Test 4.

1.1 Notiunea de fidejusiuneaCodul civil al Republicii Moldova reglementează fidejusiunea la articolul 1146 ca fiind un contract prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. În literatura juridică fidejusiunea este definită ca fiind acordul de voinţă (contractul unilateral accesoriu) intervenit între o persoană, numită fidejusor, şi creditorul unei alte persoane, în baza căruia primul se obligă să execute în favoarea celui de al doilea obligaţia pe care trebuie să o execute fie debitorul acestuia din urmă, fie un alt fidejusor, dar numai în cazul în care cel pentru care garantează nu o poate executa. Legislaţia bancara de asemenea menţionează o definiţie a fidejusiunii prin intermediul noţiunii de garanţie, garanţia este tratată ca o obligaţiune condiţionată în formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune, acreditiv) emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care garantul se angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de către ultimul a obligaţiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie

1.2 Beneficiul de discuţiune. La scadenţa obligaţiei principale, creditorul neplătit are alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe fidejusor, fără să fie obligat a respecta vreo ordine. Cît priveşte obligaţia creditorului de a-l pune mai întîi în întîrziere pe debitorul principal pentru a se putea îndrepta împotriva fidejusorului, soluţia este controversată. După o părere, în toate cazurile, creditorul va trebui să-l pună pe debitorul principal în întîrziere pentru a-l putea urmări pe fidejusor. La polul opus se află concepţia potrivit căreia creditorul nu trebuie să-l pună în întîrziere pe debitorul principal pentru a se putea îndrepta cu acţiune împotriva fidejusorului. Alţi autori nuanţează şi propun ca în cazul în care, după natura obligaţiei, debitorul nu poate fi obligat să plătească decît după ce va fi fost pus în întîrziere, creditorul nu poate urmări pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului; în afară de acest caz, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la termen, creditorul poate acţiona pe fidejusor. Se poate afirma că,

ori de cîte ori debitorul este de drept în întîrziere, creditorul poate să se adreseze direct fidejusorului, anume: - cazurile determinate de lege (punerea în întîrziere legală – art. 1160 Codul civil al Republicii Moldova) – de cîte ori legea face să curgă de drept dobînda, care ţine loc de dauneinterese în obligaţiile ce au ca obiect sume de bani; - cînd părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi; convenţia trebuie să fie expresă, fără a fi nevoie de termeni sacramentali; - cînd obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a-şi executa obligaţia; - în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice, a apei sau aceea de a întreţine un bun; - în cazul încălcîrii obligaţiilor de a nu face. În toate celelalte cazuri în care debitorul trebuie pus în întîrziere, aceasta este necesară pentru că astfel creditorul să-l poată urmări pe fidejusor. Pe de altă parte, creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decît în cazul cînd poate fi urmărit şi debitorul principal. Potrivit acestui principiu, fidejusorul are dreptul să se folosească de termenele şi suspendările acordate de lege sau de creditor debitorului principal. Dacă deci obligaţia principală este pe termen, fidejusorul nu poate fi urmărit de creditor înainte de împlinirea termenului.Beneficiul de diviziune. Ca şi beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune este o facultate conferită de lege fidejusorului care, în cazul în care sunt mai mulţi fidejusori care garantează acelaşi creditor pentru aceeaşi datorie, să poată cere ca urmărirea să se poată divide pe toţi fidejusorii. Cînd o obligaţie a fost cauţionată de mai mulţi fidejusori, diviziunea obligaţiei între aceştia, în fond, nu poate fi un beneficiu pentru că este numai aplicarea dreptului comun. Totuşi, ea este un beneficiu pentru că tradiţia şi dezvoltarea fidejusiunii indică această diviziune ca un beneficiu. În dreptul roman, fidejusiune a debutat prin a fi ceva perfect asemănător cu solidaritatea pasivă. Gradual pretorul a căutat să îndulcească situaţia fidejusorului, scutindu-l de cîte unul din efectele solidarităţii, pînă cînd s-a ajuns a se pierde caracterul solidarităţii angajamentului şi a recunoaşte că, în ce priveşte angajamentul mai multor fidejusori aparţinînd uneia şi aceleiaşi datorii, acesta se bucură de regula de drept comun a divizibilităţii obligaţiilor. Astăzi, fidejusiunea poate să fie simplă, dar poate să fie şi solidară şi interesul practic reclamă că fidejusorul să se angajeze solidar. Pentru situaţia cînd datoria e garantată de mai mulţi fidejusori, relaţiile dintre fidejusor şi creditor trebuie studiate după cum fidejusorul s-a angajat în mod solidar sau nesolidar. Cînd e vorba de

angajament solidar, ei sunt în situaţia de a nu fi interesaţi de datorie. Plata datoriei efectuate de unul din fidejusorii solidari se poate opune beneficiului de diviziune. Acest beneficiu numai este o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de fond. Efectele beneficiului diviziunii constau în aceea că datoria se fracţionează în tot atîtea părţi cîţi fidejusori au garantat datoria debitorului principal. Se poate întîmpla ca un fidejusor să devină insolvabil şi atunci e necesar să vedem cine suferă de insolvabilitate. Pentru a aprecia solvabilitatea fidejusorilor, se pleacă de la momentul în care justiţia hotărăşte diviziunea. Prin hotărîrea de diviziune, se specifică între care fidejusori se divide datoria. Din punct de vedere practic, fidejusiunea a ajuns o intituţie mai puţin folosită, fiindcă nu constituie o garanţie puternică pentru cel ce acordă credit. Azi se întîlneşte fidejusiunea „clauză solidară” care, din punct de vedere practic este o instituţie foarte utilă pentru că, cu asemenea clauză, fidejusorii nu sunt decît nişte codebitori solidari. Beneficiul de diviziune numai poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau dacă în convenţie s-a stipulat clauza solidarităţii între fidejusori. Părţile pot conveni că cofidejusorii sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca acesta să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de care a început urmărirea.

Sub 2.

2.1Notiunea raspunderii civile delictuale si specificul faptei ilicite in cadrul ei. Răspundere civilă delictuala, formă a răspunderii civile care intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege; r.c.d. este o răspundere directă pentru fapta proprie. Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel care a cauzat un prejudiciu unei persoane, va trebui să-l repare, iar în cazul în care fapta este săvîrşită cu vinovăţie sau în anumite situaţii, vor răspunde anumite persoane pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, lucruri, animale, etc. Este reglementat la art. 1398 şi constă într-un raport obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă care se numeşte delict.  Fapta ilicită – reprezintă acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Are un caracter obiectiv, constând într-o conduită umană exteriorizata; Este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită; Este contrară ordinii sociale şi reprobata de societate. Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesara savârsirea unei fapte ilicite, care,

în conceptia traditionala avea în structura sa un element obiectiv sau material si un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea ca elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta înseamna ca în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adica manifestarea exterioara a unei atitudini de constiinta si vointa a unei persoane. fapta ilicita a fost definita ca fiind actiunea sau inactiunea care are ca rezultat încalcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane[19] sau ca  reprezentând un act de conduita prin savârsirea caruia se încalca regulile de comportament în societate. De exemplu, este ilicita fapta posesorului de rea - credinta, care culege recolta de pe o suprafata de teren care nu-i apartine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul sa culeaga fructele, o dauna constând în contravaloarea fructelor însusite pe nedrept. Fapta ilicita prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice:[23]        fapta are caracter obiectiv sau existenta materiala, constând într-o conduita ori manifestare umana exteriorizata;        fapta ilicita este rezultatul unei atitudini psihice;        fapta este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.

2.2conditiile de angajare a raspunderii delictuale prejudiciul si legatura cauzala.(biletscris)

Test nr 3

1.1gajul legal si conventional, definiti. În funcţie de temeiul constituirii, gajul poate fi legal sau convenţional. Legea dispune că gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului (art. 466 Cod civil al Republicii Moldova). Gajul convenţional este atunci cînd părţile înseşi convin asupra necesităţii constituirii gajului. Gajul este legal atunci cînd legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea garantării executării unei obligaţii.

1.2 clauzele esentiale ale contractului de gajContractul de gaj trebuie să conţină:

a) numele şi prenumele (denumirea) părţilor; b)domiciliul (sediul) părţilor;

c) acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea creditorului gajist; d) descrierea bunului gajat; e) esenţa şi scadenţa obligaţiei garantate prin gaj, suma maximă garantată a acesteia, fără dobînzi şi cheltuieli;f) tipul gajului. Partile pot include in contract si alte clause. Obiect al gajului poate fi orice bun, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, consumptibil sau inconsumptibil, determinat individual sau generic. Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile sau insesizabile (art. 457, alin. (2) Cod civil al Republicii Moldova). Obiect al gajului poate fi o universalitate de

bunuri – mai multe bunuri omogene (universalitatea de fapt) sau chiar şi neomogene, dar considerate ca un tot intreg (universalitatea de drept). Universalitatea de bunuri trebuie descrisă prin caracteristici de gen, astfel încît să permită, în orice moment, determinarea apartenenţei unui bun particular la categoria dată. Nu este necesară individualizarea părţilor ei constitutive. Se consideră gajate în mărimea stabilită de contract toate bunurile care, conform particularităţilor de gen indicate în contract pot fi atribuite la această universalitate. De exemplu, produsele fabricate de o rafinărie de petrol – benzină, motorină, păcură – vor fi grevate ca produse petroliere. Pot fi gajate titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj, iar în cazurile prevăzute de lege – şi prin andosament (gir). Gajul titlurilor de valoare reprezentative grevează bunurile indicate în titlu (art. 460 Cod civil al Republicii Moldova). Pot fi depuse în gaj bunuri care vor fi dobîndite în viitor (art. 457, alin. (3) Cod civil al Republicii Moldova). Această prevedre este în armonie cu regula generală, conform căreia pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) Cod civil al Republicii Moldova), şi este valabilă indiferent de modul de dobîndire a bunului. De exemplu, poate constitui obiect al gajului un lucru care urmează a fi fabricat sau cumpărat, roada anului viitor. În ceea ce priveşte creanţa garantată prin gaj, legea dispune că gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau viitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi.

Sub2 raspunderea civila contractuala notiunea si specificul faptei ilicite

Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întocmai şi de bună – voie, în caz contrar, realizarea acestora se vor obţine silit, prin hotărîre judecătorească. Dacă una din părţi nu execută prestaţiile care-i revin, la fel, se poate obţine executarea acestora prin echivalent. În aceste condiţii, se naşte obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului, aceste despăgubiri numindu-se şi daune interese. Răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau întîrziată a obligaţiilor contractuale. Fapta ilicită – reprezintă neexecutarea propriu-zisă, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor contractuale. Raport de cauzalitate – adică între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciile cauzate creditorului, trebuie să existe o legătură. Fapta ilicita reprezinta incalcarea dreptului de creanta al celeilalte parti contractante, prin neexecutarea obligatiilor contractuale. “Neexecutarea obligatiilor contractuale” are o dubla semnificatie: stricto sensu consta in neexecutarea sau executarea incompleta a obligatiilor, iar lato sensu consta in neexecutarea, executarea necorespunzatoare ori cu intarziere a obligatiilor. Neexecutarea obligatiei poate sa fie totala sau partiala si

reprezinta neindeplinirea in intregime sau in parte a angajamentelor asumate de debitor prin contract. Executarea necorespunzatoare reprezinta executarea prestatiei cu nerespectarea conditiilor de calitate stabilite in clauzele contractuale sau in standardele uzuale. Prin executare cu intarziere se intelege faptul ca debitorul a executat in natura prestatiile asumate sau este gata sa le execute, dar numai dupa implinirea termenului stabilit in contract, cauzand astfel un prejudiciu creditorului. Raportul de cauzalitate intre neexecutarea obligatiilor contractuale si prejudiciu adus creditorului este de asemenea o conditie pentru angajarea rs contractuale. Cauza este fenomenul care precedind efectul il provoaca in mod necesar. Constatarea raportului de cauzalitate devine importanta atunci cind se pune problema repararii prejudiciuliu cauzat.uneori este greu de stabilit raportul de cauzalitate mai ales cind prejudiciul a fost precedat de mai multe actiuni.

Test3 1.1 Notiunea de imprevizibilitate

In cazul contractelor care presupun o derulare in timp cum sunt contractele cu executare succesiva sau cele afectate de un termen suspensiv exista posibilitatea ca survenirea anumitor evenimente anterior incheierii contractului sa duca la un dezechilibru in defavoarea uneia dintre partile contractului, de regula in defavoarea debitorului. Debitorul astfel nu-si va mai putea executa obligatia prevazuta in contract, insa nu datorita faptului ca aceasta este imposibila de onerat ci datorita faptului ca executarea obligatiei il va pune pe debitor intr-o postura economica foarte dificila, chiar faliment. Concret, suntem in prezenta unei onerozitati excesive a obligatiei debitorului si pe care acesta nu a luat-o in calcul cu prilejul contractarii. Impreviziunea fiind determinata de fenomenul economic al deprecierii monetare prin inflatie, produs ulterior incheierii contractului, se pune problema posibilitatii de adaptare la noile imprejurari. Plecand de la principiul nominalismului monetar care are doar valoare supletiva, este posibila reevaluarea conventionala a obligatiilor. Partile pot stipula in contract clauze de impreviziune care le permit sa procedeze la readaptarea prestatiilor in raport cu anumiti indici economici pentru mentinerea in timp a valorii reale a obligatiilor. De asemenea, in temeiul principiului autonomiei de vointa, partile contractante pot prin acordul lor de vointa sa prevada in contract clauze de impreviziune sau de indexare care vor permite judecatorilor sa procedeze la readaptarea si echilibrarea prestatiilor. Clauza de

hardship este stipulatia contractuala gratie careia devine posibila modificarea continutului contractului atunci cand pe parcursul executarii sale se produc, fara culpa contractantilor, evenimente ce nu puteau fi prevazute in momentul stabilirii raportului juridic de obligatie, dar care schimband substantial datele si elementele avute in vedere de parti in momentul contractarii, creeaza pentru unul dintre contractanti consecinte mult prea oneroase pentru a fi echitabil ca acesta sa le suporte singur. Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului. (2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări. (3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor. (4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru refuzul executării obligaţiei. (5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.

1.3 clauza hardship. Obligatia partilor de a proceda la modificarea cont contractului atunci cind pe parcursul executarii sale se produc fara culpa partilor evenimente ce nu puteau fi prevazute in momentul incheierii contractului dar care schimbind substantial elementele avute in vedere de parti in momentul contractarii creaza unul dintre contractanti o ingreunare a executarii contrac si care deci ar fi inechitabil sa fie suportata numai de partea afectata.

2.1 notiunea de acceptare a ofertei Acceptarea constă în mînifestarea voînţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop. Acceptarea presupune mînifestarea exterioară a voînţei acceptantului adresătă ofertantului.

2.2. conditiile de acceptare in cazul contraofertei si in cazul tacerii

Acceptarea poate fi şi tacită, cînd rezultă cu certitudine din comportamentul acceptantului. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 687 alin. 2, C civ, care prevede că: “în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi mînifeste conşimţămîntul prin săvărşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului”. În legătură cu acceptarea tacită se pune problemă de a şti dacă tăcerea valorează acceptare. Regula este că tăcerea nu reprezintă o exprimăre de voînţă. Numai legea este cea care poate stabili un asemenea efect. Totuşi, dacă din împrejurările în care s-a făcut oferta se poate desprinde o atitudine afirmătivă a destinatarului ei, atunci aceasta trebuie să fie luată ca atare. Astfel, potrivit art. 694 alin. 1, C. civi: “tăcerea şi înacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel”. Un exemplu, care a fost oferit mai sus, este cel prevăzut la art. 904 alin. 1, C. civ: aşa numita tacita reconducţiune. Un alt exemplu este cel prevăzut la art. 894 alin 3, C. civ. Astfel, tăcerea locatorului, după expirara termenului de 15 zile, în care el trebuia să răspundă locatarului, la propunerea de a subînchiria bunul, se consideră o acceptare tacită. De asemenea în cazul în care oferta este făcută excluşiv în favoarea destinatarului s-a considerat că tăcerea lui reprezintă o acceptare. De ex. tăcerea destinatarului la propunerea de gratificare, poate fi considerată o acceptare tacită, - donaţia. În materie comercială, cînd între părţi s-a statornicit acelaş tip de contracte, există o practică în acest sens, tăcerea destinatarului ofertei va avea valoarea juridică a acceptării. Art. 694 alin. 2 conditiile: sa concorde cu oferta sa fie conforma ei. A fie totala, fara reserve sau conditii. Contraoferta marcheaza o inversare a rolurilor destinatarul primei oferte devine ofertant, iar ofertantul initial devine destinatar al contraofertei. In acest sens raspunsul destinatarului trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii de valabilitate ca o oferta obisnuita inclusive intentia de a se oblige in cazul acceptarii de catre destinatar., acceptarea trebuie sa fie neindoielnica adica sa exprime vointa ferma a acceptantului de a incheia contractual in conditile prevazute in oferta, reflectind intentia de a se angaja juridic, acceptarea trebuie sa parvina de la justa persoana, daca a fost adresata unei anumite personae doar aceasta o poate accepta, acceptarea trebuie sa intervina inainte ca oferta sa fi devenit caduca.

Test 1.1 notiunea de contract de fidejusiune

Presupune ca o parte numită fidejusor se obligă față de creditor sa execute integral sau parțial, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit obligația debitorului față de creditor.

1.2 raporturile dintre debitor si fidejusor

fidejusiunea constă într-o legătură juridică accesorie, subsidiară şi personală născută între creditor şi debitor, care conferă creditorului dreptul de a pretinde plata datoriei de la fidejusor, atunci cînd debitorul nu o face sau este insolvabil. Creditorul are, astfel, garantată realizarea creanţei prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului. Fidejusorul este un terţ faţă de raportul care îi leagă pe creditor şi pe debitor. Obligaţiunea sa se suprapune însă obligaţiei principale a debitorului. Raporturile dintre fidejusor şi debitor nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri juridice. În cazul îm care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobînda aferentă, precum şi toate cheltuielele pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea (art.1163, alin.(1) Cod civil al Republicii Moldova). Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. În acest scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni: acţiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicaţia debitorului principal, această acţiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor şi fidejusor deoarece, în această ipoteză, fidejusorulacţionează în calitate de mandatar ce execută ordinul mandantului (care este debitor principal). Atunci cînd fidejusiunea sa constituit fără consimţămîntul debitorului (art.1148 Cod civil al Republicii Moldova), acţiunea personală se bazează pe gestiunea de afaceri (art.1378-1388 Cod civil al Republicii Moldova);acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia art.1161, alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova: fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului. În acest context, ţinem să precizăm că solidaritatea debitorilor se menţine şi faţă defidejusor. Astfel, legea dispune că, în cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia dintre ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit (art.1163, alin.(4) Cod civil al Republicii Moldova). De regulă, fidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri cînd fidejusorul se poate îndrepta contra debitorului lui chiar înainte de a fi plătit: - dacă fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată;- dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, şi acesta a expirat (art.1163, alin.(3) Cod civil al Republicii Moldova).

Sub2 tipurile de obligatii si esenta lorClasificarea obligaţiilor după izvoareCea mai importantă clasificare reţinută în literatura de specialitate este ceia ce împarte obligaţiile civile în: obligaţii izvorîte din acte juridice şi obligaţii izvorîte din fapte juridice. La rîndul lor obligaţiile izvorîte din acte juridice se subclaşifică în: obligaţii născute din contracte şi obligaţii născute din acte juridice unilaterale generatoare de angajamente juridice obligaţionale. Iar obligaţiile izvorîte din fapte juridice se grupează în obligaţii ce rezultă din fapte juridice ilicite şi obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite. În această ultimă categorie sînt cuprinse, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauza. Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezîntă înteres sub aspectul regimului juridicaplicabil.Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor.Pornînd de la natura prestaţiei datorate de subiectul paşiv se pot reţîne mai multe claşificări.a.) O primă clasificare, distinge trei categorii de obligaţii: obligaţia de a da, obligaţia de aface şi obligaţia de a nu face. Această clasificare prezîntă înteres, deoarece în funcţie de obiectulastfel defînit, se vor aplica, după caz, unele reguli distîncte.b.) O altă clasificare, care, reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este cea în:obligaţii pozitive (obligaţia de a da şi a face) şi obligaţii negative (obligaţia de a nu face).c.) O a treia clasificare care se face tot după criteriul obiectului este: obligaţii determinatesau de rezultăt şi obligaţii de prudenţă sau deligenţă sau cum mai sînt denumite de mijloace.--- Obligaţia de rezultăt. Ceea ce este caracteristic pentru obligaţia de rezultăt este faptul căobligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligîndu-se ca,desfăşurînd o anumită activitate, să atîngă un rezultăt bîne stabilit. De ex., cărăuşul să transporteîncărcîtura într-un anumit loc, vînzătorul să transfere dreptul de proprietate--- Obligaţia de diligenţă. Caracteristica obligaţiei de diligenţă sau prudenţă (a obligaţiei demijloace) este acea că obligaţiea debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la bun început de aatînge un anumit rezultăt determînat, ci în îndatorirea să de a depune toată diligenţa necesără pentruca rezultătul dorit să se realizeze. Sînt obligaţii de deligenţă obligaţia medicului de a trata unpacient, obligaţia unui om de ştiînţă de a face cercetări în vederea realizării unei descoperiri, etc.Distîncţia dintre aceste două categorii de obligaţii se şituiază pe teren probatoriu.În cazul obligaţiilor de rezultăt, neatîngerea rezultătului dorit constituie, ipso facto, o dovadăa culpei debitorului – o prezumţie de culpă a acestuia. Neatîngerea rezultătului asumăt de debitorface să se presupună că debitorul este culpabil, vînovat, de neîndeplinirea lui şi prin urmare, i se vaangaja răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei.Neatîngerea rezultătului în cazul obligaţiilor de mijloace nu-l culpabilizează pe debitor deneobţinerea lui. În această situaţie neobţinerea rezultătuluînu nu crează o prezumţie de culpă însărcîna debitorului; nu mai este prin ea însăşi o dovadă a culpei. Debitorul unei obligaţii de mijloaceva răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii numai în cazul în care creditorul va face dovadacă debitorul nu a depus deligenţa şi prudenţa necesără, nu a foloşit toate mijloacele care ar fi avut caurmare obţinearea rezultătului scontat. El va răspunde doar atunci cînd creditotul îi va proba culpa

să.Deci, în cazul obligaţiilor de mijloace, sărcîna probării neîndeplinirii acestei obligaţii îi varevîni creditorului, care va trebui să demonstreze, în mod direct, împrejurarea, că debitorul nu adepus, pentru atîngerea rezultătului preconizat, prudenţa şi deligenţa care era necesără şi obligatorie. Clasificarea obligaţiilor după sîncţiunea juridică care le este proprie.Ca orice raport juridic şi raportul de obligaţie are ca element însoţitor înerent o anumităsîncţiune. Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de către debitorul ei îndreptăţeşte pe titularuldreptului de creanţă să obţînă executarea silită, pe cale constrîngerii de stat.Obligaţiile sînt obligaţii juridice numai în măsura în care există posibilitate de apelare laconstrîngerea de stat, în caz de neexecutare bînevolă. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc deobligaţiile morale care se impun numai în virtute convîngerii întime, proprii a subiectelor, însoţită deînfluenţa pe care o exercită opînia publică – eventuala dezaprobare din partea acesteia, neînsoţităînsă de întervenţia constrîngerii de stat.Din cele spuse mai sus rezultă că obligaţiile, în funcţie de sîncţiunea pe care o însoţeşte, seclaşifică în: obligaţii civile sau perfecte şi obligaţii naturale sau imperfecte.--- Obligaţiile perfecte sînt acele obligaţii ce se bucură integral de sîncţiunea juridică, însensul că, creditorul poate apela la forţa de constrîngere a statului pentru a obţine executarea, dacăaceasta nu se poate obţine de bunăvoie.--- Obligaţiile civile imperfecte sînt acele obligaţii în privînţa cărora nu se poate cereexecutarea silită – art. 517 alin1 C. civil. Altfel spus, creditorul, nu poate obţine forţa deconstrîngere a statului pentru a-şi realiza dreptul sau de creanţă, împotriva voînţei debitorului, fiindlipşit în principal de dreptul la acţiune în sens material. Din acest motiv asemenea obligaţii sîntdenumite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.În doctrîna de specialitate obligaţiile naturale sînt subclaşificate în obligaţii civile degenerateşi obligaţii civile avortate.--- Obligaţii civile degenerate sînt caele obligaţii care şi-au pierdut, prin prescripţieextînctivă, dreptul la acţiune cu care erau îniţial înzestrate. Aceasta rezultă din prevederile art. 281alin. 1, C. civil, care recunoaşte dreptul părţii (debitorului) de a refuza executarea obligaţiilor, dupăîmplinirea termenului de prescripţie.--- Obligaţii civile avortate sînt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără dreptulla acţiune în justiţie. De ex., jocurile şi pariurile altele de cît cele reglementate de lege, cele izvorîtedintr-un testament nevalabil, obligaţiile de întreţînere între rude care nu au o astfel de obligaţie ş. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.După cercul persoanelor cărora le sînt opozabile, obligaţiile se pot claşifica în: obligaţiiobişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.a. Obligaţii obişnuite sînt acele obligaţii care sub aspectul opozabilităţii sînt guvernate detoate regulile proprii drepturilor relative. Şi anumea acestea privesc subiectele lor, care pot fi oricepersoană fizică sau juridică; conţinutul, care constă în drepturile şi obligaţiile părţilor; obiectul, care constă în îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul paşiv, respectiv, a da, a face, anu face; în ce priveşte executarea obligaţiei, aceasta putînd să fie executată de către cel îndatorat sauo altă persoană şi în general toate patricularităţile ce decurg din caracterul relativ al drepturilor decreanţă.

b. Obligaţiile reale (poptem rem) sînt acele obligaţii care apare ca un accesoriu al unui dreptreal, adevărate sărcîni reale ce încumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare.Această obligaţie decurge din stapanirea unui bun reprezentînd îndatoriri sau sărcîni legale şi obligănumai cu privire la acele bunuri. Fiind un accsoriu al bunului aceasta se transmite oricarui detînatoral bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această transmişiune are loc fără amai fi supusă unei înregistrări oficiale.O astfel de obligaţie nu face parte din categoria obligaţiilor general negative care încumbăunui drept real şi aparţîne oricarei persoane. Ea aparţîne numai proprietarului sau deţînătorului unuibun determînat.După izvorul lor acestea sînt de doua feluri:--- legale sînt acle obligatii care sînt prevazute expres de lege. Astfel în codul funciar sîntprevăzute o sumă de obligaţii în sărcîna deţînatorilor de terenuri agricole: obligaţia de a aşiguraprotectia solului.Un alt exemplu îl reprezintă cazul dispunerii prin testment de bunul gajat5. Prin acceptareamoştenirii, succesorul î-şi asumă şi obligaţia de plată a ipotecii – o obligaţie reală proptem în rem.Aceiaşi situaţie avem şi în cazul în care bunul ce a fost ipotecat a fost vîndut cu acordul creditoruluigajist, şi cînd dobînditorul bunului va prelua o obligaţie care a existăt anterior momentului dobîndirii- art. 486 alin 1 C. civ6. Soluţiea va fi asemînătoare şi atunci cînd bunul gajat reprezintă cota parteideală din dreptul de proprietate - art. 363 alin. 4 C. civ.--- conventionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor. O astfel de obligaţieeste acea prin care proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de aefectua lucrarile necesăre exercitării servituţii. O astfel de obligaţie se va transmite, odată cu fondulaservit, la toţi dobînditorii săi succeşivi, fără a fi necesără o nouă convenţie în acest sens – art. 429alin.3 C. civ.c. Obligaţii opozabile terţilor sînt acele obligaţii care se caracterizeză prin aceia că sînt atătde strîns legat de poseşia lucrului, încît creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului sau de câtdacă posesorulactual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a părţicipat direct şipersonal la formărea raportului de obligaţie.Dupa izvor sunt fapte juridice si acte juridice (FAPTE JURIDICE LICITE SI JURIDICE ILICITE DELICTELE, LA LICITE IMBOGATIREAfara justa cauza. Acte juridice unilateral si contracte.