Experimentul psihopedagogicExperimentul se organizează pentru a proba sau testa ipoteza. Experimentul este modalitatea de cercetare prin provocarea intenţionată a fenomenelor psihopedagogice. Se urmăresc efectele variabilei (variabilelor) independente (factorii care produc modificări în fenomenul investigat) asupra variabilelor dependente (efectele produse de modificările rezultate prin acţiunea variabilei independente), în scopul verificării ipotezelor.

Experimentul are ca scop optimizarea proceselor pedagogice, ameliorînd unele soluţii educaţionale sau descoperind altele noi mai eficiente.

Există mai multe clasificări ale metodei experimentului:- după numărul persoanelor supuse experimentului: experiment individual şi experiment

colectiv;- după scopul cercetării: experiment constatativ, experiment de verificare, experiment

formativ, aplicativ;- după condiţiile de desfăşurare: experiment natural şi experiment de laborator;- după modul de intervenţie: experiment provocat şi experiment invocat;- după problematica abordată prin experiment: experiment general-pedagogic, experiment

didactic, experiment managerial, experiment psihologic, experiment psihopedagogic etc;- după numărul variabilelor independente: experiment univariat şi experiment multivariat;- după nivelul investigaţiei: experiment transversal şi experiment longitudinal;

după durata experimentului: experiment de lungă durată şi experiment de scurtă durată. Experimentul trece prin mai multe faze/etape: de pregătire (de constatare, pretestare), de efectuare (experimentul propriu-zis), de evaluare a rezultatelor (de control - posttest), retest. Pentru asigurarea valabilităţii rezultatelor se pot organiza grupuri în două ipostaze:grupul în care se introduc variabile independente şi se urmăresc efectele acestora; grupul de control în care cercetătorul nu intervine, faptul pedagogic şi managerial se desfăşoară normal. Compararea rezultatelor la cele două grupe cercetate confirmă ipotezele daca experimentul a adus ameliorări reale, a adus ceva nou. Rezultatele experimentului trebuie verificate apoi pe noi persoane. Dacă se confirmă ipotezele, atunci se poate trece la generalizarea rezultatelor obţinute. Metoda experimentului se asociază cu metoda modelării care se aplică în situaţii în care se intenţionează restructurarea de ansamblu a unui compartiment al sistemului educaţional şi atunci cînd astfel de transformări necesită elaborarea d verificarea experimentală a unui prototip (model). Modelarea de acest tip sau simularea, cum mai este numită în ştiinţă această tehnică, aproximează ipotetic desfăşurarea unor fenomene pentru a ajunge la optimizarea lor funcţională. Pentru a reconstrui procesul real, este necesar să se stabilească nişte parametri ai modelului simulatoriu. Practica modelării ca metodă de cercetare comportă mai multe operaţii cum sunt: determinarea obiectivelor simulării; precizarea evenimentelor şi a succesiunii lor; indicarea elementelor de corelaţie între parametrii care definesc modelul; controlul asupra parametrului care interesează cu precădere în experiment. Modelarea se aplică în cercetare atunci cînd experimentul este dificil de realizat integral în condiţiile existente. Eficienţa metodei depinde de calitatea modelului şi de posibilităţile pe care le oferă acesta pentru a fi adaptat la condiţiile concrete.

Se considera ca la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentuluieste dată de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociatcu abordarea analitică a fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociazăcu abordarea descriptiva. Din acest motiv, in epistemoligie uneori se face distinctieîntre ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarearelaţiilor de cauzalitate şi sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturiiiterative a cercetării experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţiacă „nici un plan (experimental) nu este suficient de bun pentru a răspunde la toate

întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de important. Este necesară o serie deinvestigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat importantă cu privire lacauzele comportamentului.O mare problema in experimentul psihosociologic il reprezinta complexitateaobiectului de studiu – personalitatea si conduita umana – omul fiind capabil spredeosebire de alte “obiecte” ale experimentului sa-si modifice conduita, trairile,atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla in conditii de experiment. În afaraacestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controluluitotal al variabilelor si izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţelesocioumane îl reprezintă omul si mediul sau care se afla intr-o serie de determinaricomplexe, interne şi externe subiectului uman. Altfel spus, subiecţii de experimentaparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate, naţiune şigrup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-auinteriorizat anumite norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică.Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se puneproblema posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba desprevaliditatea externă a experimentului sau validitatea ecologică care se referă laaplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale (ecologice) cât mai diferite. In general,validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane este destul de restrânsăatât în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din caresunt selecţionaţi subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportultrecerii de la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale (validitateaecologică). Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu estepermisă decât în limitele procedeelor utilizate şi numai la populaţia din care au fostselecţionaţi subiecţii de experiment.Poate si mai importanta este problema validităţii interne. In experimentelepsihosociologice, variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcinacercetătorului fiind aceea de „purificare a variabilei independente“, pentru a stabili cuexactitate dacă între X (variabila independentă) şi Y (variabila dependentă) există olegătură cauzală. Spre exemplu, in acest scop sunt montate experimente placebo.Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologicăspecifică, dar care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stăriibolnavului. Astfel de substanţe, cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după modatimpului o denumire latină (placebo), ceea ce înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele – chiar anestezicele şi antibioticele – au, în afara acţiuniifarmacologice specifice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care seadministrează. Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiuniifarmacologice specifice şi, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentruizolarea variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i măsura influenţaasupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a schemelor experimentalenu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii variabileiindependente.Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metodaexperimentală în sociologie şi psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment esteverificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală princercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afaracelui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic”. Douăsunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitateaexperimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale.Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor si precizeazăesenţa metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastantecontrolate“ (Greenwood, 1945, apud Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul

esenţial în structura metodei experimentale.Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaştereaştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numaiexperimentul. Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood)sunt limitate tocmai prin faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre douăfenomene. Totodata, Arnold M. Rose apreciază că „Un experiment constă în aplicareaunui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibilecare pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările care se produc înobiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).Astazi este un fapt binecunoscut si larg acceptat acela ca în domeniul socialuluifuncţionează relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare înipoteză, şi deci în experiment, nu doar a două, ci a mai multor elemente.

Experimentul psihopedagogic Termenul ,,experiment” provine din latinescul ,,experimentum”, termen care are semnificaţia de probă, verificare, experienţă; în cazul cercetărilor pedagogice este vorba de verificarea unei ipoteze, ceea ce justifică realizarea experimentului, îi asigură sensul. Spre deosebire de observaţie, care presupune urmărirea fenomenelor educaţionale fără nici o intervenţie din partea cercetătorului, experimentul presupune modificarea intenţionată a condiţiilor de apariţie şi desfăşurare a fenomenelor. Aceste condiţii sunt supuse unor variaţii sistematice controlate, datele experimentelor fiind înregistrate cu obiectivitate. Aşadar, experimentul psihopedagogie este o observaţie provocată (mai este numit ,,metoda observaţiei provocate”, dar are rigoare şi precizie mai mare decât observaţia), întrucât este vorba de producerea sau schimbarea deliberată a fenomenelor educaţionale în vederea studierii lor aprofundate în condiţii favorabile şi a identificării, observării, cuantificării şi evaluării factorilor care le influenţează sau le determină. Experimentul propriu-zis sau experimentarea constă, practic, în testarea/ verificarea ipotezei/presupunerii formulate de către cercetător. Deci, scopul experimentului este acela de a confirma sau infirma ipoteza cercetării (în ambele variante înregistrându-se un spor de cunoaştere) şi, eventual, de a sugera alte întrebări sau ipoteze. Formele experimentului psihopedagogic Există mai multe modalităţi de clasificare a experimentelor psihopedagogice, bazate pe criterii singulare, însă pentru descrierea unui anumit experiment, se poate recurge la mai multe criterii.

a) După criteriul numărului de subiecţi implicaţi, distingem două tipuri de experimente psihopedagogice:

- individuale; - colective. b) După criteriul duratei lor, experimentele psihopedagogice sunt: - de lungă durată; - de scurtă durată. c) După criteriul condiţiilor de experimentare/desfăşurare se disting următoarele forme ale experimentului psihopedagogie: - experimentul natural – care constă în provocarea fenomenelor în contextul lor natural, obişnuit (în cazul nostru în contexte şi ambianţe educaţionale obişnuite: clasă, laborator şcolar, atelier şcolar etc); aşadar, este vorba de situaţii întâmplătoare - care nu pornesc de la o ipoteză - şi de introducerea unei modificări în desfăşurarea fenomenului; - experimentul de laborator – care constă în provocarea fenomenelor în condiţii speciale, într-un laborator sau spaţiu special amenajat, graţie valorificării anumitor aparaturi (formă folosită mai mult în cercetările psihologice); influenţa unor variabile independente aleatoare este, practic, eliminată, însă situaţia reprodusă nu este reală, este artificială, întrucât este redus numărul de variabile la 3-4 şi este asigurată doar acţiunea anumitor variabile ale

contextului studiat şi se realizează controlul factorilor implicaţi. în acest caz, vorbim de situaţii provocate, în care fenomenul se produce artificial, în laboratoare sau spaţii special amenajate. Categorii de variabile implicate Aşadar, experimentul psihopedagogic presupune modificare sistematică a unui factor sau a unui grup de factori şi înregistrarea efectelor obţinute. Într-un experiment intervin, în principal, două categorii de variabile: variabile independente şi variabile dependente. Variabilele independente reprezintă practic, factorii experimentali controlaţi sau manipulaţi de către cercetător, respectiv modificările, schimbările pe care acesta le-a introdus pentru a studia efectele pe care ele le produc. Facem precizarea că variabila/variabilele independente se introduc numai la eşantioanele/clasele/grupurile experimentale şi că la eşantioanele/clasele/grupurile de control procesul educaţional decurge în condiţii obişnuite. Urmează ca efectele introducerii variabilei independente, respectiv valorile pe care le iau variabilele dependente, să fie deduse şi analizate prin compararea diferenţelor dintre prestaţiile şi rezultatele subiecţilor din eşantioanele experimentale şi cele de control. Variabilele dependente reprezintă deci efectele şi rezultatele constatate în urma introducerii variabilei independente, respectiv a producerii modificării. Aceste rezultate şi efecte se referă la valorile anumitor mărimi/variabile, care sunt cuantificate, măsurate, interpretate şi explicate. Exemplu: Dacă într-un experiment psihopedagogie variabila independentă este metoda învăţării prin cooperare, variabilele dependente sunt performanţele şcolare şi comportamentale aleelevilor. Unii autori (I. Drăgan, I. Nicola, 1995; T. Pâlăşan, 2001) vorbesc despre trei categorii de variabile, amintind alături de cele două categorii prezentate mai sus, variabilele intermediare sau ,,explanatorii”, care mijlocesc relaţiile dintre variabilele independente şi cele dependente, sunt de natură psihologică şi socială şi se referă la trăsăturile de personalitate şi climatul psihosocial în care se petrec fenomenele studiate.