Expertiza mărfurilor falsificate

În sens general, noţiunea de expertiză desemnează un mijloc

probator de un tip deosebit reprezentând constatarea sau opinia unui

specialist într-un domeniu anumit de cunoaştere, în scopul elucidării unor

probleme controversate sau litigioase în faţa unor organe judiciare sau a

partenerilor unui contract economic.

Caracterul complex şi special al unor probleme pe care organele

judiciare le au de soluţionat obligă la consultarea în măsură tot mai mare

a opiniei specialiştilor în diverse domenii şi explică însemnătatea

deosebită atribuită mijloacelor de probă în stabilirea realităţii faptelor. În

ansamblul acestora, expertiza reprezintă acel mijloc de probă prin care,

în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul

aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate

ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare

cunoştinţe specializate.

Progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii, înregistrat mai ales în ultimele

decenii, a asigurat o expansiune fără precedent a expertizei, întâlnită în

prezent în aproape toate domeniile activităţii omeneşti. Necesitatea sa

este impusă de dezideratul prezentării unor probe concludente în faţa

organelor judiciare, a organismelor arbitrajului comercial internaţional

sau operatorilor economici, care să asigure adoptarea de către aceştia a

unor hotărâri juste.

Expertiza este considerată ca fiind necesară numai în acele cazuri

în care se pot da interpretări diferite unor probleme pentru a căror

soluţionare sunt necesare cunoştinţe de o deosebită competenţă

tehnică, economică, medicală etc. Ea constituie un mijloc de probă prin

care, în baza unei activităţi de cercetare desfăşurată prin folosirea unor

metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului interesat

concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare

sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Importanţa ce se acordă în

prezent expertizei poate fi evidenţiată, printre altele, de faptul că

legiuitorul prevede obligativitatea recurgerii la expertize în anumite

situaţii, prin înfiinţarea unor instituţii statale cu atribuţii în acest domeniu,

precum şi de selecţionarea experţilor dintre specialiştii cu cea mai înaltă

calificare.

Cu toată importanţa atribuită în prezent expertizei, trebuie totuşi

menţionat că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, fiind

supusă liberei aprecieri a organului judiciar, pe care îl ajută să-şi formeze

o opinie proprie. Prin urmare, expertiza nu este hotărâtoare în rezolvarea

unei cauze, organul judiciar nefiind obligat să formuleze o decizie

fundamentată numai pe opinia expertului.

Noţiunea de „expertiză", care derivă de la cuvântul latinesc

„experior" (a încerca, a proba) şi „expertus", având semnificaţia activităţii

de cercetare a unei probleme de către un specialist, este întâlnită, în

general, în limba multor popoare sub aceeaşi denumire (în limba

franceză - expertise, rusă - ekspertiza etc). Uneori, ea poate fi însă

desemnată prin mai mulţi termeni, precum proba prin rapoarte de experţi,

proba prin experţi sau rapoarte de experţi.

Expertiza mărfurilor falsificate şi contaminate

Falsificarea este operaţia de obţinere a unui produs asemănător

cu altul, deja existent în comerţ, operaţie efectuată în scop de

înşelăciune şi de obţinere a unor venituri ilicite. Expertizele având drept

obiect mărfuri falsificate sau contaminate sunt în general expertize

complexe, cu participarea unor specialişti din diverse domenii,

necesitând investigaţii laborioase şi de durată.

Fraudele, substituirile şi falsificările mărfurilor se înscriu în

categoria mărfurilor frauduloase, a căror amploare a crescut pe măsura

dezvoltării societăţii omeneşti - sursele potenţiale ale acestor mărfuri

frauduloase sunt:

– economia de piaţă, bazată pe libera reglare a cererii cu ofertă;

– lărgirea şi intensificarea schimburilor comerciale pe pieţele

interne şi internaţionale;

– creşterea numărului agenţilor comerciali implicaţi într-un proces

logistic.

Potrivit legislaţiei italiene, principalele forme de manopere

frauduloase sunt falsificarea, contrafacerea, frauda sanitară şi

substituirea.

Falsificarea este o operaţiune frauduloasă care constă în

modificarea raportului ponderal între componentele unui produs, fără a

efectua vreo aditivare cu alte substanţe.

Contrafacerea se constată când produsul introdus în comerţ are

compoziţia şi indicii de calitate diferiţi de cele normale sau declarate.

Frauda sanitară constă în nocivizarea produselor prin falsificare,

contrafacere sau prin substituire.

Substituirea produselor presupune modificarea compoziţiei

acestora, prin înlocuirea parţială a uneia sau mai multor substanţe cu

altele, de calitate şi valoare inferioară.

Ţinând seama de amploarea şi pericolul pe care-l prezintă

falsificarea produselor, în ţara noastră au fost luate o serie de măsuri de

prevenire şi sancţionare a eventualelor falsificări, în special în domeniul

produselor alimentare. Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea

populaţiei împotriva unor activităţi ilicite stipulează că “folosirea ori

substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre

vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt

falsificate sau substituite constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag

răspundere contravenţională sau penală”.

De asemenea, Ordonanţa Guvernului României nr. 39/1995 privind

producţia de produse alimentare destinate comercializării menţionează

că “falsificarea sau substituirea în domeniul calităţii constituie orice

înşelăciune sau tentativă de înşelăciune privind natura, caracteristicile

calitative, compoziţia, conţinutul în substanţe utile, înlocuirea în

componenţa produsului a unor substanţe cu altele vătămătoare sănătăţii,

precum şi falsificarea de denumiri, descrierea sau alte declaraţii false

privind originea, cantitatea sau identitatea mărfurilor sau serviciilor, care

contribuie la stabilirea valorii produsului”.

Normele de igienă privind alimentele şi protecţia sanitară a

acestora, aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 661/1995,

definesc falsificarea produselor alimentare ca fiind „adaosul oricărei

substanţe naturale sau sintetice în produse în scopul mascării unor

defecte ale produselor alimentare, precum şi în scopul modificării sau

conferirii de proprietăţi pe care produsele nu le justifică prin compoziţia

lor naturală şi prin normele de fabricaţie”.

Alţi autori definesc falsificarea ca fiind „operaţia de obţinerea şi

comercializare a acelor produse care reprezintă reproduceri (imitaţii)

aproape fidele, dar de calitate inferioară, a unor produse originale

existente pe piaţă, operaţie efectuată în scop fraudulos pentru obţinerea

unor venituri necuvenite.

Sensul corect al noţiunii de falsificare poate fi mai bine conturat

dacă se ţine seama de principalele direcţii posibile de falsificare care, în

cazul produselor alimentare, pot fi rezumate după cum urmează:

– îndepărtarea uneia sau mai multor componente naturale;

– modificarea proporţiei normale de componente chimice

specifice;

– introducerea în produs a unor substanţe nespecifice şi nici

normale naturii acestuia;

– substituirea unor componente naturale cu componente

sintetice sau artificiale, neavizate din punct de vedere sanitar;

– comercializarea unui înlocuitor de produs drept produs

natural;

– produsul este complet falsificat, fiind obţinut prin asocierea

unor componente chimice asemănătoare celor din care se

obţine produsul natural;

– remanierea sau recondiţionarea unui produs degradat sau

viciat, în scopul mascării defectelor care ar fi evidenţiat

proprietăţile necorespunzătoare ale produsului respectiv.

Amploarea fenomenului de falsificare

Falsificarea produselor nu este un fenomen recent. Ea s-a practicat

din cele mai vechi timpuri, fapt demonstrat, printre altele de expoziţia

organizată de British Museum în anul 1991, sub genericul „Falsul - arta

de a induce în eroare”. În cadrul expoziţiei au fost prezentate lucrări

falsificate din timpul Babilonului şi până în epoca modernă.

Dacă în trecutul nu prea îndepărtat falsificările se manifestau în

special în cazul produselor alimentare, treptat ele s-au extins şi la

produsele industriale. Astăzi, se poate afirma că nu există produse, mai

ales cu preţuri mari, care să nu constituie obiect al falsificării.

În prezent, se apreciază că la nivel mondial, daunele care apar

anual prin falsificarea produselor depăşeşte 100 miliarde dolari, afectând

5-9% din comerţul internaţional.

Metodologia decelării mărfurilor falsificate

Metodologia utilizată în scopul prevenirii şi decelării manoperelor

frauduloase la mărfuri, eventual pentru comensurarea acestora, se

bazează pe cunoaşterea aprofundată a produsului normal, a

proprietăţilor sale esenţiale, ca şi a direcţiilor şi tehnicilor prin care

produsul poate fi falsificat.

În practică, metodologia presupune luarea în consideraţie, pe de o

parte, a unor caracteristici care servesc în mod uzual pentru exprimarea

calităţii, iar pe de altă parte, investigarea unor caracteristici speciale,

care exprimă gradul în care produsele au fost falsificate. Aceste

caracteristici speciale se stabilesc în mod diferenţiat pe grupe de

produse, în funcţie de procedeele specifice de falsificare (modificarea

compoziţiei chimice iniţiale a unor caracteristici organoleptice sau fizice

prin tratare cu unele substanţe etc.).

În continuare se prezintă posibilităţile de decelare a falsificării

unora dintre produsele alimentare comercializate pe piaţă.

Falsificarea cerealelor în scopul îmbunătăţirii aspectului sau

creşterii greutăţii hectolitrice se face prin ungerea boabelor cu uleiuri sau

umezirea acestora, prin adăugare de talc, înălbirea boabelor cu acid

sulfuros etc.

Identificarea uleiurilor folosite pentru ungerea boabelor de cereale

se face prin fierberea unei probe în apă, când uleiul se separă la

suprafaţa apei, sub formă de picături.

Identificarea talcului adăugat se face în extractul alcoolic 10%, prin

separarea şi examinarea reziduului rămas după evaporarea alcoolului.

Acidul sulfuros folosit pentru înălbirea boabelor de cereale se

identifică prin tratarea extractului apos cu o soluţie iodo-iodurată.

Decolorarea soluţiei evidenţiază falsificarea.

Zahărul se falsifică prin adăugarea, în scopul îngreunării, a baritei,

gipsului, cretei sau făinii.

Recunoaşterea falsificării presupune urmărirea substanţelor

adăugate în soluţia obţinută prin dizolvarea zahărului, substanţele străine

depunându-se sub formă de reziduu insolubil.

Mierea de albine se poate falsifica prin adăugarea de zaharuri,

zaharoză, zahăr de amidon, melasă, dextrină, substanţe îndulcitoare

artificiale. De asemenea, poate fi prezentată sub formă de miere

artificială (zahăr invertit).

Urmărirea zahărului de amidon presupune determinarea dextrinei

provenită din amidon. În acest scop, mierea se dizolvă în apă, se

tratează cu acid tanic şi se filtrează. O parte din filtratul obţinut se

tratează cu acid clorhidric concentrat: dacă are loc formarea unei

tulbureli lăptoase, aceasta evidenţiază prezenţa falsului.

Zahărul invertit se urmăreşte prin tratarea unei probe de miere în

eter etilic pur. Se trece apoi eterul într-o capsulă de porţelan şi se lasă să

se evapore la temperatura camerei. Reziduul se umezeşte cu o soluţie

de rezorcină în acid clorhidric. Apariţia unei coloraţii roşii indică prezenţa

zahărului investit artificial.

Uleiul de măsline poate fi uşor falsificat prin adăugarea uleiurilor

vegetale nesicative (rapiţă, bumbac) sau prin adăugarea sărurilor de

cupru pentru obţinerea culorii verzui specifice acestui tip de ulei.

Recunoaşterea falsificării presupune determinarea masei volumice

(0,909-0,917), indicelui de iod (79-88) şi a indicelui de refracţie. Valorile

crescute ale acestor caracteristici indică o falsificare.