evoluţia calificărilor din învăţământul universitar românesc 1968-2011

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeşte în oameni!”

1

AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU CALIFICĂRI

Andrei Florin SORA

Evoluţia calificărilor

din învăţământul universitar românesc

1968-2011


2


.

Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte in Oameni”

“Dezvoltarea unui sistem operaţional al calificărilor din învăţământul superior din România - DOCIS”

Editor: ANC

Data publicării: septembrie 2011

“Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”

COORDONATE PROMOTOR

Piaţa Valter Mărăcineanu nr. 1 - 3, Intrarea B, etaj 2, cam. 164-166, Sector 1, 010155, Bucureşti

Tel: + 40 (21) 313 00 51/52,

Fax:+ 40 (21) 313 00 53 Pentru mai multe informaţii vă recomandăm contactarea managerului de proiect:

Prof.dr. Sorin Eugen ZAHARIA

E-mail-uri:[email protected]

[email protected]


3


Evoluţia calificărilor

din învăţământul universitar românesc

1968-2011

Septembrie 2011


4


Consultanţi:

Prof.univ.dr. Bogdan MURGESCU, Universitatea din Bucureşti

Prof.univ.dr. Sorin Eugen ZAHARIA, Universitatea „Politehnica”din Bucureşti

Andrei Florin SORA este cercetător postdoctoral la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie cu un proiect despre prim-secretarii Comitetelor regionale/judeţene ale P.M.R./P.C.R., în perioada 1950-1989. În anul 2009 i-a fost conferit titlul de doctor în Istorie de către École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) şi de către Universitatea din Bucureşti pentru teza: Servir l’État Roumain. Le corps préfectoral (1866-1940), în curs de apariţie la Editura Universităţii din Bucureşti. Preocupările sale ştiinţifice includ în special istoria modernă şi contemporană a României, istoria administraţiei publice şi istoria învăţământului superior. Este autor al mai multor studii publicate în reviste de specialitate.


5


Cuprins

I.De ce un istoric al specializărilor (calificărilor) din învăţământul

universitar în perioada 1968-2011? 6

II.Politizare şi politehnizare în învăţământul superior românesc 8

III.Un nou început. Învăţământul superior după 1989 44

IV.Concluzii 69

V.Repertoriu selectiv al legislaţiei privind specializările/calificările

din învățământul superior în România, 1968-2011 71

VI.Bibliografie 87


6


I. De ce un istoric al specializărilor (calificărilor) din

învăţământul universitar în perioada 1968-2011?

Prin acest studiu ne propunem un istoric al specializărilor (calificărilor) din învăţământul

universitar în perioada 1968-2011, perioadă caracterizată prin două regimuri politice, economice şi

sociale distincte. Termenul de calificare în România este unul recent1, care tinde să îl înlocuiască pe cel

anterior de specializare, această schimbare de denumire fiind o componentă a procesului de corelare a

României la viitorul Cadru european al calificărilor pentru învăţarea de-a lungul vieţii2. Specializarea

universitară pe care o alege un viitor student este importantă pentru parcursul său profesional şi nu

numai. Pe de altă parte, la nivelul unei comunităţi naţionale sau chiar supranaţionale, specializările

universitare, diversitatea acestora, proporţia studenţilor în raport cu populaţia adultă şi celelalte

categorii de elevi, relaţia cu mediul economic şi social pot fi un indicator nu doar al eficienţei pe termen

lung a politicilor guvernamentale, ci şi al sănătăţii sistemului de învăţământ şi a întregii societăţi.

Urmând o prezentare cronologică, am optat pentru o analiză de ansamblu în care să se regăsească

inclusiv principalele referinţe privind învăţământul postuniversitar şi studiile doctorale, dar şi contextul

politic, economic, social şi situaţia generală a sistemului educaţional românesc.

O parte a specializărilor din învăţământul universitar de dinainte de 20043 pot fi echivalate astăzi

cu primul ciclu de studii universitare al procesului Bologna sau cu nivelul 6 al Cadrului European al

1 Conform recomandării Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 23 aprilie 2008 privind stabilirea „Cadrului european al calificărilor pentru învăţarea de-a lungul vieţii”, calificarea este definită ca „un rezultat formal al unui proces de evaluare și de validare, care este obținut atunci când un organism competent stabilește că o persoană a obținut rezultate ca urmare a învățării la anumite standarde”. Anexa 1, punctul a: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:111:0001:0007:RO:PDF (accesat la 17 aprilie 2011). O definiţie aproape identică este furnizată şi de Legea educaţiei naţionale din 2011, Anexă, pct. 9, Monitorul Oficial (M.O.), partea I, nr. 18, 10 ianuarie 2011, p. 62. 2 Pentru o parcurgere mai uşoară a textului, în anumite cazuri am optat pentru utilizarea termenului de calificare şi pentru perioada anterioară, asimilându-l cu termenii de specialitate şi specializare. 3 Învăţământul universitar de lungă durată (încheiat cu examenul de licenţă), dar şi învăţământul universitar de scurtă durată (din cadrul colegiilor universitare, institutele de învăţământ superior, institutele de subingineri, institutele pedagogice de trei ani etc.)


7


Calificărilor (European Qualifications Framework, EQF), iar altele, ca durată de studii, plan de

învăţământ, cunoştinţe, abilităţi, competenţe obţinute, pot corespunde primelor două cicluri de studiu

ale procesului Bologna, respectiv cu nivelul 6 şi 7 al EQF.

La începutul acestei cercetări impunerea ca limită cronologică a anului 1968 părea legitimă şi din

perspectiva adoptării în acel an a unei legi a învăţământului, text care se depărta de modelul impus la

sfîrşitul anilor ’40 şi readucea învăţământul superior românesc pe o linie de dezvoltare apropiată celei

specifice spaţiului vestic şi central european. Totuşi, legea din 1968 constituia doar punctul culminant al

unui pachet legislativ şi al unor măsuri guvernamentale, începute încă de la sfârşitul anilor ’50 şi mai

bine conturate în anii următori, de demarcare faţă de modelul sovietic, fără însă ca subordonarea faţă

de organele de conducere ale P.C.R să fie anulată. Ultima lege prezentată în acest studiu este legea nr.

1/2011 a educaţiei naţionale, parte a procesului de reformă a învăţământului care are ca finalitate

eficientizarea acestuia şi o mai bună racordare la Uniunea Europeană.


8


II. Politizare şi politehnizare în

învăţământul superior românesc

Instaurarea comunismului în România a avut consecinţe majore pe termen lung şi în

învăţământul public. Începând cu anul 1946 învăţământul a fost considerat un factor esenţial în

realizarea programelor Partidului Comunist Român (P.C.R), fiind pusă în practică o strictă subordonare

faţă de această entitate politică4. Evoluţia învăţământului superior în perioada 1945-1989 a reflectat

destul de fidel evoluţia generală a sistemului politic din România: restructurare sub semnul modelului

sovietic, dezvoltare prin deschidere relativă şi recuperare parţială a tradiţiilor naţionale precomuniste şi

o ultimă perioadă marcată de închiderea relativă a sistemului, consecinţă a dificultăţilor economice şi a

unei accentuări a naţional-comunismului5.

Realizările în învăţământ în perioada comunistă nu au fost puţine şi au avut un impact major

pentru ansamblul societăţii româneşti: eradicarea analfabetismului, învăţământ obligatoriu de zece

clase, învăţământ gratuit, creşterea numărului de elevi şi de studenţi.

II.1 Legislaţia privind învăţământul superior în perioada comunistă

Un pas legislativ decisiv spre comunizarea totală a învăţământului a fost Decretul-lege al Marii

Adunări Naţionale nr. 175 din 2 august 1948, considerat „un moment de ruptură nu numai cu tradiţiile

şcolii româneşti, dar şi cu procesele şi tendinţele învăţământului din ţările vest europene”6. Amintim

faptul că în toamna anului 1947 comuniştii au iniţiat un amplu proces de epurare în rândul cadrelor

didactice din învăţământul superior7, care l-a completat pe cel pus în practică imediat după august 1944.

Prin decretul-lege din 1948, învăţământul public devenea un drept egal pentru toţi cetăţenii, organizat

4 Maria Someşan consideră că dacă perioada 1944-1945 a stat sub semnul „defascizării”, anul 1946 este cel al „pierderii” autonomiei universitare. Maria Someşan, Universitate şi Politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade şi documente, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 241. 5 Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000), Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 385-386. 6 Steliana Perţ, „Învăţământul”, în N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, 1939-1989, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 323. 7 M. Someşan, op. cit., p. 241.


9


exclusiv de stat şi cu caracter laic8. În învăţământul superior românesc, modelul sovietic9 a fost adoptat

fără o adaptare judicioasă la tradiţiile româneşti, la organizarea anterioară şi fără să se aibă în vedere, în

materie de educaţie, alte exemple străine. Decretul-lege din 1948 a pus bazele unui sistem de

învăţământ liniar: şcoală elementară cu două cicluri (I şi II); şcoală medie (licee, şcoli tehnice şi

pedagogice) şi ciclul superior. Învăţământul superior cuprindea: Universităţi (aveau ca obiectiv formarea

de cadre ale corpului didactic), Politehnici şi respectiv Institute de Învăţământ Superior, ultimele două

pentru specializarea personalului tehnic de producţie10. Universităţile şi politehnicile depindeau de

Ministerul Învăţământului Public, iar institutele de învăţământ superior se puteau afla şi sub tutela

ministerelor de resort11. Dacă în universităţi şi politehnici durata studiilor era de la 4 la 6 ani, în

institutele de învăţământ superior durata studiilor era între trei şi patru ani12. Legea din 1948 aducea

lămuriri în privinţa programului de studii doctorale, care urma să se desfăşoare pe durata a trei ani.

Diploma de doctor era acordată doar de către universităţi şi politehnici13. În capitolul Dispoziţii finale se

preciza că în instituţiile de învăţământ superior urmau să fie desfiinţate catedrele inutile14. Acest proces

de reformă a fost însoţit de eliminarea elementelor indezirabile comuniştilor din interiorul corpului

profesoral. La scurt timp de la adoptarea legii din 1948, în Biroul Politic al Comitetului Central al

Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.)15 au avut loc lungi discuţii cu privire la învăţământul superior16.

Una dintre temele de disensiune se referea la limitarea la două tipuri de instituţii de învăţământ

superior: universităţi şi institute. Conform acestei propuneri rămasă în stadiu de proiect, politehnicile

8 Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învăţământului, art. 1, în Gheorghe Bunescu (coordonator), Gabriel Albu, Emil Stan, Filip Stanciu, Antologia legilor învăţământului din România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2004, p. 342. 9 Începând cu anul 1948, în toate instituţiile de învăţământ superior se predau cursuri de filosofie marxistă, cf. Ştefan Bârsănescu, Florela Bârsănescu, Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţământul, gîndirea pedagogică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 151. 10 „Mize sociale, tradiţii şi inovaţii în legislaţia învăţământului românesc”, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 15. 11 Decretul nr. 175/1948 „pentru reforma învăţământului”, art. XVI-XVII, în Ibidem, p. 343. 12 Ibidem, art. XVIII. 13 Ibidem, art. XXIII. 14 Ibidem, art. XXXIII. 15 Între 1948 şi 1965, Partidul Comunist Român (P.C.R.) a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), în anul 1965 revenindu-se la denumirea iniţială. 16 Şedinţă din data de 7 octombrie 1948, în Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002, pp. 248-267.


10


erau integrate institutelor, argumentul pentru această alegere fiind acela că în U.R.S.S era acelaşi

sistem17.

Începând cu anul 1948 asistăm la un control total al P.M.R. asupra instituţiilor de învăţământ

superior: structura, corpul profesoral18, selecţia studenţilor şi a absolvenţilor pe criterii politice şi

sociale19, modificarea specializărilor şi a curriculei universitare după model sovietic şi în ton cu noua

viziune asupra economiei româneşti20. S-a prevăzut ca numărul studenţilor să fie fixat anual de către

Consiliul de Miniştri, după „criteriile cerute de necesităţi”21. Plenara lărgită a Comitetului Central al

P.M.R. din 19-20 august 1953 a accentuat direcţiile trasate de legea din 1948, conducerea

învăţământului revenind unui singur minister şi anume Ministerul Învăţământului22. Conform statutului

tip al instituţiilor de învăţământ superior din 1953, una din cele trei „sarcini” ale acestora era asigurarea

educaţiei ideologice şi politice a studenţilor şi profesorilor, pe baza învăţăturilor lui Marx, Engels, Lenin şi

Stalin23. Misiunea ideologică şi politică a învăţământului superior şi deschiderea către „clasa muncitoare”

au condus în anul universitar 1949/1950 la înfiinţarea cursurilor serale, iar din anul universitar următor

şi a formei fără frecvenţă24. Deşi aceste două forme de studiu nu au fost imediat generalizate pentru

17 Şedinţă din data de 11 octombrie 1948, în Stenogramele şedinţelor ..., vol. I, 1948, cuvântarea tovarăşului Gheorghe Vasilichi (ministrul Învăţământului Public), p. 275. 18 Referindu-se la activitatea ministrului bolnav Gheorghe Vasilichi, Iosif Chişinevschi afirma : „... Ministerul Învăţământului nu este un minister de patru ore, el este mai important ca Ministerul Securităţii pentru că este vorba de distrugerea duşmanului pe planul culturii, de pregătirea cadrelor viitoare, de educarea claselor muncitoare ...”, Stenograma şedinţei Secretariatului Comitetului Central (C.C.) al P.M.R. din data de 31 ianuarie 1949, Stenogramele şedinţelor ..., vol. II, 1949, p. 39. 19 „Fiii elementelor exploatatoare” nu aveau acces la şcoli pedagogice şi nu se puteau înscrie la facultăţi precum Geologie, Filosofie, Pedagogie, Filologie, Istorie, Geografie, Drept, Economie. Cf. Silvia-Nicoleta Tudosoiu, Educaţia în sistemul comunist din România (1965-1989), teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Bucureşti, 2010, p. 33. 20 Se urmărea transformarea învăţământului superior „dintr-un învăţământ mai mult aşa-zis teoretic, într-un învăţământ practic, tehnic”. Vezi Şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 4 februarie 1949, Anexă: „Raport despre reforma învăţământului şi problema şcolară”, în Stenogramele şedinţelor ..., vol. II, 1949, p. 50. 21 Decretul nr. 175/1948, art. XVII, art. XXIII, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 343, p. 344. 22 Ministerul Învăţământului din 1953 a rezultat din unificarea Ministerului Învăţământului Public, Ministerului Învăţământului Superior şi a Direcţiei Generale a Rezervelor de Muncă, S.-N. Tudosoiu, op. cit., p. 36. 23 H.C.M. nr. 3886 din 17 noiembrie 1953, în Învăţămîntul superior din R.P.R. Colecţie de Decrete, Hotărîri ale Consiliului de Miniştri şi Regulamente, Ordine şi instrucţiuni ale Ministerului Învăţămîntului, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, [Bucureşti], 1954, p. 43. 24 Jan Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990: Between Academic Mission, Economic Demands and Political Control, State University of New York at Bufallo, Bufallo, 1990, p. 30. Pentru organizarea celor două tipuri de învăţământ vezi: „Regulament cu privire la organizarea şi funcţionarea învăţământului superior seral şi fără


11


toate specialităţile din învăţământul superior, ele au atras un mare număr de candidaţi (36,9% din

totalul populaţiei studenţeşti în anul universitar 1957/1958)25. În anul 1959 a crescut gradul de selecţie

al viitorilor studenţi de la formele fără frecvenţă şi seral, numărul de locuri fiind stabilit anual de către

Consiliul de Miniştri după aceleaşi criterii ca la învăţământul la forma zi26. Prin Hotărârea Consiliului de

Miniştri (H.C.M.) nr. 1788/1966 s-a aprobat organizarea formei de învăţământ seral pentru tot

învăţământul din domeniul universitar27. Această politică a avut ca rezultat pe de o parte creşterea

numărului de studenţi şi o mai mare deschidere către persoane care deja aveau o activitate lucrativă, iar

pe de altă parte a condus la o scădere a nivelului de învăţământ.

În anii ’40 şi ’50 au fost adoptate şi alte măsuri care apropiau învăţământul românesc de cel din

Uniunea Sovietică şi din alte state comuniste. Totuşi, decretul-lege din 1948 a fost evaluat critic încă din

decembrie 1955, în cadrul celui de-al II-lea Congres al P.M.R28. Acuzaţiile principale vizau faptul că nu

exista o corelare suficientă între pe de-o parte planurile educaţionale, procesul de predare şi învăţare,

manuale, iar pe de altă parte dezvoltarea economică şi culturală a ţării; se cerea o mai strânsă relaţie

între învăţământul superior şi producţie29. Perioada de relaxare politică vizibilă şi în învăţământul

românesc în anii 1955-1956 a cunoscut o înăsprire după revoluţia din 1956, pentru ca în anii ’60 curentul

de destindere să se facă din nou simţit30.

Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din data de 26 iunie 1957, învăţământul superior

trebuia să corespundă şi să îndeplinească cerinţele industriei, agriculturii, transportului, comerţului.

Acest deziderat urma să se realizeze printr-un accent mai mare pus pe practică şi pe activitatea

frecvenţă aprobat prin Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii, nr. 125/1959”, în Adina Berciu-Drăghicescu, Istoria Universităţii din Bucureşti. Documente (1864-1972), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008, pp. 505-507. 25 Jan Sadlak, Planning of Higher Education in Countries with a Centrally Planned Socioeconomic System: Case Study of Poland and Romania, teză de doctorat, State University of New York at Buffalo, Buffalo, 1988, p. 194. 26 Ibidem, pp. 207-208. 27 Liliana Barbu, Managementul calităţii în învăţământul preuniversitar, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, [Galaţi], 2010, p. 5, http://bibliotecascolara.ro/Liliana_Barbu/Managementul_calitatii_Barbu_Liliana.pdf (accesat la 15 martie 2011). 28 J. Sadlak, Planning of Higher Education ..., p. 194. 29 Ibidem. 30 M. Someşan, op. cit., p. 242.


12


productivă în procesul de învăţământ31. Acelaşi act legislativ conţinea noi precizări cu privire la

îmbunătăţirea compoziţiei sociale a candidaţilor admişi să urmeze cursurile învăţământului superior şi ce

semnifica educarea comunistă a „studenţilor”32. Aveau prioritate candidaţii bursieri ai Sfaturilor

Populare. În schimb, copiii de intelectuali şi ai altor categorii sociale condamnate de regimul comunist

concurau doar pe 10% din locuri33.

La începutul anilor ’60 s-au produs schimbări substanţiale în politica guvernului român,

caracterizate prin distanţarea de Moscova34, acţiune vizibilă inclusiv prin criticarea unor trăsături ale

învăţământul superior românesc împrumutate din Est35. Treptat, asistăm la recuperarea parţială a unor

valori umane şi a unor tradiţii intelectuale anterioare regimului comunist, fenomen însoţit de o

sincronizare mai mare, deşi nu completă, cu ceea se petrecea în alte ţări, nu doar în spaţiul comunist, ci

şi în Occident. În anii ’60 şi ’70 au crescut foarte mult „schimburile cu străinătatea” ale Ministerului

Învăţământului, activităţi realizate prin prezenţa la congrese (şi uneori organizarea lor în România),

acces mai facil la literatura occidentală de specialitate, conferinţe, stagii de specializare şi documentare,

cursuri de vară36. S-au amplificat contactele cu alte ţări (universităţi, ministere de profil) a crescut

numărul românilor trimişi la studii în străinătate, dar şi al studenţilor străini veniţi în România37.

Studenţii străini au devenit în anii ’70 o sursă financiară şi de prestigiu pentru învăţământul românesc.

Printre măsurile luate în anii ’60 amintim: desfiinţarea taxelor în 196138 în întregul învăţământ39,

admiterea pe baze meritocratice prin concurs, înfiinţarea unor noi centre de învăţământ superior la

31 Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 550, Ş. Bârsănescu, F. Bârsănescu, op. cit., p. 159. 32 Ş. Bârsănescu, F. Bârsănescu, op. cit., p. 159. 33 D. C. Giurescu, op. cit., p. 550. 34 Retragerea armatei sovietice din România a avut loc în anul 1958. În plus, de la sfârşitul anilor ’50 puterea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai fost ameninţată în interiorul P.M.R . 35 J. Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990 ..., p. 37. 36 Vezi de exemplu: Informare privind modul în care s-au îndeplinit sarcinile prevăzute în planul de relaţii cu străinătatea pentru învăţămîntul superior în anul 1966, Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (SANIC), Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 4/1967, f. 17-24. 37 În perioada 1968-1989 numărul studenţilor străini în România a cunoscut o evoluţie ascendentă constantă: de la 1261 studenţi în anul universitar 1968/1969, până la un maxim de 16962 studenţi străini în anul universitar 1981/1982. După 1981, tendinţa a fost de scădere, minimul atins fiind de 7062 studenţi străini în anul universitar 1987/1988. Cf. J. Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990 ..., tabel II, p. 42. 38 Pentru cuantumul taxelor în învăţământul superior în perioada comunistă vezi J. Sadlak, Planning of Higher Education ..., p. 206. 39 Această decizie a fost adoptată prin H.C.M. nr. 546 din 30 august 1961.


13


nivelul întregii ţări, ridicarea nivelului academic, consolidarea învăţământului de scurtă durată40. Alte

schimbări au constat în creşterea importanţei institutelor politehnice şi a specializărilor tehnice,

consecinţe şi a accelerării industrializării ţării.

Legile învăţământului din 1968 (legea nr. 11 din 13 mai 1968) şi din 1978 (legea nr. 28 din 21

decembrie 1978) au accentuat procesul de distanţare faţă de modelul sovietic şi de recuperare a unor

valori tradiţionale41 şi au consacrat o nouă viziune politică, economică şi educativă a conducerii

comuniste din România, fără însă ca toate modificările anterioare să fie abrogate. Politehnizarea

învăţământului superior s-a accentuat, iar independenţa instituţiilor de învăţământ superior faţă de

Partid nu s-a produs. Pe de altă parte, interzicerea admiterii în învăţământul superior datorită unei

origini sociale „nesănătoase” a devenit o excepţie42.

În legile din 1968 şi din 1978 principiile funcţionării învăţământului românesc erau: drept la

învăţătură fără deosebire de naţionalitate, sex, „rasă”, religie; caracter laic; învăţământ obligatoriu cu o

durată de zece ani43; sistem de burse de stat; locuri de muncă asigurate de stat; gratuitate pentru toate

nivelurile de învăţământ. Conform Constituţiei, folosirea liberă a limbii materne pentru „naţiunile

conlocuitoare” era asigurată pentru toate gradele de învăţământ44. Legea din 1968 a revenit asupra unor

forme de învăţământ desfiinţate în perioada comunistă, şi anume învăţământul de subingineri şi de

conductori arhitecţi, integrat învăţământului superior, ca formă de scurtă durată45. Învăţământul de

40 B. Murgescu, op. cit., p. 387. 41 Funcţionarea Ministerului Învăţământului (din 1971 Ministerul Educaţiei şi Învăţământului) a fost stabilită prin Decretul Consiliului de Stat (D.C.S.) nr. 416/1962, abrogat prin D.C.S. nr. 1171 din 29 decembrie 1968 (legea nr. 7/1969), modificat prin D.C.S. nr. 261 din 29 iulie 1971. Noi schimbări au survenit prin D.C.S. nr. 469 din 20 decembrie 1971. Decretul nr. 469/1971 a fost modificat prin D.C.S. nr. 125 din 15 martie 1973. Prin legea învăţământului din 1978 a fost înfiinţat Consiliul Superior al Educaţiei şi Învăţământului, ca organism de îndrumare, control şi coordonare a învăţământului de toate gradele. Acest for era superior Ministerului Învăţământului, având atribuţii de control şi de îndrumare a ministerelor şi a celorlalte organe centrale şi locale cu responsabilităţi în domeniul educaţiei şi învăţământului. Un alt organism cu atribuţii în organizarea şi coordonarea învăţământului în România a fost Congresul educaţiei şi învăţământului, înfiinţat prin legea învăţământului din 1978, organizat la fiecare cinci ani, care a jucat însă un rol secundar şi mai degrabă decorativ. 42 Menţionăm că regimul comunist nu a uzat de nicio lege care să se refere în mod explicit la eliminarea din Universitate a studenţilor cu „origine nesănătoasă”. Cf. M. Someşan, op. cit., p. 270. 43 Anterior, prin decretul din 30 septembrie 1961, începând cu anul şcolar 1961/1962 învăţământul general obligatoriu şi gratuit a fost prelungit la opt ani. Durata şcolii de cultură generală a ajuns la 12 ani. 44 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 6, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 346; Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 4, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 370. 45 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 122, în Ibidem, p. 358.


14


subingineri fusese desfiinţat la sfîrşitul anilor ’4046. Noua lege a învăţământului din 1968 a introdus

şcoala de specializare postliceală47, cu o durată de la un an la trei ani, stabilită pentru fiecare specialitate

în parte, prin nomenclator, prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri48.

În legea din 1978 primul capitol se referea la principiile generale ale învăţământului, în general

compatibile cu cele internaţionale: şcoala - principal factor de progres şi civilizaţie, caracterul deschis al

învăţământului, educaţia permanentă. Menţionăm că educaţia permanentă a fost adoptată ca principiu

de urmat în învăţământ prin Legea nr. 2 din 18 martie 1971 privind perfecţionarea pregătirii

profesionale a lucrătorilor în uniţăţile socialiste49. În legea din 1978 era menţinută şi chiar întărită o

direcţie specifică lumii comuniste şi anume aceea de „integrare a învăţământului cu producţia”50,

inclusiv importanţa „practicii în producţie”. Sistemul practicii în producţie a studenţilor era mai vechi,

fiind utilizat încă de la sfârşitul anilor 194051.

Prin legea din 1968 erau considerate instituţii de învăţământ superior: universităţile, institutele,

academiile, conservatoarele52, acestea putând fi înfiinţate prin lege şi având personalitate juridică53.

Instituţiile de învăţământ superior erau organizate pe facultăţi, iar acestea pe secţii, „potrivit

nomenclatorului de specialităţi”54. Pregătirea viitorilor profesori din „învăţământul obligatoriu de cultură

generală” se realiza prin institute pedagogice, menţionate în mod explicit ca instituţii de învăţământ

superior55. Art. 127 al legii din 1968 stipula că: „Nomenclatorul de specialităţi şi planul anual de

şcolarizare se elaborează de Ministerul Învăţământului, la propunerea ministerelor şi a celorlalte organe

46 Vezi: Decizia ministrului Învăţământului Public nr. 4996 din 13 ianuarie 1950 pentru acordarea titlului de ingineri unor categorii de tehnicieni sau Decretul nr. 92 din 3 iulie 1951 pentru desfiinţarea Colegiului inginerilor, Colegiului arhitecţilor şi Corpului subinginerilor şi conductorilor. 47 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 84-88, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 354. 48 Ibidem, art. 84. 49 S. Perţ, op. cit., p. 325; Buletinul Oficial (B.O.), nr. 34, 18 martie 1971. 50 Vezi D.C.S. nr. 14 din 3 februarie 1976 privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea unităţilor de producţie, cercetare, proiectare şi servicii pentru integrarea învăţământului superior cu producţia şi cercetarea ştiinţifică. 51 Vezi: H.C.M. nr. 1283/1954, H.C.M. nr. 1610/1955, H.C.M. nr. 6/1957, H.C.M. nr. 905/1958. 52 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 119, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 357. 53 Ibidem, art. 120. 54 Ibidem, art. 121. 55 Ibidem, art. 123, p. 358.


15


interesate, cu consultarea Comitetului de Stat al Planificării şi se aprobă prin hotărârea Consiliului de

Miniştri”56.

Conform legii din 1978, învăţământul trebuia „să asigure tineretului o puternică pregătire în

ştiinţele fundamentale exacte - matematică, fizică, chimie, biologie - precum şi însuşirea concepţiei

revoluţionare despre lume, cunoaşterea istoriei şi cultul patriei”57. Se urmărea „formarea multilaterală”

a tineretului58, dar era evidentă şi o ierarhizare a disciplinelor în ordinea enumerată mai sus. Acest tip de

pregătire presupunea prezenţa în procesul de învăţământ a unor discipline din ştiinţele sociale. În anul

universitar 1970/1971, disciplina Socialism ştiinţific figura în planurile de învăţământ ale tuturor

specialităţilor din învăţământul superior de lungă şi scurtă durată. Pentru cele mai multe specialităţi,

acesteia i se adăugau şi alte discipline obligatorii din domeniul ştiinţelor sociale: Filosofia sau Economia

politică59. De exemplu, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti printre materiile obligatorii

se aflau Filosofia, predată în anul I (90 de ore), Economia politică în anul II (90 de ore), Socialismul

ştiinţific în anul III (90 de ore)60.

Admiterea în învăţământul superior se realiza pe bază de concurs (examen de admitere) dintre

candidaţii cu diploma de bacalaureat. Uzurpări ale acestor reguli, acoperite de lege sau tolerate de

factorii decizionali au avut loc mai ales în anii ’50. Conform legii din 1968, pentru forma la seral era

obligatoriu ca viitorii studenţi să lucreze în domeniul specialităţii pe care voiau să o studieze61. Legea din

1978 a completat că pentru învăţământul la forma fără frecvenţă erau admise numai persoanele

încadrate în muncă62. Legea din 1978 sublinia că „tuturor absolvenţilor li se asigură, potrivit pregătirii

obţinute prin studiile efectuate, locuri de muncă, în condiţiile stabilite de lege”63, urmărindu-se

56 Ibidem, art. 127. 57 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 10, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 370. 58 Ibidem, art. 11. 59 Program de măsuri al Ministerului Învăţământului şi unităţilor de învăţământ superior în vederea dezvoltării şi îmbunătăţirii muncii instructiv-educative şi a organizării învăţământului superior, iulie 1971, anexa 1, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 11/1971, f. 22-29. 60 Ibidem, f. 22. 61 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 151, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 361. 62 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 70, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 377. 63 Ibidem, art. 15, p. 371.


16


„pregătirea specialiştilor în profiluri largi, care să le permită adaptarea rapidă la transformările care au

loc în viaţa economică şi socială, în domeniul ştiinţei şi tehnicii”64.

În cadrul instituţiilor tehnice sau politehnice, legea din 1968 menţiona secţiile de subingineri şi

de conductori arhitecţi, responsabile pentru formarea unor cadre intermediare între tehnicieni şi

ingineri sau maiştri65. În primii ani de la reînfiinţarea institutelor de subingineri numărul acestora a fost

inferior66 faţă de cel al viitorilor ingineri.

Durata de studii în învăţământul universitar (inclusiv politehnicile) era de la trei la şase ani, cu

precizarea că în facultăţile şi în secţiile care pregăteau profesori pentru învăţământul obligatoriu de

cultură generală şi în şcolile de subingineri durata de studii varia între doi şi trei ani67. În cazul formelor

de învăţământ la seral sau la fără frecvenţă se mai adăuga un an de studiu. După 1974 învățământul

superior de scurtă durată era organizat de regulă pe o perioadă de trei ani la forma zi și respectiv patru

ani la formele seral şi fără frecvență. În învăţământul pedagogic de trei ani erau pregătiţi viitorii

profesori pentru clasele de gimnaziu, iar în învăţământul universitar erau pregătiţi profesori pentru

învăţământul liceal.

Învăţământul de scurtă durată şi învăţământul la forma fără frecvenţă au avut parte de critici

puternice, venite inclusiv din interiorul sistemului. Astfel, într-un studiu din 1973, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice din Bucureşti considera că „Învăţământul fără frecvenţă, al cărui randament scăzut

reprezintă un fapt constatat la noi ca şi în alte ţări, a sporit accesibilitatea învăţământului, a calificat

oameni aflaţi în producţie, dar a produs şi produce un procent relativ ridicat de absolvenţi slabi”68.

Acelaşi studiu adăuga că: institutele pedagogice şi secţiile de subingineri „nu prezintă suficient interes

pentru tineret şi de aceea primesc candidaţi cu o pregătire slabă, mulţi dintre ei eşuaţi la alte

examene”69. Este dificil de dat un răspuns categoric privind eficacitatea pe termen lung a acestor forme

de învăţământ, dar credem că rolul sporit acordat învăţământului practic în fabrică nu a dat întotdeauna

64 Ibidem, art. 72, p. 377. 65 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 122, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 358. 66 Învăţământul de subingineri. Stadiul actual: propuneri de perfecţionare, Ministerul Învăţământului, iunie 1971, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 10/1971, f. 135. 67 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 125, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 358. 68 George Văideanu (coord.), Modernizarea învăţămîntului superior, Institutul de Ştiinţe Pedagogice, „uz intern”, Bucureşti, 1973, p. 14. 69 Ibidem, p. 15.


17


rezultatele pozitive dorite. Din raţiuni politice şi economice, în perioada comunistă învăţământul

superior la seral şi învăţământul superior la forma fără frecvenţă au angrenat un număr mare de

studenţi. Nu toate specializările din învăţământul superior au cunoscut toate cele trei forme.

Titlul Dispoziţii finale şi tranzitorii din legea din 1968 menţiona că „persoanele fără cetăţenie cu

domiciliul în Republica Socialistă România şi cetăţenii străini se bucură de dreptul la învăţătură, potrivit

convenţiilor internaţionale”, cetăţenii străini putând fi admişi pe baza aprobării Ministerului

Învăţământului, fără concurs de admitere şi în afara planului de şcolarizare70. Diplomele şi certificatele

de studii obţinute în străinătate erau valabile numai după echivalarea lor cu actele de studii eliberate de

către instituţiile de învăţământ din ţară, procesul de echivalare fiind realizat de Ministerul

Învăţământului71.

Legea din 1968 a acordat o importanţă deosebită învăţământului postuniversitar, gândit de

legislatori ca o structură autonomă, în prelungirea învăţământului superior propriu-zis. Studiile

postuniversitare au fost prevăzute încă din anul 1957 (prin H.C.M. nr. 1003 din 23 iunie 1957), fiind

organizate începând cu anul universitar 1958/195972. Iniţial, aveau o durată de doi ani şi vizau

„pregătirea de ingineri economişti, dintre inginerii cu practică îndelungată în producţie”73. Prin H.C.M.

nr. 649 din 13 octombrie 1961 au fost reglementate studiile postuniversitare pentru pregătirea de

„ingineri economişti”74 şi care urmau să se desfăşoare atât la forma zi (18 luni pentru cursuri şi şase luni

pentru întocmirea proiectului de diplomă), cât şi la învăţământul seral şi fără frecvenţă (şase luni în plus

pentru cursuri)75. Studiile postuniversitare înlocuiau forma anterioară sovietică de aspirantură76 şi titlul

de candidat în ştiinţe77. Această formă de învăţământ s-a organizat înainte de 1968 şi în domenii non-

tehnice, în vederea aprofundării învăţământului politic de partid.

70 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, în Antologia legilor învăţământului din România, art. 227, p. 368. 71 Ibidem, art. 228. 72 H.C.M. nr. 325/1958, preambul, în Colecţia de Hotărîri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne, nr. 12, 16 martie 1958, p. 103. 73 Ibidem, art. 1, p. 103. 74 Colecţia de Hotărîri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne, nr. 28, 23 octombrie 1961, pp. 236-242. H.C.M. nr. 649/1961 a fost modificată prin H.C.M. nr. 1109 din 20 mai 1967. 75 H.C.M. nr. 649/1961, art. 5, în Ibidem, p. 238. 76 Sistemul aspiranturii a funcţionat în România în perioada 1952-1968. 77 J. Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990 ..., 1990, p. 46.


18


Prin legea nr. 11 din 1968, învăţământul postuniversitar, de zi, seral sau fără frecvenţă putea fi

organizat pe o durată de cel mult 12 luni78, fiind eligibile persoanele recomandate de „ministere sau

celelalte organe interesate” şi care posedau o diplomă eliberată de către instituţiile de învăţământ

superior79. Cursurile postuniversitare se organizau „potrivit nevoilor ministerelor sau ale altor organe

centrale interesate”80. Legiuitorul din 1978 a introdus noi precizări: cursurile postuniversitare se

organizau „de regulă” la forma fără frecvenţă81; pentru a fi admis la cursurile postuniversitare era

necesară absolvirea unei instituţii de învăţământ superior cu durata de cel puţin 4 ani la cursurile de zi

sau cel putin 5 ani la cursurile serale sau fără frecvenţă82. Prin H.C.M. nr. 1574 din 9 decembrie 197183 a

fost adoptat Nomenclatorul specialităților și planul de școlarizare în învățământul postuniversitar pentru

anul școlar 1971/197284, completat în anul următor de un alt nomenclator, H.C.M. nr. 1416 din 30

noiembrie 1972, valabil începând cu anul 1972/1973. H.C.M. nr. 1574/1971 realiza o clasificare a

învăţământului postuniversitar: învăţământ postuniversitar pentru perfecţionare, programe de

specializare prin învăţământul postuniversitar şi respectiv perfecţionarea şi specializarea în domeniul

medicinei. Se prevedea ca învăţământul postuniversitar să fie finanţat prin contribuţia unităţilor care

trimiteau cursanţi85. Dacă durata cursurilor universitare era fixată de la una la 12 luni86, acelaşi text de

lege menţiona că Ministerului Educaţiei şi Învăţământului putea organiza la cererea ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale interesate cursuri de perfecţionare de scurtă durată: de la două la patru

săptămâni87. Prin legea din 1978, Nomenclatorul de perfecţionare pe domenii şi planul anual de

şcolarizare la cursurile postuniversitare se aprobau prin decret prezidenţial, la propunerea Ministerului

Educaţiei şi Învăţământului, împreună cu ministerele şi celelalte organe centrale interesate88.

78 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 195, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 364. 79 Ibidem, art. 197, pp. 364-365. 80 Ibidem, art. 194, p. 364. 81 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 93, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 380. 82 Ibidem, art. 91, p. 379. 83 Vezi şi Proiectul de hotărâre privind Învăţământul postuniversitar, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 13/1970, f. 38-53. 84 H.C.M. nr. 1574/1971, în Colecţia de Hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi alte acte normative 1971, vol. IV, 1 octombrie-31 decembrie 1971, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1972, pp. 115-122. 85 Ibidem, art. 4, p. 115. 86 Ibidem, art. 3. 87 Ibidem, art. 5, p. 116. 88 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 93, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 390.


19


Instituţiile de învăţământ superior din România aveau dreptul de a conferi următoarele titluri

ştiinţifice89: doctor, doctor docent în ştiinţe şi doctor honoris causa90. În anul 1968 existau optsprezece

ramuri de ştiinţă pentru organizarea studiilor de doctorat91. Legea din 1978 menţiona că specialităţile

pentru care se organiza doctorat se aprobau odată cu nomenclatorul de profiluri şi specializări pentru

învăţământul superior92.

Regimul comunist a dezvoltat o relaţie strânsă între sistemul de învăţământ şi „câmpul muncii”,

fiind adoptate norme şi reguli precise privind repartizarea în producție a absolvenților instituțiilor de

învățământ superior. Pentru perioada cercetată prima reglementare este H.C.M. nr. 1068/196893, care

modifica H.C.M. nr. 918/1960 şi care cuprindea repartizarea numerică a absolvenţilor de la diferite

specializări la ministere, la alte organe centrale, la consiliile populare judeţene. D.C.S. nr. 158 din 24

martie 1970 a enunţat încă o dată principiile şi regulile privind repartizarea în producție a absolvenților

instituțiilor de învățământ superior de la învățământul de zi, act modificat prin D.C.S. nr. 54 din 30 mai

197594.

Repartizarea numerică a absolvenţilor era hotărâtă în anii ’80 prin Decret prezidenţial95, normele

de organizare rămânând cele hotărâte prin D.C.S. nr. 54/197596. Planul anual de repartizare numerică

era elaborat de către Comitetul de Stat al Planificării şi organizat de către Comisia guvernamentală de

coordonare a repartizării în producţie a absolvenţilor de învăţământ superior97. Contractele de muncă

încheiate pe timpul efectuării stagiului aveau regimul contractelor de muncă pe durată nedeterminată98.

Durata stagiului era stabilită la trei ani în specialitatea în care s-au pregătit sau într-o specialitate

înrudită, cu excepţia activităţilor juridice şi în cazul subinginerilor pentru care durata de stagiu era de doi

89 Legea nr. 11 din 13 mai 1968, art. 185, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 364. 90 Normele de organizare şi de acordare a acestor titluri ştiinţifice fuseseră stabilite anterior prin D.C.S. nr. 1058 din 15 noiembrie 1967 (B.O., partea I, nr. 100 din 15 noiembrie 1967), care a abrogat D.C.S. nr. 880/1965. 91 H.C.M. nr. 1487/1968, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., H.C.M., ds. 720/1968, f. 9. 92 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 97, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 390. 93 H.C.M. nr. 1068/1968 (B.O., nr. 69 din 15 mai 1968), SANIC, Fond C.C. al P.C.R., H.C.M., ds. 568/1968, passim). Pentru repartizarea numerică în producţie a absolvenţilor promoţiei 1968 din învăţământul superior vezi: SANIC, Fond C.C. al P.C.R., H.C.M., ds. 687/1968, passim 94 Vezi şi D.C.S. nr. 307 din 15 septembrie 1971, abrogat prin D.C.S. nr. 68 din 17 martie 1976, ambele privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşe declarate, potrivit legii, oraşe mari. 95 De exemplu Decretul prezidenţial nr. 130/1985. 96 D.C.S. nr. 54 din 30 mai 1975 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 14 din 10 ianuarie 1990. 97 D.C.S. nr. 54/1975, art. 6 în Colecţia de legi şi decrete, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1975, vol. II, p. 113. 98 Ibidem, p. 116.


20


ani99. Durata de stagiu era o etapă importantă cu consecinţe pe termen lung asupra carierei şi vieţii

sociale a absolventului şi a familiei acestuia. D.C.S. nr. 54/1975 privind repartizarea în muncă a

studenţilor a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 14 din 10 ianuarie 1990. Cu toate acestea, ultimul act

normativ care se referă la repartizarea în muncă a absolvenţilor din învăţământul superior, diferit însă ca

formă şi obiective, este H.C.M. nr. 518 din 12 mai 1990, valabil pentru absolvenţii promoţiei 1990.

II.2 Specializările/calificările din

învăţământul superior în perioada comunistă

Termenul de calificare uzitat astăzi a apărut la sfârşitul anilor ’40100, sub denumirea de

specialitate şi mai târziu de specializare101. Menţiuni anterioare ale termenelor de specialitate sau

specializare se regăsesc în legile din 1932102, 1938103 şi 1942104 sau în alte legi din această perioadă, fără

însă a acoperi complet sensul de astăzi de calificare şi fără a avea o utilizare largă. Pentru anii ’50 şi până

spre sfârşitul anilor ’60 termenul cel mai des întâlnit în legislaţie şi la nivelul conducerii centrale de

partid era cel de specialitate, care corespunde termenului de astăzi de calificare. În anii ’50 a început să

99 Ibidem, p. 123. 100 Vezi cuvântarea lui Alexandru Bârlădeanu în şedinţa din data de 7 octombrie 1948 a Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R., în Stenogramele şedinţelor ..., vol. I, 1948, p. 249. A. Bârlădeanu foloseşte termenii de „specialitate în învăţământ” sau „specializări mai înguste. 101 Chiar dacă în unele cazuri termenii de secţie de specialitate sau secţie de specializare erau folosite ca echivalente pentru termenii specialitate sau specializare, de regulă primii doi termeni aveau un alt înţeles, mai larg, cuprinzând mai multe direcţii de aprofundare. 102 În Legea pentru organizarea învăţământului universitar din 22 aprilie 1932 se preciza: „în diplomele de licenţă sau de inginer universitar sunt menţionate secţiunile pe care le-au urmat studenţii, iar în diplomele de doctor sau doctor-inginer universitar, specializarea în care au lucrat candidaţii” (Legea din 22 aprilie 1932, art. 71, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 272). 103 În Legea pentru modificarea şi completarea legilor privitoare la învăţământul superior şi special în vederea raţionalizării din noiembrie 1938 (Decret nr. 3799) erau utilizaţi termenii de: catedră de specialitate (art. 16), conferenţiar de aceeaşi specialitate (art. 17), specialităţi înrudite (art. 17), pregătirea de specializare (art. 18). Monitorul Oficial (M.O.), partea I, nr. 257, 4 noiembrie 1938, p. 5199. 104 Decretul-lege nr. 386 din 19 mai 1942 privind organizarea învăţământului superior prevedea că instituţiile de învăţământ superior şi facultăţile se puteau subîmpărţi în secţii de specializare, numărul şi modul lor de organizare urmând să fie precizat în regulamentul fiecărei instituţii. În art. 99 al aceleiaşi legi era folosit termenul de doctor în specialitate (Decretul-lege nr. 386 din 19 mai 1942, art. 7, art. 99, în Antologia legilor învăţământului din România, p. 305, p. 327).


21


se folosească şi noţiunea de Nomenclator al specialităţilor din învăţământul superior105 sau din

învăţământul secundar. Cu ocazia unei şedinţe a Comitetului Politic Executiv al P.C.R. din 1967 care avea

ca temă de discuţie dezvoltarea învăţământului superior, profesorul şi academicianul Ilie Murgulescu,

ministru al Învăţământului în perioada 1950-1956 şi 1960-1963, sublinia că: „împărţirea pe specialităţi

este o creaţie a lagărului socialist şi este de înţeles acest lucru ... pentru că noi trăim într-un stat în care

întreaga viaţă economică şi socială se dezvoltă planificat, după un plan şi suntem în măsură să hotărâm

ce specialităţi avem nevoie pentru ca să ne planificăm din vreme sectoarele pe specialităţi”106.Termenul

de specialitate a coabitat cu cel de secţie, ultimul având însă mai mult sensul de subdiviziune a Facultății.

De asemenea, încă înainte de folosirea sa legală (prin Nomenclatorul din 1974) întâlnim şi

termenul de specializare. Cu precădere după anul 1974, cuvântul specialitate a ieşit treptat din uz, cu

excepția noţiunii de specialitate medicală. Totuşi nici pentru specializările non medicale termenul de

specialitate nu a dispărut total din vocabular, fiind folosit în acte oficiale inclusiv în 1990107.

Spre sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 numărul specialităţilor a crescut constant, cauzele

fiind inconsistenţa politicilor educaţionale, copierea sistemului sovietic, industrializarea ţării, dar şi

uşurinţa înfiinţării acestora: „toate ministerele veneau cu tot felul de propuneri de specializare pentru

fiecare fabrică”108. Înainte de a indica numărul specializărilor menţionate în documentele de epocă se

impun câteva precizări. Nu exista o specializare generică de Limbi şi literaturi străine, ci fiecare limbă

străină era menţionată ca specialitate distinctă109. Pe de altă parte, nu erau menţionate calificările

militare şi nici cele de Teologie. Conform metodologiei epocii de repertoriere a

specialităţilor/specializărilor, amintită mai sus, numărul maxim pentru perioada comunistă a fost de 295,

105 Un nomenclator de specialităţi din învăţământul superior a fost aprobat prin H.C.M. nr. 1608/1955, Cf. L. Barbu, op. cit., p. 5. 106 Ilie Murgulescu, Stenograma şedinţei Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R din data de 21 septembrie 1967, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 137/1967, f. 14. 107 H.G. nr. 41 bis din 13 ianuarie 1990, art. 2, M.O., nr. 9, 14 ianuarie 1990, p. 4. 108 Simionescu Cristofor, Stenograma şedinţei Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R din data de 21 septembrie 1967, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 137/1967, f. 13. 109 În anii ’60 erau douăsprezece specialităţi de Limbi şi literaturi străine, cărora li se adăugau: Limbi clasice, Limba şi literatura română şi respectiv specialitatea Literatură, critică literară şi folclor. În repertorierea specializărilor Limbi străine am ales metodologia urmată de ultimele nomenclatoare ale calificărilor din învăţământul superior (inclusiv cel din 2009), mai precis menţionarea denumirii în sens larg de Limbi şi literaturi străine; Limba şi literatura română, o limbă şi literatură străină; Limba şi literatura maghiară, o limbă şi literatură străină, etc.


22


cifră atinsă pentru anul universitar 1953/1954110. Ulterior cifra a scăzut treptat şi constant. În

„Nomenclatorul specialităţilor” din anul 1958 erau menţionate 15 grupe (corespunzând domeniilor) şi

183 de „specialităţi”. Dacă am include şi domeniul militar şi Teologia numărul specializărilor din anul

universitar 1953/1954 ar fi de circa 310, iar cel de la sfârşitul anilor ’50 de aproximativ 200.

Autorităţile comuniste au conştientizat problema echivalării specialităţilor din perioada

anterioară cu cele în vigoare în acel moment. Astfel, absolvenţii care obţinuseră calificarea în una din

subdiviziunile unei specialităţi urmau a fi înregistraţi la specialitatea de bază „în care se încadrează acea

subdiviziune şi care poartă număr de ordine”111. Nomenclatorul din 1958 conţinea normele de corelare

ale calificărilor pentru absolvenţii de învăţământ superior de dinainte de 1948: „Inginerii care au absolvit

învăţământul superior înainte de reforma din 1948, cu un profil larg (inginer chimist, inginer constructor)

fără a avea înscrisă pe diplomă o anumită specialitate, vor fi trecuţi în coloanele care prevăd

specialitatea obţinută prin studii, cu specialitatea de la proiectul de diplomă care însă se va încadra în

una din specialităţile din nomenclator ... În cazul cînd specialitatea nu este cuprinsă la ramura

respectivă, atunci se vor înregistra la alţi ingineri din ramura respectivă”112.

Procesul de înnoire a calificărilor din învăţământul superior a început în prima jumătate a anilor

’60 şi s-a încheiat un deceniu mai târziu. Schimbările de la nivelul calificărilor din învăţământul superior

din perioada 1965-1971 nu se datorează exclusiv lui Nicolae Ceauşescu, ci mai degrabă au fost parte a

unui proces început mai devreme şi care a beneficiat de suportul unor personalităţi din domeniul

învăţământului, universitari şi academicieni, integraţi organelor de stat şi de conducere ale P.C.R. În anii

’60 au fost înfiinţate noi calificări, facultăţi şi centre universitare. De asemenea, s-a realizat o mai bună

codificare a calificărilor din învăţământul superior şi a planurilor de învăţământ. Deschiderea către nou

este vizibilă prin creşterea în anii ’60 a interesului pentru învăţământul economic, materializat prin

înfiinţarea în 1967 a Facultăţii de Calcul economic şi cibernetică economică, în cadrul Academiei de

Studii Economice (A.S.E.) sau prin înfiinţarea la Institutul Politehnic a secţiilor de Calculatoare electronice

şi Centrale electro-nucleare. Nu în ultimul rând, investiţiile materiale nu au fost puţine: au fost 110 Studiu privind dezvoltarea învăţămîntului în Republica Socialistă România, Ministerul Învăţământului, decembrie 1966, p. 52, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 39/1967, f. 112 v. 111 Nomenclatorul specialităţilor cadrelor cu pregătire medie şi superioară pentru înregistrarea cadrelor în conformitate cu H.C.M. nr. 1572 din 15 noiembrie 1958, Direcţia Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne, [Bucureşti], [1959], p. 15. 112 Ibidem.


23


inaugurate noi spaţii de învăţământ, cămine şi cantine studenţeşti, s-a mărit volumul de carte şi

periodice străine.

Procesele verbale ale şedinţelor forurilor Comitetului Central de la sfârşitul anilor ’60 şi

începutul anilor ’70 relevă importanţa pe care o aveau pentru conducerea comunistă necesitatea

reglementării calificărilor şi schimbarea structurii învăţământului superior. Timp de mai mult de un

deceniu (din 1966-1967 până în 1977-1978) observăm o preocupare constantă a conducerii comuniste

de a modifica structura nomenclatorului de specialităţi/specializări din învăţământul superior românesc.

În special în intervalul 1966-1971 au avut loc modificări succesive în nomenclatorul de specialităţi

(comasări, înfiinţări desfiinţări), schimbări vizibile pentru fiecare an universitar în parte şi care

contrastează cu îngheţarea numărului specializărilor survenită în anii ’80. Spre deosebire de anii ’60, în

anii ’70 observăm câteva schimbări substanţiale: monopolizarea puterii de către cuplul Ceauşescu,

manifestată şi prin impunerea concepţiei lor despre învăţământ, fără o opoziţie deschisă a elitei

culturale şi universitare româneşti, accelerarea industrializării ţării, un mai mare grad de politehnizare a

învăţământului superior. Altul a fost contextul în primii ani ai regimului Ceauşescu, când în fruntea

ministerului Învăţământului113 şi în Comitetul Central se aflau persoane cu experienţă în domeniu, care

au realizat „o sinteză între unele elemente pozitive ale tradiţiei învăţământului precomunist, mijloacele

superioare oferite de regimul comunist şi inovaţiile pedagogice din lumea occidentală”114. Prezentarea şi

analiza planurilor de învăţământ ocupă un spaţiu important în discuţiile diferitelor organisme ale

Comitetului Central al P.C.R. Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a elaborat în anii ’60 şi anii ’70 mai

multe studii privind situaţia învăţământului în mai multe state, inclusiv în S.U.A., Marea Britanie, Franţa,

Germania etc. Pentru dezbaterile care au avut ca finalitate Decretul nr. 147 din 5 iunie 1974 observăm

încă preponderenţa curentului de deschidere către Occident. Discuţiile din interiorul Ministerului

Învăţământului şi din diversele organisme de conducere ale P.C.R., nu vizau numai calificările din

învăţământul superior, ci şi planurile de învăţământ115 şi disciplinele generale sau cele specifice unui

113 Ştefan Bălan (1963-1969), Mircea Maliţa (1970-1972). 114 B. Murgescu, op. cit., p. 388. 115 În anii 1960 planurile de învăţământ erau definite astfel: „documentele principale de conţinut ale învăţământului superior, pe baza cărora se organizează pregătirea studenţilor. Ele cuprind într-o succesiune logică, pe ani de studii, disciplinele fundamentale şi cele de specialitate, inclusiv disciplinele la alegere şi facultative. Prin planul de învăţământ se precizează de asemenea volumul de ore afectat diferitelor discipline şi formele de activitate ale studenţilor ... pe întreaga durată a procesului de învăţământ”, Informare cu privire la îmbunătăţirea


24


anumit profil. Menţionăm că planurile de învăţământ au fost introduse în România în perioada 1949-

1952116. Pentru a exemplifica cum se luau deciziile în învăţământ subliniem că la sfârşitul anilor ’60

planurile de învăţământ se stabileau, pe baza indicaţiilor Secretariatului Comitetului Central al P.C.R., de

către o comisie centrală condusă de către ministrul Învăţământului, la un nivel inferior de decizie

situându-se 39 de comisii de specialişti (în judeţe), iar în centrele universitare comisii judeţene conduse

de prim-secretarii Comitetelor Judeţene ale P.C.R.117.

În perioada comunistă exista o corelare strânsă între pe de o parte evoluţia specializărilor şi

numărul de studenţi pentru fiecare specializare sau profil, iar pe de altă parte planul cincinal şi liniile

principale ale dezvoltării economiei. În anii ’60 dezvoltarea economică a României părea că merge într-o

direcţie bună. În anii ’70 s-a accentuat prăpastia între cerinţe şi realizări. Într-un studiu intern al

Comitetului Central, redactat în 1967 privind elaborarea planului cincinal 1971-1975 şi trasarea direcţiei

de dezvoltare pentru perioada 1976-1980, se preciza: „Obiectivul de bază al dezvoltării în perspectivă îl

constituie înfăptuirea unei economii moderne, complexe şi echilibrate care să asigure creşterea

standardului de viaţă a întregului popor”118. Soluţia ar fi constat în „promovarea în forţă a tehnicii noi,

dezvoltarea cu prioritate a industriei energiei electrice, metalurgiei, construcţiilor de maşini - cu un

accent deosebit pe electrotehnică şi electronică - precum şi a industriei chimice ... Concomitent cu

industria grea, trebuie dezvoltată în ritm susţinut şi industria bunurilor de consum ...”119. Menţionăm

faptul că în anii ’60 şi în prima parte a anilor ’70, din motive tactice, Nicolae Ceauşescu a lăsat gestiunea

economiei pe seama guvernului condus de Ion Gheorghe Maurer120.

Discuţiile din cadrul Comitetului Central (Secretariatul Comitetului Central, Comitetul Politic

Executiv) constituie surse importante pentru a înţelege concepţia conducerii comuniste despre

planurilor şi programelor pentru învăţămîntul superior şi elaborarea manualelor universitare, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 4/1967, f. 30. 116 Ibidem. 117 Informare privind acţiunea de îmbunătăţire a planurilor de învăţământ, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, ds. 14/1968, f. 2. 118 Directive cu privire la elaborarea planului cincinal 1971-1975 şi a liniilor principale ale dezvoltării economiei naţionale în perioada 1976-1980, proiect, aprilie 1967, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 59/1967, f. 8. 119 Ibidem, f. 9. 120 B. Murgescu, op. cit., p. 399.


25


specializările din învăţământul superior121. Decizii anterior dezbătute într-un cadru restrâns erau

prezentate şi în cadrul Plenarei Comitetului Central al P.C.R. Începând cu anul 1975 aprobarea planurilor

de şcolarizare anuale nu s-a mai făcut prin hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ci prin decrete

prezidenţiale122.

În anii ’70 şi ’80, regimul Ceauşescu a limitat progresiv cifra de şcolarizare şi numărul

specializărilor non-tehnice, considerând că exista un număr prea mare de absolvenţi în acest domeniu,

peste necesităţile României. În plus, se considera că unele discipline umaniste („istoria patriei”,

„socialismul ştiinţific”, etc.) trebuiau predate şi aprofundate de către toţi studenţii. Această politică era

transpunerea conceptului promovat de Nicolae Ceauşescu de „societate socialistă multilateral

dezvoltată”, principiu prezentat şi în preambulul legii învăţământului din 1978. Parcurgerea

stenogramelor şedinţelor Comitetului Central al P.C.R. ne relevă gradul de implicare al lui Nicolae

Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu în evoluţia nomenclatorului specializărilor, nu numai din învăţământul

superior, dar şi din cel liceal şi postliceal. Schimbările din nomenclatorul specialităţilor/specializărilor au

fost determinate de mai mulţi factori: viziunea rudimentară a cuplului Ceauşescu, planificarea

economică, societatea românească în ansamblul ei, progresele învăţământului de toate gradele din

ultimele decenii, iar mai ales pentru anii ’60 şi prima parte a anilor ’70 exemplele străine. Între aceşti

factori au existat tensiuni, la un moment dat unii au câştigat teren în dauna altora. În opinia noastră,

ceea ce rezumă cel mai cuprinzător gândirea lui Nicolae Ceauşescu cu privire la pregătirea oferită în

învăţământul superior era ideea că studenţii: „întâi să înveţe să lucreze cu un motor şi apoi să înveţe

cum se face motorul”123, prin care voia probabil să explice şi să legitimeze ceea ce credea el că ar defini

propriul său traseu intelectual, fără însă ca aceasta să fi fost şi realitatea.

Cel puţin în primul deceniu al guvernării sale, în şedinţele Comitetului Central Nicolae Ceauşescu

nu era împotriva studiilor în străinătate ale studenţilor şi doctoranzilor români. Un alt exemplu al

121 Consultarea sau cunoaşterea unor documente oficiale, chiar hotărâri ale Consiliului de Miniştri, decrete ale Consiliului de Stat din perioada comunistă este o întreprindere dificilă. O parte a documentelor legislative care privesc studiul nostru au fost incluse în categoria informaţii clasificate. Aceasta a fost situaţia nu doar pentru textele de lege privind specializările şi funcţionarea instituţiilor militare de învăţământ superior sau ale Academiei „Ştefan Gheorghiu”, ci şi în cazul altor surse utile acestei cercetări. 122 L. Barbu, op. cit., p. 7. 123 Stenograma şedinţei Secretariatului C.C. al P.C.R. din ziua de 7 iulie 1971, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 78/1971, f. 86.


26


gândirii lui Nicolae Ceauşescu este următorul: „... ne convine mai bine să trimitem pe câţiva de care

avem nevoie, să studieze în America, în Franţa, în Anglia sau în Uniunea Sovietică, decât să facem noi

pentru 5 oameni o facultate, pentru că totuşi învăţământul acesta nu este fără cheltuială şi nu avem nici

cadre”124. În şedinţele conducerii P.C.R., unii vorbitori, inclusiv Nicolae Ceauşescu, au adus în discuţie

exemplele străine, nu numai trendul de dezvoltare în învăţământul superior sau secundar, ci şi

importanţa cercetării în dezvoltarea economiei. Referinţa şi acceptarea Occidentului ca exemplu pozitiv

a scăzut progresiv spre sfârşitul anilor ’70.

În şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. din 21 septembrie 1967,

prezidată de către Nicolae Ceauşescu, s-au discutat propunerile referitoare la modificările

„nomenclatorului de profile şi specialităţi” din învăţământul superior. Aceste propuneri care urmau să

fie dezbătute în plenara Comitetului Central al P.C.R. se regăseau într-un studiu redactat de către

Ministerul Învăţământului. Concluziile discuţiilor au fost rezumate la sfârşitul şedinţei de către Nicoale

Ceauşescu: sistemul depăşit al specializărilor din învăţământul superior, schimbările trebuiau să fie de

lungă durată şi respectiv necesitatea orientării după învăţământul mondial125. Nicolae Ceauşescu dorea

să se ajungă nici mai mult nici mai puţin la alinierea „învăţământului nostru superior la nivelul aceluiaşi

învăţământ din alte ţări avansate ale lumii”126, ceeea ce presupunea inclusiv posibilitatea echivalării

studiilor efectuate în străinătate. În discuţiile despre nomenclatorul specialităţilor din cadrul şedinţelor

Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu se consideră un bun cunoscător al situaţiei învăţământului

superior din străinătate, cunoştinţe obţinute prin vizite anterioare în anumite ţări şi instituţii, prin

parcurgerea unor documentaţii şi prin experienţă personală în calitate de părinte, care şi-a trimis unul

dintre copii pentru a studia Fizica la Imperial College din Londra127. Stenograma şedinţei din 21

septembrie 1967 relevă o altă idee fixă a lui Nicolae Ceauşescu, care va marca învăţământul superior

până în 1989. Secretarul general al P.C.R. se declara în 1967 împotriva „sfărâmiţării specialităţilor”, dând

ca exemplu negativ U.RS.S., unde această divizare ar fi ajuns o piedică pentru „dezvoltarea multilaterală

124 Stenograma şedinţei Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R din data de 21 septembrie 1967, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 137/1967, f. 34. 125 Ibidem, f. 30-31. 126 Ibidem, f. 31. 127 Ibidem, f. 32.


27


a omului”128. De fapt, încă de la mijlocul anilor ’50 în România a fost pusă în practică o politică de

scădere a numărului de specializări şi o comasare a lor.

Modificări importante ale nomenclatorului specialităţilor s-a produs în perioada 1966-1969,

urmat de alte câteva modificări în anii ’70.

Noua viziune în învăţământ este observabilă încă din 1966 când au avut loc unele comasări,

desfiinţări şi au fost introduse noi calificări. Printre noile calificări erau: Calculatoare electronice şi

Sociologie129. În plus, la ramura de „ştiinţe filologice”, specialităţile engleză şi germană au fost lărgite cu

a doua specialitate germană, respectiv engleză130. Procesul de modificare al specialităţilor nu era

considerat încheiat în 1966, astfel într-un studiu redactat în decembrie 1966 Ministerul Învăţământului

făcea unele propuneri privind îmbunătăţirea „nomenclatorului şi duratei specialităţilor din învăţământul

superior”. Se dorea ca aceste propuneri să fie aplicate începând cu anul universitar 1967/1968.

Prin H.C.M. nr. 1487 din 6 iulie 1968 s-a aprobat planul de şcolarizare pentru învăţământul

universitar pentru anul 1968/1969, iar prin Ordinul ministrului Învăţământului nr. 373 din 29 iulie 1968 a

fost aprobat şi planul de şcolarizare pentru învăţământul postuniversitar. H.C.M. nr. 1487/1968

introducea mai multe modificări în Nomenclatorul de specialităţi din învăţământul superior. Astfel, au

fost schimbate denumirile a douăzeci şi patru de specialităţi: Calculatoare a înlocuit Calculatoare

electronice, Telecomenzi feroviare a luat locul specialităţii Centralizări şi semnalizări feroviare,

Deformare plastică şi tratamentul termic al metalelor a înlocuit Prelucrări plastice şi tratamente termice,

Elaborarea fontei şi oţelului a înlocuit Furnale şi oţelării, Îmbunătăţiri funciare a înlocuit Hidrotehnică

agricolă, etc131. Un număr de şase specialităţi au fost comasate132. Specialităţile nou introduse au fost:

Ştiinţe administrative (cu o durată a studiilor de patru ani) şi Zootehnie (cinci ani), care a preluat o parte

a studenţilor din anii II-IV de la specialitatea Medicină veterinară133. O singură specialitate a fost

128 Ibidem, f. 31. 129 Studiu privind dezvoltarea învăţămîntului în Republica Socialistă România, Ministerul Învăţământului, decembrie 1966, p. 52, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 39/1967, f. 112 v. 130 Ibidem. 131 H.C.M. nr. 1487/1968, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., H.C.M, ds. 720/1968, f. 15 r., v. 132 Ibidem, f. 15 v. 133 Ibidem, f. 15 r.


28


desfiinţată şi anume Topografie minieră, care va funcţiona însă la învăţământul de scurtă durată (de

subingineri)134.

O schimbare majoră faţă de nomenclatoarele precedente a constat în crearea, respectând

prevederile legii învăţământului din 1968, a specialităţilor pentru învăţământul de subingineri. În anul

universitar 1968/1969 au funcţionat douăzeci de specialităţi pentru formarea subinginerilor:

Electromecanică petrolieră, Tehnologia prelucrării la rece, Morărit-Panificaţie, Drumuri şi poduri,

Industrii alimentare extractive, Întreţinere şi reparaţii auto, cu o durată de studii de la doi la doi ani şi

jumătate135. Unele dintre specializările de scurtă durată (nouă din douzeci) existau sub aceeaşi denumire

şi la învăţământul de lungă durată: Chimia şi tehnologia materialelor de construcţii, Construcţii civile şi

industriale, Electroenergetică, Electromecanică minieră, Exploatări miniere, Forajul sondelor şi

exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze, Morărit-panificaţie, Termoenergetică, Instalaţii pentru

construcţii. O parte a specialităţilor desfiinţate, inclusiv prin comasare, au funcţionat la forma de

învăţământ de subingineri. În 1968 nu era precizată în mod explicit organizarea specialităţilor pe

profiluri, însă în nomenclator şi nu numai există o asociere a acestora în grupuri de specialităţi.

Remarcăm o corelare strânsă între deciziile luate pentru diferitele cicluri de învăţământ. De exemplu, în

martie 1968 s-a urmărit introducerea unor măsuri de perfecţionare a învăţământului universitar

începând cu anul 1969/1970, consecinţă a absolvirii în acel an „a primei promoţii de bacalaureaţi ai

liceului de stat”136. Aceste schimbări au fost realizate începând cu anul universitar 1968/1969.

Schimbările nu s-au reflectat doar în denumirea unor specializări, ci şi în ceea ce priveşte

reducerea numărului de ani pentru o parte a acestora: de la cinci la patru ani de studiu la forma de

învăţământ zi. Observăm că apariţia unor noi specialităţi sau dispariţia şi comasarea altora era strâns

legată de dezvoltarea economică internaţională, iar la nivel naţional şi local de planificarea economică. O

altă trăsătură a perioadei comuniste consta în faptul că unele dintre noile specializări introduse în anii

’60 au fost menţinute puţin timp: acţiunea de înnoire şi de schimbare fiind în multe domenii anulată sau

cel puţin limitată de această inconstanţă.

134 În anii ’80, specializarea Topografie minieră a fost reintrodusă şi în învăţământul superior de lungă durată. 135 H.C.M. nr. 1487/1968, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., H.C.M, ds. 720/1968, f. 18. 136 Referat asupra principalelor propuneri şi observaţii rezultate din dezbaterea studiilor privind dezvoltarea învăţămîntului, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 52/1968, f. 188.


29


Un alt moment important de modificare a calificărilor a fost în anul 1974, concretizat prin

adoptarea unui „Nomenclator de specializări”. O primă consecinţă a constat în reducerea numărului de

specializări începând cu anul universitar 1974/1975, grupate în 36 profiluri137. Pentru prima oară se

utilizează în mod oficial termenii de profil şi specializare. Pentru toate specializările au fost elaborate noi

planuri de învăţământ. În 1975, prin contopirea profilurilor Psihologie şi Pedagogie în Pedagogie-

Psihologie s-a ajuns la 35 profiluri, iar denumirea specializării Economia agriculturii a fost înlocuită cu

aceea de Contabilitate şi economie agrară138. În 1977 numărul profilurilor a ajuns din nou la 36139.

Anul 1977 a adus schimbări importante la nivelul evoluției specializărilor, modificări care alături

de alte cauze, pe care le vom prezenta în paginile următoare, au contribuit la regresul învățământului

superior românesc. În Nomenclatorul specializărilor din învăţământul superior, aplicabil începând cu

anul universitar 1977/1978, nu se mai regăseau următoarele specializări140: Sociologie, Psihologie,

Pedagogie, Arta și metodologia spectacolului, Relații Economice Internaționale141.

Încetarea şcolarizării la specializările Sociologie, Psihologie, Pedagogie era argumentată de către

Ministerul Educaţiei şi Învăţământului142 printr-o cerere restrânsă pe piaţa muncii şi prin preluarea

studenţilor săi de către specializarea Filosofie, care urma să fie lărgită inclusiv prin introducerea unor

discipline din Sociologie, Psihologie şi Pedagogie143. Pregătirea cadrelor cu profil sociologic s-ar fi realizat

în continuare doar prin cursuri postuniversitare şi de doctorat la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Pe de

137 Propuneri privind perfecţionarea nomenclatorului de specializări în învăţămîntul superior, organizarea unor unităţi de învăţămînt şi a catedrelor începând cu anul 1977/1978, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 178 r. 138 D.C.S. nr. 81 din 15 iulie 1975 „pentru modificarea anexelor 1 şi 2 la Decretul nr. 147/1974 privind nomenclatorul profilurilor şi specializărilor din învăţământul superior, devenit Legea nr. 46/1974, precum şi instituţiile şi facultăţile din sistemul Ministerului Educaţiei şi Învăţămîntului”, în Colecţia de legi şi decrete, vol. III, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1975, p. 110. 139 D.C.S. nr. 209 din 12 iulie 1977 pentru modificarea anexelor 1 şi 2 la Decretul nr. 147/1974 ..., în Colecţia de legi şi decrete, vol. III, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1977, pp. 201-207. 140 Până în 1977 existau două facultăţi: Pediatrie şi Medicină, cu un trunchi comun, specializarea diferită intervenind începând cu anul IV (SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 179 r., ds. 71/1977, f. 35 v.) 141 „Studenţii din anul I - 1977/1978, reuşiţi la concursul de admitere din 1976 la aceste specializări şi care au efectuat între timp stagiul militar, vor fi repartizaţi la specializările care preiau profilul respectiv”, Propuneri privind perfecţionarea nomenclatorului ..., SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 183 r. 142 Menţionăm că discuţiile pe tema nomenclatorului de specializări din anul universitar 1974/1975 din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. (din data de 14 mai 1974) dezbătuseră posibilitatea desfiinţării specializărilor Sociologie şi respectiv Psihologie, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 55/1974, f. 36 r.-38 v. 143 Propuneri privind perfecţionarea nomenclatorului ... , SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 179 v.


30


altă parte, specializarea Filosofie, care prelua o parte a disciplinelor celor trei specializări desfiinţate

amintite mai sus, a făcut obiectul unor dezbateri. În rândul conducerii comuniste au existat diverse

discuţii dacă nu de desfiinţare, cel puţin a unei mai mari limitări şi chiar o dublă subordonare faţă de

Ministerul Educaţiei şi Învăţământului şi respectiv faţă de Academia „Ştefan Gheorghiu”144. În final,

Filosofia a fost comasată cu Istoria, absolvenţii având o specializare secundară şi una principală.

O altă hotărâre arbitrară a fost aceea de a desfiinţa începând cu anul universitar 1977/1978,

specializarea Relaţii Economice Internaţionale, din cadrul A.S.E.145. Unul dintre motivele invocate a fost

acela că pregătirea viitorilor specialişti în Comerţ exterior se putea face prin cursuri postuniversitare (de

un an) la Academia „Ştefan Gheorghiu”, cursuri care funcţionau încă din anul universitar 1976/1977146.

Recrutarea cursanţilor pentru acest curs postuniversitar s-ar fi realizat „în funcţie de necesităţi” din

rândul absolvenţilor tuturor specializărilor. Altă explicaţie dată de oficiali a fost aceea că urmările

desfiinţării acestei specializări erau anulate prin „utilizarea absolvenţilor” de la specializarea Comerţ din

cadrul A.S.E., dar şi prin creşterea ponderii disciplinei Relaţii Economice Internaţionale la toate celelalte

specializări ale profilului Economic147. În contrapondere, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a înfiinţat

în cadrul A.S.E. specializarea Economia serviciilor de alimentaţie publică148.

După anul 1977 nu mai identificăm modificări majore în structura „nomenclatorului

specializărilor”, acordându-se în schimb o mai mare importanţă specializărilor din învăţământul superior

de scurtă durată şi a acelora tehnice. Pe de altă parte, structura şi tipul instituţiilor de învăţământ

superior nu au rămas uniforme: la mijlocul anilor ’70, locul institutelor pedagogice a fost luat de către

instituţiile de învăţământ superior. În anii ’70, o parte a institutelor pedagogice au fost desfiinţate sau

comasate cu alte instituţii de învăţământ tehnic şi transformate în Institute de Învăţământ Superior.

Ponderea învăţământului superior tehnic în detrimentul specializărilor socio-umane a crescut, ca şi

numărul specializărilor tehnice. Cifra de şcolarizare a secţiilor umaniste a fost diminuată gradual149.

144 SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 71/1977, f. 33 v. 145 Vezi explicaţiile Ministerului Educaţiei şi Învăţământului în Propuneri privind perfecţionarea nomenclatorului ... , SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 178 v. 146 SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 71/1977, f. 32 v. 147 Propuneri privind perfecţionarea nomenclatorului ... , SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 68/1977, f. 178 v.-179 r. 148 Ibidem, f. 179 r. 149 Dacă o specializare nu mai primea cifre de școlarizare intra în lichidare.


31


Regimul comunist din anii ’70 susţinea orientarea învăţământului superior către industrie,

„politehnizarea” şi „supratehnicizarea” învăţământului, în detrimentul ştiinţelor socio-umane.

Politehnizarea învăţământului superior a fost corelată cu un proces asemănător în învăţământul liceal:

erau majoritare liceele industriale şi agricole, pentru ca din anul 1977/1978 să fie desfiinţate liceele

„real-umaniste”150 şi înlocuite cu licee cu profiluri mai înguste. Această schimbare ar fi trebuit să fie

echilibrată la nivelul întregului sistem prin creşterea în toate segmentele învăţământului superior a

orelor de „învăţământ politic”:

„Toţi tinerii, indiferent de specializarea pe care şi-o aleg şi de domeniul în care vor lucra, trebuie

să posede temeinice cunoştinte sociale şi politice pentru a putea participa activ la edificarea noii

societăţi, la conducerea întregii vieţi economice şi sociale. În acest scop, în întregul învăţământ, odată cu

disciplinele ştiinţifice fundamentale, de cultură generală şi de specialitate, se studiază discipline istorice,

economice, filozofice şi social-politice”151.

Dificultăți în trasarea evoluției specializărilor şi în identificarea precisă a echivalărilor (cu

calificări din prezent) am avut în special în cazul învățământului superior militar din perioada comunistă.

„Specializările militare” nu apar în Nomenclatoarele oficiale și nici în Admiterea în învățământul

superior, publicație care apărea anual din 1956. Învățământul militar se afla sub patronajul Ministerului

Apărării Naționale sau a Ministerului de Interne. Funcționarea învățământului militar era stabilită în

actele oficiale privind funcționarea instituțiilor militare de învățământ superior și prin D.C.S. nr. 1037 din

31 iulie 1968 privind organizarea și funcționarea școlilor militare de învățământ pentru pregătirea

ofițerilor, cu modificările din 1972 și 1978152. În perioada comunistă, dar și după 1989, pentru calificările

Medicină, Medicină dentară, Farmacie se făceau şcolarizări și la cererea Ministerului Apărării Naționale.

Prin D.C.S. nr. 94 din 16 aprilie 1976 a fost înființată și fixată organizarea Facultății de medicină militară

în cadrul Institutului de medicină și farmacie din Bucuresti. Noua facultate era subordonată Ministerului

Apărării Naționale, Ministerului Educației și Învățământului și Ministerului Sănătății.

150 S.-N. Tudosoiu, op. cit., p. 61. 151 Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978, art. 117, Antologia legilor învăţământului din România, p. 382. 152 Menționăm că Decretul nr. 1037/1968 şi modificările sale ulterioare, aşa cum au fost publicate în Buletinul Oficial, nu includeau și anexele acestui act, unde am fi găsit o prezentare explicită și concretă a calificărilor din învățământului superior militar.


32


Conform decretului-lege nr. 177 din 4 august 1948153 pentru regimul general al cultelor

religioase, facultăţile de teologie din cadrul Universităţilor au fost desfiinţate, funcţionând însă în

continuare ca Institute de grad universitar: două pentru cultul ortodox, un singur institut teologic pentru

cultul catolic, un singur institut pentru cultele protestante154. Nu se prevedea nimic despre învăţământul

superior greco-catolic, acest cult fiind desfiinţat în octombrie 1948. Instituţiile de învăţământ teologic

depindeau de Ministerul Cultelor. Subliniem că în perioada comunistă diplomele eliberate în

învăţământul teologic nu erau recunoscute de către stat, ci doar de către Biserică155.

Institutul Teologic Universitar Ortodox din Cluj a fost desfiinţat în august 1952156. Institutul

teologic universitar din Cluj-Napoca a fost reînfiinţat la 1 iulie 1990. Înainte de 1989 învățământul

teologic superior ortodox se realiza doar în cadrul Institutelor Teologice de grad universitar de la

Bucureşti şi Sibiu. În anul universitar 1991-1992 Institutele teologice de la Sibiu şi Bucureşti au fost

integrate ca Facultăţi Universităţilor din localitate, acest exemplu a fost urmat un an mai târziu şi la Cluj-

Napoca.

În cazul celorlalte confesiuni funcţionau instituții autonome: Institutul Teologic Protestant de

grad universitar din Cluj-Napoca157, Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, Institutul Teologic

Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași (închis în 1948, reînființat în 1956, Institut Teologic de grad

universitar din 1965), Seminarul Teologic Baptist din București, Seminarul Teologic Adventist din

București.

153Decretul-lege nr. 177/1948, M.O., nr. 178, 4 august 1948. 154 Ibidem, art. 49. 155 „Diplomele şi certificatele eliberate de către şcolile de învăţământ pentru pregătirea personalului cultului au valabilitate numai în cuprinsul cultului respectiv.” (Decretul nr. 177/1948, art. 46). 156 Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar român din Cluj-Napoca - schiţă istorică -, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009 , p. 19. 157 Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca a fost înființat în 1948 consecinţă a Legii Cultelor (Decretul nr. 177/1948) și în urma Deciziei Ministerului Cultelor nr. 42898/1948. Acest institut teologic a format preoţi pentru cultele protestante istorice din România, fiind abilitat chiar să organizeze studii de doctorat. Vezi http://proteo.cj.edu.ro/?q=node/3 (accesat la 28 martie 2011).


33


II.3 Instituţiile de învăţământ superior înainte de 1990158

a) Universităţi, Institute politehnice

Progresul general survenit în anii ’60 în societatea şi economia românească se manifestă şi prin

creşterea numărului de instituţii în învăţământul superior159: 42 spre sfârşitul anilor ’50, 47 în

1965/1966, 51 în 1973/1974, pentru ca din anul universitar 1977/1978 să se stabilizeze la 44160. În

perioada postbelică au fost înfiinţate următoarele universităţi: Universitatea din Timişoara în 1962161,

Universitatea din Craiova în 1966162, Universitatea din Braşov în 1971, Universitatea din Galaţi în 1974,

care s-au alăturat universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca. În domeniul artelor, învăţământul

superior se realiza la Bucureşti163, la Cluj Napoca164, la Iaşi165 şi la Târgu-Mureş (Institutul de Teatru

„Szentgyörgyi István”166). Învăţământul superior agricol funcţiona autonom (sub forma de Institut

Agronomic), incluzând şi specializările Zootehnie şi Medicină Veterinară, în cele trei centre universitare

din perioada interbelică (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca), cărora li s-a adăugat în 1945 Facultatea de

Agronomie din Timişoara, devenită în 1948 Institutul Agronomic din Timişoara. Specializările Agricultură

şi Horticultură existau şi la Universitatea din Craiova. În privinţa înfiinţării de instituţii de învăţământ

158 Considerăm că prezentarea instituţiilor de învăţământ superior din România comunistă este o modalitate mai eficientă de a înţelege evoluţia unor specializări universitare din această perioadă. 159 Nu au fost incluse în acest calcul instituţiile militare de învăţământ superior sau cele de învăţământ teologic. 160 J. Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990 ...,1990, p. 43. 161 Decretul-lege de înfiinţare a Universităţii din Timişoara datează din 1944 (Decretul-lege nr. 660 din 30 decembrie 1944), legea nefiind pusă în aplicare decât cu excepţia Facultăţii de Medicină. În anul 1962, prin H.C.M. nr. 999 din 27 septembrie 1962, Institutul Pedagogic de trei ani din Timişoara a fost transformat în Universitate. 162 Universitatea din Craiova a fost fondată în 1947. În 1948 a început să funcționeze o singură facultate: Facultatea de Agronomie. Funcționarea ca Universitate s-a produs din anul universitar 1966/1967. Vezi Ion Vladimirescu, Dimitrie Otovescu (coord.), Universitatea din Craiova. Monografie, 1947-2007, Editura Universitaria, Editura Beladi, Craiova, 2007. 163 Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Institutul de Artă Cinematografică și Institutul de Teatru „Ion Luca Caragiale”, ambele înfiinţate în 1950 şi care în 1954 au format Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”. 164 Conservatorul de muzică „Gheorghe Dima”, Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”. 165 Conservatorul de Muzică „George Enescu” a fost înființat prin decret domnesc în 1860, desființat în anii 1940, reînființat în 1960. 166 Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu Mureș a fost înființat în forma instituțională actuală în 1950. În 1954 secția română și respectiv specialitatea Regie în limba maghiară (reluate doar pentru promoția 1972) au fost transferate la București. În 1976 a fost reînființată specializarea Actorie în limba română.


34


superior putem vorbi până spre mijlocul anilor ’70 de o politică de stat pentru o dezvoltare regională

echitabilă167.

În domeniul învăţământului medical, în cele trei centre universitare cu tradiţie (Bucureşti, Cluj-

Napoca, Iaşi) funcţionau institute de medicină şi farmacie. Începând cu 1948, această listă a fost

completată de instituţiile similare de la Timişoara şi Târgu Mureş.

În perioada comunistă, capitala Bucureşti a continuat să fie principalul centru universitar al ţării,

deţinând chiar monopolul nu numai al unor specializări, ci şi al unor facultăţi. În Bucureşti funcţionau

Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” şi Academia de Studii Economice168, ambele având o veche tradiţie.

De asemenea, la Bucureşti exista singura instituţie de învăţământ superior dedicată exclusiv educaţiei

fizice169. Specializarea Educaţie fizică se regăsea şi în institute pedagogice (mai târziu institute de

învăţământ superior) din ţară.

Tot în Bucureşti a fost creat în 1948 Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, transferat la Ploiești

din 1967 (proces care a durat până în 1974) sub denumirea de Institutul de Petrol și Gaze. De asemenea,

amintim Institutul de Mine din Petroşani170, instituţie independentă.

Academia de ştiințe social-politice „Ștefan Gheorghiu” (Bucureşti)171 deţinea la începutul anilor

’70 monopolul a trei specializări universitare de licenţă: Ziaristică, Științe politice şi Științe politico-

economice. Odată cu modificările din 1977 aduse nomenclatorului de specializări putem vorbi şi de o

concentrare mai mare a unor calificări din învăţământul superior (inclusiv învăţământul postuniversitar)

în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”: celor trei specializări menţionate mai sus adăugându-se

167 J. Sadlak, Planning of Higher Education ..., p. 193. 168 Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale a fost înfiinţată în 1913. După instaurarea comunismului în România, Academia s-a transformat în Institutul de Științe Economice „Vladimir Ilici Lenin”, denumire înlocuită în 1967 cu cea de Academia de Studii Economice (A.S.E.). 169 Institutul de Educație Fizică și Sport din București, înființat în 1922 (Institutul Național de Educație Fizică), a cunoscut în timpul funcționării sale mai multe denumiri. 170 Institutul Cărbunelui din Petroșani a fost înființat în 1948 (cu o singură facultate: Exploatarea şi Prepararea Zăcămintelor de Cărbuni), în 1952 devine Institutul de Mine, iar în 1990 Universitatea Tehnică din Petroșani. 171 Instituţia a fost înființată în 1945 sub denumirea de Universitatea Muncitorească a P.M.R., schimbată ulterior în Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, pentru ca din 1966 să devină Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu”. Între 1947 şi 1954 a funcţionat şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A. A. Jdanov”; cele două instituţii s-a unificat în 1954. Pentru mai multe informaţii şi pentru o comparaţie cu învăţământul politic din alte state comuniste vezi: Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2007


35


pregătirea prin studii postuniversitare a viitorilor specialişti în Sociologie şi Relaţii Ecomomice

Internaţionale, desfiinţate începând cu anul universitar 1977/1978 la ciclul de licenţă.

În cazul instituţiilor de învăţământ superior se observă concentrarea în patru mari centre

universitare (Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara172) carora s-au adăugat ulterior şi alte centre de

învăţământ. Repartizarea universităţilor pare să respecte o anumită logicitate: tradiţiile învăţământului

local, oraşe importante, aşezate din punct de vedere geografic în colţuri diferite pe hartă şi la distanţe

apreciabile, în regiuni istorice distincte173 şi oraşe puternic industrializate.

Deşi în perioada postcomunistă instituţiile de învăţământ superior erau repartizate geografic la

nivelul întregii ţări, din punct de vedere procentual supremaţia Bucureştiului s-a menţinut (41 de

instituţii în 2003/2004174 – 34%, 35 în 2008/2009 – 33%175), urmat la mare distanţă de vechile centre

universitare: Iaşi, Cluj, Timişoara Craiova, Braşov, Târgu Mureş, Sibiu). Aceste procente sunt superioare

procentului de 27% reprezentând ponderea instituţiilor de învăţământ superior (cu personalitate

juridică) din Bucureşti în anii ’80.

La prima vedere, specializările din învăţământul superior par judicios repartizate geografic în

funcţie de situaţia economică locală. Învăţământului superior politehnic i s-a acordat o importanţă

particulară: prin înfiinţarea de noi instituţii, facultăţi şi secţii, printr-o diversificare geografică mai mare şi

o cifră de şcolarizare net superioară sistemului universitar propriu-zis. În cazul institutelor de

subingineri, binomul specializare - context economic local pare mult mai relevant. Oraşele Braşov şi

Galaţi au cunoscut după al doilea război mondial o puternică dezvoltare economică, fapt care a condus

la crearea Institutelor politehnice şi apoi a Universităţilor. Înfiinţarea unui institut politehnic la Galaţi şi

nu la Brăila de exemplu a răspuns cel puţin unei duble necesităţi: aceea de a asigura personal tehnic

instruit pentru Şantierul Naval (care exista încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi în special pentru

Combinatul Siderurgic (a cărui construcţie a început în 1965, funcţional din 1968). O primă formă,

172 Ca număr de studenţi şi diversitate a specializărilor, Universitatea din Craiova era inferioară centrelor universitare enumerate mai sus. La Timişoara nu se afla numai o Universitate, ci şi Institutul Politehnic, Institutul de Medicină şi Farmacie şi Institutul Agronomic. 173 Ultimele două universităţi înfiinţate (de la Braşov şi Galaţi) nu mai respectau schema repartizării în regiuni geografice şi istorice distincte, însă bazinul de recrutare al studenţilor era unul vast şi erau axate pe anumite specializări, căutate mai ales pe plan local. 174 Anuarul Statistic al României, 2009, p. 464. 175 Ibidem.


36


anterioară constituirii unui centru universitar, consta în înfiinţarea unei secţii/facultăţi subordonate unei

universităţi/institut politehnic din alt oraş.

b) Institutele pedagogice de trei ani

Decretul nr. 175 din 1948 menţiona ca instituţii de învăţământ superior şi institutele de

învăţământ superior. Acestea depindeau fie de Ministerul Învăţământului Public, fie de ministerele de

resort, având „menirea să creeze în primul rând cadre superioare de specialişti destinaţi producţiei ca:

ingineri, agronomi, medici, precum şi profesori pentru învăţământul mediu”, durata de studii fiind de

trei sau patru ani176. Ulterior, unele dintre acestea vor lua forma instituţională a Institutelor Pedagogice

de patru ani, funcţionând până în anul 1958, în cadrul Universităţilor177, când locul lor a fost luat de alte

centre de învăţământ. Înfiinţate prin Ordin de ministru, în perioada 1959-1963, Institutele pedagogice

de trei ani erau destinate pregătirii profesorilor pentru gimnaziu178, fiind organizate în facultăți. În anul

1963 erau 14 institute pedagogice179. Dezvoltarea institutelor pedagogice de trei ani era o consecinţă a

creşterii numărului de elevi în gimnaziu, inclusiv prin introducerea unui an de studiu în plus. Pe fondul

acoperirii necesarului de cadre didactice pentru învăţământul gimnazial, numărul studenţilor admişi la

aceste instituţii a scăzut treptat. De exemplu, de la un număr de 4170 admişi în 1970 s-a ajuns în 1975 la

doar 1400 de locuri în anul I180 în învăţământul pedagogic de trei ani.

Distingem două tipuri de „Institute Pedagogice de 3 ani”: cele care funcţionau pe lângă o

universitate („integrate în universităţi”) şi respectiv cele care funcţionau independent („institute

pedagogice în centre regionale”). Din prima categorie făceau parte iniţial institutele pedagogice din

Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, toate trei înfiinţate în 1959, cărora li s-au adăugat ulterior cele din Craiova şi

Timişoara. Din a doua categorie erau institutele din: Arad (a funcţionat doar la începutul anilor ’60),

176 Decretul nr. 175/1948, în Antologia învăţământului superior din România, art. XVIII, p. 343. 177 De exemplu, Institutul Pedagogic de patru ani din Bucureşti a funcţionat între 1954 şi 1958, absolvenţii săi fiind asimilaţi studenţilor universităţilor şi având dreptul de a ocupa posturi ca profesori în învăţământul mediu şi în învăţământul superior pedagogic. Vezi: Document redactat în 1958 de către secretarul principal al Universităţii din Bucureşti, în A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 498. 178 A nu se confunda cu Institutele pedagogice de doi ani, pentru formarea de învăţători, care funcţionau în aceeaşi perioadă la Oradea şi Suceava. 179 Ş. Bârsănescu, F. Bârsănescu, op. cit., p. 160. 180 SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 44/1976, f. 94 r.


37


Bacău, Baia Mare, Braşov, Craiova, Constanţa, Galaţi, Oradea181, Piteşti, Suceava, Timişoara, Târgu

Mureş, înfiinţate între 1959 şi 1963. Numărul de secţii ale Institutelor de trei ani varia între trei şi opt (la

Timişoara şi Bucureşti)182. Schimbări substanţiale în cazul învăţământului superior de trei ani s-au produs

în 1971, prin reorganizarea institutelor pedagogice de trei ani care funcţionau în acelaşi oraş cu

universităţile. Procesul a constat în includerea facultăţilor de la institutele pedagogice (Fizică-Chimie,

Matematică, Ştiinţe-Naturale, Filologie, Istorie-Geografie) la universităţi sau la alte instituţii de

învăţământ superior (în cazul specializărilor: Educaţie fizică, la Bucureşti; Desen; la Iaşi şi Timişoara;

Muzică, la Timişoara)183.

În anul 1974 au fost transformate în instituţii de învăţământ superior institutele din Baia Mare şi

Piteşti, acest proces însemna adăugarea unor specializări tehnice şi diminuarea acelora pedagogice.

Scenariul completării cu specializări tehnice de subingineri (şi implicit înfiinţarea unei facultăţi de

Învăţământ Tehnic) a fost urmat în 1976 şi în cazul celorlalte institute pedagogice: Bacău (a fost

introdusă specializarea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, T.C.M.), Constanţa (Tehnologia sudării),

Oradea (Electromencanică tehnologică), Suceava (T.C.M.), Târgu Mureş (T.C.M.). Această schimbare a

însemnat şi transformarea acestor institute pedagogice de trei ani în Institute de Învăţământ Superior.

Pe harta instituţiilor de învăţământ în România a apărut în 1976 un nou centru: Institutul de învăţământ

superior din Sibiu184. În 1976 funcţionau un număr de opt institute de învăţământ superior.

Institutele pedagogice şi apoi Institutele de învăţământ superior au constituit argumente pentru

edificarea de noi universităţi, activitate realizată prin preluarea unei părţi a patrimoniului, a bazei

181 Pentru această instituţie dispunem de un studiu monografic: Victor V. Grecu, Institutul pedagogic din Oradea, 1963-1973: monografie, Oradea, 1973. 182 Studiu privind dezvoltarea învăţămîntului în Republica Socialistă România (Anexe), Anexa 21, Ministerul Învăţământului, decembrie 1966, SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 39/1967, f. 149. 183 Hotărâre privind aprobarea planului de şcolarizare, precum şi a unor modificări în reţeaua şi în profilul instituţiilor de învăţământ superior pe anul universitar 1971/1972, anexa 2 (copie dactilografiată, ante- publicare), SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 78/1971, f. 230-231. 184 În anul 1969 s-a înfiinţat la Sibiu Facultatea de Istorie, depinzând de Universitatea din Cluj-Napoca, transformată în 1971 în Facultatea de Filologie şi Istorie şi căreia i s-a adăugat în acelaşi an Facultatea de Administraţie Publică (specializarea drept economic-administrativ). În anul 1973, centrul universitar Sibiu s-a lărgit prin înfiinţarea Facultăţii de Tehnologia Prelucrării Lemnului, subordonată Universităţii din Braşov. O instituţie de învăţământ superior autonomă s-a înfiinţat la Sibiu în 1976, facultăţilor menţionate mai sus alăturându-se şi T.C.M., transformată în anii 1980 în Institut de subingineri. În perioada 1984-1990, Institutul de Subingineri din Sibiu a funcţionat sub tutela Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (Vezi şi Ioan Silviu Nistor, Istoria învățământului Tehnic din Cluj-Napoca, ediția a II-a, Editura U.T. Press, Cluj-Napoca, 2004, pp. 228-229.)


38


instituţionale, umane şi materiale (la Timişoara, Craiova), fie prin fuziune cu institutul politehnic din acel

oraş (Braşov, Galaţi). În anii ’80 locul institutelor de învăţământ superior a fost luat de institutele de

subingineri. O mare parte a universităţilor de stat înfiinţate după 1990 s-au constituit prin transformarea

acestor centre de învăţământ sau s-au legitimat ca moştenitoare ale unor institute desfiinţate de

regimul Ceauşescu.

c) Specializările tehnice de scurtă durată: formarea subinginerilor

Învăţământul de subingineri185 a fost reînfiinţat prin legea învăţământului din 1968 şi a

funcţionat începând cu anul universitar 1968/1969 în cadrul institutelor politehnice, universităţilor,

institutelor de subingineri, în institutele de învăţământ superior (până la desfiinţarea lor), în centre

autonome depinzând de politehnici sau ca secţii în întreprinderi. În anii ’80, în cazul învăţământului de

subingineri a avut loc un proces de centralizare. Spre deosebire de învăţământul tehnic de lungă durată,

în învăţământul de subingineri legătura dintre producţie/fabrică şi învăţământ era mult mai strânsă. O

trăsătură specifică perioadei de dinainte de 1989 consta în organizarea învățământului superior de

scurtă durată în întreprinderi sau combinate chimice: specializările Tehnologia prelucrării petrolului și

petrochimie, la Combinatul petrochimic de la Brazi, Deformări plastice și tratamente termice, la

Întreprinderea „Tractorul” din Braşov sau la Combinatul Siderurgic din Galați, Furnale și Oțelării,

Electromecanică tehnologică, la Combinatul Siderurgic din Galați, Tehnologia Sudării la Întreprinderea

de Vagoane din Arad, etc. În anul universitar 1975/1976 funcţionau în marile întreprinderi 52 de secţii

serale de subingineri, secţii ale unor instituţii de învăţământ superior186.

Dacă luăm ca exemplu cel mai mare institut politehnic, cel din Bucureşti, pentru anul universitar

1983/1984 observăm următoarele specializări pentru formarea de subingineri care se realizau la

întreprinderi şi fabrici (cursuri la seral) : Utilaj chimic şi petrochimic (la Întreprinderea de Utilaj Chimic

din Făgăraş), T.C.M. şi Tehnologia sudării la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (I.M.G.B.), Centrale

Termoelectrice (la Întreprinderea Electrocentrale Bucureşti), Metalurgie neferoasă, la „Combinatul

aluminiu Slatina”. Institutul Politehnic din Cluj-Napoca avea secţii de subingineri în întreprinderi şi fabrici

din Cluj-Napoca, Satu-Mare, Cugir şi Bistriţa.

185 Pentru specializarea Arhitectură, echivalentul termenului de subinginer era acela de conductor arhitect. 186 SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 44/1976, f. 94 v.


39


Guvernarea comunistă considera că învățământul trebuia organizat în funcție de necesitățile

economiei românești. În scopul corelării învățământului superior cu „producția”, anii ’80 au adus

schimbări fundamentale. O primă măsură a constat în desființarea secțiilor „pedagogice” de la

institutele de învățământ superior din țară, care pregăteau în special profesori pentru învățământul

gimnazial (învățământul umanist, dar și specializări ca Biologie, Chimie, Matematică, Educație fizică).

Totuşi, un aspect pozitiv pentru învăţământul românesc în general a fost acela că profesorii de

gimnaziu şi de liceu erau rezultatul aceleiaşi forme de învăţământ: sistemul de patru ani la zi în

Universitate. O a doua măsură a fost aceea de modificare a organizării învățământului superior de scurtă

durată, care începând cu anul universitar 1982/1983 nu s-a mai organizat decât la forma seral (de 4 ani),

fiind accesibil doar persoanelor care lucrau. Acest proces începuse pentru anumite profiluri și specializări

încă din anii ’70. De exemplu, specializările de scurtă durată (subingineri) Construcția corpului de navă și

Instalații navale de bord (ambele la Universitatea din Galați) au rămas în 1977 doar cu învățământul la

seral, fiind lichidate și sub această formă câțiva ani mai târziu; ultimul an de înscriere a fost în anul

universitar 1979/1980. Chiar dacă institutele de învăţământ superior nu mai aveau decât specializări

tehnice, schimbările nu le-au ocolit: din 1980 până în 1984 institutele de învăţământ superior au fost

transformate, succesiv, în institute de subingineri, subordonate unuia dintre centrele politehnice din

ţară, dar păstrându-şi personalitatea juridică: Institutului Politehnic din Bucureşti îi era subordonat

Institutul de Subingineri din Piteşti, Institutului de Construcţii din Bucureşti187 îi era subordonat Institutul

de Subingineri din Constanţa, Institutului Politehnic din Cluj-Napoca institutele din Baia Mare, Oradea,

Sibiu, Târgu-Mureş)188, Institutului Politehnic din Iaşi institutele din Bacău, Suceava şi în fine Institutului

Politehnic din Timişoara îi erau subordonate institutele de subingineri din Reşiţa şi Hunedoara.

d) Învățământul şi instituţiile de învăţământ superior militar Învățământul militar se afla sub patronajul Ministerului Apărării Naționale sau a Ministerului de

Interne: funcționarea învățământului militar era stabilită în actele oficiale privind funcționarea 187 Institutul de Construcţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1948, prin transformarea Facultăţii de Construcţii din cadrul Institutului politehnic din Bucureşti. 188Astfel, prin Decretul nr. 213 din 23 iunie 1984 începând din anul universitar 1984/1985, Institutele de Subingineri din Baia Mare, Oradea, Sibiu, Târgu Mureş au fost puse în subordinea Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (cu păstrarea personalităţii juridice); Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a făcut precizările necesare prin Adresa nr. 38.469 din 5 iulie 1984. Cf. I. S. Nistor, op. cit., p. 228.


40


instituțiilor militare de învățământ superior și în Decretul Consiliului de Stat (D.C.S. ) nr. 1037 din 31 iulie

1968 privind organizarea și funcționarea școlilor militare de învățământ pentru pregătirea ofițerilor, cu

modificările din 1972 și 1978189. În perioada comunistă, dar și după 1989, pentru calificările Medicină,

Medicină dentară, Farmacie se făceau şcolarizări și la cererea Ministerului Apărării Naționale.

Decretul nr. 371 al Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 septembrie 1949 prevedea crearea

a patru academii militare: Academia Militară (de Comandă și Stat Major), Academia Militară Politică,

Academia Tehnică Militară, Academia Spatelui Armatei – instituții de învățământ superior distincte. Prin

Decretul nr. 369 al Prezidiului Marii Adunări Naționale din 12 septembrie 1953 s-a desființat Academia

Spatelui Armatei, care a fost integrată Academiei Militare, iar prin Decretul nr. 400 al Prezidiului Marii

Adunări Naționale din 19 august 1957, Academia Militară Politică a fuzionat cu Academia Militară, sub

denumirea de Academia Militară Generală. La Academia Militară Generală existau atât specializări

pentru pregătirea cadrelor militare în activităţi de comandă şi stat major cât şi specializări tehnice, care

confereau diploma de inginer sau de subinginer şi care priveau domenii variate: Aeronave şi motoare de

aviaţie, Apărare antiaeriană, Instalaţii electrice şi speciale de aviaţie, Blindate, automobile şi tractoare,

Armament, muniţii, explozivi, etc. Prin H.G. nr. 550 din 17 mai 1990 a fost reorganizată Academia

Militară (devenită în anul următor Academia de Înalte Studii Militare) şi a fost înfiinţată Academia

Tehnică Militară.

Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” a fost înfiinţată în 1968. În 1991 a devenit

Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri și Chimie „Nicolae Bălcescu”, iar începând cu 1992 Institutul

Militar de Infanterie și Chimie „Nicolae Bălcescu” (secția Grăniceri a fost mutată la Garnizoana Iași). În

data de 15 iulie 1995 a fost înființată Academia Trupelor de Uscat „Nicolae Bălcescu”, cu sediul la Sibiu,

care a regrupat următoarele instituții militare de învățământ: Institutul Militar de Infanterie şi Chimie

„Nicolae Bălcescu” (Sibiu), Institutul Militar de Artilerie și Geodezie „Ioan Vodă” (Sibiu), Institutul Militar

de Transmisiuni „Decebal” (Sibiu), Institutul Militar de Intendență și Finanțe „Gheorghe Lazăr” (Sibiu),

Institutul Militar de Tancuri „Mihai Viteazul”, Institutul Militar Auto „Basarab I” (Pitești, în perioada

189 Menționăm că Decretul nr. 1037/1968 și modificările ulterioare aduse, aşa cum au fost publicate în Buletinul oficial, nu includeau și anexele acestui act, unde găsim o prezentare explicită și concretă a calificărilor din învățământul superior militar.


41


comunistă: Școala Militară de Maiștri Militari si Subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab I”), Institutul

Militar de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate „Alexandru Donici” (Râmnicu Vâlcea). Din august 2000

denumirea Academia Trupelor de Uscat este Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”.

Prin H.G. nr. 616 din 11 august 1995 a fost înfiinţată Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă”,

care a integrat şi era continuatoarea mai multor instituții militare de învățământ superior: Școala de

Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, cu sediul la Buzău-Boboc190 (devenită în 1991 Institutul Militar de

Aviaţie „Aurel Vlaicu” din Brașov); Institutul Militar de Radiolocaţie „Avram Iancu” din Brașov191;

Institutul de Rachete şi Artilerie Antiaeriană „General Bungescu”.

Școala Militară Superioară de Marină (denumire din 1954) a devenit începând cu 1 ianuarie 1969

Școala de Ofițeri Activi de Marină „Mircea cel Batrân”. Instituţia pregătea ofițeri pentru Marina Militară

și Marina Comercială. În 1972 la Constanța a început să funcționeze și Institutul de Marină Civilă. Prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 502 din 29 august 1973 Școala Militară de Ofițeri Activi de Marină s-a unit

cu Institutul de Marină Civilă (înființat în 1972) formând Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”. În

1990, Institutul de Marina a fost reorganizat în Academia Navală „Mircea cel Batrân”, instituție militară

de învățământ superior de specialitate.

Institutul medico-militar din București (înființat în 1884) a purtat între 1921 și 1951 denumirea

de Institutut sanitar medical, iar din 1951 cea de Institut medico-militar. În 1976 a devenit Facultatea de

Medicină militară, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, iar în 1990 s-a

transformat în Institutul medico-militar „Carol Davilla”.

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” a fost înființată sub acest nume în 1991. În perioada

comunistă instituția echivalentă a fost Școala Militară de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne,

transformată între 1990-1991 în Școala Militară Superioară de Ofițeri a Ministerului de Interne192. În

primii ani de după Revoluția din 1989 absolvenții acestei școli, cât şi a şcolilor militare de ofiţeri puteau

cere echivalarea studiilor cu cele juridice superioare, și de asemenea puteau fi înmatriculați în cel mult

anul III de studii, curs fără frecvență, al Facultății de Poliție sau al altor facultăți de drept, în vederea

190 Şcoală superioară de ofiţeri cu durata de patru ani pregătea atât piloţi militari, cât şi piloţi pentru aviaţia civilă, personal navigant şi nenavigant. 191 Antecesoarea acesteia, Școala militară de radiolocație a fost înființată în 1952 la Sibiu, sediul fiind mutat în 1960 la Brașov. 192 Vezi: H.G. nr. 431 din 25 aprilie 1990 şi H.G. nr. 1305 din 15 decembrie 1990.


42


continuării studiilor și obținerii diplomei de licență193. Institutul Superior de Informații, din București-

Otopeni, a fost înființat în 1992, denumirea sa a fost schimbată în aceea de Academia Naţională de

Informaţii „Mihai Viteazul”.

II.4 Evoluţia numărului de studenţi

Comparând la interval de zece ani numărul de studenţi, cifrele sunt următoarele: 48.676

studenţi în 1948/1949, 67.849 studenţi în 1958/1959, 147.637 studenţi în 1968/1969, 190.560 în

1978/1979, 159.465 studenţi în 1988/1989194, 407.720 studenţi (inculsiv învăţământul particular) în

1998/1999195, 891.098 studenţi (inculsiv învăţământul particular) în 2008/2009196. După 1980, cifra de

şcolarizare în anul I şi implicit numărul total de studenţi au scăzut, în special la forma zi: de la un maxim

pentru întreaga perioadă comunistă de 161.110 studenţi la forma zi în anul universitar 1980/1981 s-a

ajuns la 100.040 studenţi la forma zi în anul 1985/1986197. Panta descendentă a fost puternică în anii

’80, revenindu-se la numărul de studenţi de la începutul anilor ’70. La sfârşitul anilor ’80, România se

situa pe penultimul loc în Europa în privinţa ponderii tinerilor care urmau studii universitare198. După

1990 a avut loc un proces previzibil de creştere a populaţiei şcolare din învăţământul superior ; o mare

parte a viitorilor studenţi s-a orientat către învăţământul particular. Dacă pentru învăţământul de toate

gradele în primul deceniu după momentul 1989, dinamica populaţiei şcolare a cunoscut o curbă

accentuată, în cazul învăţământului superior evoluţia a fost inversă. Astfel, comparând anii 1989 şi 1996

se observă că numărul total al populaţiei şcolare a scăzut cu 15 %, pe de altă parte numărul studenţilor a

înregistrat o creştere de 116%199.

Dacă analizăm variaţia procentuală a numărului de studenţi pe grupe de specializări se observă

că cele mai mari variaţii au fost la specializările tehnice (industriale, construcţii şi agricultură, agricole şi

193 Vezi H.G. nr. 190 din 22 martie 1991. 194 Pentru perioada 1948-1989 datele sunt preluate din S. Perţ, op. cit., p. 337. 195 Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 1999, p. 261. 196 Ibidem, 2009, p. 469. 197 J. Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990 ..., tabel II, p. 42. 198 B. Murgescu, op. cit., p. 390. 199 Cornel Codiţă, Vladimir Pasti, „Infrastructura sistemului de învăţământ”, în A. Miroiu (coord.), Învăţământul românesc de azi, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 26.


43


silvice200). Grupa de specializări tehnice a cunoscut următoarea evoluţie: de la 36,3% în 1968/1969 din

totalul studenţilor din învăţământul superior, procentul locurilor acordate şi ocupate la aceste

specializări a crescut la 68,8% în 1988/1989, pentru ca după 1990, într-o economie de piaţă, să

descrească rapid şi puternic până la 21,2% în anul universitar 2008/2009. În cifre absolute în cazul

specializărilor tehnice scăderea nu a fost la fel de puternică. Pentru specializările tehnice, scăderea

numărului de studenţi a avut loc în anii ’90, pentru ca ulterior să aibă loc unele creşteri. În cazul

specializărilor non-tehnice în anii ’70 şi ’80 s-a produs o diminuare a numărului de studenţi pentru toate

celelalte grupe de specializări : medico-farmaceutic, economic, juridic, artistic, universitar-pedagogic201.

Învăţământul universitar pedagogic a înregistrat cea mai mare scădere procentuală: de la 39% în

1968/1969, la 9,4% în 1988/1989. În perioada comunistă în învăţământul medico-farmaceutic reducerea

numărului de studenţi a fost mai puţin radicală şi datorită prezenţei unui mare număr de studenţi

străini202, care nu erau incluşi în cifra de şcolarizare pentru anul I de studiu, aprobată anual. Scăderea

cifrei de şcolarizare cauzată şi impusă de sistemul comunist a avut loc într-o perioadă în care afluxul

potenţialilor studenţi era mare: cererea depăşea oferta pentru o mare parte a specializărilor, mai ales

dacă avem în vedere boom-ul de naşteri din anii ’60 şi ’70 (inclusiv generaţia „decreţeilor”) şi a provocat

în parte cererea extraordinară şi succesul învăţământului superior particular din anii ’90.

În perioada post 1989 numărul studenţilor înscrişi la învăţământul seral a cunoscut o curbă

descendentă (21.090 în 1993/1994, 3813 în 1998/1999, 3006 studenţi în anul 2003/2004, 1132 studenţi

în anul 2007/2008). Această schimbare a fost compensată prin creşterea cifrei de studenţi înscrişi la

învăţământul fără frecvenţă/ învăţământul cu frecvenţă redusă (20.099 în 1993/1994, 52442 în

1998/1999, 70.778 studenţi în anul 2003/2004, 89.335 studenţi în anul 2007/2008) şi la învăţământul

deschis la distanţă (59.581 studenţi în anul 2003/2004, 260.961 studenţi în anul 2007/2008)203.

Ponderea studiilor universitare (pe grupe de specialităţi/specializări/calificări) după numărul de

studenţi înscrişi (%)

Grupe de 1948/1949 1958/1959 1968/1969 1978/1979 1988/1989 1998/1999 2008/2009

200 Inclusiv specializarea Medicină veterinară. 201 S. Perţ, op. cit., p. 338. 202 B. Murgescu, op. cit., p. 389. 203 Anuarul Statistic al României, 2008, pp. 406-407.


44


specializări

Tehnice 26,1 38,9 36,3 56,1 68,8 27,6 21,2

Medico-

farmaceutice

20,6 12,7 6,5 11,7 10,3 7,9 5,4

Economice 17,0 8,4 11,7 12,4 9,4 25 31,6

Juridice 11,4 4,3 4,2 3,7 1,5 14,1 14,3

Universitar-

pedagogice

19,1 27,4 39,0 14,8 9,5 23,5 26,4

Artistice 4,7 2,1 2,3 1,3 0,6 1,9 1,1

Total 100 100 100 100 100 100 100

Surse: Steliana Perţ, „Învăţământul”, în N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, 1939-1989, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pp. 337-338; Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti, 1999, pp. 260-263; Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009, p. 448.

III. Un nou început. Învăţământul superior după 1989

În învăţământul superior românesc, momentul 1989 a condus la depolitizarea învăţământului,

renunţarea la un sistem centralizat, apariţia şi dezvoltarea învăţământului particular, creşterea

numărului de universităţi - de stat şi particulare - de facultăţi, de specializări, o mai mare libertate de

mişcare a studenţilor şi a corpului profesoral, sincronizarea cu sistemele de învăţământ din alte ţări. În

două decenii, specializările din învăţământul superior au trecut prin mai multe transformări şi adaptări

pentru a se ajunge la un învăţământ nu numai modern, ci şi corelat mediului economic şi social

românesc şi european, proces încă în curs de desfăşurare. Deşi, aşa cum am subliniat la începutul acestui

studiu, nu ne referim decât la specializările de la învăţământul de scurtă durată (colegiile universitare) şi

lungă durată, remarcăm că una dintre caracteristicile perioadei de după 1990 constă în faptul că gradual

„pregătirea elitelor se mută din ciclul de formare universitară către ciclul de formare postuniversitară

(masterat, studii de specializare şi doctorat)”204. Amintim că prin legea nr. 288 din 24 iunie 2004 studiile

204 Mihai Korka, Universităţile româneşti în faţa integrării în spaţiul european de învăţământ superior, POLITEIA-SNSPA, Bucureşti, 2002, p. 59.


45


universitare au fost organizate pe trei cicluri: studii universitare de licenţă, studii universitare de

masterat şi studii universitare de doctorat.

III.1 Legislaţia învăţământului superior după 1990 Descrierea evoluţiei specializărilor universitare în perioada postcomunistă ne relevă pe de-o

parte unele dintre problemele societăţii româneşti, pe de altă parte ne arată că şi în acest domeniu este

necesară o preocupare constantă din partea autorităţilor şi existenţa unor organisme speciale care să

analizeze şi să propună schimbările cerute de societatea românească, în concordanţă cu necesităţile

economice şi sociale. Modificările aduse Nomenclatorului specializărilor au fost influenţate de mai mulţi

factori: solicitările venite din interiorul sistemului, situaţia economică a ţării şi cea internaţională,

deciziile guvernamentale, impactul psihologic, exemplele străine.

Din punct de vedere instituţional, în învăţământul superior noua direcţie de dezvoltare a fost

vizibilă încă din ianuarie 1990. Hotărârea de Guvern (H.G.) nr. 41 din 13 ianuarie 1990, privind unele

măsuri referitoare la învăţământul superior la forma „cursuri de zi”, a impus autonomia universitară

drept criteriu fundamental în organizarea şi în funcţionarea învăţământului superior205. Alte schimbări,

rupturi evidente faţă de regimul comunist, au constat în suprimarea vechiului sistem de repartiţie al

absolvenţilor, din acest moment contând doar media de absolvire şi concursul206. De asemenea, a fost

desfiinţat stagiul de pregătire militară al studenţilor, care se realiza înainte de începerea cursurilor în

anul I207. H.G. nr. 41 bis din 13 ianuarie 1990 a reglementat învăţământul superior la seral, această formă

de învăţământ a rămas în vigoare cu menţiunea că examenele urmau să se desfăşoare cu aceeaşi

exigentă ca şi în cazul învăţământului superior de zi208, iar conţinutul pregătirii era identic. La forma seral

cifra de şcolarizare a fost redusă cu 20%, iar la forma zi numărul de studenţi a fost mărit209. Art. 5 al H.G.

nr. 41 bis anunţa că pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Învăţământului se admitea transferul de

la o formă de învăţământ la alta210.

205 H.G. nr. 41/1990, art. 1, M.O., partea I, nr. 9, 14 ianuarie 1990, p. 3. 206 Ibidem. 207 Ibidem, art. 8. 208 H.G. nr. 41 bis/1990, art. 1, Ibidem, p. 4. 209 Ibidem, art. 2-3. 210 Ibidem, art. 5.


46


H.G. nr. 521 din 21 mai 1990 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului din România în

anul universitar şcolar 1990/1991 a menţinut organizarea învăţământului superior prin cursuri de zi,

serale şi fără frecvenţă, cu o durată între 4 şi 7 ani211, învăţământul postuniversitar realizându-se prin

cursuri de zi şi la forma fără frecvenţă212. Instituţiile de învăţamânt superior se înfiinţau prin Hotărâri de

Guvern, iar facultăţile şi secţiile prin Ordin al ministrului Învăţământului. Pentru anul universitar

1990/1991 nu au fost organizate înscrieri pentru învăţământul superior de scurtă durată.

Un an mai târziu s-a revenit la decizia de desfiinţare a învăţământului de scurtă durată. H.G. nr.

461 din 30 iunie 1991213 a prevăzut ca învăţământul superior să fie structurat „pe două forme”: de lungă

durată şi respectiv de scurtă durată (colegii)214. A doua formă de învăţământ era organizată prin cursuri

de zi, timp de 2-3 ani, decizie menţinută şi prin H.G. nr. 283/1993. Colegiile erau organizate în instituţiile

de învăţământ superior deja existente sau în alte unităţi şcolare215. Această lege evidenţia diferenţele

dintre cele două forme de învăţământ. Învăţământul superior de lungă durată avea ca scop pregătirea

de „specialişti cu înaltă calificare pentru toate domeniile de activitate”216. Colegiile asigurau „pregătirea

viitorilor specialişti pentru execuţie, exploatare şi/sau conducere, intermediari între muncitori şi

funcţionari, absolvenţi de şcoală profesională, liceu sau şcoală de calificare postliceală” şi respectiv

ingineri, economişti, medici, etc.217 Din punct de vedere al tipului de discurs şi al limbajului observăm că

ruptura faţă de perioada comunistă nu este completă.

Treptat, colegiile universitare au pierdut din atractivitate. Printre cauze enumerăm: creşterea

numărului de locuri şi de absolvenţi la învăţământul superior de lungă durată, particular şi de stat (cu

taxă şi fără taxă), scăderea cererii pe piaţa muncii pentru absolvenţii de la forma de scurtă durată. Mai

mult, legislaţia românească a facilitat trecerea de la învăţământul de scurtă durată la cel de lungă

211 H.G. nr. 521/1990, art. 40, M.O., partea I, nr. 71-72, 16 mai 1990, p. 5. 212 Ibidem, art. 41. 213 H.G. nr. 461/1991 (M.O., partea I, nr. 157, 25 iulie 1991) a fost aplicată şi pentru anul şcolar (universitar) 1992/1993 (H.G. nr. 345 din 22 iunie 1991, M.O., nr. 156, 9 iulie 1992). În H.G. nr. 461 din 30 iunie 1991 era utilizat termenul de secţie de specializare, menţionându-se că aceasta, ca şi facultăţile şi colegiile, se înfiinţa prin Ordin al ministrului Învăţământului şi Ştiinţei, H.G. nr. 461/1991, art. 37, M.O., partea I, nr. 157, 25 iulie 1991, p. 5. 214 H.G. nr. 461/1991, art. 37, M.O., partea I, nr. 157, 25 iulie 1991, p. 5. 215 Ibidem. 216 Ibidem. 217 Ibidem.


47


durată218. Pe de altă parte, la lansarea reformei învăţământului în 1994 se estima că învăţământul

superior de scurtă durată ar fi urmat să regrupeze 30% din numărul total al studenţilor219. Acest procent

nu a fost niciodată atins după 1989. În anul universitar 2000/2001 ponderea studenţilor în învăţământul

superior de scurtă durată în totalul studenţilor înmatriculaţi a fost de 9,2%220. În anul universitar

2004/2005 a fost admisă ultima promoţie la învăţământul superior de scurtă durată, decizie luată şi

datorită începutului implementării procesului Bologna.

Conform H.G. nr. 461/1991, studiile postuniversitare se desfăşurau pe o perioadă de la 1 la 2

ani221, iar doctoratul constituia forma superioară de perfecţionare a pregătirii profesionale a

specialiştilor în diferite ramuri ale ştiinţei, tehnicii şi culturii, prin aprofundarea specializării atestate prin

diploma de licenţă222.

Încă din primii ani după revoluţia din 1989 a existat o conştientizare la nivelul universităţilor,

guvernului, Parlamentului, dar şi a opiniei publice privind necesitatea unei reforme în învăţământul

public. În 1993, la cererea Guvernului României a fost redactat un raport privind Reforma

învăţământului din România: condiţii şi perspective. Un act legislativ esenţial care a reglementat sistemul

de învăţământ în perioada de după 1989 a fost Legea nr. 88 din 17 decembrie 1993 privind acreditarea

instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor223. Articolul 9 prevedea ca facultăţile,

colegiile şi specializările instituţiei de învăţământ superior să se supună periodic, din cinci în cinci ani,

evaluării academice a Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare224, instituţie care urma să

publice lista cuprinzând facultăţile, colegiile şi specializările neautorizate sau neacreditate225.

218 Vezi: Decretul prezidenţial nr. 254 din 7 decembrie 1994 pentru promulgarea Legii privind acordarea dreptului absolvenţilor cu diplomă ai colegiilor de stat de a continua studiile universitare în învăţământul superior de lungă durată în anul universitar 1994/1995. 219 M. Korka, op. cit., p. 33. 220 Ibidem, figura 2, p. 32. 221 H.G. nr. 461/1991, art. 38, M.O., partea I, nr. 157, 25 iulie 1991, p. 5. 222 Ibidem, art. 39. 223 Legea nr. 88/1993 a fost modificată prin Legea nr. 144 din 27 iulie 1999, primind o nouă numerotare. Vezi M.O., partea I, nr. 361, 29 iulie 1999. 224 Legea nr. 88 din 17 decembrie 1993, art. 9. Vezi şi: Hotărârea Parlamentului nr. 5 din 19 aprilie 1994 privind constituirea şi numirea Consiliului National de Evaluare Academică şi Acreditare; H.G. nr. 528 din 10 august 1994 privind aprobarea regulamentelor de desfăşurare a activităţii Consiliului National de Evaluare Academică şi Acreditare şi a comisiilor de evaluare. 225 Legea nr. 88 din 17 decembrie 1993, art. 34, alin. (2), M.O., partea I, an V, nr. 307, 27 decembrie 1993, p. 4.


48


H.G. nr. 283 din 21 iunie 1993 a reglementat desfăşurarea învăţământului în anul universitar

1993/1994, normele generale de funcţionare, cifrele de şcolarizare, conţinând şi anexe privind

Nomenclatorul specializărilor din învăţământul de scurtă durată (colegii) şi respectiv din învăţământul de

lungă durată226. Prin H.G. nr. 283/1993 se admitea pentru prima oară ca începând cu anul universitar

1993/1994, instituţiile de învăţământ superior de stat să poată şcolariza studenţi în anul I peste numarul

de locuri aprobat anual, prin concurs de admitere, în ordinea descrescătoare a mediilor227. Studenţii

admişi peste numărul de locuri aprobat suportau taxa de studiu228, neexistând varianta ca până la

absolvirea studiilor să fie trecuţi în categoria studenţilor şcolarizati fără taxă de studiu229. O altă

modificare introdusă prin H.G. nr. 283/1993 se referea la procedura de finalizare a studiilor superioare:

susţinerea lucrării (proiectului) de diplomă şi a „două-trei examene” la discipline fundamentale sau de

bază şi de specialitate230. Absolvenţii studiilor de scurtă durată primeau „Diplomă de absolvire”, cei de la

învăţământul superior de lungă durată „Diplomă de licenţă”, iar absolvenţii învăţământului universitar

de studii aprofundate „Diplomă de studii aprofundate”.

Anunţată încă din ianuarie 1990231, Legea Învăţământului nr. 84 din 24 iulie 1995 a menţinut o

parte a principiilor legislaţiei anterioare, raportându-se la legislaţia străină în acest domeniu şi integrând

măsuri deja aplicate prin hotărâri de guvern sau prin alte acte oficiale. Formele de învăţământ seral şi

fără frecvenţă funcţionau în continuare, însă acestea nu puteau fi organizate decât de către instituţiile

de învăţământ care aveau şi cursuri de zi232. Se preciza că diplomele sau certificatele de absolvire

eliberate de instituţiile de învăţământ superior pentru specializările acreditate erau echivalente,

226 Specializările medicale şi farmaceutice (rezidenţiatul) şi durata de pregătire în fiecare specialitate au fost fixate prin Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 990 din 11 august 1993, modificat prin Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 1213 din 24 septembrie 1993. Învăţământul postuniversitar farmaceutic şi medical a fost reglementat prin H.G. nr. 740 din 13 noiembrie 1997. 227 H.G. nr. 283/1993, art. 46, M.O., partea I, nr. 171, 22 iulie 1993, p. 6. 228 Vezi şi Ordonanţa de Guvern (O.G.) nr. 54 din 14 august 1998 privind admiterea cu taxă în învăţământul superior de stat peste locurile finanţate de la bugetul de stat. O.G. nr. 54/1998 a fost anulată prin Legea nr. 7 din 10 ianuarie 2002. 229 H.G. nr. 283/1993, art. 47, 49, M.O., partea I, nr. 171, 22 iulie 1993, p. 7. 230 Ibidem, art. 43, p. 6. 231 H.G. nr. 41 din 13 ianuarie 1990, art. 9; H.G. nr. 41 bis din 13 ianuarie 1990, art. 11 („legea învăţământului se află în curs de pregătire”). 232 Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, art. 60, alin. (1), Legea nr. 151 din 30 iulie 1995 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36 din 10 iulie 1997.


49


indiferent de forma de învăţământ absolvită233. Legea trata şi învăţământul superior particular şi

învăţământul militar234, ultimul fiind definit ca învăţământ de stat, parte integrantă a sistemului naţional

de învăţământ235. Structura organizatorică, profilurile, specializările, cifrele anuale de şcolarizare,

criteriile de selecţionare a candidaţilor pentru învăţământul militar se stabileau în continuare de către

Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Serviciul Român de

Informaţii236. Diplomele de absolvire ale instituţiilor militare de învăţământ şi titlurile ştiinţifice obţinute

dădeau dreptul deţinătorilor legali să ocupe, după trecerea în rezervă, funcţii echivalente cu cele ale

absolvenţilor instituţiilor civile de învăţământ, cu profil apropiat şi de acelaşi nivel237. Prin Legea nr. 420

din 20 octombrie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 28/2002 au fost echivalate studiile

absolvite în instituţiile militare de învăţământ ale Ministerului de Interne cu studiile din instituţiile civile

de învăţământ şi de asemenea stagiul efectuat în funcţii militare în Ministerul de Interne cu stagiul

specific funcţiilor civile238.

Legea din 1995 a reglementat metodologia de urmat pentru cei care absolviseră înainte de

1989, precizându-se că: „diplomele eliberate de instituţiile de învăţământ universitar de lungă durată

până în anul 1993 inclusiv sunt echivalente cu diploma de licenţă”239. Studiile de învăţământ universitar

de lungă durată se încheiau cu un examen de licenţă, promovarea acestuia, având ca rezultat „primirea

titlului de licenţiat în profilul şi specializarea urmate”240. Titulatura diplomei de licenţă era stabilită de

către Ministerul Învăţământului, în conformitate cu standardele internaţionale241. Precizări mai detaliate

au fost făcute în Ordinul ministrului Educaţiei Naţionale nr. 5134 din 3 decembrie 1998 privind examenul

233 Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, art. 60, alin. (3), M.O., partea I, nr. 167, 31 iulie 1995, p. 6. 234 Au existat în perioada 1990-1995 mai multe hotărâri de guvern prin care s-a încercat creşterea gradului de transparenţă şi o sincronizare mai eficientă între cele două tipuri de învăţământ. Vezi H.G. nr. 190 din 22 martie 1991 privind transformarea şcolilor militare de ofiţeri în institute militare de învăţământ (instituţii de învăţământ superior). 235 Legea nr. 84/1995, art. 97, M.O., partea I, nr. 167, 31 iulie 1995, p. 9. 236 Ibidem, art. 98. 237 Ibidem, art. 100. 238 M.O., partea I, nr. 769, 3 noiembrie 2003. 239 Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, art. 67, alin. (6), M.O., partea I, nr. 167, 31 iulie 1995, p. 7. 240 Ibidem, art. 67, alin. (3). 241 Ibidem, art. 67, alin. (5).


50


de finalizare a studiilor în învăţământul superior de scurtă şi de lungă durată242, aplicat începând cu anul

universitar 1998/1999.

În legea din 1995 învăţământul postuniversitar era reglementat într-o secţiune independentă şi

se realiza prin: studii aprofundate, doctorat, studii academice postuniversitare, studii de specializare şi

cursuri de perfecţionare243. Învăţământul postuniversitar asigura specializarea în domeniu sau

extinderea şi perfecţionarea pregătirii atestate prin diploma de licenţă sau, după caz, diploma de

absolvire244. Organizarea şi desfăşurarea doctoratului au făcut obiectul unor noi modificări adoptate prin

H.G. nr. 301 din 30 aprilie 1996, H.G. nr. 590 din 29 septembrie 1997, H.G. nr. 37 din 25 ianuarie 1999 şi

H.G. nr. 567 din 15 iunie 2005, prin care se aplica procesul Bologna.

În introducerea unui studiu de diagnoză a învăţământului românesc, cerut de ministrul

Învăţământului Andrei Marga şi realizat de către o echipă de sociologi se aprecia că: „în anii anteriori,

îndeosebi în 1993-1996, încercările de reformă a învăţământului românesc, în particular a celui

universitar, au înregistrat progrese importante. Ceea ce s-a reuşit a fost doar realizarea unui echilibru

între, pe de o parte, transformările începute în anii anteriori şi presiunile foarte puternice de schimbare

şi, pe de altă parte, cadrele formale existente. Reforma în învăţământ, în special în cel universitar, a fost

reală, dar pasivă. Ea a fost o reformă de adecvare la o situaţie. Rezultatul a fost acela că, pe direcţii

importante, s-a realizat sau s-a deschis calea compatibilizării învăţământului românesc cu cel existent în

ţările Europei Occidentale”245. În perioada 1997-2001 a avut loc implementarea unor noi iniţiative

guvernamentale, reclamate atât de mediul politic, cât şi de cel universitar. Amintim că proiectul de

reformă din învăţământul superior românesc negociat în anii 1994-1995 şi pus în aplicare în perioada

1997-2001 a fost sprijinit financiar şi tehnic din trei surse: Banca Mondială, Uniunea Europeană (prin

Programul PHARE) şi guvernul României246. Universităţile au beneficiat de asistenţa PHARE, acordată

iniţial numai în cadrul proiectului TEMPUS (Trans-European mobility scheme for university studies), la

242 M.O., partea I, nr. 302, 29 iunie 1999. 243 Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, art. 70, alin. (2), M.O., partea I, nr. 167, 31 iulie 1995, p. 7. 244 Ibidem, art. 70, alin. (1). 245 Adrian Miroiu, „Introducere”, în A. Miroiu, Învăţământul românesc de azi, p. 13. 246 M. Korka, op. cit., p. 69.


51


care s-a adăugat ulterior şi alte programe247. Ca urmare a reformelor din anii ’90, în mai 2000 a fost

închis capitolul Educaţie din cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană248.

Unul din cele şase capitole privind reforma învăţământului concepută în 1997 se referea la „o

nouă conexiune între şcoli, licee şi universităţi pe de o parte, şi mediul lor înconjurător economic,

administrativ şi cultural pe de altă parte, măsuri conforme unui concept european al reformei

educaţionale din Europa Centrală şi Răsăriteană249. Un alt capitol, reforma curriculară privea şi

„reorganizarea specializărilor academice”, reforma studiilor postuniversitare, organizarea formării

continue250.

Voinţa instituţională de evoluţie şi de sincronizare cu învăţământul superior european este

sesizabilă şi prin schimbările din aria curriculară şi, mai evident, prin schimbarea unor denumiri. Prin

O.U.G. nr. 143 din 21 septembrie 2000, a fost introdusă o nouă denumire pentru ciclul superior licenţei

şi anume: programul de masterat definit ca „un program postuniversitar de studii interdisciplinare,

structurat în jurul unei specializări majore, cu durata de 2-4 semestre, care integrează mai multe

domenii de specializare”251. Acest proces de reglementare şi de corelare a legislaţiei româneşti la

politicile educaţionale europene a fost continuat prin H.G. nr. 1214 din 29 noiembrie 2000, referitoare la

Învăţământul la distanţă în învăţământul superior (ID), înlocuită prin H.G. nr. 1011 din 8 octombrie 2001

(privind organizarea şi funcţionarea învăţământului la distanţă şi a învăţământului cu frecvenţă redusă în

instituţiile de învăţământ superior)252.

Următoarea etapă de reforme în învăţământul superior românesc a fost pusă în aplicare în anii

2004 şi 2005, continuare a încercărilor precedente de modernizare a învăţământului românesc. Legea

nr. 288 din 24 iunie 2004 privind organizarea studiilor universitare253 a consacrat aplicarea sistemului

247 Ibidem, pp. 73-74. 248 Andrei Marga, „Încotro” (noiembrie 2001), în Ieşirea din trecut (documente şi reflecţii), Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002, p. 233. 249 „Reforma învăţământului în anul 2000 (Acţiuni majore)”, în Reforma învăţământului ACUM (acte normative, comunicate, notificări), Ministerul Educaţiei Naţionale, Direcţia Relaţii Publice, serie nouă, numărul 1, decembrie 1999, pp. 1-2. 250 Ibidem, p. 2. 251 O.U.G. nr. 143 din 21 septembrie 2000, art. 1, M.O., partea I, nr. 471, 28 septembrie 2000. 252 M.O., partea I, nr. 678, 26 octombrie 2001. 253 M.O., partea I, nr. 614, 7 iulie 2004.


52


Bologna în România254, începând cu anul universitar 2005/2006255, prin organizarea studiilor universitare

pe trei cicluri256. Cele trei cicluri erau: studii universitare de licenţă (între minimum 180 şi maximum 240

de credite transferabile257), de masterat şi de doctorat. Fiecare ciclu de învăţământ era delimitat de

celălalt prin proceduri distincte de admitere şi de absolvire. Studiile universitare de scurtă durată

(colegiile) au fost desfiinţate. Au fost enunţate şi definite rolurile şi obiectivele fiecărui ciclu de studiu

(cunoştinţe şi competenţe generale şi de specialitate). Învăţământul la seral a fost menţinut pentru ciclul

I258. Legea nr. 288/2004 preciza că la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, Ministerul Educaţiei şi

Cercetării actualiza periodic lista domeniilor şi specializărilor de licenţă259.

La nivel european încă din anii ’70 a apărut ideea reglementării profesiunilor exercitate în altă

ţară şi recunoaşterea calificărilor260. Acest proces s-a accelerat în perioada 1998-2002 când „în spaţiul

Uniunii Europene apar demersurile de recunoaştere reciprocă a calificărilor şi se instituie un sistem

general bazat pe recunoaşterea reciprocă a diplomelor, pornind de la principiul conform căruia ce este

recunoscut într-unul din statele membre devine acceptat în celelalte state membre, cu rezerva unor

modalităţi de aplicare; excepţie de la această regulă o constituiau profesiunile nereglementate”261.

Pentru punerea în practică a acestor deziderate, în 1998 s-a înfiinţat Forumul european privind

transparenţa calificărilor şi a certificatelor de formare profesională. Un document privind Cadrul

European al Calificărilor (European Qualifications Framework) a fost în discuţie publică încă din iulie

2005262, documentul final luând forma unei Recomandări a Parlamentului european şi a Consiliului

Uniunii Europene din 23 aprilie 2008 „privind stabilirea cadrului european al calificărilor pentru

învăţarea de-a lungul vieţii”263.

254 Declaraţia de la Bologna a fost semnată de către România în 1999. 255 Legea nr. 288/2004, art. 19, M.O., partea I, nr. 614, 7 iulie 2004, p. 6. 256 Ibidem, art. 2, p. 3. 257 Între trei şi patru ani la învăţământul de zi. 258 Legea nr. 288/2004, art. 4, alin. (4), M.O., partea I, nr. 614 din 7 iulie 2004, p. 4. 259 Ibidem, art. 5, alin. (3), p. 4. 260 Laura Căpiţă, Matei Cerchez, Octavian Mândruţ, Ligia Sarivan, Mihaela Singer, „Reforma învăţământului superior : între Cadrul European al Calificărilor şi tentative pentru dezvoltarea unui cadru naţional”, L. Sarivan, M. Singer (coord.), Quo Vadis Academia? Repere pentru o reformă de profunzime în învăţământul superior, Institutul de Ştiinţe al Educaţiei, Editura Sigma, Bucureşti, 2006, p. 202. 261Ibidem, pp. 202-203 262 Ibidem, p. 204. 263Pentru varianta în limba română vezi:


53


În România mai multe instituţii au participat şi participă la rentabilizarea, eficientizarea,

creşterea gradului de transparenţă şi la sincronizarea învăţământului superior românesc cu cel

european.

Prin H.G. nr. 49 din 29 ianuarie 1999 a fost înfiinţat Centrul Naţional de Recunoaştere şi

Echivalare a Diplomelor, organism din structura Ministerului Educaţiei Naţionale, care avea ca obiective

recunoaşterea şi (sau) echivalarea diplomelor, titlurilor ştiinţifice şi altor documente de studii.

Agenţia Naţională pentru Parteneriatul Universităţilor cu Mediul Economico-Social (APART) a fost

înfiinţată prin H.G. nr. 1338 din 27 decembrie 2001, noua instituţie aflându-se în subordinea Ministerului

Educaţiei şi Cercetării, dar beneficiind de personalitate juridică. Ulterior, prin H.G. nr. 1357 din 3

noiembrie 2005, locul acesteia a fost luat de către Agenţia Naţională pentru Calificările din Învăţământul

Superior şi Parteneriat cu Mediul Economic şi Social (ACPART), care avea în continuare personalitate

juridică şi care a preluat patrimoniul toate drepturile şi obligaţiile, infrastructura, logistica şi personalul

instituţiei sus amintite264. ACPART a funcţionat sub această formă până în 2010, având mai multe misiuni

şi atribuţii, printre care amintim: elaborarea, implementarea şi actualizarea Cadrului naţional al

calificărilor din învăţamântul superior, analiza compatibilităţii curriculei specializărilor învăţământului

superior cu standardele Cadrului naţional al calificărilor, promovarea deschiderii instituţiilor de

învăţământ superior spre mediul economic şi social265. Prin H.G. nr. 885 din 18 august 2010 a fost creată

Unitatea Executivă a Consiliului Naţional al Calificărilor şi al Formării Profesionale a Adulţilor

(UECNCFPA), instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Educaţiei, Cercetării,

Tineretului şi Sportului, care a preluat nu numai atribuţiile şi obligaţiile ACPART, ci şi pe cele ale

Consiliului Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (înfiinţat în 1999).

Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) a fost înfiinţată în

anul 2005266, ca instituţie publică, autonomă, de interes naţional, având ca principală misiune evaluarea

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:111:0001:0007:RO:PDF (accesat la 17 aprilie 2011). 264 H.G. nr. 1357/2005, art. 1, M.O., partea I, nr. 1029 din 21 noiembrie 2005, p. 13. 265 Ibidem, art. 3, art. 4, alin. (1). Vezi şi http://www.acpart.ro/index.php?page=misiuni (accesat la 3 februarie 2011). 266 Vezi O.U.G. nr. 75 din 12 iulie 2005, aprobată prin legea nr. 87 din 10 aprilie 2006 şi H.G. nr. 1257 din 18 octombrie 2005.


54


externă a calităţii învăţământului universitar din România, atât la nivel de programe de studii, cât şi din

punct de vedere instituţional267.

Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 a adus noi modificări nu numai în structura şi în organizarea

învăţământului românesc, ci şi ca obiective, deziderate şi principii care stau la baza funcţionării

învăţământului românesc268. Schimbarea nu a fost impusă numai de transformările societăţii româneşti,

ci şi de necesitatea unei sincronizări şi corelări mai eficiente cu educaţia şi mediul economic şi de afaceri

din cadrul Uniunii Europene. Primul obiectiv declarat al acestei legi constă în asigurarea cadrului pentru

exercitarea dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii269. De asemenea, legea nr. 1 din 5

ianuarie 2011 a prevăzut înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Calificări (ANC), coordonată de

Ministerul Educaţiei, prin reorganizarea CNCFPA şi a Unităţii Executive a Consiliului Naţional al

Calificărilor şi Formării Profesionale a Adulţilor. ANC a preluat responsabilităţile CNFPA, în special

elaborarea Cadrului Naţional al Calificărilor (respectând Cadrul European al Calificărilor) şi gestionarea

Registrului Naţional al Calificărilor.

III.2 Specializările din învăţământul superior după 1990270

Specializările universitare pot fi acreditate sau autorizate. Sistemul creditelor în locul

menţionării în mod explicit în lege a numărului anilor de studiu a fost introdus începând cu anul

universitar 2003/2004 (H.G. nr. 693/2003). Denumirea de domeniu în locul aceleia de profil a fost

utilizată prima oară în H.G. nr. 999/2000 (care nu a fost însă pusă în aplicare, fiind abrogată la scurt

timp) şi apoi în H.G. nr. 1336 din 27 decembrie 2001.

Nomenclatorul specializărilor în primii ani de postcomunism este marcat de o anumită

instabilitate a sistemului, care însă nu a modificat procesul general de sincronizare cu sistemele de

învăţământ din alte ţări şi dezideratele evolutive ale factorilor decizionali români. O distincţie faţă de

perioada anterioară este aceea că universităţile au un rol mai mare şi mai bine definit în propunerea

267 http://www.aracis.ro/despre-aracis/istoric/ (accesat la 3 februarie 2011). 268 Pentru principiile sistemului naţional de învăţământ superior, vezi: Legea nr. 1/2011, art. 118, M.O., partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, p. 21. 269 Ibidem, art. 1, p. 1. 270 Anterior, termenul de învăţământ universitar era utilizat pentru învăţământul superior de lungă durată, iar denumirea de învăţământ superior acoperea ambele tipuri de învăţământ.


55


unor noi specializări şi discipline de învăţământ. Pe de altă parte, învăţământul particular a exercitat în

primii ani de la înfiinţare o presiune atât asupra Ministerului, cât şi asupra universităţilor de stat.

Universităţile particulare s-au adaptat mai repede cerinţelor pieţei muncii şi nu în ultimul rând au

răspuns mai bine la factori psihologici. Regimul comunist a limitat cifrele de şcolarizare pentru multe

specializări, unele dintre acestea, foarte căutate şi înainte şi după 1990. Această trăsătură a

învăţământului românesc a fost una dintre cauzele care au determinat afluxul de studenţi după 1990

către specializări ca Drept, Jurnalism, Ştiinţe Politice, etc.271. Şi datorită unei maşini birocratice

autonome şi simplificate, în primii ani după 1990 Universităţile particulare au înfiinţat şi au şcolarizat

mai uşor la specializările căutate.

Demarcarea faţă de perioada comunistă este vizibilă încă din anul universitar 1990/1991 când s-

au realizat modificări substanţiale la nivelul specializărilor. Au fost înfiinţate noi specializări, iar altele au

fost desfiinţate, pentru ca asupra multor astfel de decizii să se revină în anii următori. Nu putem vorbi de

o îngheţare a procesului de înfiinţare de specializări în domeniul-profilul ingineresc (politehnic), agricol

sau profilul Chimie, însă se observă o mai mare deschidere pentru înfiinţarea/reînfiinţarea unor

specializări în domeniile ştiinţelor sociale şi umane şi în domeniul economic. În primul rând, au reapărut

specializările desfiinţate de către regimul Nicolae Ceauşescu: Relaţii Economice Internaţionale,

Psihologie, Sociologie, Pedagogie, Psihopedagogie specială şi asistenţă socială, ultimele patru în cadrul

profilului „Sociopsiho-pedagogie”.

Cerută de necesităţile economice, specializarea Automatică şi Calculatoare a fost divizată în

1990 în Automatică şi respectiv Calculatoare. Specializările Informatică şi respectiv Cibernetică şi

previziune economică au continuat să funcţioneze. Printre noile specializări amintim: Informatică

economică, Matematică-Informatică, Biochimie tehnologică, Cercetarea mediului înconjurător (Profil

Geografie, 1990-1992), Ecologie. Conştientizarea necesităţii acoperirii unor specializări deficitare sau

chiar absente, însă căutate de angajatori, cât şi un control excesiv sub regimul comunist au condus spre

o euforie a divizării specializărilor şi apariţiei unora noi. De exemplu, la Profilul Arhitectură (fost

Arhitectură şi sistematizare), specializării de dinainte de 1989, Arhitectură şi sistematizare, îi

271 În paginile următoare ne vom referi la specializări de lungă durată, când vom prezenta specializări de scurtă vom menţiona acest aspect.


56


corespundeau în 1990 patru specializări: Arhitectura clădirilor; Urbanism, peisagistică şi amenajarea

teritoriului; Design arhitectural; Restaurări în arhitectură272.

Cerinţele noului sistem politic şi economic, dar şi motivaţii psihologice s-au reflectat la începutul

anilor ’90 printr-o cerere crescută pentru specializarea Drept şi pentru specializările de Ştiinţe

administrative. Conform H.G. nr. 283/1993, la profilul Administrativ-Secretariat funcţionau următoarele

specializări: Birotică, Administraţie locală-secretariat, Comunicare profesională la învăţământul de scurtă

durată şi respectiv Drept economic şi administrativ (profil juridic) la învăţământul de lungă durată.

În anii ’90 a avut loc un proces substanţial de schimbare în cadrul specializărilor economice. Unele dintre

ele care funcţionau deja s-au diversificat, altele au fost (re)înfiinţate: Finanţe şi credit, Contabilitate şi

informatică de gestiune, Statistică economică-socială, Informatică economică, Marketing, Relaţii

Economice Internaţionale (desfiinţată în 1993, reînfiinţată în 1995)273, Merceologie, Turism şi Servicii

care s-au adăugat specializărilor existente. Specializarea Planificare şi cibernetică economică s-a

transformat în 1990 în Cibernetică şi previziune economică, iar Economia industriei, Construcţiilor şi

Transportului a devenit Management în construcţii, transporturi şi telecomunicaţii.

Se observă creşterea numărului de specializări de la profilurile ştiinţe socio-umane. Acest proces

se explică prin accesul anterior limitat către aceste direcţii de învăţământ, limitare însoţită şi de o

cenzură a ceea ce se preda. O modificare a unor aberaţii comuniste a fost şi separarea specializării

Istorie de Filosofie. În plus, specializarea Istorie-Filosofie din 1989 a fost continuată în ştiinţele istorice

de: Istorie, Istorie-Antropologie, Istorie-Arheologie, Istorie-Geografie, Istorie - O limbă străină (ultimele

două mai funcţionaseră în anii ’80). Anumite calificări din învăţământul superior de scurtă durată au

trecut la forma de lungă durată. Astfel, specializarea de scurtă durată Cadastru funciar a devenit în 1990

o specializare a învăţământului de lungă durată sub denumirea de Cadastru.

Unele denumiri au fost schimbate pentru a fi mai cuprinzătoare: Aeronave a devenit Construcţii

Aeronave; Ziaristică (specializare pentru care avusese monopol Academia „Ştefan Gheorghiu”) s-a

transformat în Jurnalistică. Şi în domeniul politehnic au apărut noi specializări: Tribologie (la

Universitatea din Suceava).

272 La Institutul de Arhitectură din Bucureşti funcţionau cele patru specializări, iar la Institutul politehnic din Cluj-Napoca doar Arhitectura clădirilor. 273 Specializarea Comerţ dispare în 1990 reapare în 1993; specializarea de lungă durată Comerţ Exterior este înfiinţată în 1996.


57


Printre specializările desfiinţate în anul 1990 enumerăm: Drept economic şi administrativ

(reapare în 1993), Ştiinţe politice (reapare în 1992), Ştiinţe politico-economice, toate trei funcţionând în

cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. O altă specializare desfiinţată a fost Pediatria, care a continuat să

funcţioneze ca specialitate de rezidenţiat.

Începând cu anul 1991 specializările profilului Teologie s-au diversificat. Astfel, a apărut

specializarea Teologie ortodoxă-Asistenţă socială, urmând ca în anii următori şi pentru celelalte

confesiuni să se înfiinţeze această specializare: pentru cultul baptist începând cu 1992, pentru cultul

reformat şi greco-catolic în 1993, pentru cel romano-catolic în 1995. De asemenea, la începutul anilor

’90 s-au înfiinţat specializările Teologie (ortodoxă, romano-catolică, etc.) în combinaţie cu o limbă şi o

literatură străină sau cu limba şi literatura română, Teologie ortodoxă-Patrimoniu cultural (1992),

Teologie ortodoxă-Filologie clasică (1995), etc.

Prin H.G. nr. 283/1993, pe lângă noi specializări cu impact mai scăzut şi care vor dispărea în anii

următori (Limba şi literatura română-Balcanologie, Economie-Pedagogie, etc.) au fost înfiinţate şi

specializări care au atras un număr mare de studenţi: Comunicare şi Relaţii publice, Management social,

Economia şi Dreptul afacerilor, Finanţe şi Asigurări, Bănci şi Burse de valori, Economie mondială,

Tranzacţii internaţionale, Managementul firmei. Cu excepţia specializării Comunicare şi relaţii publice

toate celelalte au funcţionat sub această denumire până în anul universitar 2001/2002274.

Un moment legislativ de referinţă în organizarea învăţământului superior românesc l-a

reprezentat H.G. nr. 568 din 28 iulie 1995, prin care s-au stabilit normele de acordare a autorizaţiei de

funcţionare provizorie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993275. O decizie importantă a fost

aceea de a include instituţiile de învăţământ superior din reţeaua Ministerului Apărării Naţionale sub

incidenţa acestei legi: începând cu anul de învăţământ 1996/1997 aceste instituţii urmau să solicite

autorizaţia de funcţionare provizorie pentru noile facultăţi, colegii sau specializări. Instituţiile de

învăţământ superior puteau continua activitatea de învăţământ numai la specializările pentru care aveau 274 Pentru a nu exista neînţelegeri, menţionăm că ne referim la menţiunea în Nomenclator, adică ultimul an pentru care au fost organizată admiterea în anul I. 275 H.G. nr. 1371/1996 (art. 3) stabilea şi că autorizarea de funcţionare provizorie, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 88/1993, „se aplică şi instituţiilor de învăţământ superior de stat care au primit cifră de şcolarizare, dar nu au fost supuse încă procesului de evaluare de către Comisia Naţională de Evaluare Academică şi Acreditare, procesul urmând să se desfăşoare în cursul acestui an universitar [1996/1997]”. Vezi M.O., partea I, nr. 340, 11 decembrie 1996, p. 2.


58


autorizaţie de funcţionare sau obţinuseră autorizaţie de funcţionare provizorie în condiţiile prevăzute de

Legea nr. 88/1993 şi de prezenta hotărâre a Guvernului; la specializările neautorizate nu se mai organiza

concurs de admitere pentru şcolarizare în anul I de studii276. H.G. nr. 568/1995 cuprindea două anexe

importante: Instituţiile, facultăţile, colegiile şi specializările cărora li s-a acordat autorizaţie de

funcţionare provizorie277 şi Instituţiile, facultăţile, colegiile şi specializările în funcţiune înainte de 22

decembrie 1989, considerate acreditate.

În anii ’90 s-a intensificat cererea pentru specializările economice, fapt reflectat prin creşterea

numărului lor şi o mai mare diversificare, inclusiv prin funcţionarea unor calificări în limbi străine.

Specializări căutate de viitorii studenţi şi care ofereau opţiuni interesante după absolvire au fost

înfiinţate încă din anul universitar 1990/1991: Marketing, Relaţii economice internaţionale, Turism şi

Servicii, Finanţe şi Credit. Ulterior, s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult specializările care aveau

disciplinele de management în centrul învăţării, nu doar la profilurile economice, ci şi la cele inginereşti.

În H.G. nr. 568/1995 (specializările sunt prezentate pe universităţi) găsim mai multe specializări în care

existau legături strânse între domeniul mecanic/ingineresc şi cel economic: Inginerie managerială

(profilul Inginerie economică), Inginerie economică în industria de textile, Inginerie şi managementul

sistemelor de producţie, Inginerie economică în domeniul mecanic, Inginerie economică în energetică şi

electrotehnică, Inginerie economică în industria chimică şi de materiale, Inginerie de afaceri în

electrotehnică, etc.

H.G. nr. 568/1995 şi anexele sale au fost modificate prin H.G. nr. 225 din 4 aprilie 1996. Lista

instituţiilor, facultăţilor, colegiilor, specializărilor autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate a

fost completată şi revizuită din nou prin H.G. nr. 1371 din 3 decembrie 1996), modificată la rândul ei prin

H.G. nr. 294 din 16 iunie 1997, aceasta din urmă modificată prin H.G. nr. 472 din 27 august 1997. H.G.

nr. 472/1997 a fost completată de H.G. nr. 680 din 30 octombrie 1997. Aceste hotărâri de Guvern nu

conţin un nomenclator al profilurilor şi specializărilor, ci o prezentare a specializărilor (autorizate să

funcţioneze provizoriu sau acreditate) pentru fiecare instituţie de învăţământ superior în parte.

Schimbarea din punct de vedere al textului legislativ s-a produs prin H.G. nr. 301 din 5 iunie 1998

„privind profilurile, specializările, durata studiilor, precum şi titlurile obţinute de absolvenţii

276 H.G. nr. 568/1995, art. 10, M.O., partea I, nr. 185, 16 august 1995, p. 2. 277 Această anexă cuprindea şi specializări autorizate să funcţioneze provizoriu la universităţi acreditate.


59


învăţământului universitar, cursuri de zi”. Cele patru anexe ale acestui document legislativ se referă pe

rând la profilurile, specializările din învăţământul superior de lungă durată şi de la cel de scurtă durată şi

separat pentru învăţământul superior militar, precizându-se în plus şi titlul obţinut. Tipurile de diplome,

certificate şi atestate acordate în învăţământul superior au fost reglementate prin H.G. nr. 733 din 21

octombrie 1998 (M.O., nr. 46 din 26 octombrie 1998).


60


Evoluţia numărului de specializări din învăţământul superior românesc (învăţământ de lungă

durată şi scurtă durată, inclusiv învăţământ militar), 1968-2008

Evoluţia procentuală a numărului specializărilor din învăţământul superior românesc (la formele de

scurtă şi lungă durată)

1968/1969 1978/1979 1988/1989 1998/1999 2008/2009 Specializări

% % % % %

Tehnice 58 69,6 69,8 52,8 45,6

Medico-farmaceutice 3,8 3,7 3,6 1,3 4,2

Economice 3,3 3,1 3,1 10,6 7,4

Juridice 0,5 1 1 0,7 0,9

Universitar-pedagogice 22,5 12,6 12,3 23,3 29,1

Artistice 8,6 5,8 6,1 6,2 10,7

Altele (specializări din învăţământul

militar neincluse în celelalte categorii)

3,3 4,2 4,1 5,1 2,1

Total 100 100 100 100 100


61


Nomenclatorul specializărilor adoptat prin H.G. nr. 301/1998 a fost aplicat pentru anul universitar

1998/1999, rămânând în mare parte în vigoare şi în anul următor, cu unele modificări introduse de H.G.

nr. 535 din 1 iulie 1999278. H.G. nr. 535/1999 nu este un nomenclator al calificărilor, însă conţine

schimbări nu numai privind specializările acreditate şi autorizate, dar şi specializările nou înfiinţate şi

cele în curs de lichidare.

Următorul nomenclator, identic ca structură celui adoptat prin H.G. nr. 301/1998 se regăseşte în

H.G. nr. 645 din 4 august 2000, pentru anul universitar 2000/2001, aplicat şi pentru anul 2001/2002279.

H.G. nr. 645/2000 conţinea unele imprecizii care nu trebuie puse exclusiv pe seama legiuitorului, ci şi pe

dificultatea de a desfiinţa specializările multiple (aceeaşi specializare sub diferite denumiri) şi chiar

specializări cu un număr diferiţi de ani280. Subliniem că aceste nomenclatoare menţionează şi

specializările aflate în lichidare (inclusiv din anii precedenţi), adică specializările pentru care nu se mai

organiza examen de admitere. Criteriile luate în considerare pentru intrarea în lichidare a unor calificări

universitare puteau fi: lipsa de atracţie şi de perspectivă profesională pentru studenţi, existenţa unor

specializări asemănătoare mai cuprinzătoare, comasarea cu alte specializări. Este uşor sesizabilă

încercarea guvernului de a înfiinţa specializări care se regăseau şi în învăţământul superior din alte state

şi care aveau căutare şi în România. Unele denumiri reflectau sincronizarea cu învăţământul din alte

state, ca de exemplu specializarea Planning teritorial (Profil Geografie), înfiinţată în 2000, din 2002 sub

denumirea de Planificare teritorială.

278 H.G. nr. 535/1999 a fost modificată prin H.G. nr. 695 din 17 august 2000 şi completată prin H.G. nr. 1215 din 29 noiembrie 2000. 279 Specializările din învăţământul superior militar sunt tratate în anexe separate în ambele nomenclatoare. 280 Anumite specializări au funcţionat sub două forme, cu un număr diferiţi de ani. Această situaţie se întâlneşte pentru anii 1998-2000, perioadă în care în unele universităţi particulare mai existau încă disfuncţionalităţi de organizare şi de îndeplinire a normelor Ministerului Educaţiei Naţionale. În cazurile de mai jos, ne referim la specializări, pentru care s-a organizat concurs pentru anul universitar în curs (şi nu la cele în lichidare sau pentru ani universitari mai mari) atât la forma de patru ani, cât şi la aceea de cinci ani: Relaţii economice internaţionale (Profil Economic); Finanţe şi contabilitate (Profil Economic); Psihologie (Profil Sociopsiho-Pedagogie); Teologie greco-catolică pastorală; Teologie romano-catolică pastorală; Teologie reformată - Asistenţă socială; Muzică religioasă (Profil Teologie), 5 ani, licenţiat în muzică religioasă (în paralel, în 2000, exista şi specializarea Muzică religioasă, profil Muzică). Pentru specializarea Pictură (Profil: Arte plastice şi decorative), licenţiat în Arte, în 2000 existau două forme de şcolarizare: de cinci şi respectiv de şase ani.


62


În 2000, pentru prima dată, deşi pentru ani universitari diferiţi, două nomenclatoare au fost

adoptate în acelaşi an calendaristic. H.G. nr. 999 din 26 octombrie 2000 era cu mult diferit faţă de H.G.

nr. 645/2000 sau H.G. nr. 301/1998: se revenea ca specializări (inclusiv unele denumiri) la modelul anilor

’90 şi chiar de dinainte. De exemplu, H.G. nr. 999/2000, care urma să fie aplicată din anul universitar

2001/2002, înfiinţa specializarea Astronomie (Domeniul Ştiinţele Naturii), care nu mai exista de câteva

decenii. H.G. nr. 999/2000 a suferit două modificări: prin H.G. nr. 1213 din 29 noiembrie 2000 şi prin

H.G. nr. 1370 din 20 decembrie 2000. Cu toate acestea, H.G. nr. 999/2000 nu a fost aplicată niciodată,

fiind abrogată prin H.G. nr. 174 din 18 ianuarie 2001.

Anii ’90 nu au însemnat numai o creştere foarte mare a numărului specializărilor, o anumită

inconstanţă (desfiinţări, reînfiinţări), ci şi specializări care şi-au propus să ofere o calificare dublă şi/sau

specializări care nu erau foarte căutate pe piaţa muncii. Tranziţia şi instabilitatea sistemului de

învăţământ s-a reflectat şi prin funcţionarea unor specializări cu denumiri diferite, care aveau discipline,

o curriculă şi obiective dacă nu identice, cel puţin apropiate. Un astfel de exemplu este cel al specializării

Jurnalism. Între 1995 şi 2001 au funcţionat în paralel nu mai puţin de trei specializări aproape identice

(toate trei la profilul Jurnalistică): Jurnalistică (1990-2001, din 2002 Jurnalism), Ziaristică (până în 1989,

1995-2001), Presă scrisă (1995-2001), în plus existând şi specializările duble Jurnalistică şi o limbă străină

şi Filosofie şi Jurnalistică281. O altă trăsătură importantă pe care trebuie să o avem în vedere în perioada

postcomunistă este organizarea învăţământului superior în limbi străine, inclusiv la specializări tehnice şi

medicale. Un caz special este cel al Universităţii „Ovidius” din Constanţa, care pentru specializările

Medicină generală şi Stomatologie (în anii universitari 1995-1997) a organizat procesul de învăţământ

numai în limba engleză, fiind admişi doar cetăţeni străini.

În Nomenclatorul de specializări, schimbările la nivelul factorilor de decizie din sistemul

educaţional s-au reflectat prin H.G. nr. 1336 din 27 decembrie 2001 privind domeniile şi specializările de

referinţă din învăţământul universitar (atât pentru învăţământul de scurtă durată, cât şi pentru cel de

281 În 1995, primul an în care au funcţionat în paralel, existau următoarele specializări: Jurnalistică - la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la Institutul de Studii şi Educaţie Permanentă „Tibiscus” din Timişoara, la Universitatea din Bucureşti. Ziaristică - la Universitatea Hyperion din Bucureşti. Presa scrisă - la Şcoala Superioară de Jurnalistică din Bucureşti. Filosofie şi Jurnalistică (Profil Filosofie) - la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Jurnalistică şi o limbă străină - la Universitatea de Vest din Timişoara.


63


lungă durată), aplicat începând cu anul universitar 2001/2002. Au fost introduse câteva schimbări

esenţiale, astfel era utilizat termenul de specializare de referinţă, care în fapt nu era cu mult diferit de

cel de specializare. Prin H.G. nr. 1336/2001 instituţiile de învăţământ superior puteau propune noi

specializări, în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993282, iar în cadrul unei specializări, prin

discipline opţionale, o instituţie de învăţământ superior putea organiza direcţii de studiu283. Pentru

lărgirea competenţelor absolvenţilor, instituţiile de învăţământ superior puteau organiza specializări

duble, în condiţiile legii, o specializare dublă funcţionând dacă raportul dintre orele atribuite prin planul

de învăţământ disciplinelor care defineau cele două specializări componente era cuprins între 1 şi

1,25284. H.G. nr. 1336/2001 a fost completată prin H.G. nr. 410 din 25 aprilie 2002285 privind structurile şi

specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de

învăţământ superior286. Modificările realizate prin H.G. nr. 1336/2001 au fost substanţiale: prin

desfiinţări şi comasări numărul specializărilor s-a redus cu jumătate.

Prin două hotărâri de guvern, adoptate în aceeaşi zi şi care trebuie privite ca o iniţiativă unitară

s-au reglementat nomenclatorul specializărilor din învăţământul universitar (H.G. nr. 682 din 12 iunie

2003) şi structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din

instituţiile de învăţământ superior (H.G. nr. 693 din 12 iunie 2003, care a modificat şi completat H.G. nr.

410/2002)287. H.G. nr. 693/2003 a introdus la nivel naţional sistemul de credite (aplicat în mai multe

universităţi din ţară încă din anii 1995-1996): 180 pentru învăţământul de scurtă durată, între 240 şi 360

credite pentru învăţământul de lungă durată.

H.G. nr. 896 din 10 iunie 2004 (pentru modificarea H.G. nr. 1336/2001), H.G. nr. 940 din 10 iunie

2004, H.G. nr. 1609 din 30 septembrie 2004 (ultimele două pentru modificarea H.G. nr. 410/2002) au

reglementat specializările şi structurile universitare acreditate pentru anul universitar 2004/2005.

Pentru lărgirea competenţelor absolvenţilor care intenţionau să desfăşoare activităţi didactice ca

profesori în învăţământul preuniversitar, instituţiile de învăţământ universitar puteau organiza

282 H.G. nr. 1336/2001, art. 4, M.O., partea I, nr. 36, 21 ianuarie 2002, p. 2. 283 Ibidem, art. 3, p. 2. 284 Ibidem, art. 5, p. 2. 285 M.O., partea I, nr. 313, 13 mai 2002. 286 H.G. nr. 410/2002 a fost modificată prin H.G. nr. 944/2002, H.G. nr. 693/2003, H.G. nr. 1082/2003 (cu rectificarea din 10 octombrie 2003) . 287Ambele hotărâri au fost publicate în M.O., partea I, nr. 443, 23 iunie 2003.


64


specializări duble, însă nu în cadrul calificărilor care aveau durata studiilor de trei ani. La nivelul

specializărilor universitare şi în structura instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să

funcţioneze provizoriu prevederile Legii nr. 288/2004288 au fost puse în aplicare prin H.G. nr. 88 din 10

februarie 2005, privind organizarea studiilor universitare de licenţă şi prin H.G. nr. 916 din 11 august

2005 (structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările din cadrul acestora). Art. 1 al H.G.

nr. 88/2005289 a definit termeni ca domeniu de studiu290, specializări universitare291. Ciclul de licenţă era

organizat la formele de învăţământ zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă292. Domeniile pentru

studiile universitare de doctorat, sistemul de criterii şi metodologia de evaluare a instituţiilor de

învăţământ superior au fost stabilite prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4843 din 1 august

2006.

Sistemul creditelor transferabile a fost introdus experimental în anumite instituţii de învăţământ

superior din România încă din anul universitar 1995/1996293, şi dezvoltat în anii următori în principalele

centre universitare ale ţării. Sistemul european de credite de studiu transferabile (ECTS) a devenit

obligatoriu din anul 2004, fiind adoptat la nivel naţional294. În plus aceeaşi lege nr. 288/2004 stabilea că

începând „cu anul universitar 2005-2006, universităţile eliberează gratuit, inclusiv într-o limbă de largă

circulaţie, fiecărui absolvent, Suplimentul la diplomă, al cărui conţinut este în conformitate cu normele

europene”295. Adoptarea acestor două inovaţii a constituit un pas înainte în procesul de reformă al

învăţământului românesc şi a marcat o corelare mai strânsă cu sistemul european de învăţământ şi cu

piaţa europeană a forţei de muncă. 288 Lege pentru organizarea programelor de studii în instituţiile de învăţământ superior din subordinea Ministerului Apărării Naţionale vezi: H.G. nr. 606, 23 iunie 2005, M.O., partea I, nr. 578, 5 iulie 2005. 289 H.G. nr. 88/2005 a introdus termenii de Domenii fundamentale de ştiinţă, artă, cultură şi respectiv Domenii pentru studii universitare de licenţă. 290 „Un domeniu de studiu este definit prin cunoştinţe şi competenţe generale şi de specialitate. Domeniul de studiu cuprinde una sau mai multe specializări universitare” (H.G. nr. 88/2005, art. 1, alin. (2), M.O., partea I, nr. 150, 21 februarie 2005, p. 2. 291 „Specializările universitare sunt modalităţi alternative de a dobândi cunoştinţele şi competenţele definitorii pentru un domeniu de studiu”, în Ibidem, art. 1, alin. (3). 292 Ibidem, art. 2, alin. (2). 293 De exemplu, acest sistem s-a aplicat la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, începând cu anul universitar 1995/1996, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole. Vezi: (http://www.univ-ovidius.ro/faculties/Nat_Science/welcome.htm, accesat la 31 martie 2011). 294 Sistemul european de credite transferabile a fost reglementat în România prin Legea nr. 288/2004, H.G. nr. 88/2005 şi Ordinele Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3235/2005 şi respectiv nr. 3617/2005. 295 Legea nr. 288/2004, art. 15, alin. (2), M.O., partea I, nr. 614, 7 iulie 2004, p. 5.


65


H.G. nr. 88 din 10 februarie 2005 şi H.G. nr. 1175 din 6 septembrie 2006296 au generat un alt

moment de schimbare în evoluţia calificărilor, după cele din 1999-2000 şi din 2002. Începând cu anul

universitar 2005/2006 au fost (re)înfiinţate peste şaizeci şi cinci de specializări, la care în anul următor s-

au adăugat aproximativ 40 noi specializări, în paralel cu desfiinţarea unor specializări şi redenumirea

altora (în special în 2005). Acest proces de înnoire trebuie nuanţat: cea mai mare parte a specializărilor

de licenţă erau transformarea specializărilor de la învăţământul de scurtă durată. În termeni absoluţi

numărul specializărilor pentru primul ciclu de studii din anul universitar 2005/2006 a scăzut cu aproape

o treime faţă de anul universitar 2003/2004, an pentru care am luat în calcul atât învăţământul de scurtă

durată, cât şi învăţământul de lungă durată.

Schimbările de la nivelul nomenclatorului de specializări şi domenii universitare au fost în anii

următori mai puţin evidente, survenind pe fondul unei mai eficiente corelări cu specializările/calificările

din învăţământul superior din Uniunea Europeană şi prin înfiinţarea de calificări cerute de mediul

economic şi social românesc şi european. Pentru anul universitar 2007 au fost înfiinţate specializările:

Ordine şi siguranţă publică (domeniul Drept) şi Administrarea afacerilor în comerţ, turism, servicii,

merceologie şi managementul calităţii (domeniul Administrarea afacerilor). Prin H.G. nr. 635 din 11 iunie

2008 au fost (re)înfiinţate un număr de zece specializări, printre care amintim: Reconstrucţie ecologică

(domeniul de studii universitare de licenţă Ingineria mediului), Inginerie şi management în industria

turismului (domeniul Inginerie şi management), Inginerie şi management forestier (domeniul Inginerie şi

management), Ingineria sistemelor de circulaţie feroviară (domeniul Ingineria transporturilor), Ingineria

sistemelor de circulaţie rutieră (domeniul Ingineria transporturilor), Securitate şi apărare (domeniul

Ştiinţe militare şi informaţii), Conducere militară (domeniul Ştiinţe militare şi informaţii), Nutriţie şi

Dietetică (domeniul Sănătate). Acest proces a continuat, în anul universitar 2009/2010 (H.G. nr. 749 din

24 iunie 2009, modificată prin H.G. nr. 943 din 19 august 2009 şi H.G. nr. 1093 din 30 septembrie 2009) a

fost organizată admiterea la alte nouă noi specializări printre care se aflau: Servicii şi politici de sănătate

publică (Public health) (domeniul Ştiinţe administrative 2009), Navigaţie aeriană (Air Navigation)

(domeniul Inginerie aerospaţială), Logistică industrială (domeniul Inginerie industrială)297, Sisteme

296 Vezi nota de fundamentare: http://www.gov.ro/nota-de-fundamentare-h-g-nr-1175-06-09-2006__l1a85155.html (accesat la 15 decembrie 2010). 297 Această calificare a fost creată prin H.G. nr. 1093/2009, act modificator al H.G. nr. 749/2009.


66


informaţionale (domeniul Ştiinţe militare şi informaţii). O altă noutate a H.G. nr. 749/2009 a fost

introducerea sistemului naţional de codificare, fiecare domeniu fundamental de ştiinţă, domeniu de

studii universitare de licenţă şi specializări/domenii de studii primind un cod format din trei cifre. H.G.

nr. 1749/2009 şi modificările sale ulterioare au fost completate prin H.G. nr. 631 din 30 iunie 2010.

III.3 Instituţiile de învăţământ superior după 1989

În anii ’90 schimbarea regimului politic şi a obiectivelor învăţământului s-a reflectat prin

creşterea numărului de universităţi de stat şi particulare, creşterea de la an la an a numărului de

studenţi şi absolvenţi şi prin înfiinţarea învăţământului superior particular. Aceste schimbări au avut loc

prin două căi: noi instituţii de învăţământ superior298 şi respectiv universităţi care s-au revendicat sau au

fost continuatoarele unor instituţii de învăţământ superior (de scurtă durată, institute de subingineri,

filiale ale unor universităţi, instituţii desfiinţate).

În România, primele universităţi particulare au apărut încă din anul 1990299, sub forma juridică a

unor fundaţii, persoane juridice de drept privat, asociaţii cultural-ştiinţifice, apolitice de tip nonprofit300.

Aceste asociaţii au fost înfiinţate în temeiul legii nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la asociaţii şi

fundaţii301, iar personalitatea lor juridică a fost recunoscută prin sentinţă civilă la judecătoria teritorială

de competenţă. Acest fundament juridic iniţial a fost inspirat, cel puţin la nivel declarativ de statutul şi

organizarea unor instituţii similare occidentale. De exemplu Fundaţia „România de Mâine” menţionează

298 Universitatea „Valahia” din Târgovişte, în 1992. În 1991 a fost înfiinţat Colegiul Universitar Tehnic şi Economic din Târgovişte, transformat un an mai târziu în universitate. La înfiinţare, Universitatea „Valahia” avea 14 specializări universitare, în prezent sunt 31, http://www.valahia.ro/cgi-bin/index.cgi?content=despre_uvt&language=ro (accesat la 3 februarie 2011). 299 Titulatura de primă instituţie particulară de învăţământ superior din România este revendicată de două universităţi: Universitatea Ecologică din Bucureşti, înfiinţată în data de 4 aprilie 1990, http://www.ueb.ro (accesat la 3 februarie 2011), Universitatea română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti (nu se precizează data exactă a înfiinţării, ci doar că ar fi „prima universitate independentă şi non-politică”), http://www.ugc.ro/scurt-istoric.php (accesat la 3 februarie 2011). 300 Universitatea „Hyperion” din Bucureşti (Fundaţia Universitară „Hyperion”), 1990; Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi (Fundaţia Academică „Petre Andrei”), 1990; Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti (Fundaţia „România de Mâine”), 1991; Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti (Asociaţia Universitatea Independentă „Titu Maiorescu”), 1991, etc. 301 Legea nr. 21/1924 a fost abrogată prin Ordonanţa de Guvern nr. 26 din 30 ianuarie 2000 (M.O., nr. 39, 31 ianuarie 2000).


67


ca model Fundaţia şi Universitatea din Harvard302. Într-un studiu din 1998, Cornel Codiţă şi Vladimir Pasti

apreciau că în România procesul de formare a învăţământului particular a avut loc invers decât în lumea

dezvoltată, unde acesta este „orientat spre elite, oferind un plus de pregătire faţă de învăţământul

public” şi dispunând şi de o bază materială şi umană superioară303.

O primă clarificare juridică a învăţământului superior particular a fost oferită prin legea nr. 88

din 1993, cu privire la acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi la recunoaşterea diplomelor şi

respectiv prin legea învăţământului din 1995. Am subliniat deja că primul nomenclator postdecembrist

al specializărilor din învăţământul superior nu a fost adoptat decât în 1993304 (H.G. nr. 283/1993, anexa

nr. 2: învăţământul de scurtă durată; anexa 3: învăţământul de lungă durată). Instituţiile de învăţământ

superior se înfiinţau prin lege (art. 1), funcţionau pe principiul nonprofit (art. 2), procesul de acreditare

având două faze: autorizarea de funcţionare provizorie şi respectiv acreditarea, care acorda dreptul de a

organiza examen de licenţă şi care trebuia obţinută în termen de doi ani de la data absolvirii primei

promoţii (art. 3, alin. 1 şi 2)305. Graţie îndeplinirii de facto şi de jure a condiţiilor, instituţiile de

învăţământ superior în functiune la data de 22 decembrie 1989 erau supuse numai procedurii de

evaluare academică periodică306. În temeiul prevederilor art. 107 din Constituţia României, precum şi ale

art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 88/1993, mai multe specializări şi chiar instituţii de învăţământ

superior particular au intrat în lichidare307. În anul universitar 1996/1997 funcţionau în România un

număr de 44 de universităţi particulare, având un număr de 161 facultăţi şi 93.434 studenţi, adică 26,4%

din numărul total al studenţilor la nivel naţional308, procentul necunoscând variaţii foarte puternice nici

în deceniul următor (23,3% în anul universitar 2003/2004309).

302 http://www.spiruharet.ro/prezentare/ (accesat la 3 februarie 2011). 303 C. Codiţă, V. Pasti, op. cit., p. 35. 304 Prin H.G. nr. 575 bis din 22 septembrie 1992 (anexa 1) guvernul României delega următoarele instituţii ca responsabile pentru realizarea Nomenclatorului de specialităţi şi înfiinţarea unor domenii de cercetare ştiinţifică : Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, Ministerul Industriei şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, cu menţiunea că ultimele două organisme dispuneau de coduri rezervate. 305 Legea nr. 88/1993, art. 1-3, M.O., partea I, nr. 307, 27 decembrie 1993, p. 1. 306 H.G. nr. 283/1993, art. 12, M.O., partea I, nr. 171, 22 iulie 1993, p. 4. 307 Vezi: H.G. nr. 1027 şi H.G. nr. 1026, ambele din 11 septembrie 2001. 308 C. Codiţă, V. Pasti, op. cit., p. 35. 309 Apud Adrian Miroiu (coord.), Politici de asigurare a calităţii în învăţământul superior din România, Bucureşti, 2007, p. 25.


68


Începând cu anul 2001 prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului şi ulterior prin legi,

universităţilor particulare310 le-a fost recunoscută calitatea de instituţii de învăţământ superior,

persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

La începutul anilor 2000 asistăm la un proces de cernere în vederea creşterii calităţii

învăţământului superior. Numărul instituţiilor de învăţământ superior a cunoscut următoarea

schimbare: 122 în anul universitar 2002/2003311, 122 în 2003/2004, 117 în 2004/2005, 104 în

2006/2007, 106 în 2008/2009312. În anul universitar 2006/2007 distribuţia celor 104 instituţii de

învăţământ superior (cu 755 de facultăţi): din care 49 instituţii de stat civile; şapte instituţii de

învăţământ superior de stat militare; 48 de instituţii de învăţământ superior particular (197 de

facultăţi)313.

310 Metodologia de monitorizare a mai multor instituţii de învăţământ superior particular a fost stabilită prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3997 din 24 iunie 2002, modificat şi completat prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4548 din 3 septembrie 2002. 311Anuarul Statistic al României, 2008, p. 402. 312 Ibidem, 2009, p. 464. 313 Valentina Vasile (coordonator), Gheorghe Zaman, Steliana Perţ, Felicia Zarojanu, Restructurarea sistemului de educaţie din România din perspectiva evoluţiilor de pe piaţa internă şi impactul asupra progresului cercetării, Institutul European din România. Bucureşti, 2008, p. 170.


69


IV. Concluzii

În perioada comunistă industrializarea ţării şi planificarea economiei au modificat structura

învăţământului superior românesc. Au fost introduse noi discipline, noi specializări, iar mai ales în anii

’70 şi ’80 specializările tehnice au prevalat în dauna celor universitar-pedagogice, economice, etc.

Deciziile discutabile din anii ’70 în organizarea învăţământului superior (desfiinţări de instituţii de

învăţământ superior, comasări, reducerea „specializărilor universitar-pedagogice”) s-au amplificat în anii

’80. În ultima decadă a comunismului în România, învăţământul superior se afla într-o pierdere de ritm şi

de suflu. De la sfârşitul anilor ’70 Nicolae Ceauşescu a îngheţat înfiinţarea de noi specializări, inclusiv la

profilurile tehnice. Situaţia economică a ţării, cât şi un calcul greşit de către guvernanţi a politicii de

urmat în învăţământ s-au reflectat prin scăderea cheltuielilor şi a investiţiilor. După „creşteri

spectaculoase” până în 1975, investiţiile în învăţământ în loc să crească s-au redus. Astfel, în 1980

investiţiile din învăţământ reprezentau doar 87 % din nivelul celor realizate în 1975314. O planificare

economică dezastruoasă, concentrarea în continuare ca investiţii umane şi materiale spre industria grea

şi industria petro-chimică, au avut impact şi asupra învăţământului superior românesc. O altă măsură

iraţională a regimului Ceauşescu a constat în tendinţa de reducere a centrelor universitare autonome,

care a avut două direcţii: desfiinţarea unor institute de învăţământ superior, iar în cazul acelora rămase

trecerea lor sub tutela principalelor instituţii de învăţământ universitar: de la Bucureşti, Cluj, Iaşi,

Timişoara. Asistăm astfel la o atomizare a instituţiilor de învăţământ superior fără însă a exista un plan

coerent, care să permită o funcţionare normală a învăţământului superior.

Modificările din nomenclatorul de specializări şi alte acte legislative au transformat

învăţământul superior românesc într-unul rigid, cu o paletă relativ redusă de specializări, dominate de

specializări tehnice, dominante şi ca cifră de şcolarizare, politehnizarea excesivă fiind motivată prin

adaptarea la nevoile economiei româneşti. Relaţia dintre învăţământ şi economie este duală315.

Continuarea în anii ’80 a investiţiilor din deceniul precedent în ramuri economice falimentare sau cel

puţin neproductive a fost însoţită şi de privilegierea unor specializări universitare în dauna altora, ceea

ce a generat, ca efecte imediate noi blocaje, atât în învăţământul superior, cât şi la nivelul industriei şi 314 S. Perţ, op. cit., p. 331. 315 B. Murgescu, op. cit., p. 385.


70


societăţii româneşti. În cazul multor specializări din domeniul artelor şi ştiinţelor socio-umane s-a ajuns

la o concurenţă acerbă pentru a fi admis ca student. Începând cu anul 1975 sistemul de repartizare al

absolvenţilor a devenit din ce în ce mai rigid, cu reguli deseori aberante. Politicile comuniste cu privire la

specializările din învăţământul superior şi învăţământul public în general, industrializarea ţării, conceptul

de economie planificată şi planul cincinal, au provocat „apariţia şi accentuarea unor dezechilibre pe

piaţa muncii, excedente în anumite zone sectoriale, profesionale, teritoriale, deficite în altele,

supraocupare şi, pe cale de consecinţă, subutilizare a forţei de muncă ocupată”316.

Spre deosebire de regimul politic anterior, cele două decenii postcomuniste se caracterizează

printr-un mai mare grad de corelare şi de sincronizare cu învăţământul superior mondial şi printr-un alt

tip de comunicare şi de relaţie între învăţământ şi mediul economic şi social. De asemenea, trebuie

amintită apariţia şi dezvoltarea învăţământului superior particular, trăsătură importantă a acestei

perioade. Pentru perioada 1990-2011 putem vorbi de un proces continuu de schimbare în învăţământul

românesc. Nu a fost necesară modificarea radicală a sistemului de învăţământ românesc, ci decuplarea

de regimul comunist, în special ultimul deceniu, şi cuplarea la o societate care presupunea o piaţă liberă

a forţei de muncă, învăţământ particular şi o mai strânsă conectare la spaţiul internaţional.

Schimbările din învăţământul superior românesc sunt observabile nu doar prin evoluţia numărului de

specializări, a planului de învăţământ, a competenţelor dobândite, ci privesc întregul ansamblu al

calificărilor. Constatăm creşterea gradului de transparenţă, a posibilităţii factorilor interesaţi, inclusiv din

mediul economic şi social, de a face propuneri pentru noi calificări şi discutarea planurilor de

învăţământ, includerea şi corelarea sistemului de calificări din învăţământul superior românesc cu cadrul

european al calificărilor şi implicit integrarea României în Spaţiul European al Învăţământului Superior.

Evoluţia calificărilor din învăţământul superior reflectă în mare măsură drumul urmat de societatea

românească după 1989.

316 S. Perţ, op. cit., p. 333.


71


V. Repertoriu selectiv al legislaţiei privind specializările/calificările din

învățământul superior în România, 1968-2011

Am ales menţionarea şi a unor acte normative adoptate anterior anului 1968, în vigoare şi după

această dată sau care au relevanţă pentru perioada cercetată. Nu am inclus actele legislative privind

înființarea și funcționarea instituțiilor de învățământ superior, o parte a acestor informaţii regăsindu-se

în textul studiului. De asemenea, pentru a nu spori dificultatea parcurgerii acestui text nu am mai indicat

actele normative adoptate după 1990, privind abrograrea unor acte adoptate înainte de 1989.

Pentru perioada comunistă identificarea legislaţiei este o activitate dificilă, datorită faptului că în

numeroase cazuri chiar actele oficiale importante (Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, Decrete ale

Consiliului de Stat sau Decretele prezidenţiale) nu au fost publicate în Buletinul Oficial. Unele dintre

aceste documente se regăsesc în alte publicaţii oficiale: Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii ale Consiliului de

Miniştri al Republicii Populare România, ulterior Colecţia de Hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi alte

acte normative sau Colecţia de legi şi decrete. Consiliul de Stat. O altă particularitate a perioadei de

dinainte de 1989 este că nu întotdeauna anexele care enumerau calificările din învăţământul superior au

fost publicate. În subsolul acestor legi aşa cum apar ele în Buletinul Oficial sau în alte publicaţii oficiale se

preciza că anexele urmau a fi difuzate instituţiilor interesate de către Ministerul Învăţământului,

Ministerul Apărării, etc. Absenţa surselor edite a fost suplinită printr-o cercetare de arhivă în mai multe

fonduri aflate în păstrarea Serviciului Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti (SANIC).

Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi fundaţii).

Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 175 din 3 august 1948 pentru Reforma Învățământului

(legea învățământului).

Decizia Ministrului Învăţământului Public nr. 4996 din 13 ianuarie 1950 pentru acordarea titlului de

ingineri unor categorii de tehnicieni.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1608/1955 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi din

învăţământul superior.


72


Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1003 din 23 iunie 1957 cu privire la îmbunătăţirea învăţământului

superior.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 325 din 8 martie 1958 cu privire la unele măsuri pentru pregătirea

cadrelor tehnico-economice cu calificare superioară şi pentru îmbunătăţirea pregătirii economice a

inginerilor tehnologi şi proiectanţi.

Hotărârea Consiliului de Ministri nr. 1057 din 30 iulie 1959 cu privire la aprobarea planului de şcolarizare

în învăţământul superior şi postuniversitar pentru anul 1959/1960.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 546 din 30 august 1961 privind generalizarea gratuităţii

învăţământului.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 649 din 13 octombrie 1961 privind organizarea şi funcţionarea

cursurilor postuniversitare pentru pregătirea de ingineri economişti.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 29 din 15 iunie 1962 privind funcţionarea Ministerului

Învăţământului.

Hotărârea Comitetului Central al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri nr. 1052 din 23 octombrie 1962

privind îmbunătățirea învățământului seral și fără frecvență de cultură generală și superior (act care

abroga H.G. nr. 271/1959), republicare în Buletinul Oficial (B.O.) din 21 august 1965 şi în B.O. din 27

iunie 1967.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 382 din 20 iunie 1964 privind practica în producţie a studenţilor.

Anterior acestei hotârâri au fost aplicate: Hotărârea Consiliului de Miniștri (H.C.M.) nr. 905 din 1 iulie

1958 pentru aprobarea Regulamentului privind practica în producţie a studenţilor, H.C.M. nr. 6/1957 şi

H.C.M. nr. 1283/1954.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1788/1966 prin care a fost aprobată organizarea formei de

învăţământ seral pentru tot învăţământul universitar.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1109 din 19 mai 1967 de modificare a H.C.M. nr. 649/1961 privind

organizarea şi funcţionarea cursurilor postuniversitare pentru pregătirea de ingineri economişti.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1190 din 29 mai 1967 de modificare a H.C.M. nr. 1052/1962 privind

îmbunătățirea învățământului seral și fără frecvență de cultură generală și superior.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2365 din 23 septembrie 1967 privind organizarea învăţământului

superior economic.


73


Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2.730 din 6 noiembrie 1967 privind reglementarea concediilor de

studii pentru cei care urmează învățământul superior şi postuniversitar de partid.

Decretul Consiliului de Stat nr. 1058 din 15 noiembrie 1967 privind titlurile științifice în Republica

Socialistă România. Decretul Consiliului de Stat (D.C.S.) nr. 1058/1967 a abrogat D.C.S. nr. 880/1965.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2910 din 29 noiembrie 1967 pentru aplicarea Decretului nr.

1058/1967.

Legea nr. 11 din 13 mai 1968 privind învățământul din Republica Socialistă România.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1068 din 15 mai 1968 privind repartizarea și încadrarea în unitățile

de cercetare a absolvenților instituțiilor de învățământ superior. H.C.M. nr. 1068/1968 a modificat

H.C.M. nr. 918/1960.

Decretul Consiliului de Stat nr. 1037 din 31 iulie 1968 privind organizarea și funcționarea școlilor militare

de învățământ pentru pregătirea ofițerilor.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2740 din 14 decembrie 1968 privind examenul de diplomă în

instituțiile de învățământ superior.

Decretul Consiliului de Stat nr. 1171 din 29 decembrie 1968 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Învățământului.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1 din 6 ianuarie 1969 privind unele măsuri în legătură cu organizarea

şi funcționarea Ministerului Învățământului.

Legea nr. 6 din 14 martie 1969 privind statutul personalului didactic din Republica Socialistă România.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 672 din 7 aprilie 1969 pentru modificarea anexei H.C.M. nr.

2740/1968 privind examenul de diplomă în instituțiile de învățământ superior.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1322 din 12 iunie 1969 privind înființarea și modificarea denumirii

unor unități de învățământ superior.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1323 din 12 iunie 1969 privind Nomenclatorul specialităţilor din

învăţământul superior.

Decretul Consiliului de Stat nr. 700 din 11 octombrie 1969 pentru modificarea Decretului nr. 1171/1968

privind organizarea și funcționarea Ministerului Învățământului.

Decizia Ministerului Învățământului nr. 92119 din 14 februarie 1970 privind organizarea de cursuri

postuniversitare (6 luni fără frecvență, 6 săptămâni cu frecvență).


74


Decretul Consiliului de Stat nr. 158 din 24 martie 1970 privind repartizarea în producție a absolvenților

instituțiilor de învățământ superior de la învățământul de zi.

Legea nr. 2 din 18 martie 1971 privind perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor în unităţile

socialiste.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 775 din 30 iunie 1971 privind planul de şcolarizare la anul I pe anul

şcolar 1971/1972.

Decretul Consiliului de Stat nr. 261 din 29 iulie 1971 pentru modificarea Decretului nr. 1171/1968 privind

organizarea și funcționarea Ministerului Învățământului.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1244 din 7 octombrie 1971 privind înfiinţarea, pe lângă Institutul

Politehnic, a Facultăţii de Construcţii Aerospaţiale cu specializările: Aeronave, Sisteme de propulsie și

Instalații de bord.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1245 din 7 octombrie 1971 privind durata studiilor la învățământul

de subingineri.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1574 din 9 decembrie 1971 privind Nomenclatorul specialităților și

planul de școlarizare în învățământul postuniversitar pentru anul școlar 1971/1972.

Decretul Consiliului de Stat nr. 469 din 20 decembrie 1971 privind organizarea și funcţionarea

Ministerului Educaţiei si Învăţământului (aprobat prin Legea nr. 17 din 28 decembrie 1972).

Decretul Consiliului de Stat nr. 473 din 20 decembrie 1971 privind încheierea de angajamente de către

candidaţii admişi să urmeze instituţiile militare de învăţământ şi instituţiile civile de învăţământ superior,

pentru care cheltuielile de întreţinere se suportă de Ministerul Forţelor Armate, Consiliul Securităţii

Statului sau Ministerul Afacerilor Interne.

Decretul Consiliului de Stat nr. 474 din 20 decembrie 1971 privind vechimea în munca juridică a

absolvenților cu diplomă ai facultăților de drept, care ocupă funcții în sistemul organelor locale ale

administrației de stat.

Decretul Consiliului de Stat nr. 135/1972 pentru modificarea articolului 2 din Decretul nr. 1037/1968

privind organizarea și funcționarea instituțiilor militare de învățământ pentru pregătirea ofițerilor.

Decretul Consiliului de Stat nr. 372 din 8 aprilie 1972 privind subordonarea unor instituții de învățământ

superior.


75


Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1320 din 7 noiembrie 1972 privind școlile de subingineri. Se

prevedea organizarea acestui tip de învăţământ pe lângă marile întreprinderi.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1416 din 30 noiembrie 1972 privind Nomenclatorul specialităților și

planul de școlarizare în învățământul postuniversitar pentru anul școlar 1972/1973.

Decretul Consiliului de Stat nr. 546 din 30 decembrie 1972 (care a abrogat D.C.S. nr. 474/1971) privind

recunoașterea vechimii în munca juridică a absolvenților cu diplomă ai facultăților de drept, care ocupă

funcții în sistemul organelor puterii și administrației de stat, precum și în organizațiile obștești.

Decretul Consiliului de Stat nr. 125 din 15 martie 1973 pentru modificarea D.C.S. nr. 469/1971 (Legea nr.

17/1972).

Decretul Consiliului de Stat nr. 278 din 11 mai 1973 privind stabilirea normelor unitare de structură

pentru instituțiile de învățământ.

Decretul Consiliului de Stat nr. 146 din 5 iunie 1974 privind repartizarea în producție a absolvenților

instituțiilor de învățământ superior de la învățământul de zi (decret modificator al D.C.S. nr. 158/1970).

Decretul Consiliului de Stat nr. 147 din 5 iunie 1974 privind Nomenclatorul profilurilor și specializărilor

din învățământul superior.

Decretul Consiliului de Stat nr. 54 din 30 mai 1975 cu privire la repartizarea în producție a absolvenților

instituțiilor de învățământ superior de la învățământul de zi.

Decretul Consiliului de Stat nr. 81 din 15 iulie 1975 pentru modificarea anexelor nr. 1 si 2 ale Decretul nr.

147/1974.

Decretul Consiliului de Stat nr. 95 din 29 iulie 1975 privind trimiterea la studii, doctorat și specializare în

străinătate.

Decretul Consiliului de Stat nr. 14 din 3 februarie 1976 privind înființarea, organizarea și funcționarea

unităților de producție, cercetare, proiectare și servicii pentru integrarea învățământului superior cu

producția și cercetarea științifică.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 238 din 7 iunie 1976 pentru aprobarea normelor metodologice

privind stimularea studenților pentru rezultatele obținute în activitatea de integrare a învăţământului

superior cu producția și cercetarea științifică, norme elaborate pentru aplicarea prevederilor art. 11 alin.

1 din D.C.S. nr. 14/1976.


76


Decretul Consiliului de Stat nr. 228 din 6 iulie 1976 privind organizarea unor secții de subingineri în

cadrul institutelor pedagogice și a unor întreprinderi industriale: la Institutele pedagogice din Bacău,

Oradea, Suceava, Târgu Mureș, Constanța; la întreprinderi și combinate din Arad, Miercurea-Ciuc, Galați,

Bistrița. Această lege prevedea și că din data de 1 iulie 1976 se organiza o grupă în limba română la

specialitatea Actorie de la Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu Mureș.

Decretul Consiliului de Stat nr. 307 din 7 septembrie 1976 privind înființarea unor profiluri și specializări

la institutele politehnice din Cluj-Napoca și din Iași, precum și la universitățile din Brașov, Craiova și

Galați.

Decretul prezidenţial nr. 116 din 11 mai 1978 privind aprobarea planurilor de şcolarizare la învăţământul

liceal, şcolile profesionale, şcolile de maiştri, învăţământul superior şi învăţământul postuniversitar,

pentru anul şcolar (universitar) 1978/1979

Decretul Consiliului de Stat nr. 209 din 12 iulie 1977 privind modificarea anexelor 1 și 2 ale D.C.S. nr.

147/1974.

Decretul Consiliului de Stat nr. 233 din 7 iulie 1978 pentru modificarea D.C.S. nr. 1037/1968 privind

organizarea și funcționarea instituțiilor militare de învățământ pentru pregătirea ofițerilor.

Legea educației și învățământului nr. 28 din 21 decembrie 1978.

Decretul prezidenţial nr. 200 din 26 iunie 1979 privind aprobarea planului de şcolarizare la învăţământul

liceal, profesional, de maiştri, superior şi postuniversitar, în anul şcolar 1979/1980.

Decretul Consiliului de Stat nr. 150 din 5 mai 1980 privind organizarea și funcționarea Consiliului

Superior al Educației și Învățământului și a consiliilor educației și învățământului județene și a consiliului

municipiului București.

Decretul Consiliului de Stat nr. 96 din 16 martie 1984 pentru modificarea unor prevederi din D.C.S. nr.

469/1971 privind organizarea și funcționarea Ministerul Educației și Învățământului.

Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 23 iunie 1984 privind transformarea Institutelor de Învăţământ

Superior în Institute de Subingineri şi trecerea lor în subordonarea unor instituţii de învăţământ

superior.

Decretul Consiliului de Stat nr. 236 din 9 iulie 1984 pentru modificarea D.C.S. nr. 473/1971.

Hotărârea de Guvern nr. 41 din 13 ianuarie 1990 privind unele măsuri referitoare la învățământul

superior, cursuri de zi.


77


Hotărârea de Guvern nr. 41 bis din 13 ianuarie 1990 privind unele măsuri referitoare la învățământul

superior seral.

Hotărârea de Guvern nr. 59 din 19 ianuarie 1990 privind unele măsuri referitoare la învățământul

superior fără frecvență.

Hotărârea de Guvern nr. 225 din 7 martie 1990 privind învățământul ingineresc.

Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 222 din 11 mai 1990 pentru ratificarea Convenției

privind recunoașterea studiilor și diplomelor de învățământ superior în statele regiunii Europa.

Hotărârea de Guvern nr. 518 din 12 mai 1990 privind repartizarea în muncă a absolvenților

învățământului superior (promoția 1990).

Hotărârea de Guvern nr. 521 din 12 mai 1990 privind organizarea și funcționarea învățământului în

România în anul școlar (universitar) 1990/1991.

Hotărârea de Guvern nr. 190 din 22 martie 1991 privind transformarea şcolilor militare de ofiţeri în

institute militare de învăţământ.

Hotărârea de Guvern nr. 461 din 30 iunie 1991 privind organizarea și funcționarea învățământului în

România în anul școlar (universitar) 1991/1992.

Hotărârea de Guvern nr. 345 din 22 iunie 1992 privind organizarea și funcționarea învățământului în

Romania în anul școlar (universitar) 1992/1993.

Hotărârea de Guvern nr. 360 din 27 iunie 1992 privind instituirea taxei de înscriere la concursul de

admitere în instituţiile de învăţământ postliceal şi superior.

Hotărârea de Guvern nr. 283 din 21 iunie 1993 privind unele măsuri referitoare la desfășurarea

învățământului în anul școlar (universitar) 1993/1994.

Ordinul Ministrului Sănătății nr. 990 din 11 august 1993 pentru aprobarea Nomenclatorului

specialităților medicale și farmaceutice, precum și a duratei de pregătire în fiecare specialitate.

Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1213 din 24 septembrie 1993 pentru modificarea și completarea

Ordinului nr. 990/1993.

Legea nr. 88 din 17 decembrie 1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și

recunoașterea diplomelor.

Hotărârea Parlamentului nr. 5 din 19 aprilie 1994 privind constituirea și numirea Consiliului National de

Evaluare Academică și Acreditare.


78


Hotărârea de Guvern nr. 458 din 29 iulie 1994 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Învățământului.

Hotărârea de Guvern nr. 528 din 10 august 1994 privind aprobarea regulamentelor de desfășurare a

activității Consiliului National de Evaluare Academică și Acreditare și a comisiilor de evaluare.

Ordinului Ministrului Învăţământului nr. 6540/1994 care prevedea, începând cu anul universitar

1994/1995, crearea învățământului de studii aprofundate.

Decretul prezidenţial nr. 254 din 7 decembrie 1994 pentru promulgarea Legii privind acordarea dreptului

absolvenţilor cu diplomă ai colegiilor de stat de a continua studiile universitare în învăţământul superior

de lungă durată în anul universitar 1994/1995.

Legea nr. 771 din 5 iulie 1995 privind dreptul absolvenţilor învăţământului particular liceal, postliceal şi

superior de a susţine examenul de finalizare a studiilor la unităţi şi instituţii similare din învăţământul de

stat.

Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare.

Legea învățământului nr. 84 din 24 iulie 1995.

Hotărârea de Guvern nr. 568 din 28 iulie 1995 pentru acordarea autorizaţiei de funcţionare provizorie, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993.

Hotărârea de Guvern nr. 616 din 11 august 1995 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului

(H.G.) nr. 190/1991.

Hotărârea de Guvern nr. 225 din 4 aprilie 1996 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 568/1995.

Hotărârea de Guvern nr. 301 din 30 aprilie 1996 privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului.

Hotărârea de Guvern nr. 1371 din 3 decembrie 1996 cu privire la acordarea autorizării de funcţionare

provizorie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993.

Hotărârea de Guvern nr. 294 din 16 iunie 1997 cu privire la funcţionarea instituţiilor de învăţământ

superior, în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993.

Hotărârea de Guvern nr. 472 din 27 august 1997 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 294/1997.

Hotărârea de Guvern nr. 590 din 29 septembrie 1997 privind organizarea și desfășurarea doctoratului.

Hotărârea de Guvern nr. 680 din 30 octombrie 1997 pentru modificarea şi completarea H.G. nr.

294/1997.


79


Hotărârea de Guvern nr. 690 din 6 noiembrie 1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei Naţionale.

Hotărârea de Guvern nr. 740 din 13 noiembrie 1997 despre organizarea învăţământului postuniversitar

medical şi farmaceutic uman.

Hotărârea de Guvern nr. 301 din 5 iunie 1998 privind profilurile, specializările, durata studiilor, precum şi

titlurile obţinute de absolvenţii învăţământului universitar (cursuri de zi).

Hotărârea de Guvern nr. 442 din 31 iulie 1998 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 294/1997.

Ordonanța Guvernului nr. 54 din 14 august 1998 privind admiterea cu taxă în învățământul superior de

stat peste locurile finanțate de la bugetul de stat.

Ordonanța Guvernului nr. 66 din 21 august 1998 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior

aflate în coordonarea Ministerului Educaţiei Naţionale.

Legea nr. 172 din 2 octombrie 1998 privind ratificarea Convenției cu privire la recunoașterea atestatelor

obținute în învățământul superior în statele din regiunea Europa, adoptată la Lisabona în data de 11

aprilie 1997.

Hotărârea de Guvern nr. 733 din 21 octombrie 1998 cu privire la tipurile de diplome, certificate şi

atestate acordate în învăţământul superior.

Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 5134 din 3 decembrie 1998 privind examenul de finalizare a

studiilor în învăţământul superior de scurtă şi de lungă durată.

Hotărârea de Guvern nr. 37 din 25 ianuarie 1999 privind organizarea și desfășurarea doctoratului.

Hotărârea de Guvern nr. 49 din 29 ianuarie 1999 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Recunoaştere

şi Echivalare a Diplomelor

Norme metodologice nr. 16308 din 26 februarie 1999 pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 66/1998.

Norme metodologice nr. 27893 din 1 martie 1999 pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 66/1998.

Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3509 din 25 martie 1999 privind organizarea examenului de

licenţă pentru specializările autorizate să funcţioneze provizoriu (care nu sunt acreditate).

Hotărârea de Guvern nr. 535 din 1 iulie 1999 privind autorizarea de funcţionare provizorie sau

acreditarea specializărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi particular.

Legea nr. 144 din 27 iulie 1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 88/1993.


80


Republicare din data de 29 iulie 1999 a Legii nr. 88/1993 (cu o nouă numerotare), în temeiul art. II din

Legea nr. 144/1999.

Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 5124 din 21 decembrie 1999 privind examenul de finalizare a

studiilor în învăţământul superior de scurtă şi lungă durată.

Ordonanța Guvernului nr. 59 din 30 ianuarie 2000 privind managementul calităţii în învăţământul

superior.

Hotărârea de Guvern nr. 238 din 31 martie 2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru

evaluarea performanţelor profesionale individuale ale personalului didactic din învăţământul superior.

Legea nr. 60 din 24 aprilie 2000 privind dreptul absolvenţilor învăţământului superior particular de a

susţine examenul de finalizare a studiilor la instituţii de învăţământ superior de stat acreditate.

Hotărârea de Guvern nr. 645 din 4 august 2000 privind profilurile, specializările, durata studiilor, precum

şi titlurile obţinute de absolvenţii învăţământului universitar, cursuri de zi.

Hotărârea de Guvern nr. 696 din 17 august 2000 pentru înlocuirea anexelor nr. 1 şi 2 la H.G. nr.

535/1999.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143 din 21 septembrie 2000 privind organizarea studiilor de

masterat din România.

Hotărârea de Guvern nr. 999 din 26 octombrie 2000 privind Nomenclatorul domeniilor şi al

specializărilor universitare de lungă durată din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi

particular (pentru anul universitar 2001/2002).

Hotărârea de Guvern nr. 1213 din 29 noiembrie 2000 pentru modificarea anexei la H.G. nr. 999/2000.

Hotărârea de Guvern nr. 1214 din 29 noiembrie 2000 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului

la distanţă în învăţământul superior.

Hotărârea de Guvern nr. 1215 din 29 noiembrie 2000 pentru completarea anexelor nr. 1 şi 2 la H.G. nr.

535/1999.

Hotărârea de Guvern nr. 1370 din 20 decembrie 2000 pentru modificarea anexei la H.G. nr. 999/2000.

Hotărârea de Guvern nr. 174 din 18 ianuarie 2001 pentru abrogarea H.G. nr. 999/2000.

Hotărârea de Guvern nr. 1011 din 8 octombrie 2001 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului

la distanţă şi a învăţământului cu frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ superior.


81


Hotărârea de Guvern nr. 1026 din 11 octombrie 2001 privind lichidarea activităţii la unele instituţii de

învăţământ superior particular.

Hotărârea de Guvern nr. 1027 din 11 octombrie 2001 privind lichidarea activităţii la unele instituţii de

învăţământ superior particular.

Hotărârea de Guvern nr. 1336 din 27 decembrie 2001 privind domeniile şi specializările de referinţă din

învăţământul universitar.

Hotărârea de Guvern nr. 1338 din 27 decembrie 2001 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru

Parteneriatul Universităţilor cu Mediul Economico-Social (APART) şi participarea României la Programul

Tempus.

Hotărârea de Guvern nr. 410 din 25 aprilie 2002 privind structurile şi specializările universitare

acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior.

Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 3997 din 24 iunie 2002 privind aprobarea Metodologiei de

monitorizare specială a instituţiilor de învăţământ superior, persoane juridice de drept privat şi de

utilitate publică, înfiinţate prin legile nr. 237-242/2002, nr. 274/2002 şi nr. 275/2002.

Hotărârea de Guvern nr. 899 din 22 august 2002 privind organizarea învăţământului postuniversitar

medical şi farmaceutic uman.

Hotărârea de Guvern nr. 944 din 29 august 2002 pentru modificarea H.G. nr. 410/2002 privind

structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile

de învăţământ superior.

Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 4548 din 3 septembrie 2002 pentru modificarea şi

completarea Ordinului Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3997/2002.

Hotărârea de Guvern nr. 682 din 12 iunie 2003 pentru modificarea H.G. nr. 1336/2001.

Hotărârea de Guvern nr. 693 din 12 iunie 2003 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 410/2002.

Hotărârea de Guvern nr. 1082 din 11 septembrie 2003 pentru modificarea H.G. nr. 410/2002.

Rectificare din 10 octombrie 2003 la H.G. nr. 1082/2003.

Legea nr. 420 din 20 octombrie 2003 pentru aprobarea O.G. nr. 28/2002 privind echivalarea studiilor

absolvite în instituţiile militare de învăţământ ale Ministerului de Interne cu studiile din instituţiile civile

de învăţământ şi a stagiului efectuat în funcţii militare în Ministerul de Interne cu stagiul specific

funcţiilor civile.


82


Hotărârea de Guvern nr. 1477 din 11 decembrie 2003 pentru aprobarea criteriilor minime obligatorii de

autorizare şi acreditare pentru instituţiile de învăţământ superior din domeniile: Medicină, Medicină

dentară, Farmacie, Asistenţi medicali, Moaşe, precum şi pentru colegiile de asistenţi medicali generalişti.

Hotărârea de Guvern nr. 410 din 23 martie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei şi Cercetării.

Hotărârea de Guvern nr. 896 din 10 iunie 2004 pentru modificarea H.G. nr. 1336/2001.

Hotărârea de Guvern nr. 940 din 10 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 410/2002.

Legea nr. 287 din 24 iunie 2004 privind consorţiile universitare.

Legea nr. 288 din 24 iunie 2004 privind organizarea studiilor universitare.

Hotărârea de Guvern nr. 1609 din 30 septembrie 2004 pentru modificarea anexelor nr. 1-3 la H.G. nr.

410/2002.

Hotărârea de Guvern nr. 2300 din 14 decembrie 2004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr.

899/2002.

Hotărârea de Guvern nr. 88 din 10 februarie 2005 privind studiile universitare de licență.

Ordinul Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3617 din 16 martie 2005 privind aplicarea generalizată a

Sistemului european de credite transferabile (ECTS).

Hotărârea de Guvern nr. 223 din 24 martie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei şi Cercetării.

Hotărârea de Guvern nr. 485 din 26 mai 2005 privind echivalarea funcţiilor militare din Ministerul

Apărării Naţionale cu funcţii civile.

Hotărârea de Guvern nr. 567 din 15 iunie 2005 privind organizarea studiilor de doctorat.

Hotărârea de Guvern nr. 606 din 23 iunie 2005 privind organizarea programelor de studii universitare în

instituţiile militare de învăţământ superior din subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Ordinul Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4491 din 6 iulie 2005 privind organizarea şi desfăşurarea

studiilor universitare de doctorat începând cu anul universitar 2005/2006.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75 din 12 iulie 2005 privind asigurarea calităţii educaţiei.

Hotărârea de Guvern nr. 916 din 11 august 2005 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior

acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu şi a specializărilor din domeniile studiilor universitare

de licenţă.


83


Hotărârea de Guvern nr. 1257 din 18 octombrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind

organizarea şi funcţionarea Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS)

Hotărârea de Guvern nr. 1357 din 3 noiembrie 2005 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru

Calificările din Învăţământul Superior şi Parteneriat cu Mediul Economic şi Social (ACPART). H.G. nr.

1357/2005 a abrogat H.G. nr. 1338/2001.

Hotărârea de Guvern nr. 404 din 29 martie 2006 privind organizarea şi desfăşurarea studiilor

universitare de masterat.

Legea nr. 87 din 10 aprilie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005

privind asigurarea calităţii educaţiei.

Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 4843 din 1 august 2006 privind domeniile pentru studii

universitare de doctorat, sistemul de criterii şi metodologia de evaluare a instituţiilor de învăţământ

superior pentru aprobarea organizării studiilor universitare de doctorat.

Hotărârea de Guvern nr. 1175 din 6 septembrie 2006 (prin care s-a abrogat H.G. 88/2005) privind

organizarea studiilor universitare de licenţă şi aprobarea listei domeniilor şi specializărilor din cadrul

acestora.

Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 295 din 5 februarie 2007 privind cadrul general de

organizare a examenelor de finalizare a studiilor în învăţământul superior: examene de absolvire,

licenţă, diplomă, selecţie, disertaţie şi de finalizare a programelor de pregătire universitară avansată din

cadrul studiilor universitare de doctorat.

Hotărârea de Guvern nr. 366 din 18 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Hotărârea de Guvern nr. 501 din 30 mai 2007 privind titlurile obținute de absolvenții învățământului

universitar, înmatriculați în anul I de studii, în anii universitari 2002/2003, 2003/2004, 2004/2005.

Hotărârea de Guvern nr. 676 din 28 iunie 2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă,

structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea.

Hotărârea de Guvern nr. 981 din 22 august 2007 pentru completarea anexei nr. 3 la H.G. nr. 676/2007.

Legea nr. 2 din 9 ianuarie 2008 privind modificarea Legii învăţământului nr. 84/1995.


84


Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Tineretului nr. 3315 din 28 februarie 2008 privind criteriile

generale de organizare şi desfăşurare a admiterii în ciclul de studii universitare de licenţă, de masterat şi

de doctorat pentru anul universitar 2008-2009.

Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Tineretului nr. 3628 din 31 martie 2008 privind aprobarea

programelor de studii universitare de masterat evaluate de ARACIS.

Hotărârea de Guvern nr. 635 din 11 iunie 2008 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior şi

specializările/programele de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze

provizoriu organizate de acestea.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89 din 24 iunie 2008 pentru modificarea Legii învăţământului nr.

84/1995.

Hotărârea de Guvern nr. 890 din 20 august 2008 privind denumirile calificărilor și titlurile conferite

absolvenților învățământului universitar de licență înmatriculați în anul I de studii în anii universitari

2005/2006, 2006/2007, 2007/2008.

Hotărârea de Guvern nr. 922 din 20 august 2008 pentru modificarea anexelor nr. 1-4 la H.G. nr.

635/2008.

Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 5289 din 9 septembrie 2008 privind diploma de

licenţă şi suplimentul la diplomă

Republicare din data de 11 decembrie 2008 a H.G. nr. 635 din 11 iunie 2008.

Hotărârea de Guvern nr. 1717 din 30 decembrie 2008 pentru abrogarea aliniatului (2) al art. 23 din H.G.

nr. 567/2005.

Hotărârea de Guvern nr. 51 din 29 ianuarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei, Cercetării şi Inovării.

Rectificare din data de 27 martie 2009 la Hotărârea de Guvern nr. 635/2008 (M.O., nr. 192 din 27 martie

2009).

Hotărârea de Guvern nr. 749 din 24 iunie 2009 pentru aprobarea Nomenclatorului domeniilor, a

structurilor instituţiilor de învăţământ superior şi a specializărilor/programelor de studii universitare de

licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, organizate de acestea.

Legea nr. 250 din 30 iunie 2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgență a Guvernului nr. 89/2008

pentru modificarea Legii învățământului nr. 84/1995, M.O., nr. 462 din 3 iulie 2009.


85


Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 4430 din 29 iunie 2009 privind realizarea şi

utilizarea Cadrului naţional al calificărilor din învăţământul superior.

Metodologie a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării din 29 iunie 2009 de realizare şi utilizare a

Cadrului naţional al calificărilor din învăţământul superior (M.O., nr. 545, 5 august 2009).

Hotărârea de Guvern nr. 943 din 19 august 2009 privind modificarea H.G. nr. 749/2009.

Hotărârea de Guvern nr. 1093 din 30 septembrie 2009 privind modificarea şi completarea Hotărârii de

Guvern nr. 749/2009.

Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 5356 din 29 septembrie 2009 privind programele

de studii universitare de masterat înfiinţate prin hotărâri ale senatelor instituţiilor de învăţământ

superior în baza Legii învăţământului nr. 84/1995, a Legii nr. 2/2008 privind modificarea Legii

învăţământului nr. 84/1995, republicată, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2008 pentru

modificarea Legii învăţământului nr. 84/1995.

Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 5394 din 30 septembrie 2009 pentru modificarea

Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 3628/2008 privind aprobarea programelor de

studii universitare de masterat evaluate de ARACIS.

Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice,

raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor cadru cu

Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.

Hotărârea de Guvern nr. 1411 din 18 noiembrie 2009 pentru modificarea şi completarea unor acte

normative de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi a unor

entităţi din subordinea sa.

Hotărârea de Guvern nr. 81 din 5 februarie 2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 4151 din 15 iunie 2010 privind

diploma de master şi suplimentul la diplomă.

Hotărârea de Guvern nr. 631 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 749/2009.

Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 4630 din 11 august 2010 privind

aprobarea programelor de studii evaluate de ARACIS.


86


Hotărârea de Guvern nr. 885 din 18 august 2010 privind organizarea şi funcţionarea Unităţii Executive a

Consiliului Naţional al Calificărilor şi al Formării Profesionale a Adulţilor.

Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 5239 din 20 septembrie 2010 pentru

modificarea Ordinului nr. 4630/2010.

Hotărârea de Guvern nr. 1398 din 28 decembrie 2010 pentru modificarea H.G. nr. 885/2010 şi pentru

modificarea şi completarea H.G. nr. 81/2010.

Legea educaţiei naţionale nr. 1 din 4 ianuarie 2011.

Hotărârea de Guvern nr. 87 din 2 februarie 2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 749/2009.


87


VI. BIBLIOGRAFIE

Surse

Arhive - Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

Fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român – Cancelarie, vol. IV-VII 1966-1973.

Dosare consultate: 39/1967, 59/1967, 87/1967, 103/1967, 108/1967, 137/1967, 52/1968, 110/1968,

87/1969, 27/1971, 78/1971, 82/1971, 98/1971, 55/1974, 56/1975, 44/1976, 68/1977, 71/1977,

98/1978, 48/1979.

Fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român – Hotărârile Consiliului de Miniştri, 1968

Dosare consultate: 687/1968, 720/1968, 1385/1968.

Fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român – Propagandă şi Agitaţie, 1921-1976.

Dosare consultate: 4/1967, 23/1967, 39/1967, 7/1968, 14/1968, 13/1970, 9/1971, 10/1971, 11/1971,

27/1971, 19/1973, 28/1973, 29/1973.

Publicaţii oficiale. Periodice

Admiterea în învăţământul superior, Bucureşti, 1967, 1969-1974, 1981-1992.

Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică/Institutul Naţional de Statistică,

Bucureşti, 1997, 1998, 1999, 2008, 2009.

Buletinul Oficial al Republicii Populare România, din 1965 Buletinul Oficial al Republicii Socialiste

România, Bucureşti, 1949-1989.

Colecţia de Hotărîri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne, 1952-1965.

Colecţia de Hotărîri ale Consiliului de Miniştri şi alte acte normative, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1969-

1989.

Colecţiune de legi, decrete şi deciziuni, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1948-1949, devenită Colecţiune de

legi, decrete, hotărâri şi deciziuni, 1949-1952, din 1952 Colecţie de legi, decrete, hotărîri şi dispoziţii,

1952-1965.


88


Colecţia de legi, decrete, hotarîri şi alte acte normative (constituită prin fuzionarea publicaţiilor Colecţie

de legi, decrete, hotărîri şi dispoziţii şi respectiv Colecţia de Hotărîri şi Dispoziţii ale Consiliului de

Miniştri), Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1965-1968.

Colecţia de legi şi decrete, Consiliul de Stat, Bucureşti, 1969-1989.

Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938, 1948, 1990-2011.

Reforma învăţământului ACUM (acte normative, comunicate, notificări), Ministerul Educaţiei Naţionale,

Direcţia Relaţii Publice, serie nouă, numărul 1, decembrie 1999.

Documente, studii oficiale

BERCIU-DRAGHICESCU, Adina, Istoria Universităţii din Bucureşti. Documente (1864-1972), Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008.

BUNESCU, Gheorghe (coordonator), ALBU, Gabriel, STAN, Emil, STANCIU, Filip, Antologia legilor

învăţământului din România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2004.

Învăţămîntul superior din R.P.R. Colecţie de Decrete, Hotărîri ale Consiliului de Miniştri şi Regulamente,

Ordine şi instrucţiuni ale Ministerului Învăţămîntului, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, [Bucureşti],

1954.

Nomenclatorul specialităţilor cadrelor cu pregătire medie şi superioară pentru înregistrarea cadrelor în

conformitate cu H.C.M. nr. 1572 din 15 noiembrie 1958, Direcţia Centrală de Statistică de pe lângă

Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne, [Bucureşti], [1959].

Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I-IV,

1948-1952, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002-2007.

Studiu privind dezvoltarea învăţămîntului în Republica Socialistă România, Ministerul Învăţământului,

decembrie 1966 (SANIC, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, ds. 39/1967).

ŢENCHEA, Maria (ediţie îngrijită de), Documente privitoare la înfiinţarea Universităţii de Vest din

Timişoara, Universitatea de Vest din Timişoara, Timişoara, 2009.

Surse internet

http://www.acpart.ro/index.php?page=misiuni

http://www.aracis.ro/despre-aracis/istoric/


89


http://ec.europa.eu/education/lifelong-learning-policy/doc/eqf/brochexp_ro.pdf

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:111:0001:0007:RO:PDF

http://www.gov.ro/nota-de-fundamentare-h-g-nr-1175-06-09-2006__l1a85155.html

http://www.mta.ro

http://proteo.cj.edu.ro/?q=node/3

http://www.spiruharet.ro/prezentare/

http://www.ueb.ro

http://www.ugc.ro/scurt-istoric.php

http://universulenergiei.europartes.eu/istorie/politehnica/

http://www.univ-ovidius.ro/faculties/Nat_Science/welcome.htm

Instrumente de lucru

BÂRSĂNESCU, Ştefan, BÂRSĂNESCU, Florela, Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţământul, gîndirea

pedagogică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

GIURESCU, Dinu C. (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

Lucrări generale şi speciale

BALACI, Alexandru, IONAŞCU Ion, Universitatea din București, 1864-1964, București, 1964.

BANCIU, Doina, PANZARU, Ioan (ediție îngrijită de), Universitatea din București, București, 2001

BARBU, Liliana, Managementul calităţii în învăţământul preuniversitar, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,

[Galaţi], 2010

(http://bibliotecascolara.ro/Liliana_Barbu/Managementul_calitatii_Barbu_Liliana.pdf).

BERCIU-DRAGHICESCU, Adina, BOZGAN, Ovidiu, O istorie a Universității din București, 1864-2004,

Editura Universității din București, București, 2004.

BÎRZEA, Cezar, Reforme de învăţămînt contemporane. Tendinţe şi semnificaţii. Studiu introductiv de

Mircea Maliţa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

BRAHAM, R. L. Education in Romania: A Decade of Change, Washington, 1972.

CAZACU, Aculin, Dinamica socială a învăţămîntului universitar. Studiu pe modelul universităţii din

Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1984.


90


CĂLIMAN, Tiberiu, MARINESCU, C. GH., Bacăul universitar, 1961-1991, Editura „Plumb”, Bacău, 1995.

20 de ani de învățămînt postuniversitar de medicină și farmacie (1952-1972), Editura Medicală,

București, 1974.

FĂTU, Mihai, Istoria Universității Tehnice de Construcții București (1818-1998), volum editat de

Universitatea Tehnică de Construcții, București, 1998.

GHEORGHIU, Mihai Dinu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale, Polirom, Iaşi,

2007.

GRECU, Victor V., Institutul pedagogic din Oradea, 1963-1973: monografie, Oradea, 1973.

ILFOVEANU, Sorin, DEMETRESCU, Ruxandra, BĂLESCU Cătălin (coord.) Universitatea Naţională de Arte

Bucureşti / National University of Arts, Editura UNARTE, Bucureşti, 2006.

Învățământul Economic Superior din România, Academia de Studii Economice, 1913-1988, Editura

Academiei R.S.R., București, 1989.

KORKA, Mihai, Universităţile româneşti în faţa integrării în spaţiul european de învăţământ superior,

POLITEIA-SNSPA, Bucureşti, 2002.

MARGA, Andrei, Universitatea în tranziţie, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1996.

MARGA, Andrei, Reforma învăţământului şi provocările noului secol, Ministerul Educaţiei Naţionale,

Colegiul „Noua Europă”, Bucureşti, [1999].

MARGA, Andrei, Anii reformei: 1997-2000; cu o listă a reglementărilor învăţământului de Cătălin Baba,

Fundaţia de Studii Europene, Cluj, 2000.

MARGA, Andrei, Ieşirea din trecut (Documente şi reflecţii), Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002.

MIHAI, Constantin Viorel, Dezvoltarea capitalului uman din România în procesul de aderare la Uniunea

Europeană. O perspectivă comparativ-istorică, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea

de Istorie, Bucureşti, 2010.

MIROIU, Adrian (coord.), Învăţământul românesc de azi, Editura Polirom, Iaşi, 1998

MIROIU, Adrian (coord.), Politici de asigurare a calităţii în învăţământul superior din România, Bucureşti,

2007.

Monografie. Învățământul superior brașovean, 1948-1998, Editura Universității „Transilvania” din

Brașov, Braşov, 1998.


91


MORARU Alexandru, Învăţământul teologic universitar român din Cluj-Napoca – schiţă istorică -, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.

MURGESCU, Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000), Editura

Polirom, Iaşi.

NISTOR, Ioan Silviu, Istoria învățământului Tehnic din Cluj-Napoca, ediția a II-a, Editura U.T. Press, Cluj-

Napoca, 2004.

PERŢ, Steliana, „Învăţământul”, în N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, 1939-1989, vol.

2, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pp.323-340.

PLATON, Gheorghe, CRISTIAN V. et alii, Istoria Universității din Iași, Editura Junimea, Iași, 1985.

POTOLEA, Dan, TOMA, Steliana, ZAHARIA, Sorin Eugen, MIRONOV, Cosmina Marinela, BORZEA, Elena-

Anca, Baze conceptuale pentru dezvoltarea Cadrului Naţional al calificărilor din Învăţământul Superior în

România, Editura Paideia, Bucureşti, 2007.

Qualifications – Introduction to a Concept, Council of Europe higher education series, no. 6, Council of

Europe Publishing, Strasbourg, 2007.

SADLAK, Jan, Higher Education in Romania, 1860-1990: Between Academic Mission, Economic Demands

and Political Control, State University of New York at Bufallo, Bufallo, 1990.

SADLAK, Jan, Planning of Higher Education in Countries with a Centrally Planned Socioeconomic System:

Case Study of Poland and Romania, teză de doctorat, Buffalo, State University of New York at Buffalo,

1988.

SINGER, Mihaela, SARIVAN, Ligia (coord.), Quo Vadis Academia? Repere pentru o reformă de profunzime

în învăţământul superior, Institutul de Ştiinţe al Educaţiei, Editura Sigma, Bucureşti, 2006.

SOMEŞAN, Maria, Universitate şi Politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade şi documente, Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004.

ŞENDREA, Eugen, în colaborare cu Stelian Cartacuzencu, Istoria Universităţii din Bacău, Editura Vicovia,

Bacău, 2009.

TUDOSOIU, Silvia-Nicoleta, Educaţia în sistemul comunist din România (1965-1989), teză de doctorat,

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Bucureşti, 2010.


92


VASILE, Valentina (coordonator), ZAMAN, Gheorghe, PERŢ, Steliana, ZAROJANU, Felicia, Restructurarea

sistemului de educaţie din România din perspectiva evoluţiilor de pe piaţa internă şi impactul asupra

progresului cercetării, Institutul European din România. Bucureşti, 2008.

VĂIDEANU, George (coord.), Modernizarea învăţămîntului superior, Institutul de Ştiinţe Pedagogice, „uz

intern”, Bucureşti, 1973.

VLADIMIRESCU, Ion, OTOVESCU, Dimitrie (coord.), Universitatea din Craiova. Monografie, 1947-2007,

Editura Universitaria, Editura Beladi, Craiova, 2007.

VLĂSCEANU, Lazăr, ZAMFIR, Cătălin, MIHĂILESCU, Ioan (coord.), Direcţii ale reformei sistemului de

învăţământ superior din România, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1994. LĂSCEANU, Lazăr,

University and Reflexive Modernity, Transylvania University Press, Braşov, 2008.

ZAHARIA, EUGEN Sorin, MANEA, Nadia (coord.), Université dans la Société UNISO 2004: Interventions

presentées à l’École d’été: L’Université, la formation professionnelle et le développement durable dans le

contexte de l’espace européen de l’enseignement supérieur = University, Vocational Training and

Sustainable Development in the European Higher Education Area, Editura Paideia, Bucureşti, 2005.

evoluţia calificărilor din învăţământul universitar românesc 1968-2011

Documents