EXPERIMENTUL

Fundamentarea teoretică a experimentului ca metodă ştiinţifică a fost făcută de cercetătorul

Claude Bernard în lucrarea “Introducere în studiul medicinii experimentale” încă din anul 1865.

Dezvoltarea amplă a ştiinţelor actuale, varietatea care există chiar în interiorul unei ştiinţe, a

determinat o adaptare cu totul specifică a metodicii experimentale. Impusă ştiinţelor particulare,

metoda experimentală a determinat apariţia unor ramuri experimentale ale ştiinţelor respective.

Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată în

ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către experimentator.

Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurimile şi trăirile nepremeditate,

întâmplătoare, fără a fi urmărit un scop precis.

Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică, orientată în

scopul precis de verificare a unei ipoteze (presupuneri). Aceasta necesită activitate intelectuală,

complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă, organizează, interpretează şi înţelege.

Tipuri de experimente.

- Experiment de laborator - îndeplineşte condiţiile cele mai bune de manevrare a variabilelor şi

controlul acestora.

- Experiment natural – este experimentul pedagogic sau social.

- Experiment de verificare sau confirmare – este tipul fundamental, având ca scop verificarea unei

ipoteze formulate în prealabil. Ipoteza este rezultatul unei experienţe de explorare sau este dedusă

dintr-o teorie.

- Experiment pilot – este un experiment preliminar, prin care cercetătorul îşi verifică tehnicile de lucru.

- Experiment invocat - în care variabila independentă este activă fără intervenţia cercetătorului

(exemplu – instalarea unor modificări fiziologice prin intermediul antrenamentului la altitudine).

- Experiment comparativ când subiecţii sunt grupaţi în grupa experimentală şi grupa martor (de

referinţă), iar rezultatele se compară între cele două grupe;

- Experiment constatativ când rezultatele se compară între testarea iniţială şi cea finală doar la o

singură grupă;

- Experiment cu un singur subiect ( Studiu de caz experimental) întâlnit în special în cercetările clinice,

psihologice, fiziologice, terapeutice.

Variabilele şi controlul lor

Cercetările din domeniul activităţilor corporale vizează în mod deosebit manifestarea

particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic, sociologic şi somato - funcţional pe care le

determină utilizarea exerciţiilor fizice de un anumit tip orientate spre un scop precizat. Experimentarea

urmăreşte să stabilească cu precizie tipurile de relaţii dintre numeroasele forme şi sisteme de

organizare a exerciţiilor fizice şi diferite alte funcţii fiziologice, psihologice, sociale etc. În cazul unei

situaţii experimentale vom întâlni:

- răspunsurile pacientului (R);

- situaţia experimentală (S) propriu-zisă;

- personalitatea individului (P).

Pe baza relaţiei dintre aceste componente se poate afirma că răspunsul (conduita) individului

este în funcţie de relaţia de interacţiune dintre situaţii şi personalitate.

Din punct de vedere al activităţilor corporale aceste situaţii vor fi astfel:

- conduita poate fi: evoluţia procesului de recuperare într-o afecţiune, reactivitate la efort,

conduită motrică, manifestări psihice în situaţii de învăţare sau consolidare, manifestări psiho-sociale

etc.

- situaţiile pot fi: stimulările ambianţei, (altitudine, temperatură, anotimp, spaţiu închis),

stimulările specifice (genul de exerciţii, structura lor, intensitatea acestora, durata), tipurile de activităţi

(refacere, recuperare, reintegrare etc.).

- personalitatea prezintă diferite niveluri de integrare şi particularităţi de ordin somatic, motric,

fiziologic, psihic la vârste, sexe şi afecţiuni diferite.

Factorul manipulat de către experimentator se numeşte variabilă independentă, iar factorul

modificat de acesta se numeşte variabila dependentă.

De exemplu: într-un experiment în care se urmăreşte eficacitatea unui complex de exerciţii pentru

recuperare, variabila independentă va fi constituită chiar din aceste exerciţii, iar progresul realizat va fi

variabila dependentă. Deci variabila independentă poate fi un anumit exerciţiu orientat spre un scop

bine precizat, un program de exerciţii, o anumită planificare sau programare a unor mijloace,

implementarea unor aparate sau tehnologii moderne în procesul de recuperare.

Iată cum ar arăta schematic o situaţi experimentală:

Categoria se subiecţi Situaţie Rezultat

Grupa martor (de control) A X

Grupa experimentală A + V.I. Y

A = situaţie; V.I. = variabila independentă ; X – Y = variabila dependentă

Experimentul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi în special aceea că asupra

pacienţilor să nu mai acţioneze şi alţi factori care ar putea influenţa rezultatele. Pentru rigoarea

rezultatului cercetării, experimentarea se organizează pe două grupe (martor sau de control şi

experimentală) care au la începutul experimentului acelaşi nivel al dezvoltării factorului urmărit.

Controlul variabilelor. Una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului constă din

modificarea unei singure variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante. Este deosebit de necesar

ca experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca modificările variabilei dependente să fie datorate

numai de acţiunea variabilei independente. Într-o exprimare riguroasă, controlul înseamnă asigurarea

condiţiilor de repetabilitate, ori de câte ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:

1. Neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante.

2. Alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile pentru a desprinde,

prin analiză ponderea lor relativă asupra rezultatelor.

Controlul sau administrarea variabilei independente trebui realizată cu exactitate, după protocoale

riguros întocmite în ceea ce priveşte genul de stimuli (exerciţii), dozarea şi succesiunea lor în timp, cu

grija diferenţierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influenţa variabila dependentă.

Organizarea experimentelor

1. Selectarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în concordanţă cu

ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând două grupe de subiecţi: unul

asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup experimental; iar unul asupra căruia nu

acţionează această variabilă, numit de control sau martor. Aceste grupuri se mai numesc şi eşantioane

obţinute din selecţia subiecţilor dintr-o populaţie. Selectarea eşantioanelor trebuie să se facă astfel

încât ele să nu difere, în ceea ce priveşte caracteristicile esenţiale ale populaţiei din care au fost

selectate şi să fie reprezentative.

2. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste care vor trebuie

să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemenea, aceste testări se vor realiza

strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi instrumente de măsură şi control. Astfel, putem avea

de-a face cu mai multe categorii de teste şi anume: măsurători somatice, fiziologice, testări motrice,

psihice, sociologice. Aceste testări vor fi iniţiale – atunci când se efectuează la începutul

experimentului; intermediare – în timpul experimentului (pentru a se verifica efectele variabilelor la un

moment dat); finale – la sfârşitul cercetării (pentru a se evidenţi valoarea variabilei dependente).

3. Derularea experimentului, când se urmăreşte să se respecte aceleaşi condiţii la cele două

grupe, singura diferenţă constituind-o variabila independentă care va fi aplicată la grupa

experimentală.

4. Testarea finală – reluarea testărilor iniţiale în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi instrumente.

5. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre testarea iniţială

şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele două grupe. În această etapă se

folosesc, în special, parametri tendinţei centrale (media aritmetică, modulul, mediana, dispersia,

amplitudinea). Se calculează pragul de semnificaţie utilizându-se testul “T”, pentru a se verifica dacă

rezultatele obţinute se datorează întâmplării, a unor factori subiectivi sau ca urmare a introducerii

variabilei independente.

6. Determinarea concluziilor şi formularea recomandărilor practice.