WALTER J. CHANTRY

Evanghelia de astăzi Autentică sau sintetică?

- 1 -

Cuprins: Dedicaţie Introducere

Ce anume nu e în ordine cu evanghelizarea de astăzi? Adevăr şi unitate Însemnătatea tradiţiei în evanghelizare

1. Predicarea atributelor lui Dumnezeu Avantajele tânărului bogat Mustrarea lui Isus Motivaţia lui Isus Mesajul lui Isus

2. Predicarea Legii lui Dumnezeu Primele nouă porunci Porunca a zecea

3. Predicarea pocăinţei faţă de Dumnezeu 4. Predicarea credinţei în Fiul lui Dumnezeu 5. Predicarea siguranţei de a fi acceptat înaintea lui Dumnezeu 6. Predicarea să fie în dependenţă de Dumnezeu Concluzie

- 2 -

Dedicaţie

Trei bărbaţi mi-au fost de mare ajutor la realizarea acestei cărţi. Aş dori să-mi exprim aici recunoştinţa pentru osteneala pe care şi-au dat-o şi pentru sfaturile bune pe care le-am primit din partea lor. Ei sunt:

Un dulgher, care a fost părintele meu spiritual şi principalul învăţător în ale credinţei; Un comerciant, care a participat cu fidelitate la conducerea bisericii noastre locale de-a lungul scurtei mele lucrări; Un arab, a cărui iubire pentru Cristos şi comuniune spirituală au mărit nespus bucuria simţită în timpul pelerinajului meu.

- 3 -

- 4 -

Introducere

Ce anume nu e în ordine cu evanghelizarea de astăzi? Adevăr şi unitate

Evanghelicii ştiu că nu merge totul aşa cum ar trebui în bisericile şi societăţile lor misionare. în spatele faţadei frumoase a unor relatări entuziasmante de pe câmpul de misiune şi a unor statistici impresionante se ascunde un lucru înspăimântător: acela că biserica are puţină putere de evanghelizare. Deşi încearcă vitejeşte să

producă o atmosferă de victorie şi bucurie printre membrii bisericilor şi adunărilor lor, mulţi lideri sunt alarmaţi şi profund dezamăgiţi de experienţa pecare o trăiesc şi de rezultatel

e lucrării lor.

Biserica îşi pune întrebări neliniştitoare referitoare la evanghelizările făcute şi la speranţa unei treziri. Niciodată n-au fost atâţia misionari ca astăzi. Niciodată n-au fost aşa de multe campanii de evanghelizare. Niciodată nu s-au ocupat atâţia creştini cu evanghelizarea personală. Niciodată n-au avut loc nişte conferinţe aşa de mari care să examineze serios cauzele şi remediile pentru slăbiciunile actuale din vestirea Evangheliei. În 1966, reprezentanţii a 165 de societăţi misionare şi 55 de şcoli misionare s-au întrunit la Wheaton (Illinois) ca să participe la un congres având ca temă Misiunea mondială a Bisericii. Ei s-au ocupat de obstacolele care stăteau în calea succesului unui program comun de evanghelizare. Curând după aceea, 1300 de bărbaţi din 100 de naţiuni s-au întâlnit în Berlin. Ei sperau cu ardoare ca acest Congres asupra evanghelizării „să fie un fitil aprinzător pentru o explozie evanghelistică mondială“. În 1969, un număr mare de creştini s-au întâlnit în St. Louis ca să facă cercetări în legătură cu evanghelizarea şi să o stimuleze. Alte asemenea întruniri sunt de aşteptat în viitor. În ciuda acestor străduinţe sporeşte confuzia printre evanghelişti, misionari şi în bisericile locale. Chiar şi după analizare, evaluare, rugăciuni şi speranţe, evanghelizările şi lucrările misionare nu s-au reînsufleţit, iar păcătoşii nu se mai întorc la Cristos în număr mare. întrebările continuă să se pună: „Ce nu este în ordine cu evanghelizarea de astăzi? Ce mai este necesar de făcut ca să câştigăm lumea pentru Cristos? Unde e puterea unui Edwards sau a unui Whitefield?

În această căutare sinceră după puterea lui Dumnezeu care să dea viaţă nouă predicilor lor, evanghelicii au comis nişte greşeli decisive. Deşi cred în Cuvântul lui Dumnezeu, ei şi-au însuşit aceleaşi soluţii superficiale pe care le-a adoptat liberalismul. Aprecierea favorabilă, respectabilitatea (în sfera intelectuală sau socială) şi în special năzuinţa după unitate au devenit obiectivele acestor copii ai lui Dumnezeu, în speranţa că acestea vor revitaliza o Biserică slăbită. „Dacă am reuşi să ne unim toţi cei fideli Bibliei, atunci lumea se va trezi şi ne va da atenţie“, aşa cred multe biserici. „Haideţi să ne unim societăţile misionare şi să ne punem în comun fondurile şi personalul. Să facem împreună nişte evanghelizări uriaşe. Dacă toţi misionarii şi evangheliştii ar lucra împreună, impactul evanghelizării ar fi mult mai mare“. Ca urmare, unitatea organizatorică devine scopul bisericilor evanghelice. După ce au acceptat teoria că această unitate are o importanţă capitală pentru evanghelizarea lumii, atât Biserica, cât şi individul trebuie să pună pe plan secundar valoarea pe care o dau importanţei adevărului. într-adevăr, într-un mare congres asupra evanghelizării, de exemplu, cu greu se poate pune accent pe un anumit adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu de teamă ca acesta să nu jignească pe vreun alt frate evanghelic. Prin urmare, trebuie să se găsească cel mai mic numitor comun la care poate subscrie orice creştin născut din nou. Restul Bibliei va fi etichetat drept „neesenţial“ pentru această misiune şi evanghelizare. La urma urmei, pentru ei unitatea creştinilor a devenit mai importantă decât corectitudinea învăţăturii lor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care societăţile misionare n-au fost gata să examineze cu atenţie problema fundamentală în ceea ce priveşte proclamarea Evangheliei. Conducătorii acestor societăţi şovăie când e vorba să dea răspuns la întrebarea: „Ce este Evanghelia?“ Dacă ar da un răspuns la această întrebare, atunci ar trebui să condamne în acelaşi timp ceea ce predică mulţi dintre misionarii lor. O asemenea atitudine ar distruge societatea misionară, care e o federaţie de biserici ale căror convingeri profunde referitoare la chestiune diferă enorm. Adoptarea poziţiei uneia dintre biserici ar însemna pierderea sprijinului dat de alte cinci. Ca urmare a acestui fapt, s-ar prăbuşi întreg acest sistem construit pe conceptul de unitate şi majoritate. Nici biserica locală nu-şi poate permite o prea mare precizie cu privire la adevăr. Aceasta ar putea afecta armonia ei cu propria denominaţiune sau asociaţie. O definiţie clară dată Evangheliei ar duce la conflicte cu mişcări care lucrează între adolescenţi. Ea ar da naştere unor probleme spinoase şi iritante cu comitetele de conducere ale multor societăţi misionare şi neînţelegeri stânjenitoare cu misionari susţinuţi de ani de zile. Ea ar putea distruge de asemenea întregul program de şcoală duminicală. A acorda o prea mare atenţie conţinutului Evangheliei ar putea declanşa relaţii încordate cu alţi evanghelici, căci se crede că unitatea este cheia succesului.

- 5 -

Însemnătatea tradiţiei în evanghelizare Evanghelicii păstrează în memorie şi cultivă cu grijă moştenirea lor dată de Reformă. Aceasta îi situează pe linia lui Luther şi a celor care au frânt jugul tuturor superstiţiilor papale. Pentru noi, Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu - este ghidul nostru în toate lucrurile. Noi nu ne înclinăm înaintea nici unei autorităţi omeneşti. O asemenea pretenţie decurge dintr-o fidelitate adevărată faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea, deviza „Sola Scriptura“ denotă adesea doar o intenţie bună în loc de o realitate. Ramura evanghelică a Bisericii protestante e saturată de doctrine şi practici care nu au nici o bază biblică. Multe învăţături şi obiceiuri aşa-zis evanghelice sunt născociri omeneşti şi tradiţii, aşa cum au fost indulgenţele lui Tetzel. Iar unele doctrine din mediul nostru evanghelic sunt exact la fel de periculoase. În domeniul fundamental privind calea salvării, o mare parte din protestantismul evanghelic se lasă acaparat de ceea ce s-ar putea numi neo-tradiţionalism. Noi am moştenit un sistem de proclamare a Evangheliei care este nebiblic. Dar această moştenire, această tradiţie nu e prea veche. Mesajul nostru şi modul de a predica nu seamănă cu cel al reformatorilor şi cu crezurile lor. Ele sunt nişte inovaţii mult mai recente. Mai rău, ele nu provin nici din Scriptură. Este limpede că au apărut ca urmare a unei exegeze superficiale şi a unui amestec neglijent dintre revelaţia divină şi raţionalismul secolului 20. Produsul care rezultă de aici e un conglomerat periculos - exact de felul acela pe care îl foloseşte Satan pentru a înşela sufletul păcătoşilor. Care sectă n-a învăţat să folosească versete din Biblie şi jumătăţi de adevăr ca să-şi susţină minciunile? Aceasta a fost strategia diavolului încă de la început (Geneza 3:5). Popularizând o altă Evanghelie generaţiei noastre, Satan s-a folosit de mulţi oameni sinceri în predicarea unui Cristos detronat. Manifestările gloriei Salvatorului sunt ascunse chiar şi de propriii Săi servi, deoarece predicatorii au dat prea puţină atenţie Evangheliei promovate doar de Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi „creştini“ rezultaţi în urma evanghelizărilor moderne fac o tristă publicitate credinţei creştine. Ei fac profesiune de credinţă, dar apoi continuă să trăiască ca şi mai înainte. „Deciziile* pentru Cristos“ înseamnă foarte puţin. Doar o mică proporţie dintre cei care „iau decizii“ dau dovada lucrării graţiei (harului) lui Dumnezeu într-o viaţă transformată. Când s-a potolit emoţia declanşată de ultima campanie de evanghelizare, când corurile nu mai intonează cântări aşa de mişcătoare, când mulţimile imense s-au împrăştiat, când evanghelistul a plecat în alt oraş cu „invitaţiile“ lui, ce mai rămâne care să fie autentic şi durabil? Când toate casele oraşului au primit vizita creştinilor angajaţi în evanghelizare, ce rezultă de aici? Inima sinceră va trebui să

- 6 -

răspundă: „Foarte puţin“. S-a făcut mult zgomot şi agitaţie, dar nici puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu, nici graţia Sa transformatoare nu s-au manifestat prin convertirea păcătoşilor. Toate acestea sunt în strânsă legătură cu folosirea unui mesaj nebiblic în timpul evanghelizării. Adevărul, necesar ca să dea viaţă, a fost făcut neclar şi confuz prin perdeaua de fum a invenţiilor omeneşti. Ca urmare a logicii superficiale a omului, mulţi au fost făcuţi să-şi imagineze că au dreptul la viaţa eternă şi li s-a dat o siguranţă lipsită de orice temei în ceea ce-i priveşte. Evanghelicii îşi măresc astfel rândurile cu nişte oameni care au fost induşi în eroare printr-o Evanghelie denaturată. Mulţi dintre cei care au „luat decizii“ în bisericile moderne şi cărora li s-a spus că păcatele le-au fost iertate vor avea o mare surpriză, ca şi clienţii lui Tetzel, când vor auzi: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine“ (Matei 7:23). Mulţi dintre voi care citiţi aceste pagini aţi moştenit practici şi învăţături despre care aţi presupus că sunt modul corect de a face evanghelizare. N-aţi văzut niciodată o altă biserică evanghelizând în mod activ în vreun alt mod, şi ca urmare nici n-aţi pus vreodată sub semnul întrebării propriile voastre metode. Există, este adevărat, oameni care pretind că posedă o teologie mai corectă cu privire la evanghelizare, dar care nu fac nimic pentru a-i câştiga pe păcătoşi la Cristos. Lipsa de zel în evanghelizare e o situaţie teribilă, dar şi un zel care nu este bazat pe Scriptură reprezintă un pericol la fel de mare. Aţi putea oare să induceţi în eroare nişte suflete şi să direcţionaţi greşit lucrarea altor creştini? V-aţi cercetat cu atenţie mesajul şi metodele în lumina Cuvântului lui Dumnezeu? Pastori şi fraţi, nu este vorba aici de o întrebare fără rost. Nu v-aţi mirat niciodată de starea acestor „convertiţi“ care sunt la fel de carnali ca totdeauna? Ce s-a întâmplat cu cei care „s-au decis pentru Cristos“, dar care nu pot spune pentru ce anume s-au decis de fapt? Ei nu sunt sfinţi ca Salvatorul cu care se mândresc, nu sunt nici plini de zel pentru cauza Lui. Ei nu studiază Cuvântul şi nu le pasă dacă lipsesc atunci când se predică acest Cuvânt. Prin urmare, vă daţi seama că ei nu dovedesc prin nimic o convertire adevărată. V-aţi gândit vreodată că aceşti oameni poate că nici n-au fost deloc evanghelizaţi? Oare predicile şi metodele voastre să le fi oferit o pace care nu se bazează cu adevărat pe Cristos? Dacă bisericile noastre nu meditează din nou la concepţiile privind modul de salvare printr-o cercetare a Cuvântului lui Dumnezeu, protestantismul evanghelic nu va întârzia să se scufunde în mlaştina tradiţiei omeneşti, aşa cum a fost Roma în urmă cu mulţi ani. De altfel, mulţi evanghelici se află deja încătuşaţi în tradiţii ca şi supuşii neştiutori ai papei. Unitatea creştinilor nu trebuie să fie căutată în detrimentul Evangheliei.

- 7 -

Un mare număr de întâmplări şi istorii din care vedem modul personal de evanghelizare al Domnului şi multe predici de-ale apostolilor ar putea servi la definirea Evangheliei. Am ales discuţia dintre Isus* şi tânărul bogat din cauză că face să reiasă într-un mod viu elementele esenţiale ale predicării Evangheliei care se regăsesc în tot Noul Testament. Cuvintele din Marcu 10:17-27 se află în contrast puternic cu doctrina curentă din sânul lumii evanghelice de astăzi. Deosebirea dintre Evanghelia de astăzi şi Evanghelia lui Isus nu constă în detalii minore, ci priveşte însuşi miezul chestiunii. Schimbările aduse în zilele noastre se arată a fi destul de grave pentru a-L întrista pe Duhul Sfânt şi pentru a duce la o sterilitate evidentă. Ele prezintă suficiente pericole pentru a îndruma greşit sufletele pentru totdeauna. În scopul de a se sustrage unei autocercetări serioase în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, unii se vor ascunde imediat în spatele scutului comod al relativismului. Scuza lor este: „E vorba numai de o chestiune de nuanţe“. Dar contrastele care există între Evanghelia lui Cristos şi „Evanghelia“ popularizată astăzi sunt de importanţă hotărâtoare şi nu secundare. între aceste două mesaje aflate în contrast este deosebirea dintre viaţă şi moarte pentru un suflet, între vitalitate şi sterilitate pentru o biserică. Nici un creştin sincer nu are intenţia de a-i înşela pe păcătoşi. în iubirea lor pentru suflete, adevăraţii evanghelici proclamă invariabil în mesajul lor un număr de adevăruri profunde. Totuşi, prin omiterea inconştientă a unor elemente esenţiale ale Evangheliei, mulţi nu reuşesc să transmită nici chiar acea parte a Cuvântului lui Dumnezeu pe care vor să o redea. Atunci când o jumătate de adevăr este prezentată drept adevăr, ea devine un neadevăr. Deşi răspunsurile se pot dovedi foarte dureroase, trebuie să te întrebi dacă biserica ta, misionarii ei, evangheliştii ei, învăţătorii de şcoală duminicală şi chiar şi tu însuţi predicaţi Evanghelia Domnului. Deşi răspunsul poate atrage după sine supărare, dificultăţi, lipsă de înţelegere şi pierderea unor prieteni, nu-L poţi dezonora pe Dumnezeu neglijându-I Cuvântul. Dacă nu vrei să adopţi o poziţie clară cu privire la conţinutul Evangheliei, atunci nu mai vorbi despre zel, sacrificiu şi activitate. Dacă mesajul care trebuie anunţat tuturor naţiunilor nu este exact acela pe care îl anunţa însuşi Isus Cristos, atunci de ce să mai continui să vorbeşti despre „evanghelizare“ şi despre „misiune“? Să-L privim deci cu atenţie pe cel mai mare Evanghelist din toate timpurile. Să-I ascultăm mesajul, să-I observăm motivele şi să-I cercetăm metodele. Apoi, să ne gândim la propria noastră lucrare. în tânărul bogat care trăia în anul 30 după Cristos îi vom putea recunoaşte pe tinerii de astăzi. Ca să-i atingem, trebuie să le spunem ceea ce a spus Domnul nostru. Ca să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu trebuie să lucrăm din greu aşa cum a lucrat Cristos. Să respingem deci cătuşele tradiţiilor evanghelice! Să refuzăm să vindem adevărurile

- 8 -

fundamentale ale credinţei pentru a cumpăra o unitate exterioară. Să învăţăm să-L imităm pe Cristos în modul de evanghelizare pe care l-a făcut El. Să punem mâna pe Evanghelia autentică şi s-o respingem pe cea sintetică sau artificială.

- 9 -

- 10 -

CAPITOLUL 1

Predicarea atributelor lui Dumnezeu

Şi când El a pornit la drum, un om a alergat la El, a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?“ Şi Isus i-a spus: „De ce Mă numeşti bun? Numai Dumnezeu este bun“ (Marcu 10:17,18).

Avantajele tânărului bogat Dacă aruncăm o privire la tânărul care a venit la Isus, vedem că era o persoană vrednică de stima şi încrederea noastră. El era un tânăr „de bine“ în toate privinţele. L-a salutat pe Domnul într-un mod deosebit de amabil, „a îngenuncheat înaintea Lui“ şi L-a numit „Bunule învăţător“. Pasiunea şi profundul său interes manifestat faţă de religie ne trezeşte respectul pentru el. El „a alergat“ la Cristos cu dorinţa entuziastă de a obţine un ajutor pe linie spirituală. El aspira atât de mult să-şi asigure „viaţa eternă“, încât nu mai voia să aştepte o convorbire personală cu Domnul. Nu, ci în plină stradă, fără să se preocupe de reacţiile celor care îl înconjurau sau de ceea ce se va zice, ci preocupat doar de bunăstarea sufletului său. Mai mult, el era un om cu principii morale. Când Isus a început să-i reamintească poruncile, el a răspuns: „Pe toate acestea le-am respectat din tinereţea mea“ (v.20). Viaţa lui era în mod vizibil curată şi ireproşabilă. Când Isus i-a zis: „Să nu comiţi adulter“, el a putut să răspundă cu toată sinceritatea că era cast. La porunca Domnului, „să nu furi“, el putea să spună că era cinstit în modul în care-şi conducea afacerile. Bogăţia lui nu era obţinută prin fraudă şi înşelăciune. El îşi respectase totdeauna părinţii. Nu era un defăimător. O asemenea integritate a vieţii nu era o manifestare doar ocazională şi nu era dobândită doar de curând. Nu, ci el trăise această viaţă morală „încă din tinereţe“. Versetul 22 ne spune că omul acesta avea „multe bunuri“. El era plin de succes în lume, pentru că Luca 18:18 îl numeşte „conducător“ sau „fruntaş“ - un nobil

cu autoritate şi personalitate influentă. Matei 19:20 spune că el era „tânăr“, ceea ce face ca realizările lui să fie şi mai impresionante. „Iată un viitor candidat la titlul de ‚Omul anului‘“, aşa am gândi noi, şi precis că ne-am bucura să-l vedem ca un trofeu pentru Cristos. Am fi încântaţi să vedem o asemenea perlă mărturisindu-L pe Cristos şi alăturându-se bisericii noastre. Totuşi, nu este de fapt o ruşine că interesul pe care-l manifestăm faţă de un asemenea om provine în mare parte din presupunerea lumească că o persoană cu atâta succes în lume ar înălţa imaginea şi credibilitatea Regatului lui Dumnezeu de pe pământ? Cum ai acţiona tu de fapt într-o asemenea împrejurare? Iată un om remarcabil care se apropie de tine şi te imploră să-i spui cum poate ajunge în Cer! Este o situaţie de vis pentru orice evanghelist! Nu-i aşa că ai deschide Biblia şi i-ai pune câteva întrebări esenţiale? „Credeţi că sunteţi păcătos? Credeţi că Isus Cristos a murit pentru cei păcătoşi? Aţi vrea să-L acceptaţi pe Isus ca pe Salvatorul dumneavoastră personal? Vă rog să spuneţi după mine această rugăciune...“ El ar răspunde afirmativ la toate aceste întrebări, fără a fi nevoie să vii cu explicaţii lungi asupra subiectului. Este de-ajuns să-i arăţi în Cuvânt pasajele uzuale. Acest om bogat era copt pentru modul nostru modern de a evangheliza. Consilierii noştri spirituali i-ar fi putut primi „decizia“ în câteva clipe şi i-ar fi dat în plus siguranţa vieţii eterne. Convertirea lui ar fi fost adăugată în vreo statistică şi s-ar fi auzit de ea pe tot globul. O asemenea celebritate ar merita chiar şi scrierea vreunui articol dedicat ei într-una dintre marile reviste evanghelice! De aceea, nu eşti puţin cam dezamăgit văzând ce dur S-a purtat Isus cu acest suflet gingaş? Cum a putut Domnul nostru să folosească o tactică atât de mediocră şi de nesatisfăcătoare cu un păcătos atât de „pregătit“? El a început cu o mustrare, a continuat să vorbească despre cele Zece Porunci (ca şi cum n-ar fi avut alte subiecte de abordat!), a cerut un sacrificiu imens ca o condiţie pentru obţinerea vieţii eterne, şi în final a lăsat „peştele“ să scape! Oare nu ştia cum să conducă un suflet la Sine? Dacă eşti surprins de modul de a proceda al lui Isus, atunci lucrul acesta înseamnă că încă n-ai înţeles ce este evanghelizarea. Hai să examinăm din nou pasajul. Mustrarea lui Isus Isus a răspuns mai întâi nu la întrebarea tânărului bogat, ci la felul cum fusese salutat. Tânărul îl numise pe Isus „Bunule învăţător“, dar Domnul nostru a refuzat să accepte această măgulire. El ştia doar faptul că Isus era un învăţător cunoscut şi nu bănuia că vorbea cu Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Salvatorul a folosit această ocazie ca să spună limpede: „Bunătatea oricărei creaturi (cum crezi că sunt şi Eu) nu merită să fie menţionată sau remarcată. Numai Dumnezeu este cu adevărat bun“.

- 11 -

Este adevărat că n-ar trebui să împărţim oamenilor din abundenţă cele mai elogioase calificative ale noastre. Altfel, ce cuvinte ar trebui să folosim ca să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru? Dar oare trebuia Isus să ia atât de literal vorbele acestui tânăr? Nu putem folosi cuvântul „bun“ în mod general când vorbim despre semenii noştri sau ne adresăm lor cu amabilitate? Aşteaptă oare Domnul nostru de la noi să întrerupem orice discuţie ca să corectăm toate laudele aduse de cineva vreunui semen de-al său? Ce a urmărit Cristos când a insistat asupra a ceea ce pare să fie un lucru atât de neînsemnat? Marele Evanghelist nu era meschin sau îngust în vederi, nici nu aşteaptă de la noi să dezlănţuim o campanie împotriva folosirii cuvântului „bun“ în ceea ce-i priveşte pe oameni. însuşi învăţătorul i-a numit „buni“ pe cei drepţi (Matei 5:45). Totuşi, aceasta nu era o convorbire obişnuită, cotidiană, ci avea un caracter deosebit de profund. Isus îl mustra pe om pentru că era gata să-i flateze pe oameni, dar avea prea puţin respect faţă de Dumnezeu. De la începutul discuţiei, El dorea ca prin aceste cuvinte să-L onoreze pe Dumnezeu şi să îndrepte privirea asupra caracterului Său sfânt. Ca urmare, El a folosit salutul interlocutorului ca un prilej de învăţătură. Isus Şi-a început mesajul de evanghelizare prin fixarea în mod solemn a atenţiei acestui tânăr asupra trăsăturii caracteristice a lui Dumnezeu de bunătate şi sfinţenie infinită. Motivaţia lui Isus Domnul Isus a fost motivat în conversaţia Lui de iubirea şi compătimirea pentru acest tânăr prizonier al lăcomiei din inima lui. Versetul 21 afirmă limpede că Isus simţea o iubire conştientă pentru omul cu care vorbea. Când tânărul a plecat de la Isus, pentru că nu-şi putea salva în acelaşi timp şi sufletul şi banii, în inima Domnului nostru trebuie să fi fost o durere acută şi mistuitoare a unei întristări pline de compătimire. El a plâns când a văzut oraşul Ierusalim refuzându-I oferta de îndurare. Probabil că a simţit o emoţie similară atunci când acest păcătos a renunţat şi a plecat de la El. Acest om era pentru El mai mult decât un candidat pentru a fi trecut într-o statistică sau un trofeu de succes care să-I împodobească raportul făcut după campania de evanghelizare: Isus îl iubea profund pe tânărul bogat. O asemenea iubire pentru cei păcătoşi este o însuşire şi o condiţie esenţială pentru orice evanghelist. Cu toate acestea, nu grija pentru sufletul acestui tânăr conducător a fost motivul esenţial care L-a îndemnat pe Cristos să depună mărturie înaintea acestui păcătos. în pieptul Lui ardea o iubire şi mai profundă pentru Dumnezeu. Deşi era determinat de dorinţa de a-i salva pe oameni, Cristos a fost motivat în primul rând de dorinţa fierbinte de a-L glorifica pe Tatăl Său. Nu avem decât să citim cu atenţie Evangheliile ca să vedem că scopul principal al Domnului nostru în fiecare acţiune a fost acela de a face voia Tatălui Său şi de a-I face cunoscută gloria înaintea oamenilor.

- 12 -

Cristos S-a umilit şi înjosit pe Sine însuşi când a venit în această lume, şi El a zis: „Iată, Eu vin să fac voia Ta, Dumnezeule“ (Evrei 10:7). în timpul vieţii Sale a zis: „Totdeauna fac lucrurile care îi plac“ (Ioan 8:29). în drum spre cruce, Isus Şi-a rezumat astfel lucrarea: „Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan 17:4). Această pasiune arzătoare L-a mistuit în timpul întregii Sale vieţi. Un evanghelist de astăzi ar trebui să ştie ce înseamnă o viaţă care vrea mai presus de orice să-L glorifice pe Dumnezeu. Unii manifestă o pasiune pentru învăţătura corectă, dar se poate pune un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte iubirea lor de Dumnezeu dacă nu dau dovadă de iubire reală şi în acţiune pentru păcătoşii pierduţi. Această lipsă a zelului misionar este înfricoşătoare. Totuşi, dacă este esenţial să fim motivaţi de mila pentru păcătoşi, este şi mai important să fim motivaţi de o iubire profundă faţă de Dumnezeu. Mesajul lui Isus O asemenea motivaţie şi atitudine hotărâtă trebuie să se manifeste în mesajul evanghelistului. Cel care pune întrebări în pasajul pe care îl studiem şi-a îndreptat atenţia asupra propriei sale nevoi (aceea de a găsi o cale pentru a moşteni viaţa eternă). Totuşi, Isus a pus accentul principal al discuţiei pe Dumnezeu şi pe gloria Sa. întregul Său mesaj a fost structurat în aşa fel, încât să dea onoare Tatălui Său. Tânărul căuta o soluţie la teama lui de moarte şi de judecată. Domnul înţelegea să răspundă acestei îngrijorări cu compasiune, şi a şi făcut-o. Dar mai întâi trebuia pusă o temelie şi rezolvată o chestiune şi mai importantă. Răspunsul lui Isus arăta că El venise să-L preamărească pe Iehova, să proclame Numele Său, să vorbească despre bunătatea Sa unică. Venirea Sa pentru a-i salva pe oameni era ancorată în aceasta. Evanghelizarea cere deci tot mereu predicarea despre atributele lui Dumnezeu. Când Isus a întâlnit-o pe femeia samariteancă la fântâna lui Iacob (Ioan 4), a învăţat-o că Dumnezeu este Spirit (Ioan 4). Când Paul (Pavel) s-a adresat păgânilor pe Areopag (Fapte 17), a trebuit să consacre o mare parte din mesajul său evanghelistic caracterului lui Dumnezeu, care era necunoscut acestor oameni. El a început prin a vorbi despre Dumnezeu ca fiind Creatorul, Susţinătorul oricărei vieţi, Cel Atotputernic care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi. Acest element, de înălţare sau preamărire a caracterului lui Dumnezeu, este esenţial pentru onorarea lui Dumnezeu în predicile noastre. Multe dintre predicile moderne sunt anemice. Mesajelor le lipseşte dimensiunea vitală a naturii divine. Adesea, evangheliştii îşi centrează mesajele asupra omului. Omul a păcătuit şi duce lipsă de o mare binecuvântare. Dacă omul doreşte să-şi recupereze pierderea imensă, atunci trebuie să acţioneze aşa şi

- 13 -

aşa. Dar Evanghelia proclamată de Cristos este foarte diferită. Ea începe cu Dumnezeu şi cu gloria Sa. Le spune oamenilor că ei au supărat un Dumnezeu sfânt, şi Acesta nu va trece cu vederea păcatul. Ea le reaminteşte păcătoşilor că singura speranţă de salvare e în graţia şi puterea aceluiaşi Dumnezeu. Evanghelia lui Cristos îi îndeamnă pe oameni să ceară iertare de la Cel Sfânt. E o mare deosebire între aceste două mesaje. Unul caută să croiască pentru om o cale spre cer fără să ţină seama de Domnul Gloriei. Celălalt se străduieşte să-L preamărească pe Dumnezeul care, în îndurarea Sa, dă oamenilor salvarea. Primul ar da un răspuns tehnic la întrebarea: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?“, fără ca pentru aceasta să se posede în prealabil baza corespunzătoare. Celălalt spune: Stai o clipă. Dumnezeul cu care avem de a face este de trei ori sfânt. Numai El este bun, şi rămâne inaccesibil în sfinţenia Sa strălucitoare! Vom reveni la întrebarea ta, dar mai întâi întoarce-ţi privirea de la tine însuţi şi priveşte-L pe Dumnezeul sfânt din Scriptură. Apoi te vei vedea aşa cum eşti cu adevărat - o creatură răzvrătită împotriva unui Dumnezeu infinit de pur. Mai înainte nu putem discuta despre tine şi despre eternitate. Aceasta nu înseamnă că predica despre caracterul lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu salvarea unui păcătos. Dimpotrivă, predicarea atributelor Sale este esenţială pentru convertirea cuiva. Fără o cunoaştere a lui Dumnezeu, păcătosul nu ştie pe cine L-a supărat, cine îl ameninţă cu pierzarea şi cine poate să-l salveze. Fără nişte cunoştinţe clare despre Dumnezeu este imposibilă o apropiere personală a păcătosului de Dumnezeu, iar cuvintele „Salvator personal“ devin un limbaj de lemn, fără conţinut. Isus l-a obligat pe tânărul bogat să-şi ridice ochii egocentrici la Cel a cărui sfinţenie l-a făcut pe Isaia să strige: „Vai de mine! Sunt pierdut“ (Isaia 6:5). Este aceasta o parte neimportantă a Evangheliei? Dacă aşa crezi, atunci n-ai înţeles ceea ce e mai important în credinţă. Tânărul s-a grăbit să vină la Domnul Isus deoarece înţelesese că risca să nu moştenească viaţa eternă. Dar el nu înţelegea de ce. Pe cine supărase el? Nu simţea nici o remuşcare de conştiinţă care i-ar fi arătat că supărase un Dumnezeu sfânt. El era pregătit să vorbească despre religie, dar nu ştia nimic despre Dumnezeu. Era dornic să primească bucuriile siguranţei salvării, dar nu putea mărturisi ca şi David: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut rău înaintea Ta“ (Psalm 51:4). El nu-L cunoştea pe Dumnezeu şi nu-şi vedea păcatul. Când Saul a fost oprit de o lumină puternică pe drumul ce ducea la Damasc, o voce a întrebat: „Saul, Saul, de ce Mă persecuţi?“ (Fapte 9: 4). Saul a întrebat imediat: „Cine eşti?“ Pe cine am persecutat eu? Ce vrei să zici? Cel care a venit alergând la Isus a pus aceeaşi întrebare, căci încă nu văzuse niciodată sfinţenia transcendentă a lui Dumnezeu. El nu ştia nimic despre demnitatea

- 14 -

inexprimabilă a Domnului, nu era conştient de enormitatea crimei lui. Deşi nu-L iubea pe Domnul din toată inima, nu considera această lipsă ca o neglijenţă condamnabilă, căci nu contemplase încă niciodată gloria lui Dumnezeu. De aceea, el nu era încă pregătit să audă vorbindu-se despre calea salvării. Deşi cel care întreba era evreu, şi probabil pios, Isus n-a presupus din start că ştia cine este Dumnezeu. El avea nevoie de o învăţătură elementară privind atributele lui Dumnezeu. Evangheliştii de astăzi comit o eroare gravă imaginându-şi că omul păcătos ştie cine e Dumnezeu. Adevărul trist este că generaţia din zilele noastre ştie mai puţin despre Domnul nostru decât evreii de odinioară. Totuşi, în ciuda acestui fapt, unii evanghelici moderni îşi încep evanghelizarea cu „cele patru legi spirituale“ sau „cele cinci puncte pe care Dumnezeu doreşte să le ştii“. Tot mesajul lor se centrează asupra destinului etern al omului, lăsând în întregime la o parte întrebarea: „Cine este Dumnezeu?“ Păcătoşii, victimele acestui tratament, nu-şi dau niciodată seama de gravitatea stării lor. Ei nu ştiu că au greşit faţă de Dumnezeu. Lucrul acesta este tragic. Isus a vorbit omului despre sfinţenia lui Dumnezeu ca să-i arate ce mari dificultăţi îl aşteaptă. Dumnezeul cu o puritate invariabilă este Judecătorul nostru. Observaţiile despre sfinţenia lui Dumnezeu erau deosebit de necesare pentru a aduce în inima acestui om o teamă sănătoasă de Dumnezeu. El ştia încă mai dinainte că Dumnezeu era Judecător, totuşi Isus l-a făcut să înţeleagă sfinţenia acestui Judecător, o sfinţenie „care nu-l va reabilita pe cel vinovat“ (Exod 34:7). Astăzi, ni se spune că evanghelizarea trebuie să înceapă după cum urmează: „Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta“. Iubirea este prezentată înaintea păcătoşilor ca fiind caracteristica principală a lui Dumnezeu. Dar Isus n-a început în felul acesta, iar Biblia în ansamblul ei vorbeşte mai frecvent despre sfinţenia lui Dumnezeu decât despre iubirea Sa. Aceasta se datorează probabil faptului că omul îşi aminteşte uşor atributele lui Dumnezeu care îi sunt favorabile şi uită total pe cele care îl ameninţă sau îl neliniştesc. Mii de păcătoşi se gândesc la Dumnezeu ca având doar un singur atribut - „iubire“. Deşi acesta este o parte a adevărului, devine o minciună atunci când este luat drept întreg adevărul. Când îi spui unui străin: „Dumnezeu te iubeşte“, în mintea lui se înregistrează ceva cam aşa: „Da, El mă iubeşte şi nu-mi va face niciodată nici un rău. El mă iubeşte într-un mod iertător şi îndurător. Deci totul este în ordine cu sufletul meu“. în gândurile unui om obişnuit de astăzi nu există nici urmă din concepţia că Dumnezeu este sfânt, ci doar concepţia greşită că El are o bunăvoinţă marcată de o sentimentalitate exuberantă şi atotcuprinzătoare. Evanghelizarea modernă promovează această concepţie greşită despre Dumnezeu prin inexactitatea şi tăcerea ei.

- 15 -

A zice unui răzvrătit: „Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta“ înseamnă a-l dezinforma într-un mod cât se poate de înşelător. Adevărul este că Dumnezeu e sfânt. Prin urmare, El este mânios pe păcătos chiar în clipa de faţă, şi sabia mâniei Lui atârnă deja deasupra capului celui vinovat şi nu va înceta să-l chinuiască până ce el nu se pocăieşte şi nu se încrede în Cristos. Acest plan nu este chiar aşa de „minunat“ cum le-ar plăcea creştinilor să le spună celor necredincioşi. Iubirea salvatoare a lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi se află numai în Cristos, iar păcătosul se găseşte în afara lui Cristos. Abordarea modernă este diametral opusă metodei lui Isus folosită în cazul tânărului bogat. El nu l-a liniştit în neştiinţa lui, ci i-a stârnit teama, spunându-i că Dumnezeu este în esenţă bun. Astăzi, oamenii folosesc cu uşurinţă Numele lui Dumnezeu în felul în care a făcut-o tânărul bogat, dar este ceva fatal să presupunem că oamenii vorbesc despre aceeaşi persoană la care ne referim noi. Când noi spunem „Dumnezeu“ vrem să spunem „Creator“. Când contemporanii noştri spun „Dumnezeu“, ei se referă deseori la unul care nu prea are de a face cu lumea pe care o vedem. Când noi spunem „Dumnezeu“ ne gândim la „Cel care este suveran în creaţie, în providenţă şi în răscumărarea creaturii Sale, omul“. Când păcătoşii spun „Dumnezeu“, ei se referă de obicei la unul care s-a angajat să onoreze cu orice preţ voinţa suverană a omului. Mai presus de orice, când noi spunem „Dumnezeu“ vorbim despre Cel care are o sfinţenie neclintită, „care nu-l va considera nevinovat pe cel vinovat“. Păcătoşii se gândesc în mod frecvent la „Dumnezeu“ ca la cineva atât de grijuliu, încât nu va pedepsi nicidecum nişte oameni minunaţi. Afirmi în mesajul pe care-l rosteşti că Dumnezeu este sfânt? Fiecare parte a mesajului biblic ar trebui să se bazeze pe caracterul lui Dumnezeu. Dacă te grăbeşti să vorbeşti despre cele „patru legi spirituale pe drumul spre cer“ unui om care are o concepţie deficientă despre Dumnezeu, îl vei înşela atât pe el, cât şi pe tine. Poate că acela va repeta rugăciunea pe care o spui tu, iar tu îţi vei adresa rugăciunea ta Dumnezeului sfânt şi glorios. Dar când el repetă „Dumnezeu“ în rugăciunea lui, se va ruga altui dumnezeu, în cazul cel mai bun unui „dumnezeu necunoscut“. „Cum vor crede în Cel despre care n-au auzit?“ (Romani 10:14) e o întrebare de cea mai mare actualitate pentru evanghelistul de astăzi. Păcătoşii trebuie să-L cunoască pe Acela la care trebuie să apeleze pentru a fi salvaţi. „Salvarea este de la Domnul“ (Iona 2:9). Numai puterea şi graţia Lui pot scăpa de la pierzare şi duce la viaţă eternă. Eliminarea din evanghelizare a doctrinei despre Dumnezeu nu reprezintă o deplasare nevinovată a accentului, ci este o atingere gravă a însăşi esenţei ei.

- 16 -

„Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa eternă?“ a întrebat tânărul bogat. Trebuie să faci apel la Iehova pentru aceasta. Dar înainte de a da năvala în curţile Sale, dă-mi voie să-ţi spun că El e aşa de sfânt, încât dacă o singură rază a gloriei Sale ţi-ar întâlni privirea, ai cădea la picioarele Lui cu un sentiment îngrozitor de necurăţenie. El este un foc mistuitor, şi tu trebuie să strigi la El pentru ca să primeşti milă. Crezi cumva că-I faci o favoare dacă îl „accepţi“ pe Isus? Dimpotrivă, Cel Sfânt ţi-a făcut o mare favoare când ţi-a poruncit să te încrezi în Fiul Său. Adevărata evanghelizare biblică nu are absolut nimic de a face cu predicarea câtorva legi spirituale, ci numai cu predicarea întregului sfat al lui Dumnezeu, şi în special cu predicarea adevărului strălucit despre bunătatea Sa unică. A spune oamenilor că Dumnezeu e Creatorul lor poate să te pună în încurcătură în faţa intelectualilor adepţi ai teoriei evoluţioniste, dar lucrul acesta e o parte esenţială a Evangheliei. A spune oamenilor că Dumnezeu este sfânt, înţelept şi suveran e de asemenea ceva vital. Acestea nu sunt doar nişte ornamente inutile. Fără îndoială că cineva va face următoarea obiecţie: Societatea mea misionară numeşte aceste doctrine „neesenţiale“, din cauză că ele produc dezbinări. Ar izbucni conflicte serioase dacă aş sugera că a stărui doar asupra iubirii lui Dumnezeu îi rătăceşte pe păcătoşi. în plus, constrângerea de a obţine rezultate cât mai rapide şi mai multe nu ne permite să predicăm în felul acesta. De unde are o ceată de teologi dreptul de a degrada caracterul lui Dumnezeu încadrându-l în categoria lucrurilor neesenţiale? Când teologii liberali au spus că naşterea din fecioară a lui Cristos este un adevăr neimportant pentru noi, oamenii au părăsit în masă bisericile. Dacă „evanghelicii“ spun că sfinţenia şi suveranitatea lui Dumnezeu sunt nişte subiecte prea delicate pentru a fi predicate, poate că este timpul să le deschidem altora ochii cu orice preţ, chiar dacă lucrul acesta ar duce la conflicte şi la excluderea din comuniunea lor. Apostolul Paul a fost un evanghelist misionar, nu un pastor stabilit al unei biserici locale. El putea să spună prezbiterilor din Efes: „Sunt curat de sângele tuturor“ (Fapte 20:26). Cum putea Paul să afirme aşa ceva? Ei bine, nu pentru că dăduse fiecărei persoane patru legi spirituale. Nu aceasta a fost metoda noutestamentală de evanghelizare. Următorul verset dă explicaţia: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot sfatul lui Dumnezeu“. în lucrarea sa itinerantă, Paul a predicat o doctrină completă, nu numai patru paşi simpli spre viaţa eternă. Multe societăţi misionare cer astăzi angajaţilor lor să-şi aibă mâinile pătate de sângele oamenilor:

- 17 -

Nu compromiteţi lucrurile prin faptul că afirmaţi în mod clar un lucru pe care l-ar contrazice alt evanghelic, chiar dacă lucrul acesta se află în Biblie. Nu provocaţi confuzie cerând de la colegii voştri misionari să dea grai unor lucruri pe care le consideraţi clare în Evanghelie. Ţineţi-vă de adevărurile principale. Este în ordine dacă cineva reduce întreaga Evanghelie la o prezentare succintă de câteva minute. Dar dacă cineva insistă să predice despre atributele lui Dumnezeu, atunci este un doctrinar. Cu siguranţă că ceva este în mare neregulă în Biserică. Este timpul s-o rupem cu neo-tradiţionalismul lumii evanghelice. Mulţimile de păcătoşi pierduţi au nevoie de nişte predicatori aidoma lui Cristos. Lumea se îndreaptă spre pierzare din lipsa unei proclamări care declară şi preamăreşte natura şi atributele lui Dumnezeu. Prin urmare, să urmăm exemplul lui Isus în discuţia Sa cu tânărul bogat.

- 18 -

CAPITOLUL 2

Predicarea Legii lui Dumnezeu

„Cunoşti poruncile: Nu comite adulter, nu ucide, nu fura, nu depune mărturie falsă, nu înşela, onorează pe tatăl şi pe mama ta“. El a răspuns şi I-a zis:

„Învăţătorule, pe toate acestea le-am respectat din tinereţea mea“. Atunci Isus S-a uitat la El, l-a iubit şi i-a spus: „Îţi lipseşte un singur lucru: Du-te, vinde tot ce ai şi

dă săracilor“ (Marcu 10:19-21a). Primele nouă porunci

Cu cât analizăm mai atent mesajul Domnului nostru adresat tânărului bogat, cu atât mai izbitor devine contrastul dintre el şi evanghelizarea modernă. După ce a menţionat sfinţenia lui Dumnezeu, Isus a folosit cea mai mare parte a restului discuţiei ca să vorbească despre legea sfântă a lui Dumnezeu,* în particular în

forma sa rezumată a celor Zece Porunci. Într-un anumit sens, prima Lui observaţie adresată tânărului bogat era legată de Legea perfectă a lui Dumnezeu. Legea morală dezvăluie caracterul lui Dumnezeu. O cunoaştere denaturată a lui Dumnezeu îl împiedicase pe acest om să se închine în mod adecvat în conformitate cu primele patru porunci. El părea mai dispus să-i laude pe oameni decât pe Dumnezeu. Mustrarea lui Isus ar fi trebuit să-l convingă pe tânărul bogat de faptul că a încălcat „prima tablă a Legii“. Domnul nostru a continuat să menţioneze clar următoarele cinci porunci, deşi nu în ordinea lor exactă. Nu era acesta un mod curios de a răspunde la întrebarea pusă de tânăr: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?“? Isus ştia precis că omul acesta nu putea dobândi viaţa eternă prin respectarea Legii. „Omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci prin credinţa în Isus Cristos... căci prin faptele Legii nici o carne nu va fi îndreptăţită“ (Galateni 2:16). De ce n-a vorbit Isus despre darul fără plată oferit tuturor oamenilor? De ce nu S-a oferit El imediat ca un „Salvator personal“? De ce atâta importanţă dată Legii? Încă o dată, e nevoie să ne amintim de faptul că Isus este un evanghelist mai bun ca oricare dintre noi! Să începem să ne judecăm mesajul în lumina

- 19 -

mesajului Său, şi nu invers. Legea lui Dumnezeu este un ingredient esenţial al predicării Evangheliei, căci „prin Lege vine cunoştinţa despre păcat“ (Romani 3:20). Absenţa Legii sfinte a lui Dumnezeu din predicile moderne este poate la fel de responsabilă ca oricare alt factor pentru incapacitatea evanghelistică a bisericilor şi societăţilor noastre misionare. Tânărul bogat era nedumerit. Nu avea nici o idee despre ceea ce-i lipsea ca să primească viaţă eternă. Pe cine supărase el? Ce făcuse el ca să-L supere pe Dumnezeu? Când Isus a înşirat poruncile, el a mărturisit cu toată sinceritatea că nu se ştia vinovat de încălcarea vreuneia dintre ele. Isus a zis: „Nu comite adulter“. Tânărul bogat a zis: „Complet nevinovat“. Şi aşa a mers mai departe. Ca urmare Isus, continuând să-l confrunte cu Legea lui Dumnezeu, voia să-l aducă la punctul în care ochii săi orbi să se deschidă în sfârşit la realitatea păcatului său. Numai la lumina Legii poate fi expus răul păcatului din inimă. La urma urmei, ce este păcatul? Răspunsul dat de Biblie se află în 1.Ioan 3:4: „Oricine comite păcat încalcă şi Legea, căci păcatul este încălcarea Legii“. Cuvântul „păcat“ îşi pierde tot sensul dacă este izolat de Legea dreaptă a lui Dumnezeu. Cum putea tânărul bogat să-şi înţeleagă păcătoşenia dacă înţelegea complet greşit Legea lui Dumnezeu? Cum pot păcătoşii de astăzi, care sunt total neştiutori în privinţa Legii sfinte a lui Dumnezeu şi a exigenţelor pe care le are de la ei, să se privească drept nişte păcătoşi condamnaţi? Ideea de păcat este străină pentru ei, căci Legea lui Dumnezeu e complet neînţeleasă de mintea lor. Practica celor mai mulţi evanghelişti constă la modul general în a recurge cât mai repede la crucea lui Cristos. Dar crucea nu înseamnă nimic în afara Legii. Suferinţa teribilă a Domnului nostru este tragică şi fără sens în ochii cuiva care nu are nici un respect pentru poruncile perfecte ale unui Dumnezeu sfânt. Pe cruce, Isus satisfăcea cerinţele drepte ale Legii împotriva păcătoşilor. Dacă păcătoşii nu cunosc aceste cerinţe ale Decalogului cu privire la ei, ei nu vor vedea nici o semnificaţie personală în corpul frânt şi în sângele vărsat al lui Cristos. Fără cunoaşterea condamnării date prin încălcarea Legii sfinte a lui Dumnezeu, crucea va atrage compasiunea, dar nu credinţa salvatoare din partea păcătoşilor. Cristos a fost trimis pentru ispăşire (Romani 3:25). El a devenit în locul oamenilor ţinta mâniei lui Dumnezeu revărsată împotriva unei legi încălcate. Ce sens avea să-i ofere salvare omului atunci când acesta nu poseda decât o idee vagă despre pericolul care îl păştea? Deşi tânărul bogat avea îndoieli în ce privea moştenirea vieţii eterne, cu siguranţă că nu se gândea că este un călcător de lege. Dar „păcatul este încălcarea Legii“ (1.Ioan 3:4). Astfel, el spunea de fapt că era fără păcat. Isus „n-a venit să-i cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi“ (Luca 5:32). Câtă vreme acest moralist nu-şi putea

- 20 -

vedea sufletul în lumina Legii lui Dumnezeu, el nu era pregătit pentru Evanghelie. Vestirea de astăzi a Evangheliei prezintă de cele mai multe ori doar nişte fraze goale privind regula de bază a credinţei, şi anume că un om trebuie să se recunoască pe sine păcătos înainte de a putea să-L primească pe Domnul ca Salvator al său. Broşura de evanghelizare clasică pune accentul pe întrebarea: „Crezi că toţi oamenii sunt păcătoşi?“ Dacă persoana ezită, se face atunci referire la versetul: „Căci toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23). Dar nu este inclusă nici o definiţie a păcatului. Practic nici un om de pe pământ, chiar şi cel mai înrăit dintre păcătoşi, nu se va gândi să contrazică o afirmaţie atât de generală. Oricine ar răspunde: „Desigur că sunt mai puţin sfânt ca Dumnezeu. Nimeni nu este perfect“. Şi tânărul bogat ar fi aprobat acest răspuns. Totuşi, aceasta nu este o recunoaştere a păcatului. El ar fi continuat să nege că este un mincinos, un bărbat adulter, un hoţ. Un mare număr de creştini se tem teribil de Legea lui Dumnezeu, de parcă ar fi o relicvă inutilă dintr-o vreme trecută, a cărei folosire astăzi i-ar ţine pe păcătoşi departe de graţia lui Dumnezeu. Salvatorul nostru a folosit Legea ca o unealtă primordială de evanghelizare. El ştia că predicarea celor Zece Porunci era singurul mod de a-l pune pe păcătos în faţa vinovăţiei sale şi de a stârni în el dorinţa de a beneficia de graţia divină. Domnul a folosit de exemplu cea de a şaptea poruncă pentru a străpunge conştiinţa femeii de la fântână, altfel ea nu s-ar fi convertit niciodată. Tânărului bogat trebuia să i se predice în mod personal Legea, altfel ar fi rămas într-o stare de confuzie permanentă. Fiecare sfânt adevărat ar trebui să fie de acord cu Paul, care şi-a pus convertirea pe seama influenţei exercitate de Lege: „Eu nu cunoscusem păcatul decât prin Lege“ (Romani 7:7). Legea lui Dumnezeu este cea care ne convinge cu privire la păcat. Dacă cel care evanghelizează nu aplică păcătosului condamnarea implicită a Legii în domenii concrete ale fiinţei şi vieţii sale, acest om nu va veni niciodată la Cristos ca să caute milă. în cazul cel mai bun, el poate întreba: „Ce trebuie să fac pentru ca să am viaţa eternă?“ Omul care înţelege clar Legea ştie că numai graţia lui Dumnezeu îl poate ajuta. Ceea ce trebuie să facă păcătosul este să ceară milă. Generaţia de acum, mai mult ca cele precedente, zace într-o neştiinţă generală uluitoare cu privire la Legea lui Dumnezeu. Proclamarea evangelică din vremea noastră trece în general sub tăcere Exod 20. Mulţi creştini desconsideră porunca a patra: „Aminteşte-ţi de ziua Sabatului“. Cum poate lumea să se simtă vinovată în ceea ce priveşte neglijarea închinării? De teamă de a nu contrazice această teologie ieftină, necostisitoare care nu mai are timp pentru Legea lui Dumnezeu, mulţi predicatori trec sub tăcere adevărul care tocmai în această oră ar fi atât de important.

- 21 -

Satan s-a folosit cu mare eficacitate de o stratagemă foarte inteligentă ca să reducă la tăcerea Legea, unealtă indispensabilă pentru a-i aduce la Cristos pe cei aflaţi pe calea pierzării. El a sugerat că Legea şi iubirea sunt doi duşmani de neîmpăcat. Dacă aceşti duşmani sunt în conflict unul cu altul, este evident că oamenii vor alege iubirea şi vor respinge Legea, căci nimeni nu va îndrăzni să dispreţuiască iubirea. Astfel, cel Rău a semănat ideea că iubirea este independentă de Lege şi contrară ei. Totuşi, Sfânta Scriptură ne declară chiar opusul. Legea şi iubirea sunt înrudite una cu alta. Isus ne-a învăţat limpede că Legea nu-i îndeamnă pe oameni la altceva decât la iubire. El rezuma Legea dreaptă a lui Dumnezeu în felul următor: Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta, şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi profeţii (Matei 22:347-40). Astfel, Legea nu era nici mai mult, nici mai puţin decât o clarificare a cerinţelor iubirii. În acelaşi fel, Domnul nostru a definit iubirea ca o respectare a poruncilor. Insistenţa Sa asupra acestui punct este izbitoare: „Dacă Mă iubiţi, păziţi cuvintele Mele“ (Ioan 14:15). „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte“ (Ioan 14:21). Iubirea nu poate fi exprimată fără liniile călăuzitoare ale Legii, iar Legea nu poate fi păzită din punct de vedere spiritual fără să fie motivată de iubire. Ioan a spus foarte limpede: „Aceasta este iubirea lui Dumnezeu, că noi păzim poruncile Lui, şi poruncile Lui nu sunt grele“ (1.Ioan 5:3). Iubirea face ca Legea să fie plăcută. Oricine îl iubeşte pe Dumnezeu se bucură de păzirea preceptelor Lui. Omul care îl iubeşte pe Dumnezeu strigă ca şi David: „Fă-mă să merg pe calea poruncilor Tale, căci în aceasta găsesc eu plăcere“ (Psalm 119:35). Pentru omul natural, legile lui Dumnezeu sunt ca nişte lanţuri, ca impunerea dură a voinţei unui stăpân. Astfel, Legea arată în el o absenţă a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Dacă în inima lui ar fi iubire, atunci nu i s-ar părea că Legea este greu de păzit. Aşa cum iubirea face ca Legea să fie plăcută, tot aşa face şi Legea ca iubirea să fie ceva concret şi practic. Iubirea care nu se exprimă sfârşeşte prin a se stinge. „Cum pot să-mi exprim sentimentele?“ se întreabă cel care iubeşte cu adevărat. Poruncile sfinte ale lui Dumnezeu dau răspunsul. Ele sunt manifestări sau expresii ale devoţiunii noastre pentru Dumnezeu, aşa cum afirmă 1.Ioan 5:3. Ele ne mai arată cum să ne exprimăm iubirea pentru oameni, aşa cum afirmă atât de limpede Romani 13:8-10:

- 22 -

Nu datoraţi nimănui nimic, ci să vă iubiţi unul pe altul, căci cine iubeşte pe altul a împlinit Legea. Căci: Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie falsă, să nu pofteşti, şi orice altă poruncă ar mai fi, se rezumă în acest cuvânt: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui, căci iubirea este împlinirea Legii. Legea şi iubirea nu sunt în duşmănie una cu alta. Conflictul apare de abia între Lege şi graţie ca mijloace de a ajunge la salvare. Legea nu prevede o cale spre viaţă pentru cel păcătos. Ea îl omoară şi-l conduce la graţia lui Dumnezeu ca unica speranţă de îndreptăţire. Salvarea se face prin graţie, prin intermediul credinţei (Efeseni 2:8). Dar aceasta nu înseamnă că Legea este inutilă pentru evanghelizare. Ea e inutilă ca standard după care ne putem lua ca să dobândim aprobarea lui Dumnezeu. „Prin faptele Legii, nici o carne nu va fi îndreptăţită înaintea Lui“ (Romani 3:20). Totuşi, la începutul Epistolei către Romani, Paul a mânuit din plin sabia Legii. El a făcut lucrul acesta pentru ca „orice gură să fie astupată şi toată lumea să devină vinovată înaintea lui Dumnezeu... căci prin lege vine cunoştinţa despre păcat“ (Romani 3:19-20). Este esenţial să-i declarăm omului păcătos poruncile lui Dumnezeu şi să-l facem să înţeleagă cum arată ura inimii sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. De abia atunci va alerga el la graţia lui Dumnezeu care i-a fost dată în Isus Cristos pentru a dobândi neprihănire (conformare cu standardul divin) şi iubire. Oamenii nu se întorc la Cristos din cauză că nu ştiu că au păcătuit împotriva Domnului. Ei nu sunt convinşi cu privire la păcatul lor, pentru că ei nu ştiu ce este păcatul. Ei nu au nici o idee despre păcat, din cauză că Legea lui Dumnezeu nu le-a fost niciodată predicată. Nu poţi să născoceşti în grabă un pretext ca să-ţi linişteşti conştiinţa, zicând: „Toţi au păcătuit“. Dimpotrivă, acest subiect necesită o abordare precisă şi profundă. Expune cele Zece Porunci până ce oamenii neconvertiţi văd moartea în care se află şi pierzarea spre care se îndreaptă (Romani 7:11). Când vezi că oamenii au fost răniţi de Lege, este timpul să recurgi la balsamul vindecător al Evangheliei. Samuel Bolton spune: „Acul ascuţit al Legii este cel care croieşte drum temerii de moarte“. Porunca a zecea Domnul nostru a găsit la tânărul bogat o cunoaştere superficială a poruncilor. Când menţiona o cerinţă a Legii, bietul om înşelat mărturisea că este nevinovat. Comportarea exterioară exemplară nu este singurul răspuns cerut de

- 23 -

Dumnezeu. Tânărul bogat trebuia să mai afle că „Legea este spirituală“ (Romani 7:14). Poate că el respecta efectiv regulile exterioare stricte ale Legii, dar rămânea orb la exigenţele ei privind gândurile şi intenţiile inimii. De aceea, Domnul trebuia să Se arate şi mai precis în predicarea acestei Legi. El a folosit-o ca o sondă pentru a provoca o durere în locul cel mai adânc al sufletului. Domnul ar fi putut adăuga o aplicaţie spirituală fiecăreia dintre poruncile pe care le amintea, aşa cum a făcut în Predica Sa de pe Munte. Zicând: „Să nu comiţi adulter“, El ar fi putut extinde sensul acestei porunci: „Cine se uită la o femeie ca s-o poftească a comis deja adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5:28). El ar fi putut dezvolta porunca „să nu ucizi“ pentru a include aici: „Cine se mânie pe fratele său fără motiv va fi pasibil de judecată“ (Matei 5:22). Dar „Bunul învăţător“ a aşteptat ca să-Şi poată pune degetul tocmai pe păcatul cel mai drag inimii tânărului bogat. Când Isus a zis: „Vinde tot ce ai şi dă săracilor“, El aborda porunca a zecea în implicaţia ei practică. Cristos Se servea de Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nu pofteşti“ ca de un cuţit ca să străpungă rana supurândă a lăcomiei din sufletul acestui om. Acest păcat nu se vedea cu ochiul liber. El nu apărea la suprafaţa comportamentului respectabil şi exemplar al acestui tânăr conducător. Dar pofta îi stăpânea sufletul în toată murdăria şi hidoşenia ei. Ca o suliţă, Legea lui Dumnezeu a străpuns pentru prima dată conştiinţa acestui tânăr. Dacă Isus ar fi spus doar: „Să nu pofteşti“, interlocutorul Său ar fi răspuns poate: „Nu doresc bunurile sau averea nimănui. Sunt mulţumit cu situaţia pe care o am“. Nu servea la mare lucru să mai citeze capitolul 20 din Exod. Isus a transformat această poruncă a zecea într-un test practic prin care îi cerea să renunţe la bogăţiile lui. Tânărul îşi iubea bogăţiile mai mult decât îl iubea pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, şi ca urmare a plecat de la Domnul. Dar în timp ce se ducea, ştia precis că este un păcătos zgârcit. El era deficient în iubirea lui pentru Dumnezeu, iubire de care atârna întreaga Lege (Matei 22:40). După cum vezi, Isus nu căuta un asentiment intelectual din partea tânărului bogat la faptul că era mai puţin sfânt decât Dumnezeu. Domnul a mânuit sabia Legii divine până ce a făcut nişte răni adânci şi dureroase în conştiinţa acestui om. Salvatorul n-a încercat să-l convingă să accepte faptul că „toţi au păcătuit“. El a continuat să lucreze cu Legea până ce sufletul omului a fost făcut să înţeleagă că era un răzvrătit împotriva unui Dumnezeu sfânt şi că el se vânduse prin lăcomia sa tiraniei lui Satan. În loc să facă compromis cu adevărul sfintei Legi a lui Dumnezeu în numele iubirii, Domnul nostru l-a lăsat pe tânărul bogat să plece. Dacă Cristos ar fi trecut cu vederea caracterul inviolabil al Legii perfecte ca să-l câştige pentru Sine pe acest păcătos, El ar fi distrus iubirea, căci aceasta se leagă strâns cu

- 24 -

respectul faţă de porunci. Adevărata iubire nu va accepta niciodată să treacă peste adevărul pe care se întemeiază. Predicatorii de astăzi trebuie neapărat să înveţe cum să expună Legea lui Dumnezeu în dimensiunea ei spirituală, căci, până nu învăţăm cum să rănim conştiinţele, nu vom avea răni pe care să le bandajăm cu pansamentul Evangheliei. în secolul 20, Biserica a încercat să vadă până la ce punct putea să-şi reducă mesajul, continuând totuşi să obţină convertiţi. S-a presupus că un mesaj minim ne va cruţa forţele, va răspândi mai departe Evanghelia şi va promova desigur şi unitatea evanghelicilor. S-a reuşit în felul acesta să se răspândească adevărul într-un strat atât de fin şi de superficial, încât lumea nici să nu-şi dea seama de existenţa lui. Repetarea monotonă şi invariabilă a unei metode stereotipe şi simpliste a sfârşit prin a-i plictisi pe păcătoşi şi prin a despuia Biserica de puterea ei de a atinge inimile. A venit timpul să redescoperim integralitatea şi bogăţia mesajului Evangheliei lui Cristos. Trebuie să predicăm caracterul sfânt al lui Dumnezeu şi să proclamăm preceptele Legii eterne a lui Dumnezeu, insistând cu zel şi cu conştiinciozitate asupra aplicaţiilor practice în viaţa membrilor adunărilor noastre. O terminologie prea generală nu reuşeşte să realizeze decât ceea ce ar fi obţinut Isus dacă ar fi menţionat la modul general poruncile Legii: un protest al tânărului bogat prin care el îşi arăta neştiinţa, indiferenţa şi orgoliul, dar inima i-ar fi rămas insensibilă la realitatea păcatului său. Oh, de-am învăţa cum să aplicăm Legea morală inimii omului! Unde se găsesc astăzi amvoanele de la care se arată limpede că legile curate ale lui Dumnezeu ridică pretenţii stricte asupra motivelor, dorinţelor, sentimentelor şi atitudinilor sufletelor noastre? Dacă le găsim, atunci vom descoperi şi biserici formate din oameni convinşi de păcatul lor şi gata să asculte vorbindu-se despre calea de salvare.

- 25 -

CAPITOLUL 3

Predicarea pocăinţei faţă de Dumnezeu

„Du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea o comoară în cer” (Marcu

10:21a).

Isus a pregătit până acum inima tânărului bogat pentru a primi ultimatumul Evangheliei. El îi arătase bunătatea incomparabilă a Tatălui Său faţă de cel păcătos. El îi reamintise Legea şi o aplicase în mod deosebit asupra inimii şi vieţii lui. Acum, ascultătorul Său era gata să cunoască ceea ce trebuia să facă pentru a moşteni viaţa eternă. El

trebuia să se pocăiască şi să creadă. Cerând tânărului bogat ca să vândă tot ce avea şi să dea săracilor, Domnul atrăgea atenţia exact asupra păcatului lăcomiei din inima lui. Nu era vorba totuşi de un test arbitrar, prin care tânărul bogat să-şi poată măsura profunzimea lăcomiei sale. Renunţarea la bunurile lui era şi o exigenţă esenţială a Evangheliei. El trebuia să întoarcă spatele acestui idol pentru a avea comorile cereşti. Acesta este miezul adevăratei pocăinţe. Cuvântul noutestamental tradus cu „pocăinţă“ înseamnă „o schimbare a gândirii“. Pentru a fi salvaţi, oamenii lacomi trebuie să se întoarcă de la pasiunea mistuitoare după bogăţie. Dacă acest tânăr care s-a dus la Isus nu-şi schimba în mod fundamental gândirea, el nu putea fi salvat. Apostolul Paul putea să spună: „Privesc toate lucrurile ca un gunoi pentru ca să-L câştig pe Cristos“ (Filipeni 3:8). El dispreţuia acum lucrurile care fuseseră importante pentru el înainte de convertire. Gândirea lui se schimbase. Isus cerea în clipa aceea ca tânărul bogat să-şi inverseze toate priorităţile, să-şi revoluţioneze filozofia de viaţă şi să se întoarcă de la idolul vieţii sale. Când a alergat la început la Isus, nu era în stare să înţeleagă ceea ce cere Evanghelia de la păcătoşii care vor să aibă viaţa eternă. Dar acum că era conştient de existenţa unui Dumnezeu sfânt şi a unei Legi încălcate, Domnul nostru i-a poruncit să se pocăiască.

- 26 -

Urechile noastre s-au obişnuit tot auzind că li se spune oamenilor: „Acceptă-L pe Isus ca pe Salvatorul tău personal“, dar această expresie nu se află nicăieri în Scriptură. Ea a devenit fără conţinut. Cuvintele „Salvator personal“ pot fi preţioase pentru creştin, dar sunt complet nepotrivite când e vorba să-l înveţe pe păcătos modul de a obţine viaţa eternă. Ele lasă în întregime la o parte un element esenţial al Evangheliei, şi anume pocăinţa. Iar acest ingredient necesar al predicării Evangheliei este pe cale de a dispărea rapid de la amvoanele evanghelice, chiar dacă Noul Testament vorbeşte foarte frecvent despre el. Când Isus Şi-a început lucrarea publică, mesajul Său a fost: „S-a împlinit vremea, şi Regatul lui Dumnezeu este aproape: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Marcu 1:15). Când a întâlnit-o la fântână pe femeia samariteancă, El a insistat ca ea să se întoarcă de la viaţa de adulter. Când l-a întâlnit pe Zacheu, Isus l-a schimbat dintr-un hoţ într-un filantrop. Acum, cererea adresată tânărului bogat este: „Întoarce-te de la pofta ta pentru bogăţii. Pocăieşte-te!“ Apostolii au predicat acelaşi mesaj. Ei, care erau cei mai apropiaţi de Cristos şi care I-au înţeles modul de a evangheliza, „au plecat şi au predicat oamenilor să se pocăiască“ (Marcu 6:12). în ziua Cincizecimii, Petru a îndemnat pe cei care aveau inimile străpunse: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor“ (Fapte 2:38). în timp ce predica în templu după vindecarea ologului, Evanghelia predicată de el a fost din nou aceasta: „Pocăiţi-vă deci şi convertiţi-vă, pentru ca păcatele să vă fie şterse“ (Fapte 3:19). Era limpede că Petru asculta de marea trimitere a Domnului nostru. Singura relatare a acelei trimiteri care consemnează conţinutul doctrinar al mesajului ce urma să fie predicat se află în Luca 24:46-47. Aici, Isus a pus accentul pe faptul că pocăinţa şi iertarea păcatelor ar trebui predicate în Numele Său printre toate naţiunile, începând de la Ierusalim. Apostolul Paul a stat înaintea intelectualilor de pe Areopag şi le-a declarat: „Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască“ (Fapte 17:30). Pentru Paul, necesitatea pocăinţei nu era ceva opţional, un adaos fără importanţă, ci era lucrul principal, tema fundamentală a instrucţiunilor lor destinate păcătoşilor. Doar a vorbi despre „acceptarea unui Salvator personal“ elimină pur şi simplu acest imperativ primordial al evanghelizării. În Efes, Paul s-a dus din casă în casă, „adeverind atât evreilor, cât şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Cristos“. înaintea lui Agripa, Paul a afirmat că misiunea lui era „să le deschidă (păgânilor) ochii şi să-i întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor“ (Fapte 26:18).

- 27 -

Păgânilor, Paul le-a predicat că „trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţă“ (Fapte 26:20). Astăzi, li se spune pe drept oamenilor să-şi mărturisească păcatele şi să ceară iertare. Dar evangheliştii şi pastorii uită să spună păcătoşilor să se pocăiască. Prin urmare, contemporanii noştri, victime ale acestei dezinformări, îşi imaginează că pot continua cu vechiul mod de viaţă, avându-L pe Isus în mod suplimentar pentru existenţa viitoare ca un fel de „asigurare contra iadului“. în felul acesta, ei au şi comorile de pe pământ, şi comorile din cer. Cine ar refuza un asemenea chilipir? Plăcerile păcatului şi bucuriile eternităţii: o afacere excelentă! Păcătoşii nu sunt făcuţi să simtă întristare, aşa cum s-a întâmplat cu tânărul bogat când a aflat că trebuie să se întoarcă de la păcat ca să aibă viaţă eternă. Totuşi, aceasta este condiţia sine qua non a promisiunilor Evangheliei. Scriptura leagă totdeauna pocăinţa de iertarea păcatelor (cf. Fapte 3:19; Luca 24:47; Fapte 26:18). Pocăinţa e necesară pentru iertarea păcatului. Mărturisirea păcatului nu este suficientă. Ea trebuie să fie însoţită de dorinţa arzătoare, venită din inimă, de a se întoarce de la viaţa dinainte trăită în păcat la o nouă umblare pe calea conformării cu voia divină. Nimeni nu-L poate servi pe Dumnezeu şi pe Mamon (Matei 6: 24), şi Dumnezeu nu-l va salva niciodată pe acela care continuă să-l servească pe Mamon. Să mărturiseşti „am păcătuit iubind bogăţiile“ în timp ce intenţionezi să cauţi în continuare aceste bogăţii nu înseamnă deloc pocăinţă. Pentru a fi salvat, tânărul bogat trebuia să se decidă nu numai să-şi mărturisească păcatul, ci să-l şi lase. „Cine îşi acoperă păcatele nu va prospera, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele va avea milă“ (Proverbe 28:13). Deşi mărturisirea însoţită de întristare este o parte esenţială a pocăinţei, nu e totalitatea ei. Schimbarea atitudinii minţii care are ca rezultat o întoarcere hotărâtă şi categorică de la păcat este inima şi sufletul adevăratei pocăinţe. Cu toate acestea, nu este de mirare că pocăinţa nu e predicată astăzi. Cum poate un om să se întoarcă la un Dumnezeu pe care nu-L cunoaşte? Cum poate un păcătos să se întoarcă de la un păcat faţă de care este orb, din cauză că nu ştie nimic despre Legea sfântă a lui Dumnezeu? Dacă predicatorii moderni consideră că această primă parte din mesajul lui Isus este inaplicabilă vieţii omului modern, atunci trebuie să revizuiască condiţiile principale pe care le prezintă păcătoşilor. Nu este greu să trezeşti într-un păcătos mustrări de conştiinţă, deoarece el ştie că e pierdut. Chiar şi criminalii arată totdeauna căinţă când îi ameninţă pedeapsa. Fă-i pe prietenii tăi să mediteze la viaţa după moarte, şi vei vedea probabil născându-se în ei un presentiment al posibilităţii unui pericol sau unei alte ameninţări. Arată-le apoi că imperfecţiunea vieţii lor poartă

- 28 -

responsabilitatea acestei ameninţări, şi ei vor fi atunci gata să-L accepte pe Isus ca pe Salvatorul lor personal de aceste consecinţe fatale. Dar în acest punct n-ai putea să le ceri să se pocăiască. „Ce vrei să zici?“ ar fi întrebarea prietenilor tăi. Dacă le-ai cere să-şi mărturisească cu mâhnire păcatele, ar fi simplu. Dar nu le poţi cere să se întoarcă de la nişte păcate despre care nu ştiu nimic la un Dumnezeu necunoscut. Dacă nu sunt conştienţi că au încălcat vreo lege a lui Dumnezeu sau că s-au dedat în mod obişnuit la vreun păcat anume, atunci nu ştiu de la ce să se întoarcă. Le pare rău să afle că ar putea să ajungă la pierzare, dar nu sunt întristaţi că L-au supărat pe Dumnezeul cel sfânt. într-adevăr, ei consideră păcatul ca un pas greşit inevitabil al unei creaturi care nu se poate ajuta singură. Evangheliştii trebuie să folosească Legea morală ca să dezvăluie gloria Dumnezeului faţă de care s-a greşit. Atunci, păcătosul va fi gata să plângă, nu numai din cauză că este periclitată siguranţa sa personală, ci şi mai ales din cauză că s-a făcut vinovat de trădarea Regelui regilor. „Ei se vor uita la Mine, Cel pe care L-au străpuns, şi-L vor jeli“ (Zaharia 12:10). Inima omului va şopti suspinând: Cine-i de vină? Cine Te-a chinuit? Vai, trădarea mea, Isuse, Te-a lovit. De Tine, Doamne, m-am lepădat, Eu Te-am crucificat! Johann Heermann Legea sfântă trebuie să cerceteze viaţa omului păcătos ca să caute păcatele precise aflate în ea. Ea trebuie aplicată în mod spiritual pentru a scoate la iveală forţa interioară a fărădelegii. Atunci, şi numai atunci va şti păcătosul de la ce să se întoarcă pentru ca să fie salvat. Fără îndoială că tânărul bogat ar fi primit plin de bucurie versiunea modernă a Evangheliei. Fără a i se cere pocăinţa, el ar fi acceptat ajutorul lui Isus ca să ajungă în Cer. Desigur că ar fi recunoscut că este lipsit de gloria lui Dumnezeu (deşi nu s-ar fi referit la acelaşi lucru ca Paul în Romani 3:10-18). Desigur că ar fi acceptat şi darul vieţii eterne dacă lucrul acesta nu l-ar fi angajat la nimic. Dar el nu era gata să renunţe la câştigul ruşinos pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Obstacolul era: „Vinde tot ce ai şi dă săracilor“. El nu era gata să facă lucrul acesta pentru a dobândi viaţa eternă. El a venit la Isus alergând, dar refuza să renunţe la Mamon. Bisericile sunt plini de oameni care mărturisesc că sunt creştini, dar care n-au auzit niciodată că Isus cere pocăinţă de la cei care doresc să aibă viaţa eternă. Oamenii se îngrămădesc „să-L accepte pe Isus ca Salvator personal“ fără să

- 29 -

vândă tot. Predicatorul sau evanghelistul nu le-a spus niciodată că există o condiţie indispensabilă pentru obţinerea comorilor din Cer, şi anume pocăinţa. Ca urmare, convertiţii evanghelizării moderne sunt adesea la fel de lumeşti după ce-au luat „decizia“ ca şi mai înainte, căci ei au luat o decizie greşită. Cel lacom după avere continuă să se cramponeze de bogăţiile şi plăcerile lui. Averea şi confortul rămân priorităţile esenţiale care îi marchează viaţa. Neliniştiţi şi îngrijoraţi de acest fenomen, evanghelicii au inventat ideea de „creştini carnali“.* Potrivit acestei concepţii, ar fi vorba despre nişte persoane care au primit darul vieţii eterne, dar încă nu s-au întors de la păcat. Ei I-au „permis“ lui Isus să fie Salvatorul lor, dar încă nu şi-au predat viaţa în mâna Domnului. încercând să dreagă un conţinut deficient al evanghelizării, Biserica a adoptat o concepţie de lucru la fel de deficientă. Ea acceptă drept convertiri autentice experienţele îndoielnice ale unor bărbaţi şi femei şi oferă celor care fac un pas mai departe răsplata suplimentară a unei „vieţi victorioase“. Ei bine, tânărul bogat ar fi fost bucuros un „creştin carnal“. Nu i-ar fi plăcut oare să primească certitudinea posedării vieţii eterne în timp ce-ar fi continuat să-l servească pe diavol? Nu mai este nevoie să spunem, Biblia nu cunoaşte existenţa unei creaturi monstruoase şi groteşti ca omul acela salvat care nu vrea să se pocăiască cu adevărat. Nici un copil nelegitim nu va intra în Regatul lui Dumnezeu. Pentru a intra în el, nu va fi suficient să se nască prin credinţă, ci să şi treacă prin pocăinţă. Cristos le-a îndepărtat deseori pe mulţimi de Sine când a susţinut că: „Acela dintre voi care nu renunţă la tot ce are nu poate fi discipolul Meu“ (Luca 14:33). El nu vorbea despre viaţa din belşug, nici despre uriaşii „victorioşi“ ai credinţei. El cerea această renunţare la orice lucru pentru a se întoarce la El ca o condiţie cerută din partea celor care vor să devină discipolii Săi. Pentru tânărul bogat existau deci două posibilităţi: ori să se întoarcă de la bogăţiile pământeşti la comorile cereşti, ori să se cramponeze de bogăţiile pământeşti şi să piară. Trebuia în mod imperativ ca el să se despartă de păcatul său sau de Salvatorul. Nu avem nici un drept să schimbăm sau să reducem condiţiile puse de Domnul Isus pentru intrarea în Regatul Său. Cristos n-a inventat o Evanghelie diferită pentru secolul 20. Dar e trist să constatăm că misionarii, bisericile şi literatura evanghelică au abandonat fără să-şi dea seama doctrina pocăinţei şi au înlocuit-o cu un fel de mărturisire a păcatelor, cu mâhnire, dar uşor de făcut. Această piatră unghiulară fundamentală şi indispensabilă a Evangheliei este astfel neglijată. Dacă se renunţă la „principiile elementare ale lui Cristos“ (Evrei 6:1), care va fi sfârşitul sufletelor care ajung sub această influenţă? Nu e de mirare că evanghelizarea pe care o facem este ineficace! Bisericile au toate motivele să fie îngrijorate de lucrul acesta, căci ele nu mai predică Evanghelia lui Isus!

- 30 -

Apostolul Paul s-a dus din casă în casă şi i-a învăţat pe oameni pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Cristos (Fapte 20:21). Acesta a fost mesajul central al Bisericii atunci când Duhul Sfânt a înzestrat-o cu Puterea Sa. Este timpul să se predice din nou pocăinţa. Oamenii trebuie puşi faţă în faţă cu ultimatumul lui Cristos dat tânărului bogat: Ori te pocăieşti, ori pieri prin mâna Dumnezeului sfânt, a Cărui Lege perfectă ai dispreţuit-o într-un mod criminal. Respinge păcatul, altfel Dumnezeu te va izgoni dinaintea Sa. Fiul risipitor nu se putea întoarce la tatăl său în timp ce se afla în braţele prostituatelor. Nici tu nu poţi intra în Cer dacă te agăţi de bogăţiile tale.

- 31 -

- 32 -

CAPITOLUL 4

Predicarea credinţei în Fiul lui Dumnezeu

„Vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă” (Marcu 10:21b).

Pocăinţa şi credinţa sunt ca nişte surori siameze. Acolo unde se află una nu poate lipsi nici cealaltă. Ele sunt de nedespărţit în inima celui convertit cu adevărat. Adevărata credinţă implică pocăinţă. Adevărata pocăinţă e totdeauna legată de credinţă. Astfel, evangheliştii le spun uneori păcătoşilor să se pocăiască, alteori le cer doar să creadă, şi

câteodată le menţionează pe amândouă. Cristos a cerut de la tânărul bogat credinţă în Sine, precum şi pocăinţă de faptele moarte ale păcatului. Acest tânăr conştiincios adoptase o filozofie de viaţă care punea bogăţiile materiale pe un loc foarte înalt în scara valorilor. Gândurile lui se bazau pe admiraţia sa faţă de bogăţii şi pe dorinţa de a le poseda. Dorinţele lui fierbinţi erau aţintite asupra acumulării bogăţiilor. Voinţa lui era înclinată să aleagă orice opţiune care i-ar fi putut mări sau păstra bunurile materiale. Poruncindu-i să se pocăiască, Domnul nostru îl îndemna pe tânărul bogat să-şi abandoneze filozofia de viaţă pe care o avea. Dacă voia să posede „comori în Cer“, trebuia să-şi separe inteligenţa, dorinţele şi voinţa de dragostea pentru bogăţiile pământeşti. Cu toate acestea, gândurile, dorinţele şi înclinaţiile acestui căutător nu puteau rămâne într-un vid. Dacă inima este curăţită prin măturare, ea nu trebuie să rămână neocupată, altfel o vor umple şapte demoni mai răi decât primul (Matei 12:43-45). O nouă doctrină trebuie să ne umple mintea, un alt scop trebuie să ne orienteze dorinţele şi un alt stăpân trebuie să ne direcţioneze voinţa. Tânărul bogat trebuie să creadă în Domnul Isus, altfel renunţarea la un singur păcat ar fi dus nemijlocit la unul şi mai mare. El trebuia deci să creadă. Aşa trebuie să înţelegem şi invitaţia lui Isus: „Vino şi urmează-Mă!“ Dumnezeul devenit Om întinde cu tandreţe mâna spre un răzvrătit care iubeşte banii mai mult decât îl iubeşte pe El. „Vino“. Invitaţia este adresată unui biet păcătos care a căzut „în ispită şi în laţ, şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care i-

au cufundat pe oameni în distrugere şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“ (1.Timotei 6:9-10). Unui călcător de Lege, Salvatorul îi spune: „Vino. Crede în Mine. Dă-Mi inteligenţa ta, iubirea ta şi ascultarea ta“. Încă o dată, este necesar să ne clarificăm ideile confuze şi eronate privind credinţa. Cum Se oferea Isus acestui tânăr vinovat? Ca Unul care trebuie urmat. Cu alte cuvinte, El zicea: „Învaţă de la Mine, imită-Mă, ascultă de Mine. Tu Mă numeşti ‚Învăţătorule‘. Joacă atunci rolul unui serv şi al unui discipol. Nu vreau doar să te aud spunându-Mi ‚Învăţător‘. Trebuie să şi crezi că sunt. Hai, urmează-Mă“. Isus a pus următoarea întrebare în Luca 6:46: „De ce Mă numiţi ‚Doamne, Doamne‘ şi nu faceţi ceea ce spun Eu?“ Invitaţia lui Isus este diametral opusă principiilor evanghelizării moderne. Cel mai adesea, predicile implică faptul că Isus este un Salvator personal care îi ajută pe oameni să iasă din necazuri, probleme şi pericole. El este zugrăvit ca un Isus „de serviciu“, stând la uşă, doritor şi gata să ajute pe oricine va accepta să-I dea permisiunea de a deveni Salvatorul său. Dar despre Stăpânul şi învăţătorul care trebuie urmat şi ascultat nu se spune nimic. Scriptura prezintă cu mare claritate faptul că cererea de a-L urma pe Isus ca discipol se aplică încă de la început. Poarta strâmtă se află la începutul căii înguste care duce la viaţă eternă. Nu este vorba despre o propoziţie opţională adăugată pentru credincioşii cei mai zeloşi. Într-adevăr, Isus este un ajutor foarte binevenit în nevoi (Psalm 46:1) pentru toţi cei care se încred în El. Totuşi, El nu dă niciodată ajutor care să aducă salvarea sufletului unui om care refuză să-L urmeze. Dacă Isus S-ar fi mulţumit să-i spună tânărului bogat că poate da oamenilor comori cereşti şi viaţă eternă, l-ar fi indus în eroare. Păcătosul trebuie să ştie că Isus nu vrea să fie Salvator pentru cineva care refuză să I se supună Lui ca Domn sau Stăpân. Cristos nu cunoştea această invenţie a omului din secolul 20, potrivit căreia a-L accepta pe Isus ca Domn este ceva opţional. Pentru El nu exista o etapă ulterioară, indispensabilă pentru obţinerea unor mari binecuvântări, dar facultativă în ceea ce priveşte intrarea în Regatul lui Dumnezeu. Mesajul modificat de astăzi i-a înşelat pe bărbaţi şi femei promiţându-le că Isus va deveni cu plăcere Salvator chiar şi pentru cei care refuză să-L urmeze ca Domn. Pur şi simplu nu acesta este adevărul! Invitaţia lui Isus la salvare este: „Vino, urmează-Mă“. Recunoaşterea practică a Domniei lui Isus, adică predarea în faţa conducerii şi stăpânirii Sale prin actul de a-L urma este însăşi esenţa credinţei salvatoare. Doar acei care „mărturisesc cu gura pe Domnul Isus“ (Romani 10:9) vor fi salvaţi. A crede şi a te supune sunt în Noul Testament nişte noţiuni paralele, care sunt schimbate adesea între ele. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţă eternă, şi cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui

- 33 -

Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3:36). A crede înseamnă a te supune. Fără supunere nu vei vedea viaţa! Dacă nu te pleci sub sceptrul lui Cristos, nu vei primi beneficiile sacrificiului lui Cristos. Exact aceasta a spus Isus tânărului bogat. Acest tânăr dorea sincer viaţa eternă şi L-ar fi invitat cu bucurie pe Isus să intre în inima lui pentru a căpăta acest dar. Isus nu aştepta invitaţia omului ca să intre în inima lui. Dimpotrivă, El punea condiţiile: Îţi voi da viaţă eternă dacă vii şi Mă urmezi. Tu devii servul Meu. Supune-ţi gândurile învăţăturilor Mele, căci Eu sunt Marele Profet. Apleacă-ţi voinţa sub poruncile Mele, căci Eu sunt Regele tău. Numai în aceste condiţii îţi ofer salvarea şi viaţa. Dacă Isus S-ar fi mulţumit să-l salveze pe tânărul bogat doar pe baza unei recunoaşteri intelectuale a rolului Său de Salvator, Noul Testament ar fi fost o carte diferită. Mai întâi, tânărul ar fi plecat feri-cit. Dacă Isus ar fi acceptat să fie Salvatorul personal al unuia peste care nu era Domn, Ioan nu ar fi putut scrie: „Cine zice: îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el“ (1.Ioan 2:4). Dacă ar fi oferit El tânărului bogat comorile cereşti fără să-i ceară să-L urmeze, Iacov nu ne-ar fi învăţat niciodată că „credinţa fără fapte este moartă“ (Iacov 2:20). „Viaţa eternă“ şi „comorile din cer“ pe care le căuta acest tânăr erau doar o parte a salvării pe care a venit Isus s-o aducă. Se profeţise deja: „El va salva poporul Său de păcatele lui“ (Matei 1:21). Domnul n-a venit pe pământ numai ca să-Şi elibereze poporul de pierzarea eternă, făcând abstracţie de această chestiune a păcatului. Isus i-a cerut tânărului bogat să I se supună Lui ca Domn. După aceea, el ar fi fost eliberat de puterea păcatului. Credinţa nu înseamnă doar un semn afirmativ din cap la o serie de fapte. Ea înseamnă să-L urmezi pe Cristos. Ce ciudat ar fi astăzi un asemenea mesaj pentru urechile multora care te ascultă! Ei sunt obişnuiţi să li se vorbească despre acceptarea ajutorului dat de Isus pentru a ajunge la salvare. Dar El cere şi recunoaşterea stăpânirii Sale, ascultarea de autoritatea Sa, supunerea plină de respect înaintea Lui ca Domn. Prietenii tăi au ajuns să creadă că a-L urma pe Domnul este doar ceva suplimentar, ca „glazurarea unei prăjituri“. Ce-ar crede ei dacă ai insista să spui, cum a făcut Isus, că aplecarea înaintea lui Isus ca monarh absolut este o condiţie preliminară esenţială pentru intrarea în Regatul lui Dumnezeu? Dacă predici la fel de clar şi de lămurit ca Isus, probabil că-ţi vei atrage dezaprobarea multor „evanghelici“. „Complici adevărul şi ne condamni învăţătura“, se vor plânge ei. Ei te vor acuza până şi de faptul că predici o salvare prin fapte. „Doar nu crezi că majoritatea evanghelicilor au greşit! Cel

- 34 -

puţin nu greşesc atât de mult încât să rişti producerea unei dezbinări. Fii atent cum vorbeşti în privinţa aceasta, altfel ai putea declanşa o furtună“. Astfel, ţi se va lansa un apel subtil ca să înăbuşi Evanghelia de dragul unităţii. Vei dilua sau subţia învăţătura despre credinţă dată de Isus ca să se potrivească cu tradiţia evanghelică? Atunci, unitatea nu va fi costat niciodată atât de scump. Cineva ar putea întreba: Vrei să spui că nu este valabil să-i faci pe oameni să ridice mâna, să se ridice în picioare, să meargă în faţa bisericii şi să se roage cu un consilier? Un evanghelist mi-a spus că este simplu ca bună ziua: 1. Mărturiseşte-ţi păcătoşenia. 2. Crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcătoşi. 3. Acceptă darul gratuit al lui Dumnezeu. Ei bine, aceasta nu era suficient pentru tânărul bogat din Marcu 10. Isus a insistat ca el să se pocăiască şi să-L urmeze ca Domn. Generaţia noastră a auzit vorbindu-se multe despre Isus, dar aceste realităţi sunt adesea uitate şi trecute sub tăcere. Conceptul simplu de credinţă s-a denaturat în mod deplorabil. Fără îndoială, trebuie neapărat să reluăm invitaţia autentică a învăţătorului şi să o strigăm de pe acoperişuri: „O, oameni induşi în eroare, nu există viaţă eternă dacă nu-L urmaţi pe Domnul. Dar El vă invită să veniţi şi să vă supuneţi înaintea autorităţii Lui. Atunci vă va da viaţa“. Domnul nostru Isus Cristos a făcut dovada unei onestităţi depline faţă de tânărul bogat. El a afirmat limpede că a-L urma implică o cruce. „Luaţi crucea“, acest instrument care provoacă durerea. „În lume veţi avea strâmtorare“ (Ioan 16:33), i-a asigurat învăţătorul pe discipolii Săi. Astfel, tânărul bogat ştia chiar de la început că ascultarea de Isus îl va costa necazuri şi sacrificii. Pe lângă renunţarea la plăcerile cele mai mari ale poftelor lui carnale, el trebuia să renunţe şi la avantaje legitime înaintea Legii divine. Va pierde prieteni. Pe această cale îl aşteptau multe ore de autocercetare şi rugăciune. Viaţa de discipol costă scump. „Stai jos mai întâi şi calculează costurile“ (Luca 14:28), îi spunea cu alte cuvinte Isus tânărului bogat devenit conştient de păcatul său. Nu vreau să te prind în cursă. Nu-ţi ofer sfârşitul tuturor grijilor lumeşti sau o viaţă de huzur. N-aş vrea să te atrag prin înşelăciune. Drumul pe care Mă poţi urma este bolovănos şi abrupt, iar asupra ta se vor abate mereu furtuni. Sunt multe dealuri de dificultăţi şi multe văi de umilinţă pentru creştinii autentici. De aceea, ţi-am pus în faţă simbolul unei cruci care să-ţi descrie limpede

- 35 -

dificultăţile şi sacrificiile cerute de la discipolii Mei. Doresc ca tu să vii la Mine, dar vreau mai întâi să calculezi preţul de plătit pentru a Mă urma. Deşi este involuntară, înşelătoria caracterizează astăzi multe invitaţii de a veni la Cristos. Necredincioşilor li se reaminteşte tristeţea, singurătatea, descurajarea şi eşecul. Viaţa este o povară grea pentru ei. Necazurile îi înconjoară din toate părţile. Viitorul le rezervă ameninţări grave. Apoi păcătoşii sunt invitaţi să vină la Cristos, care va schimba toate acestea şi le va reda zâmbetul. El este zugrăvit ca un psiholog cosmic care va rezolva toate problemele într-o singură şedinţă de consiliere. Nu se menţionează nimic despre disciplina pe care o cere Cristos, nici despre dificultăţile, sacrificiile şi suferinţele pe care le aduce după sine decizia de a-L urma. Nu este de mirare că mulţi dintre cei care „merg în faţă“ ca să încerce pastila „Evangheliei moderne“ nu mai sunt văzuţi niciodată la faţă. Ei reacţionează ca un tânăr recrut. Sergentul însărcinat cu recrutările îi spune că va descoperi lumea, îi vorbeşte despre onoarea şi prestigiul uniformei, dar nu-i zice nimic despre sculatul dis-de-dimineaţă, despre marşurile forţate, despre gărzile de noapte. De asemenea, nimic despre sângele, focul şi groaza de pe câmpul de luptă. Uneori, tânărul „convertit“, după câteva zile de mărturisire a faptului că este creştin, se trezeşte şi descoperă că dificultăţile se înmulţesc. „Luna de miere“ psihologică s-a evaporat ca ceaţa de dimineaţă. Crezând că a fost păcălit de promisiunea iluzorie a evanghelistului, nu se mai arată la faţă. Fără să se ţină seama de caracterul efemer al experienţei „noului convertit“, el este inclus în statistici ca să dovedească succesul ultimei campanii de evanghelizare. El nu cere botezul, nici calitatea de membru într-o biserică locală. Nu activează la orele de şcoală duminicală sau nici măcar nu ia parte. El nu serveşte în biserică, nu depune mărturie şi nu edifică Corpul lui Cristos. Dacă acest „convertit“ consolidează reputaţia evanghelistului, în schimb reprezintă adesea pentru bietul pastor şi pentru biserică o sursă de frustrare şi nesfârşite dureri de cap. Astfel, în timp ce evangheliştii itineranţi seceră bucuria, bisericile se cufundă într-o situaţie confuză, încurcată şi tulbure. Integritatea cere o abordare mult mai onestă. Căutătorul din zilele noastre merită să fie tratat ca tânărul bogat de altădată. Trebuie să i se spună că Domnul la care îl chemăm aşteaptă de la el să poarte crucea. Ca să arătăm gravitatea unei asemenea decizii, am face bine să le spunem: „Staţi jos şi gândiţi-vă bine“, în loc să le zicem: „Ridicaţi-vă şi veniţi în faţă“. „Nu vă angajaţi orbeşte pe această cale. Dacă puneţi mâna pe plug, nu aveţi voie să vă întoarceţi înapoi. în cer există comori. Dar ele aparţin doar celor care ‚âşi iau crucea‘ pe pământ“. O asemenea predicare, deşi fidelă Bibliei, nu se înscrie în stilul evanghelizării moderne. După predică, în program este invitaţia adresată ascultătorilor de a-şi

- 36 -

manifesta în mod public decizia. Noi nu-i putem dezamăgi pe toţi creştinii prin trimiterea acasă a păcătoşilor pentru ca să mediteze asupra consecinţelor grave ale acestor chesti-uni privind eternitatea! Dacă toată seara am aşteptat momentul crucial în care oamenii să-L accepte în mod vizibil pe Isus, nu putem pune asemenea obstacole în calea aşteptărilor noastre! Ia să ne gândim numai ce urmări ar avea lucrul acesta asupra serviciilor noastre de evanghelizare! S-ar putea chiar ca mulţi necredincioşi să plece plini de întristare! Nu ştim dacă tânărul bogat s-a încrezut vreodată în Cristos şi s-a pocăit de păcat. Dar el a fost confruntat în mod onest cu Evanghelia şi cu consecinţele ei pentru viaţa lui. El n-a fost ademenit să ia o decizie cu ajutorul unor presiuni demne de tehnicile moderne de publicitate care sunt folosite astăzi de către unii consilieri spirituali. Acest tânăr n-a fost supus nici unei manipulări subtile prin metodele psihologice obişnuite ale comercianţilor. Când a plecat, el cunoştea perfect răspunsul la întrebarea lui iniţială.

- 37 -

- 38 -

CAPITOLUL 5

Predicarea siguranţei de a fi acceptat înaintea lui

Dumnezeu

„Dar el s-a întristat de aceste cuvinte şi a plecat mâhnit, căci avea multe bunuri” (Marcu 10:22).

În discuţia Sa cu tânărul bogat, Isus n-a abordat subiectul siguranţei salvării. Tăcerea în privinţa aceasta se arată în sine foarte semnificativă. Atâţia lucrători creştini simt obligaţia de a face lucrarea Duhului Sfânt de a da această asigurare de salvare celor pe care îi evanghelizează! Totul se bazează pe presupunerea greşită că atunci când un om „s-a dus în

faţă“ a venit de fapt la Cristos. Desigur, se crede că dacă acest păcătos a repetat cu buzele lui rugăciunea consilierului, L-a invocat cu adevărat pe Domnul în inima lui! Această iluzie este dată prin adăugarea unei propoziţii la „liturghia de salvare“ care nu este adresată atât de mult lui Dumnezeu, cât păcătosului care repetă rugăciunea. „Îţi mulţumesc că ai venit în viaţa mea şi că mi-ai ascultat rugăciunea aşa cum ai promis“. Apoi consilierul deschide Biblia la Ioan 3:16, etc. şi înlocuieşte cuvântul „lume“ şi „oricine“ cu numele păcătosului. După aceea, consilierul greşit îndrumat îl asigură pe păcătos cu toată autoritatea lui Dumnezeu că este salvat. Se adaugă atenţionarea de a nu păcătui împotriva lui Dumnezeu prin punerea vreodată la îndoială a salvării lui, căci aceasta ar echivala cu a-L face pe Dumnezeu mincinos. Această practică eretică şi distrugătoare a sufletului este concluzia logică a unui sistem care nu prea ţine cont de Dumnezeu, care nu-I predică Legea, care reduce credinţa la „acceptarea unui dar“ şi care nu aminteşte niciodată supunerea în faţa domniei lui Cristos sau purtarea unei cruci. Practica actuală de a încerca să-i convingi pe oameni de această siguranţă pe baza a două sau trei versete şi atenţionarea ridicolă „să nu-L faci mincinos pe Dumnezeu“ arată că însăşi „acceptarea darului“ nu cere decât un răspuns exterior şi o rugăciune

de pe buze. Chiar dacă rareori se intenţionează aşa ceva, aceasta este impresia lăsată în mod clar celor „convertiţi“. Unele biserici şi-au dezvoltat propriul mod de a transmite celor convertiţi siguranţa salvării. în asemenea cazuri, clasa candidaţilor la confirmare înlocuieşte contactul cu consilierul spiritual, iar răspunsurile din catechism înlocuiesc rugăciunea repetată după cea făcută de consilier. Se presupune că răspunsurile învăţate şi recitate pe de rost sunt o dovadă suficientă că cel interesat şi-a pus încrederea în Cristos. A pune la îndoială convertirea celor confirmaţi este ceva de neconceput, în afară de un păcat grav. Orice îndoială exprimată de adolescentul confirmat este dată la o parte de adulţi ca fiind o înţelegere greşită a legământului. Prin urmare, tânăra generaţie trage concluzia că un consimţământ mintal la un ansamblu dat de doctrine le garantează salvarea. De asemenea, acest sistem trece cu vederea necesitatea unei experienţe lăuntrice a graţiei. Deşi Dumnezeu, Legea, pocăinţa şi cre-dinţa sunt frumos definite, ele rămân neaplicate. Se evită astfel o confruntare onestă cu exigenţele Domniei lui Cristos - o cruce de dus în această lume. Isus Cristos nu avea intenţia să sfârşească discuţia cu tânărul bogat în aşa fel, încât acesta să depună o mărturie publică sau să repete o rugăciune spusă de El. Cristos iubea sufletul acestui tânăr şi dorea ca acest suflet să fie unit spiritual cu Făcătorul lui printr-o pocăinţă şi credinţă lăuntrică. Fără îndoială că tehnicile evanghelice de astăzi ar fi dat tânărului bogat siguranţa salvării înainte ca acesta să plece. Iar după aceea nimeni n-ar mai fi îndrăznit să pună la îndoială convertirea lui. La urma urmelor, el „s-a dus în faţă“ pe drum înaintea lui Isus. A zis rugăciunea care trebuia, cerând viaţa eternă. Este evident că în camera de consiliere din cadrul bisericii de astăzi ar fi fost afectat de întristare şi poate că ar fi şi plâns. Cine ar fi îndrăznit „să-L facă pe Dumnezeu mincinos“ spunând că el nu era salvat? în viaţa lui nu exista nici un păcat mare sau vreo învăţătură greşită prin care să se pună la îndoială apartenenţa sa la legământ. Şi totuşi, el nu fusese primit în legământul lui Dumnezeu! Oamenii pot fi profund mişcaţi de adevăr fără să fie convertiţi. Demonii cred învăţătura sănătoasă şi tremură (Iacov 2:19). Tânărul bogat a crezut şi s-a întristat, dar era tot pierdut. În acest pasaj găsim implicaţii extraordinare în ceea ce priveşte doctrina siguranţei salvării. Nici unul dintre semnele favorite şi recunoscute astăzi drept dovezi ale lucrării lui Dumnezeu de salvare a unui om nu sunt valabile. Trebuie să repetăm aici ceea ce am spus mai sus din cauza miturilor înrădăcinate în lumea noastră evanghelică. Tânărul bogat „s-a dus înainte“ în mod public, dar nu era salvat. El I-a cerut cu sinceritate lui Isus viaţa eternă, dar nu i s-a dat acest dar. El a fost vizibil mişcat de mesajul lui Cristos, dar nu era convertit. El ar fi dat răspunsuri bune la catecheză, căci este limpede că era de acord cu ce a spus Domnul nostru despre Sine însuşi. Şi totuşi era la fel de pierdut ca şi înainte.

- 39 -

Oricine i-ar fi dat acestui iubitor de bogăţii siguranţa salvării ar fi ajuns în opoziţie cu Dumnezeu însuşi. A-i spune că cererea lui de viaţă eternă a fost împlinită din cauză că Dumnezeu acordă totdeauna salvare celor care o cer verbal ar fi o minciună. Lucrul acesta ar contrazice cuvintele lui Isus şi ar distruge sufletul omului prin aceea că i-ar da o speranţă falsă. A-i da la o parte tristeţea făcând aluzie la apartenenţa sa la legământ s-ar dovedi un lucru la fel de înşelător. Dar tocmai o asemenea pace falsă este dată miilor de bărbaţi, femei şi copii de către pastori şi misionari. A da o siguranţă falsă păcătoşilor e un semn biblic al profetului fals. „De la profet şi până la preot, toţi se folosesc de înşelătorie. Ei au pansat în mod uşuratic rana poporului Meu, zicând: Pace, pace, când nu este pace“ (Ieremia 6:14). Doar Duhului Sfânt îi revine însărcinarea de a asigura inimile copiilor lui Dumnezeu. Astfel, părinţii noştri în credinţă n-ar fi folosit metodele de asigurare privind salvarea care sunt astăzi la modă. În „Confesiunea de la Westminster“*, poziţia biblică despre siguranţa salvării este atât de limpede afirmată, încât e vrednică de toată atenţia noastră: 1. Deşi ipocriţii şi alţi oameni neregeneraţi pot să se înşele cu speranţe false şi cu presupuneri carnale că au găsit favoare în ochii lui Dumnezeu şi că sunt salvaţi, speranţa lor va pieri. Din contră, cei care cred cu adevărat în Domnul Isus şi-L iubesc cu sinceritate, străduindu-se să umble cu o conştiinţă curată înaintea Lui, pot încă din această viaţă să fie ferm asiguraţi că sunt în stare de graţie şi se pot bucura în speranţa gloriei lui Dumnezeu, iar această speranţă nu va fi făcută niciodată de ruşine. 2. Această siguranţă nu este o simplă presupunere sau o părere probabilă bazată pe o speranţă care poate greşi, ci o asigurare infailibilă a credinţei, bazată pe adevărul divin al promisiunilor privind salvarea, pe dovezile lăuntrice ale graţiei divine, pe mărturia depusă de Duhul de înfiere care adevereşte împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, Spirit care este garanţia moştenirii noastre prin care suntem sigilaţi pentru ziua răscumpărării. 3. Această asigurare infailibilă nu este o componentă firească a credinţei, ci un credincios adevărat poate adesea s-o aştepte îndelung şi să se lupte cu multe greutăţi înainte de a avea parte de ea; totuşi, fiind făcut în stare de Duhul Sfânt să cunoască lucrurile pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie, poate ca prin folosirea lor corectă şi fără nişte revelaţii speciale să aibă această siguranţă. Şi de aceea este de datoria fiecărui om să-şi dea toată osteneala pentru a-şi face chemarea şi alegerea sigure. De abia atunci se va umple de bucurie inima omului şi va primi pacea Duhului Sfânt. în iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, precum şi în putere şi bucurie în îndatoririle ascultării se arată

- 40 -

adevăratele roade ale acestei siguranţe a salvării, care este departe de a-l predispune pe om la o viaţă uşuratică. 4. La adevăraţii credincioşi, siguranţa salvării poate fi în diferite feluri zguduită, diminuată şi temporar pierdută: dacă neglijează să o păstreze, dacă cad în vreun păcat anume care le răneşte conştiinţa şi-L întristează pe Duhul Sfânt, dacă se întâmplă să cadă pradă vreunei ispite bruşte şi puternice, dacă Dumnezeu le retrage lumina feţei Sale şi permite chiar ca cei care se tem de El să umble în întuneric; totuşi, ei nu sunt niciodată complet lipsiţi de sămânţa lui Dumnezeu, de o viaţă de credinţă, de iubirea pentru Cristos şi pentru fraţi, de o sinceritate a inimii şi a conştiinţei datoriei, datorită cărora, prin acţiunea Duhului, această asigurare, la vremea potrivită, poate fi reînsufleţită, şi prin care, în această perioadă dificilă, ei au fost salvaţi de disperare totală. Uneori este mai bine ca cel care evanghelizează să-l trimită întristat acasă pe căutător ca să evalueze preţul deciziei sale. Condiţiile necesare obţinerii vieţii eterne nu se limitează la mersul în faţă, la mărturisirea păcatului şi la cererea iertării. Dacă un păcătos nu se întoarce de la păcatul său şi nu se supune lui Isus Domnul, nu poate avea viaţă eternă. Aceste cerinţe nu pot fi făcute una cu vreun act exterior. Credinţa şi pocăinţa sunt mişcări lăuntrice ale raţiunii, sentimentelor şi voinţei. Ele nu pot fi măsurate prin nişte simple teste exterioare. Duhul Sfânt este Cel care trebuie să dea asigurare creştinilor. „Duhul însuşi (nu consilierul spiritual) depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8:16). „Prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat“ (1.Ioan 3:24). Duhul lui Dumnezeu dă această încredere binecuvântată a păcatelor iertate celor care se cercetează singuri în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. „Examinaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; dovediţi-vă pe voi înşivă“ (2.Corinteni 13:5). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvintele Mele, şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locuinţa în el“ (Ioan 14:23). Promisiunile din Biblie referitor la asigurare nu sunt date de-a valma, fără să se ţină seama de nimic. Ele nu i-au făcut niciodată pe oameni să se creadă acceptaţi de Dumnezeu fără să treacă prin regenerare la o stare de sfinţenie. Isus l-a confruntat pe tânărul bogat cu necesitatea unei schimbări morale la fel de profunde când i-a poruncit: „Vinde tot ce ai şi dă săracilor... şi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă“. Iar refuzul tânărului bogat de a accepta condiţiile puse de Isus l-au exclus imediat de la promisiunea: „Vei avea o comoară în cer“. Desigur, aceasta nu înseamnă că trebuie să considerăm o moralitate exterioară ca fiind semnul sigur că un om are viaţă eternă. Tânărul bogat respectase exemplar încă din tinereţe aspectele vizibile ale Legii lui Dumnezeu. Dar putem

- 41 -

să învăţăm aici că cercetarea de sine trebuie să pătrundă până în străfundurile sufletului nostru. A atins oare graţia divină inima noastră, încât să se supună plină de bucurie Cuvântului lui Dumnezeu? Ce anume ne motivează voinţa? Ce gânduri ne stăpânesc mintea? Ce anume declanşează în noi sentimente plăcute? Doar când un om îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice şi respectă spiritul Legii are motive să creadă că a fost cu adevărat născut din Dumnezeu. De asemenea, entuziasmul şi zelul religios nu este un test valabil al acceptării noastre de către Dumnezeu. Acest tânăr ar fi făcut pe mulţi creştini să roşească prin dorinţa lui sinceră de a se pregăti pentru lumea viitoare. Disciplina pe care şi-o impusese în căutarea purităţii era uimitoare. Cu toate acestea, el nu era salvat, căci nu se consacrase lui Cristos fără rezerve. Doar atunci când un om găseşte în sufletul său o asemenea dedicare şi consacrare lui Cristos poate trage concluzia că este un discipol. La sfârşitul conversaţiei, cel care o începuse deţinea informaţii corecte. Modul său de gândire era tradiţional. Faptul că el adoptase convingerile lui Isus se vede din tristeţea lui. Dacă şi-ar fi închipuit că învăţăturile lui Cristos erau eronate, ar fi putut fi supărat, dar nu trist. învăţătorul vorbise cu înţelepciune, şi el era de acord cu concluziile Domnului. „Dumnezeu este sfânt: eu sunt lacom; singurul mod de a moşteni viaţa eternă este de a mă întoarce de la banii mei; dacă vreau să am o comoară în cer, trebuie să-L urmez pe Domnul“. Totuşi, cunoştinţa corectă nu era de-ajuns. Mai trebuia să găsească în inima lui răspunsul cuvenit de supunere la mesajul Evangheliei ca să poată trage concluzia că este creştin. Nici absenţa ereziei, nici cea a imoralităţii nu-i garanta siguranţa vieţii eterne, deşi provenea dintr-o familie temătoare de Dumnezeu. Siguranţa autentică cerea dovezile concrete ale consacrării sale lui Cristos. Nici chiar o reală convingere cu privire la păcat nu este semnul unei convertiri adevărate. întors acasă la el, tânărul bogat nu putea să se întindă pe patul său moale şi să-şi spună că totul era în ordine cu sufletul său. întristarea sa profundă arăta durerea care îi sugruma sufletul, dar ea nu dovedea acceptarea sa de către Dumnezeu. Deoarece suntem înconjuraţi de inimi tari ca piatra, avem tendinţa să credem că acela la care adevărul provoacă o emoţie profundă a primit salvarea. Lucrul acesta nu este adevărat. Tânărul bogat fusese mişcat, dar adevărul nu-l transformase. Adevăratele motive pentru o siguranţă a salvării ar fi bucuria lăuntrică de Evanghelie şi dovada că gândirea spirituală a influenţat comportarea exterioară. Acest tânăr a simţit o aversiune faţă de condiţiile necesare primirii vieţii, deşi era de acord din punct de vedere intelectual cu înţelepciunea şi justeţea acestor condiţii. Doar puţini par să înţeleagă astăzi învăţăturile biblice despre siguranţa salvării. Prin urmare, puţini par să aprecieze îndoielile simţite de cei care mărturisesc că

- 42 -

sunt creştini, dar care se întreabă dacă s-au născut cu adevărat din nou. Ei nu se îndoiesc de faptul că Dumnezeu îşi va respecta promisiunile, dar se întreabă dacă au îndeplinit cum se cuvine condiţiile de a fi moştenitori ai acelor promisiuni. Ei nu pun la îndoială faptul că Dumnezeu va da viaţă eternă celor care se pocăiesc şi cred, dar posedă destul discernământ ca să-şi dea seama că a te duce în faţă în cadrul unei reuniuni de evanghelizare şi a bolborosi o rugăciune nu constituie credinţă. învăţăturile catechismului au ridicat în mintea lor îndoieli serioase privind experienţa personală făcută cu graţia divină care nu pot fi date la o parte. Ei îşi pun o întrebare legitimă: „Am crezut noi şi ne-am pocăit? Am primit noi graţia divină?“ Deoarece inima omenească este „înşelătoare mai presus ca orice“ (Ieremia 17:9), acestea sunt întrebări importante. Întrucât citim despre nişte ipocriţi care s-au înşelat singuri, cum a fost Iuda, această chestionare retrospectivă este neapărat necesară. „Ce trebuie să fac ca să fiu salvat?“ este o întrebare complet diferită de: „De unde ştiu că sunt salvat?“ La prima întrebare putem răspunde fără ezitare. Dar la ultima numai Duhul Sfânt poate răspunde cu certitudine. Câte suflete au primit o asigurare zadarnică şi neîntemeiată bazată pe o formulă de evanghelizare născocită de om? Câţi se întorc liniştiţi acasă de la o adunare de evanghelizare, atunci când ar fi trebuit să plece plini de întristare şi tulburaţi aşa ca tânărul bogat? Câţi copii nesalvaţi au primit o asigurare din partea învăţătorilor de şcoală duminicală, astfel că au încetat să mai caute salvarea lui Dumnezeu? Când tânărul bogat s-a dus acasă tot sclav al păcatului, cel puţin remuşcările conştiinţei îi aminteau dureros de revolta sa. Poate că s-a încrezut cândva în Cristos. Dar îngrozitoarea pace mincinoasă dată în timpul evanghelizărilor „comerciale“ de astăzi sfârşeşe prin a ucide orice frământare sau nelinişte utilă înainte de a-şi putea face lucrarea la care a destinat-o Dumnezeu. Ea va înăbuşi orice căutare a lui Dumnezeu printr-o asigurare prematură dată şi plăsmuită de om. Atunci când Abraham (Avraam) a încercat să grăbească venirea pe lume a unui moştenitor, el l-a procreat pe Ismael, „un om sălbatic“ (Geneza 16:12). El a folosit un procedeu carnal şi şi-a asigurat un descendent pe linie carnală. Aşa cum ne reaminteşte limpede Dumnezeu: „Cei care sunt copii ai cărnii nu sunt copiii lui Dumnezeu“ (Romani 9:8). Oricât i-ar fi spus Abraham lui Ismael că este un fiu iubit, Dumnezeu nu-l recunoştea ca atare. Totuşi, evanghelizarea modernă umple bisericile cu „Ismaeli“. Din cauza grabei carnale, evangheliştii produc pe bandă „convertiţi“ pe care îi numesc „copiii lui Dumnezeu“. Dar Dumnezeu nu-i recunoaşte ca fii ai Săi. El caută nişte „Isaaci“. Dacă copiii se nasc prin metodele stabilite de Dumnezeu, atunci Dumnezeu însuşi îi va asigura că sunt moştenitori ai promisiunilor.

- 43 -

Isus, marele Evanghelist, ne-a lăsat un exemplu care condamnă practicile şi doctrinele evanghelizării moderne. Convorbirea cu tânărul bogat s-a terminat brusc, dar acest „copil al cărnii“ nu fusese înşelat. Tânărul bogat era trist şi a plecat mâhnit acasă.

- 44 -

- 45 -

CAPITOLUL 6

Predicarea să fie în dependenţă de Dumnezeu

„Isus S-a uitat în jur şi a zis discipolilor Săi: „Ce greu vor intra în Regatul lui

Dumnezeu cei care au bogăţii!“ Discipolii s-au mirat de cuvintele Sale. Dar Isus le-a răspuns din nou şi le-a zis: „Copii, ce greu este pentru cei care se încred în

bogăţii să intre în Regatul lui Dumnezeu! Este mai uşor pentru o cămilă să intre pe urechea unui ac decât pentru un om bogat să intre în Regatul lui Dumnezeu!“ Şi ei erau peste măsură de uimiţi, spunând între ei: „Cine poate atunci să fie salvat?“ Şi Isus, uitându-Se peste ei, a zis: „La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu,

căci la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile“ (Marcu 10:23-27)

Deşi venise „alergând“, tânărul bogat, sclav al lăcomiei, a „plecat mâhnit“. Multe persoane, a căror atitudine în faţa Evangheliei pare dintre cele mai promiţătoare, îi dezamăgesc adesea pe aceia dintre noi care se „uită la înfăţişarea exterioară“. Deşi evangheliştii văd adesea numai primele semne de interes stârnite de mesajul

Evangheliei, pastorii şi responsabilii care nu pleacă după câteva zile observă cu tristeţe cum pleacă înapoi în lume cei care păreau să-L caute pe Dumnezeu. Domnul nostru a folosit această ocazie ca să-i familiarizeze pe discipoasemenea îm

li cu prejurări.

„Ce greu este pentru cei care se încred în bogăţii să intre în Regatul lui Dumnezeu!“ Cristos putea la fel de bine să fi spus: „Ce greu este pentru cei care se mânie să intre în Regatul lui Dumnezeu“, sau: „Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un adulterin să intre în Regatul lui Dumnezeu“, ori: „Ce greu este pentru copiii neascultători să intre în Regat“. Isus l-a folosit pur şi simplu pe acest păcătos ca să ilustreze un adevăr de ordin general. Reacţia noastră ar putea fi asemănătoare cu cea a discipolilor: „Ei erau peste măsură de uimiţi“. Este absolut imposibil ca un animal mare să treacă prin urechea minusculă a unui ac. De aceea, să repetăm întrebarea consternată a discipolilor: „Cine poate atunci să fie salvat?“ Această lecţie nu este uşor de acceptat. Ea stinge focul speranţei omeneşti. Porţile vieţii par să se închidă în

nasul mulţimilor de oameni. Răspunsul lui Isus exclude faptul că folosea numai un limbaj figurativ sau o hiperbolă când zicea: „Este greu pentru un om să intre în Regatul lui Dumnezeu“. Isus era de acord cu discipolii Săi. Tonul vocii lor arăta că ei credeau că nu stătea în putinţa oamenilor să fie salvaţi. Isus a dat din cap. „Aveţi dreptate. Nu Mi-aţi înţeles greşit ilustraţia“, zicea Domnul. „La oameni este imposibil“. Dar oare evangheliştii de astăzi se lasă speriaţi de aceste afirmaţii uimitoare ale învăţătorului nostru privind evanghelizarea? Dimpotrivă! Ei propun patru paşi simpli spre Cer. Este la fel de simplu ca bună ziua. Acceptă, crede şi mărturiseşte. O rugăciune din trei propoziţii, şi eşti salvat pentru totdeauna. Afirmaţia lui Isus, ea singură, ar trebui să pună frâu acestei tendinţe de a simplifica şi prescurta la maximum mesajul rostit la evanghelizare. Domnul spusese tânărului bogat ce trebuie să facă pentru a avea viaţă eternă. El aflase că putea intra în Regatul lui Dumnezeu dacă se pocăia şi credea. Şi acum, Isus le spunea discipolilor în mod categoric că El ceruse imposibilul! Era imposibil ca tânărul bogat să vândă totul şi să-L urmeze. Tânărul era un sclav al lui Satan. Gândirea lui era pervertită, sentimentele ei erau deformate, voinţa îi era înrobită. El nu putea asculta de poruncile Evangheliei ca să se pocăiască şi să creadă. însăşi constituţia naturii sale păcătoase se opunea unei asemenea acţiuni. Profetul Ieremia a descris în mod grăitor imposibilitatea ca oamenii să se întoarcă de la păcat ca să-L urmeze pe Domnul. „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau leopardul petele? La fel, aţi putea să faceţi binele, voi care sunteţi obişnuiţi să faceţi răul?“ (Ieremia 13:23). Răspunsurile date acestor întrebări retorice nu lasă nici o îndoială. Oamenii negri nu se pot face albi. Nici leopardul nu se poate debarasa de petele lui. „Atunci“, spune profetul, „nici voi, al căror obicei constă în a păcătui, nu aveţi capacitatea de a vă întoarce ca să faceţi binele“. Tânărului bogat i se poruncise să se pocăiască, dar el nu avea nici o capacitate nativă de a face lucrul acesta. în caracterul lui nu exista nici un element pur, sau chiar neutru, care să reacţioneze favorabil la acest apel al lui Cristos. Ca şi restul omenirii, „orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era neîncetat numai la rău“ (Geneza 6:5). în el nu exista nici o scânteie de bunătate care să-i influenţeze voinţa de a accepta invitaţia lui Cristos. El era „mort în nelegiuiri şi păcate“ (Efeseni 2:1). Nu mort pe jumătate, sau grav bolnav, ci mort de-a binelea. Chiar dacă Isus i-a zis cu sinceritate şi compătimire: „Vino şi urmează-Mă“, El ştia foarte bine că: „nimeni nu poate veni la Mine dacă nu l-a atras Tatăl care M-a trimis“ (Ioan 6:44). Acest păcătos era atât de incapabil să facă şi cel mai mic pas al credinţei, încât el trebuia să se nască din nou ca să poată intra în

- 46 -

Regatul lui Dumnezeu. Nici voinţa lui n-ar fi ales vreodată de la sine însăşi această naştere din nou. Toţi cei care ajung să creadă în Isus „s-au născut nu din voia oamenilor, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:13). Acest tânăr bogat, lacom în mod iremediabil, nu făcea nici el excepţie de la regulă. „La oameni este imposibil“. Evanghelizarea modernă se bazează pe presupunerea că Dumnezeu a făcut deja tot ce a putut ca să-l salveze pe om. El este zugrăvit în mod obişnuit ca o fiinţă care stă pe post de observator, aşteptând să vadă ce vor decide păcătoşii să facă cu Fiul Său şi cu salvarea Sa. Lumea se poartă cu Dumnezeu de parcă Duhul Său n-ar fi în lume ca să-i convingă pe oameni cu privire la păcat, să-L reveleze pe Cristos şi să-i regenereze pe păcătoşi. Dimpotrivă, omul este îndemnat şi presat să-şi exercite voinţa naturală pentru a pune mâna pe salvare. Un cunoscut manual pentru evanghelizarea copiilor conţine următoarea declaraţie care e reprezentativă pentru atitudinea modernă: „Trebuie să-l facem pe copil să accepte salvarea... Nu este suficient să-i spunem că trebuie să-L accepte pe Cristos, ci trebuie să-l îndemnăm să facă lucrul acesta chiar atunci şi acolo“.* Pentru a se ajunge la rezultatul dorit se poate folosi orice manipulare capabilă să elibereze această putere latentă a voinţei libere a omului. Nu se poate pune la îndoială faptul că primirea lui Isus Cristos este un act al voinţei umane. Dar cum ajunge acea voinţă să se încreadă în Salvatorul? Fiecare om se naşte cu o aversiune faţă de adevăr; el îl urăşte pe Dumnezeu şi iubeşte independenţa faţă de Legea Lui. Voinţa, acţionând în armonie cu raţiunea şi cu sentimentele, respinge adevărul lui Dumnezeu, dispreţuieşte împăcarea cu Creatorul şi-şi bate joc de ascultarea de poruncile Sale. Cum poate atunci această voinţă să aleagă o direcţie complet nouă pentru ea? Cum ar fi putut tânărul bogat să vândă totul şi să-L urmeze supus pe Cristos? întreaga lui fiinţă se împotrivea în mod vădit unei asemenea decizii. Evanghelizarea modernă continuă să presupună orbeşte că oamenii au o capacitate nativă de a se pocăi şi a crede. „La oameni este imposibil“. „Cine poate atunci să fie salvat?“ rămâne deci o întrebare pertinentă şi legitimă. Isus îi dă un răspuns clar şi precis: „La Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile“. Deşi nici un om nu poate găsi în sine însuşi hotărârea şi capacitatea necesară pentru a se pocăi şi crede, Dumnezeu poate în aşa măsură să schimbe inima păcătosului, încât el să vândă tot şi să-L urmeze pe Cristos. Voinţa tânărului bogat, sentimentele şi raţiunea lui nu-l puteau vârî în Regat. Dar Dumnezeu putea să-i dea o inimă nouă. „Vă voi da şi o inimă nouă şi voi pune în voi un spirit nou“ (Ezechiel 36:26) a fost promisiunea lui Dumnezeu. Numai dacă Dumnezeu realiza o lucrare de re-creaţie asupra caracterului său putea tânărul bogat să se pocăiască şi să creadă.

- 47 -

Credinţa este actul unei inimi readusă la viaţă de puterea suverană a lui Dumnezeu. Căci prin graţie sunteţi salvaţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine din voi înşivă: este darul lui Dumnezeu; nu pe baza faptelor, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru fapte bune (Efeseni 2:8-10). Dacă Dumnezeu crea un spirit nou în tânărul bogat, el îl putea urma pe Cristos. Deşi actul de a-L urma era responsabilitatea lui, el n-ar fi ales niciodată să facă aşa dacă Domnul nu i-ar fi dat o nouă înclinaţie, adică dacă Dumnezeu, în mila Sa, n-ar fi dat tânărului o inimă nouă. Credinţa este rezultatul regenerării prin Duhul lui Dumnezeu. Pocăinţa este şi ea actul unui om care a primit darul vieţii. De aceea, şi pocăinţa poate fi considerată ca un dar al lui Dumnezeu. „Dumnezeu L-a înălţat pe Isus la dreapta Sa ca să fie un Prinţ şi Salvator, pentru ca să dea pocăinţă lui Israel şi iertare de păcate“ (Fapte 5:31). Tânărul bogat ar fi primit iertarea păcatelor numai dacă s-ar fi pocăit. Dar şi pocăinţa este un dar din partea Salvatorului. Pentru ca păcătosul să fie gata de a se pocăi, Domnul suveran trebuie mai întâi să înlăture inima de piatră şi s-o înlocuiască cu o inimă de carne. Tânărul bogat întrebase: „Ce să fac?“ Isus i-a spus limpede să vândă totul şi să-L urmeze. Atunci, acest tânăr a înţeles că nu putea îndeplini condiţiile primirii vieţii eterne. Bineînţeles, Isus nu l-a împiedicat să se conformeze acestor condiţii! Dimpotrivă, El l-a îndemnat s-o facă. De asemenea, nici o altă forţă din exterior nu se exercita asupra acestui om ca să-l împiedice să se pocăiască şi să creadă! Dar propria lui inimă rea făcea cu neputinţă lucrul acesta. Pe cât de absurd este să-i ceri unui elefant să zboare, tot pe atât de absurd este să-i ceri unui om lacom: „Vinde tot ce ai şi dă săracilor“. La fel de absurd este să-i ceri unui leu lihnit de foame să cruţe mieii fragezi din turma aflată la îndemâna lui şi să mănânce spanac! „El s-a întristat când a auzit aceste cuvinte“. Pur şi simplu nu se putea supune ordinului dat de Isus. Isus S-a întors spre discipolii Săi şi a zis: „Aceasta este dificultatea. Tocmai aceasta e problema principală. Este imposibil ca el să facă lucrul acesta. Dar nu la fel stau lucrurile cu Dumnezeu; la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile“. Dumnezeul oricărei puteri poate transforma natura de bază a creaturilor Sale. El le-a făcut aşa cum modelează olarul un vas. Numai El le poate face din nou după imaginea Fiului Său. în aşa măsură trebuie să-i schimbe pe oameni, încât ei să se pocăiască şi să creadă. „Nu te minuna că-ţi spun: Trebuie să te naşti din nou“ (Ioan 3:7). Aceasta face ca păcătoşii să depindă în întregime de puterea şi graţia lui Dumnezeu. Ei trebuie să-L caute

- 48 -

pe Domnul pentru a primi salvarea. Singura lor speranţă este să apeleze la Dumnezeu ca să facă pentru ei ceea ce nu pot face pentru ei înşişi. Consecinţele lecţiei Salvatorului nostru sunt multe. El spunea unui om mort să respire şi să umble. Tânărul bogat era mort în nelegiuiri şi păcate. Cu toate acestea, Isus i-a dat ordin să „iasă din mormântul lăcomiei“. în mădularele lui nu exista viaţă morală, totuşi Cristos a insistat ca acest păcătos să umble abandonându-şi bogăţiile ca să-L servească pe Mesia. Mesajul pe care trebuie să-l predicăm astăzi ar trebui să conţină cerinţe asemănătoare. Deşi este bine să căutăm să-i convingem pe oameni pe cale raţională, să-i înduplecăm, să-i rugăm cu stăruinţă, nu vom avea răspunsul aşteptat până ce Dumnezeu în graţia Sa divină nu îmbracă cu putere cuvintele pe care le rostim. Evanghelizarea pe care o facem noi trebuie să se bazeze pe o dependenţă de Domnul. Speranţa noastră de a vedea rezultatele eforturilor depuse de noi trebuie să fie în El, nu în voinţa omului sau în vreo altă aptitudine a ascultătorului nostru. Dar lui Dumnezeu îi place să învie nişte morţi din punct de vedere spiritual prin nebunia predicării Evangheliei. Unii obiectează că o asemenea concepţie despre Evanghelie riscă să stingă elanul pentru evanghelizare. în orice caz, ea nu L-a oprit pe Domnul. Dar de ce să predicăm celor morţi? Când Isus a stat la mormântul lui Lazăr şi a strigat: „Lazăr, ieşi afară“ (Ioan 11:43), mulţi ar fi avut aceeaşi obiecţie. De ce să vorbim celor morţi? Cum ar putea corpul neînsufleţit să asculte de poruncă? Ca să împăcăm acest pasaj din Scriptură cu concepţia noastră, am inventa oare o doctrină potrivit căreia în Lazăr totul era mort în afară de voinţă? Suntem de acord cu lucrul acesta! El era într-adevăr mort, cu excepţia voinţei, care nu moare niciodată. Astfel, când Isus a zis: „Vino afară“, voinţa lui Lazăr s-a putut supune. Atunci, ne este de-ajuns să învăţăm cum să convingem voinţa oamenilor morţi care ne înconjoară, şi chiar ştiinţa medicală se va minuna de puterea noastră de a-i învia! Ce absurd este să spui că voinţa liberă a lui Lazăr a decis să se supună lui Cristos şi că în felul acesta a înviat mortul! în timp ce ieşea afară din mormânt înfăşurat în bandaje, Lazăr şi-a folosit într-adevăr voinţa pentru a asculta de vocea lui Isus. Dar lucrul acesta putea fi făcut numai pentru că Dumnezeu readusese la viaţă întregul om: urechile ca să audă, mintea ca să înţeleagă, voinţa ca să se supună chemării! Dumnezeu i-a dat o nouă viaţă! Răspunsul său la chemarea lui Isus a fost rezultatul şi dovada faptului că Dumnezeu acţionase în mod suveran înviindu-l dintre cei morţi. Când Isus a vorbit tânărului bogat, El vorbea unui om mort, a cărui voinţă era la fel de moartă ca şi raţiunea şi sentimentele lui - mort faţă de Dumnezeu şi viu faţă de păcat. Isus i-a ordonat să „vină“, dar numai cel pe care Dumnezeu îl învie dintre cei morţi poate răspunde. „Atunci când eram morţi în păcate,

- 49 -

Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos“ (Efeseni 2:5). Aceasta este vorbirea învierii: Pentru omul bogat, lucrul acesta era imposibil, dar nu şi pentru Dumnezeul nostru supranatural. Suntem chemaţi să predicăm oaselor moarte (Ezechiel 37). Ca şi Ezechiel din vechime, ne aflăm în valea acestei lumi care este plină cu oasele uscate ale păcătoşilor morţi, şi ni se spune: „Profeţiţi despre aceste oase“ (v.4). Scopul lui Dumnezeu este să-i ridice la viaţă pe păcătoşii morţi cu ajutorul predicării noastre. Oasele erau „complet uscate“. Nici măcar un ligament de voinţă liberă nu se găsea pe ele. Dar când Dumnezeu suflă asupra lor, ele prind viaţă şi devin o „armată foarte numeroasă“ care-L urmează pe Miel - spre lauda gloriei graţiei Sale plină de putere. Înţelegerea acestui adevăr va face ca atenţia noastră să se îndrepte în principal asupra rugăciunii umile ca Dumnezeu să dea cuvintelor noastre putere de salvare. Astfel, încrederea noastră nu se va baza pe unitatea organizatorică sau pe tehnicile psihologice. Conştienţi de situaţia disperată a acestor oase şi de neputinţa tuturor tehnicilor şi procedeelor inventate de oameni, vom fi siliţi să proclamăm cu grijă şi fără echivoc ceea ce ni se spune în Cuvânt. Păcătoşii, văzându-şi starea neputincioasă, vor fi forţaţi să se bizuie pe Domnul în loc să se bazeze pe o hotărâre personală. Nici un congres nu va aduce carne pe aceste oase. Nici o fuziune de societăţi misionare nu va reuşi să ridice în picioare oasele, formând astfel o armată de credincioşi. Nici o schemă rezumată în patru paşi simpli folosită de nişte „vânzători“ superorganizaţi nu-i va face pe oamenii păcătoşi să treacă din moarte la viaţă. Numai Dumnezeu, lucrând suveran printr-un mesager fidel, îi poate aduce la viaţă pe cei morţi. Sfatul lui Paul dat tânărului predicator Timotei ne învaţă că singura speranţă pentru predicator sau pentru păcătos este în Dumnezeu. Dar este vorba despre o speranţă minunată: „Servul Domnului nu trebuie să se certe, ci să aibă stimă pentru toţi oamenii, să fie în stare să-i înveţe, să fie răbdător, învăţându-i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc, dacă Dumnezeu le va da pocăinţa pentru ca să recunoască adevărul şi să scape din laţul diavolului, de care sunt prinşi, ca să-i facă voia“ (2.Timotei 2:24-26). Predicatorii sunt deci îndrumaţi spre singura speranţă de succes - „dacă Dumnezeu dă pocăinţă“ ascultătorilor lor. Oratoria nu-i va convinge pe răzvrătiţi. Sfaturile înţelepte nu pot influenţa paşii păcătoşilor bogaţi şi tineri. Pregătirea cu grijă a predicii, cu o teologie corectă, şi o rostire a ei plină de energie nu pot rezolva nimic prin ele însele. Dar dacă Dumnezeu dă puterea Sa mesajelor şi metodelor biblice, morţii vor învia. Singura speranţă a oamenilor păcătoşi de a scăpa de tirania păcatului şi a diavolului este tot: „Dacă Dumnezeu le va da pocăinţa“. Departe de a stinge orice speranţă, această restricţie aduce cu sine o speranţă cu mult mai mare şi

- 50 -

mai strălucită decât cea oferită de om. Condiţia „dacă Dumnezeu le dă“ oferă o speranţă mult mai promiţătoare decât: „Dacă omul cere“. în faţa acestei speranţe că „Dumnezeu le dă“, păcătosul poate să strige la Dumnezeu şi să implore mila Sa atotputernică în stare să salveze un păcătos nenorocit. Această dependenţă totală de puterea lui Dumnezeu frânează oare evanghelizarea? Nu! Această dependenţă stârneşte dimpotrivă activitatea cea mai necesară din vremea noastră - mai multă rugăciune! Atunci ea îi va trimite pe predicatorii plini de un zel încrezător că Dumnezeul care învie morţii va fi cu ei. Şi tot ea îi va face pe păcătoşi să cadă în genunchi ca să-L implore pe Dumnezeu să le dea salvare.

- 51 -

- 52 -

Concluzie

Deosebirile dintre multe predici de astăzi şi cea a lui Isus nu sunt infime, ci enorme. Erorile principale nu privesc abordarea generală sau vreun anumit aspect, ci însăşi inima mesajului Evangheliei. Dacă ar exista o deficienţă în vreunul dintre domeniile menţionate în aceste pagini, ar fi deja un lucru grav. Dar a le trece cu vederea pe

toate - atributele lui Dumnezeu, Legea sfântă a lui Dumnezeu, pocăinţa şi necesitatea de a se supune domniei lui Cristos, precum şi o deformare a adevărului siguranţei - ar fi o eroare fatală. Nu există în Scriptură ademai fundamentale decât acest

văruri ea.

Scepticismul poate pune stăpânire pe tine. Este posibil oare ca atâţia evanghelici să se înşele în această privinţă? Poate fi adevărat faptul că nişte creştini induc în eroare sufletele oamenilor în ceea ce priveşte salvarea sufletului lor? Oare chiar aşa de gravă să fie situaţia? Aruncă o privire asupra majorităţii campaniilor de evanghelizare în care se foloseşte muzica rock şi tot felul de stratageme publicitare pentru influenţarea oamenilor. Evaluează învăţăturile date în şcolile biblice, literatura evanghelică, tacticile unor organizaţii care lucrează cu cei tineri. Examinează-le în lumina predicării lui Isus, şi va trebui să fii de acord cu mine că Biserica s-a îndepărtat mult de mesajul Noului Testament. Dar nu uita să arunci o privire şi asupra propriului tău mesaj şi învăţătură. Desigur, nu toţi sunt în eroare, dar din păcate mulţi. Nu toţi au denaturat în aceeaşi măsură Evanghelia, dar mulţi sunt teribil de departe de adevăr. Nu toţi cei care „iau o decizie“ sunt înşelaţi, dar mulţi sunt aşa. Mai presus de orice, puţini se îngrijesc să regăsească adevăratul mesaj al Evangheliei. Cei mai mulţi presupun că tradiţia evanghelică îl reflectă în mod fidel. Mulţimi mari de creştini nu-şi examinează niciodată cu grijă obiceiurile şi atitudinile în lumina Scripturii. Fără îndoială că mulţi evanghelici care practică erorile în evanghelizare despre care am vorbit mai sus caută în mod sincer să-L servească pe Cristos. Experienţa spirituală a multora le depăşeşte de departe înţelegerea pe care o au despre adevăr. Aceste erori nu contrazic în mintea lor alte adevăruri de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, sinceritatea şi convertirea reală nu sunt

- 53 -

singurele calificări necesare pentru lucrarea evanghelistului. Este esenţială capacitatea de a transmite adevărata Evanghelie biblică. Deoarece evanghelicii se întreabă sincer de ce nu este Dumnezeu cu puterea Sa în spatele proiectelor lor gigantice, este timpul să examineze din nou conţinutul mesajului proclamat în mod curent în zilele noastre. Trebuie să încercăm să privim în spatele bilanţurilor şi rapoartelor misionare superficiale care se bazează pe metode şi colaborare comună şi să ne concentrăm atenţia asupra subiectului fundamental - doctrina răspândită în evanghelizarea şi în lucrarea noastră misionară. Ce subiect poate fi mai important decât necesitatea absolută de a predica adevărul transmis de Cristos discipolilor Săi? Înainte de orice altceva, trebuie să distrugem tendinţa înspăimântătoare de a reduce Evanghelia doar la câteva fapte. Adevărata evanghelizare predică întregul sfat al lui Dumnezeu cu toate explicaţiile şi aplicaţiile pentru cei păcătoşi. Să nu uităm modul în care S-a ocupat Isus de tânărul bogat. Lasă ca acest mod să-ţi călăuzească mesajul şi metodele. Nu vinde niciodată acest adevăr ca să primeşti în schimb unitate sau vreun alt rezultat. Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos este o perlă vrednică a fi cumpărată cu preţul la orice altceva. Ridică-te deasupra tradiţiei evanghelice moarte şi „luptă cu seriozitate pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3). Soli Deo Gloria.