Eugène Ionesco şi logica contradicţiei

Basarab Nicolescu

Ionesco şi Lupasco erau prieteni, se frecventau şi aveau îndelungi discuţii filosofice. În

mod evident, Ionesco a citit cu atenţie opera lui Lupasco şi a fost cu certitudine influenţat de

filosofia sa. În cartea sa Eugène Ionesco – mystique ou mal-croyant? (Eugène Ionesco –

mistic sau necredincios ?), Marguerite Jean-Blain subliniază rolul major al lui Lupasco în

intinerariul spiritual al lui Ionesco1, alături de Jakob Boehme şi de Sfîntul Ioan al Crucii, de

Cartea morţilor tibetană (Bardo-Thödol) şi de ritualul creştin ortodox. Ionesco a citit cu

atenţie nu doar Logică şi contradicţie, ci şi Principiul antagonismului şi logica energiei,

lucrarea fundamentală a lui Lupasco în ceea ce priveşte terţul inclus – acest terţ misterios între

Bine şi Rău, între Frumos şi Urât, între Adevăr şi Fals.

În Jurnal în fărâme, Ionesco scrie: "Tocmai pentru că grecii aveau simţul imuabilităţii

arhetipale, trebuie să fi avut şi simţul non-imuabilităţii: Lupasco explică foarte bine acest

lucru. Nimic nu există cu adevărat şi nimic nu este gândit decât prin opoziţie cu un contrariu

care există de asemenea şi pe care îl refulăm."2

În chip firesc, numele şi ideile lui Lupasco figurează în piesa Victimele datoriei3,

montată la Théâtre du Quartier Latin, în regia lui Jacques Mauclair, şase ani după publicarea

lucrării Logică şi contradicţie.

Personajele acestei "pseudo-drame" sunt: Choubert, Madeleine, Poliţistul, Nicolas d'Eu,

Doamna şi Mallot cu "t" la urmă. Acţiunea se petrece într-un "interior mic-burghez".

1 Marguerite Jean-Blain, Eugène Ionesco - mystique ou mal-croyant?, Lessius, Bruxelles, 2005, p. 63-64.2 Eugène Ionesco, Journal en miettes, Mercure de France, Paris, 1967, p. 62.3 Eugène Ionesco, Victimes du devoir, in Théâtre I, Gallimard, Paris, 1984 (prima ediţie datează din 1954), p. 159-213.

1

Numele de "Nicolas d'Eu" este interesant, dacă ne gândim la semnificaţia lui "Eu" în

limba română. Nicolas d'Eu "este înalt, are o barbă mare şi neagră, ochii umflaţi de somn,

părul ciufulit, hainele şifonate ; arată ca cineva care tocmai s-a trezit, după ce a dormit

îmbrăcat."4 Nicolas d'Eu îi dezvăluie Poliţistului ideile sale despre teatru: «Am reflectat mult

la posibilitatea unei înnoiri a teatrului. Cum poate exista ceva nou în teatru? Ce părere aveţi,

Domnule Inspector şef?" Poliţistul îl întreabă: "Un teatru non aristotelic?". "Exact" – îi

răspunde Ionesco, alias Nicolas d'Eu. Şi continuă: "E necesar însă să ţinem cont de noua

logică, de revelaţiile pe care le aduce o psihologie nouă… o psihologie a antagonismelor…

[…] Inspirându-mă dintr-o altă logică şi dintr-o altă psihologie, aş introduce contradicţie în

non-contradicţie, non-contradicţie în ceea ce bunul simţ consideră contradictoriu… Vom

abandona principiul identităţii şi unităţii caracterelor în favoarea mişcării, a unei psihologii

dinamice… Nu suntem noi înşine… Personalitatea nu există. Nu există în noi decât forţe

contradictorii sau non contradictorii… De altfel, v-ar fi de folos să citiţi Logică şi

contradicţie, excelenta carte a lui Lupasco… […] Caracterele îşi pierd forma în lipsa de

formă a devenirii. Fiecare personaj este mai puţin el însuşi cât celălalt. […] Cât despre acţiune

şi cauzalitate, nici nu mai încape vorbă. Trebuie să le ignorăm complet, cel puţin în vechea lor

formă, prea grosieră, prea evidentă, falsă, ca tot ceea ce este evident… Nu mai există nici

dramă nici tragedie: tragicul devine comic, comicul este tragic, viaţa devine veselă… viaţa

devine veselă…". Poliţistul reacţionează aşa cum trebuie: «În ceea ce mă priveşte, rămân

aristotelic logic, fidel mie însumi, fidel datoriei mele, respectuos cu şefii mei… Eu nu cred în

absurd, totul e coerent, totul poate fi înţeles … […] datorită efortului gândirii umane şi al

ştiinţei. » 5

Citarea numelui lui Lupasco în contextul piesei poate părea o uşoară ironie a lui Ionesco

la adresa prietenului său, ipoteză susţinută de Marie-France Ionesco, fiica autorului. Dar

această ipoteză e falsă.

Regizorul Victimelor datoriei, Jacques Mauclair, vedea corect atunci când spunea, pe 7

mai 1988, la a Treia Noapte a Premiilor Molière: "Domnule Ionesco, Maestre, dragul meu

Eugène, ne-aţi promis că veniţi în această seară şi aţi venit. Cu siguranţă, ne veţi uimi mereu.

Discipol al lui Lupasco, al cărui nume rimează în mod curios cu al dvs., conciliaţi logica şi

contradicţia fără vreo dificultate aparentă. Astfel, fugiţi de mondenităţi, dar nu rataţi niciuna;

dispreţuiţi onorurile, dar le acceptaţi pe toate. Aveţi o redingotă verde foarte ochioasă, un

4 Idem, p. 200-201.5 Idem, p. 203-205.

2

bicorn, o sabie, dar mergeţi la întrunirile Academiei fără cravată. Insultaţi gramatica,

martirizaţi vocabularul, dar fotografia dvs. se află în dicţionarul Petit Larousse ilustrat."6

Într-o abordare mai serioasă, criticii au sesizat rolul filosofiei lupasciene în geneza şi

dezvoltarea teatrului absurdului.

Astfel, Emmanuel Jacquart scrie, în legătură cu Lecţia: "Fără a fi ca Lewis Carroll, un

profesionist al logicii, Ionesco este pasionat de ea ori de câte ori aceasta amuză şi surprinde.

Forma cea mai simplă a demersului său constă în a contracara sau a anula principiul identităţii

şi al non-contradicţiei. În acest mod, înţelegerea intelectuală devine "un raţionament

matematic, inductiv şi deductiv totodată". Latina, spaniola şi neo-spaniola se sprijină pe

"asemănări identice"! În fine, se întâmplă ca un personaj să afirme şi să infirme propoziţia pe

care o avansează […] În această lume răsturnată, lucrul cel mai simplu şi lucrul cel mai

complex devin la fel de probabile […] Atunci când logica îşi permite toate libertăţile, raportul

cauzal face şi el la fel. […] La limită, Ionesco imaginează o logică fictivă care structurează

lumea într-un mod ciudat."7

Dar cel care a pus în evidenţă cu o mare pertinenţă influenţa operei lupasciene asupra

teatrului lui Ionesco este marele teoretician american al literaturii şi artei Wylie Sypher, în

cartea sa Loss of the Self (Pierderea Sinelui)8. Wylie Sypher ne spune fără nici o ambiguitate:

" […] Ionesco elimină legile cauzei şi efectului pe care au fost clădite şi teatrul şi ştiinţa. În

locul lor, Ionesco acceptă […] logica lui Stéphane Lupasco, a cărui operă ne oferă cheia a

ceea ce face Ionesco în teatru."9

Wylie Sypher pleacă de la observaţia că Ionesco, ca şi Heidegger, a fost fascinat de

abisul vidului care subîntinde existenţa noastră. Ionesco vrea cu tot dinadinsul să capteze

nesustenabilul.

În acelaşi timp, Wylie Sypher subliniază faptul că ştiinţa a afectat natura literaturii.

Orice limbaj verbal devine un clişeu în raport cu adevărurile captate de limbajul matematic.

"Noile matematici şi pictura abstractă sau noua muzică nu mai pot fi exprimate prin limbajul

verbal - scrie Wylie Sypher. Matematica a penetrat atât de adânc toate ştiinţele şi filosofia,

6 Eugène Ionesco, Théâtre complet, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, Paris, 1990, ediţie prezentată, stabilită şi adnotată de Emmanuel Jacquart, p. CI-CII.7 Emmanuel Jacquart, Notice, in Eugène Ionesco, Théâtre complet, op. cit., p. 1500-1502.8 Wylie Sypher, Loss of the Self - in Modern Literature and Art, Random House, New York, 1962, capitolul 5 - Tropisms and Anti-Logic, p. 87-109.9 Idem, p. 99.

3

încât nu mai e posibil să exprimi realitatea printr-un limbaj verbal din moment ce lumea în

care trăim seamănă cu un joc jucat în cadrul topologiei, care este capabilă să erijeze structuri

mult dincolo de frontierele vechii logici, structuri care nu mai pot fi descrise printr-un

vocabular, cu excepţia celui non-verbal."10

Vechea logică a exclus sentimentele. Sentimentele, scrie Wylie Sypher, sunt "unice –

nici un sentiment nu este exact acelaşi cu alt sentiment. Deci sentimentele noastre sunt

discontinui şi nu se supun nici unei secvenţe logice. Mai mult încă, sentimentele se află în

afara gândirii – ele nu pot fi raţionalizate. Pe scurt, vechea logică a fost un mijloc de a exclude

sau de a reduce experienţa – ea nu a fost un mijloc de aprehensiune a experienţei."11

Potrivit lui Lupasco, observă Wylie Sypher, tragedia a avut mereu capacitatea de a capta

absurditatea vieţii, ceea ce logica este incapabilă să facă: tragedia descrie contradicţiile

experienţei noastre umane. "În felul său - scrie Wylie Sypher, Lupasco ţine seama cât se poate

de serios de ceea ce am spus întotdeauna despre caracterul tragic al vieţii; îl ia în considerare

suficient pentru a încerca să îmbogăţească logica prin înţelegerea tragică a experienţei umane

[…]"12. Există, adaugă Wylie Sypher, o dialectică a comicului, aşa cum există o dialectică a

tragicului: "[…] comedia îşi are propria perspectivă asupra absurdităţii fiinţei umane."13

În opinia lui Wylie Sypher, "Lupasco caută o logică existenţială, o logică plină de

"contradicţii creative" şi priveşte absolutul ca pe un pericol. […] Lupasco invocă o logică a

absurdităţii, o logică care are ceva în comun cu acele koans din buddhismul Zen. […] Zen

caută o percepţie directă a realităţii, fără vreo contaminare intelectuală."14

Consideraţiile lui Wylie Sypher deschid o cale de cercetare nebănuită în explorarea

realităţii graţie terţului inclus.

10 Idem, p. 97.11 Idem, p. 100.12 Ibid.13 Ibid.

14 Idem, p.104-105.

4