1. Geneza.

Doctrina filosofică ce a avut cel mai mare impact asupra omenirii în secolul XX este existenţialismul. Această influenţă poate fi explicată parţial şi prin factori ce nu ţin de însăşi tezele doctrinei şi de adevărul sau falsitatea lor. O importanţă uriaşă pentru proliferarea punctului existenţialist de vedere asupra alegerii de către fiecare a căii ce trebuie urmată în viaţă o are atitudinea existenţialismului asupra omului şi faptul că în prezent existenţialismul corespunde cel mai bine concepțiilor ştiinţelor contemporane şi modului de viaţă din zilele noastre.

Numărul mare al oamenilor care, chiar dacă nu sunt adepţi ai existenţialismului, cunosc postulatele acestei doctrine este foarte mare datorită faptului că în prezent practic nu mai există piedici de ordin tehnic în transmiterea informaţiei. Acest lucru, conjugat cu gradul înalt de alfabetizare, a permis acestei doctrine să capete o răspândire largă. Totodată, datorită dezvoltării vertiginoase a ştiinţei începând cu a doua jumătate a secolului XIX, oamenii s-au confruntat cu faptul că frontierele lumii se lărgesc tot mai mult, marginalizând locul omului în univers.

Existenţialismul este o doctrină filosofică apărută în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la atotcuprinzătoarea doctrină Hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice prin faptul că este egal acceptabilă atât credincioșilor (în special creștinilor), cât şi ateiştilor.

Filosoful care a pus bazele doctrinei filosofice existenţialiste este teologul danez Søren Kierkegaard (1813 – 1855), lucrările căruia au avut, pe lângă influenţa asupra doctrinei existenţialiste, o foarte mare importanţă asupra revizuirii principalelor postulate ale bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost dedicată unei critici destul de violente a filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu, sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de „adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Pe când fiecare om se creează prin alegerile făcute de el, alegeri care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv.

Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”. Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi religioasă.

În lucrările mai târzii Kierkegaard susţine că şi a doua cale, calea etică, îl ajută pe om să fugă de individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când prin supunerea voii lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. Kierkegaard se opreşte asupra poruncii lui Dumnezeu lui Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19). O astfel de faptă poate fi făcută numai într-o stare de „suspendare a eticii”, însă anume ea i-a permis lui Abraham să „ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de „aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.

Un alt filosof care a trăit în secolul trecut şi a adus un aport important la dezvoltarea concepţiei existenţialiste asupra vieţii umane (deşi nu este nici existenţialist, şi nici nu a cunoscut lucrările lui Kierkegaard) este Friedrich Nietzsche. El considera că nu există evidenţe morale, lucruri ce nu trezesc îndoieli, ci doar interpretări morale, ce se schimbă de la un caz la altul. Nietzsche consideră încrederea în faptul că structura universului poate fi cunoscută ca fiind doar o ficţiune folositoare. Doctrina nietzscheană slăveşte individualitatea ce se autoafirmă prin opoziţie morală cu majoritatea conformistă. Dacă Kierkegaard era profund religios, Nietzsche în „Aşa grăit-a Zaratustra” proclamă moartea lui Dumnezeu, fapt ce a marcat puternic filozofia secolului XX.

Un alt mare filosof, ce a contribuit la dezvoltarea doctrinei existenţialiste este germanul Karl Jaspers (1883 – 1969). În concepţia lui Jaspers filozofia este efortul de a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru a defini ultimele limite a comprehesiunii umane, orizontul indefinit în care sunt posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul, suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.

Martin Heidegger (1889-1976), gânditorul ce este general considerat ca unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, a definit fenomenologia existenţialistă şi a influenţat crucial toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană”. Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de

alte genuri de existenţă (Sein). Deosebirea noastră față de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.

Senzația de dasein, de „viață”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi libertate.

Doctrina existenţialistă îşi va căpăta finalitate (și denumire) în lucrările filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede esenţei umane. Ce înseamnă aceasta?

De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze – scaunul există în mintea tâmplarului încă înainte ca acesta să-l facă. Obiectul dat are o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este proiectul său.

Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni.

Cum putem noi fi responsabili pentru toți? Sartre explică foarte simplu: în orice moment, noi acționăm așa cum considerăm că e cel mai bine în situația respectivă, reieșind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să acceptăm că și toți ceilalți oameni în așa situații sunt în drept să

procedeze exact ca noi. Noi prin acțiunile noastre creăm aceea, ce în înțelegerea noastră trebuie să fie idealul omului (adica, ne creăm pe noi, așa cum credem că e mai bine). Creând așa un ideal, trebuie să acceptăm când și alții procedează ca și noi, cred ca și noi, și se poartă cu noi cum ne purtăm noi cu alții. De aici și concluzia: fiecare răspunde pentru toți.O trecere în revistă a existențialiștilor ar fi incompletă fără a-i menționa pe scriitorii, în opera cărora ideile existențialiste ocupă un loc principal: Dostoevskii și Camus. În opera lui Dostoevskii totdeauna persistă tema deciziilor morale și a acceptării consecințelor acestor decizii. Iar renumitul său „Când cred că cred (în Dumnezeu), eu nu cred, iar când cred că nu cred, atunci cred cu adevărat” este o replică foarte fidelă la căutările disperate ale lui Kierkegaard a adevăratei credințe. Și mai mult a fost cutremurată civilizația noastră de exclamația lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Francezul Albert Camus, pe lângă o serie de romane ce erau axate pe tematica existențialistă, a mai scris și câteva eseuri, cel mai renumit dintre care este „Mitul lui Sisif”, în care este pus în discuție sensul vieții și aceea, cum poate fi trăită viața.

2. Definirea existenţialismului.

Existențialismul - variantă distinctă a filozofiei existen ț iale  - este o doctrină filozofică și de acțiune caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității. Existențialismul își are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.

3. 12 teme principale ale gândirii existențialiste

(după E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962.

Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.

Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.

Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.

Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se îndreaptă către el.

Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.

Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.

Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).

Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.

4.Existenţialismul francez.

În Fran ț a , Kierkegaard nu a avut la început influența unui revoluționar al gândirii. El apăruse mai mult ca un fel de continuator romantic al lui Maine de Biran.Husserl și Heidegger erau puțin cunoscuți chiar publicului specializat. Jean-Paul Sartre a asigurat cel dintâi fenomenologiei o largă audiență, la început prin romanul La Nausée ("Greața", 1938), apoi prin lucrarea monumentală L'Être et le Néant ("Ființa și neantul", 1943). Această carte masivă nu este ușor comprehensibilă, dar cititorii care nu s-au lăsat descurajați vorbesc despre această încercare de ontologie fenomenologică cu entuziasmul pe care altă generație îl

manifestase față de "Les Nourritures terrestres" a lui André Gide. Dacă Sartre nu este descoperitorul fenomenologiei, el o reînoiește și o îmbogățește trasându-i liniile distinctive, cu precădere datorită metodei pentru a atinge rădăcina ontologică a fenomenelor psihologice. S-a afirmat că Marcel Proust, dacă ar fi trăit, n-ar mai fi putut să scrie după Sartre așa cum a scris după Bergson, iar observația nu privește doar influența asupra epocii ci și contribuția conceptuală și de viziune generală pe care gândirea lui Sartre a lăsat-o.

5. Fenomenologia existențială

Fenomenologia a dat noțiunilor de intenție, de lipsă, de dorință o importanță preponderentă. Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirmă că a spune "gândesc" nu are nici un sens. Ar trebui spus "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a con ș tiin ț ei  este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei înseși, de a avea un conținut: ea este astfel"intențională", este conștiința a ceva. Această teză a fost reluată de Merleau-Ponty în Phénoménologie de la perception ("Fenomenologia percepției", 1945).

6. Ontologia existențială

În filozofia sa, Sartre reconsideră noțiunea tradițională de ființă, preluând distincția fundamentală hegeliană între în-sine și pentru-sine. Clasic se afirma: există ceea ce este!, nu se găsea în în-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind ființa tuturor fenomenelor, adică a tuturor aparițiilor care au loc în lumea interioară și exterioară, și unele și altele perfect obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credință, pot eu spune că această credință a mea se identifică cu conștiința mea? Nu, deoarece conștiința mea nu este credința mea, ea este conștiința credinței. Se regăsește aici principiul intenționalității conștiinței postulat de Edmund Husserl. Ființa conștiinței nu este deci în sine ci pentru-sine. Conștiința nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea însăși. Astfel realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conștiința devenită substanță, substanța devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alți termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credințe în realitatea umană este ideea coincidenței om-dumnezeu.

Astfel, plecat de la principiul "intenționalității" lui Husserl, constatând că omul este o lipsă, Sartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carență e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune inutilă". Între aspirație și dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, soluția este ca omul să se construiască pe sine în fiece clipă.

Libertatea umană este o evidență: acțiunea este prin esență intențională. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii. Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar și cel care este chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice altă situație umană: avem întotdeauna în fața noastră cel puțin două opțiuni alternative, de unde evidența că suntem perfect responsabili - nu putem învinui pe nimeni - de fiecare situație în care suntem, și că tot ce se întâmplă, se întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură "voință" a destinului sau a celorlalți - acesta este punctul de vedere al relei-credințe -, ci totdeauna cu consimțământul și responsabilitatea noastră.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioară. Trecutul nu poate servi drept motivație a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (acționează) și se face (se construiește pe sine), el nefiind altceva decât ceea ce face din el. Omul nu este o potențialitate, o sumă de rezerve ("cu mai mult noroc, aș fi putut ajunge..."), ci exact ceea ce este.

Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă (Dasein), ci și o ființă alături de ceilalți, o ființă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A trăi conștient de o lume bântuită de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o semnificație pe care proiectul meu liber nu a prevăzut-o. Moartea mea este evenimentul vieții mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu conferă un sens al vieții: sensul nu poate veni decât din subiectivitatea însăși, (Jean-Paul Sartre, Ființa și neantul), însă fiecare acțiune și fiecare proiect al vieții mele îi afectează deopotrivă pe toți ceilalți.După Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care "fenomen este tot ceea ce - într-un fel oarecare - se manifestă". Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să fie "public": stările mele de conștiință se manifestă doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelență - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. În ontologia existențială a lui Sartre, ființa unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există "ființă" la modul absolut (precum esența la Kant), ci două modalități de ființă, ireductibile una la alta: ființa-în-sine, sau ființa apariției, și ființa-pentru-sine, sau ființa conștiinței în care s-a produs această apariție.

7. "Existența precede Esența"

În termeni filozofici, orice obiect are o esență (ansamblul constant al proprietăților lui) și o existență (o anumită prezență efectivă în lume). La un

anumit gen de obiecte esența precede existența, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul proprietăților știute și apoi, construite sau fabricate, se realizează prezența lor în lume, existența lor. După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esenței sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscență religioasă: omul a fost creat conform unei anumite reprezentări). În tradiția filosofilor sec. XVII și XVIII, s-a vorbit despre așa zisă "natură umană", esență comună tuturor oamenilor. Existențialismul dimpotrivă afirmă că la om - și numai la om - existența precede esența. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este și doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul își creează propria esență (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să se definească puțin câte puțin, și definiția rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut. Existențialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

8. Angoasă și Acțiune

Angoasa (die Angst - anxietate, teamă nedeterminată) ocupă un loc dominant în filozofia lui Heidegger, căci prin ea se descoperă neantul care caracterizează ființa umană în fondul său. Omul este abandonat lumii fără un sens al existenței sale acolo, este suspendat în spaima contingenței absurde a destinului său. În existențialismul lui Sartre, omul este considerat într-o permanentă activitate de definire de sine. Omul nu poate decât să acționeze, gândurile lui sunt proiecte și angajări, sentimentele lui sunt întreprinderi în sensul în care viața este unitatea conduitei sale. Atunci de unde provine angoasa (l'angoisse)? Dacă omul nu este ci se face și făcându-se își asumă responsabilitatea întregei specii, dacă nu există nici valoare, nici morală care să fie date a priori, dacă în fiecare caz noi trebuie să decidem singuri, fără punct de sprijin, fără ghid și totuși pentru toți, "condamnați de a fi liberi" (Sartre), cum am putea să nu resimțim spaima unui asemenea destin? La aceasta se adaugă conștiința tragică a faptului că noi nu supraviețuim decât prin propriul nostru efort (fie și numai acela de a respira, sau de a ne câștiga existența). Fiecare din actele noastre pune în joc sensul lumii și locul omului în univers; prin fiecare din acțiunile noastre, chiar când nu o vrem, noi constituim o scară de valori, cu responsabilitățile lor. Ponge afirmă că omul este viitorul omului. Acest viitor nu este însă dat, hotărât. Fiecare din gesturile noastre contribuie la desenarea acestui viitor. Angoasa însă, departe de a fi un obstacol în calea acțiunii, îi este chiar condiția de existență. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabilități a oricăruia în fața tuturor.

În privința disperării, este adevărat că omul are dreptul să spere; dar speranța este de fapt cea mai mare piedică în calea acțiunii. Sperând, nu avem altceva de făcut decât să așteptăm cu brațele încrucișate. Omul nu poate voi decât dacă a înțeles că nu poate conta pe nimeni altul în afara lui însuși, că este singur pe pământ în mijlocul responsabilităților sale infinite, fără ajutor, nici salvare posibilă, fără alt scop decât acela pe care și-l va da el însuși, fără alt destin decât acela care și-l va crea singur. Această cunoștință intuitivă a situației sale este ceea ce numesc existențialiștii disperare: conștiința seacă și lucidă a condiției umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilității, disperarea devine una cu voința de acțiune. Cu disperarea începe adevăratul optimism, acela al omului care nu așteaptă nimic, care știe că nu are niciun drept și nimic nu-i este îndatorat, și care se bucură astfel de a conta numai pe el însuși, acționând în același timp pentru toată umanitatea. În viața socială și politică, existențialismul este o doctrină a libertății, a reflecției radicale și a acțiunii.

9. Programul literar

Programul literar a fost expus (vezi Jean-Paul Sartre, Les Temps modernes, Prezentare , editorial ) în manifestul revistei "Les Temps Modernes" apărută în 1945, creată de un grup de scriitori în jurul lui Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir și Maurice Merleau-Ponty. Corespunzând filozofiei existențialiste, ideea fundamentală este aceea a responsabilității scriitorului față de societatea căreia îi aparține. Scopul îndepărtat ar fi eliberarea scriitorului de complexul inutilității artei sale și, indirect, eliberarea omenirii de disperarea în fața destinului său. Se preconizează un om total, "total angajat și total liber", pentru ca în orice circumstanță el să poată alege viața, angajarea, responsabilitatea.

10. Trăsături "existențialiste" în filozofia românească

Petru P. Ionescu

Pornind de la Heidegger și de la Kierkegaard, face "filozofie existențială", interesându-se de "esența" trăirii imediate, determinând destinul omului și relevând frica originară (Angst), tragica "goliciune" a individului (în Ontologia umană și cunoașterea).

Mircea Eliade

Este interesat mai mult de "trăire", de asimilare și creștere. Trăirea, în înțelesul înalt al cuvântului, este o funcție a personalității, fugind de scheme și de orice dependență a unui moment atins. Unul din sensurile "existenței" este de "a o epuiza conștient și glorios, de a o împlini continuu..." (în Soliloquii)

D.D. Ro ș ca

În "Existența tragică" face procesul cunoașterii științifice și metafizice, ajunge la un agnosticism total și la pesimism.

Emil Cioran

Gânditorul alege eseul și aforismul ca forme privilegiate de exprimare a ideilor sale. Condamnați la o singularitate contingentă, "singuri pe lume", cu sufletul tânjind intuitiv după absolut, luciditatea noastră ne livrează pe "culmile disperării". Soluția nu este investigația ("mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoașterii"), ci trăirea intensă și lucidă. "Trăirismul" - variantă românească a unui existențialism de nuanță creștină și mistică - îl recunoaște în perioada interbelică drept unul din cei mai notabili reprezentanți ai săi. Ieșirea din condiția tragică a omului ar fi cu putință prin două atitudini fundamentale: "cea naivă și cea eroică" (în Pe culmile disperării, 1934). Stabilit din 1937 în Fran ț a , abandonează "trăirismul" cu nuanțe radical mistice, abhorând angajarea în secol și orice acțiune ca pe o nefericire; importantă rămâne doar contemplația lucidă. Reușita, ca și eșecul, reprezintă forme moderne de manifestare a Neantului. Viața nu are nici o valoare, este numai o soluție de necesitate pentru cei ce nu găsesc altă ieșire din impasul trăirii (De l'incovenient d'être né, 1973). Contemplarea, luciditatea, detașarea și o stare permanentă de hiper-conștiință ar putea atenua într-o viață, pentru om, dramatismul provocat de conștiința neantului său și al lumii (vezi art. Emil Cioran).

Cuprins:

1. Geneza2. Definirea existenţialismului.3. 12 teme principale ale gândirii existențialiste4. Existenţialismul francez.5. Fenomenologia existenţială.6. Ontologia existenţială.7. "Existența precede Esența"8. Angoasă şi Acţiune.9. Programul literar10. Trăsături "existențialiste" în filozofia românească

Bibliografie:

1. Existenţialismul francez de: Hossu, Andrei-Iustin Text tipărit : monografic Limba: rum Editură: Mediamira Locul publicării: Cluj-Napoca Anul Ediției: 1996 ISBN: 973-97790-0-X

2. Problematica omului şi existenţialismul contemporan de: Gulian, C. I Text tipărit : monografic Limba: rum Editură: Ed. Politică Locul publicării: Bucureşti Anul Ediției: 1973

3. Existenţialismul francez şi problemele eticii : (Privire critică) de: Ghişe, Dumitru Text tipărit : monografic Limba: rum Editură: Editura Ştiinţifică Locul publicării: Bucureşti Anul Ediției: 1967

4. Философия Мартина Хайдеггера и современность : СборникРедкол.:Мотрошилова Н.В.; М.1991

5. Existenţialismul şi problematica educativă contemporană de: Cernichevici, Silvia Text tipărit : monografic Limba: rum Editură: Editura Didactică şi Pedagogică Locul publicării: Bucureşti Anul Ediției: 1970

Ministerul Educaţiei Tineretului şi Sportului.

Universitatea de Stat din Moldova.

Facultatea de Istorie şi Filosofie.

Referat la filosofie pe tema:

„Existenţialismul”

Elaborat de Aprobat de

Studenta grupei conferenţiarul universitar

21 s/c (Fac. de Fizică) Coandă Svetlana

Mîrzac Alexandra