Universitatea Lucian Blaga Sibiu

Facultatea de Drept Simion Barnuțiu

Centru Tutorial Miercurea-Ciuc

Etnologia Juridică

Judecata Cetelor de Bătrâni

Lector univ. dr. Cornelia Muntean

Student :

Szálasy Ferenc

Anul II

Introducere

Etnologia juridică poate fi definită ca aceea ramură a etnologiei, care studiază elementele juridice ale civilizației și culturii arhaice și populare, și modurile de organizării normative în societăți istorice. Etnologia juridică poate lua naştere din studiul direct sau analogic al unor fenomene etnologice cu ajutorul unor metode şi criterii juridice, sau din înglobarea în categoria juridicului,a unor fenomene calificate drept exclusiv etnologice. Etnologia juridică tratează drepturile primitive, în sensul de arhaice. O regulă sau o instituție devine arhaică în momentul când societatea nostră contemporană o depășește de mult timp.

Omul caută întotdeauna mondalitatea de-a aparține undeva, la o societate, asta fiind un instinct. Omul este o rasă socială. Apariția primelor societăți au dat nașterea primelor reguli normative, deoarece imediat era nevoie de un fel de ansamblu de reguli pentru a menține ordinea în societatea respectivă arhaică. Aceste norme pentru mult timp erau doar verbale, dar cu atât mai sctricte, și aceste erau erau respectate cu bună voie.

În cazuri în care aceste reguli erau încălcate se aplica anumite pedepsi care erau impuse de organizații specifice. Aceste organizații erau alcătuite în principiu de persoane importante pentru societatea polulară deținând anumite valori importante pentru oameni.

În dreptul cutumiar român Legea ţării se individualizează prin:- organe de judecată sătească care judecau toate categoriile de abateri de la legea ţării,

pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecată erau alcătuite din reprezentanţii legali ai cetelor de neam în comunitatea sătească. În Transilvania erau cnejii şi juzii. Jurisdicţia lor se întindea pe ceea ce se va numi mai târziu judeţ. În Maramureş, M-ţii Apuseni, Retezat, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei erau cetele de oameni zdraveni iar în Moldova şi Valahia, cetele de oameni buni;

- judecata satului avea valoare deplină, de unde şi numele de „pravilă obştească” dată judecăţii;

- opinia justiţiară a satului era cea care completa sistemul de drept popular român.

Cutuma

Baza dreptului la poporul român au format-o cutumele care creau o situație juridică menținută prin consimtământ mutual. Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept, și reprezenta o practică atât de înradacinată în comunitatea satului românesc încât oamenii socoteau ca prin ea îsi puteau exercita drepturile.

Sfatul Satului

Pe parcursul perioadei feudale, organul de conducere sătească era denumit „sfatul satului” , „sfatul de oameni buni” , „sfatul de bătrâni” sau „sfatul oamenilor zdraveni”, ca şi legislaţia sătească denumită „legea ţării” sau „obiceiul pământului”. Sfatul satului nu avea

activitate juridică limitată, ci reprezenta un organ instituţional complex ce înglobează mai multe suborgane cu atribuţii social culturale disctincte şi interdependente.

Din sfatul satului făceau parte trei unităţi social-culturale care îndeplineau funcţii analoage în viaţa satului tradiţional românesc şi erau coordonate de gruparea de bătrâni din sat. Ceata sfatului satului se subdivide în trei grupe de vârstă: ceata bătrânilor, ceata oamenilor zdraveni si ceata feciorilor.

Prima categorie, ceata bătrânilor numită şi „capul sfatului satului” îndeplinea cele mai importante activităţi deţinând experienţa vârstei. Ceata bătrânilor era alcătuită din sexagenari şi septagenari, adică din oameni presupuşi a fi ajuns la maximum de înţelepciune. Aceştia erau legislatorii, judecătorii, executorii si administratorii satului. Cumulau toate funcţiile de conducere economico-culturale ale satului. Locaţia lor trebuia să fie în vatra satului pe care o reprezentau.

„Ceata oamenilor zdraveni” era alcătuită din oameni maturi aleşi în funcţie de categoriile profesionale existente în sat sau din oamenii fruntaşi ai satului. Aceştia puteau locui înafara vetrei satului, pe moşia satului, în zona fâneţelor, la curături, în pădure.

„Ceata feciorilor” era alcătuită din întregul tineret al satului. Aceştia alcătuiau unitatea de pază a satului, ştafeta ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor peste sat. Concis îndeplineau activităţi paramiltitare şi totodată economico-culturale.

Cea mai importantă în ordinea ierarhiei de vârstă şi experienţă, era ceata bătrânilor, ea coordona activitatea celorlalte cete în subordine: ceata oamenilor zdraveni şi ceata feciorilor.

Forme de judecată obștească

În perioada feudală în satele românești cetele bătrânilor desfășurau două feluri de judecată obștească, asta fiind diversificat, fiecare sat avea anumite modalități unice, dar în majoritate erau două feluri de judecată: o judecată obştească a vârstnicilor şi o judecată obştească a tinerilor.

Judecata obștească a vârstnicilor petrecea pe două niveluri sociale: La nivelul intereselor juridice ale întregii comunități sătești, de ex. judecata

bătrânilor La nivelul intereselor juridice profesionale de ex. judecata plugarilor, judecata

păcurarilorJudecata obştească a tinerilor era organizată în feciorii săteşti şi „fruntăşii feciorelnice”, activând în „întreceri în muncă” şi petreceri ceremoniale sau sărbătoreşti.

In functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de judecata.

Aceste sentinte obstesti puteau merge in feudalismul timpuriu pana la pedeapsa capitala.

A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu aprobarea cetelor de batrani ai satului sentinte materiale ; sentintele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decat materiale.

Judecata cetelor de bătrâni

„Ceata bătrânilor satului” este una şi cea mai importantă din cele trei diviziuni de bază ale sfatului sătesc. Formată din număr impar de bătrâni, astfel încât hotărârea să se poată lua cu majoritate de voturi ceata de bătrâni avea calităţi de comprehensiune, seriozitate şi tenacitate a membrilor ce intrau în ceată. Odată aleasă ceata de bătrâni devenea inamovibilă în spiritul „cultului bătrânilor”.

Acceptaţi ca atare de dregătorie şi toleraţi de domnie, bătrânii satului nu puteau fi insultaţi, maltrataţi sau deţinuţi de vreun organ domenial fără ca satul să nu se răscoale. Cetele de bătrâni exercitau drepturi de judecată locală în conformitate cu obiectivele justiţiei autonome a obştilor săteşti.

Sfatul bătrânilor îndeplinea mai multe funcții juridice și decisive. Fiind o instituţie juridică semiautonomă, ceata de bătrâni acţiona periodic în timpul marilor serbări de peste an (Anul Nou, Paşti, Rusalii), dar şi accidental. Avea acţiune directă de judecată, constituită în complet de judecată sau indirectă prin cetele de judecători când se produceau abateri de la datinile şi tradiţiile satului.

În principiu sfatul bătrânilor judeca comportamentul etico-juridic fiecărui membru a satului veghind ca acesta să se conformeze tradiţiilor strămoşilor şi moşilor satului.

Ca instituție juridică ceata de bătrâni acționa periodic dar și accidental.

Periodic , în perioada marilor sărbători de peste an (Crăciun, Lăsatul Secului, Paști, Rusalii etc.) când judeca direct (constituită în complet de judecată) sau indirect ( prin cetele de judecători din subordine : ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).

în aceste condiții alcătuia la hotare, in tinda bisericii sau in vreo gospodărie din sat scaunul de judecată. Aceasta a fost prima si cea mai veche funcție a cetei de bătrâni, judecată după tradiție a conflictelor intersătești.

Accidental , ceata de bătrâni se constituia ori de câte ori era solicitată de o nevoie presantă vicinală.

Ceata de bătrâni creea „legi proprii”, adică obiceiuri juridice noi, în cazul în care tradiţia nu oferea soluţii. În rest aplica tradiţia juridică locală fixată în obiceiul pământului. Ceata a reprezentat un corp legiferator local prin reprezentanţă şi în acelaşi timp un corp de judecată locală prin jurisprudenţă.

Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării .

De obicei, judecata desfăşurată în fata "sfatului bătrânilor", începea în zorii zilei şi se termina la asfinţit.

Nevrednicii, călcătorii tradiţiilor, erau judecaţi , după comportamentul fiecăruia, îşi primeau pedepsele meritate, "după legea bătrână şi dreptate".

În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale şi de la cele uşoare la pedepsele capitale.

Pedepsele „ Judeţului al mic ” ( când ceaţa de bătrâni judeca abateri uşoare ) erau : mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescândă şi bătaia.

„ Judeţul ăl mare ”aplică pedepse în funcţie de periculozitatea infracţiunii pentru comunitatea sătească. Aceste pedepse erau de obicei foarte dure, brutale de fapt de exemplu crâncenarea, înfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea.

Crâncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii şi muşchilor. Erau încrâncenaţi după o judecată între membrii familiei cei neîmpărtăşiţi pentru a nu se transformă în strigoi ; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se încrâncenă încheietura mâinii, se încrâncenă talpa piciorului stâng. În sudul Dunării încrâncenarea se făcea în ceafă.

Înfierarea că sancţiune fizică a fost concepută că însemn pentru vinovaţi. Cei înfieraţi erau stampilaţi cu fierul roşu până la mutilarea organului respectiv. Rănile înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. În documente se menţionează atât înfierarea robilor prinşi după evadare, cât şi a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care aparţineau, ceilalţi cu semnul degradării civile care era o cruce suplicatorie ( în x sau v ) marcată pe frunte.

Mutilarea mâinii : În dreptul cutumiar românesc întâlnim noţiunea de „ mână ” întrebuinţata în două

sensuri juridice : de forţă legală respectiv, de sancţiune penală. Ca forţa legală în obiceiul pământului mâna a fost evocata ca semn al autorităţii familiei, al stăpânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se jura, printre altele şi pe mâna : „ să-mi putrezească mâna dacă am luat ceva ”.

Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a mâinilor iobagilor şi parţială a mâinilor oamenilor liberi ( în special mutilarea degetelor care se puneau pe înscris ).

Cetele de bătrâni aplicau sancţiunea mutilării mâinii celor vinovaţi de crime. Tăierea mâinii în semn de pedeapsă pentru un iobag era echivalentă cu căderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalentă cu moartea civilă ( pierderea personalităţii juridice ).

Lapidarea : La origine lapidarea a fost o sancţiune rituală la fel de gravă ca arderea pe rug,

spânzuratul sau trasul în ţeapă. Macedo-romanii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea căsătoriei. Vinovată era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidata de membrii familiei : tatăl, mamă, fraţii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu se făcea anarhic : surorile şi fraţii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinţii cele mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie.

Fiecare act de comunicare al obstei este important ca si fiecare obicei este transmis din generatie în generatie. Ori de câte ori sfatul batrânilor sau al oamenilor buni si batrâni îsi va spune cuvântul intervine si comunitatea sateasca aprobând sau dezaprobând hotarârile

sfatului, dar si pe cele ale cetelor. Normele si regulile care organizeaza relatiile interumane au rolul lor în viata obstei.

Colectivitatile traditionale au avut o puternica tendinta de a pastra obiceiurile. În conceptia acestora, obiceiul trebuia îndeplinit corect, potrivit rânduielilor transmise din generatie în generatie. Abaterile de la aceste reguli contraveneau bunei cuviinte îndatinate a colectivitatii.

Ideea de dreptate si aplicatia ei, în ceea ce priveste poporul român, se reflecta atât în cutume si traditii, practici si uzante cât si în obiceiuri. Obiceiurile sunt, azi, pentru cei ce le privesc din afara adevarate spectacole, dar ele au încifrat întelesuri profunde asupra relatiilor interumane, asupra comunitatilor românesti, asupra mersului normal al vietii sociale. Poporul român a descoperit si format elemente, trasaturi, tipuri vii si modele logice pe care le-au urmat de-a lungul timpului.

Bibliografie:

Cornelia Muntean, Etnologie Juridică, Sibiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/

http://facultate.regielive.ro