan Berindei, Op. cit., poz. 125 VII; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.II, p.453; M.D. Sturdza, Op. cit., p.431; Dinică Ciobotea, Mari boieri olteni şi rolul lor cultural - Otetelişenii, în „Anuarul Institutului de studii socio-umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova, 1999, Vol.I, p.43-45; Al. Ştefulescu, Gorjul istoric, p.87. 160 Aurelia Florescu, Schiţă genealogică privind spiţa boieri Bibeşti, în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, nr.2, Craiova, Editura Scorilo, 1999, p.77-88. Elenca şi Constantin Bibescu au dăruit bisericii Obedeanu moşia Ciubrov (C.V. Obedeanu, Fundaţia Obedenilor, p.11). Această moşie situată în jud. Mehedinţi era întărită ca proprietate, în anul 1654, Elinei băneasa soţia răpostaului Radu Buzescul şi fiului ei Matei. Moşia era pretinsă de către Vasile postelnic din Breasta (Catalogul documenteleor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, Vol. VIII, doc.257 din 1654 (7162) iulie 14, p.132). 161 Filiaşi. Istorie şi cultură pe Valea Jiului, p.178-201. Paharnicul Costache Argetoianu, nepot de la fiul numit Constantin al lui Ioniţă Argetoianu şi Ecaterina n. Obedeanu era menţionat, la 1837, ca proprietar al moşiei Româneşti plasa Ocolu jud. Dolj, inclusă în prezent satului Işalniţa (T.G. Bulat, Diviziunea proprietăţii rurale în Oltenia la 1837, în A.O., 1925, p.310). 162 C.V. Obedeanu, Fundaţiunea Obedenilor, p.11. 163 P. Cernovodeanu, I. Gavrilă, Op. cit., p.129; Ioan V. Câncea, O arhondologie a Olteniei între 1820-1830, în A.O., 1929, nr.43-44, p.266-275; Dr. Mite Mănenau, Boierii din Oltenia în secolul al XIX-lea, Drobeta Turnu Severin, Editura Tipo Radical, f.a., p.202.

173

al Tribunalului judeţului Mehedinţi.164 În anul 1836, fiind prezident la Caracal, l-a sprijinit pe Ghica să studieze antichităţile judeţului Romanaţi.165 În anul 1857 logofătul Petrache Obedeanu avea în proprietate moşia din hotarul satului Argetoaia jud. Dolj. Figura în lista boierilor cu drept de alegători pentru Divanul Ad hoc. Partea sa de moşie avea „cel puţin 300 falce lucrătoare cu venit liber de ipotecă”.166 În anul 1842 aga Petrache Obedeanu a cumpărat moşia Dobrosloveni jud. Olt fostă a familiei Berindei. În anul 1854 a vândut-o fraţilor Grigore şi Nicolae Berindei.167

Petrache Obedeanu a fost căsătorit cu Lucsandra Creţulescu despre care se cunoaşte că a decedat în anul 1817. Era urmaşă a domnitorului Constantin Brâncoveanu.168 S-a căsătorit apoi cu Elena Slătineanu, urma-şă a lui Necula Slătineanu, ctitorul bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Slatina. În acest lăcaş a funcţionat prima şcoală din Slatina.169 Cu primele două soţii n-a avut copii. S-a căsătorit apoi cu Elisabeta Florescu, cu care a avut trei copii. Această soţie era urmaşă, prin tatăl său, Manolache Florescu, a lui Vâlcsan al lui Florea, ramura din care făceau parte, ca strămoşi, Istratie Florescu şi soţia sa, Voichiţa născută Poenaru.170

Un document îl prezenta pe „dumnealui marele agă Petrache Obedeanu din mahalaoa Mântuleasa”171 a Craiovei, botezând pe Gligorie,

164 Dr. Mite Mănenau, Op. cit., p.202. 165 Alexandru Odobescu, Opere, Vol.V, Partea I, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p.142, 144. 166 S.J.A.N. Dolj, Prefectura jud. Dolj, inv. 90 din anul 1857, fila 19. Era menţionat cu vârsta de 60 ani. 167 Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, A-F, Craiova, Editura Alma, 2009, p.229. 168 Dan Berindei, Op. cit., poz. 83VI. 169 O.G. Lecca, Genealogia 100 de case, pl. 81; Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt. Oraşe, Craiova, Editura Alma, 2006, p.75-76. 170 O.G. Lecca, Genealogia 100 de case, pl.37; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p.27, 55, 181; Dan Pleşia, Originea Băbenilor şi continuitatea vechilor Floreşti, în „Arhiva genealogică”, nr.3-4, 1996, p.269-273. Despre mama Elisabetei Obedeanu se cunoaşte că era din familia Boldescu. Acest nume l-ar fi putut prelua familia sa, după o moşie numită Boldu, inclusă în zona oraşului Caracal. Denumirea s-a păstrat printr-o mahala a oraşului Caracal şi prin biserica „Sf. Ioan” - Boldu din aceeaşi localitate (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor, Vol.I, p.140; Dicţionarul istoric al localităţilor din jud. Olt. Oraşe, p.121). Vasile Obedeanu fiul lui Petre şi Elisabeta Obedeanu s-a născut la 1.I.1834 în Caracal (Doc. din 22 mai 1901; inedit; colecţie particulară). 171 S.J.A.N. Dolj, R.S.C.Craiova, inv.1465 din 1 ianuarie 1846, act de naştere, înregistrat la biserica „Sfinţii Voievozi”.

174

fiul Ralucăi şi al lui Theodor jimblaru, în anul 1846. Se deduce că locuiau în casele soţiei situate în zona bisericii „Sfinţii Arhangheli”.

Soţii Petrache şi Elisabeta Obedeanu erau zugrăviţi pe zidul bisericii Obedeanu, alături de ceilalţi membri ai familiei.172 Aveau case şi în Bucureşti situate în culoarea de Roşu, suburbia Popa Herea.173

După decesul soţiei sale, Elisabeta,174 înregistrat la Craiova, Petrache Obedeanu s-a stabilit în casele părinteşti de lângă biserica Obedeanu. În casele soţiei rămăsese fiul Ioan Obedeanu, care se căsătorise. Soţia acestuia se numea Zoiţa. Ioan Obedeanu a decedat la 32 de ani şi n-a avut copii.175 La 5 mai 1864 biserica Obedeanu înregistra trecerea la cele veşnice a marelui agă Petrache Obedeanu.176

Momentele marcau un final de transformări sociale la care familia Obedeanu participase activ. În cadrul Aşezământului Obedeanu s-au „plămădit minţi şi suflete energice ale patrioţilor de la 1848 şi înaintaşilor lor.”177

* * *

Anul 1854 marca vânzarea moşiei Dobrosloveni din jud. Olt de către aga Petrache Obedeanu178. Atesta, în acelaşi timp, decesul fiicei sale

172 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.183, 184. 173 George Potra, Din Bucureştii de ieri, Vol.II, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1990, p.146-157. 174 S.J.A.N. Dolj, R.S.C.Craiova, inv.1826 din 26 decembrie 1853. 175 Ibidem, inv.2166 din 1 noiembrie 1860. Actul îl prezenta ca fiind moşier. Documentele păstrate atestă că fusese nevoit să împrumute nişte sume de bani. De la serdarul Ioan Ralea Golfineanu împrumutase 672 galbeni (S.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet XLIII, 28, 1853 august 4). Apoi se împrumutase cu 10 galbeni la Constantin Braboveanu (Ibidem, Pachet CLI, 45, 1860 ianuarie 31). În anul 1847 Iancu fiul lui Petrache Obedeanu, împreună cu soţia sa, Zoiţa, cununa doi tineri în Craiova (Contantin şi Maria fiica lui Nicolae cojocar). 176 Ibidem, inv.2357. A fost înmormântat la biserica familiei sale. 177 G. Mil. Demetrescu, O veche ctitorie boierească, p.181. Constantin V. Obedeanu, O pagină asupra evenimentelor de la 1854, Bucureşti, 1923, p.11-18, cf. G. Potra, Din Bucureştii de ieri, p.146-147. 178 Câteva documente desluşesc nu numai istoria moşiei Dobrosloveni-Olt, dar şi relaţiile de rudenie ale Obedenilor şi Berindeilor. Astfel, la 7 noiembrie 1852 s-a realizat hotărnicia moşiilor Dobrosloveni şi Grămătici din judeţul Romanaţi, proprietatea lui Petrache Obedeanu, agă, şi Grigore Berindei cu fratele său (Academia Română, mss. 120-121-CDXXVII). La 2 noiembrie 1854, Petrache Obedeanu, logofăt, şi fiul său Ioan se obligă faţă de Grigore şi Nicolae Berindei, fraţi, să le restituie la soroc 2500 galbeni împrumutaţi. În aceeaşi zi, Petrache Obedeanu logofăt trece asupra fiului său Ioan Obedeanu toate drepturile şi îndatoririle ce implică proprietatea moşiilor Dobrosloveni şi Grămătici din Romanaţi (Ibidem, 122-CDXXVII). A doua zi, pe 3 noiembrie 1854, Vasile Obedeanu face schimb de moşie cu fraţii săi vitregi, Grigore şi

175

numită Maria, după ce născuse pe cel de-al patrulea copil.179 Maria Obedeanu fusese căsătorită cu pitarul Poenaru Nicolae zis Nae, fiul lui Petrache Poenaru şi al Saftei născută Arion.180 Acesta s-a recăsătorit cu Maria Berindei. Dintre ceilalţi trei copii, fiul numit Vasile Poenaru, s-a stabilit în Bucureşti, era cunoscut cu gradul de maior. Fiica numită Elisabeta s-a căsătorit cu Nicolae Greceanu, iar fiica, Smaranda era căsătorită cu Barbu Rioşeanu. Locuiau în Craiova.181

Vasile Obedeanu fiul lui Petrache şi Elisabeta Obedeanu182 a trăit între anii 1834-1902. Şcoala primară a făcut-o la Craiova, având ca profesori, între alţii, pe Ioan Maiorescu, fost director al Şcolii Centrale. În anul 1850 familia sa era stabilită în Bucureşti.

În anul 1854 Vasile Obedeanu a absolvit cursurile Şcolii militare din Bucureşti. A obţinut gradul de căpitan de cavalerie şi a fost încadrat în Regimentul al 2-lea de gardă imperială a Sultanului. Cunoscând trei limbi străine, a fost numit aghiotant de către Omer Paşa, comandantul şef al armatei turceşti din Principatele Române. După încetarea războiului din Crimeea, a fost trimis la Istanbul, ca ataşat la Ministerul de război. În anul 1855 s-a specializat la Şcoala de cavalerie din Franţa, de la Saumur. Întors în ţară, a primit gradul de maior, îndeplinind funcţia de instructor şi profesor de echitaţie la Şcoala militară din Bucureşti. A ieşit la pensie cu gradul de colonel.183

Vasile Obedeanu a fost căsătorit cu Natalia, fiica marelui vornic Alexandru Miclescu.184 A avut şi un frate, numit tot Alexandru Miclescu Neculai Berindei: le dă partea ce avea de la tatăl său, Petrache logofăt, în moşiile Dobrosloveni, Grămătici şi Frăsinetul din Romanaţi şi 2500 galbeni, iar fraţii Berindei îi dau partea ce aveau de la mama lor în moşiile Palanga şi Icoana judeţul Ilfov (Ibidem, 124-125-CDXXVII). 179 S.J.A.N. Dolj, R.S.C.Craiova, inv.1864, din 29 octombrie 1854. 180 Ibidem, R.S.C. Craiova, inv. 1482 din 10 februarie 1846, care îl atestă, ca naş de cununie, pe Ioan Bibescu, fratele Domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848). 181 Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu, Adăugiri la genealogia boierilor Poenari, în Argeşul şi Ţara Românească între medieval şi modern. Studii de istorie şi arheologie. Prinos lui Spiridon Cristocea la 70 de ani, Editori Dragoş Măndescu, Marius Păduraru, Ionel Dobre, Brăila-Piteşti, Editura Istros, 2013, p.87-116. 182 O.G. Lecca, Familii boiereşti, p.369-370. Vasile Obedeanu s-a născut la Caracal în data de 1 ianuarie 1834. Informaţia se regăseşte într-un document datat 22 mai 1901, realizat la Tribunalul jud. Dolj, pentru stabilirea relaţiei dată de numele tatălui său care se schimbase din Argetoianu în Obedeanu (Documentul în copie se află la o colecţie particulară). 183 G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Vol.III, p.146-147. 184 O.G. Lecca, Familii boiereşti, p.369-370. Familia Miclescu era prezentă la Cerneţi jud. Mehedinţi, în anul 1827. Ştefan Miclescu, alături de alţi boieri şi neguţători, a contribuit cu sume de bani la zugrăvirea bisericii cu hramul „Sf. Treime” din Cerneţi

176

despre care se cunoaşte că s-a născut la Botoşani, în data de 2 martie 1836 şi a decedat în anul 1873. Acesta era căsătorit cu Ecaterina Glogoveanu fiica marelui agă Constantin Glogoveanu şi a Elencăi născută Otetelişanu.185 Erau atestaţi ca urmaşi ai domnitorului Constantin Brâncoveanu, prin fiica acestuia, Safta căsătorită cu Iordache Creţulescu.186

Istoricul O.G. Lecca menţionează că Vasile şi Natalia Obedeanu au avut patru băieţi: Ernest, Eduard, Oscar şi Constantin şi trei fete: Ecaterina, Olga şi Alice.187 Documentele de stare civilă ale Craiovei mai prezintă un fiu al părinţilor citaţi. La 12 ianuarie 1863 se năştea, la Craiova, Ioan Obedeanu, fiul Nataliei şi al lui „Vasile sin Petre Obedeanu, fiul Nataliei şi al lui „Vasile sin Petre Obedeanu”.188 Fusese botezat la biserica Obedeanu de Elena Glogoveanca. Probabil a decedat când era tânăr ca şi fratele său Ernest. Istoricul George Potra îi includea între „cei opt copii pe care i-a avut ofiţerul Vasile Obedeanu”.189

În preocupările copiilor, ca activitate după vârsta majoratului s-a resimţit educaţia primită în casa părintească. Mama lor, Natalia Obedeanu „era cultă, se ocupa cu desenul şi pictura, cânta la pian.”190 Despre fiica numită Olga Obedeanu se cunoaşte că studia la o şcoală din Lemberg (Polonia). Iar despre fiica numită Catinca Obedeanu se cunoaşte că studiase pictura şi, probabil fiind mai mare, ca vârstă, îi fur-niza informaţii şi fratelui ei, Oscar.191 Unii dintre copii luau lecţii de vioară de la profesorul Wiest.192 (Inscripţii din bisericile Olteniei. Cerneţi, adunate de T.G. Bulat, în A.O., 1924, p.250-253). În anul 1862 deputatul Dimitrie Miclescu a demisionat din Adunarea legislativă care se întrunise la Bucureşti, în semn de protest la măsurile stabilite (Istoria românilor, Vol.7, Tom I, Bucureşti, 2003, p.504). Dimitrie Miclescu era văr primar cu Natalia Obedeanu. Avea un fiu, Victor Miclescu, soţ al Constanţei Boerescu (O.G. Lecca, Genealogia 100 case, planşa 62; Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală, p.55). 185 Ibidem, Genealogia 100 case, planşa 62; Ileana Cioarec, Boierii Glogoveni, Craiova, Editura Alma, 2009, p.30-40. 186 Dan Berindei, Op. cit., poziţiile 13IV, 22V, 46VI, 127VII. Elena Glogoveanu mama Ecaterinei căsătorită cu Al. Miclescu se înrudea cu familia Obedeanu, ca fiind descendentă a familiei Otetelişanu care avea, la rândul său, un moş comun cu familia Obedeanu, şi care era atestat ca fiind familia Bengescu. Testamentul Elenei Glogoveanu atestă că avea trei copii, numiţi Nicolae Glogoveanu, Catinca Miclescu şi Zoe Bibescu (S.J.A.N. Dolj, Tribunal jud. Dolj, act autentic nr.240 din 13 februarie 1887). 187 O.G. Lecca, Familii boiereşti, p.369-370. 188 S.J.A.N. Dolj, R.S.C.Craiova, inv.2306, act de naştere din data menţionată. 189 G. Potra, Din Bucureştiul de ieri, Vol.II, p.146-157. 190 Ibidem. 191 Ibidem. George Potra o numea discipol al profesorului ei, considerat a fi cel mai bun elev al renumitului pictor polonez Mateyko (1839-1893), cunoscut ca Director al Academiei de Artă din Cracovia. 192 Ibidem.

177

Oscar Obedeanu a fost cunoscut ca pictor. S-a născut în casa părin-tească din Bucureşti în anul 1866. A decedat la 15 ianuarie 1915, fiind bolnav.193 A urmat cursurile unor şcoli din diferite localităţi, unde era mutat tatăl său, Vasile Obedeanu, care era militar. În casa părintească a învăţat limbile franceză şi germană. În anul 1875 se afla în Craiova cu părinţii săi şi urma cursurile Institutului Arnold. Între anii 1878-1882 a urmat cursurile Liceului din Bârlad. În anul 1886 era înscris la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Între anii 1889-1893 studia la Academia de Arte din oraşul german München. Apoi a cutreierat Europa studiind galeriile Muzeelor vizitate.194

Ca pictor consacrat a participat cu lucrări la diferite expoziţii organizate. A fost apreciat de public şi de către criticii de artă, primind diferite distincţii. Executarea tabloului „Ştefan cel Mare la Rahova” îl atestă cu un studiu serios despre istoria ţării. Realizarea acestei lucrări a fost secondată de publicarea, la Bucureşti, în anul 1904, a cărţii intitulată Textul relativ la epopeea picturală a lui Ştefan cel Mare.195 Activitatea susţinută prin lucrări de valoare l-a propulsat între personalităţile Olteniei şi ale ţării.196

Despre Eduard Obedeanu se cunosc mai puţine aspecte. A trăit între anii 1870-1944. În anul 1916 era menţionat cu gradul de maior în specialitatea Artilerie. Informaţia a fost preluată după o conferinţă susţinută la Cercul Militar din Slatina. Textul a fost publicat la Bârlad în anul 1916, având titlul Cauzele războiului European.

Constantin Obedeanu fiul lui Vasile Obedeanu se încadrează între remarcabilii istorici ai ţării. A fost membru al „Societăţii Istorice Române”; a publicat numeroase studii, conţinând contribuţii de valoare.197 Cunoscându-i părerile lui Constantin V. Obdeanu, Constantin I. Argetoianu,

193 A fost înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Bibliografia românească modernă. 1831-1918, Vol.III, (L-Q), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Societatea de Ştiinţe Filologice din R.S. România, 1989, p.656 (în continuare prescurtarea B.R.M.) 194 G. Potra, Din Bucureştiul de ieri, Vol.II, p.146-157. 195 B.R.M., Vol.II, p.656; Mircea Dumitriu, Vitejia armatei române în războiul din 1877-1878 reflectată în creaţii inedite ale pictorului Oscar Obedeanu, în „Muzeul Naţional”, Bucureşti, 1976, Vol.III, p.433-440. 196 Repere spirituale româneşti, p.236. 197 B.R.M., Vol.II, p.656. Se înrudea cu Constantin fiul lui Ioan Argetoianu cu care se confruntase în idei de multe ori. Divergenţele de păreri dintre ei l-au determinat pe Constantin Argetoianu să facă afirmaţia despre Constantin Obedeanu că „se credea o lumină a Istoriei Naţionale” (C. Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, Vol.I, p.136.

178

l-a invitat să prezinte o conferinţă „într-o şedinţă a Cercului de Studii al Partidului Conservator (care) puteau avea un răsunet - şi au avut”.198

Constantin V. Obedeanu a trăit între anii 1875-1931. Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti, a lucrat în magistratură. Documentele îl atestă în anii 1903 şi 1904 cu funcţia de procuror la Tribunalul jud. Ilfov. În anul 1914 era menţionat ca locotenent de rezervă în Regimentul 10 Artilerie.199

A colaborat cu studii, articole politice, istorice şi literare la periodicele „Conservatorul”, „Acţiunea”, „Adevărul”, „Arhivele Olteniei”, „Noua revistă”, „Arta şi literatura”.200 S-a reţinut o listă a lucrărilor sale publicate în volume separate până în anul 1918 inclusiv.201 La acestea se adaugă următoarele cărţi: Istoricul doctrinelor politice în România, Craiova, 1928, Tudor Vladimirescu în istoria contemporană a României,202 Craiova, 1929; Portretele lui Mihai Viteazul, [Craiova], 1930.

Acţionând pentru recunoaşterea unor drepturi ale strămoşilor săi - cu referire la proprietăţi şi ctitoria lor din mahalaoa Obedeanu a Craiovei - Constantin V. Obedeanu sublinia că „din cenuşa acestui trecut glorios” s-a putut reconstitui „viziunea marilor virtuţi datorită cărora neamul nostru s-a putut menţine.”203

La famille Obedeanu dans l’histoire du pays Les auteurs mettent en évidence le rôle et la place historique des boyards Obedeanu le long de plusieurs siècles. On a reconstitué les possessions foncières de la famille Obedeanu constituées en donation au nom du Monastère Obedeanu de Craiova aussi bien que les relations généalogiques avec les autres familles de boyards.

198 C. Argetoianu, Op. cit., Vol.I, p.137. 199 B.R.M., Vol.II, p.655-656. 200 C. Argetoianu, Op. cit., Vol.I, p.136. 201 B.R.M., Vol.II, p.655-656. 202 Este citat de Dan Berindei, Revoluţia de la 1821, Bucureşti, 1991, p.248. 203 Biserica Obedeanu, s.l., [post 1900], p.23.

179

TÂRGU-JIUL ÎN VREMEA PRIMARULUI VASILE LASCĂR (1879-1883)

Cristian Grecoiu

Vasile Lascăr s-a născut pe meleagurile Gorjului, la Şomăneşti, în data de 3 noiembrie 18521, fiind cel mai mic dintre cei patru fii ai lui Manolache şi Raluca Lascăr. Tatăl său a fost pe rând pitar, serdar, iar după ce s-a stabilit, în 1842, la Târgu Jiu s-a căsătorit cu Raluca Urdăreanu, urmaşă a unei vechi familii boiereşti gorjene. După ce a absolvit cursurile primare şi gimnaziale, tânărul Vasile Lascăr a urmat liceul din Craiova, iar în 1872 a plecat în Franţa, unde s-a înscris la Facultatea de Drept din Paris. Izbucnirea Războiului de Independenţă îl determină să se întoarcă în ţară şi se înrolează voluntar în miliţia oraşului Târgu Jiu, deşi fusese scutit de recrutare2.

Se înscrie în Barou şi în scurt timp devine unul din avocaţii de frunte ai judeţului, dobândind o reputaţie strălucită şi o clientelă numeroasă. Relaţiile şi prieteniile pe care le leagă cu această ocazie îi vor fi de folos în cariera politică, fiind apreciat pentru cunoştinţele profesionale şi ţinuta morală. La 26 de ani devine consilier judeţean, iar în 1879 este numit, prin decret regal, primar al oraşului Târgu Jiu. Cei patru ani petrecuţi în fruntea oraşului de pe Jiu (1879-1883) vor constitui o experienţă preţioasă pentru tânărul politician, care îi va fi de folos, mai târziu, când va ajunge ministru de interne şi va moderniza administraţia locală şi poliţia statului.

La alegerile parlamentare din 23 aprilie 1883 este ales în Parlamentul României, iar un an mai târziu se mută definitiv în Bucureşti, devenind unul din fruntaşii Partidului Naţional Liberal, al cărui membru era. În 1896, în guvernul prezidat de Petre S. Aurelian, Vasile Lascăr ocupă pentru prima dată funcţia de ministru de interne. Perioada scurtă de doar 123 de zile cât a durat acest guvern nu i-au permis să-şi pună în aplicare ideile novatoare privind reorganizarea ministerului3:

1 Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Gorj), Colecţia Registre de Stare Civilă a comunei Şomăneşti, registrul nr. 22/1852, f. 1. 2 Nicolae Mischie, ,,Vasile Lascăr reformator în administraţia de stat” , Editura Clusium 2000, Cluj Napoca, p. 17. 3 Ibidem, p. 29.

180

,,Eu cred că administraţia trebuie să fie a ţării, iar nu a partidelor politice, nu înţeleg, că atunci când se schimbă un guvern, guvernul cel nou să dea afară funcţionarii administrativi şi să-i înlocuiască cu clientela sa politică, cu care a luptat contra guvernului cât timp a stat în opoziţie, iar guvernul care a căzut să treacă în opoziţie cu funcţionarii administrativi şi să lupte cu ei ca nişte soldaţi până va redobândi puterea ... Funcţionarii, în loc de a căuta să se distingă prin serviciile ce aduc ca buni administratori, nu caută decât să se distingă ca buni politicieni, cum să ocrotească pe partizani şi să prigonească pe adversari. Preocuparea lor de căpetenie este cum să se alipească mai bine de cutare sau cutare om politic cu influenţă. Aceasta degradează demnitatea oamenilor şi slăbeşte caracterele.”4.

La 21 noiembrie 1902, Vasile Lascăr, numit din nou ministru de interne, va începe opera sa reformatoare, care a schimbat din temelii administraţia ţării şi organizarea poliţienească. Mai întâi desfiinţează poliţia comunală, o adevărată sinecură pentru agenţii electorali şi modifică legea electorală, asigurând libertatea alegătorului şi votul secret. Legea poliţiei din 1903 introducea criterii clare pentru angajarea şi promovarea poliţiştilor, un sistem riguros de examene şi chiar inamovibilitatea poliţistului5. Tot prin această lege se dispunea înfiinţarea unei şcoli speciale de poliţie, şcoală care astăzi poartă numele fondatorului său.

O altă lege promovată de Vasile Lascăr a fost cea privind organizarea comunală prin care se preconiza ca o comună să nu aibă mai puţin de 300 contribuabili şi un venit mai mic de 8000 lei. În acest fel numărul comunelor s-ar fi putut reduce de la 2905 la 1313, ceea ce ar fi adus economii la bugetul statului, dar lovea în interesele marilor proprietari de pământ. Vasile Lascăr considera că prin legea comunală din 1864 s-a făcut o greşeală când s-a desfiinţat organizarea ce exista în fiecare sat. Legea comunală din 1904 urmărea să dezvolte ,,viaţa publică în sat, în aşa fel încât locuitorii să se ocupe de satele lor. În acelaşi timp dreptul de a avea judecătorie comunală, de a ţine actele stării civile, a avea obor pentru vitele ce produceau pagube în pământul altora, de a legaliza contractele agricole, de a avea delegatul satului, atribuţiuni poliţieneşti şi orice alte atribuţiuni îi va delega primarul, toate acestea însemnau mare lucru pentru locuitorii satului“6.

4 Ibidem, p. 134. 5 M. Theodorian-Carada, ,,Vasile Lascăr. 1852-1907”, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, Bucureşti, 1911, p. 86-89. 6 Nicolae Mischie, op.cit., p. 100.

181

Descentralizarea administrativă, lărgirea autonomiei locale, încurajarea iniţiativei private şi depolitizarea aparatului administrativ sunt principiile care au stat la baza reformei comunale iniţiată de Vasile Lascăr, principii care îşi păstrează valabilitatea şi în ziua de astăzi.

Calităţile de om politic şi realizările sale ca ministru îl vor impune ca unul din posibilii succesori ai lui D.A. Sturdza la şefia Patidului Naţional Liberal, alături de Spiru Haret şi Ion I.C. Brătianu. Moartea sa prematură, la 22 martie 1907, în urma unei pneumonii, va lăsa un gol în viaţa politică a ţării, aşa cum reiese şi din telegrama expediată de şeful guvernului: ,,Ţara întreagă resimte pierderea dureroasă a unuia din cei mai valoroşi fii ai săi”7.

Despre viaţa şi activitatea lui Vasile Lascăr au apărut, până în prezent, două biografii: prima în anul 1914, scrisă de M. Theodorian-Carada, un vechi admirator şi prieten, iar a doua şi cea mai amplă, în anul 2000, autor fiind Nicolae Mischie, un reputat cercetător al trecutului istoric al Gorjului. Ambele tratează, însă, succint perioada când Vasile Lascăr a îndeplinit funcţia de primar al oraşului Târgu-Jiu, aşa că, pe baza documentelor de arhivă, am încercat o călătorie în timp, în urmă cu mai bine de 130 de ani, pentru a vedea cum arăta oraşul şi cum s-a schimbat în timpul mandatului său.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Târgu-Jiu, deşi capitală de judeţ, era slab dezvoltat economic şi din punct de vedere al infra-structurii. Strada Unirii împărţea oraşul în două culori sau circumscripţii: culoarea galbenă în nord şi culoarea albastră în sud. Existau două pieţe: piaţa principală lângă primărie şi piaţa mică lângă capela Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

În anul 1880, oraşul de pe Jiu avea o populaţie de 3322 de locuitori, dintre care 1257 bărbaţi, 1072 femei, 515 băieţi şi 478 fete. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor erau români, dar existau şi 40 de evrei, 139 de nemţi, 25 de unguri, 23 italieni, 42 sârbi, 5 greci şi 1 englez8. În ceea ce priveşte categoriile sociale şi profesionale, în oraş erau 37 proprietari, 108 funcţionari, 84 elevi, 7 preoţi, 190 agricoli, 81 băcani, 3 abagii, 14 fierari, 6 lumânari, 45 cizmari, 4 cojocari, 329 servi-tori, 33 olari, 15 zidari, 19 lăutari, 8 potcovari, 6 birjari, 5 grădinari, 2 morari, 6 croitori, 2 croitorese, 4 măcelari, 5 bărbieri, 2 pescari, 1 mecanic, 1 tabac, 1 fabricant de bere, 1 spiţer, 7 brutari, 3 simigii, 4 bragagii, 10 avocaţi, 4 medici, 2 ingineri, 4 tapiţeri, 1 modistă, 1 legător 7 Ion Mocioi, ,,Vasile Lascăr, primar la Târgu-Jiu (1852-1907)” în ,,Litua. Studii şi cercetări.VI”, Târgu-Jiu, 1994, p. 209. 8 S.J.A.N. Gorj, fond Primăria oraşului Târgu-Jiu, dosar 18/1880-1881, f. 60.

182

de cărţi, 3 cafegii, 1 ceasornicar, 1 hăinar, 3 tinichigii, 2 dogari, 4 boian-gii, 5 calfe, 12 ucenici, 1 cercelar, 5 braşoveni, 4 telegrafişti, 2 plăpumari, 5 spălătorese, 177 servitori şi 12 militari9.

În cursul anului au avut loc 27 de căsătorii, 103 naşteri şi 128 decese. Ca stabilimente industriale în Târgu Jiu exista o berărie, care producea anual 25 hectolitri de bere, 2 ateliere de lumânări, o tăbăcărie şi 2 mori, care produceau un venit anual de 8000 lei10. Agricultura constituia principala ocupaţie şi sursă de venit a locuitorilor, cultivându-se 450 ha cu porumb, 4 cu orz, 3 ha cu cartofi, fasole, mazăre, varză, ceapă şi obţinându-se circa 20 375 hectolitri porumb, 875 grâu, 175 rapiţă, 660 orz şi 406 alte cereale11. Aceste date statistice ne oferă o imagine de ansamblu despre cum arăta Târgu-Jiu în anii 80 ai sec. XIX, un oraş patriarhal, centru administrativ şi politic, în care meseriile şi ocupaţiile tradiţionale, ca ,,braşoveni” şi ,,lumânari” coexistau cu cele moderne, ca avocat, medic, inginer, în care noul se întrepătrundea cu vechiul.

În 1879, la doar 27 de ani, Vasile Lascăr este numit, prin decret regal, primar al oraşului Târgu-Jiu. Situaţia pe care o găseşte tânărul edil nu este deloc încurajatoare: ,,Edilitate nu exista. Cancelaria un mit, iluminatul şi curăţenia stradelor în grija Celui de Sus. Cea dintâi grije a lui Lascăr fu dar, să pue capăt acestei stări nenorocite. Măcelarii şi brutarii se crucesc când primarul le trimite înapoi ploconul zilnic. Curând se conving că trebuie să se supună la anumite reguli. În piaţă nu se mai vede carne stricată, nici în brutării carne cu lipsă la cântar. Funcţionarii primăriei încep să vie regulat la serviciu, uliţele se mătură, iar din curţile bisericilor, ca prin farmec dispar bălăriile”12.

Personalul Primăriei era alcătuit din Primar, Ajutor de primar, Secretar, Ajutor de secretar (însărcinat şi cu starea civilă), Copist, Con-trolor, Directorul biroului de servitori, Perceptor, Ajutor de percepţie, Agent de urmărire şi Vătăşel13. În septembrie 1879, V. Lascăr înfiinţează Serviciul Statistic Comunal14, pentru a culege şi centraliza date referitoare la Târgu Jiu. Pe lângă acesta mai funcţionau şi Serviciul Pompierilor (1 comandant, 1 caporal şi 14 pompieri care dispuneau de 1 car, 3 pompe, 9 cai şi 6 sacale mici) şi Poliţia oraşului (Poliţaiul oraşului, 2 comisari şi 15

9 Idem, dosar 5/1881-1882, f. 21. 10 Ibidem, f. 20. 11 Ibidem, dosar 18/1880-1881, f. 60. 12 M. Theodorian-Carada, op.cit., p. 19. 13 S.J.A.N. Gorj, fond Primăria oraşului Târgu-Jiu, dosar 23/1880-1882, f. 2. 14 Idem, dosar 6/1879, f. 83.

183

sergenţi de noapte). Iluminatul public era concesionat lui Niculescu Ion, care se îngrijea de cele 110 lămpi cu gaz existente în oraş15.

În oraş funcţionau 2 şcoli de stat şi 1 particulară. Şcoala Primară de Băieţi avea 229 de elevi repartizaţi astfel: 60 în clasa I, 66 în clasa a II-a, 53 în clasa a III-a şi 50 în clasa a IV-a. Şcoala Primară de Fete avea 26 de eleve în clasa I, 12 în clasa a II-a, 10 în clasa a III-a şi 9 în clasa a IV-a16. La 9 iulie 1879, într-un raport ,,despre starea morală şi materială a Şcolii Primare de Băieţi”, pe care îl înaintează primarului, Constantin Stanciovici şi George Vally, profesor la Şcoala Normală locală, aflăm că principalul inconvenient în desfăşurarea procesului de învăţământ îl constituie ,,...dividerea şcolii în două localuri...E de dorit să se caute o casă mai spaţioasă, prevăzută de mai bune condiţiuni higienice, care să poată corespunde pe deplin cerinţelor unei şcoli publice”17. În raportul aceleiaşi comisii din 30 iunie 1882, aflăm că ,,...Şcolarii preparaţi în modul cel mai raţional, erau în stare să răspundă cu multă facilitate asupra cestiunilor celor mai dificile de gramatică, să discerne diferitele epoce şi să povestească faptele cele mai sailante din istoria ţării noastre, să deslege cu multă uşurinţă cele mai grele probleme de calcul din viaţa practică, să-şi dea seama, în fine de tot ce-i înconjoară. Într-un cuvânt, domnule primar, Şcoala Primară Publică de Băieţi din acest oraş, condusă cu multă înţelepciune de d-nul Sadoveanu, cu concursul devotat al celorlalţi institutori, se poate număra între şcolile cele bune satisfăcând pe deplin menirea ei”18.

Convins de necesitatea dezvoltării şi sprijinirii învăţământului, primarul Lascăr acorda din bugetul primăriei 200 lei ,,pentru cărţi de premii la examene”, 150 lei ,,cumpărării de cărţi în cursul anului copiilor şi fetelor sărace de la ambele şcoli”, 1600 lei ,,chiria localului şcolii primare de băieţi’’ şi 587 lei ,,ajutor la chiria localului internatului de fete”19.

Însă principalele realizări ale lui Vasile Lascăr, ca primar, constau în investiţiile din infrastructura urbană, care vor transforma Târgu-Jiul dintr-un târg patriarhal într-un oraş modern. La 26 iunie 1879, primarul Lascăr îi comunică inginerului judeţului că a interzis ,,ridicarea pietrişului din sus de pod”, care apără Grădina Publică de inundaţii şi permite folosirea pietrişului ,,din cel care se găseşte în josul podului”20.

15 Idem, dosar 5/1881-1882, f. 46-49. 16 Ibidem, f. 51-52. 17 S.J.A.N. Gorj, fond Primăria oraşului Târgu-Jiu, dosar 3/1879, f. 96. 18 Idem, dosar 3/1882, f. 29. 19 Idem, dosar 24/1879-1881, f. 15. 20 Idem, dosar 1/1879, f. 52.

184

Pentru menţinerea curăţeniei în oraş exista ,,Corpul Cantonierilor”, compus din 9 oameni, din care 6 fac ,,serviciu activ la curăţitul şoselelor, străzilor”, iar ceilalţi 3 ,,unul la curăţitul pădurilor de peste apa Jiului, de asemenea la Grădina Publică pentru curăţitul şi îngrijirea Grădinii şi unul numai pentru întreţinerea reparaţiunilor obiectelor de curăţenie”21.

Într-o adresă către Poliţaiul oraşului din 7 iulie 1879, V. Lascăr se plânge că în ciuda contractului încheiat la 19 ianuarie 1879 între Primărie şi dl. I. Nicolăescu privind iluminatul public ,,lipsa numărului suficient de lampe, iar pe de alta reaua lor întreţinere lasă aşa de mult de dorit, încât dacă ar intra cineva seara în oraşul nostru ar avea dreptul să zică că suntem nişte oameni care au oroare de lumină”. Câinii vagabonzi, murdăria de pe străzi şi porcii ,,care se plimbă măreţ pe străzi ca nişte oameni care pare că au căpătat dreptul de cetăţeni”, toate acestea nu-l descurajează pe tânărul primar, care este decis să schimbe lucrurile22.

La 17 septembrie 1879, Consiliul Comunal, alcătuit din V. Lascăr, preşedinte şi Gh. Ionescu, M.I. Dănăricu, V. Scorţeanu, Marin Petrescu, Stan Gheorghiu, membri, decide lărgirea străzilor Tudor Vladimirescu şi Eliade şi pavarea lor cu piatră23, iar la 22 septembrie votează 1000 lei pentru construirea a două diguri la podul cel mare şi aprobă ,,lărgirea străzilor Fraternităţii şi Magheru prin exproprierea unui stânjen din grădina d-lui Săftoiu”24.

În aprilie 1880, Primăria Tg. Jiu scoate la licitaţie ,,facerea şoselei după str. Sf. Treime...şoselei cimitirului...construirea unui pod de la pârâul de la cismele şi facerea a două şosele la ambele capete ale podului”25. La 18 mai 1880 se încheie un contract prin care primarul ,,…am dat în antreprindere d-lui Ion Gherud nivelarea şi pavarea cu pietriş a curţii Bisericii Catedrale, destinată ca plaţ pentru diferite ceremonii…iar după terminarea terasamentului, antreprenorul va fi obligat a aşterne şi un strat de pietriş în grosime de zece centimetri. Şoseaua ce se va nivela şi împietri prin noua piaţă începând din strada Victoriei şi până în matca Jiului vechi. …În urma terminării terasa-mentului antreprenorul va fi obligat ca pe acsa şoselei să pună un strat de pietriş în grosime de 15 centimetri, iar la margini acest strat să aibă o grosime de 10 centimetri. Pentru aceste lucrări mijlocind preţul de lei 820, Primăria se obligă a răspunde lei 400 când jumătate aproape

21 Ibidem, f. 50. 22 Ibidem, f. 65-66. 23 Idem, dosar 20/1879, f. 67-68. 24 Ibidem, f. 22-26. 25 Idem, dosar 25/1879-1881, f. 29-31.

185

lucrarea se va constata că e terminată şi restul între părţi după trebuinţă când cea din urmă parte se va da după ce dl. Inginer va da aviz că lucrarea este complet terminată”26.

Deoarece Şcoala Primară de Fete avea nevoie de reparaţii urgente, primarul Vasile Lascăr încheie un contract la 29 august 1880 cu Ianoş Şonţu, care, contra sumei de 360 lei, va face următoarele reparaţii: mărirea claselor III şi IV, facerea din nou a coridoarelor, adică cel din faţa şcolii şi cel din faţa dependinţelor, repararea plafonului în clasele I şi II, înlocuirea a 16 geamuri ,,care sunt sparte din cauza vijeliilor”, vopsirea a 2 table de calcul şi repararea sobei în clasele III-IV27.

Deoarece la 15 iulie 1880 se împlineşte ,,termenul împrumutului de 23.500 lei făcut în anul 1871 de către comună la dl. Naum Gheorghiu, împrumut care este în condiţiuni foarte oneroase, deoarece comuna plăteşte procent de 12% şi veniturile comunale nu ajung decât pentru plata dobânzii acestui împrumut, iar împrumuturile făcute de Casa de Consemnaţiuni se face cu dobândă de numai 5% şi cu amortisment”, Consiliul Comunal aprobă cererea primarului privind un nou împrumut în valoare de 30.000 franci pe 5 ani, cu care să se achite cel vechi28.

Vasile Lascăr nu ezită să intre în conflict cu politicenii locali, atunci când consideră că aceştia nu acţionează în favoarea interesului public. La 6 octombrie 1881 Primăria acţionează în judecată Consiliul Judeţean pentru că a construit o clădire pe terenul primăriei şi nu acceptă ca în aceasta să se mute clasele primare, clădirea fiind ocupată de prefectură şi cazarmă. În faţa intransigenţei primarului V. Lascăr, Prefectura Gorj bate în retragere, anunţând, la 21 noiembrie, că ,,s-au luat măsuri ca de la 1 ianuarie să se instaleze 2 clase primare în edificiul de şcoală”29.

În sesiunea extraordinară a Consilului Comunal din 4 mai 1881 se discută despre soluţiile pentru refacerea podului de peste Jiu: ,,...podul cel mare de peste apa Jiu fiind cu desăvârşire ruinat, urmează a i se face chiar anul acesta o reparaţiune serioasă, pentru care fiind s-au şi alocat în bugetul comunal cât şi în cel judeţean câte 2000 lei, dar această sumă necrezindu-se a fi suficientă, este de opinie a solicita de la guvern să vină în ajutor cu 1000 bucăţi lemne cel puţin...”30. Consiliul autorizează pe primar să ceară o sumă de cel puţin 6000-8000 lei. În aceeaşi şedinţă se aprobă nivelarea şi pavarea cu caldarâm şi facerea de trotuare a străzii

26 Idem, dosar 2/1880, f. 39. 27 Idem, dosar 6/1880, f. 49. 28 Idem, dosar 23/1880-1882, f. 10-11. 29 Idem, dosar 1/1881, f. 33-35. 30 Idem, dosar 3/1881, f. 7.

186

Tudor Vladimirescu cu începere de la Const. M. Dănăricu până la Biserica Catedrală31.

La 4 septembrie 1881, Primăria Târgu-Jiu încheie un contract cu Antoniu Simoneta, prin care acesta se angajează să construiască ,,un pod de piatră pe str. Unirii în dreptul preotului Răducean” contra sumei de 1200 lei32. La 10 octombrie 1881, Administraţia Generală a Domeniilor şi Pădurilor Statului acordă Primăriei 500 pui de castani ,,pentru facerea de alei în oraş”33.

Într-o adresă către ministrul de interne, Vasile Lascăr îl informează că ,,mai toţi cetăţenii din strada Tudor Vladimirescu au cerut ca în numele lor să contractez schimbarea pavagiului după acea stradă. Causa care i-a determinat să-mi facă o asemenea cerere, pe lângă înfrumu-seţarea oraşului, este şi necesitatea de a schimba un pavagiu cere nefiind nivelat face ca apa pe unele locuri să stagneze pe stradă, iar pe altele să intre prin pivniţele şi casele oamenilor. Consiliul comunal, domnule ministru, s-a grăbit a primi propunerea ce i s-a făcut fiind sigur că exemplul dat de cetăţenii din strada Tudor Vladimirescu va fi urmat de întregul oraş şi că cu modul acesta vom reuşi ca în doi ani cel mult să nivelăm şi să pavăm toate străzile. Speranţa Consiliului comunal se baza şi pe antecedente. Anul trecut aceiaşi cetăţeni au contribuit în mod voluntar cu sume însemnate de bani pentru facerea pieţei Tudor Vladimirescu şi anul acesta am adunat deja aproape 2000 franci pentru reparaţiunea Bisericii Catedrale, pe care Epitropia şi Primăria din cauza lipsei de mijloace era aproape să o lase să se ruineze...Cred că este mult mai bine a încuraja iniţiativa privată şi a face îmbunătăţiri în oraş prin contribuţii voluntare decât prin crearea de noi impozite”34.

La 21 iunie 1881, într-o sesiune extraordinară, Consiliul Comunal aprobă cererea primarului Lascăr de a se contracta un împrumut de 6500 lei de la Naum Gheorghiu, deoarece ,,...este necesitate absolută de a se face din nou toate podurile din oraş, care din inundaţiunea hodinăului s-a distrus făcând impracticabilă comunicarea pre dânsele...costul unui pod de lemn reparat este de 700 lei, care dacă le-am face totul este în van, deoarece la anul urmează iarăşi a se repara...nu pot fi de durată decât construindu-se de piatră, care după licitaţia ce s-a ţinut costă peste 1500 lei unul. Fondurile ce sunt disponibile prin bugetul prestaţiilor nu sunt

31 Ibidem, f. 9-10. 32 Ibidem, f. 17. 33 Ibidem, f. 30. 34 Ibidem, f. 19-20.

187

suficiente nici a le repara necum a le face din piatră”35. În şedinţa Consiliului din 6 octombrie 1881, V. Lascăr ,,a arătat inconvenientul ce întâmpină Primăria din cauza lipsei unui palat comunal, mai adăugând că plata chiriei corespunde cu dobânda şi amortismentul ce ar plăti comuna în cazul când ar avea un edificiu al său propriu”36 reuşind să-i convingă pe consilieri să-l sprijine pentru efectuarea unui împrumut la C.E.C. în acest sens.

Tot în anul 1881, primarul concesionează lui Ioniţă Niculescu, comerciant din Tg. Jiu, veniturile accizelor pe trei ani contra sumei de 57 500 lei, în următoarele condiţii: ,,…Antreprenorul nu va percepe nici o taxă de la articolele ce va aduce comuna în oraş pentru dânsa sau pentru autorităţile pendinte de dânsa. Nu se vor lua asemena nici o taxă de la buteliele de vinuri şi rachiuri aduse la bâlciuri de către străini, care nu se vor vinde. Sunt scutite de orice taxe importaţiunile ce se vor face pentru stat. Comina şi prunele nu sunt supuse la nici o taxă, decât dacă şi după ce se vor fabrica. Buteliele de vinuri şi rachiuri aduse în oraş de către comercianţi pământeni, se vor marca de antreprenor la înmagazinare. Antreprenorul are dreptul de a vizita magazinele comercianţilor oricând va voi....Plata accizelor se vor face la barieră, înainte de a intra în oraş sau la birou central. Se vor confisca de asemenea mărfurile comerci-anţilor care vor contraveni acestor dispoziţiuni...Şatrele primăriei din locul bâlciurilor şi anume şapte pe uliţa hăinarilor din dreapta şi din stânga, două în uliţa braşovenilor în umbră făcute de dl. Andrei Popescu una între dl. Păun Popescu şi N. Trandafirescu, 8 în uliţa marghitanilor din Trandafirescu spre răsărit, 5 iar pe uliţa marghitanilor din şatra d-lui I. Bălănescu rămase comunei, 1 în uliţa Cărbuneştilor şi aceea dată de dl. Ion Popescu Hagiu precum şi acelea care ar rămânea la vreun bâlci neocupate de proprietari cu propria lor marfă, se vor închiria de antreprenor în profitul său, dator fiind a respecta permisiunile făcute de primărie în timpul anilor precedenţi şi cel curent pentru facere de şatre până la punerea în aplicare a contractului”37.

Ca urmare a plecării lui Vasile Lascăr în parlamentul ţării, Consiliul comunal îl alege, în ianuarie 1883, ca primar pe Nicolae Iunian, tatăl viitorului om politic Grigore Iunian şi ca ajutor de primar pe Gheorghe Ionescu. Astfel şi-a încheiat mandatul de primar Vasile Lascăr, lăsând în urma sa amintirea unui primar destoinic, devotat interesului public, care a demarat opera de transformare a Târgu-Jiului într-un oraş modern. 35 Idem, dosar 23/1880-1882, f. 12. 36 Ibidem, f. 21. 37 Idem, dosar 8/1881-1882, f. 5-6.

188

Targu-Jiu City during the Mayor Vasile Lascar (1879-1883)

This article builds documents from archives fund „Town Hall Târgu

Jiu” in the years 1879-1883, when the mayor was performed by Vasile Lascar, future interior minister and reformer of the state administration. In this period were modernized city streets and sidewalks were repaired bridges, dams and primary school for boys and contracted a new loan for city development. Also, Vasile Lascar initiative was established common statistical service, has leased public lighting and decided to build a communal palace.

189

CONSTANTIN S. NICOLĂESCU-PLOPŞOR

– PĂRINTELE ARHIVELOR STATULUI DIN CRAIOVA

(45 de ani de la trecerea în eternitate)

Victor Chiriţă - Bălceţeanu

Constantin S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968) a început activitatea de întemeietor de instituţii şi cercetător la Direcţia Arhivelor Statului din Craiova. Instituţia înfiinţată în anul 1931 a funcţionat la începuturi cu un personal redus şi fără fonduri bugetare. Prima echipă fondatoare a fost formată din: C. D. Fortunescu (profesor la Liceul Carol I) director; C. S. Nicolăescu-Plopşor (licenţiat în litere şi filozofie) arhivar subdirector; Ion V. Câncea (absolvent al Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie) paleograf şi Ion Donat (absolvent al aceleiaşi şcoli) impiegat1.

Scopul înfiinţării Arhivelor Statului din Craiova era, în opinia profesorului C. D. Fortunescu „salvarea de la distrugere a documentelor în care stă închisă istoria regională a acestui ţinut (Oltenia n. n.), strângerea acestor documente după cuviinţă, inventarierea şi punerea lor la dispoziţia cercetătorilor. Totodată, Arhivele aveau datoria morală de a contribui cu informaţii la cunoaşterea, lămurirea şi dezlegarea proble-melor istoriei naţionale”2.

C. D. Fortunescu a condus Arhivele Statului din Craiova până la 15 ianuarie 1933 când a fost înlocuit, ca urmare a presiunilor politice ale parlamentarilor doljeni, cu C. S. Nicolăescu-Plopşor3. Numirea acestuia în fruntea Arhivelor Statului din Craiova, deşi aprig dezbătută în epocă, s-a dovedit benefică. C. S. Nicolăescu-Plopşor a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Craiova în două etape: 15 ianuarie 1933 – decembrie 1933 şi 1 mai 1939 – 19504. În prima etapă, deşi scurtă, a avut un rol hotărâtor în organizarea Arhivelor Statului din Craiova ca o adevărată instituţie de cultură şi ştiinţă, în asigurarea condiţiilor de

1 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, fond Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, dosar 1/1931, f. 4. 2 Idem, fond Primăria oraşului Craiova, Serv. Administrativ, dosar 89/1931, f. 25. 3 Arhivele Naţionale ale României, Instituţia Arhivelor în judeţele Argeş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea, Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2006, p. 107. 4 Ibidem.

190

păstrare a documentelor corespunzătoare şi de angajare a unui personal bine pregătit.

Datorită influenţei sale pe plan local a reuşit să obţină un spaţiu de depozitare mai corespunzător, prin preluarea clădirii din str. Romul nr. 2, proprietatea fundaţiei Jean Mihail, cunoscută de craioveni sub numele de Casa Dumba. Această clădire situată în spatele Primăriei Craiovei, deşi monument istoric (în timpul Războiului de Independenţă a funcţionat ca spital militar, apoi multă vreme unul dintre sediile Arhivelor Statului din Craiova) a fost demolată fără niciun temei, în timpul regimului comunist5.

C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a afirmat în activitatea de îmbogăţire a patrimoniului arhivistic naţional şi în valorificarea documentelor deţinute de instituţia pe care a patronat-o mai bine de 10 ani.

A început activitatea de arheolog şi cercetător de documente încă din timpul studiilor liceale şi universitare şi a profesoratului la Liceul din Pleniţa – Dolj, care în prezent îi poartă numele. Amintim din această perioadă scurtă monografia „Pleniţa de demult”, apărută la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Odată cu venirea la conducerea Arhivelor Statului din Craiova, C. S. Nicolăescu-Plopşor a trecut într-o nouă etapă, mai largă, în preocupările de depistare şi valorificare a documentelor arhivistice şi a altor izvoare istorice, mai bine organizată. Deşi, încă, nu există o bibliografie completă cu privire la o activitate ştiinţifică foarte bogată a lui C. S. Nicolăescu-Plopşor, din materialele publicate până în prezent, putem trage câteva concluzii. Preotul Dumitru Bălaşa, colaborator foarte apropiat, apreciază că numărul titlurilor semnate de C. S. Nicolăescu-Plopşor depăşeşte patru sute6. Cercetătorul Gabriel Croitoru, în articolul „Opera istoricului C. S. Nicolăescu-Plopşor”, enumeră pentru perioada 1922-1955, 124 de titluri, cuprinzând domenii de activitate foarte largi7.

Pentru valorificarea documentelor descoperite, C. S. Nicolăescu-Plopşor a înfiinţat revista „Oltenia”, apărută în două serii în anii 1923 şi 1940-1945. Această revistă, deşi a avut un ecou mai restrâns decât revista „Arhivele Olteniei” s-a remarcat prin publicarea unui număr important de documente istorice şi studii de specialitate, intitulându-se din anul 1940 „Oltenia, Documente, Cercetări, Culegeri”, având ca obiectiv, după cum

5 Victor Chiriţă, Neamul Dumba – scurt istoric în revista Oltenia – Studii. Documente. Culegeri Seria a III-a, an VII, nr. 1-2/2003, p. 159-162. 6 Dumitru Bălaşa, Omagiu savantului C. S. Nicolăescu-Plopşor, în “Analele Institutului de Cercetări Socio-Umane”, Editura AIUS, Craiova, 2000, p. 246. 7 Idem, p. 117-124.

191

sublinia creatorul, „a risipi pânza de întuneric ce împiedică, în bună parte, cunoaşterea pământului şi locuitorilor Olteniei, din cele mai îndepărtate vremi până în zilele noastre”8. Atrăgând un mănunchi valoros de colaboratori, arheologi, istorici, numismaţi, arhitecţi, preoţi, cărturari etc., revista condusă de C. S. Nicolăescu-Plopşor a publicat numeroase documente privind mai multe localităţi din Oltenia şi a editat Hronograful lui Mihail Moxa, după un manuscris aflat la Craiova.

Remarcabilă rămâne activitatea lui C. S. Nicolăescu-Plopşor în întocmirea „Monografiei judeţului Dolj”, realizată doar parţial. Numai pentru această lucrare a folosit peste 70 de documente publicate şi 283 inedite depistate în depozitele Arhivelor Statului din Bucureşti şi Craiova şi, mai ales, în condicile mănăstirilor Călui, Bucovăţ, Tismana, Govora, Zlătari, Horezu, Motru şi Arnota9. Din această vastă lucrare au apărut trei volume de Izvoare istorice şi trei volume de Izvoare demografice care sunt semnate, ca director, de C. S. Nicolăescu-Plopşor şi, ca secretar de redacţie, de Dumitru Bălaşa10.

Sesizând valoarea documentară a Catagrafiei din 1831, primul izvor statistic care a inaugurat epoca modernă a istoriei Românilor, a reprodus în trei volume capitolul referitor la judeţul Dolj, ajutat de un colectiv larg de specialişti în domeniu. Această iniţiativă s-a dovedit benefică, deoarece celelalte capitole care compuneau Obşteasca Catagrafie au dispărut, în urma bombardamentelor aliaţilor, din aprilie 1944.

În timpul directoratului său, C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a confruntat cu multe probleme, aşa cum am arătat mai sus, dar cele mai grele au fost în timpul celui de-al doilea război mondial, când a fost nevoit să evacueze documentele mai importante (Colecţia Documente, Colecţia Manuscrise, Registrele de stare civilă, Autenticele ş. a.) la un loc mai ferit de pericolul dispariţiei. A ales comuna Plopşor – Dolj, subsolul bisericii Madona Dudu şi alte locuri mai sigure11. C. S. Nicolăescu-Plopşor a ales comuna sa natală pentru că aici, prin respectul de care se bucura din partea localnicilor, a putut găsi spaţii de depozitare, mijloace de transport, forţa de muncă pentru mânuirea arhivei, deloc uşoară, şi depozitarea sa. Transportul s-a făcut, după cum preciza Ion Zarzără, cu

8 “Oltenia”, cartea I, “Cuvânt de început”, Craiova, 1940, p. 2. 9 Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Omul C. S. Nicolăescu-Plopşor, istoric, paleograf şi editor de documente şi cronici, în „Analele Institutului de Cercetări Socio-Umane”, Editura AIUS, Craiova, 2000, p. 103-106. 10 Dumitru Bălaşa, op. cit. 11 Ion Zarzără, Despre Regionala Arhivelor Statului Craiova - Plopşor în „Analele Institutului de Cercetări Socio-Umane”, Editura AIUS, Craiova, 2000, p. 193-196.

192

care trase de boi, achiziţionate din comuna Plopşor şi satele învecinate, iar spaţiile de depozitare au fost: incinta primăriei şi a dispensarului comunal şi Mănăstirea Plopşor, ctitorie a neamului Nicolăescu.

Deoarece Mitropolia Olteniei nu s-a arătat interesată, C. S. Nicolăescu-Plopşor a salvat şi documentele Mitropoliei Basarabiei, Muzeului Regional al Basarabiei, Muzeului bisericesc al Eparhiei Chişinăului, pe care le-a adăpostit la Muzeul Olteniei, unde deţinea funcţia de director onorific şi în localitatea Plopşor, împreună cu documentele Arhivelor Statului de la Craiova.

Meritele lui C. S. Nicolăescu-Plopşor de organizator şi valorificator al tezaurului documentar deţinut de Direcţia Arhivelor Statului din Craiova, alături de ceilalţi directori ai instituţiei (C. D. Fortunescu, Nicolae Dinculescu) şi a salariaţilor, sunt demne de preţuirea noastră şi a urmaşilor noştri, având datoria de a le face cunoscute publicului şi specialiştilor în domeniu ori de câte ori avem ocazia.

Constantin S. Nicolăescu-Plopsor – Fondateur des Archives Nationales à Craiova (45 ans depuis son passage à l’éternité)

Cet article présente l’activité déposée par Constantin S. Nicolăescu-

Plopşor, de sa position de directeur des Archives Nationales, son rôle déterminant dans l’organisation de cette institution de culture et de science, et le soutien accordé aux conditions de conservation des documents, à l’enrichissement du patrimoine national et à la valorisation des documents en possession de l’institution dont il a été le patron pour plus de 10 ans.

Pour mettre en valeur les documents découverts Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, a fondé le magasin «Oltenia» paru en 2 séries durant les années 1923 et 1940-1945. L’activité de Plopşor se remarque également dans l’élaboration de la «Monographie du département de Dolj».

Les mérites de Constantin S. Nicolăescu Plopşor, dans l’organi-sation et la valorisation du trésor documentaire détenu par la Direction des Archives Nationales de Craïova sont dignes de toute notre considération et de celle de nos successeurs. Nous avons également le devoir de le faire connaître au public et aux spécialistes du domaine, chaque fois que l’occasion se présente.

193

FAMILIA ŞI ACTIVITATEA PRIMARULUI

CONSTANTIN STANCIOVICI

Daniel Cismaşu

Viaţa familială a tânărului profesor

Constantin Stanciovici a început în Târgu Jiu la data de 9 noiembrie 1838 când acesta s-a căsătorit pentru prima dată cu Bâlteanu Savastiţa, fiica boierului Bâlteanu Grigore, medelnicer, decedat în anul 1848, şi Frusina, decedată în anul 1839. Tatăl a deţinut, printre altele, şi funcţia de poliţai maister al oraşului fiind, totodată, şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii cu hramul Sfinţii Voievozi din Târgu Jiu. Actul de cununie a fost înregistrat în registrul bisericii cu hramul Sfinţilor Voievozi din Târgu Jiu sub numărul 6, iar ca naşi de cununie aceştia au avut pe stolnicul Constantin Niculescu şi soţia sa, Maria, iar oficierea cununiei a fost făcută de preotul Nicolae. În acest act, funcţia mirelui este menţionată „profesorul şcolii publice”, însă numele acestuia este trecut „Stanuvici”1. De menţionat este faptul că în absolut niciun act de stare civilă şi nici în alte documente cercetate cu această ocazie profesorul şi, totodată, primarul Constantin Stanciovici nu apare şi cu numele „Brănişteanu”. După moartea prematură a soţiei Savastiţa, Constantin Stanciovici a moştenit de la familia acesteia o impresionantă avere care avea să îi aducă ulterior un venit considerabil cu care acesta şi-a permis să trăiască decent şi să intre, totodată, şi în rândul celei mai înalte clase sociale a acelor timpuri.

Tânărul cuplu a dat naştere un an mai târziu după căsătorie unei fiice căreia i-au dat prenumele „Maria”, născută la data de 15 octombrie 1839 şi botezată la 22 octombrie acelaşi an de către naşa de botez „cocoana” Călineasca Zmarandica, fiind botezată la biserica din mahalaua Sfinţii Apostoli2. O a doua fiică a celor doi s-a născut la 6 octombrie 1841 fiind 1 Serviciul Judeţean Gorj Arhivelor Naţionale, Colecţia Registre Stare Civilă-Primăria oraşului Târgu Jiu, registru 7/1838, act nr. 6. 2 Ibidem, registru 8/1839, act nr. 6.

194

botezată în aceeaşi lună, opt zile mai târziu, la 14 octombrie, de către naşul de botez serdarul Gheorghe Magheru care i-a dat şi prenumele „Rucsandra”3. Din păcate, foarte prematur, câţiva ani mai târziu, Stanciovici Savastiţa îşi află sfârşitul, fiind înmormântată la data de 17 martie 1849, iar ulterior, la data de 11 aprilie a aceluiaşi an, este înmormântat şi un fiu neînregistrat al celor doi ce a primit prenumele la naştere „Constantin”. Aceste două decese se pare că au fost generate de naşterea complicată a acestui fiu care a generat atât moartea mamei, cât şi, ulterior, a noului născut4.

În anul 1851 profesorul Constantin Stanciovici s-a recăsătorit în data de 29 noiembrie cu Politimos Elena ce era şi ea tot la a doua căsătorie, aceasta fiind fiica paharnicului Politimos Bănică, funcţionar şi proprietar de moşie în localitatea Băleşti, şi Elenca. Naşii de cununie au fost protopopul C. Hartofilacs împreună cu Apostoleasca Măndica, iar cununia s-a oficiat de către preotul Brăiloiu Ion de la biserica cu hramul Sfinţii Apostoli din Târgu Jiu5. Mama noii soţii a decedat la vârsta de 56 ani, în data de 6 august 1868, în casa lui Luţa Măldăreasca din strada Catedralei, fiind fiica lui Măldărescu Dumitrie şi Uţa, iar ca martori la decesul acesteia sunt consemnaţi C. Stanciovici în vârstă de 52 ani de profesie la acea dată agricultor, totodată, ginerele decedatei, dar şi un frate al acesteia pe nume Alecu Măldărescu în vârstă de 50 ani, de profesie agricultor şi domiciliat în comuna Măldăreşti din judeţul Vâlcea6.

Cu cea de-a doua soţie, profesorul Constantin Stanciovici a avut foarte mulţi copii. Astfel, o primă fiică a fost „Ecaterina”, născută la data de 15 mai 1853 şi botezată la data de 24 mai acelaşi an de către naşul său de botez, Ştefan Frumuşanu, personalitate marcantă a judeţului Gorj, în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea7. A urmat la scurt timp „Safta”, născută la 2 august 1855 şi botezată la 15 august acelaşi an de către acelaşi naş, Ştefan Frumuşanu8. Doi ani mai târziu, cuplul Constantin, acum serdar, şi Elena Stanciovici au dat naştere la doi fii gemeni cu prenumele „Condrat” şi „Florian”, ambii născuţi la data de 1 martie 1857, însă primul botezat, la data de 10 martie acelaşi an de către naşul Ştefan Frumuşanu, iar cel de-al doilea a fost botezat ulterior, la data de 25 martie de către naşa acestuia de botez Zmaranda Coţofeanca din

3 Ibidem, registru 10/1841, act nr. 3. 4 Ibidem, registru 46/1849, act nr. 4, 7. 5 Ibidem, registru 68/1851, act nr. 3. 6 Ibidem, registru 237/1868, act nr. 86. 7 Ibidem, registru 96/1853, act nr. 10. 8 Ibidem, registru 111/1855, act nr. 4.

195

Craiova9. Tot la o perioadă de doi ani s-a născut şi „Ştefan”, mai precis în data de 8 februarie 1859, fiind botezat la 5 martie acelaşi an de către Ştefan Frumuşanu, unul din naşii familiei. În acest act tatăl pruncului apare cu prenumele „Costaiche”10.

Următorul născut în familia de „proprietari” Stanciovici a fost o fiică ce a primit prenumele mamei, „Elena”, fiind născută la data de 20 iunie 1860 şi botezată de Savastiţa Stanciovici la data de 29 iunie acelaşi an11. Din păcate, la doar 19 ani, această fiică a profesorului Stanciovici decedează în data de 27 octombrie 1879 la „ora 3 dimineaţa în casa părinţilor săi din suburbia galbenă strada Griviţa” din Târgu Jiu. Martorii acestui deces au fost căpitanul Urziceanu Alexandru în vârstă de 38 ani, cumnatul decedatei şi Politimos Nicolae, în vârstă de 38 ani, în calitate de unchi12. O altă fiică s-a născut la data de 30 octombrie 1861, fiind botezată la 9 noiembrie acelaşi an de către aceeaşi Smaranda Coţofeanca, copilă căreia i s-a dat prenumele „Smaranda”13.

Pentru un alt fiu născut în sânul familiei profesorului Stanciovici şi anume „Nicolae” nu s-a găsit înregistrat actul său de naştere, însă, la data de 14 martie 1866, acesta apare ca decedat având vârsta de 5 luni şi 3 săptămâni, ceea ce înseamnă că era născut undeva în luna octombrie a anului 1865. Decesul a survenit în data de 13 martie „la două ore după miezul nopţii” în casa părinţilor săi din strada Alexandru Ioan din Târgu Jiu, iar printre martorii decesului se numără şi proprietarul Nae Măldărescu, în vârstă de 62 ani14. Acestuia din urmă i-a urmat „Victoria” (Viorica), născută la data de 29 septembrie 1867, în casa părinţilor săi din strada Cuza Vodă, tatăl, Costache, fiind menţionat cu vârsta de 50 ani, iar profesia „funcţionar”, iar mama, cu prenumele „Liţa”, având tot 50 ani, fiind casnică15. Următorul născut a fost „Emilian” care a văzut lumina zilei la data de 14 martie 1870, în casa părinţilor săi din strada Principală din Târgu Jiu, având pe marginea actului său de naştere făcută menţiunea că a încetat din viaţă în Municipiul Bucureşti, sectorul IV verde, în ziua de 3 mai 1932, moartea acestuia fiind înscrisă sub numărul 774 din acelaşi an16. După această naştere a apărut în familia primarului Stanciovici un nou fiu căruia aceştia i-au dat prenumele „Gheorghe” şi 9 Ibidem, registru 132/1857, act nr. 4, 5. 10 Ibidem, registru 151/1859, act nr. 4. 11 Ibidem, registru 165/1860, act nr. 6. 12 Ibidem, registru 302/1879, act nr. 95. 13 Ibidem, registru 175/1861, act nr. 24. 14 Ibidem, registru 224/1865-1866, p. 56. 15 Ibidem, registru 228/1867, act nr. 80. 16 Ibidem, registru 245/1870, act nr. 19.

196

care a fost născut la data de 6 aprilie 1872 în casa părinţilor săi din Târgu Jiu strada Cuza Vodă, tatăl său, Constantin, având la acea dată vârsta de 54 ani, iar mama, Elena, 36 ani17. Ultimul copil născut în sânul familiei Stanciovici ce se găseşte menţionat în actele de stare civilă ale oraşului Târgu Jiu este o fiică, „Eleonora”, născută la data de 19 august 1874 în acelaşi imobil ca şi fratele ei mai mare, Gheorghe, însă, din păcate, la vârsta de doar 2 zile, adică la 21 august acelaşi an aceasta moare la ora 7 după amiază tot în casa părinţilor săi, acolo unde s-a şi născut18.

Cu toate că mai sus am menţionat toate naşterile copiilor familiei Stanciovici Constantin şi Savastiţa/Elena ce au fost găsite înregistrate în registrele de stare civilă ale oraşului Târgu Jiu, totuşi, în anul 1858, la 16 ianuarie, s-a mai găsit înregistrată o căsătorie proiectată între proprietarul Bălăcescu Cornelie, zis şi Corniţă, ce deţinea o moşie în fosta localitate Bălăceşti, azi de comuna Băleşti şi Stanciovici Alexandrina, fiica proprietarului Costaiche, având ca naşi pe marele logofăt Haralambie şi soţia acestuia, Elena19. Un fapt neelucidat încă este şi numele naşei Stanciovici Savastiţa ce apare în actul de naştere al Elenei în anul 1860, fiind posibil ca aceasta să fie o primă fiică din prima căsătorie a lui Stanciovici Constantin cu Savastiţa, fiica medelnicerului Bâlteanu Grigore căreia aceştia, e posibil, să-i fi dat prenumele mamei sale.

Prima fiică a familiei Stanciovici Constantin şi Savastiţa, Maria, s-a căsătorit la data de 14 noiembrie 1857 cu pitarul Capeleanu Gh. Ioan din Râmnicu Vâlcea, având ca naşi de cununie pe Gheorghe, fiul serdarului Nicolae Opran, şi soţia acestuia, Ana, iar preotul care a oficiat această cununie a fost Constantin Hartofilacs20. După căsătorie probabil că şi-a urmat soţul la domiciliul acestuia astfel încât în registrele de stare civilă ale oraşului Târgu Jiu nu s-au mai găsit înregistrate date referitoare la aceasta.

O altă fiică despre care am vorbit mai sus şi anume Alexandrina, după cum spuneam, s-a căsătorit cu boierul Cornelie/Corniţă Bălăcescu cu care a avut mai mulţi copii. Astfel, la doar un an de la căsătorie, aceasta a dat naştere unei fiice căreia i-au dat prenumele „Eftimia”, născută la data de 27 iunie 1859 şi botezată la 23 iulie acelaşi an de către Ioan Maghieru.21 În următorul an s-a născut şi un fiu, pe nume „Dimitrie”, mai precis la data de 8 octombrie 1860, care a fost botezat la data de 16 octombrie acelaşi an de către chiar eroul revoluţiei române de

17 Ibidem, registru 257/1872, act nr. 36. 18 Ibidem, registru 269/1874, act nr. 65. 19 Ibidem, registru 141/1858, act nr. 2. 20 Ibidem, registru 130/1857, act nr. 3. 21 Ibidem, registru 155/1859, act nr. 8.

197

la 1848, Gheorghe Magheru22. A urmat apoi „Speranţa”, născută la 10 februarie 1862 şi botezată la 18 februarie acelaşi an de către Polixenia Sâmboteanu23. La o diferenţă mai mare decât de obicei, s-a născut „Gheorghe”, adică la 21 noiembrie 1867, fiind născut în casa părinţilor săi din strada Centrală din Târgu Jiu24. La 9 februarie 1870 s-a născut în familia Cornelie Bălăcescu, proprietar în vârstă de 41 ani, şi Alexandrina, casnică în vârstă de 27 ani, un alt fiu căruia i-au dat prenumele „Ion”, la a cărui naştere au fost prezenţi ca martori Ion Leoveanu, în vârstă de 64 ani, şi Dimitrie Ştefănescu, în vârstă de 52 ani, ambii de profesie proprietari25, iar la 28 octombrie 1871, în casele lui Ioan Popescu din strada Centrală din Târgu Jiu s-a născut şi o altă fiică a familiei Bălăcescu pe care aceştia au numit-o „Sevastiţa”26, probabil după numele bunicii ei, însă, din păcate, la vârsta de doar trei ani aceasta a decedat în data de 17 noiembrie 1874 în casa părinţilor săi din Târgu Jiu27. După Sevastiţa a urmat „Constantin”, după prenumele bunicului său profesorul, care a fost născut la data de 13 noiembrie 1873 în acelaşi imobil al părinţilor săi din strada Principală din Târgu Jiu28. Un an mai târziu, în casa lui Cornelie Bălăcescu, a decedat mama acestuia, Smaranda Bălăcescu, văduvă în vârstă de 81 ani, ce şi-a aflat sfârşitul la data de 15 martie 1874, aceasta fiind fiica defuncţilor Pătraşcu şi Păuna Leoveanu29. După această nenorocire, familia Bălăcescu a dat naştere unei fiice abia la data de 24 octombrie 1877, fiică ce a primit prenumele „Areta”30.

În anul 1876, la 6 iunie, avea loc în familia profesorului Stanciovici un alt eveniment deosebit, căsătoria fiicei acestuia, Ecaterina, cu ofiţerul Alexandru Urziceanu, în vârstă de 36 ani, născut în anul 1839, în Bucureşti, fiind fiul defuncţilor Petre şi Sultana Urziceanu, însă acesta era domiciliat în oraşul Târgu Jiu, martori ai acestui eveniment fiind generalul Gheorghe Magheru, în vârstă de 74 ani, bun prieten al socrului mic, maiorul Gheorghe Cuciuc, în vârstă de 45 ani, Ghiţă Crăsnaru, proprietar în vârstă de 70 ani din comuna Groşerea şi Alexandru Glogoveanu, în vârstă de 36 ani, proprietar din Craiova, primii trei cu

22 Ibidem, registru 165/1860, act nr. 15. 23 Ibidem, registru 187/1862, act nr. 3. 24 Ibidem, registru 228/1867, act nr. 103. 25 Ibidem, registru 245/1870, act nr. 10. 26 Ibidem, registru 251/1871, act nr. 105. 27 Ibidem, registru 274/1874, act nr. 138. 28 Ibidem, registru 263/1873, act nr. 108. 29 Ibidem, registru 274/1874, act nr. 44. 30 Ibidem, registru 287/1877, act nr. 89.

198

menţiunea că erau amici ai soţului31. Tânărul cuplu al familiei căpitanului Alexandru şi Ecaterina Urziceanu, conform actelor de stare civilă ale oraşului Târgu Jiu, se pare că a dat naştere la trei copii, începând cu „Alexandru”, născut la data de 8 mai 1877 în casa părinţilor săi din strada Unirea din Târgu Jiu, iar pe marginea actului de naştere este făcută şi menţiunea cu data decesului acestuia, din 10 iulie 1965 din Craiova32. A urmat apoi „Gheorghe”, născut la data de 22 aprilie 1879 în casele părinţilor săi din strada Fraternităţii din oraşul Târgu Jiu, cu menţiunea că la naşterea acestuia martorii prezenţi în faţa ofiţerului stării civile au fost bunicul său, Constantin Stanciovici, ce avea vârsta de 61 ani, precum şi unchiul său, Corniţă Bălăcescu, în vârstă de 44 ani, ambii de profesie funcţionari33. Din păcate, acesta a decedat la vârsta de doar 3 ani şi jumătate la data de 25 septembrie 1882 la ora patru dimineaţa în casa bunicului său Constantin Stanciovici din strada Griviţa din Târgu Jiu34. S-a născut apoi şi „Ana”, la data de 26 aprilie 1880, în casa maiorului Călinescu din strada Fraternităţii, martorii acestei naşteri fiind aceiaşi ca şi la fratele său, Gheorghe35, şi, la fel ca şi acesta, dar şi mai prematur, îşi găseşte sfârşitul la vârsta de doar 3 luni şi jumătate, adică în acelaşi an, la data de 16 august, însă la declararea morţii martori au fost Ştefan Stanciovici, funcţionar în vârstă de 21 ani şi Nicolae Politimos, fără profesie, în vârstă de 36 ani36.

Se mai găseşte înregistrată în registrele de căsătoriţi din anul 1887, la data de 4 iunie, căsătoria dintre Victoria/Viorica Stanciovici cu Sava Dimitriu, în vârstă de 26 ani, de profesie militar, fiind născut la data de 2 iulie 1861 în Craiova, fiul lui Stan Dimitriu în vârstă de 51 ani, proprietar din Craiova, şi Elena, decedată. Cei patru martori ceruţi de lege în vederea legalizării acestei căsătorii au fost: locotenentul Anghel Oprescu, în vârstă de 36 ani, sub locotenentul Nicolae Ştefănescu, în vârstă de 24 ani, Ion Bâlteanu, în vârstă de 64 ani, pensionar, şi Alecu Cămărăşescu, în vârstă de 50 ani, proprietar37.

După o viaţă tumultoasă presărată cu numeroase satisfacţii atât pe plan familial cât şi profesional, primul profesor al şcolii publice şi, totodată, primul primar al oraşului Târgu Jiu, ilustrul Constantin

31 Ibidem, registru 283/1876, act nr. 22. 32 Ibidem, registru 287/1877, act nr. 47. 33 Ibidem, registru 298/1879, act nr. 55. 34 Ibidem, registru 320/1882, act nr. 97. 35 Ibidem, registru 304/1880, act nr. 34. 36 Ibidem, registru 308/1880, act nr. 79. 37 Ibidem, registru 348/1887, act nr. 19.

199

Stanciovici îşi află şi el sfârşitul în seara zilei de 3 noiembrie 1893, la orele 8,30, în casa sa din strada Griviţa, suburbia albastră în vârstă de 79 ani. Moartea a fost verificată de doctorul Mihail Dobrescu, iar martorii ceruţi de lege au fost funcţionarii Piscureanu Constantin, în vârstă de 52 ani şi Berindei Ion, în vârstă de 49 ani38.

Un ultim document depistat în Colecţia Registre Stare Civilă – Primăria oraşului Târgu Jiu este actul de căsătorie din data de 6 februarie 1904 încheiat între Gheorghe C. Stanciovici în vârstă de 31 ani şi 10 luni, funcţionar din Târgu Jiu, fiul decedatului Constantin şi al Elenei, în vârstă de 68 ani, pensionară, şi Ana I. Fărcăşescu în vârstă de 18 ani şi 4 luni, născută la data de 6 octombrie 1885 în comuna Teleşti din judeţul Gorj, fiind fiica defunctului Ion Fărcăşescu şi a proprietăresei Anastasia, în vârstă de 49 ani din aceeaşi localitate. Cei patru martori prezenţi la celebrarea acestei căsătorii au fost Dimitrie C. Harisescu în vârstă de 45 ani, Ştefan Dobriţescu în vârstă de 44 ani , Carol C. Hertzbucner de 37 ani şi Ion Fişer de 33 ani, toţi funcţionari din Târgu Jiu. Din păcate această căsătorie a durat până la data de 18 iunie 1911 când cei doi, prin sentinţa de divorţ cu numărul 84 a Tribunalului Judeţean Gorj, s-au despărţit39.

Pe plan profesional, după sosirea sa în oraşul Târgu Jiu, la recoman-darea Eforiei Şcolilor Naţionale, tânărul profesor Constantin Stanciovici a trebuit să se confrunte cu nenumăratele lipsuri referitoare la buna funcţionare a şcolii publice din oraş care, din păcate, nu avea nici local propriu. Pentru aceasta, prin adresa cu care a fost investit, se recomanda în acelaşi timp ca Magistratul oraşului să sprijine pe profesor în ceea ce ţinea de profesia sa mai ales în dotarea şcolii şi deschiderea fără nicio întârziere a cursurilor. Deşi numirea profesorului Constantin Stanciovici s-a făcut începând cu data de 1 aprilie 1832, acesta s-a prezentat în oraşul Târgu Jiu abia la 13 aprilie acelaşi an, însă, chiar şi la această dată, localul ales pentru şcoală nefiind amenajat în vederea începerii cursurilor, a fost nevoie ca Magistratul oraşului, medelnicerul Răducan Sărdănescu, să roage dorobanţii de aici să aducă cinci meşteri dulgheri din cuprinsul judeţului în vederea definitivării lucrărilor necesare localului de şcoală pentru începerea cât mai grabnică a cursurilor.

Primul local al şcolii publice din Târgu Jiu a fost închiriat de la Uţa Măldăreasca, bunica celei de-a doua soţii a lui Constantin Stanciovici, şi se afla în strada Tudor Vladimirescu, însă în tot timpul cât aici a funcţionat şcoala au fost în permanenţă probleme legate de achitarea chiriei cât şi pentru reparaţiile ce trebuiau făcute acestui imobil din cauza 38 Ibidem, registru 381/1893, act nr. 145. 39 Ibidem, registru 10/1904, act nr. 11.

200

neînţelegerii locuitorilor datori a achita taxele pentru întreţinerea profesorului şi şcolii. Prin anul 1833 deputatul judeţului în persoana stolnicului Barbu Viişoreanu, mare proprietar din Copăceni-Corneşti, ce ţine astăzi de comuna Băleşti, solicită pentru prima dată, printr-o listă de lucrări necesare în judeţul Gorj, Departamentului Treburilor din Lăuntru şi alocarea de fonduri în vederea construirii aici a unui local propriu pentru şcoală, lucru care însă avea să se realizeze mult mai târziu în oraşul Târgu Jiu. Tot în acea perioadă, primii membrii ai Comitetului şcolar au fost ocârmuitorul judeţului în persoana logofătului V. Conţescu împreună cu medelnicerul Grigore Bâlteanu, primul socru al profesorului Constantin Stanciovici. Din cauza numeroaselor impedimente ivite la vremea respectivă referitoare la bunul mers al şcolii publice, în anul 1834, la doar doi ani după instalare, tânărul profesor Constantin Stanciovici a fost pe punctul de a fi transferat în alt judeţ, însă acelaşi medelnicer, Grigore Bâlteanu, împreună cu numeroşi orăşeni au adresat o petiţie Eforiei Şcolilor Naţionale prin care au solicitat ca profesorul şcolii publice din oraşul Târgu Jiu să nu fie transferat.

Pus pe fapte măreţe, tânărul profesor Constantin Stanciovici, pe lângă meritele profesionale lăudabile la vremea respectivă, a avut şi numeroase iniţiative extraşcolare, mai ales prin dăruirea sufletească cu care organiza diferite spectacole punând în scenă chiar şi piese de teatru aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în data de 30 august 1834 când a organizat cu ajutorul a 14 elevi şi 3 eleve o piesă de teatru la care intrarea a fost liberă, iar cheltuielile cu această piesă de teatru au fost suportate de însuşi profesorul organizator. În acel an, şcoala din oraşul Târgu Jiu era frecventată de un număr de 107 elevi. De-a lungul carierei didactice însă, profesorul Constantin Stanciovici a avut şi numeroase neplăceri din cauza lipsei unui local de şcoală propriu, cum de altfel s-a întâmplat şi în anul 1836 când a suferit neplăceri din cauza unui alt chiriaşi al localului în care funcţiona şcoala, pe nume Radu Lânaru, care creştea în curtea şcolii o cireadă de bivoli şi o haită de câini care au muşcat un elev. Şcoala funcţiona atunci în localul închiriat de la Manolache Lascăr, tatăl unui alt primar şi om politic, Vasile Lascăr.

Referitor la bunul mers al învăţământului în toată perioada cât a fost profesor şi chiar după aceea, Constantin Stanciovici s-a implicat activ în buna desfăşurare a cursurilor prin asigurarea în permanenţă atât a condiţiilor în care se desfăşurau cursurile cât şi în asigurarea materialului didactic necesar pregătirii didactice a elevilor ce frecventau cursurile şcolii orăşeneşti închiriind astfel de câte ori era nevoie diferite case din Târgu Jiu care să asigure condiţiile necesare bunului mers al învăţă-

201

mântului de aici, printre proprietarii de imobile în care a funcţionat şcoala din oraş numărându-se şi Lăudat Frumuşanu sau Barbu Gănescu. În anul 1840 pe lângă şcoală a înfiinţat şi o bibliotecă şcolară, pentru început, cu un număr de 86 volume achiziţionate tot din iniţiativa sa, iar de multe ori folosea şi bani personali în achiziţionarea de diferite materiale didactice sau mobilier necesar bunului mers al instituţiei.

Din păcate, în anul 1841, profesorul Constantin Stanciovici a fost transferat în oraşul Slatina cu toate insistenţele şi demersurile făcute de boierii şi negustorii oraşului către Eforia Şcolilor Naţionale, fiind înlocuit cu profesorul Alexandru Nicu Craiovescu. A revenit în învăţământul din Târgu Jiu abia în anul 1850 atunci când tot locuitorii oraşului au solicitat acest lucru, iar şcoala a deschis-o tot în casele Uţei Măldăreasca din strada Tudor Vladimirescu, acolo unde a funcţionat şi prima dată.

Înainte să fie ales primar al oraşului Târgu Jiu, serdarul Constantin Stanciovici mai fusese şi Magistrat al oraşului, funcţie aproape echivalentă cu cea de primar, atunci când, în perioada 1855-1857, a luat numeroase iniţiative în vederea modernizării acestui oraş. Astfel, alături de Sfatul orăşenesc format din doi membri, în persoana lui Zamfir Pârâianu şi Dimitrie Herăscu, ce funcţiona din data de 4 decembrie 1854, Magistratul Constantin Stanciovici a fost iniţiatorul înfiinţării unei şcoli de fete pentru care boierul Constantin Săvoiu a donat o silişte cu case, şcoală care astăzi îi poartă numele.

Sub acelaşi mandat de magistrat al lui Constantin Stanciovici s-a luat iniţiativa sprijinirii comenzii de foc a oraşului prin înfiinţarea a 24 de rezervoare de apă, precum şi dotarea cu numeroase unelte specifice. În acelaşi timp s-a decis formarea străzilor oraşului şi „împuţinarea ascunsurilor făcătorilor de rele”, iar siliştile sau locurile virane s-a hotărât să fie împrejmuite, s-a angajat în folosul Poliţiei oraşului un telal şi un „bătător de tobă”. Un alt proiect pus în aplicare în perioada acestui mandat a fost înfiinţarea grădinii publice, iar în cuprinsul acesteia, aflată „între ape”, s-au construit patru prăvălii din a căror chirii avea să fie întreţinută această grădină publică. S-a mai amplasat pe trotuarele noilor străzi un număr de 60 felinare, pe lângă cele 39 care funcţionau, iar în piaţa oraşului 3 felinare mici şi unul mare. Locuitorii birnici ai oraşului care, în mandatul de magistrat al lui Constantin Stanciovici, rămăseseră restanţi din anii anteriori cu un număr de 1635 zile de muncă în folosul comunităţii, au fost folosiţi la construirea şi pavarea cu piatră a străzilor nou înfiinţate.

Referitor la viaţa religioasă a orăşenilor s-a hotărât refacerea bisericii catedrale pentru care s-a refăcut acoperişul şi pictura în totalitate, şi, în

202

acelaşi timp, s-a luat iniţiativa construirii unei cazărmi pentru dorobanţi, precum şi a unei şcoli publice. Pentru hrana locuitorilor s-a dispus ca pe răspunderea personală a magistratului Constantin Stanciovici împreună cu unul din membrii şi anume pitarul Zamfir Pârâeanu să se facă un împrumut de 1000 galbeni pentru procurarea de grâu necesar pentru hrana locuitorilor.

Din aceeaşi iniţiativă a lui Constantin Stanciovici s-a dispus solicitarea de la Minister a următoarelor lămuriri: adevărata mărime a unei ocale şi subdiviziunile acesteia cu care aveau să fie măsurate băuturile, dar şi untdelemnul, modelul de oca şi toate subdiviziunile aplicate pe balanţă, cântar sau cumpene mai mici, adevărata lungime a unui cot, adevărata lungime a stânjenului Şerban Vodă şi alte astfel de măsuri necesare în cântărirea şi măsurarea cât mai corectă40.

Oraşul Târgu Jiu în perioada mandatului de magistrat a lui Constantin Stanciovici era format din mahalalele: Botorogi, Olari, Între Jieţe şi Şişeşti, din afara oraşului, şi mahalalele Albastră şi Neagră, din oraş. Produsele de întâia necesitate folosite de locuitori erau: carnea de vacă ce se vindea cu 32 parale ocaua, pâinea cu 20 parale ocaua, jimbla cu 28 parale ocaua şi lumânările de seu ce se vindeau cu 4 lei şi 20 parale ocaua. În oraş locuiau: 40 boieri caftanlâi, 53 fii de boieri, 5 neamuri, 7 mazili, 120 patentari, 201 birnici, 7 preoţi, un doctor, 3 felceri şi o moaşe, iar ca instituţii erau o spiţerie, un spital, o şcoală publică, o grădină publică, 5 biserici şi o temniţă în care locuiau 9 arestaţi. Comanda de foc avea 3 sacale, 2 tulumbe şi 5 cai. Se mai găseau 64 felinare în oraş, o casă de poştă, o fabrică, 4 mori, un târg de săptămână, 2 bâlciuri peste an şi 4 bariere41.

Fiind primul primar al oraşului Târgu Jiu, funcţie înfiinţată în baza legilor elaborate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Constantin Stanciovici de o personalitate desăvârşită, a fost ales astfel în anul 1864 să conducă destinele urbei de pe Jiu. În această calitate şi-a adus aportul nemijlocit în modernizarea instituţiilor orăşeneşti existente, dar şi la înfiinţarea altora în raport cu noile cerinţe legislative moderne. A sprijinit însă foarte mult şi populaţia nevoiaşă a oraşului alocând astfel în fiecare an sume de bani pentru ajutorarea celor năpăstuiţi de soartă care, cu această ocazie, erau îngrijiţi, în special, cu ajutoare materiale şi alimente.

Alături de consilierii locali: Ion Broşteanu, Stan Gheorghiu, Ion Popescu, Gheorghe Constantin, Dimitrie Mihail, Matei Păunovici, Ion Bălănescu şi Grigore Constantin, Primarul Constantin Stanciovici a pus 40 Idem, Primăria oraşului Târgu Jiu, dosar 29/1855-1856, f. 7. 41 Ibidem, f. 9.

203

în aplicare numeroase iniţiative lăudabile la vremea respectivă printre care şi cea de a aduce în oraşul Târgu Jiu un medic care să îngrijească de sănătatea tuturor locuitorilor din oraş, fie că făceau parte din rândul celor bogaţi sau erau săraci. Cu foarte mare greutate s-a ajuns la realizarea acestei dorinţe, mai mult personale a primarului, deoarece acesta s-a implicat foarte mult în găsirea, chiar şi de peste hotare, şi aducerea în oraş a unui medic.

În acelaşi mandat a fost modernizată şi paza oraşului prin înfiinţarea a 20 de posturi fixe de strajă, fiecare străjer fiind dotat cu câte o lance, astfel: 1) La capul podului de peste Jiu cu un perimetru până la casele lui C. C.

Săvoiu, actuala Piaţă Mare a oraşului şi până la casele lui Carol Sighel 2) Răspântia Ghiţă Tobă până la biserica cu hramul Sfinţilor Constantin

şi Elena, Achil Crăznaru şi N. Barbovici 3) Floarea Pârjolescu până la A. I. Broşteanu şi pe strada Jiului în jos

încă 200 stânjeni 4) Locuinţa protopopului Roman până în Lupulescu, capul despre Jiu al

uliţei ce mergea spre moara Săvoiu şi Chiriac Gheorghiu 5) Şcoala externă de fete până în poarta lui Săftoiu, Taiche Ştefănescu,

Ioniţă Teoc şi Achil 6) Poarta Gheorghe Magheru până în Matei Dănăricu şi pe uliţa din dos

până la şcoala de băieţi 7) Răspântia Constantin Stanciovici până în R. Pop, Achil, Barbu

Poenaru, Zamfir Bâlteanu şi pe uliţa dintre Pâhă şi Taiche Frumuşanu

8) N. Dobrotescu până în R. Pop, colţul Zamfir Gârbea şi până în Radu Brătuianu

9) Poarta Nastasie Păunovici până în Zamfir Gârbea, sfârşitul străzii spre Obreja şi pe Hodinăul mic până în prăvălia lui Teoteoi

10) Colţul Vasilaiche Hurezanu până în Zamfir Gârbea pe Hodinău până în fostul pârcălab Ionete şi Constantin Mehedinţeanu

11) Poarta protopopului Costaiche până în N. Măldărescu, I. Roşianu, Zamfir Gârbea şi pe strada din dosul casei Pleşoianu

12) Răspântia Barbu Poienaru până în T. Ştefănescu, poarta C. Stanciovici, I. Roşianu şi Luţa Măldăreasca

13) Temniţa veche până în Andrei Scorţeanu, Sărdănescu şi N. Măldărescu 14) Matei Dănăricu pe ulicioara din dos până în Mălculeasa şi Dumitru

Mihail 15) Piaţa Bisericii Catedrale 16) Răspântia Ioniţă Teoc

204

17) Poarta Manolache Lascăr 18) Poarta C. Bengliu 19) Poarta C. Vulpescu 20) Alecu Bican până la Gg. Dimitriu şi pe Putna în sus până la C.

Mihuleţu42. Pe toată perioada celor două mandate, fiindcă a mai fost ales edil şi

pentru o perioadă scurtă de timp în jurul anului 1891, Constantin Stanciovici nu a uitat însă de profesia lui de bază, cea care l-a consacrat, aceea de profesor, fiind astfel alături la toate iniţiativele lăudabile referitoare la dezvoltarea învăţământului din oraşul Târgu Jiu şi chiar din judeţ. La fel a îngrijit şi de lăcaşurile de cult dar, mai ales, s-a implicat în reconstrucţia şi modernizarea bisericii catedrale din oraş, iar pentru meritele şi devotamentul cu care s-a implicat a fost numit epitrop al acestei biserici.

Astfel a fost şi a rămas în memoria locuitorilor oraşului Târgu Jiu, o personalitate remarcabilă şi un cetăţean exemplu al oraşului şi nu numai, epuizând în acest scop eforturi materiale dar şi fizice pentru a construi un oraş modern, curat şi civilizat, un oraş cu care ne mândrim şi astăzi.

The Family and the Activity of the Mayor Constantin Stanciovici

About the life and work of Constantin Stanciova illustrious teacher can write a lot, but this study was intended to be only a brief especially his family and a few of his professional achievements as a teacher and the mayor of Targu Jiu especially the citizen. We put such an emphasis on the study of civil status records for permanent preservation under the Civil Status Registers Collection - Town of Târgu Jiu in the period 1832-1905 and the other two funds archival, „Town Hall Târgu Jiu” and “Primary School for Boys nr. 1 Târgu Jiu”, collection and funds that are to be kept at the National Archives Service Gorj County.

42 Ibidem, dosar 16/1864-1866, f. 40-41.

205

INGINERUL CONSTANTIN P. BRĂTĂŞANU

Dan Ovidiu Pintilie

Inginerul Constantin P. Brătăşanu era originar din judeţul Olt deţinând moşii şi conac în Radomireşti şi a ocupat funcţiile de director al Direcţiei Generale a Valorificării Bunurilor Statului (1925-1928), director în Ministerul Economiei Naţionale (1940), consilier tehnic al lui Iuliu Maniu (1929), fiind ales şi deputat din partea P.N.Ţ.

A fost atras în masonerie în anul 1923 de către vărul său Jean Pangal, ajungând la gradul 33, locotenent Mare Comandor, a participat în 1944 la şedinţa de redeschidere a activităţii masonice şi la şedinţa din 1951 de trecere în adormire. În 19 noiembrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat 17 masoni cu grade superioare printre care: Mircea Ciupercescu, Mihai Arţăreanu, George Grigoriu, Gheorghe Popovici la pedepse cuprinse între doi ani şi muncă silnică pe viaţă fiind acuzaţi de subminarea regimului de democraţie populară. Membri lotului, se arăta în rechizitoriu, ar fi avut două întâlniri în care au decis sprijinirea cu 60.000.000 lei a Sumanelor Negre, precum şi aducerea în ţară a regelui Carol al II-lea.

C. P. Brătăşanu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii fiind acuzat şi că a furnizat informaţii colonelului T. Masterson1 şi generalului Gyer de la Misiunea Britanică, colonelului Anderson de la misiunea S.U.A. şi lui Henri Prost2 din partea Franţei, fost vice-preşedinte al societăţii Colombia, decedând în închisoarea de la Piteşti în 1956 după torturi şi înfometări.

Membru în Consiliul de administraţie al societăţii „Creditul Minier” din aprilie 1939 şi vicepreşedinte al acesteia, inginerul a inventat şi patentat diverse procedee pentru fabricarea cocsului metalurgic, a fontei

1 Thomas S. Masterson, cetăţean britanic, colonel, participant la misiunea britanică din România, participant la distrugerea sondelor din regiunea petroliferă Prahova, înfiin-ţează în 1920 la Londra societatea Phoenix Oil and Transport Co. Ltd. care a absorbit o serie de întreprinderi cu capital englez care lucrau în România de multă vreme. Este creatorul societăţii „Unirea”. Proprietar al imobilului din Ploieşti, fostă proprietate Luca Elefterescu, actualmente Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”. 2 Leon Henri Prost (1874-1959) a locuit la Bucureşti neîntrerupt între septembrie 1931 şi mai 1950. Bun cunoscător al problematicii din Europa de sud-est, cu o teză de doctorat „Bulgaria între 1913-1930”.

206

şi a carburantului special, produse de calitate „neegalată” obţinute din produse inferioare ca minereuri neutilizate în metalurgie, păcură rezultată prin procedeul de cracare şi cocs de petrol, produsele obţinute fiind testate la Brazi, Reşiţa, Hunedoara şi Craiova. La Craiova unde deţinea în proprietate întreprinderile cu acelaşi nume a testat foarte multe din descoperirile sale.

Cu toate că procedeele aveau o mare importanţă nu s-a reuşit determinarea autorităţilor interesate la început, să facă comenzi mai importante, cel puţin pentru cocs, ca prin aceasta să se dea posibilitate întreprinderilor din Craiova să treacă de la faza semi-industrială la aplicarea în mare a invenţiilor verificate practic. S-au dus tratative cu Ministerul Economiei Naţionale pentru încercarea cocsului la uzinele statului de la Hunedoara unde s-au pus la dispoziţie gratuit 300 tone cocs Brătăşanu, suportându-se toate cheltuielile experimentelor în vederea stabilirii calităţii cocsului, dar nu s-a putut ajunge la o înţelegere care să garanteze completa obiectivitate a rezultatelor.

Rezultatele obţinute la uzinele Reşiţa în lunile mai-august 1941 cu acelaşi cocs au întrecut cu totul aşteptările dovedind calitatea superioară a produselor obţinute prin procedeul „Brătăşanu”. Ca urmare, societatea „Creditul Minier” a hotărât o comandă de 2.000 tone de cocs metalurgic la întreprinderile din Craiova.

Încercările făcute de ing. C. P. Brătăşanu l-au condus la posibilitatea obţinerii unui randament de circa 80% produse uşoare, ca benzină şi motorină, dintr-o păcură care a fost în prealabil supusă operaţiunii de cracare în rafinăria Brazi a societăţii „Creditul Minier”. Procentul depăşea cu mult pe cel obţinut în instalaţiile de cracare de la alte rafinării unde nu se puteau realiza, până atunci, decât maxim 50%. Calitatea benzinei obţinute era superioară celei ce se realiza prin procedeele curente având un indice octanic mult mai ridicat.

În ceea ce priveşte cocsul metalurgic era de cea mai bună calitate, superior oricărui cocs metalurgic de oriunde, produs prin procedeele curente cunoscute până la acea dată. Procedeul dădea posibilitate utilizării lui de către toate ţările din lume care dispuneau de cărbune de orice calitate sau în lipsa acestuia de lemn. Graţie spiritului său inventiv, inginerul a reuşit să creeze noi procedee metalurgice pentru fabricarea fontelor şi metalelor şi având aplicaţii foarte variate a reuşit să producă cupru din pirita extrasă din minele de la Altân-Tepe (Dobrogea), ceea ce a dus la construirea unei instalaţii pentru cupru la rafinăria Brazi. Fonta sintetică şi oţelurile cu excepţionalele calităţi obţinute erau necunoscute la acea dată în industria metalurgică mai ales că extragerea metalelor se

207

făcea direct din minereuri şi pirite fără a mai trece prin intermediul furnalelor înalte, deci implicit prin fabricarea fontei.

Lipsa de înţelegere a tuturor organelor de stat în privinţa aplicării procedeelor s-a manifestat nu numai din partea Ministerului Economiei Naţionale cu ocazia experimentelor de la Hunedoara, dar şi din partea organelor C.F.R. care au înţeles să supună transporturile de cocs de petrol şi de păcură, expediate la uzinele Brătăşanu din Craiova, la taxe de transport excepţional de ridicate, ca şi o lipsă totală de înţelegere a organelor Ministerului de Finanţe care fără să ţină seama că produsele realizate serveau nu drept material de consum ci ca materii prime pentru alte produse aducătoare la rândul lor de venituri statului, le-au impus la taxe de consum exorbitant de mari. Inginerul Copriel, membru în Consiliul de administraţie, arăta că procedeele inginerului Brătăşanu rezolvau problema prelucrării minereurilor din piritele de la mina Altân Tepe „mult mai eficace şi mai economic”.

Interesul pe care îl prezenta pentru Creditul Minier extinderea activităţii inginerului Brătăşanu şi în alte domenii decât cel ale petrolului prin procedee eficace şi economice a făcut ca societatea Reşiţa să finanţeze uzinele ing. C. P. Brătăşanu acordând un avans de 5.000.000 lei pentru un contact de cocs metalurgic şi furnizarea gratuită a 1.500 tone de mangan, iar Creditul Minier să-i acorde un fond de 20.000.000 lei (10.000.000 lei în numerar şi 10.000.000 lei în mărfuri, cocs şi păcură), pentru continuarea cercetărilor. Creditul se deschidea pe un termen de cinci ani şi în caz nefericit de deces, moştenitorii inginerului îl puteau acoperi în termen de 15 ani. Creditul era la purtător cu o dobândă de 2% pe an. Inginerului i s-au propus deschideri de fonduri timp de un an de zile, dar acesta a refuzat, acceptând doar la insistenţele preşedintelui societăţii „Creditul Minier”, C. Stoicescu, care i-a mulţumit în numele Consiliului de administraţie „pentru opera pe care o realizează atât de importantă şi pentru societatea noastră, cât şi pentru Ţara Românească”.

Convorbirile purtate de prof. dr. Dan Rădulescu cu reprezentanţii celei mai mari industrii metalurgice din Germania au arătat entuziasmul acestora şi dorinţa părţii germane pentru procedeele Brătăşanu3.

Aceste realizări au determinat în 22 octombrie 1941 ţinerea unei consfătuiri solicitată de mareşalul Ion Antonescu pentru iniţierea sa în problemele privitoare la procedeele inginerului Brătăşanu şi motivele care au cauzat întârzierea aplicării acestora pe scară mai mare. La întrevedere au luat parte doar preşedintele societăţii, C. Stoicescu, ing. 3 Serviciul Judeţean Argeş al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Argeş), fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 53/1939-1945, f. 79-80.

208

C.P. Brătăşanu, ministrul Economiei Naţionale, ministrul Finanţelor, subsecretarul de stat al Înzestrării Armatei şi directorii generali ai uzinelor Reşiţa, inginerul Pop, şi Hunedoara, inginerul Ghenea4.

Deoarece experienţele cu cocsul şi metalul cocsificat fabricat după procedeele Brătăşanu au fost făcute la societatea Reşiţa, în urma imposibilităţii de a le executa la Hunedoara, inginerul Pop a făcut un amplu şi documentat raport asupra rezultatelor obţinute.

Rapoartele prezentate arătau că amestecând numai 30% din cocsul Brătăşanu în cocsul obişnuit de Silezia s-a putut constata obţinerea unei economii de combustibil de 35% şi o mărire a capacităţii de producţie a furnalului cu circa 30%. Invenţiile, se arăta în rapoartele prezentate, revoluţionau tehnica metalurgică mondială, iar, dacă procedeele inventate ar fi rămas în România, aceasta va putea cu uşurinţă să-şi satisfacă toate nevoile de cocs şi fier. După ce a fost informat de toate greutăţile „voite şi nevoite” puse în calea extinderii acestor procedee, mareşalul Antonescu a dat dispoziţii „ca să se faciliteze realizarea proiectelor şi păstrarea lor pentru ţară”5.

Cercetările făcute de C.P. Brătăşanu s-au concretizat prin preluarea şi utilizarea lor sub formă de patente în Anglia, în număr de două, în perioada 1934-1935, în S.U.A. în număr de 12 în perioada 1937-1938, inclusiv în Bolivia. În România, în anul 1947, Regele Mihai acordă prin Decret Regal brevetul de inventator pentru „Retortă şi cocs metalurgic care permite fabricarea fontei sintetice din fier vechi în orice cubilat şi a electrozilor pentru cuptoarele electrice”6. Sistemul inventat de el a fost patentat de firma americană Keystone.

În luna septembrie 1942, C.P. Brătăşanu în calitatea sa de vicepreşedinte al societăţii „Creditul Minier” a pus la dispoziţie, patentul său pentru un cuptor electric obţinut din Germania în anul 1940 cu numărul 700.214, grupa 3601, B178881. Pentru însemnatul său aport pe care îl punea la dispoziţia societăţii, întregul consiliu i-a adus cele mai vii mulţumiri pentru că societatea avea posibilitatea să păşească pe tărâmul metalurgic. Cu tot dezinteresul manifestat de oficialităţi precum şi instituţiile metalurgice din ţară şi anume Hunedoara şi Reşiţa prin brevetul oferit de inginerul Brătăşanu s-a făcut apel la metalurgia germană pentru colaborarea la construirea a două cuptoare la rafinăria

4 Ibidem, dosar 53/1939-1945, f. 80; Gh. Buzatu, Arhive secrete, secretele Arhivelor, vol. I, Editura Mica Valahie, Bucureşti, p. 222. 5 Ibidem, dosar 53/1939-1945, f. 79-80. 6 „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 212 din 15.09.1947, p. 8361-8362.

209

Brazi după patentul amintit şi care după amortizarea lor reveneau gratuit societăţii.

Inginerul Brătăşanu era mâhnit că, cu toate intervenţiile mareşalului Ion Antonescu, din octombrie 1941, în urma audienţei făcute, titularii Ministerului Economiei Naţionale şi a uzinelor amintite „nu au avut nicio urmare din cauza lipsei de interes şi de înţelegere pe care au manifestat-o aceste industrii”. În ceea ce priveşte planul de industrializare metalurgică de la Brazi, acesta cuprindea două faze în care la început în cele două cuptoare brevetate se întrebuinţa ca materie primă cocsul metalurgic Brătăşanu şi fier vechi sau manganez iar în faza a doua se trimitea la Brazi manganezul cocsificat de la Craiova, evitându-se astfel transportul cocsului metalurgic de la Craiova la Brazi. Tot la Craiova de la Între-prinderile Brătăşanu se trimitea şi metalul spre a fi afânat şi turnat la Brazi pentru realizarea pieselor pentru maşini agricole şi altor tipuri de maşini.

The Engineer Constantin P. Bratasanu This report describes the activity performed by the engineer and also

vice-president of the company Creditul Minier, on the line of researching and developing some new technologies to obtain the metallurgical coke and of other substances necessary for Romanian industry after processing the rock oil within the refinery from Brazi.

The researches offered amazing results, noticed both within the country and abroad, a part of the achievements being patented in USA, England, Bolivia, etc. The experiments were performed in the plants Resita, Hunedoara and also in the Bratasanu factories from Craiova.

210

DIN CORESPONDENŢA ADOLESCENTEI

MALVINA URŞIANU

Andreea Grigore

Între materialele documentare intrate în depozitele arhivelor judeţului Vâlcea se numără şi fondul familial Urşianu, fond ce a fost predat pe data de 8 noiembrie 1988, de la Filiala Arhivelor Statului Argeş, unde a fost depistat.

Fondul familial Urşianu deţine documente rezultate din activitatea de proprietari de pământuri a membrilor acestei familii, familie ce a deţinut proprietăţi în comuna Guşoieni, judeţul Vâlcea. Cele mai multe acte aparţin lui Valerian Bibi Urşianu, soţiei sale şi apoi altor membri ai familiei. O reprezentantă de seamă a familiei este Malvina Urşianu, ce a jucat un rol important în viaţa cinematografiei româneşti devenind o regizoare de succes, fondul păstrând corespondenţa acesteia cu familia şi cu prietenii încă din perioada când aceasta era elevă, o mare parte a corespondenţei purtată de aceasta este cea cu mama ei, Eugenia Urşianu, cu fraţii ei Ionel şi Ovidiu (băiatul din prima căsătorie a mamei sale cu preotul Grigore Dăbuleanu), cu colege de liceu şi prietene cu care a păstrat mult timp legătura.

Regizoarea şi scenarista Malvina Urşianu s-a născut la 19 iunie 1927, în comuna Guşoieni, judeţul Vâlcea, într-o familie de boieri, după cum reiese şi din certificatul de naştere al acesteia, păstrat în cadrul fondului familial Urşianu. A studiat Istoria artelor la Institutul de muzeo-grafie şi biblioteconomie de la Arhivele Statului şi a urmat cursul experimental de cinematografie ţinut de regizorul, scenaristul şi actorul Jean Georgescu. A studiat singură filmele regizorilor străini şi îşi începea cariera ca asistentă de regie pentru documentarele lui Jean Georgescu. A fost asistenta acestuia şi la regizarea filmelor Petrolul şi pădurile, În sat la noi, Directorul nostru, apoi asistenta lui Dinu Negreanu la realizarea filmului Nepoţii gornistului, a Marietei Sava şi a lui Victor Iliu la regizarea filmului Mitrea Cocor.

Prima regie personală a fost cea a fimului Bijuterii de familie (1957), inspirat din nuvela lui Petru Dumitriu, apoi a continuat cu Vânt de martie, tot după nuvela lui Petru Dumitriu, ambele filme fiind întrerupte. În 1958 i s-a înscenat un proces de demascare şi a fost acuzată

211

de sabotaj ideologic şi anticomunism, a fost arestată şi închisă, timp de 8 ani, perioadă în care a fost interzisă în cinematografie.

Malvina Urşianu este autoarea a 10 filme realizate de-a lungul a 34 de ani: Gioconda fără surâs (1968), Serata (1971), Trecătoarele iubiri (1974), Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1979), Liniştea din adâncuri (1982), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), O lumină la etajul zece (1984), Figuranţii (1987), Aici nu mai locuieşte nimeni (1995, film TV) şi Ce lume veselă... (2002). În anul 2003 i s-a decernat premiul special al juriului la Premiile Cineaştilor din România pentru acest ultim film, marcând astfel retragerea Malvinei Urşianu din activitate1.

Să revenim însă la perioada cea mai frumoasă şi lipsită de griji a unui om, adolescenţa.

Corespondenţa Malvinei purtată cu mama sa evocă tocmai această perioadă, din timpul liceului şi reuşeşte, totodată, să reînvie viaţa de odinioară din Râmnic. O permanentă problemă a Malvinei a fost preocu-parea ei pentru modă, de aceea multe din nemulţumirile ei manifestate prin intermediul scrisorilor erau legate de îmbrăcămintea şi de încălţă-mintea ce îi erau necesare unei fete cu pretenţii, provenită fiind dintr-o familie înstărită de moşieri din comuna Guşoieni. Cu mare nerăbdare erau tot timpul aşteptate pachetele şi banii de acasă, aşa cum des reiese din scrisorile trimise Eugeniei Urşianu, citez: „Eu am trimis servitorul să vadă dacă nu are ceva pentru mine, dar mi-a spus că nu mi-a adus nimic. Credeam că poate mi-ai trimis ceva bani. Ţi-am scris că am nevoie. Banii pe care mi-ai trimis i-am cheltuit, dar nu aşa în vânt2” sau „În primul rând vin să vă întreb ce faceţi cu banii care trebuie să-i dau cismarului... Eu i-am dat foile şi a spus că pentru joi sunt pantofii gata3”. Ţinuta vestimentară a fost tot timpul o preocupare serioasă pentru tânăra adoles-centă. „Când vine Gheorghe (probabil un apropiat al familiei), dacă vrei, să-mi trimiţi prin el pantofii bleumarin să-i vopsesc. Sau mai bine lasă-i când vine Ionel. Atunci îmi trimiţi şi tailleurul4”. În perioada de început a liceului, tânăra elevă a locuit într-un internat, unde nu a reuşit să se adapteze stilului auster şi muncilor cărora trebuia să le facă faţă, perioadă prea repede venită după traiul lipsit de griji pe care îl ducea acasă, de aceea i-a scris imediat Eugeniei, spunându-i: „Te rog vino imediat de mă ia să mă duci la gazdă. M-aţi lăsat aici şi habar nu aveţi, vă bateţi joc de

1 wwwcinemagia.ro/actori/malvinaursianu 2 Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Vâlcea) Fond familial „Urşianu”, dosar c 6/1939-1949, fila 64. 3 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 100. 4 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 105.

212

mine. Gândeşte-te că la vârsta mea şi la munca pe care suntem silite să o facem e imposibil să înduri tratamentul din internat... Când acasă trăieşti aşa cum trăieşti nu e posibil să mănânci zi de zi cartofi şi să stai în compania unor fete de condiţia celor din internatul acesta5”. Se observă încă de la început că standardele fetei erau destul de ridicate.

O continuă temere în viaţa de liceeană a Malvinei au constituit-o materiile realiste, aşa cum îi şi mărturisea mamei sale: „Eu am mai terminat sintezele mai am la matematică. Mă îndoiesc mult de reuşită. N-am mai dormit de nu ştiu câte nopţi de frică...Ce folos că am făcut la toate perfect e deajuns una singură să-ţi facă festa. Nu ştiu zău ce o să fac. Mi-e frică, mi-e frică şi iar mi-e frică” 6sau „Am scăpat şi la fizică, unde mi-era frică7”. În timpul vacanţelor, legătura cu colegele era strâns întreţinută printr-o vie corespondenţă. Distracţiile în acea perioadă nu erau foarte mari, una dintre prietene care în timpul vacanţei rămăsese în Râmnic, îi povestea Malvinuţei, cum o alintau apropiaţii: „Cât am stat la Râmnic m-am coafat iar permanent.....Eu până acum nu am citit nici o carte, dar am lucrat un pulover, am făcut o cămaşă de noapte şi una de zi. Acum încep să citesc Mătăniile8” sau un alt mod de a-şi petrece vremea erau plimbările... „am plecat într-o excursie pe Capela, m-am rătăcit şi la ora 2 m-am trezit la Olăneşti. Am stat acolo la Iorgu la vilă... Păcat că n-ai fost la Râmnic să ne vezi la înapoiere după două zile de drum şi o noapte de nesomn. Eram f. bine dar tot ne-am dat turul obişnuit prin Zăvoiu9”. O altă prietenă era Alice Vişan, fata directorului liceului. Doamna Urşianu era tot timpul atentă cu părinţii acesteia, cu familia Vişan, trimiţându-le din când în când mici atenţii, aşa cum reiese din epistolele schimbate pe parcusul perioadei de liceu: „Îţi mulţumesc mult, mult de tot, pentru vinul de care Dna şi Dl Vişan au fost încântaţi10” sau „Cred că o să fie ultima rugăminte – te rog f. f. mult trimite şi o damigeană cu bordo pentru Vişani – asta te rog. Zău, nici nu ştii cât de obligată sunt. Şi apoi şi dânsul a zis mai pe ocolite11”.

Talentul literar şi stilul pitoresc reies tot timpul din scrisorile Malvinei. Felul caracteristic al tinereţii de a depăşi foarte uşor şi firesc toate aşa zisele probleme pe care le poate avea o adolescentă sunt foarte

5 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, fila 84. 6 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, filele 80-81. 7 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, fila 93v. 8 Ibidem, dosar d 3/1938-1946, fila 10. 9 Ibidem, dosar d 3/1938-1946, fila 9 v. 10 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, fila 93. 11 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, fila 96.

213

bine reliefate în scrisorile trimise mamei sale: „Acum mai am la matematică. Zău mămicule drept să-ţi spun nu mai pot dormi nici noaptea de frică. Am auzit că anul acesta se termină sigur la Paşti. Mi-ar părea foarte bine... Să-ţi spun ceva: căzui azi pe stradă de era să-mi rup piciorul, ciorapul mi-l rupsei eu dar piciorul nu ştiu cum scăpă. Ieri mă apucase o durere de mijloc… Cred că am lumbago. Îmi pare f. bine că vii pe 25 febr.12”

O scrisoare primită de doamna Urşianu pe 30 decembrie 1942 de la profesorul Petre Predici ne încunoştiinţează de moartea soţului şi tatălui său, Bibi Urşianu: „Ştirea morţii mult respectatului de mine „Boier Biby” mi-a răvăşit sufletul, mi-a frânt inima, iar gândul meu zboară îndoliat spre Dvoastră, Malvinuţa şi Ionel, care aţi trăi cruda încercare. Stau cu jurnalul în faţă şi tot nu-mi vine să cred13”.

Veşti îngrijorătoare sunt cuprinse şi în scrisoarea trimisă de Malvina Urşianu mamei sale pe 22 martie 1945: „Veniţi neapărat şi imediat la Râmnic. Situaţia e extrem de gravă. S-au trimis maşini în judeţ pentru deportări. Aici s-au efectuat câteva deportări printre care şi Măinescu, Seltea, Simian (familii de vază ale Râmnicului). În nici un caz nu staţi la noapte acasă. S-au trimis azi în judeţ maşini. Nu mai staţi pe gânduri. Ia ce trebuie şi vino. Nici Ionel să nu stea acasă. Nu te baza pe discreţia oamenilor..... Vezi că o să se facă şi percheziţii în casă. Distruge revistele nemţeşti şi ia lucrurile mai importante14”.

După perioada petrecută la liceul din Râmnic, proaspăt absolventa de bacalaureat îşi încearcă şansele la Facultatea de Drept din Bucureşti. Malvina sigură de rezultat îi scrie mamei sale: „La Drept nu am aflat rezultatul dar ştiu sigur că am reuşit pentru că am răspuns foarte bine şi ţine socoteală de media dela bacalaureat, şi eram foarte puţini cu media peste 815.”

Urmează viaţa de studentă în capitală, la fel de bine creionată prin corespondenţa purtată în continuare cu mama ei. Încep căutările pentru gazdă: „...am găsit o pensiune foarte bună şi convenabilă (dacă nu o ridica pretenţiile şi pe drept cuvânt)... şi avantagiile care le am acolo unde am o cameră splendidă, telefon şi sunt singură16”. Repede se adaptează cu moda din capitală: „Mie mi-a terminat Mme paltonul şi a ieşit destul de drăguţ....Jderii nu i-am mai găsit, dar mai bine că la Bucureşti nici nu

12 Ibidem, dosar c 6/1939-1949, fila 93v – 94. 13 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 72. 14 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 118. 15 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 124. 16Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 124v.

214

se mai poartă – Aşa că mai bine am să-i pun la Buc- manşete de Breischweinz persan – Sunt ultima modă şi deşi breischweinzul e scump, merită... ce naibii măcar la facultate să mă îmbrac şi eu – ca să poţi să intri într-o societate bună trebuie să faci faţă cerinţelor ei17”. Încearcă să-şi obişnuiască mama cu diferenţa de viaţă din capitală, ţinând-o tot timpul la curent cu preţurile mult mai piperate de acolo. Dintr-o scrisoare datată pe 3 septembrie 1948 trimisă Eugeniei ne dăm seama că a debutat în meseria de regizoare: „am tot amânat să îţi scriu, fiindcă de două – trei săptămâni aşteptăm să plecăm din nou pe Valea Prahovei şi nu au bani cei de la minister să ne dea, aşa că stăm pe loc... cred că o să mai stăm 2-3 săptămâni să refacem unele scene din film.... În ultimul timp mă solici-taseră să fac rolul principal într-un film cu brigadierii de la Bumbeşti-Livezeni – S-au făcut cheltuieli colosale pentru filmul acesta.” Apoi continuă, în aceeaşi scrisoare, cu o altă rugăminte constrânsă fiind de vremurile ce aveau să vină: „Aş fi vrut să discut cu tine şi în privinţa vânzării unei bucăţi de pământ de vreo 5 pogoane. Aş vrea să îmi iau şi eu o garsonieră şi s-o mobilez se găsesc f. multe şi f. bune – măcar cu atâta să rămân şi eu. Cred că până în vară vine exproprierea radicală. Chiar acum am citit în „Semnalul” condiţiunile în care se pot face vânzări de terenuri agricole şi forestiere trebuie neapărat autorizaţie de la minister18”.

Regia de film a fost la început o noţiune străină pentru familia sa de boieri vâlceni: mama – zice dna Urşianu – a trebuit să caute în dicţionar ca să afle ce este meseria pe care şi-o alesese fiica ei.

Cursurile de la facultate în schimb o încântă nespus, unde deja încep primele realizări în carieră:

„Mi s-a spus la Minister că scena mea din „Petrolul” au pus-o şi într-un alt film documentar „Naţionalizarea”. În fine, viitorul e plin de speranţă, dar până atunci...” Urmează pentru familia Urşianu o perioadă grea, chiar Malvina mărturiseşte că: „...nu pot dormi nici noaptea de torturată ce sunt de gândul zilei de mâine. Vinde şi la Nemoiu, orice suprafaţă şi la nevoie mai lasă din preţ. Trebuie să ne facem o rezervă, altfel e nenorocire19”.

Lucrarea pe care am întocmit-o este bazată pe corespondenţa vie şi bogată ce se purta pe vremuri, neexistând, din fericire poate, atunci prea multe mijloace de comunicare. Acestea sunt doar câteva aspecte pe care le-am surprins cercetând acest fond familial şi care mi-au atras în mod deosebit atenţia. 17 Ibidem, dosar c 7/1920-1949, fila 125. 18 Ibidem, dosar 7/1920-1949, fila 137-138. 19 Ibidem, dosar 7/1920-1949, fila 140 v-141.

215

Von der Korrespondenz der Jugendlichen Malvina Urşianu

Ich habe einen Vortrag zusammengestellt, der sich auf Urkunden

aus der „Privatsammlung Urşianu“ - beruht. Diese Privatsammlung ist im Kreisarchiv Vâlcea der Nationalarchive hintergelegt. Ich habe eine reiche und lebendige Korrespondenz zwischen der berühmten Regisseurin Malvina Urşianu und besonders Ihre Mutter, und auch Ihren vertrauten Freunden gefunden. Die Briefe stellen für mich die glaubwürdigste und reichste Quelle für die Wiederherstellung von Tatsachen und Sachverhalten dar die ohne Forschungen für immer und ewig im Dunkel der Jahrhunderte vergraben geblieben wäre.

MISCELLANEA

219

NOTĂ PRELIMINARĂ ASUPRA TEZAURULUI DE LA BULZEŞTI

Radu Gabriel Dumitrescu

În ziua de 5 ianuarie 2013, cetăţeanul Banţa Dumitru, desfăşurând activităţi de cercetare de teren cu ajutorul unui aparat de detectat metale1, a descoperit în zona satului Gura Racului, comuna Bulzeşti, un tezaur compus din 1473 de monede din argint. În urma discuţiilor cu descoperi-torul am aflat că o monedă a detectat-o la o adâncime de 15 cm adâncime, restul de 1472 fiind găsite într-un strat inferior, la circa 50 cm în sol.

Piesele au fost predate în data de 7 ianuarie 2013 Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Dolj, acestea ajungând în cele din urmă, în custodie, la Muzeul Olteniei din Craiova. În perioada următoare monedele vor fi expertizate şi evaluate pentru a se stabili valoarea totală a tezaurului, descoperitorul urmând să primească o recompensă bănească cuprinsă între 30 şi 45 % din această sumă stabilită2. Astfel, tezaurul va putea fi, apoi, inclus în colecţia numismatică a Muzeului Olteniei.

Valoric, cele 1473 de monede se pot împărţi în: 1. nominale mari de argint – taleri (40 exemplare); 2. nominale mijlocii de argint – dirhemi, triplii groşi, teston, jumătăţi de taler şi orţi (12 exemplare); 3. nominale mici de argint – o copeică, dinari ungureşti, groşi polonezi şi akçele otomane (1421 exemplare).

În această notă preliminară asupra tezaurului de la Bulzeşti ne vom îndrepta atenţia asupra nominalurilor mari şi mijlocii europene, urmând ca în momentul în care vom încheia determinarea tuturor pieselor să publicăm un studiu complet al descoperiri.

Comuna Bulzeşti este situată la 28 km N-E de Craiova, pe malul drept al râului Frăţila şi la poalele dealului Murgaş3. Comuna a fost înfiinţată prin legea administrativă din 31 martie 1864.

A făcut parte din judeţul Dolj, plasa Amaradia (1864-1887, 1932-1943), plasa Amaradia-Ocol (în 1887-1908), plasa Amărăşti (în 1908-

1 Pentru care deţine autorizaţie de folosire în conformitate cu legislaţia în vigoare. 2 Conform art. 49 alin. (4) din Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată. 3 George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Bucureşti, 1899, p. 69.

220

1912), plasa Balta-Verde (1912-1932), plasa Murgaşu (în 1943-1950) şi raionul Olteţu (în 1950-1968).

Se compunea din satele Bulzeşti (reşedinţă), Cârstuleşti, Năstăseşti şi Seculeşti (în 1887-1908, 1943-1950); la acestea se adaugă satul Mătăsoaia (în 1908-1932), satul Gura Racului (1864-1925, 1932-1943, 1950-până în prezent) şi satele componente ale comunei Frăţila (Frăţila, Stoiceşti, Prejoiu, Piscu Lung, Poienile, Prădătorul, Săliştea) începând cu anul 19684. La 1831 în comuna Bulzeşti existau trei biserici5.

Nominalele mari şi mijlocii europene din tezaurul de la Bulzeşti se eşalonează cronologic în ecartul temporar 1546-1590. Compoziţia acestora în tezaur este de: 1 teston, 40 taleri, 2 jumătăţi de taler, 3 orţi şi 2 triplii groşi.

Primele monede de argint de mai mari dimensiuni au fost aşa-numiţii testoni, monede având între 6 şi 10 g de argint şi care îşi trag numele de la faptul că pe ele este figurat chipul emitentului. Primele emisiuni din categoria testonilor au fost lirele veneţiene de argint bătute în timpul dogelui Niccoló Tron în anul 1472, urmate în 1474 de lirele milaneze purtând chipul lui Galeazzo Maria Sforza. Ulterior modelul acestor emisiuni s-a difuzat atât în Italia, cât şi în afara acesteia. Succesul testonilor a fost însă eclipsat de apariţia unor monede de argint de şi mai mari dimensiuni, talerii6.

În tezaur regăsim un teston emis în numele lui Carol al IX-lea, regele Franţei, piesă singulară între descoperirile din Oltenia şi din cunoştinţele noastre, din ţară (nr. 45).

Dintre monedele din Europa centrală şi apuseană, care au circulat în secolul al XVI-lea în Ţările Române, talerii au avut ponderea cea mai mare. Impunerea în circulaţie a monedelor mari de argint constituie, de altfel, una din trăsăturile fundamentale ale istoriei monetare a Europei secolului al XVI-lea. Primele monede de acest fel, având o greutate brută de 31,7 g şi un titlu de 935 ‰, deci un conţinut de 29,6 g argint fin, au fost emise în 1486 de către ducele Sigismund de Tirol sub numele de guldiner. Curând după această dată practica baterii unor monede asemă-

4 Cezar Avram (coord.), Paul-Emanoil Barbu, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, A-C, Editura Alma, Craiova, 2004, p. 178. 5 Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I. Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I, A-L, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970, p. 108. 6 Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 167-168.

221

nătoare s-a extins atât în Imperiul Romano-German, cât şi în alte ţări ale Europei apusene7.

O categorie aparte faţă de talerii din atelierele cercurilor monetare imperiale8 au fost talerii-lei emişi de provincia Holland începând cu 27 august 1575 şi apoi de Provinciile Unite9, monede având un conţinut de argint sensibil mai scăzut decât talerii imperiali. Alături de talerii imperiali, în mai multe centre ale Imperiului Romano-German şi în alte ţări ale Europei centrale şi apusene au fost emise şi monede de o jumătate şi de un sfert de taler (ort)10.

În ultimii ani cercetarea monedelor de argint cu valoare ridicată, descoperite pe teritoriile româneşti, precum şi pătrunderea şi circulaţia acestora în acest spaţiu în secolele XVI-XVII, a fost efectuată cu deosebită acribie11. Prin urmare, vom lua în discuţie doar aspectele specifice ale tezaurului de la Bulzeşti. Din emisiunile existente în tezaur, remarcăm prezenţa mai numeroasă a talerilor12 proveniţi din cercurile monetare saxone (Ducatul Saxoniei/Saxonia Superioară şi Ducatul Braunschweig-Wolfenbüttel/Saxonia Inferioară), reprezentând 25 % din numărul total de monede prezentate în această notă preliminară.

7 Ibidem, p. 137. 8 Conturul celor zece regiuni monetare ce grupau entităţi politice posesoare a jus monetae a fost trasat încă din vremea lui Wenceslav şi a lui Albert al II-lea, fiind riguros stabilite de către împăratul Maximilian I: 1. Rinul Inferior; 2. Rinul Superior; 3. Westphalia; 4. Saxonia Inferioară; 5. Saxonia Superioară; 6. Franconia; 7. Bavaria; 8. Suabia; 9. Burgundia; 10. Austria. Detalii a se vedea la Corina Toma, Un tezaur monetar descoperit în localitatea Cristur, jud. Bihor (circulaţia talerilor în Crişana în a doua jumătate a secolului al XVI-lea), în Crisia, XLI, 2011, p. 134, nota 2; cf. Arthur Engel, Raymond Serrure, Traité de numismatique moderne et contemporaine, vol. I, Époque moderne (XVIe-XVIIIe siècles), Paris, 1897, p. 119. 9 Arthur Engel, Raymond Serrure, op. cit., p. 64, 85-92. 10 Bogdan Murgescu, op. cit., p. 138. 11 Constanţa Ştirbu, Ana-Maria Velter, Emil Păunescu, Circulaţia talerilor în secolele XVI-XVII în Ţara Românească. Problema falsurilor. (Tezaurul de la Urziceni, jud. Ialomiţa), în CN, VI, 1990, pp. 162-187; Constanţa Ştirbu, Ana-Maria Velter, La circulation des monnaies en argent des Pays-Bas sur le territoire des Principautés Roumaines aux XVIe et XVIIe siècles, în Actes du XIe Congrès International de Numismatique, vol. III, Louvain-la-Neuve, 1993, pp. 47-60; Bogdan Murgescu, op. cit.; Ana-Maria Velter, Constanţa Ştirbu, Circulaţia în Ţările Române a monedelor de argint cu valoare ridicată emise de statele, oraşele şi forurile ecleziastice germane, în perioada secolelor XVI-XVII, în CN, VIII, 2002, pp. 273-308; Ana-Maria Velter, La circulation des monnaies en argent à haute valeur émises par la Couronne espagnole sur le territoire des principautés roumains au XVIe siècle, în XIII Congreso Internacional de Numismática, Madrid, 2003, vol. II, 2005, p. 1535-1543. 12 Şi subdiviziunilor lor.

222

De asemenea, amintim şi câteva piese nesemnalate până în prezent în alte descoperiri din Ţările Române, sau mai rare: un taler Johann Wilhelm I (nr. 7); un ort emis de oraşul Nürenberg şi o jumătate de taler Wilhelm van Bronckhorst, ambele bătute în numele lui Carol al V-lea (nr. 11-12); un taler emis de oraşul imperial Zürich (nr. 13); talerul emis de Margaretha van Brederode prinţesă-stareţă a Abaţiei Thorn, în numele lui Maximilian al II-lea (nr. 28); un taler postum Ferdinand I, datat cca. 1573-1576 (nr. 32) sau cele trei monede emise în numele lui Filip al II-lea al Spaniei, de către Brabant şi Holland (nr. 42-44).

În privinţa talerului olandez (nr. 46), cu o mare putere circulatorie în întreg spaţiul european, pătrunderea sa pe teritoriul Ţărilor Române începe din ultimul sfert al secolului al XVI-lea, chiar de la primele emisiuni şi este întâlnit în Oltenia în tezaurele de la Verguleasa-Olt şi Morunglav-Olt, dar şi în Dobrogea13.

Talerii în numele lui Rudolf al II-lea (nr. 36-41), în calitatea sa de rege al Ungariei, sunt bătuţi în monetăria de la Kremnitz14 şi ocupă locul al doilea ca pondere în cadrul nominalurilor mari de argint din tezaur, după talerii saxoni. De semnalat, din rândul talerilor ungureşti, exemplarul din anul 1586 (nr. 39), unde figura împăratului diferită de celelalte reprezentări, dar şi talerii din 1583 (nr. 37, cu legenda inedită la avers) şi 1584 (nr. 38, cu legenda inedită la revers).

Triplii groşi polonezi au fost bătuţi pentru prima dată în numele regelui Sigismund I în anul 1528, dar emisiunile masive au început abia după reforma monetară a regelui Ştefan Báthory din anii 1578-1580. Potrivit ordonanţelor regale, un triplu gros avea o greutate brută de 2,44 g, fineţea de 844 ‰, deci un conţinut de 2,059 g argint fin, reglementare care s-a menţinut până în 160415.

Anumite probleme de datare, generate de starea de conservare, ne-a creat triplul gros polonez emis în numele lui Sigismund al III-lea (nr. 48). Acesta este marcat cu însemnele trezorierului Jan Dulski. Alături de marca trezorierului apare şi însemnul, ce aparţine arendaşului monetăriei din Poznan, Dietrich/Theodor Busch, care a închiriat monetăria între anii 1584 şi 1592. În mod ilegal, Busch a deschis o monetărie şi în oraşul Fraustadt, unde a bătut în cantitate mare tripli groşi marcaţi cu însemnul

13 Bibliografia aferentă acestor descoperiri se află în catalogul acestui studiu. 14 Informaţii generale despre activitatea monetăriei de la Kremnitz a se vedea la Székely Zoltán, Un tezaur monetar din sec. al XVI-lea găsit la Satu Mare, în SCN, I, 1957, pp. 242-243. 15 Bogdan Murgescu, op. cit., p. 126.

223

folosit şi în monetăria din Poznan, lucru care face practic imposibilă departajarea emisiunilor sale pe ateliere16.

Prezenţa celor doi triplii groşi (nr. 47-48) în descoperirea de la Bulzeşti ar putea reprezenta cea mai timpurie semnalare a pătrunderii unor astfel de piese, într-un tezaur din Oltenia, anterior cu câţiva ani celor care se găsesc în tezaurul de la Vlădila, jud. Olt17 şi chiar din Ţara Românească (tezaurul de la Hârtieşti-Vultureşti, încheiat 159718). Această ipoteză va putea fi confirmată în momentul în care vom identifica şi nominalurile otomane, existând şi posibilitatea ca momentul terminus post-quem al îngropării tezaurului să fie ulterior anului 1600.

Diversitatea speciilor monetare existente în tezaurul de la Bulzeşti impune calcularea valorii totale în aspri, moneda de calcul întâlnită în Ţara Românească aproape în toate documentele contemporane. Până vom identifica toate monedele şi vom ştii dacă tezaurul a fost îngropat înainte sau după anul 1600, vom trata acest tezaur ca unul aparţinând veacului al XVI-lea. Prin urmare, echivalenţele în asprii pentru nominalurile prezentate în această notă preliminară le vom adapta sfârşitului de secol XVI. Trebuie precizat faptul că aceste echivalenţe sunt relative şi nu au caracter absolut.

Nr. crt.

Monedă Echivalentul în aspri/nominal (1581-1600)19

Nr. exemplare

Total în aspri

1. Taler-leu 70 1 70 2. Taleri imperiali 80 39 3120 3. Jumătate de taler 40 2 80 4. Ort 20 3 60 5. Teston 30 1 30 6. Triplu gros 6 2 12 7. Total - 48 3372

16 Corina Toma, op. cit., pp. 139-140. 17 Toma Rădulescu, Florea Bîciu, Descoperiri monetare din secolul al XVI-lea de pe raza comunei Obârşia Nouă – Olt. In memoriam Corneliu Mărgărit Tătulea, în „Oltenia. Studii, documente, culegeri”, s. III, an III, nr. 2, 1999, p. 63; Toma Rădulescu, Paul Lică, Tezaurul monetar din secolele XV-XVI descoperit la Vlădila, judeţul Olt, în AO, s.n., 16, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 43. 18 Bogdan Murgescu, op. cit., p. 127. 19 Echivalenţele au fost stabilite pe baza următoarelor lucrări: Mihai Maxim, O luptă monetară în sec. al XVI-lea: padişahî contra aspru, în CN, V, 1983, pp. 132-133; Bogdan Murgescu, op. cit., p. 63, tabelul 1; Şevket Pamuk, A monetary history of the Ottoman Empire, Cambridge University Press (Virtual Publishing), 2003, p. 144, tabelul 8.3.

224

Dacă la cei 3372 de aspri, echivalentul celor 48 de monede, adăugăm şi restul de 1425 monede, însumând 1454,5 aspri20 putem stabili o valoare totală a tezaurului de la Bulzeşti de 4826,5 aspri.

Pentru a ne crea o imagine mai exactă asupra puterii de cumpărare a depozitului monetar de la Bulzeşti, dăm în continuare câteva cifre din epocă.

În zona cetăţii Bran preţul pentru 1000 de şindrile în anul 1595 era de 1 florin unguresc (120 aspri), iar preţul unei scânduri la 1600 era de 10 dinari21 (7,5 aspri)22.

După devalorizarea asprului din 1584-1586 preţul vitelor în Ţara Românească a variat între 250 şi 400 aspri/bou de negoţ, ocaua de miere valora cca. 12 aspri, caii de ţară se vindeau în deceniul 1591-1600 cu 1677 aspri exemplarul, în timp ce caii de rasă se vindeau cu preţuri ce depăşeau frecvent 1000 aspri ajungând până la 10-12000 aspri23. Anterior anului 1594, în Ţara Românească, o ţigancă era cumpărată cu 500 aspri şi două linguriţe de argint24. Cu suma de 4826,5 aspri se puteau cumpăra 87-107 oi (la preţul de 45-55 aspri oaia), în timp ce în august 1597 preţurile oficiale la care au fost achiziţionate proviziile pentru armata otomană au fost de: 20 aspri chila (de Istanbul = 20 ocale = 25,6 kg) de orz, iar chila de făină a fost cumpărată cu 30 aspri25. Prin urmare, cu 4826,5 aspri se puteau cumpăra în vara anului 1597 aproape 6178 kg de orz sau 4118 kg de făină.

Preţul mediu al satelor cumpărate de Mihai Viteazul în timpul domniei a fost de 43000 aspri, pentru cele achiziţionate de la boieri, şi de 21582 aspri pentru cele cumpărate de la moşneni26. Aşadar, valoarea în epocă a tezaurului descoperit la Bulzeşti nu era una foarte mare, monedele aparţinând probabil unui pământean, dacă ţinem cont de

20 Echivalenţe stabilite pe baza valorilor vehiculate în lucrarea lui Bogdan Murgescu, op. cit., p. 63, tabelul 1. 21 Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. a II-a, Editura Ceres, Bucureşti, 1976, pp. 205-206. 22 Echivalenţele pentru florinul şi dinarul unguresc sunt stabilite pe baza valorilor postulate în lucrarea lui Bogdan Murgescu, op. cit., p. 63, tabelul 1. 23 Ibidem, pp. 250-252. 24 Florentina Niţu, Folosirea obiectelor din metal preţios ca mijloace alternative de plată în Ţările Române (secolele XVI-XVII). Plăţile mixte şi zăloage, în CN, XII-XIII, 2006-2007, p. 431, Tabelul 1. 25 Paraschiva Stancu, Mihai Maxim, Notă preliminară asupra unui tezaur de monede de aur din secolul al XVI-lea descoperit la Oradea, în CN, VIII, 2002, p. 255. 26 Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 203, Tabelul 3.

225

numărul mare de akçele otomane (95,85 % din totalul de 1473 monede), folosite în special pentru tezaurizare sau plata obligaţiilor către Poartă27.

Având în vedere faptul că ultima monedă din cele analizate de noi în această notă preliminară datează din 1590, iar majoritatea asprilor otomani au între 0,30-0,40 g, credem că tezaurul ar putea fi îngropat în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, în contextul agitat al războiului dintre Liga Sfântă şi Imperiul Otoman, la care au participat cu intermitenţe şi domnii Ţărilor Române.

Vom reveni cu precizări asupra acestui tezaur în momentul în care vom fi în posesia unor date ce ar duce la elucidarea contextului în care a fost îngropată această mică avere. Atunci, unele din consideraţiile din această notă preliminară ne vor fi confirmate, în timp ce altele s-ar putea să fie infirmate.

CATALOG

I. SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN

SAXONIA-LINIA ERNESTINĂ

1. Ort Johann Friederich şi Moritz (1541-1547), 1546. Monetăria: Annaberg. Maestru monetar: Matthäus Rothe. Av. · IOHANFRID · ELE · DVX · SAX [...]. La începutul legendei însemnul maestrului monetar28. C.p. Rv. : MAVRIT · DVX · SAX · FI · IVS · 1546. C.p. AR, ax 9; 6,93 g; 28,2 x 28 mm. Moneda nr. 15. Perforată. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 290 (ort 1543, descoperire izolată Cernavodă, jud. Constanţa); Boldureanu et alii 2011, p. 316, nr. 12 (ort 1544, legenda diferită). SAXONIA-LINIA ALBERTINĂ 2. Taler Moritz (1547-1553), 1548. Monetăria: Annaberg. Maestru monetar: Matthäus Rothe. Av. MAVRICIVS : D : G : DVX : SAXO : SA : ROMA : IMPER :. În câmp: 15 – 48. C.p. 27 Bogdan Murgescu, op. cit., pp. 152-158; Detalii legate de nivelul fiscalităţii în Ţările Române a se vedea la Idem, România şi Europa. Acumulrea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 37-40. 28 Claus Keilitz, Die sächsischen münzen (1500-1547), Regenstauf, 2010, p. 8.

226

Rv. : ARCHIMARSCHAL : ET : ELECTO. La finalul legendei însemnul maestrului monetar. C.p. AR, ax 10; 28,75 g; 40,4 x 40,5 mm. Moneda nr. 24. Puţin ştearsă la av. şi crestată la rv. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9787; Keilitz – Kahnt 2005, nr. 4.1 (variantă). Alte descoperiri: Nicolae – Custurea 1983-1985, p. 319, nr. 93 (1/2 taler din 1549, dar altă monetărie); Velter – Ştirbu 2002, pp. 290-291 (taler 1548, tezaurul de la Iaşi-Fabrica de ulei, jud. Iaşi; tezaurul de la Zimnicea II, jud. Teleorman). 3. Taler Moritz (1547-1553), 1550. Monetăria: Annaberg. Maestru monetar: Matthäus Rothe. Av. MAVRICI : - D : G : DV : SAX : - SA : RO : IMP. C.p. Rv. ARCHIMA – RSCHAL : ET : - ELEC : ANB. În câmp, deasupra scutului: [1]550. La finalul legendei semnul maestrului monetar. C.p. AR, ax 1; 28,95 g; 40,4 x 41,2 mm. Moneda nr. 36. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9787; Keilitz – Kahnt 2005, nr. 10.1. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 290 (taler 1550, tezaurul de la Oneşti, raionul Hânceşti, Rep. Moldova; tezaurul de la Ciuciuleni I, raionul Nisporeni, Rep. Moldova); CNM, IV: Tezaurul de la Cordăreni, jud. Botoşani, p. 51, nr. 5. 4. Ort Moritz (1547-1553), 1551. Monetăria: Freiberg. Maestru monetar: Andreas Alnpeck. Av. MAVRICI · D : G : DVX · SAX · SA · RO · IM :. În câmp, deasupra scuturilor: 1551. Sub scuturi, semnul maestrului monetar, o steluţă. C.l. Rv. : ARCHIMARSCHAL · ET · ELECT. C.p. AR, ax 5; 7,13 g; 29,2 x 29,2 mm. Moneda nr. 23. 5. Taler August I (1553-1586), 1586. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Hans Biener. Av. · AVGVSTVS · D : G · DVX · SAXO · SA · ROMA · - IMP ·. În câmp: 15 – 86. C.p. Rv. · ARCHIMAR – CHAL · ET · ELEC. În partea de sus, în dr., monograma maestrului monetar: . C.p. AR, ax 11; 29,03 g; 40 x 40 mm. Moneda nr. 10. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9804.

227

Alte descoperiri: Ştirbu et alii 1990, pp. 183-184, nr. 12-22 (taleri din 1558, 1559, 1560, 1565, 1570, 1574, 1575, 1577, 1578, 1579, 1580); Stancu 1996, p. 186, Tabelul 1 (taler 1585); Rădulescu – Bîciu 1999, p. 58, nr. 3-5 (taleri din 1569, 1573 şi 1579); Rădulescu 2002, p. 66, tezaurul de la Rast: nr. 1976-1977 (taleri din 1560), nr. 1978 (taler din 1574); Rădulescu – Lică 2002, p. 39, nr. 97 (taler din 1569); Velter – Ştirbu 2002, pp. 290-291 (taler 1565, tezaurul de la Oneşti, raionul Hânceşti, Rep. Moldova; taleri 1554, 1558, 1559, 1564, tezaurul de la Dimitrovka, raionul Tatar-Bunar, Rep. Ucraina; taleri 1558, 1559, tezaurul de la Bolotino, raionul Glodeni, Rep. Moldova; taleri 1554, 1558, 1559, 1564 (2), tezaurul de la Ciuciuleni I, raionul Nisporeni, Rep. Moldova; taleri 1558, 1559 (2), 1564, 1578 (2), tezaurul de la Bleşteni-Volodiani I, raionul Edineţ, Rep. Moldova; taler 1585, tezaurul de la Arsura, jud. Vaslui; taleri 1560, 1569, 1574, tezaurul de la Rast, jud. Dolj; taler 1579, tezaurul de la Bora, jud. Ialomiţa; taleri 1578, 1584, tezaurul de la Cosimbeşti, jud. Ialomiţa; taleri 1559, 1561 (2), 1564, 1568, 1569, 1570, 1571 (3), 1574 (2), 1576 (3), 1578 (2), 1580, 1581 (2), 1582, 1583 (2), 1584, 1585, 1586, tezaurul de la Târgovişte I, jud. Dâmboviţa; taler 1560, tezaurul de la Vălenii de Munte, jud. Prahova; taler 1569, tezaurul de la Vlădila, jud. Olt; taleri 1570, 1574 (2), tezaurul de la Zimnicea II, jud. Teleorman; taler 1576, tezaurul de la Zimnicea I, jud. Teleorman; taler 1581, tezaurul de la Scurteşti, com. Vadu Paşii, jud. Buzău; taleri 1579, 1584, tezaurul de la Oradea-Dealul Viilor, jud. Bihor; taler 1561, descoperire izolată Peştera, jud. Constanţa); Toma 2011, pp. 125-126, nr. 8-9 (taleri din 1561 şi 1565). SAXA-ALT GOTHA 6. Taler Johann Friederich al II-lea (1554-1567). Av. ┼ D : G : IOAN : FRIDE · SECVNDVS : DVX : SAXON. C.l. Rv. LANDG · THVRI · ET · MARCH · MIS. C.p. AR, ax 11; 28,83 g; 40,3 x 41 mm. Moneda nr. 42. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9750. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 289 (taler 1562, tezaurul de la Bora, jud. Ialomiţa). SAXA-ALT WEIMER 7. Taler Johann Wilhelm I (1554-1573), 1571. Av. · DEI · GRATIA · · IOANN · GVILHELM · DVX · SAX ·. În câmp: 15 – 71. C.p. Rv. LANDG · THVRIN · ET · MARCHMIS. C.p. AR, ax 9; 28,64 g; 42 x 41,2 mm.

228

Moneda nr. 35. Puţin crăpată. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9762. 8. Taler Friederich Wilhelm I şi Johann al III-lea (1573-1602), 1584. Av. D : G · FRI – WIL · DV – SAX · LA – N · THVE – MAR · MI – MO · IMP. În câmp: 15 – 84. C.p. Rv. D : G – IO – HAN · DV – SAX · LA – N · THR – E · MAR – MIS: . C.p. AR, ax 2; 29,00 g; 42,1 x 41 mm. Moneda nr. 43. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9770. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 289 (taleri 1576, 1587, tezaurul de la Târgovişte I, jud. Dâmboviţa; taler 1586, tezaurul de la Stăuceni, jud. Botoşani); CNM, IV: Tezaurul de la Stăuceni, com Stăuceni, jud. Botoşani, p. 34, nr. 2 (taler 1586). ORAŞUL IMPERIAL KEMPTEN 9. Taler emis de oraşul Kempten în numele lui Carol al V-lea, 1547. Monetăria: Kempten. Av. · KAROLVS · V · ROMA : IMP : SEMP : AVG :. C.p. Rv. MON : NO : CIVITATIS · CAMPIDON : 15 [47]. C.p. AR, ax 11; 28,95 g; 40,3 x 40,1 mm. Moneda nr. 29. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9365. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 286 (taler 1546, tezaurul de la Dimitrovka, raionul Tatar-Bunar, Rep. Ucraina; taler 1546, tezaurul de la Ciuciuleni I, raionul Nisporeni, Rep. Moldova; taleri 1543, 1546, tezaurul de la Parău, jud. Braşov). LEUCHTENBERG 10. Taler Georg al III-lea (1531-1555) în numele lui Carol al V-lea, 1548. Monetăria: Pfreimbt. Maestru monetar: Anton Koburger. Av. ┼ MO : DNI : GERG : LANDGR : I : LEVCHT. C.p. Rv. CAROLVS : V : ROMA : IMP : SE : AV . 1548. C.p. AR, ax 3; 28,75 g; 41 x 40,9 mm. Moneda nr. 11. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9370; Deutsche Taler, Pl. 28. Alte descoperiri: Rădulescu – Lică 2002, p. 40, nr. 101; Velter – Ştirbu 2002, p. 287 ((taler 1547, tezaurul de la Carbolia, raionul Vulcăneşti, Rep. Moldova; taler 1548, tezaurul de la Vlădila, jud. Olt; taler fără an, tezaurul de la Târgovişte I, jud. Dâmboviţa).

229

ORAŞUL NÜRENBERG 11. Ort emis de oraşul Nürenberg în numele lui Carol al V-lea. Monetăria: Nürenberg. Av. MONE · ARGENT · – · REI · NORNBERG. C.p. Rv. CAROL · V · ROM · - · IMPE · AVGVST C.p. AR, ax 11; 6,98 g; 28,3 x 28,5 mm. Moneda nr. 38. PRINCIPATUL BATENBURG (ŢĂRILE DE JOS) 12. Jumătate de taler Wilhelm van Bronckhorst (1556-1573) în numele lui Carol al V-lea. Monetăria: Batenburg. Av. ┼ GVIL · DE · BRONC · LIBE – BARO · [...] · BATEMBORC. C.p. Rv. CAROL · V · ROMANO · IMPE · SEM · AVGVSTVS ·. C.p. AR, ax 5; 14,33 g; 33,8 x 32,9 mm. Moneda nr. 28. Puţin ştearsă la rv. Alte descoperiri: Nicolae – Custurea 1983-1985, p. 313, nr. 85 (taler emis de Wilhelm van Bronckhorst în nume propriu). ORAŞUL IMPERIAL ZÜRICH 13. Taler emis de oraşul imperial Zürich, 1559. Monetăria: Zürich. Maestru monetar: Hans Gutenson. Av. · MON : NO : THVRICENSIS · CIVIT · IMPERIA. C.l. Rv. DOMINE · SERVA · NOS · IN · PACE · [5]9. C.l. AR, ax 7; 28,34 g; 41,3 x 41,3 mm. Moneda nr. 26. Puţin ştearsă la av. şi rv. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8778. MANSFELD LINIA VORDERORT-EISLEBEN

14. Taler Johann Georg I, Peter Ernst I şi Cristoph al II-lea (1558-1569), 1559. Monetăria: Eisleben. Av. HANS · GEORIG · PETTER · ERNST · CRISTOF. C.p. Rv. COMITES · DOMINI · I · MANSF. În câmp, sub cele două scuturi: 59. C.p. AR, ax 3; 28,60 g; 42 x 41 mm. Moneda nr. 48. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9481. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 287 (taler fără an, tezaurul de la Dimitrovka, raionul Tatar-Bunar, Rep. Ucraina).

230

MANSFELD LINIA HINTERORT 15. Taler Voltrat al V-lea, Johann I şi Karl I (1560-1566), 1563. Monetăria: Hettstädt29. Av. VOLTRAT IOAN · ET · CARL · FRATRES :. C.p. Rv. COMITES : ET : DOMINI : IN : MANSFEL 63. C.p. AR, ax 5; 28,58 g; 40,1 x 40,1 mm. Moneda nr. 34. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9536. MANSFELD LINIA HINTERORT-SCHRAPLAU 16. Taler (24 schillingi) Cristoph al II-lea (1558-1591) în numele lui Rudolf al II-lea, 1580. Monetăria: Eisleben Av. · CHRISTOPHORVS : COME : ET : DO : I : MANS :. C.p. Rv. RVDOL : II : D : G : ROM : - IMPE : SEM : AVG : 80 :. În scutul vulturului bicefal: 24. La începutul legendei: C – G. C.p. AR, ax 5; 28,97 g; 40,1 x 40,8 mm. Moneda nr. 27. Puţin crăpată şi crestată la av. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9525. BRAUNSCHWEIG WOLFENBÜTTEL 17. Taler Heinrich cel Tânăr (1514-1568), 1566. Monetăria: Goslar. Av. ┼ HENRIC · D · GR · DVX· BRVN – S · E · LVNEBVRC. În câmp: 6 – 6. C.p. Rv. IN · GOT · GEW · HI · G – S · D · H · GE · D · M · G. C.p. AR, ax 3; 28,73 g; 41,1 x 41 mm. Moneda nr. 33. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 285 (taler fără an, tezaurul de la Rasa, jud. Călăraşi). 18. Taler Iulius (1568-1589), 1570. Monetăria: Goslar. Av. M : G : IVLIVS : DEI : GRA : DVX : BRVNS : ET : LVN · G : V. C.p. Rv. ALIIS · I SERVIE DO · CO SVMOR. În câmp: 15 – 70. C.p. AR, ax 10; 29,10 g; 41,2 x 41 mm. Moneda nr. 30. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9060.

29 Acestei oficine monetare create de linia Hinterort îi va fi interzisă baterea de monede după anul 1572; a se vedea Arthur Engel, Raymond Serrure, op. cit., p. 306.

231

Alte descoperiri: Nicolae – Custurea 1983-1985, p. 313, nr. 87-89 (taleri emişi de Iulius în 157..., 1572 şi 1582); Rădulescu – Lică 2002, p. 40, nr. 100; Velter – Ştirbu 2002, p. 285 (taler 1570, tezaurul de la Bolotino, raionul Glodeni, Rep. Moldova; taler 1589, tezaurul de la Sărata Răzeşti, raionul Leovsk, Rep. Ucraina; 3 taleri fără an, tezaurul de la Bercioiu, jud. Vâlcea; taler 1579, tezaurul de la Netezi, jud. Neamţ; taler 1580, tezaurul de la Târgovişte I, jud. Dâmboviţa; taler 1577, tezaurul de la Vlădila, jud. Olt; taleri 1583, 1588, tezaurul de la Zimnicea II, jud. Teleorman). 19. Taler Iulius (1568-1589), 1570. Monetăria: Goslar. Av. M : G : IVLIV : DEI : GR : DVX : BRVNS : ET · LVNEB · G · V :. C.p. Rv. · ALIIS · I SERVIE DO · CO SWMOR. În câmp: 15 – 70. C.p. AR, ax 4; 29,04 g; 41,6 x 42,1 mm. Moneda nr. 31. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9060. Alte descoperiri: Vezi nr. 18. 20. Taler Iulius (1568-1589), 1572. Monetăria: Goslar. Av. : M · G · IVLIS · DEI · GR · DVX · BRVNS · E · LVN · G · V. C.p. Rv. · ALIIS · INSERVIENDO · CONSVMOR ·. În câmp: 15 – 72. C.p. AR, ax 10; 29,15 g; 40,9 x 40,2 mm. Moneda nr. 47. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9060. Alte descoperiri: Vezi nr. 18. ORAŞELE IMPERIALE DEVENTER, KAMPEN ŞI ZWOLLE 21. Taler emis de oraşele imperiale Deventer, Kampen şi Zwolle în numele lui Maximilian al II-lea, 1567. Monetăria: Deventer. Av. TRIVM · CIVI · IMPE · DAVEN · CAMPE · ZWOL ·. În câmp, sub stemele unite ale celor trei oraşe imperiale: 15 – 67. C.p. Rv. MAXIMI · II · IMPE · AVGVS · P · F · DECRETO . C.p. AR, ax 6; 28,97 g; 41,9 x 41,3 mm. Moneda nr. 41. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8537. 22. Taler emis de oraşele imperiale Deventer, Kampen şi Zwolle în numele lui Rudolf al II-lea, 1583. Monetăria: Deventer.

232

Av. TRIVM · CIVI · IMPE · DAVEN · CAMPEN · ZWOL. În câmp, sub stemele unite ale celor trei oraşe imperiale: 15 – 83. C.p. Rv. RODOL · II · D · G · ELEC · RO · IMPE · SEM · AVGV. C.p. AR, ax 2; 29,05 g; 40,7 x 41,3 mm. Moneda nr. 39. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8539. Alte descoperiri: Toma 2010, p. 155, nr. 715 (taler din 1583); Boldureanu et alii 2011, p. 316, nr. 15 (taler din 1580). DUCATELE UNITE JÜLICH-KLEVE ŞI BERG 23. Taler Wilhelm al V-lea (1539-1592), 1568. Monetăria: Kleve. Av. ┼ GVILI · D · G · IVLIA · CLIVOR · · MONT : DVX · &. C.p. Rv. · IN · DEO · SPES · - · MEA · A · 1568 ·. C.p. AR, ax 5; 29,08 g; 41,1 x 40,7 mm. Moneda nr. 17. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9108. Alte descoperiri: Velter – Ştirbu 2002, p. 285 (taler fără an, tezaurul de la Dimitrovka, raionul Tatar-Bunar, Rep. Ucraina); Toma 2011, p. 126, nr. 12 (taler fără an şi legenda diferită). ORAŞUL KÖLN 24. Taler emis de oraşul Köln în numele lui Maximilian al II-lea, 1568. Monetăria: Köln. Av. · MO · NO · A – RG – CIV – COLON. În câmp: 15 – 68. C.p. Rv. · MAXIMILIA · II · IMP – · AVG · P · F · DECRETO ·. C.p. AR, ax 7; 29,08 g; 42,3 x 42,1 mm. Moneda nr. 7. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9155. Alte descoperiri: Stancu 1996, p. 186, Tabelul 1 (taler 1570); Velter – Ştirbu 2002, p. 286 (taler 1568, tezaurul de la Netezi, jud. Neamţ). 25. Jumătate de taler emis de oraşul Köln în numele lui Maximilian al II-lea, 1569. Monetăria: Köln. Av. · MO · NO · - ARG · – · CI – V · COLONIA. În câmp: 15 – 69. C.p. Rv. · MAXIMILIA · II · IMPE · – · AVG · P · F · DECRETO ·. C.p. AR, ax 7; 14,61 g; 33,2 x 33 mm. Moneda nr. 8. 26. Taler emis de oraşul Köln în numele lui Maximilian al II-lea, 1571. Monetăria: Köln.

233

Av. · MO · NO · A · – RG · – CI – · V · COLON ·. În câmp: 15 – 71. C.p. Rv. · MAXIMILI · II · IMP – · AVG · P · F · DECRETO ·. C.p. AR, ax 12; 29,02 g; 41,7 x 41,1 mm. Moneda nr. 9. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9155. EPISCOPIA DE LIÈGE 27. Taler Gerard de Groesbeeck (1564-1580) în numele lui Maximilian al II-lea, 1569. Monetăria: Hasselt. Av. GERARD · A · GROISB · EP · LEO · D · BVL · CO · LOS. În câmp: 15 – 69. C.p. Rv. MAXIMILI · II · ROMA · IM · SEM · AV · 1569. C.p. AR, ax 9; 29,06 g; 41,1 x 41,8 mm. Moneda nr. 37. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8415. Alte descoperiri: Stancu 1996, p. 186, Tabelul 1 (taler 1564). ABAŢIA DE THORN (ŢĂRILE DE JOS) 28. Taler Margaretha van Brederode (1557-1577) în numele lui Maximilian al II-lea, 1570. Monetăria: Thorn. Av. MO · LIB – IMPERIAL – FVNDAT · IN – THORE. În câmp, deasupra scutului: 15 – 70. De o parte şi de alta a scutului: M – DB. C.p. Rv. · MAXIMILIA · II · ROMA · IMP · SEM · AV ·. C.p. AR, ax 2; 27,23 g; 40,5 x 39,7 mm. Moneda nr. 45. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8672. Alte descoperiri: Toma 2010, p. 154, nr. 709-710 (2 taleri din 1570). ORAŞUL LÜBECK 29. Taler (32 schillingi) emis de oraşul Lübeck în numele lui Rudolf al II-lea, 1585. Monetăria: Lübeck. Av. RVDO[L]PHVS · II · D · G · IMP · SE · AVGVS ·. În scutul vulturului bicefal: 32 ·. C.p. Rv. MONETA · NOVA · - LVBECENS · 1585. C.p. AR, ax 3; 28,83 g; 42,2 x 42 mm. Moneda nr. 44. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 9411. Alte descoperiri: Stancu 1996, p. 186, Tabelul 1 (taler 1573);

234

Velter – Ştirbu 2002, p. 287 (taler 1590, tezaurul de la Stăuceni, jud. Botoşani; taler 1573, tezaurul de la Arsura, jud. Vaslui; taleri 1549 (2), tezaurul de la Dimitrovka, raionul Tatar-Bunar, Rep. Ucraina; taler 1549, tezaurul de la Comrat, raionul Comrat, Rep. Moldova; taler 1549, tezaurul de la Ciuciuleni I, raionul Nisporeni, Rep. Moldova; 2 taleri 1549, 3 taleri 1559, 27 taleri 1568, 32 taleri 1576, tezaurul de la Târgovişte I, jud. Dâmboviţa; taler 1573, tezaurul de la Oradea-Dealul Viilor, jud. Bihor); CNM, IV: Tezaurul de la Stăuceni, com Stăuceni, jud. Botoşani, p. 34, nr. 1 (taler 1590).

II. IMPERIUL HABSBURGIC

AUSTRIA 30. Taler Ferdinand I (1526-1564). Monetăria: Linz. Av. FERDINAND · D · G · ROM · HVN · BOE · DAL · C · REX. C.l. Rv. INF : HISPAN ARCHIDV - X : AVSTRIE : DVX : BVR. C.l. AR, ax 2; 28,55 g; 39,5 x 40,1 mm. Moneda nr. 2. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8014. 31. Taler Maximilian al II-lea (1564-1576), 1575. Monetăria: Joachimsthal. Maestru monetar: Jörg Geitzköfler. Av. · MAXI · II · DE · G · R · IM – S · AV · GER · HV · B · REX ·. În câmp: 15 – 75. C.p. Rv. ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MOR :. C.p. AR, ax 11; 28,79 g; 41,8 x 41,9 mm. Moneda nr. 3. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8057. AUSTRIA (TIROL) 32. Taler postum Ferdinand I (1526-1564), [1573-1576]. Monetăria: Hall. Av. FERD · D · G · RO · HVNG · BO · DAL · CROA · REX :. C.p. Rv. ┼ INF · HISP · ARCHIDVX · AVSTRIE · DVX · BVR. C.p. AR, ax 12; 28,62 g; 41 x 41 mm. Moneda nr. 1. 33. Taler arhiducele Ferdinand (1564-1595). Monetăria: Hall. Av. · FERDINAND : D : G : ARCHI : STRIÆ ·. C.p.

235

Rv. · DVX · BVRGVN : - CO : TIROLIS : ┼ :. C.p. AR, ax 12; 28,62 g; 40 x 39,5 mm. Moneda nr. 22. Alte descoperiri: Ştirbu et alii 1990, p. 183, nr. 9-10 (taleri fără an), nr. 11 (fals); Rădulescu – Bîciu 1999, p. 59, nr. 7 (taler fără an şi legenda diferită); Rădulescu 2002, pp. 64-65, tezaurul de la Rast: nr. 1968-1973 (taleri fără an şi legenda diferită); Rădulescu – Lică 2002, p. 39, nr. 98-99 (taleri fără an şi legenda diferită); CNM, III: Tezaurul de la Vetrişoaia, comuna Vetrişoaia, jud. Vaslui, p. 54, nr. 1 (taler fără an şi legenda diferită); Toma 2010, p. 151, nr. 633-634 (taleri fără an şi legenda diferită); Toma 2011, pp. 124-125, nr. 3-5 (taleri fără an şi legenda diferită); Boldureanu et alii 2011, p. 315, nr. 2-7 (taleri fără an şi legenda diferită). 34. Taler arhiducele Ferdinand (1564-1595). Monetăria: Hall. Av. · FERDINAND : D : G : ARCHI : STR ·. C.p. Rv. DVX · BVRGVNDIE : - COMES · TIRLIS. C.p. AR, ax 12; 28,25 g; 39,3 x 39,2 mm. Moneda nr. 25. Crestată la av. şi rv. Alte descoperiri: CNM, III: Tezaurul de la Vetrişoaia, comuna Vetrişoaia, jud. Vaslui, p. 54, nr. 2. 35. Taler arhiducele Ferdinand (1564-1595). Monetăria: Hall. Av. FERDINAND : D : G : ARCHID : AVSTRIÆ ·. C.p. Rv. DVX · BVRGVND - CO : TIROLIS. C.p. AR, ax 12; 28,48 g; 39,9 x 39,1 mm. Moneda nr. 40. Alte descoperiri: Vezi nr. 33. UNGARIA

36. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1583. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p. Rv. ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MORA · 1583. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 2; 28,43 g; 41 x 41 mm. Moneda nr. 4. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b; Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066.

236

Alte descoperiri: Ştirbu et alii 1990, p. 183, nr. 8 (taler 1590); Rădulescu 2002, p. 63, tezaurul de la Rast: nr. 1923 (taler din 1582), nr. 1933 (taler din 1583), nr. 1950 (taler din 1587), nr. 1951 (1/2 taler din 1588), nr. 1952 (1/2 taler din 1590); Rădulescu – Lică 2002, p. 37, nr. 13 (taler din 1587). 37. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1583. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IMM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p. Rv. ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MORA · 1583. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 5; 28,52 g; 40,4 x 40,5 mm. Moneda nr. 5. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b (legendă inedită av.); Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066. Alte descoperiri: Vezi nr. 36. 38. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1584. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p. Rv. ARCHI · DVX · AVS · DWX · BVRG · MAR · MORA · 1584. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 4; 28,55 g; 40 x 41,1 mm. Moneda nr. 6. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b (legendă inedită rv.); Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066. Alte descoperiri: Vezi nr. 36. 39. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1586. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p. Rv. · ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MORA · 1586 ·. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 2; 28,32 g; 39,8 x 40,1 mm. Moneda nr. 46. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b; Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066. Alte descoperiri: Vezi nr. 36. 40. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1589. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p.

237

Rv. · ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MORA · 1589 ·. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 10; 28,40 g; 40 x 40 mm. Moneda nr. 21. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b; Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066. Alte descoperiri: Vezi nr. 36. 41. Taler Rudolf al II-lea (1576-1608), 1590. Monetăria: Kremnitz. Av. ┼ RVDOL · II - D · G · RO · IM · S · AV · GER · HVN - BO · REX. C.p. Rv. · ARCHI · DVX · AVS · DVX · BVRG · MAR · MORA · 1590. În câmp: K – B. C.p. AR, ax 11; 28,22 g; 40,2 x 41,4 mm. Moneda nr. 16. Puţin crestată. Bibliografie: Unger 1976, nr. 790, b; Huszár 1979, nr. 1030 (variantă); World Crowns & Talers, nr. 8066. Alte descoperiri: Vezi nr. 36.

III. ŢĂRILE DE JOS SPANIOLE

BRABANT 42. Taler Filip al II-lea (1556-1598), 1567. Monetăria: Maastricht. Av. · PHS · D : G · HISP · Z · REX : DVX BRA. În câmp: 15 – 67. În partea de sus, o stea, semnul monetăriei din Maastricht30. C.p. Rv. · DOMINVS · MI – HI · ADIVTOR ·. C.p. AR, ax 12; 29,00 g; 40 x 39,9 mm. Moneda nr. 12. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8640. Alte descoperiri: Rădulescu – Bîciu 1999, p. 58, nr. 1 (1/2 taler din 1567). 43. Taler Filip al II-lea (1556-1598), 1578. Monetăria: Anvers. Av. PHS · D : G · HISP · · REX · DVX · BRA. În partea de jos: 15 – 78, despărţit de semnul monetăriei din Anvers31. C.p. Rv. · PACE · ET · - IVSTITIA ·. C.p. AR, ax 2; 28,33 g; 40 x 40 mm. Moneda nr. 13. Crăpată la av. şi rv. şi puţin curbată. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8639.

30 Ibidem, p. 63. 31 Ibidem.

238

HOLLAND 44. Taler Filip al II-lea (1556-1598), 1568. Monetăria: Dordrecht. Av. · PHS · D : G · HI[S]P · : REX : C : HOL. În câmp: 15 – 68. C.p. Rv. · DOMINVS · MI – HI · ADIV[T]OR ·. C.p. AR, ax 7; 29,50 g; 37,1 x 37,6 mm. Moneda nr. 32. Ştearsă av. şi rv. Crestată la rv. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8510.

IV. REGATUL FRANŢEI 45. Teston postum Carol al IX-lea (1560-1574), 1575. Monetăria: Toulouse. Av. CAROLVS · VIIII · D · G FRANC [...] REX · 9. C.l. Rv. SIT · NOMEN · DNI · BENEDIC · M · D · L · X· X ·V. În câmp monograma: C-C. C.l. AR, ax 7; 9,43 g; 28,2 x 27 mm. Moneda nr. 18. Ştearsă şi crăpată.

V. CONFEDERAŢIA OLANDEZĂ

HOLLAND 46. Taler-leu, 1576. Monetăria: Dordrecht. Av. · MO · NO · ARG · – O[RD]IN · HOL ·. În partea de jos: 15 – 76. C.p. Rv. · CONFIDENS · DNO · NON MOVETVR. C.p. AR, ax 5; 26,96 g; 40,9 x 41 mm. Moneda nr. 14. Ştearsă la av. şi rv. Bibliografie: World Crowns & Talers, nr. 8838; Officiële catalogus Zilveren Munten, p. 4. Alte descoperiri: Persu 1972, pp. 380-381, tezaurul de la Verguleasa, jud. Olt, nr. 1167 (taler 1576), nr. 1168 (taler 1589); Rădulescu 1982, p. 107, nr. 1-3 (taleri din 1576), nr. 4 ( taler din 158...); Custurea 1983-1985, p. 444, nr. 67-68.

VI. UNIUNEA POLONO-LITUANIANĂ LITUANIA 47. Triplu gros Ştefan Báthory (1576-1586), 1583. Monetăria: Wilno. Mare trezorier: Jan Chlebowicz.

239

Av. STEP · D · G · REX – PO : M · D · L ·. În partea de jos a efigiei lui Ştefan Bathory stema marelui trezorier al Lituaniei, Jan Chlebowicz 32. C.l. Rv. GROS · ARG/ TRIP · M · D/ LIT ·. În câmp: 15 – 83. În partea de sus: III. C.l. AR, ax 6; 2,54 g; 21 x 21,2 mm. Moneda nr. 19. Bibliografie: Gumowski 1960, nr. 758. Alte descoperiri: Rădulescu – Bîciu 1999, p. 60, nr. 3 (descoperire izolată, din 1583); CNM, IV: Tezaurul de la Cordăreni, jud. Botoşani, p. 61, nr. 581-582 (din anul 1582), nr. 583 (din anul 1583); CNM, IV: Tezaurul de la Păun, comuna Mihălăşeni, jud. Botoşani, p. 65, nr. 109-111 (din anii 1581-1583); Toma 2010, p. 149, nr. 586-588 (din anii 1580-1581); Boldureanu et alii 2011, pp. 316-318, nr. 19-25 (din anii 1581-1583). POLONIA 48. Triplu gros Sigismund al III-lea Wasa (1587-1632), 1588. Monetăria: Poznan. Mare trezorier: Jan Dulski. Av. · SIG · III · D · G · REX – [PO] · M · D · L ·. C.l. Rv. GROS · ARG/ TRIP · REG ·/ POLONIÆ/ [88]. În partea de sus: III. Pe revers semnele marelui trezorier Jan Dulski şi două archebuze încrucişate, semnul arendaşului Theodor Busch. C.l. AR, ax 9; 2,27 g; 20,8 x 20,7 mm. Moneda nr. 20. Perforată şi ştearsă. Bibliografie: Gumowski 1960, nr. 988; Ejzenhart 2008, p. 27. Alte descoperiri: Preda 1958, p. 395, nr. 4 (tezaurul de la Găineşti, jud. Dâmboviţa); CNM, IV: Tezaurul de la Cordăreni, jud. Botoşani, p. 56, nr. 77-79 (din anii 1588-1590); CNM, IV: Tezaurul de la Păun, comuna Mihălăşeni, jud. Botoşani, p. 64, nr. 49-53 (din anul 1590); Boldureanu et alii 2011, pp. 319-320, nr. 56-59 (din anii 1589-1590); Toma 2011, p. 127, nr. 19.

32 Dariusz Ejzenhart, Herby i znaki mennicze na trojakach polskich, Wroclaw, 2008, p. 41.

240

ABREVIERI CATALOG

Boldureanu et alii 2011: Ana Boldureanu, Adelaida Chiroşca, Elena Revenco, Tezaurul monetar medieval din secolul al XVI-lea de la Parcani, raionul Soroca, Republica Moldova, în „Tyragetia”, s.n., vol. V [XX], nr. 1, 2011. CNM, III: Corpus Nummorum Moldaviae, vol. III, Monnaies et parures du Musée Départemental „Ştefan cel Mare” de Vaslui, editor Viorel M. Butnariu, Editura Panfilius, Iaşi, 2007. CNM, IV: Corpus Nummorum Moldaviae, vol. IV, Monnaies et parures du Musée Départemental de Botoşani, editor Viorel M. Butnariu, Editura Terra Design, Gura Humorului, 2010. Custurea 1983-1985: Gabriel Custurea, Monede medievale şi moderne dintr-o colecţie constănţeană, în BSNR, 1983-1985. Deutsche Taler: Deutsche Taler von den Anfängen der Talerprägung bis zum Dreißigjähringen Krieg aus der Münzensammlung der Deutschen Bundesbank, München, 1966. Ejzenhart 2008: Dariusz Ejzenhart, Herby i znaki mennicze na trojakach polskich, Wroclaw, 2008. Gumowski 1960: Marian Gumowski, Handbuch der polnischen numismatik, Graz, 1960. Huszár 1979: Lajos Huszár, Münzkatalog Ungarn von 1000 bis heute, München-Budapest, 1979. Keilitz – Kahnt 2005: Claus Keilitz, Helmut Kahnt, Die sächsisch-albertinischen münzen (1547 bis 1611), Regenstauf, 2005. Nicolae – Custurea 1983-1985: Eugen Nicolae, Gabriel Custurea, Tezaurul monetar din secolul al XVI-lea descoperit la Bercioiu, jud. Vâlcea, în BSNR, 1983-1985. Officiële catalogus Zilveren Munten: Officiële catalogus Zilveren Munten (1576-1795), vol. I, Uitgeverij Zonnebloem Bv., Hillegom, 2000. Persu 1972: Emil Persu, Două tezaure feudale descoperite în localităţile: Verguleasa judeţul Olt şi Drăgăşani judeţul Vâlcea, în „Buridava. Studii şi materiale”, I, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1972. Preda 1958: Constantin Preda, Pe marginea unor descoperiri monetare recente, în SCN, II, 1958. Rădulescu 1982: Toma Rădulescu, Tezaurul monetar de la Morunglav-Olt (sec. XVI-XVII), în „Oltenia. Studii şi comunicări. Istorie-Etnografie”, IV, 1982. Rădulescu – Bîciu 1999: Toma Rădulescu, Florea Bîciu, Descoperiri monetare din secolul al XVI-lea de pe raza comunei Obârşia Nouă – Olt.

241

In memoriam Corneliu Mărgărit Tătulea, în „Oltenia. Studii, documente, culegeri”, s. III, an III, nr. 2, 1999. Rădulescu 2002: Toma Rădulescu, Circulaţia monetară în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea (cu privire specială asupra Olteniei), Editura Sitech, Craiova, 2002. Rădulescu – Lică 2002: Toma Rădulescu, Paul Lică, Tezaurul monetar din secolele XV-XVI descoperit la Vlădila, judeţul Olt, în AO, s.n., 16, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002. Stancu 1996: Paraschiva Stancu, Contribuţii la circulaţia monetară din Moldova în secolele XV-XVI pe baza tezaurului descoperit la Arsura (jud. Vaslui), în CN, VII, 1996. Ştirbu et alii 1990: Constanţa Ştirbu, Ana-Maria Velter, Emil Păunescu, Circulaţia talerilor în secolele XVI-XVII în Ţara Românească. Problema falsurilor. (Tezaurul de la Urziceni, jud. Ialomiţa), în CN, VI, 1990. Toma 2010: Corina Toma, Reevaluarea tezaurului monetar din sec. XIV/XV-XVII descoperit la Gurba (jud. Arad), în „Crisia”, XL, 2010. Toma 2011: Corina Toma, Un tezaur monetar descoperit în localitatea Cristur, jud. Bihor (circulaţia talerilor în Crişana în a doua jumătate a secolului al XVI-lea), în „Crisia”, XLI, 2011 (http://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2011/Toma.pdf). Unger 1976: Emil Unger, Magyar éremhatározó, vol. II, Budapest, 1976. Velter – Ştirbu 2002: Ana-Maria Velter, Constanţa Ştirbu, Circulaţia în Ţările Române a monedelor de argint cu valoare ridicată emise de statele, oraşele şi forurile ecleziastice germane, în perioada secolelor XVI-XVII, în CN, VIII, 2002. World Crowns & Talers: Frank Draskovic, Stuart Rubenfeld, Standard price guide to World Crowns & Talers 1484-1968 as cataloged by Dr. John S. Davenport, Iola, 1984.

ABREVIERI

AO – Arhivele Olteniei, Institutul de Cercetări „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova. BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române, Societatea Numismatică Română, Bucureşti. CN – Cercetări Numismatice, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti. SCN – Studii şi cercetări de numismatică, Academia Română, Bucureşti.

242

Fig. 1 av.

Fig. 1 rv.

Fig. 2 av.

Fig. 2 rv.

Fig. 3 av.

Fig. 3 rv.

Fig. 4 av.

Fig. 4 rv.

Fig. 5 av.

Fig. 5 rv.

Fig. 6 av.

Fig. 6 rv.

243

Fig. 7 av. Fig. 7 rv.

Fig. 8 av.

Fig. 8 rv.

Fig. 9 av.

Fig. 9 rv.

Fig. 10 av.

Fig. 10 rv.

Fig. 11 av.

Fig. 11 rv.

Fig. 12 av.

Fig. 12 rv.

244

Fig. 13 av. Fig. 13 rv.

Fig. 14 av.

Fig. 14 rv.

Fig. 15 av.

Fig. 15 rv.

Fig. 16 av.

Fig. 16 rv.

Fig. 17 av.

Fig. 17 rv. Fig. 18 av.

Fig. 18 rv.

245

Fig. 19 av. Fig. 19 rv.

Fig. 20 av.

Fig. 20 rv.

Fig. 21 av.

Fig. 21 rv.

Fig. 22 av.

Fig. 22 rv.

Fig. 23 av.

Fig. 23 rv. Fig. 24 av.

Fig. 24 rv.

246

Fig. 25 av.

Fig. 25 rv.

Fig. 26 av.

Fig. 26 rv.

Fig. 27 av.

Fig. 27 rv.

Fig. 28 av.

Fig. 28 rv.

Fig. 29 av.

Fig. 29 rv.

Fig. 30 av.

Fig. 30 rv.

247

Fig. 31 av. Fig. 31 rv.

Fig. 32 av.

Fig. 32 rv.

Fig. 33 av.

Fig. 33 rv.

Fig. 34 av.

Fig. 34 rv.

Fig. 35 av.

Fig. 35 rv.

Fig. 36 av.

Fig. 36 rv.

248

Fig. 37 av.

Fig. 37 rv.

Fig. 38 av.

Fig. 38 rv.

Fig. 39 av.

Fig. 39 rv.

Fig. 40 av.

Fig. 40 rv.

Fig. 41 av.

Fig. 41 rv.

Fig. 42 av.

Fig. 42 rv.

249

Fig. 43 av.

Fig. 43 rv.

Fig. 44 av.

Fig. 44 rv.

Fig. 45 av.

Fig. 45 rv.

Fig. 46 av.

Fig. 46 rv.

Fig. 47 av.

Fig. 47 rv.

Fig. 48 av.

Fig. 48 rv.

250

Preliminary Note about the Bulzesti Treasure

On 5th January 2013, in the village Gura Racului, Bulzeşti locality,

was found a hoard consisting 1473 silver coins. Values, the 1473 coins can be divided into: 1. large nominal silver - thalers (40 copies); 2. nominal sized silver - dirhems, triple thick, teston, half plate and ortus currency (12 copies); 3. small nominal silver - 1421 copies.

In this preliminary note on the Bulzeşti treasure we will focus on European medium and large denominations, so that in time we'll all end pieces determination to publish a full study findings.

251

MASTODONTUL DE LA STOINA –

O DESCOPERIRE PALEONTOLOGICĂ DEOSEBITĂ PENTRU OLTENIA

Claudiu Stancu, Delia Stancu

Puţini ştiu că pe teritoriul judeţului Gorj, la marginea satului Ciorari, sat component al comunei Stoina, s-a făcut o importantă descoperire pentru paleontologia românească, este vorba despre scheletul fosilizat aproape complet al unui Mastodon Anancus Arvernensis reprezentant al mastodonţilor de tip Dunolophodon ce a trăit pe meleagurile noastre pe la sfârşitul erei Terţiare, în Levantin, strămoşii elefanţilor de astăzi.

Scheletul acestui mastodont va fi scos la lumină şi cercetat de marele paleontolog, etnograf, geograf, istoric şi folclorist oltean C. S Nicolăescu-Plopşor împreună cu M. Demetrescu. Chestiunea prezenţei acestui animal preistoric pe teritoriul patriei noastre a fost studiată de marii noştrii paleontologi, dr. Sava Athanasiu şi Saba Ştefănescu.

C. S Nicolăescu-Plopşor s-a născut la 20 aprilie 1900, în satul Plopşor, comuna Sălcuţa, judeţul Dolj. A urmat clasele primare la Şcoala Obedeanu, apoi Liceul Carol din Craiova şi Facultatea de Istorie din Bucureşti. În 1926 funcţiona ca profesor de istorie la Pleniţa unde va scrie şi monografia comunei. În 1934 se va specializa în antropologie la Institutul Antropologic din Paris, devenind mai apoi membru marcant al Academiei Române. A scris numeroase cărţi, a pus bazele revistelor Arhivele Olteniei şi Oltenia, a înfiinţat Institutul Arheologic Oltenia şi Muzeul Regional Oltenia. Ca antropolog, a descoperit craniul unui Homo-olteniensis descoperit la Bugiuleşti-Vâlcea, fosilă veche de 2 mili-oane ani, precum şi scheletul fosilizat al Mastodon arvernensis de la Stoina-Gorj. S-a stins din viaţă la 30 mai 1968. Despre acesta, învăţătorul Dumitru Hobeanu, participant la descoperirea de la Stoina ne spune "....era un cercetător neobosit al trecutului străvechi al ţării sale, Oltenia, vorbirea sa era a omului erudit, fără înfloriri, un stil simplu şi un mare iubitor de folclor1..."

1 Hobeanu Dumitru, C. S. Nicolăescu-Plopşor, în Tinere ramuri, nr. 3/1968, p. 28.

252

Istoricul descoperirii A fost prezentat pe larg în paginile revistei Tinere ramuri, revistă a

Şcolii Gimnaziale Stoina, apărută între anii 1968-1977, în cadrul unui articol semnat de eruditul învăţător Dumitru Hobeanu, martor al acestei descoperirii şi discipol al lui C. S Nicolăescu-Plopşor, în revista Natura din 1928 şi Arhivele Olteniei, nr. 34, noiembrie-decembrie 1937. De asemenea, desco-perirea a fost prezentată pe larg în cadrul Congresului Societăţii Ştiinţifice a Naturaliştilor din România, ţinut la Cluj în aprilie 1928.

Descoperirea a fost una întâmplătoare datorită solicitării făcute de prefectul judeţului Dolj, C. Negrescu, ce a trimis chestionare tuturor primăriilor din judeţ prin care să se menţioneze eventualele monumente de artă religioasă vechi sau descoperiri arheologice întâmplătoare făcute pe raza acestora. Printre întrebări se găsea şi aceasta: S-au găsit pe teritoriul comunei dumneavoastră măsele sau oase de jidovi ? Săteanul de rând înţelegea prin oase de jidov, oasele unor uriaşi ce ar fi stăpânit cândva pe pământ, iar din punct de vedere zoologic, oase ale unor animale preistorice uriaşe precum mamuţii.

Se vor primi numeroase răspunsuri, însă cel mai intersant vine de la Stoina, ce ţinea atunci de judeţul Dolj, o declaraţie a învăţătorului D. Hobeanu ce arăta că, în anul 1925, în vâlceaua Nanului, satul Ciorari, se găseşte scheletul unui mamut din care un picior dinapoi e la şcoala din comună2...

Descoperirea fusese făcută de un băiat din sat pe nume Ioan Paşol, slugă la învăţătorul Ioan Petrescu, proprietar de terenuri agricole: ...eram mai mulţi copii, păzeam oile pe vâlcea şi neavând nicio treabă ne jucam în năsâp, pe coastă aici, la teii din faţă. Tot dânda aşa cu mâna am dat de o sâgă tare. Am râcăit cu ghearele pe lăngă ea şi am văzut că e os. Am mai tras de el, am mai scobit până l-am scos afară. Când ne-am dus sara acasă i-am sus lu domnu învăţător că găsârăm un os de jidov pe vale.....domnu învăţător l-a luat şi l-a dus la şcoală, pe urmă a măi venit cu copiii de la şcoală şi-a scobit de-a mai scos şi alte oase3....

Scoaterea scheletului a început într-o zi noroasă de toamnă, în octombrie 1927, cu participarea învăţătorului D. Hobeanu, a revizorului şcolar D. Stoica, inspectorului şcolar G. Poşulescu şi sub îndrumarea antropologilor C. S Nicolăescu-Plopşor şi N. Demetrescu.

Despre scoaterea sa la suprafaţă, C. S Nicolăescu-Plopşor relata: ...groparii lucrau de zor, craniul stâlcit şi inform se arată cel dintâi ca un 2 Hobeanu Dumitru, Din trecutul nostru – mastodontul de la Stoina, în Tinere ramuri, nr. 2/1968, p. 28. 3 Idem, p. 29.

253

bloc uriaş, zdravănă şi cocoşată s-arătă şira spinării cu coastele prinse de ea, alcătuind o singură bucată împietrită... ca să izoleze fildeşii, doi flăcăi lovesc din răsputeri o pătură de humă galbenă tot întrebându-se dacă neamul ăsta de dinţi nu ajunge tocmai la Căpreeni, comuna de peste deal....la plecare, refuză plata deşi era duminică, conştienţi de isprava la care au fost părtaşi... Scheletul mastodontului zăcea pe o parte cu craniul înspre miazănoapte şi cu fildeşii spre soare-răsare. După moartea lui, a fost acoperit într-un giulgiu alb de nisip cuarţos cimentat într-o gresie dură, ce s-a depus pe vremuri pe fundu lacului levantin ce aparţine Levantinului Mijlociu. Studiind direcţiunea toren-telor ce se vărsau în acest lac levantin s-a stabilit că ele veneau dinspre nord şi animalul murind pe malul lacului, a fost tîrît de torenţi în interior, depunându-l apoi la fund4.

Dimensiunile scheletului sunt impresionante, după mărimea oaselor sale trebuie să fi avut cel puţin 4 m înălţime, aproximativ 8 m lungime, iar colţii în jur de 3,50 m lungime printre cei mai lungi din lume. Dentiţia acestuia a fost găsită aproape în întregime, lipsind o măsea, câteva oase ale craniului şi laba unui picior din spate.

Scheletul va fi dus la Muzeul Regional Oltenia din Craiova, unde oasele au fost curăţite şi a fost reconstituit de către inginerul arhitect Alfred Vincez. A fost cercetat şi de cunoscutul antropolog Saba Ştefănescu. Despre această descoperire spunea C. S Nicolăescu-Plopşor cu ochii plini de lumină ca ai unui copil că... în toată ţara nu e un astfel de material fosil mai complet5...

Ulterior au mai fost găsite câteva oase fosilizate expuse acum în micromuzeul Liceului Tehnologic Stoina, precum şi o măsea mare descoperită într-o veche carieră de piatră în 1966 din vâlceaua Stoiniţa de către cetăţeanul Mihai Mărgineanu.

În momentul de faţă colţii şi fragmentele din scheletul fosilizat al mastodontului de la Stoina constituie cea mai importantă piesă din patrimoniul Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din Craiova şi o importantă descoperire pentru paleontologie. Muzeul din Craiova a fost inaugurat la 2 decembrie 1923 sub numele de Muzeul de Istorie Naturală, condus de Marin Demetrescu, iar din anul 1928 devine secţie a Muzeului Regional al Olteniei. 4 Nicolăescu-Plopşor C. S., Mastodontul de la Stoina, în Arhivele Olteniei, nr. 34, noiembrie-decembrie 1937, p. 462. 5 Demetrescu Marin, Uriaşul de la Stoina, în Natura, nr. 3/1928, p. 36.

254

The Mastodon from Stoina – A Paleontological Discovery for Oltenia

In this article the author presents the history of a less known even nowadays discovery of uppermost importance for Romanian paleontology and also for Oltenia of a skeleton almost completely fossilized of arvernensis mastodon, the predecessor of the mammoth, on the radius of Stoina commune, Gorj County. This huge leviathan lived on Oltenia’s lands at the end of Tertiary Era, during the Levantine. The skeleton was discovered accidentally by a young shepherd and brought to light by the well-known paleontologist and historian C.S Nicolăescu Plopşor in 1928, and then it was studied by M. Demetrescu and the great paleontologist Saba Ştefănescu. Its ivories remain among the longest ones discovered in the world with a length of 3.5 m. It will be restored by the well-known architect A. Vincez from Craiova and still represents the central piece of theMuseum of History and Natural Sciences from Craiova.

255

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA „INSIGNELOR

ONORIFICE” MILITARE ROMÂNEŞTI (I) Onoriu Stoica, Adrian Frunză

Evoluţia sistemului militar românesc, schimbările produse în organizarea, instruirea şi dotarea armatei după primul război mondial aveau să-şi pună amprenta şi asupra sistemului de decoraţii militare, operă ce se va încheia în preajma intrării României în cea de-a doua mare conflagraţie mondială.

Astfel, în timpul domniei regelui Carol al II-lea (1930-1940), se aduc numeroase completări, modificări şi, în cele din urmă, reorganizări ale sistemului de decoraţii. Cu firea înclinată spre fast, dar şi spre dictatură, regele suprapunându-se forurilor legiuitoare, a preluat multe dintre prerogativele Parlamentului în domeniul emiterii şi acordării distincţiilor, provocând o adevărată “inflaţie” a decoraţiilor1, semnelor onorifice2 şi insignelor oficiale3, sporind considerabil numărul lor, multe dintre ele devenind mai mult apanajul Casei regale4, decât al Statului.

1 Ordinul “Virtutea Aeronautică” (Monitorul Oficial, nr. 173 din 5 august 1930); Medalia Aeronautică (Monitorul Oficial, nr. 51 din 3 martie 1931); Ordinul „Meritul Cultural” (Monitorul Oficial nr. 226 din 28 septembrie 1931); Crucea şi Medalia „Serviciul Credincios” (Monitorul Oficial, nr. 88 din 13 aprilie 1932); Medalia şi Ordinul Meritul Agricol (Monitorul Oficial, nr. 101 din 29 aprilie 1932); Ordinul Serviciul Credincios (Monitorul Oficial, nr. 161 din 12 iulie 1932); Medalia comemorativă Peleş (Monitorul Oficial, partea I, nr. 187 din 17 august 1933); Medalia „Amintirea Regelui Carol al II-lea” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 264 din 15 noiembrie 1934); „Medalia Maritimă” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 266 din 14 noiembrie 1936); Medalia Centenarului Regelui Carol I (Monitorul Oficial, nr. 114 din 19 mai 1939). 2 Semnul Onorific de 25 şi 40 de ani (Monitorul Oficial, nr. 290 din 22 decembrie 1930); Semnul Onorific „Pentru Merit” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 129 din 6 iunie 1931); Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 de ani în serviciul statului” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 175 din 31 iulie 1931); Semnul Onorific „Vulturul României” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 187 din 17 august 1933). 3 Insigna ofiţerilor de rezervă şi retragere, proveniţi din activitate (Monitorul Oficial, partea I, nr. 14 din 19 ianuarie 1937); Insigna subofiţerilor de rezervă şi retragere proveniţi din activitate (Monitorul Oficial, partea I, nr. 248 din 27 octombrie 1937); Insigna premilitară (Monitorul Oficial, partea I, nr. 85 din 10 aprilie 1936; Monitorul Oficial, partea I, nr. 20 din 26 ianuarie 1938); Insigna Justiţiei Militare (Monitorul Oficial, partea I, nr. 89 din 16 aprilie 1938); Insigna Voluntarilor (Monitorul Oficial,

256

În ultima categorie se înscrie „Insigna Onorifică”, instituită prin Decretul Regal nr. 149 din 31 ianuarie 19335, pentru a reaminti printr-un simbol aparent şi permanent, serviciile aduse de ofiţerii care au un stagiu de 7 ani neîntrerupţi în acelaşi corp de trupă. În decretul amintit se menţiona că timpul petrecut în război nu se socotea dublu, ca în alte situaţii şi numai detaşările la diferite şcoli, contau ca ani serviţi în unitatea respectivă. Insignele aveau forma după modelul întocmit de fiecare unitate în parte, fiind confecţionate din argint masiv, emailat. Aceste insigne se acordau numai ofiţerilor activi, fiind însoţite de un brevet eliberat de comandantul unităţii şi făceau parte din uniforma ofiţerului, purtându-se pe pieptul stâng.

Insignele pe care le vom prezenta în acest articol s-au aflat în câteva colecţii craiovene6, azi dispărute, şi au fost expuse la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, cu prilejul Primului simpozion naţional de numismatică (1984). Vom începe cu cele ale armei infanteriei, precum-pănitoare pe câmpul de luptă, numită „zeiţa victoriei”, „regina bătăliei” sau „infanteria – planetă, iar celelalte arme sateliţii ei”. Prezentarea o vom face în conformitate cu dislocarea marilor unităţi, unităţilor de infanterie şi vânători cu denumirea lor în anul 19327.

partea I, nr. 179 din 5 august 1939); Insigna „Voluntarilor Români” 1916-1919 (Monitorul Oficial, partea I, nr. 32 din 8 februarie 1940). 4 Ordinul „Casei Domnitoare” şi Ordinul „Bene Merenti” al Casei Domnitoare (Monitorul Oficial, partea I, nr. 293 din 20 decembrie 1935); Ordinul Sfântul Gheorghe (Monitorul Oficial, partea I, nr. 76/29 martie 1940); Crucea Bene Merenti pentru Salvare (Monitorul Oficial, partea I, nr. 76/29 martie 1940). 5 Monitorul Oficial, nr. 35 din 11 februarie 1933. 6 În primul rând trebuie menţionată colecţia col. medic Ioan Marinescu, dar şi colecţiile ing. Tudor Ţonea, înv. C. Lupescu şi Victor Măzureanu. O precizare foarte importantă este şi aceea că toate piesele au fost fotografiate de către domnul George Stoica, remarcabil artist plastic, fotograf – documentarist la Institutul de Cercetări Socio –Umane “C. S. Nicolăescu – Plopşor” din Craiova, la vremea respectivă. Ţinem să mulţumim, şi pe această cale, familiei regretatului artist craiovean pentru faptul că a fost de acord să ne pună la dispoziţie cu multă amabilitate arhiva cu filme; pe care, de altfel, am reuşit să o folosim cu sprijinul acordat de domnii Daniel Apostolescu şi Claudiu Vulpan, ambii din Craiova, cărora, de asemenea, le mulţumim şi îi asigurăm de toată consideraţia noastră. 7 Istoria infanteriei române, vol. II, Bucureşti, 1985, pag. 173-175. Această lucrare mono-grafică este o realizare remarcabilă a istoriografiei militare româneşti, credem că ar fi necesar să fie tipărită într-o nouă ediţie care să ilustreze şi perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944.

257

Regimentul 31 dorobanţi „Calafat”, cu garnizoana la Calafat, făcea parte din Corpul 1 armată (Craiova), Divizia 2 infanterie (Craiova), Brigada 2 infanterie (Craiova).

Insignă din metal, emailată, având forma unui scut oval, mărginit de o cunună din frunze de stejar de culoare aurie şi timbrat de coroana regală, sub care se află un medalion rotund cu monograma regelui Carol I. În câmp se află o cruce de culoare albastră, cu marginile de culoare albă, cu raze în spate şi cu braţele scurte şi late, asemănătoare cu placa Ordinului „Coroana României”, în centrul acesteia se află scris cu alb cifra „31”.

Regimentul nr. 4 dorobanţi „Argeş”, cu

garnizoana la Piteşti, acelaşi corp de armată, Divizia 3 infanterie (Piteşti), Brigada 3 infanterie (Piteşti).

Insignă din metal, emailată, de formă ovală, având în partea superioară coroana regală, iar în partea de jos o cunună aurie din frunze de laur. Câmpul de culoare albastră este dominat de un vultur de culoare aurie, cu aripile deschise şi capul întors spre stânga, având pe piept scutul cu stema ţării în culorile ei heraldice. Acesta este flancat la stânga de cifra „4”, iar la dreapta de litera „D (orobanţi)”, ambele scrise cu alb.

Regimentul nr. 3 dorobanţi „Olt”, cu garnizoana la Slatina, acelaşi corp de armată, Divizia 11 infanterie (Slatina), Brigada 11 infanterie (Rm. Vâlcea).

Insignă din metal, emailată, de forma unei plăci cu opt raze, având în centru crucea Ordinului „Steaua României”, de culoare albastru închis, iar sub braţul inferior se află scris, cu albastru: „R. (egimentul) 3. D.(orobanţi)”. Totul este înconjurat de o cunună din frunze de stejar aurii, ce se unesc jos cu o panglică, iar sus se află coroana regală.

258

Regimentul nr. 5 dorobanţi „Vlaşca”, cu garnizoana la Giurgiu, Corpul 2 Armată (Bucureşti), Divizia 4 infanterie (Bucureşti), Brigada 4 infanterie (Bucureşti).

Insignă din metal, emailată argintiu, de forma unui scut dreptunghiular, având coroana regală deasupra; din spatele scutului iese, pe jumătate, un vultur încoronat, cu aripile larg desfăcute şi cu capul întors spre stânga. Coroana regală timbrează un scut mic, cu o poartă cu

turnuri a unei cetăţi, de culoare albă pe fondul albastru al scutului, iar deasupra este scris cu alb: „GIURGIU”. De la baza scutului mare, pornesc două puşti cu baionetă, care se unesc cu vârfurile aripilor desfăcute ale vulturului, iar la exteriorul patului celor două puşti se află scris, în stânga cifra „5”, iar în dreapta litera „D.(orobanţi)”.

Regimentul IV „Ilfov” nr. 21, cu garnizoana la Bucureşti, acelaşi

corp de armată, divizie şi brigadă. De menţionat faptul că este unul din regimentele formate în anul 1830.

Insignă din metal care are forma unui vultur cu aripile deschise, de culoare argintie. Pe pieptul vulturului se află două scuturi dreptunghiulare, cel din stânga cu stema Moldovei pe fond roşu, încoronat, cu mono-grama regelui Carol I dedesubt, spre margi-nea superioară în dreapta, exact în mijlocul pieptului vulturului, iar scutul din dreapta fiind alb, cu vechea stemă a judeţului Ilfov.

Sub cele două scuturi cu steme se află o placă lucioasă bombată din metal alb, care este un semn ofiţeresc de serviciu şi de grad, instituit în anul 1843 în Ţara Românească, iar în Moldova în 1845, fiind un însemn în formă de semilună, ce era purtat pe piept, agăţat la gât cu un şnur subţire din fir auriu, ascuns sub gulerul tunicii şi pe care este scris: “REG.(IMENTUL) IV LINIE - cap de bour în relief - ILFOV N. 21”.

Regimentul 40 Infanterie Călugăreni, cu garnizoana la Bazargic,

acelaşi corp de armată, Divizia 9 infanterie (Constanţa), Brigada 9 infanterie (Constanţa).

259

Insignă din metal, emailată în albastru, de forma unui scut dreptunghiular, aflat în interiorul unei coroane din frunze de laur, timbrat de un vultur cu aripile deschise şi capul întors spre stânga. Culoarea cununii şi a vulturului este argintie, iar textul şi marginile crucii sunt de culoare albă.

În câmp, sub acesta, se află crucea Ordinului “Mihai Viteazul”, flancat în partea de sus, în stânga de numărul regimentului „40”, şi în dreapta de iniţiala „I. (nfanterie)”, iar sub braţul inferior legenda „CĂLUGĂRENI”.

Regimentul V „Ialomiţa” nr. 23, cu garnizoana la Călăraşi, acelaşi

corp de armată, Divizia 10 infanterie (Brăila), Brigada 10 infanterie (Brăila).

Insignă din metal, emailată, de forma unei cruci duble, cea exterioară având culoarea roşie şi cea interioară culoarea albastră. Peste aceasta din urmă se află un vultur auriu în zbor spre stânga, ţinând în gheare un medalion rotund.

În cercul exterior al medalionului, cu marginea aurie şi interiorul mov, se află scris: “7 ANI * IN * REGIMENT * V* LINIE”, iar în cercul interior, cu marginea aurie şi interiorul albastru este cifra regimentului „23”, scrisă cu auriu.

Regimentul nr. 33 dorobanţi „Tulcea”, cu

garnizoana la Tulcea, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată în albastru deschis, de formă rotundă, timbrată de coroana regală. În câmp o cruce care are în centru un medalion rotund înconjurat de o cunună din frunze de laur, având în centru anul „1884”. De o parte şi de alta a medalionului, pe braţul stâng al crucii cifra „33” şi pe cel drept litera: „D. (orobanţi)”.

260

În partea inferioară a insignei se află un vultur, în relief, pe o cunună din frunze de palmier.

Regimentul „Neagoe Basarab” nr. 38, cu garnizoana la Brăila, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată în roşu, de forma unui scut dreptunghiular, înconjurat de o cunună din frunze de laur, timbrat cu o coroană regală ce se află pe pieptul unui vultur înco-ronat, cu aripile deschise şi capul întors spre dreapta.

În câmpul scutului, pe două rânduri se află scris: „38’’ / „ I(nfanterie)”.

Regimentul nr. 28 dorobanţi „Radu Negru”, cu garnizoana la Ismail,

Corpul 3 armată (Chişinău), Divizia 12 infanterie (Ismail), Brigada 12 infanterie (Ismail).

Insignă din metal, emailată în albastru, de formă ovală, mărginită aproape până la capătul inferior de o cunună din frunze de laur cu ramurile spre partea inferioară, având deasupra coroana regală.

Câmpul este dominat de un vultur cruciat încoronat, cu capul întors spre stânga şi aripile deschise. Pe piept acesta are un scut dreptunghiular, de culoare albastră, cu un cerc alb în mijloc cu numărul regimentului „28”, scris cu albastru. Deasupra vulturului este o eşarfă cu legenda: „7 ANI DE SERVICIU”, iar sub acesta, pe o altă eşarfă, peste două puşti încrucişate şi o grenadă explodând, deviza: „STRAJA LA NISTRU”.

Regimentul „Matei Basarab” nr. 35, cu

garnizoana la Cetatea Albă, acelaşi corp de armată, aceeaşi divizie şi aceeaşi brigadă.

Insignă din metal, emailată, de forma unui scut dreptunghiular, mărginit în părţile laterale de o cunună din frunze de laur, de culoare verde, partea superioară fiind timbrată de coroana regală.

În partea superioară a scutului se văd ruinele Cetăţii Albe de culoare aurie, marea şi cerul de

261

culoare albastră, iar în partea de jos, este scris, pe patru rânduri: „35/ R. (egimentul) – monograma regelui Carol I – I. (nfanterie) / - VII - / ANI”.

Regimentul VII „Rahova” nr. 25, cu garnizoana la Vaslui, acelaşi corp de armată, Divizia 15 infanterie (Chişinău), Brigada 15 infanterie (Chişinău).

Insignă de formă rotundă, emailată, mărginită de o cunună din frunze de stejar aurii, având coroana regală deasupra.

În câmp, care este de culoare roşie, se află steagul regimentului, de culoare argintie, rupt pe margine, având în mijloc scutul cu stema ţării în culorile heraldice.

În colţul din stânga, sus, al steagului se află cifra „25” şi în cel din dreapta, jos „I (nfanterie)”.

Regimentul 7 vânători, cu garnizoana la

Chişinău, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din argint, de formă alungită, care are pe o cunună din frunze de stejar, legată în partea de jos cu o panglică, aplicat un vultur cruciat şi încoronat, cu capul spre stânga.

Acest vultur depăşeşte capătul de sus al cununii, are pe piept un scut cu stema ţării în culori heraldice. El se sprijină cu picioarele pe partea superioară a cifrei „7”, care întretaie un corn vânătoresc, semnul de armă.

Regimentul nr. 11 dorobanţi „Siret”, cu

garnizoana la Galaţi, acelaşi corp de armată, Divizia 21 infanterie, Brigada 21 infanterie (Tecuci).

Insignă din metal, emailată, de formă rotundă, încoronată, având culoarea albastră şi marginea argintie, în interior, la mijloc un alt cerc de culoare roşie şi de asemenea cu marginea argintie. Peste acesta este aplicată o cruce bizantină de culoare argintie.

262

În centrul acesteia se află un cerc încoronat cu monograma regelui Carol I, având pe braţul stâng cifra „11” şi pe cel drept litera „D (orobanţi)”.

Regimentul nr. 12 dorobanţi „Cantemir”, cu

garnizoana la Bârlad, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată în culoarea metalului, de forma unui scut dreptunghiular, având coroana regală aurie în partea superioară.

În interiorul scutului, pe trei rânduri este scris cu argintiu: „MARASTI/ OITUZ/ SOIMU”, iar mai jos pe două rânduri de asemenea cu argintiu, dar pe fond albastru scris: „12/ CANTEMIR”.

Regimentul „Alexandru cel Bun” nr. 37, cu garnizoana la Botoşani, Corpul 4 de armată (Iaşi), Divizia 7 infanterie (Roman), Brigada 7 infanterie (Roman).

Insignă emailată în albastru, de forma unei cruci asemănătoare cu cea a Ordinului „Coroana României”, braţul superior fiind timbrat cu coroana regală.

Crucea are în centru un medalion rotund de culoare roşie, unde se află cifra „37”, iar peste trei dintre braţele crucii se află litera „I (nfanterie)”.

Regimentul 8 vânători „Vodă Grigore Ghica”, cu garnizoana la Cernăuţi şi un batalion la Hotin, acelaşi corp de armată, Divizia 8 infanterie (Cernăuţi), Brigada 8 infanterie (Cernăuţi).

Insignă din metal, emailată, de formă ovală, având pe margine o coroană din frunze de stejar şi laur, timbrată de coroana regală, care este deasupra unui scut dreptunghiular, în interiorul căruia se află monograma regelui Carol al II-lea.

Scutul este flancat de cifra „8”, stânga şi litera „V (ânători)”, dreapta, iar sub el, scris pe

263

două rânduri: „VODA / GRIGORE GHICA”. Sub text, o bandă transversală pe care se află un corn vânătoresc,

semnul armei, şi dedesubt cifra „VII”.

Regimentul „Petru Rareş’’ nr. 39, cu garnizoana la Floreşti, acelaşi corp de armată, Divizia 14 infanterie (Bălţi), Brigada 14 infanterie (Bălţi).

Insignă din metal, emailată, de forma unui scut dreptunghiular, care este încadrat de o cunună din frunze de stejar timbrată de coroana regală, sub care se află un semicerc, care face legătura cu scutul.

În interiorul scutului, începând din partea superioară se află scris pe patru rânduri: „39. I. (nfanterie) / ONOARE / PATRIE / TRON”, iar sub text se află o cruce de Malta.

Cununa exterioară şi coroana regală sunt de culoare aurie, scutul de culoare albastră, iar textul şi marginile scutului sunt de culoare albă.

Regimentul 6 vânători (munte), cu

garnizoana la Bălţi, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată verde cu marginile argintii, de forma unui scut dreptun-ghiular încoronat.

Pe scut, în mijloc se află aplicate, un corn de vânătoare, semnul de armă al unităţilor de vânători, un schi şi un băţ de schi încrucişate, de culoare argintie. Deasupra acestora se află scris: „6 V(ânători) M(unte)”.

Regimentul nr. 13 dorobanţi „Ştefan cel Mare”, cu garnizoana la Iaşi, acelaşi corp de armată şi divizie, Batalionul 44 infanterie (Iaşi).

Insignă din metal, emailată, de forma stemei mari a ţării, care, însă are sub pavilionul de hermină, de culoare albă, un scut dreptunghiular de culoare albastru, în interiorul căruia se află două lănci încrucişate de culoare

264

aurie, având deasupra iniţiala „R (egimentul)”, în stânga cifra „13”, iar în dreapta litera „D (orobanţi)”.

Regimentul 36 Infanterie „Vasile Lupu”, cu garnizoana la Ungheni, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată, de forma unei plăci ovale înconjurată de o cunună din frunze de stejar de culoare argintie, având în partea superioară coroana regală. Cununa este prinsă în partea inferioară cu o panglică pe care este scris, pe două rânduri: „CURTEA DE ARGEŞ / TURTUCAIA”. În câmp, care este de culoare roşie, se află crucea Ordinului „Mihai Viteazul”, cu monograma regelui Ferdinand în centru, iar deasupra este scris, cu alb: „R (egimentul) * 36 * I(nfanterie)”8.

Regimentul nr. 8 dorobanţi „Buzău”, cu garnizoana la Buzău, Corpul 5 armată (Braşov), Divizia 5 infanterie (Buzău), Brigada 5 infanterie (Rm. Sărat).

Insignă din metal, emailată argintiu, de forma unei plăci ovale, care are pe toată suprafaţa, ca ornament, raze ce pornesc din centru spre exterior. Peste raze sunt aplicate două puşti încrucişate, unite prin două ramuri de stejar, iar la intersecţia celor două arme se află o grenadă aurie, din care ies flăcări sub forma unor frunze de laur roşii, având deasupra o cască cu monograma regelui Carol I. Pe grenadă se află scris cu albastru: „R. (egimentul) 8. D. (orobanţi)”.

Regimentul nr. 9 dorobanţi „Râmnicu Sărat”, cu garnizoana la Rm. Sărat, acelaşi corp de armată, aceeaşi divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată, de forma unui scut dreptunghiular, cu fondul de culoare albastru şi cu marginile argintii, împărţit în trei părţi, care are în partea superioară un medalion rotund înconjurat de o coroană

8 Din păcate, cu tot efortul depus, nu s-a reuşit recuperarea clişeului şi am fost nevoiţi să apelăm la un site de specialitate de pe Internet pentru a găsi o poză a acestei insigne.

265

din frunze de stejar, având coroana regală deasupra, iar în interior monograma regelui Carol I, totul de culoare aurie.

În partea superioară a scutului, rămas liber, chiar sub medalion, se află scris cu argintiu: „9 R.(âmnicu) SARAT. D (orobanţi)”, iar cartierul din mijloc al scutului se vede un râu (R. Sărat), cu un pod care îl traversează, şi cartierul inferior este liber, culoarea lui fiind albastră.

Regimentul nr. 32 dorobanţi „Mircea”, cu garnizoana la Ploieşti, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată albastru şi alb, cu marginile aurii, de forma crucii de la Ordinul „Mihai Viteazul”, care are coroana regală pe braţul superior şi monograma regelui Carol I.

În partea de jos a braţului superior se află scris: „R (egimentul) – 32 – M (ircea)”, pe braţele mijlocii scrie: „MĂRĂŞEŞTI”, iar pe cel inferior cifra „VII”.

Regimentul nr. 10 dorobanţi „Putna”, cu garnizoana la Focşani, acelaşi corp de armată, Divizia 6 infanterie (Focşani), Brigada 6 infanterie (Bacău).

Insignă din metal, emailată, de forma unei plăci ovale, timbrate cu coroana regală de culoare aurie, ce are în centru un medalion rotund pe

care se află reversul medaliei „Avântul Ţării’’, peste ea crucea „Trecerea Dunării 1877-1878”, şi deasupra lor, în prim plan crucea „Comemorativă a Războiului 1916-1918”.

Pe fondul albastru al plăcii ovale, apare scris cu negru şi marginile albe cifra „7”.

Sub medalionul rotund se află un vultur argintiu cu aripile larg deschise , având capul întors spre dreapta. Acesta stă pe un ax, care are la ambele capete două scuturi mici dreptunghiulare, cu fondul azuriu şi marginile

266

argintii, pe cel din stânga apare cifra „10”, iar pe cel din dreapta iniţiala „D (orobanţi)”.

Regimentul nr. 27 dorobanţi „Bacău”, cu garnizoana la Bacău, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal de culoare argintie, având forma unui vultur încoronat, cu aripile deschise şi capul întors spre stânga. Acesta ţine în gheare un scut dreptunghiular de culoare roşie, cu marginile aurii, care are scris pe două rânduri, tot cu auriu: „27 / I (nfanterie)”.

Regimentul nr. 7 dorobanţi „Prahova”, cu

garnizoana la Ploieşti, acelaşi corp de armată, Divizia 13 infanterie (Ploieşti), Brigada 13 infanterie (Ploieşti).

Insignă din metal, emailată în albastru, de formă ovală, având coroana regală deasupra, iar în interior, în partea de sus, monograma regelui Carol I şi la mijloc scris: „7 * I(nfanterie)”.

Pe margini insigna este înconjurată de o cunună din frunze de stejar.

Regimentul III „Dâmboviţa” nr. 22, cu garnizoana la Târgovişte, acelaşi corp de armată. De menţionat faptul că este unul din regimentele formate în 1830.

Insignă din metal de forma unui vultur cruciat de culoare argintie, şi încoronat cu capul întors spre stânga, cu aripile deschise şi stă pe o spadă.

Pe pieptul acestuia se află crucea Ordinului „Mihai Viteazul”, având în mijloc un medalion cu monograma regelui Carol I. În partea superioară a aripilor sunt scrise cifrele, în stânga „III” şi în dreapta „22”, iar pe lama spadei se află scris: „DAMBOVITA”, şi pe eşarfa ce atârnă de spadă scris anul „1880”.

267

Regimentul 89 infanterie, cu garnizoana la Braşov, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal de forma unei cruci de Malta emailată în alb, cu partea centrală rotundă, unde se află cifra: „89”. Pe braţul stâng se află iniţiala: „R (egimentul)”, pe cel drept: „I (nfanterie)”, iar pe cel superior coroana regală şi pe cel inferior, scris pe două rânduri: „7/ANI”.

Regimentul 81 infanterie, cu garnizoana la Dej, Corpul 6 armată (Cluj), Divizia 16 infanterie, Brigada 16 infanterie (Satu Mare).

Insignă din metal emailată, în formă de scut triunghiular flancat în jumătatea superioară de două ramuri de laur, având coroana regală deasupra.

În câmp se află efigia uni soldat cu cască şi privirea spre dreapta, flancat în stânga de numărul regimentului „81” şi în stânga de iniţiala „I. (nfanterie)”.

Deasupra scutului, pe o bandă drep-tunghiulară de culoare roşie se află scris cu alb: „* TISA*”.

Regimentul 87 infanterie, cu garnizoana la Satu Mare, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată, având forma unui vultur încoronat, cu aripile deschise, cu un scut dreptunghiular pe piept, emailat în roşu, în

interiorul căruia se află scris, pe două rânduri „87” / „I (nfanterie)”. Vulturul ţine în gheare o spadă, care este unită cu aripile acestuia cu două fragmente dintr-o coroană din frunze de stejar, emailate argintiu.

268

Regimentul 88 infanterie, cu garnizoana la Carei, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal de formă ovală, emailată roşu, pe care este aplicat un vultur cu aripile deschise şi corpul întors spre stânga, care ţine în gheare o puşcă, culoarea lor fiind argintie. Între picioarele vulturului şi puşcă se află scris, de asemenea cu argintiu: „88 – I (nfanterie)”.

Regimentul 83 infanterie „Tribunul Simion Balint”, cu garnizoana la Cluj, acelaşi corp de armată, Divizia 17 infanterie (Oradea), Brigada

47 infanterie (Cluj). Insignă din metal de formă rotundă,

emailată în culoarea roşie, care are în partea superioară un medalion de aceeaşi formă, având coroana regală deasupra şi este înconjurat în partea inferioară de o cunună de culoare argintie.

În medalion se află efigia unui soldat cu cască metalică, cu privirea spre stânga, iar sub acesta, jos este scris: „83*I (nfanterie)”.

Regimentul 86 infanterie, cu garnizoana la Oradea, acelaşi corp de armată, şi divizie, Brigada 17 infanterie (Oradea).

Insignă din metal de formă rotundă emailată, care are în partea superioară aplicat un scut dreptunghiular de culoare roşie cu marginile galbene în interiorul căruia se află monograma regelui Ferdinand, scutul având surmontată coroana regală. În câmp, în interiorul unei cununi din frunze de stejar de culoare verde se află o grenadă cu corpul albastru, flăcările fiind argintiu-auriu. Spre exterior, este scris, circular legenda: „PRO PATRIA R.(egimentul) 86 I. (nfanterie) PRO REGE”.

269

Regimentul 82 infanterie, cu garnizoana la Târgu Mureş, acelaşi corp de armată, Divizia 20 infanterie (Tg. Mureş), Brigada 20 infanterie (Alba Iulia).

Insignă din metal în formă de scut, emailată în culoarea metalului, având deasupra coroana regală. În partea superioară a câmpului se află un cerc cu monograma regelui Carol I, din care pornesc în jos două ramuri de stejar.

Sub acestea, pe culorile drapelului naţional, un vultur cu aripile închise stând pe un scut dreptunghiular, care are în câmp un braţ cu un buzdugan în mână (stema oraşului Tg. Mureş). În spatele vulturului, care priveşte spre dreapta, se află încă două scuturi, unul având în câmp un vultur cu aripile deschise, iar celălalt având şapte turnuri (stema Transilvaniei).

În faţa vulturului se află scris, pe două rânduri: „R. (egimentul) 82 I. (nfanterie) / VII”.

Regimentul 91 infanterie, cu garnizoana la Alba Iulia, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal emailată de formă ovală, care în câmp în planul al doilea, în fundal, un pod străjuit de un soldat roman în ţinută de luptă, ce se sprijină cu mâna dreaptă pe o lance, iar cu mâna stângă ţine un scut, totul fiind de culoare aurie.

În primul plan, sub coroana regală se află aplicată monograma regală a regelui Ferdinand „FF”, emailată cu roşu, ca şi numărul regimentului „91”. Totul este înconjurat de o cunună din frunze de stejar de culoare verde, care are la partea inferioară două puşti încrucişate şi o grenadă explodând.

Regimentul I Mehedinţi nr.17 „Ştirbei Vodă”, cu garnizoana la Lugoj, Corpul 7 armată (Sibiu), Divizia 1 infanterie (Timişoara), Brigada 1 infanterie (Lugoj). De menţionat faptul că este unul din regimentele formate în anul 1830.

270

Insignă din metal, emailată, de forma unei cruci asemănătoare cu cea a Ordinului „Serviciul Credincios”, având culoarea albastră cu marginile albe, aşezată pe o cunună aurie de frunze de stejar, care uneşte braţele crucii între ele. Coroana regală, se află deasupra braţului superior a crucii. În centru se află un vultur cruciat şi încoronat, cu capul întors spre stânga, ce ţine în gheare o spadă şi un buzdugan. În partea de sus a braţului superior al crucii se află scris cu alb: „R

(egimentul) * 17 * I (nfanterie) *”.

Regimentul 5 vânători , cu garnizoana la Timişoara, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată, de forma unui scut dreptunghiular, timbrat de coroana regală. În interiorul acestui scut, se află un scut mai mic, de aceeaşi formă, în mijlocul căruia se află cornul vânătoresc, însemnul armei, flancat sus şi jos de cifra „5” şi de litera „V(ânători)”.

Din acest scut pornesc spre stânga trei benzi de culoare albastră. Acesta are în partea dreaptă un turn medieval şi dedesubt, zidurile de apărare, cu turnuri, ale unei cetăţi medievale.

Regimentul 90 infanterie, cu garnizoana la

Sibiu, acelaşi corp de armată, Divizia 18 infanterie (Sibiu), Brigada 18 infanterie (Sibiu).

Insignă din metal formată din două scuturi dreptunghiulare, emailate, cel mare de culoare albastră, iar cel mic suprapus peste acesta în partea superioară, având culoarea roşu deschis, având în câmp cifra: „VII” şi coroana regală deasupra.

În câmpul scutului mare, flancat de trei cruci simple se află scris: „90*I (nfanterie)”, iar în partea de jos este mărginit de o cunună din frunze de stejar de culoare verde.

271

Regimentul 96 infanterie, cu garnizoana la Caransebeş, acelaşi corp de armată, divizie şi brigadă.

Insignă din metal, emailată cu albastru, de forma unui scut triunghiular, având în centru spre partea superioară scutul cu stema ţării, în culori heraldice, încoronat. Acesta are deasupra un vultur auriu, cu aripile deschise şi capul întors spre stânga.

În partea de sus a scutului principal, în stânga se află numărul regimentului „96”, în dreapta iniţiala „I (nfanterie)”, iar mai jos semicircular este scrisă legenda: „CREDINTA * STATORNICIE * VITEJIE”.

Regimentul 95 infanterie „Împăratul Traian”, cu garnizoana la Tr. Severin, acelaşi corp de armată, Divizia 19 infanterie (Tr. Severin),

Batalionul 19 infanterie (Tr. Severin). Insignă din metal emailată de formă

semiovală, care are în câmp un scut, de culoare roşie pe care se află scris: „7 ANI”. Acesta este aşezat pe o spadă cu vârful în jos, iar de o parte şi alta a scutului se află scris cu alb: „95 – I (nfanterie)”, fondul fiind albastru.

Câmpul este înconjurat de o coroană de frunze de stejar, unite printr-o panglică, culoarea fiind verde – auriu, iar la îmbinarea acesteia în partea superioară se află coroana regală.

Regimentul 6 de gardă „Mihai

Viteazul”, cu garnizoana la Bucureşti, aparţinător de Divizia de gardă (Bucureşti).

Insignă din metal, emailată cu auriu, de forma unei cruci, cu braţele late terminate cu două unghiuri ascuţite. Aceasta are în centru două cercuri liniare, primul, cel interior, pe fond auriu are sigiliul domnitorului Mihai Viteazul de pe un document din 27 iulie 1600 (“IO

272

VOIEVOD AL UNGROVLAHIEI, ARDEALULUI ŞI ŢARA MOLDOVEI […]’’), iar în cel exterior, pe fond de culoare albastră, se află scris cu alb: „* REGIMENTUL DE GARDĂ* MIHAI VITEAZUL*”.

Plecând de la decretul de înfiinţare al acestui simbol „Insigna de Onoare”, ce s-a acordat ofiţerilor cu o vechime de şapte ani în acelaşi corp de trupă, putem spune că din 71 de regimente de infanterie existente în 1932, am putut studia insignele a 38 dintre ele şi a patru regimente de vânători (infanteria uşoară). Posibil, să fi existat pentru mai multe, sau poate chiar pentru toate regimentele de infanterie, dar sperăm că, în viitor, vom reuşi să aducem completările cuvenite şi împreună cu alte arme să alcătuim un catalog al acestora.

Formele insignelor sunt foarte diferite, datorită concepţiei comandamentului fiecărui regiment, singurul deţinător al istoricului acestuia. Aproape toate sunt emailate cu diferite culori, culoarea armei predominând, roşu, la care adăugăm şi simbolurile heraldice, în special pentru cele care au stema ţării din perioada respectivă. Metalul, însă, nu este decât la puţine argintul, iar restul fiind din metal comun.

Menţionăm faptul că multe dintre ele conţin medalii sau au forma unor ordine naţionale cu care a fost decorat regimentul, respectiv în urma participării la războiul din 1877 - 1878, 1913 şi 1916-1919. Emisiunile acestui tip de simboluri, devenit un accesoriu al uniformei ofiţerului, nu putea fi mare, deoarece nu mulţi ofiţeri îndeplineau condiţiile de acordare în cadrul unui regiment.

În încheiere, putem afirma că cele de mai sus constituie o nouă contribuţie la cunoaşterea accesoriilor uniformelor militare româneşti9, dar şi la istoria unor regimente de infanterie.

9 Vezi Adrian Frunză, Onoriu Stoica, Claudiu Vulpan, Contribuţii la cunoaşterea accesoriilor uniformelor armatei române. 1930 -1948. I, în „OLTENIA Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, An XIII, 2009, nr. 1 - 2, pag. 137; Idem, Contribuţii la cunoaşterea accesoriilor uniformelor armatei române. 1930 -1948. II, în „OLTENIA Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, An XIV, 2010, nr.1 - 2, pag. 96; Idem, Contribuţii la cunoaşterea accesoriilor uniformelor armatei române. 1930 – 1948. III, în „OLTENIA Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, An XV, 2011, nr. 1 - 2, pag. 96. Putem adăuga şi accesoriile uniformelor Frontului Renaşterii Naţionale; Onoriu Stoica, Adrian Frunză, Claudiu Vulpan, Contribuţii la cunoaşterea uniformelor Frontului Renaşterii Naţionale, în volumul omagial „Continuitate istorică în spaţiu şi timp” Profesorul Vladimir Osiac la 70 de ani, Editura Universitaria Craiova, 2011, pag. 605 - 618, precum şi în „OLTENIA Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, Anul XVI, 2012, nr.1, pag. 79-100.

273

Contributions to the Knowledge

of Romanian Military Honorary Badges (I) In this article the authors make up a description, in chronological

order, a romanian honorary signs which was created that distinction for long military service in the army and civil functions. These signs were given honorary royal decree; officers who actually served in the military for 25 years and 40 years, and regimental flags by the same rules; also was created for permanent police officers, as insignia of office, and another Romanian official badges, less known.

274

MATRICE SIGILARE APARŢINÂND POLIŢIEI

ORAŞULUI CALAFAT (1865-1872)

Laurenţiu-Ştefan Szemkovics

La Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti, în colecţia de matrice sigilare1, se află două piese care au aparţinut, în perioada 1865-1872, Poliţiei oraşului Calafat. Aceste matrice, care imprimau sigiliul2 pe documente, au forma rotundă3, sunt confecţionate din alamă, sunt gravate în excizie4 şi le vom analiza, în bună măsură, cu ajutorul sigilografiei5 şi heraldicii6. În câmpul sigilar7 al acestor vestigii se disting:

1 Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5. 2 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 213-218. 3 Sigilile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 4 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 128. 5 Sigilografia a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiţiei moderne şi dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist şi istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu; Jean-Luc Chassel, Les sceaux dans l'Histoire, l'Histoire dans les sceaux, în Les sceaux, sources de l'histoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société française d'héraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de Jean-Luc Chassel, Paris, Société française d'héraldique et de sigillographie, 2007, p. 9. 6 Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 422.

275

A. Stema unită a Principatelor Române8, reunind stemele heraldice ale Ţării Româneşti şi Moldovei, apare în emblema primei piese.

I. Matrice sigilară rotundă (41 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp un scut9 de tip francez modern10, despicat11, încărcat în cartierul din dreapta, tăiat albastru12 şi aur13, cu acvila14 cruciată15,

7 Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71. 8 Vezi şi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 9 Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografică unde a apărut; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 211. 10 Scutul de tip francez modern este un scut dreptunghiular cu baza în acoladă, inventat şi răpândit de Bara la sfârşitul secolului al XVI-lea; Théodore Veyrin-Forrer, Précis d'Héraldique, édition revue et mise à jour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 17, fig. 21. 11 Despicat = termen care indică împărţirea în două părţi egale, printr-o linie verticală, a unei suprafeţe, scut, cartier sau mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 99; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p.14. 12 Albastru (azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii orizontale plasate la distanţă egală. Semnifică loialitate, fidelitate, frumuseţe (A. de la Porte, Trésor héraldique d'après d'Hozier, Ménétrier, Boisseau, etc., Paris, Leipzig, H. Casterman, Tournai, 1861, p. 11). Începând cu secolul al XX-lea, culoarea albastră simbolizează Europa în seria celor cinci inele olimpice, iar din 1955 devine culoarea Consiliului Europei (mai târziu, a Comunităţii Europene); Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2006, p. 224, nota 271. 13 Aur = metal utilizat în alcătuirea stemelor; este reprezentat convenţional prin puncte plasate la egală distanţă între ele (Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 49); simbolizează bogăţie, forţă, credinţă, puritate, constanţă, bucurie, prosperitate, viaţă lungă; G. Eysenbach, Histoire du blason et science des armoiries, Tours, MDCCCXLVIII, p. 370; H. Gourdon de Genouillac, Les Mystères du blason de la noblesse et de la féodalité. Curiosités – bizarreries et singularités, Paris, E. Dentu, Éditeur, Libraire de la Société des Gens des Lettres, 1868, p. 16. 14 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul

276

încoronată16, cu capul conturnat17, redată din faţă, cu aripile18 deschise şi cu zborul în jos, iar în cel din stânga, tăiat roşu19 şi albastru, cu o întâlnire20 de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut din faţă, având între coarne21 o stea22. Scutul este timbrat23 de o coroană24 princiară, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase25, surmontat de opt cruciuliţe treflate (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle26, din vârful cărora pornesc opt arce ornate acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 15 Acvilă cruciată = pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17. 16 Încoronat = se spune despre animale sau despre figuri umane care au o coroană pe cap; W. Maigne, op. cit., p. 233. 17 Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229. 18 Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi o izbândă; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, I, p. 141-143. 19 Roşu = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale plasate la distanţă egală. Semnifică curaj, dârzenie, îndrăzneală, dragoste, sacrificiu, bunătate, vigilenţă şi justiţie; A. de la Porte, op. cit., p. 11; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 201. 20 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 21 Corn = simbol al puterii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 367-369. 22 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264. 23 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230. 24 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 25 Pietre preţioase = aurul semnifică topazul; argintul, perla; roşu, rubinul; albastru, safirul; purpura, ametistul; verde, smaraldul; negru, diamantul; Jean Claude Favre, Abrégé méthodique des principes de la science héraldique, Chambert, Louys du-Four, Imprimeur de S.A.R., MDCXLVII, p. 32. 26 Perla = în Europa era folosită în medicină la tratarea melancoliei, a epilepsiei, a demenţei. La greci, perla era simbolul iubirii şi al căsătoriei. Ea simbolizează sublimarea instinctelor, capătul luminos al evoluţiei. Perla este rară, pură, preţioasă. Datorită formei

277

cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer27, cu cruce labată28 (cu braţele de formă concavă29). Sub scut este gravat anul 1865. În exergă30, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: POLIŢIA ORAŞULUI CALAFATU JUD(eţul). DOLJIU31.

B. Stema României din 186732, pe care o redăm mai jos aşa cum a

fost descrisă în legea de la acea vreme, apare, cu mici modificări, în câmpul sigilar al ultimei piese.

sale sferice, perla este asociată cu perfecţiunea; mai simbolizează cunoaşterea; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 66-69; Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 327-328. 27 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 28 Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, în Analecta Catholica, IV, 2008, Chişinău, 2010, p. 110, fig. 37. 29 Claude Wenzler, Le guide de l’héraldique. Histoire, analyse et lecture des blasons, Éditions Ouest-France, Édilarge SA, Rennes, 2002, p. 187, fig. 338, 339, 340. 30 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111. 31 Arhivele Naţionale Centrale, col. Matrice sigilare, nr. 4114. 32 Promulgată prin Legea pentru fixarea şi stabilirea armelor României, publicată în Monitorul, jurnal oficial al României, no. 75 din 2/14 aprilie 1867, p. 450-452; Supliment Monitorul Oficial no. 75, p. 453-454; ibidem, no. 77 din 5/17 aprilie 1867, p. 467; vezi şi Ştefan D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armerielor oficiale cu planşe şi vocabular, Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1900, p. 11-16, 44-45; P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee. Cercetare critică pe terenul istorii (cu numeroase figuri în culori), Stabiliment de arte grafice „Universala”, Bucureşti, 1903, p. 95-100; Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931 (extras din Boabe de grâu, II, 1931, nr. 2, p. 65-85), p. 18-19; idem, Stema României, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 69; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, p. 159-160; idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX), traducere din limba franceză Livia Sîrbu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2005, p. 402-406; Maria Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984, p. 46; eadem, Stemele României moderne, în Magazin Istoric, 1993, p. 3-5; eadem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 61; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naţionale ale României, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 123-128; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Matrice sigilare aparţinând Ministerului de Interne şi unor structuri poliţieneşti (1831-1931), Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2012, p. 33.

278

Art. 1. Armele României se fixează după cum urmează:

Art. 2. Scutul are forma unui pătrat lung. Partea interioară rotunjită la ambele unghiuri şi terminată la mijlocul bazei printr-un vârf. Scutul se împarte în 4 secţiuni, prin două linii încrucişate în mijloc. În secţiunea din dreapta de sus, pe albastru, în cea din stânga de jos, pe galben, figurează aquila română cu capul spre aripa stângă şi cu o cruce

de aur în gură, simbolul Ţării Româneşti. În secţiunea din stânga de sus, pe albastru, şi în cea din dreapta în

jos, pe roşu, figurează capul de bour cu o stea între coarne, simbolul Moldovei. În ambele secţiuni superioare ale scutului, în stânga şi în dreapta liniei despărţitoare, figurează soarele şi luna. Pe scut va fi coroana regală.

Art. 3. În mijlocul scutului României figurează scutul M. S. Domnitorului, scartelat, având secţiunea de sus din dreapta şi cea de jos din stânga în alb (argint), iar cea din stânga de sus şi cea din dreapta de jos în negru. Scutul are drept suporţi în stânga un leu, iar în dreapta o femeie în costumul femeilor dace, care ţine în mâna stângă arma Dacilor, numită arpi.

Art. 4. Pe suport este aşezată o eşarpă albastră pe care este scrisă deviza familiei Hohenzollern: „Nihil sine Deo”.

Art. 5. Pavilionul este de culoare roşie (pourpre), căptuşit cu hermină, având deasupra coroana regală.

II. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în excizie, având în emblemă un scut francez modern, scartelat33, încărcat în cartierul 1 cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos, flancată34 în partea stângă superioară de soare35, în 2 cu capul de bour36 cu stea deasupra coarnelor, flancat în

33 Scartelat = scut împărţit în patru părţi egale printr-o linie orizontală şi una verticală, perpendiculară pe prima; Florin Marcu, op. cit., p. 775. 34 Flancat = termen ce indică poziţia paralelă cu laturile scutului a unor mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 119. 35 Soarele = astru reprezentat cu o faţă umană, înconjurat de 12 sau 16 raze, alternând cele drepte cu cele ondulate; este simbolul luminii, al bogăţiei şi al abundenţei. El este de asemenea desemnat ca emblemă a divinităţii. În iconografia creştină, indică adevărul; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 424.

279

partea dreaptă superioară de semilună37, în 3 cu capul de bour cu stea între coarne, în 4 cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut polonez, cu concavităţi pe flancuri, cu marginea superioară şi cea inferioară în acolade orientate cu vârful în sus, respectiv, în jos, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint38, în 2 şi 3 negru39. Scutul mare, aşezat cu vârful pe două arabescuri40, timbrat de o coroană închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle, aplatizate la orizontală în partea de sus, care se reunesc în partea superioară şi se termină la mijloc printr-un glob crucifer, cu cruce labată (cu braţele de formă concavă), are ca tenanţi41: la dextra o femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal42, iar la senestra un leopard lionat43. Sub scut, deviza44 „ NIHIL SINE DEO”45 (NIMIC FĂRĂ

36 Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306. 37 Lună = figură naturală, din categoria aştrilor, reprezentată conform regulilor heraldice, printr-un disc de argint cu figură umană. În heraldica românească acest astru este, de obicei, înfăţişat sub formă de crai nou (semilună) figurat. Poziţia obişnuită a semilunii este culcată la orizontal, cu coarnele în sus; când este redată orizontal cu coarnele în jos se blazonează răsturnată; când este înfăţişată vertical cu coarnele îndreptate spre flancul drept se defineşte semilună întoarsă; iar când este în poziţie verticală, cu coarnele spre stânga, se descrie conturnată. Simbolizează veşnicie, nemurire, strălucire; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 159. 38 Argint = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional prin câmp alb, respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate, nevinovăţie, sinceritate; H. Gourdon de Genouillac, op. cit., p. 16-17. 39 Negru = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale suprapuse pe linii orizontale. Semnifică ştiinţă, modestie, durere, prudenţă; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 173. 40 Arabescul = poate fi pus în legătură cu pânza de păianjen şi, de asemenea, cu labirintul, al cărui itinerar complex are menirea să conducă de la periferie spre centrul local (simbolul centrului invizibil al fiinţei); Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 121-122. 41 Tenant = element exterior al scutului, reprezentat printr-un personaj uman care sprijină scutul; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 229. 42 Palul este obţinut prin trasarea a două linii verticale în centrul scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 186. 43 Leopard lionat = leopard rampant, adică ridicat pe labele inferioare şi are capul văzut din faţă; G. de L. T***, Dictionnaire héraldique, contenant tout ce qui a raport à la science du blazon, avec l' explication des termes; leurs etymologies, & les exemples nécessaires pour leur intelligence, suivi des Ordres de Chevaleries dans le Royaume et de l'Ordre de Malthe, Paris, Chez Lacombe, MDCCLXXIV, p. 20.

280

DUMNEZEU). Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion46, căptuşit cu hermină47, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană închisă asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mai mari decât aceasta. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: ROMÂNIA POLIŢIA ORAŞULUI CALAFATU48.

Matrices des sceaux appartenant à la police de la ville

de Calafat (1865-1872) Dans l'étude „Matrices sigillaires appartenant à la Police de la ville

Calafat (1865-1872)”, l'auteur présente deux pièces qui proviennent des Archives Nationales Centrales de Bucarest, de la collection „Matrices sigillaires”. Ces matrices sigillaires à l'aide desquelles on imprime le sceau sur les documents, ont des formes rondes, sont confectionnées en laiton, sont gravées en excision, ont des dimensions variables et ont sur leur emblème les armoiries unies des Principautés Roumaines composées des armoiries héraldiques de la Valachie et de la Moldavie et les armoiries de la Roumanie de 1867. On analyse l'emblème des ces matrices sigillaires concernant: l'écu, les emaux, les meubles, les ornements extérieurs, les couronnes qui timbrent les écus et le pavillon, le globe croiseté.

44 Deviza = inscripţie conţinând o maximă morală, o exclamaţie, o formulă de credinţă, un angajament; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 100. 45 Maria Dogaru, Din heraldica României, p. 73. 46 Pavilion = ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnificaţia păstrându-se totuşi; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 183. 47 Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Este blana folosită de obicei la reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie, suveranitate; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 131. 48 Arhivele Naţionale Centrale, col. Matrice sigilare, nr. 4113.

281

SIGILII ECLEZIASTICE AFLATE ÎN COLECŢIA

ARHIVELOR CRAIOVENE

Ramona Hogiu

Colecţia de sigilii a Serviciului Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, destul de bogată, cuprinde sigilii pe care le-am clasificat astfel: sigilii ale unor instituţii administrative; sigilii ale unor instituţii de cultură şi religioase, la care se adaugă sigiliile personale.

În articolul de faţă ne vom ocupa de sigiliile bisericeşti pe care le vom prezenta în funcţie de tipul heraldic: SIGILII CU STEMĂ

1. + EPITROPIIA BISERCII DUDU + DIN KRAIOWA 1862 . Legenda scrisă circular cu alfabet de tranziţie, având în câmp vederea bisericii, cu stemele Ţării Româneşti şi Moldovei acolate şi coroana princiară deasupra.

Sigiliu rotund fără mâner. Material: alamă. Diametru 38 mm. 1 2. ROMÂNIA 19 – 18 ARHIEPISCOPIA CHIŞINĂULUI ŞI

HOTINULUI. Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării2. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru: 40 mm.3

3. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA CLISOVA JUD. ORHEI. Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 37 mm.4 4. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA ZAGORENI JUD. ORHEI.

Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 39 mm.5

1 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale ( în continuare S.J.A.N. Dolj), Colecţia Sigilii, nr. 303. Stema, tip heraldic cu ecusoane acolate se foloseşte mai mult în primii ani de guvernare ai domnitorului A. I. Cuza decât în ultimii, conform Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 151, 152. 2 Tip 1872, cu modificările din 1881, scoasă din uz în 1921 conform Monitorul Oficial nr. 57 din 11/23 martie 1872; Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 161; Monitorul Oficial nr. 92 din 29 iulie 1921. 3 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Sigilii nr. 1, fig. 1. 4 Ibidem. nr. 30, fig. 2. 5 Ibidem, nr. 34, fig. 3.

282

5. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA VALEA PERJII JUD. TIGHINA. Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 38 mm.6 6. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA CABAESTI JUD. CHIŞINĂU.

Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 40 mm.7 7. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA CLISAVA JUD. ORHEI.

Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 32 mm.8 8. ROMÂNIA 19 – 18 MĂNĂSTIREA RACIULA JUD. ORHEI.

Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 32 mm.9 9. ROMÂNIA 19 – 18 PAROHIA PRIPICENI PUZES[TI] JUD.

ORHEI. Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 32 mm.10 10. REGATUL ROMÂNIEI/PAROCHIA BISERICEI/COM.

OPRIŞORU/PLASA CÂMPU/JUD. MEHEDINŢI/Nr. ......... Legenda scrisă pe şase rânduri, având în câmp stema României conform prevederilor din anul 1921.

Sigiliu oval cu mâner. Material: bronz. Dimensiuni: 56x53 mm.11 11. ROMÂNIA•PAROCHIA BISERICI CU HRAMU SF. ION

BOTEZ COM. RUDARI-DOLJIU• Legenda scrisă circular, având în câmp stema României. Sigiliu rotund fără mâner. Material: alamă. Diametru 34 mm.12 12. PAROCHIA BISERICEI ADORM.M.D. •COM CALUGAR.

PL.DUM-VA DE JOS•DOLJIU. Legenda scrisă circular, având în câmp stema României.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 35 mm.13 13.x PAROHIA BISERICEI CU HRAMUL SF. AP. PETRU ŞI

PAVEL x COM. RISIPIŢI JUD. DOLJ Legenda scrisă circular, având în câmp stema ţării radiată14.

6 Ibidem, nr. 36, fig. 4. 7 Ibidem, nr. 37, fig. 5. 8 Ibidem, nr. 84, fig. 6. 9 Ibidem, nr. 85, fig. 7. 10 Ibidem, nr. 86, fig. 8. 11 Ibidem, nr. 187, fig. 9. 12 Ibidem, nr. 191, fig. 10. 13 Ibidem, nr. 195. 14 Radiată în anul 1922 şi folosită până la confecţionarea unui alt sigiliu cu noua stemă a ţării.

283

Sigiliu rotund fără mâner. Material: alamă. Diametru 39 mm.15 14. PAROCHIA BISERICII COM. VERBIŢA. Legenda scrisă

circular, având în câmp stema judeţului Dolj reprezentată printr-un peşte. Sigiliu rotund fără mâner. Material: alamă. Diametru 34 mm.16

SIGILII CU CLĂDIREA BISERICII 1. PAROCHIA RUR.BIS. STU NICOLAE JUD. MEHEDINŢI/

COM. PRISECEAUA PLASA CÂMPU. Legenda scrisă circular pe două rânduri, având în câmp vederea bisericii din lateral – faţă.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 38 mm.17 2. ROMÂNIA•PAROCHIA BIS. RECHITA DE SACA PL. D-

BRAVA DE SUS-DOLJIU•. Legenda scrisă circular, având în câmp vederea bisericii din lateral – faţă.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 33 mm.18 3. X PAROCHIA COM. CORLATELE X JUD. DOLJIU. Legenda

scrisă circular, având în câmp vederea bisericii din lateral – faţă, sub care se află anul 1904.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 39 mm.19 4. PAROCHIA RUR. BIS. STU NICOLAE JUD. MEHEDINŢI/•

COMUNA OPRIŞORU • PLASA CAMPU. Legenda scrisă circular pe două rânduri, având în câmp vederea bisericii.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 37 mm.20 5. PAROCHIA BISERICEI CU HRAMUL JUDEŢUL

DOLJIU/SFĂNTU NICOLAE COMUNA RISIPIŢI. Legenda scrisă circular pe două rânduri, având în câmp vederea bisericii din lateral-faţă.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 39 mm.21 6. X SCHITUL STRÂMBA X 1518 – 1921. Legenda scrisă circular,

având în câmp vederea schitului. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 37 mm.22 7. •PAROCHIA BISERICEI SF. NICOLAI• COM. CARAULA PL.

PLENIŢA DOLJIU 1894 Legenda scrisă circular, având în câmp vederea bisericii.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 34 mm.23 15 S.J.A.N. Dolj, Colecţia Sigilii, nr. 55, fig. 11. 16 Ibidem, nr. 196, fig. 12. 17 Ibidem, nr. 183, fig. 13. 18 Ibidem, nr. 184, fig. 14. 19 Ibidem, nr. 185, fig. 15. 20 Ibidem, nr. 188, fig. 16. 21 Ibidem, nr. 189, fig. 17. 22 Ibidem, nr. 190, fig. 18.

284

8. PAROCHIA RUR. BIS. STU NICOLAE JUD. MEHEDINŢI/ COM. OPRIŞORU PLASA CAMPU. Legenda scrisă circular pe

două rânduri, având în câmp vederea bisericii din lateral – faţă. Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 40 mm.24

SIGILIU CU SFÂNTUL PROTECTOR AL BISERICII

•PAROCHIA BISERICI CU HRAMU SF. NICOLAE• PL. DUM.VA DE JOS-DOLJIU/ COM. VARTOPU. Legenda scrisă circular parţial pe două rânduri, având în câmp bustul aureolat al Sfântului Nicolae.

Sigiliu rotund cu mâner. Material: alamă. Diametru 34 mm.25 Ţinând cont de necesitatea completării unui viitor catalog al sigiliilor

româneşti din epoca modernă şi chiar contemporană, articolul nostru constituie un început în acest sens, fiind o invitaţie pentru cercetătorii în domeniu, ţelul final fiind realizarea unui corpus sigilografic al Olteniei.

Fig. 1 Fig. 2

Fig. 3 Fig. 4

23 Ibidem, nr. 193, fig. 19. 24 Ibidem, nr. 194. 25 Ibidem, nr. 186, fig. 20.

285

Fig. 5 Fig. 6

Fig. 7 Fig. 8

Fig. 9 Fig. 10

Fig. 11 Fig. 12

286

Fig. 13 Fig. 14

Fig. 15 Fig. 16

Fig. 17 Fig. 18

Fig. 19 Fig. 20

287

Sceaux ecclésiastiques se trouvant dans la collection

des Archives de Craiova

La collection de sceaux du Service départamental de Dolj des Archives Nationales, assez riche d’ailleurs, comprend des sceaux que l’on pourrait classifier en: sceaux appartenant aux institutions culturelles et religieuses, sceaux appartenant aux institutions administratives auxquels viennent s’ajouter les sceaux personnels.

Notre article s’occupe des sceaux écclésiastiques classifiés en raison du type héraldique qu’ils présentent: sceaux à armoiries, sceaux à bâtiment de l’eglise, sceaux à Saint-patron de l’eglise.

Ce n’est qu’un premier pas dans ce sens, une invitation adressé aux chercheurs du domaine, le but final étant la realisation d’un corpus sigillographique de l’Olténie.

288

ACTIVITATEA DE ARHIVĂ LA CREATORI ÎN

PERIOADA REGULAMENTARĂ ILUSTRATĂ DE DOCUMENTELE PĂSTRATE LA S.J.A.N. GORJ

Ion Hobeanu

Materialul de faţă se bazează exclusiv pe documente păstrate în fondurile şi colecţiile deţinute de Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. Gorj), fără a avea pretenţia epuizării acestora. Încercarea de reconstituire a activităţii arhivistice din perioada regulamentară (1831-1848) este dificilă mai ales că se restrânge doar la câteva instituţii: Ocârmuire, Maghistrat şi Judecătoria Judeţului, cunoscută ulterior ca Tribunalul Judeţului care, alături de particulari, instituţii eclesiastice şi de învăţământ, constituie principalii creatori de arhivă din judeţ din această perioadă. Trebuie menţionat faptul că arhiva acestor instituţii a suferit pierderi importante, cele mai semnificative fiind cele suferite de arhiva fostei Ocârmuiri. Cercetarea se bazează pe un număr restrâns de dosare, dar şi de genuri de documente ca, de exemplu, ordine şi rapoarte privind predarea „delelor”(dosarelor) la ministerele de resort spre a fi depuse mai departe la „Arhiva Ţării”, opise ale acestora (inventare), puţine instrucţiuni referitoare la arhivă sau la corespondenţa care indică apariţia unor genuri de documente (diferite condici) şi la modul de întocmire a acestora.

Intrarea în vigoare a prevederilor Regulamentului Organic la 1 mai 1831 în Ţara Românească reprezintă un pas important spre făurirea unei societăţi moderne în acest principat. Astfel, vechile instituţii sunt înlocuite de altele noi şi pentru prima dată are loc o separaţie a puterii executive de cea judecătorească prin apariţia unor instituţii specializate cu atribuţii specifice; locul vechilor isprăvnicate care cumulau atribuţii administrative şi judecătoreşti este luat acum de ocârmuiri care au atribuţii administrative şi de judecătoriile judeţelor.

Printre instituţiile nou înfiinţate în această perioadă se numără şi „Arhivele Statului”. Deşi în Regulamentul Organic nu există un capitol special care să lămurească menirea acestora sau în care să se fixeze norme generale de organizare şi funcţionare, însă, după cap. III, secţia 7, la Anexa litera A, care cuprinde bugetul Ministerului Treburilor din Lăuntru, găsim o secţie 3 unde se precizează: „păstrarea arhivelor statului fiind un object care meritariseşte toată luarea aminte a stăpânirii. Va fi

289

supt privegherea ministrului din lăuntru, drept aceea şi vor fi: un nacialnic (şef n.n.) al arhivelor …, un supt nacialnic …, scriitori 2 …, slugi 2 …. Cheltuiala de canţelarie 2760/an”1.

De asemenea, nu este reglementat nici modul de depunere a „hârtiilor” sau „delelor”, doar în art. 351, care se referă la primirea titlurilor de nobleţe, menţionându-se că toate cărţile de „nobleţe” se vor înscrie în condici „şi aceste condici se vor depune şi să vor păstra în Arhivele Statului”2.

Trebuie precizat că încercări de a crea o arhivă a „ţării” au existat şi anterior, arhivistul şi istoricul Aurelian Sacerdoţeanu identificând în anul 1947 în arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti existenţa unei arhive separate de cea a Mitropoliei, care conţinea documentele cu valoare deosebită depuse de particulari, dar şi actele de seamă ale ţării depuse de domnie şi de organele centrale ale statului. Se pare că aceste demersuri coboară până probabil în secolul al XVI-lea3. Cu toate acestea, la nivel de judeţ, nu se cunosc astfel de demersuri făcute de dregători, chiar dacă în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei dregătorii erau obligaţi să-şi justifice activitatea4.

Din punct de vedere arhivistic, înfiinţarea Arhivelor Statului a făcut saltul de la „arhiva la destinatar” la „arhiva de registratură”, adică documentele create de instituţiile statului nu se mai fac într-un exemplar care se păstrează la beneficiar, ci se fac în mai multe exemplare din care unul rămâne la instituţia emitentă ca dovadă, fiecare document primind şi număr de înregistrare. Trebuie precizat că încercări sporadice de a se introduce registratura sunt făcute încă din secolul al XVIII-lea în timpul domniilor fanariote şi până la intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, fără a fi o practică generalizată, însă numai după acest moment la nivelul judeţului Gorj avem dovada clară a folosirii acestui mod de lucru în instituţiile statului. Urmarea firească a fost apariţia fondurilor arhivistice, dar şi limitarea abuzurilor săvârşite de funcţionari. Din păcate pentru cercetarea istorică, înainte de anul 1831 deţinem informaţii sporadice deoarece ni s-au păstrat foarte puţine documente create de instituţiile administrative locale şi judeţene tocmai datorită faptului că nu 1 Regulamentul Organic, Bucureşti, 1832, p. 80. Nacialnicul era plătit cu 1000 lei pe lună, subnacialnicul cu 400 lei pe lună, scriitorul cu 100 lei pe lună, iar sluga cu 60 lei pe lună. 2 Ibidem, p.188. 3Mateescu Tudor, Ciucă Marcel, Arhiva generală a Ţării Româneşti, în Revista Arhivelor, nr. 2/1985, p. 213. 4 Papacostea Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718 - 1739, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 261, nota 1.

290

exista obligativitatea păstrării şi depunerii acestora, dregătorii consi-derând „hârtiile” publice ca fiind ale lor personale, aşa cum remarca şi Constantin Moisil, Directorul General al Arhivelor Statului5. Probabil că practica justificării activităţii pomenită mai sus, i-a determinat să considere că documentele instituţiilor publice sunt documente personale.

Afirmaţiile de mai sus par să fie confirmate de documente păstrate la S.J.A.N. Gorj în fondul arhivistic „Tribunalul Judeţului Gorj”. Astfel, încă înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului Organic la 1 mai 1831, guvernatorul Pavel Kiseleff poruncise ca documentele create de fostele isprăvnicate să fie depuse la Arhivele Statului. La un an de la aceasta, Marea Logofeţie a Dreptăţii (Ministerul de Justiţie) cere Judecătoriei Judeţului Gorj să aplice această poruncă. Ca dovadă că nu se ştia nimic de soarta arhivei fostului Isprăvnicat, prezidentul Judecătoriei se adresează la 28 septembrie 1832 celor 5 boieri foşti condicari sau „veichili (locţiitori) de condicari” la fosta dregătorie desfiinţată pentru a recupera „hârtiile” din „vremea stăpânirii fostului Domn Grigorie Ghica şi de la venirea armii rusăşti până acum” ca să fie depuse la „Arhiva Ţării”6. Este recuperat un număr de 22 de „dele” şi „hârtii” din perioada 1702-1831 de la N. Tetileanu, fost veichil de condicar7, precum şi o copie de condică de la Badea Popescu ce o avea de la fostul său cumnat, Gheorghiţă Manolaichescu, fost condicar la judeţele Gorj şi Mehedinţi8, după ce, în prealabil, fiecare boier face trimitere la altul.

Primele instrucţiuni care au tangenţial legătură cu activitatea de arhivă sunt cele primite de Ocârmuire chiar la 1 mai 1831 şi se referă la direcţionarea corespondenţei la diferite ministere, fiind precizate denumirile exacte ale acestora, structura organizatorică, problemele de care se ocupă fiecare structură (secsie şi masă) şi atribuţiile fiecărui minister9. Este important pentru că apare antetul în structura documentului, dar şi pentru organizarea arhivei ministerelor în urma prelucrării arhivistice din zilele noastre. Astfel de informaţii există şi în fondul arhivistic „Primăria Oraşului Tg-Jiu”, în dosare din anii 1834 şi

5Moisil Constantin: Arhivele statului şi Regulamentul Organic, în Revista Arhivelor, nr. 4-5/1927-1929, p. 269-270. 6 Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, f. 1 (deoarece fondurile citate sunt numai de la S.J.A.N. Gorj, în continuare, la note, nu se va mai menţiona numele instituţiei, ci numai denumirea fondului arhivistic). 7 Ibidem, f. 10, 12-14. 8 Ibidem, f. 11, 15. 9Fond Prefectura Judeţului Gorj, dosar 1/1831.

291

1836-183710, dovadă că aplicarea noilor reguli privind întocmirea şi adresarea actelor s-a făcut cu mare greutate.

Regulile devin tot mai stricte pentru funcţionari încercându-se astfel limitarea abuzurilor săvârşite de aceştia, fapt ce se va reflecta pe plan arhivistic prin creşterea numărului de „dele” ca urmare a emiterii de documente întocmite, ca urmare a problemelor soluţionate în cadrul activităţii administraţiei şi nu numai. Astfel, Ocârmuirea primeşte la 28 octombrie 1832 o poruncă prin care „orice cerere să va face de la sate de orice felurime, măcar suptocârmuitorul să nu poată îndeplini decât prin înscris, în care să însemneze atât data cât şi numărul poruncii în puterea căreia va fi urmând”11. Deci nicio acţiune a unui funcţionar nu poate avea loc dacă nu există solicitare scrisă şi temei legal, iar acţiunea sa se reflectă prin crearea de acte, practică statornicită până în zilele noastre, excepţie face în prezent sesizarea din oficiu, dar care se realizează tot în baza temeiului legal.

Tot din anul 1832 avem păstrate în fondul arhivistic „Primăria Oraşului Tg-Jiu” şi primele ordine pentru predarea „delelor” create de „Sfatul Maghistratului Oraşului Tg-Jiu”12, precum şi primele „opise de delele Maghistratului” pentru anii 1832, 1835, 1837 şi 1840-185013. Din ordinul adresat de Ocârmuire Sfatului Orăşenesc rezultă că acesta trebuie „să pue în lucrare aşezarea tuturor hârtiilor în dele cusute după meşteşugul legătorilor de cărţi” pentru a fi depuse la Ocârmuire spre a fi predate Marii Dvornicii în vederea predării acestora la „Arhiva Ţării” până la 1 decembrie 183314.

Apariţia unor noi genuri de acte, precum condicile de stare civilă în anul 183215, reprezintă o altă pistă care trebuie cercetată, deoarece furnizează date despre categoriile de documente care formează arhiva unui creator şi, de regulă, sunt însoţite de instrucţiuni pentru întocmire sau de completare care uneori fac trimitere şi la activitatea de arhivă.

În 16 decembrie 1832 Departamentul Vistieriei Ţării Româneşti solicită Ocârmuirii Judeţului Gorj inventarierea întregii corespondenţe purtată între aceste două instituţii în perioada 1831-183216. Prin urmare, Ocârmuirea întocmeşte o „listă de toate poruncile Cinstitei Vornicii către Ocârmuire, cât

10 Fond Primăria Oraşului Tg-Jiu, dosar 10/1832, f. 1; 27/1836-1837, f. 1-2. 11 Fond Prefectura Judeţului Gorj, dosar 74/1832, f. 1. 12 Fond Primăria Oraşului Tg-Jiu, dosar 19/1832-1833. 13 Ibidem, dosar 20/1832-1850. 14 Ibidem, dosar 19/1832-1833, f. 1. 15 Fond Prefectura Judeţului Gorj, dosar 9/1832. 16 Fond Prefectura Judeţului Gorj, dosar 69/1832-1833, f. 1.

292

şi de toate raporturile şi răspunsurile întoarse la Cinstita Vornicie…”17, de fapt, un extras din registrele de intrare-ieşire al instituţiei.

Între anii 1833-184418 Maghistratul oraşului Tg-Jiu face predări de arhivă. Din „opisele delelor” se constată că sunt predate „dele” vechi de 3-4 ani, ceea ce ne poate indica fie existenţa unor probleme legate de activitatea arhivistică sau reţinerea acestora pentru activităţi curente.

În anul 1834 Judecătoria Judeţului depune la Ocârmuire un număr de 12 condici din anii 1831 şi 1832 pentru a fi depuse la „Arhiva Ţării”19, iar Ocâr-muirea trimite la Vistierie între 1834 şi 1836 condicile pe anii expiraţi20.

Între timp, activitatea birocratică a instituţiilor statului se diversifică apărând noi genuri de documente sau de condici, iar cantitatea de arhivă produsă creşte. Din lista cu condicile trimise Judecătoriei Judeţului Gorj în anul 1840 aflăm că aceasta utiliza 15 genuri diferite de condici (condică pentru intrare-ieşire, condică pentru arestaţi, condică pentru mezaturi etc.)21.

Tocmai creşterea cantităţii de documente produse şi lipsa spaţiului de depozitare fac să se simtă nevoia unei selecţii a documentelor şi de a le împărţi în „cele de trebuinţă” şi „mai netrebuincioase”, fapt ilustrat şi de porunca primită de Maghistratul Oraşului Tg-Jiu de la Ocârmuirea Judeţului Gorj, la 13 octombrie 1844, formulată după art. 5 al jurnalului Sfatului Administrativ. Potrivit acesteia, „delele cele de trebuinţă” urmând a fi depuse „la Arhiva Statului”, iar cele „mai netrebuincioase sub pecete la vreo mănăstire … pă curs de ani 30 socotiţi din epoha în care să află formăluită dela înainte şi după împlinirea acestui termen, guvernul va îngriji ca prin mijloace ce va chibzui să lămurească atunci cu de-amănuntul felul şi numărul delelor ce ar trebui cu hotărâre să se desfiinţeze prin arderea lor şi care iarăşi din trânsele să rămâie”22. Apare astfel pentru prima oară în practica arhivistică termenul de păstrare, dar şi selecţionarea documentelor în două etape prin alegerea în prima etapă a „delelor de trebuinţă” şi în etapa a doua stabilirea de către guvern a celor care să rămână şi a celor care să fie distruse dintre „delele mai netrebuincioase” după ce au fost păstrate timp de 30 de ani. Această practică a fost perfecţionată în prezent prin introducerea nomenclatorului arhivistic în care se stabilesc termenele de păstrare a dosarelor, iar la eliminarea celor cu termenele de păstrare expirate există două filtre care

17 Ibidem, f. 5-20. 18 Fond Primăria Oraşului Tg-Jiu, dosar 19/1832-1833, f. 3, 52/1835-1844 passim. 19 Fond Prefectura Judeţului Gorj, dosar 6/1834, f. 187. 20 Idem dosar 67/1834-1836. 21 Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 46/1838-1841, f. 68. 22 Fond Primăria Oraşului Tg-Jiu, dosar 32/1844-1852, f. 1.

293

împiedică distrugerea celor cu informaţie valoroasă. Astfel, valoarea practică şi, implicit, nevoia de utilizare şi peste termenul prevăzut în nomenclatorul arhivistic este stabilită de comisia de selecţionare a creatorului, iar valoarea istorică este stabilită de către comisiile de selecţionare din cadrul Arhivelor Naţionale şi a structurilor sale terito-riale prin confirmarea lucrărilor de selecţionare. În anii 1846, 1848 şi 1852, Maghistratul Oraşului Târgu Jiu primeşte noi instrucţiuni privind formarea delelor şi predarea acestora la arhiva ţării23.

Pentru instituţiile de învăţământ, instrucţiunile circulare pentru şcoalele primare şi comunale din 16 februarie 1848 prevăd, pe lângă alte îndatoriri ale învăţătorului, şi modul de constituire a unui „registru pe fiecare an unde va trece pe toţi şcolarii cu toate însemnările”24. Tot aici sunt prevăzute şi regulile de înregistrare a documentelor, profesorul fiind obligat să întocmească „un jurnal sau registru în care va trece coprinderea pe scurt a toate hârtiile ce va primi”, dar şi reguli privind arhivarea. Astfel se precizează „acest jurnal, registru, cataloage, raporturi şi înştiinţări ce va da şi porunci şi instrucţii ce va primi le va uni întruna cusându-le dupe rândul numerilor lor şi va face adică pe fiecare anu, pe care le va păstra cu bună îngrijire în dulapul clasului catalogul şi instrucţiunile”25.

Pentru această perioadă putem concluziona că faţă de perioada anterioară se face saltul de la „arhiva la destinatar” la „arhiva de registratură”, iar documentele publice aparţin statului fără a mai fi considerate ca documente personale de către dregători. Tot acum, prin multitudinea de porunci, se reglementează modul de întocmire a actelor, de înregistrare a „hârtiilor”, de grupare a acestora pe pricini în „dele” şi predarea „delelor” la Arhivele Statului pe bază de inventar.

Mai târziu, datorită volumului mare de documente, precum şi a spaţiului limitat de depozitare, se simte nevoia păstrării selective a „delelor”, acestea fiind categorisite în „de trebuinţă” şi „mai netrebuin-cioase”, ultima categorie putând fi distrusă după 30 de ani de păstrare şi numai după ce guvernul va stabili ce se va păstra din ele. Apare astfel în practica arhivistică termenul de păstrare şi precursoarea selecţionării din prezent.

De remarcat este şi faptul că, periodic, toate instituţiile primesc porunci şi instrucţiuni referitoare la constituirea şi predarea arhivei.

23 Ibidem, f. 2-4. 24 Fond Şcoala primară de băieţi nr. 1 Tg-Jiu, dosar 17/1846-1848, f. 26. 25 Ibidem, f. 26 v.

294

1844 octombrie 6. Ordinul Ocârmuirii Jud. Gorj trimis magistratului orasului Tg-Jiu prin care comunică hotărârea sfatului administrativ ca arhiva să fie împărţită în două categorii, folositoare şi nefolositoare şi la sfârşitul fiecărui an să se facă listă separată cu cele două categorii. Aceste liste care să fie avizate de stat pentru a aviza preluate de către Arhivele Statului a celor folositoare iar cele nefolositoare să fie depozitate la vreo mânăstire sau alt loc, pe timp de 30 ani S.J.A.N. Gorj, fond Primăria Oraşului Târgu Jiu, dosar 32/1844, f. 1

295

The Archive Activity of Creators in the Regulamentary Period Ilustrated

by the Documents Kept in S.J.A.N. Gorj

Based on archival material held in the funds and collections held by S.J.A.N. Gorj attempted reconstruction of archival work from the creators know the county Gorj statutory period. Little archival material discovered archival work captures the commandments governing compilation of documents, registration of "securities" because their grouping into "dele" and teaching "DELE" State Archives based on all inventory now being captured first attempt and selective retention "DELE" precursor selection today.

296

ARHIVA FONDULUI ARHIVISTIC

„PRIMĂRIA ORAŞULUI TÂRGU JIU”

Paula-Cristina Vasiloiu

Documentele de arhivă au constituit şi constituie sursă inepuizabilă de cunoaştere care permit să se cunoască şi să se scrie istoria unui popor. Informaţiile cuprinse în fondurile arhivistice cuprind o serie largă de probleme, de la cele referitoare la viaţa social-economică până la cele care abordează probleme cultural-educative, politice sau militare.

Fondul Primăria oraşului Târgu Jiu este unul dintre cele mai valoroase deţinute de Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale1, atât în ceea ce priveşte cantitatea materialului documentar pe care îl conţine şi care acoperă o perioadă foarte mare, cât şi a bogăţiei informaţiilor care permit reconstituirea istoriei Târgu Jiului, mai ales după anul 1831, de când încep să fie păstrate documentele fondului.

Deşi cercetările arheologice au scos la lumină urme de viaţă umană foarte de timpuriu, prima menţiune documentară în care se vorbeşte despre o aşezare numită Jiul, ce poate fi identificată cu Târgu Jiu, datează din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân şi a fost emisă de domnitor la 23 noiembrie 14062. În acest document se vorbeşte despre jupan Bratu, judeţ al Jiului. Mai târziu, Dan al II-lea (1420-1431) este cel care-l numeşte Târgu Jiu, într-un document emis cu prilejul Duminicii Floriilor (20 martie 1429 sau 9 aprilie 1430) prin care se întărea stăpânirea mănăstirii Tismana peste morile făcute în această localitate de către egumenul Agaton; ulterior, această denumire apare în toate documentele vremii şi se păstrează şi azi3.

Până la începutul secolului al XIX-lea, ca toate celelalte oraşe, Târgu Jiul a fost condus de un sudeţ şi 12 pârgari (membri ai sfatului administrativ al oraşului).

1 În continuare se va nota: S.J.A.N. Gorj 2 Melentina Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Cartea Universitară, 2004, p. 129. 3 Titu Pânişoară, Municipiul Târgu-Jiu, Târgu-Jiu, Editura SPICON&DRIM EDIT, 2002, p. 11.

297

După introducerea Regulamentului Organic în anul 1831 în Ţara Românească, judeţul a fost denumit preşedinte al Maghistratului, iar pârgarii, membri ai Maghistratului.

Astfel, emanate de la Magistratura oraşului Târgu Jiu după anul 1831, de la Primăria oraşului Târgu Jiu după anul 1864, Sfatul popular în perioada 1950-1968 şi Consiliul popular după anul 1968, documentele ne permit în primul rând să urmărim evoluţia administrativă şi demografică a localităţii.

Fondul a primit denumirea de Primăria oraşului Târgu Jiu după numele instituţiei cu cea mai lungă activitate, sub această formă organizatorică funcţionând timp de peste un secol4.

Instituţia Primărie, cu personalitate juridică, a avut competenţă largă în domeniul organizării şi executării mandatelor legislative, politice şi judecătoreşti pentru a asigura reglementări şi servicii pentru comunitatea orăşenească târgujiană constând în diverse activităţi precum: în sectorul industrial şi agricol, ştiinţă şi cultură, educaţie, domeniul social (sănătate publică, protecţia socială), apărare, precum şi în realizarea de echipamente de infrastructură publică: şosele, drumuri, căi ferate, amenajări teritoriale etc.

Fondul cuprinde în prezent documente din perioada anilor 1831-1975 (1983).

În urma cercetării fondului, documentele conţin informaţii preţioase privind evoluţia oraşului, dintre cele mai importante putem aminti: modernizarea vieţii orăşeneşti în urma măsurilor de aliniere, pavare şi canalizare a străzilor, introducerea iluminatului public, construirea unor edificii care să completeze zestrea urbanistică5, participarea locuitorilor oraşului la revoluţia din anul 1848, la realizarea unităţii naţionale şi câştigarea independenţei de stat, bătălia de la Podul Jiului, evoluţia economică, social-politică, viaţa culturală etc. Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia aşezării de la un mic târg de provincie la un orăşel cochet de la începutul secolului al XX-lea, care în perioada interbelică „prin decizia Oficiului Naţional de Turism nr. 3111 din 27 Mai a.c., oraşul Târgu-Jiu a fost clasat ca localitate de interes turistic”6.

Documentele fondului Primăria oraşului Târgu Jiu au fost preluate de la unitatea creatoare în anii 1953, 1959, 1983 şi de la Arhivele Naţionale în anul 1955, pe bază de inventare.

4 Dan Neguleasa, Florina Popescu, Arhivele Statului Judeţul Gorj. Îndrumător arhivistic, Târgu Jiu, Editura „Camera de Comerţ şi Industrie Gorj”, 1994, p. 82. 5 Ibidem, p. 83. 6 S.J.A.N. Gorj, fond Primăria oraşului Târgu-Jiu, dosar 114/1937, f. 1.

298

Fondul este înregistrat în registrul general de arhivă al Serviciului Judeţean la numărul 8.

Inventarierea a fost întocmită la nivel de unităţi arhivistice, după ce acestea au fost în prealabil ordonate cronologic-structural, în inventare standard, utilizate în sistemul arhivelor româneşti, cotarea începând cu numărul 1 în cadrul fiecărui an. Inventarele au fost înregistrate sub numerele 12, 13 şi 253. La sfârşitul fiecărui inventar au fost inventariate, separat, registrele create în perioada pentru care a fost întocmit inventarul7.

Inventarele cuprind astfel documente care reflectă toate problemele mai importante aflate în sarcina instituţiei primăriei şi rezolvate de aceasta, în funcţie de perioadele istorice străbătute.

În ceea ce priveşte genurile de documente, ponderea este deţinută de corespondenţa prin ordine, circulare, adrese, rapoarte către instituţiile superioare precum Ministerul de Interne, Ministerul Sănătăţii ş.a., dar şi cu alte instituţii administrative din plan local precum prefectura judeţului, şcolile locale, poliţia sau diferite societăţi particulare, situaţii statistice, tabele, liste, bugete, acte financiar-contabile, state de plată, afişe, planuri, hărţi, devize, un număr redus de fotografii, situaţii de lucrări, autorizaţii de construcţie, memorii tehnice, registre agricole, registre rol unic, planurile şi prognozele de activitate şi dezvoltare etc.

Un loc aparte îl ocupă procesele-verbale (întâlnite în perioada modernă sub denumirea de „protocoale”), hotărârile şi dările de seamă întocmite în şedinţele organelor de conducere, în care sunt prezentate propunerile membrilor şi măsurile întreprinse pentru o mai bună organizare şi administrare a oraşului.

În fond pot fi întâlnite şi numeroase liste electorale, declaraţii, procese-verbale şi alte documente legate de alegerile locale, acestea având importanţă istorică pentru judeţ, centralizându-se la nivelul judeţului, permiţând, printre altele, identificarea membrilor corpului electoral cenzitar.

Se găsesc şi „situaţiile statistice” care reflectă unele probleme legate de demografia populaţiei, nivelul unor preţuri pentru produsele agroalimentare, meşteşugăreşti, industriale, diverse situaţii financiare etc.

În unele dosare, alături de „planuri ale oraşului”, mai mult sau mai puţin detaliate, există şi numeroase documente tehnice care arată modul cum a fost electrificat oraşul, cum au fost pavate străzile, înfrumuseţate spaţiile verzi, evoluţia activităţilor de alimentare cu apă, canalizare etc.

7 Inventar fond Primăria oraşului Târgu-Jiu (1831-1895), Prefaţă S.J.A.N. Gorj, p.2-3.

299

Alături de planuri şi schiţe ale unor construcţii găsim şi autorizaţiile de construcţie ale clădirilor respective.

Un alt tip de document îl reprezintă documentul tip „afiş” destinat să aducă la cunoştinţa locuitorilor diverse ordonanţe, regulamente, înştiinţări, apeluri, chemări, afişe electorale etc. Acestea erau aşezate întotdeauna în locuri publice pentru o cât mai rapidă şi corectă informare a locuitorilor.

Importante informaţii sunt reprezentate şi de „Regulamentele de funcţionare” care au stat la baza constituirii diferitelor servicii din subordinea primăriei, precum:

- regulament de igienă publică; - regulament pentru funcţionarea pieţelor, târgurilor, a oborurilor; - regulament de salubritate etc. „Bugetele” de venituri şi cheltuieli însoţite, în majoritatea cazurilor,

de „dări de seamă” asupra activităţii consiliului comunal din anul precedent reflectă modul în care au fost gestionaţi banii publici pentru realizarea unor proiecte menite să îmbunătăţească aspectul edilitar al oraşului, să ridice nivelul de pregătire cultural-educativă a copiilor şi tinerilor, să asigure sănătatea publică, paza şi ordinea etc. În anul 1831 este prezentat primul buget, în sumă totală venituri de 3451 tl şi 69 bani8. Lista cheltuielilor se prezenta astfel:

-„910 simbriile maghistratului pă 7 luni de la 1-ul ian până la sfârşitul lunii iulie leat 1832 în tl şi bani; un scriitor pă lei 50 pă lună; un vătaf pă lei 50 pă lună, două slugi pă lună 15”;

-„400 – i pac simbria pă 5 luni de la 1iu agust şi până la sfârşitul lunii decembrie leat 1832 după punerea la cale ce s-au făcut acum; 250 un scriitor pă lei 50; 150 două sluge pă lei 15”;

-„120 cheria casei maghistratului, 20 pă condici, 320 cheltuiala canţelarii şi maghistratului pă un an”;

-„1681,69 – care să vor păstra în casa maghistratului sub îngrijirea celenurilor spre a se cheltui numai cu dezlegare dvorniciei în apărarea treburilor oraşului”9.

În această perioadă, sursele de venit la bugetul local erau destul de sărace şi proveneau din „2034 tl şi 69 bani după aşezări şi 1414 tl zeciuiala de la patentari i cei supuşi capitaţiei”. 10

Este reflectată şi industria oraşului care, în anul 1832, era compusă din fabrica pentru vase de pământ, proprietatea lui Frederich Drexler, şi 8 S.J.A.N. Gorj, fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dosar 2/1831-1832, f. 27v. 9 Ibidem, f. 28. 10 Ibidem, f. 27v.

300

patru cazane mici pentru produs rachiu, la care se adăuga producţia atelierelor meşteşugăreşti care, în paralel cu activitatea de producere a unor obiecte necesare nevoilor zilnice ale orăşenilor, mai aveau ca ocupaţie şi cultivarea pământului din stăpânire11. Lipsa de fonduri pentru investiţii a căilor de comunicaţie şi a nepunerii în valoare a resurselor judeţului şi, implicit, a celui mai important oraş al său, au condus la rămânerea în urmă. Astfel, după câştigarea independenţei de stat a României, aşa zisa industrializare a oraşului era compusă dintr-o fabrică de bere în care lucrau doi muncitori, una de lumânări cu doi muncitori, trei fabrici de pâine şi brutării cu zece lucrători, două tăbăcării în care lucrau 4 muncitori, două vărării cu 20 muncitori şi o povarnă12, situaţie care nu avea să se schimbe nici la începutul secolului al XX-lea, când, în anul 1911, celor 8700 de locuitori ai săi, oraşul le oferea locuri de muncă în 9 fabrici şi 28 de ateliere13. Dar, după cel de-al doilea război mondial, industria oraşul Târgu Jiu a început să cunoască modificări cantitative şi calitative. De la micile făbricuţe şi ateliere s-a ajuns la marile unităţi ale industriei constructoare de maşini, industriei uşoare, chimice, de prelucrare a lemnului sau a materialelor de construcţie14.

Un însemnat număr de documente păstrate în fond se referă la apariţia şi dezvoltarea învăţământului public din oraşul Târgu Jiu, ale cărui începuturi datează din anul 1831, când tânărul C. Stancioivici Brănişteanu deschidea cursurile primei şcoli publice, dar şi înfiinţarea ulterioară a altor şcoli, precum a unui pension de fete, cu un curs de limbă germană sau de limbă franceză (1845), a unei şcoli de artă unde să se înveţe tâmplăria, fierăria şi săpături în lemn (1852), înfiinţarea gimnaziului real (începând cu anul 1890) etc.

Pe plan cultural se găsesc documente referitoare la activitatea Teatrului din Târgu Jiu, prima piesă de teatru în limba română jucată de către elevii Şcolii de Băieţi Nr. 1, la 30 august 1834, îndrumaţi de profesorul Stancioivici Brănişteanu, în faţa părinţilor şi a iubitorilor de cultură. Gustul pentru vizionarea unor spectacole de teatru s-a dezvoltat, ajungându-se ca, la sfârşitul secolul al XIX-lea, oraşul să aibă o sală de spectacol proprie, care purta numele celui care o construise, Francisc Milescu, şi o trupă de actori profesionişti15. Teatrul a oferit locuitorilor săi numeroase momente de încântare şi cultivare spirituală, pe scenă

11 Idem, dosar 3/1832, f. 1-2. 12 Idem, dosar 6/1879, f. 22. 13 Idem, dosar 1/1911, f. 36-39. 14 Dan Neguleasa, Florina Popescu, op. cit., p. 86. 15 S.J.A.N Gorj, fond Primăria oraşului Târgu-Jiu, dosar 1/1911, f. 87.

301

putând fi admiraţi, prin ţinerea unor conferinţe sau concerte, mari personalităţi precum George Enescu, Liviu Rebreanu sau Nicolae Iorga. De asemenea, de amintit şi donaţia făcută de Alexandru Cristian Tell, prin care oferea oraşului Târgu Jiu „o bibliotecă de aproximativ 3000 de volume de literatură, artă, filozofie, istorie, ştiinţe şi filozofie, pentru crearea unei biblioteci publice a oraşului Tîrgu Jiu...Această bibliotecă va trebui să poarte numele Biblioteca General Tell”16. Dar şi construcţia primului local al Muzeului Gorjului, în partea de sud a parcului oraşului, în urma cererii făcute de către doamna Arethia Tătărăscu, în numele Ligii Femeilor17.

Nici sănătatea publică nu a fost uitată, existând informaţii despre asigurarea asistenţei medicale calificate, organizarea şi dezvoltarea reţelei medicale, drumul parcurs de la modestul spital de boli venerice cu câteva paturi18, la care se adăugau treptat noi secţii, precum în anul 1936, când „Duminică 2 August 1936, orele 8 dimineaţa se va face inaugurarea celor 7 pavilioane nou construite la Spitalul Judeţean din judeţul nostru. La această sărbătoare urmând să ia parte Dl Prim-Ministru Gh. Tătărăscu precum şi Dnii Dr. I. Constantinescu Ministrul Industriei şi Comerţului, fost Ministru al Sănătăţii şi Dl I. Nistor actualul Ministru al Muncii Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale împreună cu Dnii Secretari Generali ai Ministerelor respective…”19.

De asemenea, sunt numeroase documente care se referă la cinstirea eroilor neamului, dintre acestea amintim construirea unui mormânt, ulterior al mausoleului pentru Ecaterina Teodoroiu20, ridicarea statuii lui Tudor Vladimirescu, schiţa acestei statui executată de Carol Storck, punerea plăcii comemorative în cinstea luptei de la Podul Jiului, precum şi construirea întregului ansamblu brâncuşian.

Dintre locuitorii oraşului Târgu Jiu, iubitori, preţuitori, conservatori şi valorificatori ai istoriei urbei, trebuie amintit Alexandru Ştefulescu, primul director al Muzeului Gorjului, care, prin muncă, pasiune şi competenţă, a reuşit să dea oraşului, la începutul secolului al XX-lea o lucrare monografică, mult apreciată de contemporani şi des utilizată de urmaşi. În fruntea oraşului au activat şi personalităţi importante precum

16 Idem, dosar 42/1933, f. 3. 17 Idem, dosar 46/1925, f. 2. 18 Idem, dosar 29/1844-1848, f. 2. 19 Idem, dosar 32/1936, f. 42. 20 Idem, dosar 15/1920, f. 41-42; dosar 13/1921, f. 6, 8-9, 12, 24, 36; dosar 48/1921, f. 18-19, 22-28, 45-79.

302

Gheorghe Magheru, Vasile Lascăr sau mai mulţi membri ai familiei Frumuşanu.

Pentru perioada celor două războaie, în fond sunt întâlnite şi evidenţe ale refugiaţilor, văduvelor şi ale invalizilor de război, dar şi numeroase rapoarte ale abuzurilor şi distrugerilor provocate de trupele germane care au trecut prin acest colţ de ţară şi au staţionat o perioadă în oraş.

Documentele sunt scrise în alfabet chirilic pentru perioada cuprinsă între anii 1831-1866, iar după această dată cu caracter latin, pe suporţi de hârtie albă, bleu şi vernil, cu cerneluri de culoare neagră şi foarte puţin cerneală violet, dar şi sigilii imprimate în tuş, fum şi ceară roşie. Majoritatea documentelor sunt scrise pe hârtie format A4 sau puţin mai mare, B5, dar se găsesc şi pe hârtie format mare, constând în diferite planuri, schiţe, afişe etc. sau format mic pentru fotografii, chitanţe etc.

Selecţionarea documentelor socotite a fi lipsite de valoarea practică sau documentar-istorică a fost realizată în mai multe etape. O primă selecţionare, din evidenţele pe care le deţinem, a fost realizată în anul 1968, când a fost selecţionată o cantitate de aproximativ 35,15 m.l., documente din perioada 1879-1945. O altă selecţionare a fost realizată în anii 1993-1994, când fondul a fost pregătit pentru microfilmare, constatându-se unităţi arhivistice fără importanţă istorică sau practică, documente care se găsesc în registre sau sub formă de concepte21, pentru perioada anilor 1895-1901, în cantitate de 6,60 m.l. A fost realizat un inventar al documentelor propuse a fi eliminate, înaintat spre aprobare Comisiei centrale de selecţionare din cadrul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, constând în liste electorale, conturi de gestiune, corespondenţă de urmărirea veniturilor casei comunale, de aprovizionare cu materiale şi rechizite de birou, state salarii doici, cereri de aprovi-zionare cu pietriş, nisip, corespondenţă convocări, înscrieri în listele electorale, corespondenţă privind organizarea licitaţiilor pentru pavarea străzilor, alegeri deputaţi, curăţenia oraşului, aprovizionare, borderouri de cheltuieli, acte justificative întreţinerea bisericilor etc.22. Ulterior, în anul 1996, a fost realizată o nouă lucrare de selecţionare, pentru documentele din anii 1969-1975, fiind eliminată o cantitate de 20,70 m.l. documente lipsite de valoare istorică sau practică.

Datorită importanţei pe care o reprezintă pentru reliefarea evoluţiei istoriei locale şi, de ce nu, a societăţii româneşti, s-a hotărât ca acestea să fie microfilmate în vederea asigurării lor în faţa unor potenţiali factori de degradare. În activitatea de pregătire pentru microfilmare, documentele 21 S.J.A.N. Gorj, Dosarul fondului Primăria oraşului Târgu-Jiu, f. 23. 22 Ibidem.

303

au fost şi cercetate tematic. Fişele tematice întocmite, au fost grupate într-un fişier aflat la dispoziţia personalului din arhive. Astfel, documentele din perioada anilor 1831-1878, în cantitate de 22,07 m.l., au fost pregătite pentru microfilmare, fiind preluate în conformitate cu inventarul. Verificarea a fost făcută dosar cu dosar şi nu au fost constatate lipsuri. Unităţile arhivistice conţinând documente infectate sau cu un grad avansat de deteriorare au fost restaurate în laboratorul de specialitate al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului23.

În prezent, la S.J.A.N. Gorj a fost preluat un număr de 177 role de microfilm, care corespund perioadei 1831-1878.

Documentele din acest fond au fost cercetate de-a lungul timpului de numeroase persoane, care au realizat diferite studii, articole, unele publicate în presa locală, altele alcătuind lucrări cu trimiteri la istoria locală, contribuind astfel, atât la dezvăluirea trecutului, cât şi la dezvoltarea publicaţiilor cu caracter istoric.

The Archivistic Found Archive „Targu-Jiu City Hall”

This article presents in a succinct one of the main administrative funds held in the National Archives Service Gorj County. In addition to information pertaining to how strict preservation and conservation of documents from the Fund seeks exposure is one of the most valuable funds held in Gorj, since it is the only municipality that has continuity and preserved documents created since 1831, year of establishment of the State Archives in Wallachia.

23 Ibidem, f. 33.

304

ASPECTE LEGATE DE CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA UNEI TIPĂRITURI

DE LA 1689 DIN COLECŢIA BIBLIOTECII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

Rodica Florentina Opriţescu

Analizând, câteodată, realitatea imediată putem constata nepăsarea

sau incapacitatea unora de a înţelege rolul esenţial al informaţiei peste timp şi necesitatea de a investi în vederea păstrării unor valori atemporale.

Patrimoniul scris este martor permanent al problemelor existenţiale umane, transmiţând memoria vie a secolelor trecute şi permiţând regăsirea începuturilor evoluţiei politice, economice, sociale şi culturale ale popoarelor lumii.

Prin examinarea unei cărţi pot fi obţinute date importante privind materialele folosite de-a lungul timpului, tehnicile de lucru utilizate, modul în care volumele au rezistat agresiunilor mediului înconjurător sau procesului natural de îmbătrânire.

Factori care contribuie la deteriorarea cărţilor vechi sunt factori interni de degradare (materialele şi tehnologia folosite la fabricarea hârtiei) şi factori externi de degradare (lumina, temperatura, umiditatea relativă, agenţii biologici – fungi, bacteria, insecte, omul).

Razele UV sunt dăunătoare pentru hârtie, cauzează schimbări chimice în structura fibrelor, conducând la modificări irecuperabile.

În condiţii de umiditate relativă improprii, celuloza se degradează, acest fapt antrenând importante modificări dimensionale, pierderea elasticităţii şi a supleţii, deci efectul este o fragilizare avansată a volumului.

Temperatura favorizează apariţia atacurilor microbiologice şi creşte viteza reacţiilor chimice de degradare. De asemenea, sunt afectate proprietăţile optice, culoarea, strălucirea, opacitatea, stabilitatea hârtiei.

Ţinând cont de toate aceste probleme, un exemplu de restaurare îl reprezintă restaurarea volumului NOVUS SUCCURSUS AZ AZ UJ SEGÉTSÉG, MELLYET À MAGYAR NEMZETEN KONYORULA..., 1689, autor - LANDOVICS ISTVAN, aparţinând colecţiei Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti.

305

Cartea este tipărită în limba maghiară folosind cerneală tipografică neagră pe bază de carbon şi cerneală ferogalică.

Textul volumului este scris pe o singură coloană, iar în cuprinsul lui sunt inserate citate cu caracter religios scrise în limba latină. În partea dreaptă recto şi în partea stângă verso sunt date detalii despre citatele cuprinse în text.

Hârtia folosită ca suport de scris este manuală având în compoziţie fibre textile vegetale, remarcându-se prezenţa filigranului la unele file şi anume în zona falţului.

Cartea este frumos ornamentată, începutul fiecărui capitol având viniete cu motive florale, iar paginile 1 verso şi 2 recto prezintă, în partea de sus, 2 frontispicii cu motive florale realizate cu acelaşi tip de cerneală folosit la tipărire.

În urma analizelor biologice de laborator s-au depistat depozite de mucegai de culoare gri-brun. Capacitatea de reactivare a mucegaiului este după 2, 7, 14 zile de la inoculare.

Depozitele de mucegai au fost localizate în zonele centrale ale filelor,

acest fapt conducând la lipirea acestora. Mucegaiul s-a dezvoltat deoarece cartea a stat mult timp strâns închisă, în condiţii de umiditate relativă a aerului crescută.

Perforaţii şi galerii efectuate de insecte au fost prezente la nivelul primelor file.

Agentul de încleiere a hârtiei folosită ca suport de scris este gelatina. Aceasta (hârtia) avea un aspect rugos, era uşor îngălbenită şi prezenta numeroase incluziuni de origine vegetală.

Cartea prezenta urme de praf, clei de oase, fragmente vegetale, păr, nisip. De asemenea, existau pete apărute din contactul cu lichide colorate, componente ale cernelii tipografice şi pete de grăsime. Îmbrunirea paginilor datorită acidităţii prezente în hârtie şi cearcăne de apă către extremităţile paginilor s-a putut remarca cu uşurinţă, la o primă examinare vizuală.

306

Cotorul exterior este impărţit în 4 registre delimitate de trei nervuri profilate geminate.

Cotorul interior este drept, fără falţ bătut, a fost căptuşit (se remarcă urmele de la benzile de căptuşire), capitalband-ul, atât cel superior cât şi cel inferior, lipseşte.

Datorită lipsei coperţii, cotorul interior se afla într-o stare avansată de deteriorare fizico-mecanică. Acesta era frânt în patru părţi, adezivul care a fost folosit la încleiere era degradat, aţa cu care s-a efectuat coaserea era ruptă, fapt ce a dus la desprinderea unui număr destul de mare de fascicole, lănţişoarele marginale şi capetele nervurilor fiind rupte.

Volumul şi-a pierdut unitatea datorită condiţiilor improprii în care a fost păstrat. Multiplele deteriorări - lipsa coperţii, frângerea cotorului interior în patru părţi, ruperea aţei de coasere, murdăria prezentă în cuprinsul filelor, precum şi lipirea filelor din cauza mucegaiului dezvoltat - ne-au condus la luarea deciziei de a restaura integral acest volum (desfacerea cusăturii, desprinderea filelor lipite şi apoi spălarea întregului corp al cărţii, reconstituirea coperţii şi refacerea legăturii).

Operaţiile de restaurare executate au avut în vedere înlăturarea efectelor produse de factorii de degradare, care determină apariţia a numeroase deteriorări: modificări cromatice, patina funcţională, fisuri, rupturi, pierderi de material suport.

Tratamentul stabilit pentru restaurarea volumului a urmărit consolidarea suportului celulozic şi a textului, redarea aspectului iniţial. Astfel s-au consolidat structurile originale ale materialelor şi s-au completat părţile lipsă ale cărţii (corp carte şi legătură).

Odată restaurată, este absolut necesar, ca lucrarea să fie păstrată în condiţii corespunzătoare care să nu îi afecteze integritatea obţinută în urma procesului de restaurare.

307

Refacerea şi colaţionarea Încleierea cotorului interior fascicolelor

Coaserea capitalband - urilor la extremităţile cotorului interior

Volumul după restaurare

308

Bibliografie: • Agbabian, M.,Ginell, S., Masri, S., Robert, L., Evaluation of earthquake damage mitigation methods for museum objects, Getty Conservation Institute, 2000 • Barrow, W. Y., Deterioration of Book Stock. Causes and Remedies, Editura Peter Peregrinus Ltd., London, 1959 • Calvini, P., Cauzele chimice ale degradării materialelor, în Probleme de Patologie a cărţii, Culegere de material documentar, vol. 31, Bucureşti, 1995 • Gallo, F., Biological factors in deterioration of paper, ICCROM, Roma, 1985, p. 128 • Ştirban, S., Conservarea şi restaurarea patrimoniului muzeal din materialele de natură organică, Alba Iulia, 2002, p. 7-10 • Villanti, S., Factori microclimatici şi conservarea fondurilor de bibliotecă, în Probleme de Patologie a cărţii. Culegere de material documentar, vol. 31, Bucureşti, 1995 • Wachter, O., Restaurarea şi conservarea cărţilor, arhivelor şi lucrărilor de grafică, în Probleme de patologie a cărţii. Culegere de material documentar, vol. 14, Bucureşti, 1978 • Werner, A. E., Plenderleith, H.J., Conservation of Antiquities & Works of Art. 2nd ed. London, 1974, p. 103-104.

Issues about the Conservation and Restauration of a Printed from 1689 from National Romanian Library Collection

The subject of this paper is a case study regarding the restoration of

book of 1689 belonging to National Library of Romania. There are described the deteriorations that weakened the volume. After the identification of the damages we established the treatment and presented the complex needed interventions.

Once restored the book must be kept in proper conditiones that do not affect its integrity obtained through the restoration process.

309

PROBLEME APĂRUTE ÎN PROCESUL DE

CONSOLIDARE ŞI CONSERVARE A UNUI STEAG PICTAT DE LA SFÂRŞITUL SEC. AL XIX-LEA

APARŢINÂND JUDEŢULUI PRAHOVA

Sorela Gângioveanu, Anişoara Vătuiu

Restaurarea şi conservarea steagurilor pictate rămâne o problemă de

dificultate datorită materialelor din care sunt compuse, modificărilor suferite datorită condiţiilor de păstrare, a influenţei factorilor de mediu care acţionează diferit asupra componentelor, precum şi a forţelor de interacţiune dintre acestea de-a lungul timpului.

Dintre factorii fizico-mecanici care influenţează degradarea materialului se poate menţiona şi intervenţia necorespunzătoare efectuată neprofesional şi în tehnici incompatibile cu cele ale piesei.

În această lucrare ne-am propus să prezentăm câteva probleme întâlnite în procesul de conservare şi consolidare a unui steag aflat în patrimoniul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Ploieşti.

Steagul este compus din două feţe din mătase naturală vopsită tricolor, decorat central şi simetric pe ambele feţe cu pictură în ulei. Pe prima faţă este pictată stema României cu inscripţia ”Nihil Sine Deo”, iar pe cealaltă faţă este pictată stema judeţului Prahova reprezentată de capra sălbatică şi având inscripţia ,,Judeţul Prahova”.

După examinarea macroscopică au fost evidenţiate următoarele degradări: stare avansată de uzură atât a mătăsii, cât şi a picturii, cu pierderi de mătase roşie şi galbenă, deshidratare, rupturi, plieri ale mătăsii, dar şi a picturii, sfâşieri, cearcăne de umezeală, migrarea culorilor, pierderi masive de strat pictural de pe ambele feţe ale steagului, fiind vorba despre prima faţă unde s-a păstrat inscripţionat numai “Regatul Rom” şi a doua faţă unde a rămas numai „Ui Prahova”.

De asemenea, bronzul de pe chenarul ce încadrează steagul precum şi cel de pe litere prezintă compuşi de oxidare ai cuprului.

Toate acestea au fost mai bine vizualizate după îndepărtarea tulului cu care era acoperit steagul, acesta făcând mai mult rău deoarece era cusut grosier cu aţă şi lipit cu aracet pe toată suprafaţa steagului atât pe mătase cât şi pe pictură, rămânând după îndepărtarea sa urme de aracet şi zone sparte de mătase şi pictură.

310

În zona de prindere a portdrapelului existau pete de rugină urmare a cuielor cu care fusese fixat steagul.

Faţă de cele constatate, am întocmit un plan de intervenţie care a urmărit anihilarea vechilor urme lăsate de timp şi de intervenţiile necorespunzătoare efectuate neprofesional.

Tratamentul de curăţire a ridicat probleme având în vedere pe de o parte, curăţirea mătăsii care era fragilizată, pe de altă parte, a picturii care în anumite zone era exfoliată, dar şi probleme de manevrare având în vedere dimensiunile mari ale steagului.

Conform normelor de restaurare, pictura steagului a necesitat în primul rând conservarea fragmentelor existente şi nu refacerea celor dispărute, scopul final fiind păstrarea originalităţii.

După îndepărtarea tulului, care a fost una din operaţiile delicate făcându-se în mai multe etape şi cu deosebită atenţie pentru a nu afecta atât mătasea cât şi pictura, am dezasamblat obiectul. După o uşoară desprăfuire am trecut la protejarea picturii cu hârtie siliconată prin lipire. Uscarea a fost controlată permanent pentru a nu afecta pictura.

După curăţire, mătasea a fost impregnată cu C M C pentru a-i conferi ţesăturii stabilitate mai bună având în vedere gradul avansat de fragilizare a materialului şi greutatea stratului pictural. De menţionat că în unele zone mătasea a fost întinsă fir cu fir.

După aceste operaţii, hârtia profilactică a fost îndepărtată urmând faza de consolidare a picturii, iar pentru aprofundarea stratului de culoare ca retuş s-a folosit un strat de vernice.

Pentru completarea lipsurilor de mătase am pregătit un nou suport textil pentru întreaga suprafaţă a piesei, vopsit tricolor, materialul având aceeaşi fineţe cu originalul. Fixarea a fost făcută cu fir de mătase vopsit în culoare adecvată, folosind ace fine pentru a evita distrugerea suportului iniţial care era şi aşa fragilizat.

Consolidarea celor două feţe fiind încheiată, am putut reasambla steagul în forma iniţială, protejându-l cu tul fin vopsit tricolor şi fixat cu fir subţire de mătase pentru a-i conferi soliditate şi rezistenţă.

Efortul depus pentru a reda forma obiectului în întregul lui ar justifica găsirea unei soluţii de expunere şi prezentare în aşa manieră încât să poată fi vizibile ambele feţe.

Bibliografie: Muzeul Naţional de Istorie „Cercetări de conservare şi restaurare a

patrimoniului muzeal”, Bucureşti, 1981.

311

Problèmes issus pendant le processus de restauration et préservation

d’un drapeau peint vers la fin du XIX –e siècle et appartenant au Département de Prahova

Dans cet article les auteurs développent les problèmes parus durant

le processus de conservation et réhabilitation d’un drapeau appartenant au Musée d’Archéologie de Ploiesti, et cela parque la restauration et la conservation, des drapeaux peint constituent un problème de difficulté accrue du au matériel dont ils sont confectionnés, aux modifications subies durant le temps et aux condition de conservation, aux influences environnementaux qui actionnent différemment sur les composantes, aussi bien qu’aux forces d’interaction de tous ces facteurs, dans le temps.

312

MĂSURI DE PROTECŢIE A DESCOPERIRILOR

ARHEOLOGICE METALICE

Adela Gabriela Dumitru

Cercetarea arheologică, una din funcţiile muzeului, este o activitate complexă, de mare importanţă care contribuie la îmbogăţirea patri-moniului, an de an, cu noi piese şi care furnizează, în absenţa unor izvoare scrise, date exacte privind evoluţia societăţii din cele mai vechi timpuri.

Bunurile arheologice se clasifică în trei clase1: clasa materialelor de natură organică foarte afectate de contactul

prelungit cu mediul de zacere (ex: lemn, piele); clasa materialelor de natură anorganică (ex: ceramică, metal,

marmură, piatră); clasa materialelor de natură organică în stare relativ bună de

conservare. În momentul decopertării, dacă obiectul nu este protejat în mod

adecvat, se declanşează un proces foarte rapid de modificare a stării de sănătate a acestuia.

Momentul decopertării este considerat un moment critic şi este determinat de un ansamblu de cauze şi factori2 care accelerează procesul de degradare:

starea precară a obiectului în mometul decopertării; virulenţa factorilor noului mediu ambiant (temperatura şi

radiaţiile incidente); modul şi durata activităţii cu obiectul în perioada imediat

următoare descoperirii cum sunt: întocmirea documentaţiei, foto-grafierea, prelevarea, mânuirea şi depozitarea obiectului.

Perioada critică începe odată cu decopertarea şi sfârşeşte doar atunci când materialul arheologic descoperit a ajuns în laboratorul de restaurare.

Dintre toate obiectele arheologice, obiectele metalice sunt, fără îndoială, cel mai dificil abordabile în momentul săpăturilor3.

1 A. Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2003, p. 299. 2 A. Moldoveanu, op. cit., p. 319.

313

Majoritatea obiectelor metalice scoase din siturile arheologice sunt, adesea, într-o stare avansată de degradare şi de deteriorare. Această stare este dată de reacţia dintre obiect şi mediul său înconjurător.

Alterarea metalelor sub influenţa unor procese chimice şi microbiologice poartă numele de coroziune4.

Coroziunea poate fi considerată ca un proces invers, care face ca obiectul finit (agrafe, cercei, chei etc.) să se reîntoarcă la unul sau mai multe tipuri de minereu, starea minerală fiind cea mai stabilă pentru metal.

Sub acţiunea apelor de infiltraţie, respectiv a umidităţii solului, a oxigenului şi a diverselor săruri chimice, cumulată cu efectul microbiologic, obiectul arheologic abandonat în sol, se va coroda în timp, trecând în diverşi compuşi chimici, reîntorcându-se astfel la starea de minereu.

O piesă metalică abandonată, într-o anumită stare de conservare, mai mult sau mai puţin precară, va suferi în timp diverse efecte de deteriorare sub influenţa unor procese fizico-chimice de destrucţie (eroziune, fisurare, aplatizare/turtire) şi de degradare sub influenţa unor procese chimice şi microbiologice de alterare.

În studiul condiţiilor de stabilitate, respectiv al condiţiilor optime de păstrare, pentru sistemul obiect – mediu, se iau toţi factorii posibili, în mod obişnuit, aşa-numiţii factori externi, care se grupează în factorii de mediu (umiditatea, temperatura, pH-ul sistemelor lichide, presiunea, lumina şi radiaţiile, vântul) şi factorii de risc, induşi de activităţi domestice (de exemplu diversele forme de poluare, defrişări, alunecări de teren sau tasări), calamităţi, dezastre şi altele, cum ar fi: cutremurele, exploziile, inundaţiile, incendiile5. Agresivitatea acestor factori se resimte prin modificări fizico-structurale, chimice sau microbiologice.

În general, la prelungirea durabilităţii metalelor vechi pot contribui două grupe de factori: factori endogeni (interni), legaţi de natura materialului şi de tehnologiile de elaborare şi de prelucrare şi factorii exogeni (externi)6.

Înainte ca cercetarea arheologică să înceapă este necesară amenajarea unui spaţiu de aclimatizare şi de păstrare, unde urmează să fie depozitate temporar obiectele descoperite.

3 *** Conservarea în arheologie. Metode şi practici ale conservării – restaurării vestigiilor arheologice, Editura Massar, Paris, 1990, p. 2. 4 Ibidem, p. 10. 5 I. Sandu, I. G. Sandu, A. Dima, Restaurarea şi conservarea obiectelor metalice, Editura Corson, Iaşi, 2002, p. 606 6 Ibidem, p. 608

314

Decopertarea (dezvelirea) reprezintă operaţia de îndepărtare a straturilor de pământ superficial sau profund, care acoperă un monument sau un obiect arheologic.

Decopertarea are două faze7: decopertarea primară, prin îndepărtarea pământului până aproape

de suprafaţa obiectului, folosindu-se unelte de forţă: târnăcoape (cazuri rare), lopeţi;

decopertarea secundară, când se îndepărtează solul de pe suprafaţa obiectului, operaţiunea continuând până la baza acestuia. În funcţie de natura obiectului sunt folosite unelte mai fine: perii, pensule, instrumente din lemn (pentru îndepărtarea eventualelor depuneri vegetale, a grăunţelor de nisip sau a altor depuneri de pe suprafaţa obiectelor arheologice), şpacluri, pensule mari.

Când, datorită dimensiunilor obiectului sau din alte motive, decopertarea necesită o perioadă mai îndelungată de intervenţie pentru îndepărtarea pământului de pe întreaga suprafaţă a obiectului, pentru prevenirea deshidratării, partea decopertată a obiectului se acoperă cu o pânză umedă sau cu o folie de polietilenă sau chiar pământ.

Pentru fiecare obiect care trebuie scos trebuie făcută o dublă analiză: a stării obiectului, precum şi cea necesară stabilirii celor mai potrivite tehnici de ridicare-apucare, poziţionare. Un obiect poate avea aparent o stare bună, dar, în realitate, el fiind foarte fragil (decorul lui poate fi estompat de coroziune sau de depunerile de concreţiuni calcaroase).

De obicei, pe şantierul arheologic nu este posibil să se realizeze un tratament de urgenţă şi deci, cam în 99% dintre cazuri, trebuie să se recurgă la o stabilizare şi consolidare preventivă a obiectelor, în aşteptarea unui tratament ulterior.

Stabilizarea şi/sau consolidarea se poate face, teoretic, în două moduri: prin intervenţie asupra obiectului sau prin modificarea mediului din jurul său, respectiv prin climatizare şi grijă deosebită în manipularea şi transportul lor în laborator. Pe şantier doar ultima metodă se poate aplica deoarece este cea mai simplă8.

Pe şantier nu trebuie să se efectueze intervenţii pe obiect decât dacă absenţa acestora ar pune în pericol sănătatea obiectului. Trebuie întrunite anumite condiţii: specialişti (restauratori de profil), substanţe, materiale, condiţii adecvate de aplicare.

7 A. Moldoveanu, op. cit., p. 323 8 William Mourey, Conservarea antichităţilor metalice de la săpătură la muzeu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 91.

315

Odată efectuată decopertarea şi prelevarea, se face depozitarea descoperirilor pe şantier. Provizorie sau de durată, depozitarea în condiţiile oferite de un şantier arheologic trebuie tratată cu multă atenţie deoarece supravieţuirea obiectului depinde de aceste condiţii9.

Pentru obiectele găsite în mediu uscat sau foarte puţin umed este suficient să punem piesele într-un sac etanş de polietilenă, în care se introduce o cantitate de aproximativ 6-8 ori volumul piesei de silicagel, cu indicator de saturaţie. Silicagelul are scopul de a face să scadă umiditatea la un procentaj mai mic de 40%, ceea ce are ca efect stoparea coroziunii10.

Silicagelul este albastru când este uscat şi devine roz când este saturat (în proporţie de aproape 20% din greutatea sa).

Obiectele găsite în mediu foarte umed sau apos, imediat după extracţia lor din sit, trebuie introduse în apă deionizată şi niciodată în apă de la robinet sau de la izvor11. Apa deionizată trebuie schimbată cu regularitate.

Există două excepţii de la această regulă: obiectele din plumb, pe care le vom usca imediat, şi obiectele din fier, pentru care trebuie să adăugăm 2 g de azotit de sodiu (o jumătate de linguriţă) la un litru de apă deionizată12 (se poate utiliza apa distilată sau apă de ploaie).

În funcţie de starea de conservare, începând cu faza de sortare/clasificare, se va acorda o atenţie deosebită manipulării, ambalării şi transportului în laborator, unde este indicat să se execute şi curăţarea pieselor13.

Trebuie să se evite curăţarea coroziunii sau concreţiunii calcaroase de pe obiecte, întrucât această operaţie făcută fără cunoştinţe, aptitudini sau instrumente speciale poate afecta iremediabil piesa, pierzându-se şi informaţii importante. Este mai bine, de asemenea, să nu se aplice ceară, aracet sau lac întrucât aplicarea incorectă poate face mai mult rău decât bine.

Manipularea greşită şi ambalarea necorespunzătoare sunt cele mai comune ameninţări în ceea ce priveşte protecţia şi conservarea descoperirilor arheologice.

9 Din momentul decopertării pentru obiect începe un fel de numărătoare inversă care va înceta doar atunci când acestuia i s-a asigurat stabilitatea stării prin tratamente efectuate în laboratorul de profil. 10 William Mourey, op. cit., p. 91. 11 I. Sandu, I. G. Sandu, A. Dima, op. cit., p. 619. 12 William Mourey, op. cit., p. 92. 13 *** Conservarea în arheologie, p. 29.

316

Operaţiunile de manipulare, ambalare şi transport a descoperirilor arheologice sunt dificile şi ele trebuie să fie efectuate în anumite condiţii14.

Manipularea se face de obicei utilizând mănuşi din mătase sau din fir de nylon, iar în lipsa acestora, cu mănuşi chirurgicale. Piesele foarte deteriorate, cu risc mare de dezmembrare, rupere sau fisurare, vor fi manipulate pe suporturi sau platforme speciale. Obiectul se manipulează nu numai potrivit formei, proprietăţilor fizico-mecanice şi naturii materialului, ci în funcţie cu starea lui de conservare; nu se manevrează mai multe obiecte în acelaşi timp.

Ambalarea trebuie să ţină cont de starea de conservare şi de mărimea obiectului.

Obiectele mici se ambalează în plicuri sau în pungi din hârtie neutră sau din material plastic, iar obiectele mari în cutii sau containere (după caz) din carton, lemn sau aluminiu.

Ambalajul are două funcţii esenţiale de protecţie15: împotriva mediului înconjurător; contra unor eventuale şocuri, loviri etc. în manipulare şi transport.

Ambalajul trebuie să protejeze obiectul de: praf, umiditate, variaţii de temperatură (care sunt în corelaţie cu umiditatea), lumina şi de alte obiecte ce se găsesc în vecinătatea lui, precum şi contra manipulărilor neadecvate. Ambalajul trebuie să fie fabricat dintr-un material inert care să nu activeze coroziunea16 şi să confere conţinutului protecţie împotriva factorilor care pot provoca degradări mecanice (loviri, şocuri, trepidaţii) sau împotriva oricăror altor forme de alterare. Acesta va fi făcut din materiale rigide – lemn, în special – deşi în destul de multe cazuri se poate accepta şi cartonul presat sau cartonul cu straturi cu goluri intermediare de aer.

În măsura în care este posibil, ambalarea se va efectua în condiţii climatice bune, adică pe timp uscat şi destul de rece (temperaturi cuprinse între 5 şi 100C).

Separarea pieselor în moduli de ambalare este obligatorie, iar aşezarea trebuie să răspundă principiului potrivit căruia niciunul dintre obiecte să nu constituie o sursă de deteriorare pentru celălalt. Pentru obiectele foarte fragile se va proceda la ambalări separate, în cutii separate. Apoi, aceste cutii pot fi introduse în alte cutii mai mari.

14 A. Moldoveanu, op. cit., p. 342. 15 William Mourey, op. cit., p. 93. 16 I. Sandu, I. G. Sandu, A. Dima, op. cit., p. 622.

317

După sosirea la destinaţie, piesele vor fi dezambalate şi manipulate cu aceeaşi grijă ca la ambalare, urmând ca ele să fie restaurate. Scoaterea din ambalajele în care au fost transportate va fi efectuată într-un spaţiu închis.

Dacă obiectele pentru păstrarea cărora se impune menţinerea intactă a conţinutului de umiditate nu intră în lucru în laborator, atunci vor fi duse cu ambalajele în care au fost ţinute pe şantier, într-un spaţiu cu temperatură şi umiditate constante.

Conservarea – restaurarea permit adesea a reda un sens obiectelor metalice, profund corodate.

Intervenţiile de conservare-restaurare asupra unui obiect arheologic răspund la trei obiective principale:

asigurarea conservării pe termen lung; asigurarea informaţiilor arheologice al cărui suport material îl

reprezintă; posibilitatea lizibilităţii şi prezentării sale.

Bibliografie:

1. METAL 95, Proceedings of the International Conference of Metals Conservation, Semur en Auxois, Paris, 1995

2. METAL 98, Proceedings of the International Conference of Metals Conservation, Draguignan, 1998

3. MOLDOVEANU, A., Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2003

4. MOUREY, William, Conservarea antichităţilor metalice de la săpătură la muzeu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

5. PLENDERLEITH, H., La Conservation des Antiquités et des Ouvres d’Art, Paris, 1969

6. RIEDERER, Josef, Restoration and Preservation, Goethe-Institut, Köln, 1990

7. SANDU, I., SANDU, I.G., DIMA, A., Restaurarea şi Conservarea obiectelor metalice, Editura Corson, Iaşi, 2002

8. SELWYN, Lyndsie, Metals and corrosion, Canadian Conservation Institute, 1990

9. STAMBOLOV, T., The Corrosion and Conservation of Metallic Antiquities and Works of Art, Amsterdam, 1985

10. ***, 8-th Triennal Meeting, ICOM-CC, Sydney, 1987 11. ***, 9-th Triennal Meeting, ICOM-CC, Dresden, 1990

318

12. ***, 10-th Triennal Meeting, ICOM-CC, Washington, 1993 13. ***, 11-th Triennal Meeting, ICOM-CC, Edinburgh, 1996 14. ***, 12-th Triennal Meeting, ICOM-CC, Lyon, 1999 15. ***, Conservarea în arheologie. Metode şi practici ale

conservării – restaurării vestigiilor arheologice, Editura Massar, Paris, 1990 16. Ordonanţa nr. 43/2000 (publicată în Monitorul Oficial nr. 45/

2000) privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional

17. Ordinul nr. 2071/2000 al Ministerului Culturii şi Cultelor privind instituirea Regulamentului de organizare a săpăturilor arheolo-gice din România

18. Legea nr. 311/2003 (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 528/2003) – Legea muzeelor şi a colecţiilor publice

19. Legea nr. 12/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 36/2006) – legea pentru modificarea şi completarea Legii muzeelor şi a colecţiilor publice.

Problèmes issus pendant le processus de restauration et préservation d’un drapeau peint vers la fin du XIX –e siècle et appartenant

au Département de Prahova

L’article présente les mesures qu’on peut entreprendre sur le chantier archéologique pour la protection de découvertes métalliques : l’aménagement d’une zone de climatisation et conservation où, par la suite, on puisse déposer temporairement les objets découvertes, aussi bien que les mesures pour manipuler, emballer et transporter ces pièces jusqu’au laboratoire de restauration et conservation.

319

CONSIDERAŢII ASUPRA DEGRADĂRILOR

TEXTILELOR REALIZATE DIN MATERIALE PROTEICE (LÂNĂ ŞI MĂTASE)

Alina Maria Gărău

Materialele proteice sunt substanţe formate din aminoacizi, cu structură deosebită de cele celulozice.

Mătasea naturală este rezultatul secreţiei grandulare produsă de larva unui fluture (Bombix Mori). Aceste larve cunoscute sub denumirea de viermi de mătase, se hrănesc cu frunze de dud, iar când ajung la maturitate, după 30 de zile de creştere, se îmbracă într-o gogoaşă de aproximativ 2 g., formată dintr-un fir lung de 100-3000 m.

Gogoşile se strâng, iar cristalidele se omoară prin încălzirea în aer, 90 min., la 75oC. Firul de mătase se deapănă în sculuri sub formă de filamente din 4-8 gogoşi.

Firul de mătase crudă este alcătuit din două filamente de fibroină aşezate unul lângă altul, acoperite şi lipite între ele cu un clei numit sericină. După îndepărtarea sericinei care se face prin operaţia de degomare prin tratare la 90oC cu soluţii slabe de sodă calcinată (pH 9,5), filamentele de fibroină se separă rămânând ca atare.

Fibra de mătase are o rezistenţă la rupere redusă, este higroscopică, are o rezistenţă mică la acţiunea acizilor minerali, dar o rezistenţă mai bună la acţiunea alcaliilor. Acizii organici în concentraţii mici (1%) nu atacă fibra nici chiar la fierbere. Acidul acetic întăreşte mătasea, îi dă luciu şi foşnet. Soluţiile de hidroxid de sodiu concentrate dizolvă fibra chiar la rece, iar la fierbere dizolvarea se realizează la concentraţie de 5%.

Mătasea naturală este foarte sensibilă la acţiunea oxidanţilor. Prin expunere la soare fibra se degradează oxidativ. Este foarte rezistentă la acţiunea moliilor, ciupercilor şi mucegaiurilor.

Mătasea naturală arde cu miros de corn ars şi lasă o gămălie specifică fibrelor naturale animale.

Lâna este o formaţiune cornoasă a pielii oilor, cu o structură în trei straturi: exterior, cortical şi medular, la baza structurii chimice stând cheratina. Elasticitatea fibrei creşte în mediu umed, tratarea cu abur stabilizând-o dimensional.

În mediu alcalin fibra se degradează, în mediu acid fiind destul de rezistentă. Oxidanţii precum apa oxigenată albesc lâna, dar exercită şi o

320

acţiune de degradare a fibrei care creşte cu temperatura şi alcalinitatea mediului. Degradarea oxidativă se produce şi de către oxigenul din aer sub acţiunea luminii solare, cu menţiunea că fibrele vopsite sunt mai rezistente.

Fibra încălzită timp îndelungat devine fragilă, este rezistentă la putrezire, dar este atacată de molii pentru care este un aliment. Arde cu miros de corn ars lăsând un scrum rigid, dar sfărâmicios.

Majoritatea ţesăturilor din care sunt confecţionate obiectele textile de patrimoniu din expoziţiile sau depozitele muzeale sunt realizate din fire de lână sau mătase. Suportul proteic este unul din cele mai sensibile la acţiunea factorilor de degradare, iar textilele realizate din aceste fibre îşi pierd din proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice, parametrii de structură şi calităţile estetice.

Printre primele investigaţii care se fac piesei care ajunge în laboratorul de restaurare sunt: identificarea tipului fibrei, natura şi gradul deteriorării bunului folosind metode vizuale, microscopice, fizico-chimice etc.

După natura mecanismelor de degradare a pieselor, clasa de factori distructivi se împarte în factori naturali (reactivi-umiditatea şi de activare-spectrul luminos natural şi artificial, temperatura), mecanici (uzura funcţională, tensionări), contaminanţii (gaze poluante), omul (manipulări, tratamente defectuoase, vandalisme) şi calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, incendii).

Dintre degradările fizico-mecanice şi fizico-chimice ale fibrelor proteice în care mecanismul de degradare şi relaţia degradare factor intern-extern este caracteristic tipului de fibră amintim: DEFORMAREA sau modificarea dimensiunilor firelor şi implicit a piesei, în care sunt afectate elementele de rezistenţă, flexibilitate şi de elasticitate a ţesăturii.

Cauza apariţiei deformării este supunerea la un lucru mecanic (întindere, torsiune, flexiune) pe o perioada mai mare de timp, în condiţii de microclimat defectuoase, tratarea obiectului în medii de curăţire nepotrivite şi afectarea elementelor de rezistenţă prin degradarea structurii chimice a fibrei, introducerea în timpul restaurării a unor materiale noi care au rezistenţă diferită faţă de cele originale.

ŞIFONAREA reprezintă îndoirile neregulate faţă de direcţia urzelii şi a bătelii ţesăturii. Îndoiturile sunt degradări ireversibile, intensitatea degradării depinzând de gradul de şifonabilitate al fibrei, de timpul cât a fost ţinută în această poziţie, de greutatea ţesăturii sau a teancului aşezat deasupra, de umezeala şi temperatura din spaţiul de depozitare.

321

RĂRIREA este modificarea densităţii uniforme a firelor de urzeală şi băteală ale unei ţesături prin deformarea sau tocirea firelor.

Cauzele pot fi determinate de uzura mecanică funcţională, slăbirea rezistenţei fizico-mecanice sub acţiunea factorilor externi (fibra macerată de fungi şi produse chimice).

RUPEREA reprezintă întreruperea completă a firului de urzeală sau băteală a ţesăturii.

Cauzele sunt tensionări ale ţesăturii, supunerea la forţe energice şi/sau îndelungate. Porţiunile de ţesătură cu rezistenţa cea mai mică sunt mai vulnerabile la acest tip de degradare fizică.

ÎNSCORŢAREA reprezintă pierderea maleabilităţii ţesăturii. Firele de lână sau mătase se aspresc şi se îndoaie foarte greu. Este de diferite grade în funcţie de natura şi grosimea ţesăturii, de calitatea şi condiţiile depunerii depozitelor străine de materialul textil în sau pe fibră.

Cauzele apariţiei sunt deshidratarea fibrelor, depuneri de praf, murdărie grasă etc.

FRIABILITATEA este o degradare specifică firelor de mătase şi lână care se materializează prin dezintegrarea, pulverizarea lor datorită faptului că devin foarte casante.

Cauzele pot fi determinate de acţiunea unor factori biologici, acţiunea unor acizi minerali sau procesul de hidroliză prin care apa din celulele fibrei este consumată.

PĂTAREA reprezintă apariţia unor zone de culoare diferită de cea a materialului textil, de diverse naturi, provenienţe şi penetrabilitate. Petele pot fi superficiale (prin atingere de scurtă durată) sau profunde (prin absorbţie în fibre).

Cauzele sunt determinate de contactul cu elemente străine materialului textil, curăţirii necorespunzătoare cu solvenţi efectuată pe porţiuni, astfel încât murdăria transportată de solvent migrează şi formează halouri în jurul unei foste pete, oxidarea elementelor metalice (galoane, benzi, nasturi, broderii cu fir metalic) existente pe piesă.

Degradarea este caracteristică ambelor tipuri de fibre proteice. DECOLORAREA poate să fie în nuanţă şi atunci este o estompare a

culorii, sau în afară de nuanţă, când are loc o schimbare de culoare. Cauzele sunt determinate de acţiunea factorilor externi (umiditatea,

temperatura, intensitatea luminoasă, praful etc.). Agenţii oxidanţi şi soluţiile alcaline care distrug coloranţii naturali, dar degradează şi fibra, acţionează asupra ambelor tipuri de fibre.

ÎNSÂNGERAREA coloranţilor sau migrarea în zonele învecinate a culorilor instabile are ca rezultat pătarea materialului. Intensitatea acestei

322

migrări ţine de natura colorantului, de felul în care a fost fixat pe fibră, de natura materialului textil.

Cauzele sunt determinate de neconcordanţa între modul de stabilizare a colorantului şi metoda de curăţire, folosirea detergenţilor de alcalinitate ridicată şi a unei temperaturi ridicate în cadrul procesului de spălare, uscarea neadecvată a unor piese care nu conţin pigmenţi rezistenţi la menţinerea îndelungată în stare umedă.

ÎNROŞIREA este apariţia de pete roşii neuniforme ca intensitate pe ţesăturile de lână. Apar ca rezultat al oxidării bacteriene într-un mediu favorizant.

Cauzele sunt determinate de aşezarea naftalinei direct pe ţesătură, bacteriile folosind naftalina ca mediu de hrană şi formând produşi de descompunere.

PIERDEREA MIEZULUI TEXTIL al firelor metalice este urmare acţiunii bacteriilor într-un microclimat care favorizează dezvoltarea lor.

PETE datorate oxizilor, clorurilor etc. metalelor din ornamentele pieselor apar ca urmare a acţiunii factorilor de mediu inadecvaţi.

ATACUL BIOLOGIC asupra materialelor proteice se materializează prin apariţia orificiilor de diferite dimensiuni pe suprafaţa materialului textil, dezintegrarea fibrelor, depuneri de ouă, larve, excremente, pete, lacune ca urmare a acţiunii insectelor şi rozătoarelor, dar şi a mucegaiurilor şi fungilor.

Aceste degradări apar ca urmare a creării unor condiţii care facilitează pătrunderea şi dezvoltarea factorilor biologici dăunători (depozitare defectuoasă, valori mari ale temperaturii şi umezelii).

Toate metodele adoptate în restaurarea şi conservarea pieselor de patrimoniu realizate din materiale proteice se vor baza pe proprietăţile fizice şi chimice cunoscute. Fluxul tehnologic al restaurării va ţine cont de legislaţia în vigoare coroborat cu specificitatea fiecărei piese, compatibilitatea acesteia cu anumite substanţe, materiale şi tratamente. Bibliografie:

• Mureşan, Tudor, Compoziţia şi decompoziţia ţesăturilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984

• Moldoveanu, Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Bucureşti, 2003

• Pertegato, Francesco, I tessili. Degrado e restauro, Nardini Editore, Firenze, 2000

• http://www.textile-conservation.co.uk

323

Reflexion on Degradation of Textile Made of Proteinaceous Material

(Wool and Silk)

This contribution intends to present characteristic of the wool and silk threads, as well as specific psysical, chemical and biological degradations which determine particular intervention requirements.

Because of particular characteristics, given the unfavourable environmental conditions, these types of organic materials easely affects specific degradations.

324

CONSIDERAŢII PRIVIND OPERAŢIUNILE DE

RESTAURARE SPECIFICE COVOARELOR

Irinela Firan

Constituirea şi valorificarea colecţiilor de bunuri culturale este condiţionată de organizarea şi funcţionarea unui sistem de activităţi cu caracter ştiinţific şi tehnic, care au drept scop prezervarea bunurilor culturale pe durată nedeterminată de timp. Pentru acesta, de-a lungul timpului, s-a dezvoltat o ştiinţă cu caracter interdisciplinar care se bazează pe colaborarea mai multor discipline (fizica, chimia, biologia, ingineria, arhitectura, artele plastice, istoria, etnologia, sociologia, etc.) care elaborează şi aplică proiecte în domeniul conservării şi restaurării moştenirii culturale a umanităţii.

Restaurarea pieselor textile face parte din sectoarele cele mai complexe în ceea ce priveşte tehnicile folosite. În cazul textilelor, degradările şi factorii care le determină sunt foarte variate, de multe ori apărând situaţii paradoxale. Starea de conservare a pieselor textile depinde în mare măsură de mediul în care au fost păstrate.

Umiditatea constituie cauza principală a degradării covoarelor deoarece ea favorizează atacul biologic şi, implicit, putrezirea ţesăturilor.

Lumina prea puternică şi căldura excesivă sunt la fel de periculoase pentru fibrele textile şi pentru coloranţi, atât pentru vechii coloranţi sintetici, cât şi pentru coloranţii vegetali utilizaţi până în sec. XIX.

Ca şi celelalte materiale de natură organică, cum ar fi hârtia şi lemnul, covoarele sunt ameninţate de atacul unor insecte: antrenoidele, moliile, peştişorul de argint, termitele etc. Pe de altă parte, apar şi degradările de uzură: agăţările, deşirările, pierderea unor porţiuni în zonele mai intens solicitate.

Operaţiile de restaurare sunt executate cu scopul de a păstra informaţia pe care obiectul o furnizează. Orice tip de activitate de restaurare presupune cunoaşterea anamnezei obiectului, în urma unei documentări riguroase şi a investigaţiilor fizice, chimice şi biologice. După cunoaşterea acestor date, restauratorul poate opta pentru procedurile şi substanţele folosite.

Investigaţia este o componentă importantă şi indispensabilă a restaurării ştiintifice. Orice tip de investigaţie - fizică, chimică, biologică nu trebuie să dăuneze obiectului.

325

Pentru determinarea tipului de fibră şi a colorantului se fac investigaţii vizuale (cu lupa şi ochiul liber), dar şi folosind stereomicroscopul, precum şi teste microchimice care constau în reacţii de culoare şi reacţii de ardere. Chiar dacă metoda de determinare este nedistructivă, aceasta se va realiza într-o zonă cât mai puţin vizibilă. Probele prelevate pentru investigaţii distructive - proba de determinare prin ardere - se vor lua din zonele degradate ale piesei, în cantităţi minime necesare.

Pentru determinarea rezistenţei coloranţilor la agenţii de spălare, se testează agentul de spălare (detergent neionic) în concentraţia ce urmează a fi folosită în procesul de curăţire. În situaţia în care colorantul migrează, se poate interveni pentru fixarea acestuia pe fibră, progresiv. În cazul în care nu se obţine o fixare a colorantului, este preferabil a nu se curăţi covorul prin imersare. Se va opta pentru curăţirea cu solvenţi organici.

În timpul procesului de restaurare se intervine asupra obiectului cu mai multe operaţii cum ar fi: curăţirea, integrarea, reintegrarea, reconstituirea, consolidarea, îmbinarea, finisarea, dublarea şi coaserea manşonului pentru expunere.

Curăţirea este un proces uzual în conservare şi restaurare care presupune înlăturarea tuturor tipurilor de acumulări de pe suprafaţa piesei.

La covoare, curăţirea mecanică este obligatorie şi este prioritară celorlalte curăţiri realizându-se prin periere sau aspirare. Este urmată de curăţirea cu solvenţi sau prin imersie în apă distilată şi un agent de spălare cu un pH neutru. Se optează pentru una sau alta dintre metode în funcţie de starea de conservare a obiectului, gradul de fragilizare şi rezistenţa culorilor.

Reintegrarea reprezintă refacerea unei zone degradate printr-o tehnică asemănătoare celei originale, folosindu-se materiale similare (grosime fir, răsucire, culoare) pentru redarea aspectului iniţial al covorului.

Metoda integrării se realizează în gherghef, deci după ce, în prealabil, piesa a fost montată într-un suport adecvat dimensiunilor obiectului. Zonele degradate, băteala sau urzeala deteriorată se refac prin ţesere cu acul introducându-se firele de urzeală şi completându-se modelul cu firele de băteală.

Restaurarea tradiţională presupune refacerea integrităţii obiectului. Percepţia vizuală scăzută a intervenţiei este un avantaj conferit de

folosirea metodei reintegrării. În laboratoarele din ţara noastră metoda reintegrării este preponderent utilizată pentru covoare, scoarţe, diferite

326

piese textile etnografice de interior, covoarele orientale cu noduri, karamani şi tapiserii.

Metoda reîntregirii se poate folosi doar dacă: - starea de conservare a piesei este relativ bună; - fibrele sunt suficient de rezistente; - zonele degradate nu depăşesc 20% din suprafaţa piesei. În cazul în care piesa este foarte fragilizată, având pierderi mari de

urzeală şi băteală, se recomandă consolidarea totală sau parţială a obiectului (în funcţie de gradul de deteriorare) pe un material de suport compatibil.

În urma unei analize atente a piesei ce urmează a fi restaurată şi a investigaţiei de laborator se va opta pentru una dintre metodele de restaurare potrivite obiectului în cauză.

Consolidarea se poate face în două moduri: - coaserea piesei pe un suport dintr-un material compatibil (acelaşi

tip de ţesătură cu acelaşi tip de fibră, culoare, grosime etc.). Operaţia este reversibilă, suportul putând fi înlăturat. Alegerea suportului are mare importanţă întrucât acesta trebuie să fie compatibil cu textila ca greutate, structura ţesăturii, culoare. Se poate opta pentru coaserea pe suport pe trasee orizontale şi verticale, egale şi simetrice (punct căramidă).

- lipirea piesei pe un material de suport cu adeziv. Folosirea adezivilor este mult mai uşor de realizat, dar nu se recomandă decât în situaţii limită deoarece este greu de ştiut cum va reacţiona adezivul în timp asupra piesei. Este necesară testarea compatibilităţii dintre adeziv, piesă şi materialul de suport.

Îmbinarea este o operaţie necesară în anumite cazuri, cuprinde toate procedurile de îmbinare a părţilor separate ale obiectului şi presupune potrivirea şi prinderea fragmentelor într-un întreg.

Dacă piesa este descompusă în părţi componente (ex. covoare, chilimuri formate prin coaserea a două sau mai multe părţi), în vederea conservării şi restaurării pe porţiuni pentru eficientizarea operaţiilor, acestea vor fi prinse în acelaşi punct de coasere întâlnit înaintea începerii restaurării.

Dublarea covoarelor reprezintă prinderea pe dosul lor a unei ţesături, de obicei din bumbac sau netex nechimizat, cu un caroiaj romboidal de fire în punct “cojocăresc” la distanţa aleasă în funcţie de dimensiunile şi starea de conservare a pieselor. Ţesătura va avea culoare neutră şi se va integra cromatic armonios. Ea trebuie sa aibă dimensiuni mai mici decât covorul, aşa încât, după prindere, aceasta să nu se observe în timpul etalării covorului. Este o operaţie apărută ca o necesitate de combatere a deformării covoarelor la expunerea pe verticală, ca urmare a tensionării firelor de urzeală şi băteală provocate de propria lor greutate.

327

Detalii înainte şi după restaurare

328

Montarea manşonului pentru susţinerea covorului în vederea expunerii se realizează prin coasere tot în punct “cojocăresc”, dar cu pas mai mic decât la caroiaj. Manşonul trebuie să aibă o ţesătură rezistentă şi se aplică sub capătul superior al piesei.

Pentru exemplificare prezentăm câteva imagini cu restaurarea unui covor din lână care a prezentat probleme mari de conservare-restaurare. Aceste probleme au fost cauzate de acţiuni ale luminii, umidităţii, uzurii funcţionale, dar şi a intervenţiei neprofesioniste cu scop reparatoriu şi care, păstrat într-un mediu în care factorii de degradare au fost prezenţi de-a lungul timpului, au acţionat în mod direct şi ireversibil asupra piesei. Toate acestea au adus în discuţie metode şi tehnici diferite pentru salvarea obiectului şi oferirea lui circuitului expoziţional. Bibliografie: Townsend, Joice H., Color transparencies: studies on light fading and storage stabilitz, ICOM Comitette for conservation, 1993, working group 8 Sandu A., Aspecte metodologice privind conservarea ştiintifică a bunurilor de patrimoniu, Iaşi, 2001 Francesco Pertegato, Itessili. Degrado e restauro, Nardini Editore, Firenze, 2004 Florica Zaharia, Textile tradiţionale din Transilvania. Tehnologie şi estetică, Accent Print, Suceava, 2008

Considerations about the Restauration of the Carpets

In this paper I presented only a part of the technological flux used for the restoration and conservation of the carpets, rugs, mentioning that these treatments can’t be executated with no rigurous scientifical investigations and a lot of precation in their usage.

After restoration, the carpet appears cleaned in every detail, consolidated, with a very good visibility of the colors and sewings, the restoration interventions from esthetical point of view being visible for the specialists.

RECENZII

331

Colectiv. Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. II, Localităţi urbane, Editura FORTUNA, Râmnicu Vâlcea, 2012, 1045 p.

Forumul Cultural al Râmnicului şi Primăria Râmnicului, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea, au editat vol. al II-lea al Enciclopediei judeţului, la fel de voluminos şi, mai cu seamă, la fel de consistent şi atent îngrijit ca şi primul, apărut în anul 2010. Meritul revine, fără îndoială, d-lui dr. în filologie, profesor, arhivist şi paleograf, Ion Soare, care a reuşit să ansambleze cu mult profesionalism, informaţiile strânse de un colectiv mare de colaboratori, autori ai monografiilor fiecărui oraş din componenţa judeţului Vâlcea. Nu este o treabă uşoară, ba aş zice că este una foarte dificilă, să gestionezi multitudinea de informaţii, să uniformizezi stilurile de redactare, aparatul critic şi planul de prezentare a fiecărei localităţi urbane.

În egală măsură, autorii monografiilor au meritul că s-au documentat cu acribie asupra fiecarei informaţii, pentru a reda istoria localităţii care era în studiu, cât mai clar şi mai bine argumentat, căutând sursele necesare prin depozitele Arhivelor şi ale muzeelor.

Urmărind lista cu autori întâlneşti nume cunoscute din viaţa culturală a oraşului respectiv şi a judeţului. N-aş vrea să supăr, prin omisiune, pe niciunul dintre cei cuprinşi în lista autorilor, dar socotesc o datorie în a menţiona numele celor care erau frecvent întâlniţi la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice, cum au fost Pr. Dumitru Bălaşa, teolog şi istoric de marcă al Drăgăşanilor, şi prof. Costea Marinoiu, cercetător şi scriitor din Ocnele Mari, sau cum sunt: prof. Nicolae Daneş, specialist în geografie, prof. Gheorghe Dumitraşcu, prof. Emil Istocescu, prof. Ioan St. Lazăr, dr. în etnologie, scriitor şi cărturar, medicul Gh Mămularu, prof. C-tin Panait, prof. Eugen Petrescu, prof. Petre Petria, dr. Alexandru Popescu Mihăieşti, specialist în două domenii-psihopedagogie şi filologie, prof. Silviu Purice, cadru didactic universitar şi alţii.

În concluzia celor expuse mai sus, volumul de muncă depus de autorii fiecărei monografii prezente, cât mai ales cel al responsabilului întregii ediţii, dl. Ion Soare, a fost foarte mare şi efortul se va amplifica dacă avem în vedere că şi-au propus să continue pregătirea altor volume în care vor fi prezentate localităţile rurale.

Deschizând vol. al II-lea al Enciclopediei judeţului Vâlcea te impresionează, de la început, buna structurare atât a voluminoasei cărţi cât şi a monografiilor componente. Au fost luate în discuţie întâi municipiile Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, apoi, în ordine alfabetică,

332

oraşele Băbeni, Băile Govora, Băile Olăneşti, Bălceşti, Berbeşti, Brezoi, Horezu şi Ocnele Mari. Nu putem merge mai departe fără a face o precizare care vine să completeze o apreciere anterioară referitoare la cantitatea de muncă şi la calitatea prestaţiei autorilor: cele două volume, apărute deja, şi probabil şi cele care urmează a fi elaborate, sunt, fără îndoială, adevărate demersuri ştiinţifice şi nu simple materiale de popularizare, cu care, nu cu mult timp în urmă, eram familiarizaţi. Nu, lucrarea este ştiinţific elaborată, organizată şi documentată, coordo-natorul beneficiind, pe lângă seriozitatea celor care au strâns şi ansamblat informaţiile, şi de sprijinul unei Administraţii locale puse în slujba ridicării spirituale a judeţului.

De altfel, în Notă asupra Ediţiei, dl. Ion Soare face această apreciere, subliniind caracterul enciclopedic al tuturor monografiilor care alcătuiesc volumul, şi că istoriografia viitorului nu va putea ocoli această lucrare, mulţumind, totodată, instituţiilor administrative mai sus menţionate pentru ajutorul acordat.

Intrând în partea structurală, constatăm că autorii au urmat, pe cât a fost posibil, un plan prestabilit, pornind de la cadrul natural în care s-a dezvoltat aşezarea, delimitând teritoriul, caracteristicile sale geomorfo-logice şi geologice, clima, solul, etc. Apoi îi este prezentată istoria, pornind de la cele mai vechi urme ale locuirii până în contemporaneitate, după care, bine documentate şi gestionate, sunt datele privitoare la demografie, viaţa economică, învăţământ, cultură etc, la sfârşit fiind o inspirată listă în care se face un riguros dicţionar al personalităţilor care s-au născut sau care au trăit şi creat în oraşul respectiv.

Remarcabilă este şi partea ilustrativă a lucrării, în care sunt prezen-tate clădiri şi monumente intrate în patrimoniul cultural, evenimente istorice care s-au petrecut în raza localităţii respective, stabilimente industriale, multe dispărute deja.

În final ne permitem să facem recomandarea ca exemplul judeţului Vâlcea să fie urmat de celelalte unităţi teritoriale ale ţării, deoarece, dacă sunt ştiinţific realizate, aceste lucrări de anvergură, pot constitui adevărate cărămizi la edificiul istoriei naţionale.

Ilie Vulpe

333

Nicolae Marinescu, Săptămânalul „Demnitatea”. Libertatea pe cont propriu, Editura AIUS, Craiova, 2013, 242 p.

Profesorul Nicolae Marinescu descrie pentru prima oară – după

ştiinţa noastră – în două cărţi de referinţă: AIUS 20. File din istoria noastră, Editura AIUS, Craiova, 2011 şi Săptămânalul „Demnitatea”. Libertatea pe cont propriu, Editura AIUS, Craiova, 2013, procesul complex al schimbărilor sociale începute prin evenimentele istorice din decembrie 1989, înlocuirea structurilor de putere la nivel local şi evoluţia lor ulterioară, asumându-şi cu onestitate perspectiva subiectivă a unuia dintre participanţii la mişcarea populară din Craiova în 22 decembrie 1989 şi apoi a unuia dintre reprezentanţii revoluţionarilor în noile orga-nisme politice şi administrative ale judeţului Dolj.

Dincolo de reconstituirea contextului general în care forţe şi interese diverse şi chiar oculte se confruntau oarecum haotic, de faptul că mulţi actori ai momentului, identificaţi cu nume şi prenume, motivaţi de obiective mai mult sau mai puţin definite ori comune, îşi reconfigurează personalitatea publică prin atitudini şi acţiuni rămase până acum necunoscute celor din afara cercului de autoritate, contribuţia acestor lucrări constă şi în surprinderea efectelor actelor politice asupra vieţii cotidiene, aducând o mărturie necesară pentru generaţiile mai noi.

Descoperirea liberei iniţiative, a competiţiei de piaţă, a unor noi raporturi sociale într-un cadru politic şi economic nou, între producători parteneri sau competitori, între angajatori şi angajaţi, constituie o altă contribuţie substanţială a celor două lucrări prin care Nicolae Marinescu ilustrează un fenomen economic şi social nou pentru societatea româ-nească postdecembristă: apariţia micilor firme private, lupta lor pentru supravieţuire şi inevitabila învăţare din mers a competenţei manageriale.

Săptămânalul „Demnitatea”. Libertatea pe cont propriu prezintă scurta „istorie” de numai un an (martie 1990 – martie 1991, 45 de numere) a publicaţiei, însă rămânând în zona strictă a faptelor, e drept, multe susţinute prin mărturii multiple, indirecte, dar verificabile prin actanţii încă prezenţi în viaţa publică sau prin alte documente de explorat, proiectează un tablou de epocă animat, sugestiv şi cu planuri de profunzime ce trimit spre complexitatea unui adevărat moment istoric.

Cartea este structurată în trei părţi. „Iluzia cortinei”, cea dintâi, reuneşte capitolele: „Nevoia de libertate”, „Libertate şi putere”, „Complexul sărăciei”, „Regăsirea luminii”, „Vocile libertăţii la Craiova”, „Iluzia cortinei”, „Demnitatea - contur de ideal” şi prezintă evenimentele

334

din decembrie 1989 desfăşurate la Craiova şi în Dolj, despre care autorul crede că „au fost deopotrivă şi aproape simultan revoltă populară, revoluţie şi lovitură de stat. Toate pregătite cu mult înainte.” Tot aici cititorul va găsi date interesante privind componenţa şi funcţionarea organelor de stat, noul peisaj politic, apariţia presei libere etc.

Partea a doua, intitulată „Timpul Speranţei”, reuneşte 36 de editoriale, reportaje, interviuri sau comentarii pe diverse teme, publicate de Nicolae Marinescu în săptămânalul „Demnitatea”, dând o imagine expresivă a problemelor diverse care frământau societatea românească postdecembristă, dar şi a entuziasmului şi limitelor de percepţie asupra transformărilor abrupte pe care românii, în general, şi mulţi intelectuali, în special, le aveau asupra lor. Reţinem câteva titluri sugestive: „Un singur ideal – Renaşterea României”, „Revoluţia rămâne a noastră”, „Sub semnul trandafirului”, „Viitorul a început”, „Primăria în dialog cu cititorii”, „Poporul român se întinde până unde se vorbeşte limba română”, „Frontul la răscruce”, „De ce minerii…”, „Propun arestarea imediată a lui Raţiu şi Câmpeanu”, „Poiana-Mare – un spital pentru exterminarea deţinuţilor politici?” (în cinci numere succesive) etc. Tot de aici cititorii pot afla dificultăţile cu care se confrunta presa, chiar şi atunci când avea susţinerea autorităţii locale, „Demnitatea” apărând ca Săptămânal de opinie democratică (numerele 1-5), Publicaţie săptămânală doljeană a Frontului Salvării Naţionale (nr. 6-30), Săptămânal de Opinie şi Atitudine (nr. 31-39), Săptămânal de opinie social-democrată (nr. 40-45).

Partea a treia a cărţii o reprezintă „Bibliografia” cuprinzând titlurile articolelor publicate în „Demnitatea” în ordinea alfabetică a numelor autorilor, un instrument de lucru util pentru cercetătorii interesaţi de începuturile presei postdecembriste, de temele de interes şi modul de abordare a acestora de-a lungul celor douăzeci de ani care au trecut. Ea trimite, în consecinţă, la colecţia publicaţiei păstrată în depozitul de periodice al Bibliotecii Judeţene Alexandru şi Aristia Aman din Craiova.

Cum observa istoricul şi criticul literar Constantin M. Popa în prefaţa pe care o semnează, Săptămânalul „Demnitatea”. Libertatea pe cont propriu este o scriere în care „opţiunile autorului au autoritatea implicării, oneste şi dezinteresate”.

Victor Chiriţă