Curs 8 |

2016 - 2017

ETIOPATOGENIA:

FACTORI PATOGENI ŞI

MECANISME DE ACŢIUNE

Etiologia (gr: aitia - cauză şi logos - ştiinţă) generală – ramură a ştiinţelor medicale care studiază cauzele, condiţiile, mecanismele generale şi princiile de producere a bolilor.

Etiologia specială - se ocupă cu studiul factorilor cauzali, determinanti, specifici pentru fiecare tip de boală în parte.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ETIOPATOGENIEI

Concepţiile şi teoriile despre etiologie - ca ştiinţă a

cauzalităţii bolilor - au fost determinate de cunoştinţele acumulate în privinţa legilor naturii şi ale biologiei organismului animal din epoca respectivă.

- teoria autogenă a lui Hipocrate din Cos | boala ca dezechilibru care afectează umorile mediului intern;

- teoria monocauzalistă - rolul patogen al micro-organismelor patogene – Pasteur și vaccinarea antirabică;

- teoria condiţionalistă - explică îmbolnăvirea/ boala, ca rezultat al intervenției condiţiilor şi/sau factorilor de mediu favorabile instalării bolii - cauzele determinate au rol secundar.

- teoria constituţionalistă - rolul principal în apariţia îmbolnăvirilor î l joacă genotipului patologic.

- teoriile etiopatogenice actuale (sec. XX-XXI) - scot în evidenţă complexitatea deosebită a fenomenului morbid .

DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE ETIOLOGIE

În absenţa factorului cauzal nu este posibilă producerea unei boli, chiar dacă există complexul de condiţii favorizante, aceasta constituind o teză fundamentală a cauzalităţii .

- Acelaşi agent patogen (ex: temperatura scăzută a mediului ambiant) are uneori rol de factor determinant, producând degerăturile (efectul local asupra ţesuturilor) sau degerarea (acţiunea generală asupra întregului organism),

- alteori temperatura scăzută a mediului ambiant constituie o condiţie favorizantă (predispozantă) pentru dezvoltarea unor boli numite de răceală sau boli á frigore.

Condiţiile favorizante sunt factorii etiologici secundari, care intervin în mod indirect în patogeneza unei bolii - modificând reactivitatea specifică/nespecifică.

- condiţiile favorizante singure nu pot provoca apariţia unei bolii – ele creează la un moment dat situaţii locale sau generale care facilitează ruperea unităţii armonioase dintre organism şi mediu ambiant, cu afectarea homeostaziei.

Factorul (agentul) cauzal determină specificul calitativ al procesului patologic.

Condiții de ocazionale/de mediu sunt:

- factorii meteorologici-climatologici,

- factorii de microclimat,

- condiţiile defectuoase de zooigienă şi alimentaţie.

Factorii favorizanţi şi cei ocazionali influenţează momentul apariţiei, şi chiar aspectul evolutiv al bolii;

- un organism debilitat prin subalimentaţie, carenţe vitaminice, forţaj de producţie sau de creştere este mai receptiv la bolile parazitare sau microbiene.

- acelaşi factor determinant, acţionând cu aceeaşi intensitate, va provoca forme de boală mai grave, care se instalează mai repede la organismul debilitat.

- uneori condiţiile favorizante au o însemnătate hotărâtoare în apariţia unei anumite boli - cazul hemosporidiozelor, al căror agent etiologic - factor determinant - este transmis la animale de către căpuşe.

Condiţiile favorizante includ şi condiţiile ocazionale – întâmplătoare – de mediu

Cantitatea şi potenţialul agresiv al agentului patogen, pe de o parte, şi reactivitatea organismului afectat, pe de altă parte, influenţează intervalul de timp necesar de la acţiunea agentului patogen până la apariţia şi dezvoltarea procesului patologic/îmbolnăvirilor.

- agenţii nocivi cu o mare capacitate patogenetică (ex: substanţele toxice sau caustice, traumatismele grave, arsurile) provoacă îmbolnăvirea rapid, printr-o acţiune unică, uneori de scurtă durată.

- alte noxe patogene, cu o capacitate agresivă mai moderată, trebuie să acţioneze fie în mod repetat, fie în mod continuu şi prelungit/îndelungat asupra organismului animal pentru a declanşa îmbolnăvirea.

CLASIFICAREA AGENŢILOR PATOGENI

- Factorul patogen declanşează îmbolnăvirea (ex: degerătura, arsura, rană chirurgicală) care evoluează ulterior în absenţa lui, prin reacţiile de apărare-adaptare- compensare ale organismului la acţiunea noxei;

- Factorul patogen persistă în organism până la vindecarea clinică, uneori chiar şi după dispariţia semnelor de boală - bolile infecţioase sau parazitare;

- Factorul patogen persistă în organism un timp mai îndelungat, iar prezenţa lui determină procese patologice cu un caracter ciclic, în funcţie de ciclul biologic al agentului (ex: viermii intestinali a căror larve au o fază de migrare sanguină) sau de modificarea reactivităţii generale a organismului (ex:bruceloza, TBC).

RELAŢIILE DINTRE AGENTUL PATOGEN ŞI

EVOLUŢIA BOLII POT ÎMBRĂCA 3 ASPECTE:

Criteriile principale utilizate pentru clasificarea factorilor patogeni:

- Mediul de provenienţă;

- Caracterul agresivităţii;

- Natura sau categoria din care fac parte;

- Mecanismul patogenetic principal.

CLASIFICAREA FACTORILOR PATOGENI

1) După mediul de proveniență

- Factori obligatoriu patogeni - cuprinde agenţii

etiologici care au o capacitate patogenetică (agresivitate) foarte pronunţată, putând provoca singuri îmbolnăvirea, condiţiile favorizante având numai un rol ocazional şi de modelare a evoluţiei ulterioare a bolii.

- Factori condiţionat patogeni - sunt factorii etiologici care au o agresivitate mai puţin pronunţată, nefiind capabili să producă boala decât în asociaţie cu factorii favorizanţi interni sau cu cei ocazionali externi.

- vremea rece şi umedă constituie condiţia favorizantă pentru apariţia enzootiilor de salmonelozăȘ

- ex: cazul enteritelor la purcei, viţei şi alte specii de animale), sau a unor bolii respiratorii (a frigore), respectiv a leptospirozelor la cai, suine.

2) După caracterul agresivităţii lor,

agenţii patogeni se împart în 2 tipuri:

1) Agenţi patogeni cu acţiune directă şi reflexă;

- factori obişnuiţi în cantitate obişnuită, care acţionează pe fondul unei reactivităţi modificate a organismului, cum este cazul reacţi i lor alergice faţă de un aliment/medicament.

- factori obişnuiţi în cantităţi neobişnuite, cum ar fi temperatura sau umiditatea atmosferică prea ridicată,

- factori neobişnuiţi – cum sunt substanţe le toxice, bacteriile patogene, virusuri, paraziți, miceți, fungi etc.

2) Agenţi patogeni cu efect patochimic;

- afectează desfăşurarea metabolismului intermediar, modificând ambianţa biochimică şi bioenergetică a mediului intern – disvitaminoze, disendocrinoze, dismetabolii etc.

3) Agenţi care acţionează prin mecanism nevrotigen .

- condiţiile deficitare de creştere - supraaglomerarea animalelor în adăposturi, tratamentele brutale aplicate de personalul îngrijitor, poluarea fonică, termică sau chimică etc .

3) După criteriul patogenetic, agenţii

patogeni se clasifică în 3 grupe:

În patogeneza şi evoluţia bolilor la animale, pe lângă factorii determinanți/favorizanți descrişi mai sus, sunt la fel de importante şi modalităţile de transmitere şi răspândire a factorilor patogeni în organism.

Cele mai frecvente modalităţi de transmitere și răspândire a bolilor la animale sunt:

- transmiterea orizontală - de la un animal la altul din aceiaşi specie sau dintr-o specie susceptibilă.

- implică contactul direct sau indirect cu factorul patogen - cazul bolilor infecto-contagioase.

- transmiterea verticală - de la mamă la făt.

MODALITĂŢILE DE TRANSMITERE ŞI

RĂSPÂNDIRE A AGENŢILOR PATOGENI

- la suprafaţa tegumentului/mucoaselor: micoze;

- în profunzimea ţesuturilor - de la structurile de suprafaţă spre cele profunde – ex: flegmon, abces;

- prin canalele naturale - segmentele tubului digestiv, calea inhalatoare respiratorie (gaze, miceţi), căile urinare (infecţiile ascendente sau descendente), canalele excretoare ale glandelor sudoripare, etc.

- propagarea prin continuitate este favorizantă de configuraţia anatomică a unor ţesuturi dar şi de mijloacele slabe de apărare biologică ale unor ţesuturi, cum este cel cartilaginos sau osos.

Difuzarea prin contiguitate –contactul suprafeţei unui organ bolnav cu unul sănătos contribuie la diseminarea unor agenţii patogeni - cazul transmiterii factorilor patogeni de la ţesutul pulmonar la pleură.

a) Difuzarea prin Continuitate – Contiguitate

Calea circulatorie limfatică – factorul patogen trece în vasele limfatice şi este vehiculat spre ganglionii limfatici - aici noxa poate fi reţinută şi anihilată sau, prin depăşirea acestor filtre biologice, trece în sânge;

Calea hematogenă - constituie modul de difuzare în organism a unor agenţi patogeni care provin din sistemul limfatic sau care pătrund în curentul sanguin prin microleziuni ale vaselor capilarelor.

- pe această cale sunt vehiculaţi embolii bacterieni, se realizează metastaze (gr: metastasis - deplasare) infecţioase sau tumorale, manifestate prin apariţia de focare septice în organe situate la distanţă de poarta de intrare (ex: septicemii, bacteriemii, neoplazii).

- rol în instalarea și evoluția şocului traumatic sau a şocului din arsuri (ex: șocul hipovolremic).

b) Diseminarea pe cale circulatorie (sanguină)

Propagarea centripetă sau centrifugă, de-a lungul trunchiurilor nervoase, a unor virusuri, cum este virusul rabic şi cel al bolii lui Aujeszky, microbi ca Listeria sau toxine bacteriene (ex: tetanică, difterică).

- indiferent de calea de pe care se face, propagarea şi diseminarea factorilor patogeni în organism constituie un proces biologic extrem de complex, care de cele mai multe ori debutează prin depăşirea barierelor funcţionale de apărare locală, slăbite la locul acţiunii noxei patogene.

- Reactivitatea generală şi tisulară (specifică și nespecifică, celulară și umorală) influenţează direct răspândirea ulterioară a factorilor patogeni în organism.

c) Diseminarea pe calea neurogenă

Acţiunea patogenă a factorilor fizici:

- Acţiunea agenţilor patogeni mecanici;

- Acţiunea agenţilor termici;

- Acţiunea patogenă a presiunii atmosferice;

- Acţiunea biopatologică a undelor sonore;

- Acţiunea patogenă a factorilor electromagnetici;

- Acţiunea patogenă a energiei radiante;

Acţiunea patogenă a factorilor chimici:

Acţiunea aptogenă a factorilor biologici:

MECANISME DE ACȚIUNE

ALE FACTORILOR PATOGENI

- Acţiunea locală/generală a factorilor termici;

- Acţiunea patogenă a presiunii atmosferice;

- Acţiunea biopatologică a undelor sonore;

- Acţiunea factorilor electromagnetici;

- Acţiunea patogenă a energiei radiante;

ACŢIUNEA PATOGENĂ A FACTORILOR FIZICI

Acțiunea patogenă a căldurii:

- local – arsurile;

- general - șocul caloric sau hipertermia.

Acțiunea patogenă a frigului:

- local – degerăturile;

- general – degerarea sau hipotermia.

MECANISME DE ACȚIUNE

ALE FACTORILOR TERMICI

CAUZE

- focul, lichide cu temperatura înaltă, metalele încinse, gazele și vapori supraîncalziti, corpurile solide incandescente - pot cauza arsuri termice;

- acidul azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic sau substantele alcaline - hidroxidul de sodiu, de potasiu, de calciu - pot produce arsuri chimice;

- contactul cu un conductor electric aflat sub tensiune poate cauza arsuri electrice – ronțăitul unor cabluri electrice sau introducerea unor obiecte în dispozitive electrice;

- razele solare si ultraviolete produc arsuri.

ACȚIUNEA PATOGENĂ A CĂLDURII

Combustio erythematosa

-eritem local, reversibil,

Combustio bullosa

- vezicule pline cu lichid sero-citrin,

- flictene cu lichid hemoragic,

Combustio gangrenosa

- gangrena umedă/uscată.

FORMELE CLINICE ALE ARSURILOR

Incidenţa şi intensitatea acestor fenomene creşte lent din momentul în care leziunile tisulare depăşesc 15% din suprafaţa corpului.

Şocul postcombustional (boala arşilor) -arsura afectează 25% din suprafaţa corpului.

La peste 50% din suprafaţa corpului arsă, reacţiile generale nu reuşesc să menţină homeostazia, sfârşitul fiind de regulă moartea.

ŞOCUL POSTCOMBUSTIONAL

Degerătură de gradul I

- congelatio erythematosa;

Degerătura de gradul II

- congelatio bullosa;

Degerătura de gradul III

- congelatio gangrenosa.

ACŢIUNEA PATOGENĂ A FRIGULUI

Factor favorizant în dezvoltarea şi evoluţia îmbolnăvirilor respiratorii - numite de răceală;

- scade eficienţa de barieră funcţională a mucoasei respiratorii datorită:

- incubării şi dezvoltării germenilor condiţionat patogeni – proces favorizat de hipersecreţia reflexă care îndepărtează mucusul protector;

- vasoconstricţiei locale care reduce aportul factorilor de apărare antimicrobiană, scade diapedeza leucocitară şi capacitatea fagocitară.

- sunt activate procesele inflamatorii cronice preexistente (ex: bronşite, arterite, iar pe cale reflexă este alterată inclusiv funcţia renală).

ACŢIUNEA GENERALĂ A FRIGULUI

ACŢIUNEA PATOGENĂ A

VARIAȚIILOR PRESIUNII ATMOSFERICE

Scăderea pronunţată a presiunii atmosferice (hipobarismul) - la altitudini de peste 3000-4000 m.

- are ca un prim efect insuficienţa de oxigen în aerul respirator (hipoxia hipoxică), datorită aerului rarefiat în care tensiunea parţială a O2 este scăzută

În organele cavitare (tub digestiv), gazele se dilată conform legii Boyle-Mariotte, deranjând circulaţia sanguină, respiraţia, iar prin excitarea algoreceptorilor din muşchi şi articulaţii apar dureri locale.

- Boala de altitudine sau răul cronic de înălţime.

HIPOBARISMUL

BOALA SALBEI LA BOVINE

Creşterea accentuată a presiunii atmosferice (hiperbarismul) - rar întâlnită în patologia veterinară.

Scufundările la mare adâncime - Beţia de azot.

Decompresiunea rapidă are efecte nocive grave:

- prin dilatarea bruscă a vaselor şi cavităţilor (vezi şocul traumatic),

- prin eliberarea sub formă de bule a gazelor dizolvate în sânge (în principal azotul) care pot forma embolii gazoase mortale.

HIPERBARISMUL

Sunetele auzibile (16 Hz-16 kHz), a căror intensitate este cuprinsă între 65-90 foni provoacă reacţii vegetative, circulatorii şi endocrine.

- peste 90 foni, apar leziuni ale urechii medii interne (traumatisme de zgomot), leziuni ale timpanului, hemoragii labirintice, cofoza, paralizii, stări de panică.

Ultrasunetele (peste 20 kHz) – determină fenomene de polimerizare sau depolimerizare, ionizarea, apariţia peroxizilor şi a radicalilor liberi ai oxigenului, încălzirea ţesuturilor, citoliza, sterilizarea , moartea.

Infrasunetele - unda de şoc a exploziilor, sau a mişcărilor seismice - acţiune traumatică mecanică prin deplasarea corpului animalului, prin lovirea lui de obiecte în mişcare, sau chiar rupturi tisulare prin comprimarea-decomprimarea aerului în deplasare.

ACŢIUNEA PATOGENĂ

A UNDELOR SONORE

Acţiunea patogenă a curentului electric:

- efectul electrotermic;

- efectul electrochimic;

- efectul electromecanic.

- Intensitatea curentului mai mică de 1 mA - șocul electric nu se resimte.

- La valori de 10mA – se produc comotii nervoase în membre, contracții ale mușchilor.

- Peste valori de 10mA - se produc fibrilații atrio-ventriculare si stop cardio-respirator.

Electrotraumatismele - provoacă arsuri, metalizarea pielii, leziuni tisulare extinse etc.

ACŢIUNEA BIOPATOLOGICĂ

A FACTORILOR ELECTROMAGNETICI

Fulguraţia - tulburări locale şi generale.

Leziunile produse de descărcările electrice - se manifestă prin arsuri ale pielii sub formă de:

- arborizaţii nesângerânde - datorită trombozelor vasculare multiple şi a vasoplegiei remanente) pe fondul unei stări de şoc;

- prin pierderea cunoştinţei,

- paralizii trecătoare ale membrelor,

- convulsii tonico-clonice;

- intersectarea centrilor cardiorespiratori din SNC determină invariabil Moartea.

ACŢIUNEA PATOGENĂ A

DESCĂRCĂRILOR ELECTRICE

Aeroionii mici şi negativi (de O2) au efect favorabil asupra organismului.

Aeroionii mari şi pozitivi – atmosfera impurificata –

- sunt nocivi,

- produc dezechilibre coloidale ale sângelui,

- tulburări funcţionale ale SNC prin creşterea excitabilităţii nervoase,

- hipertensiune arterială,

- hipoalbuminemie,

- dificultăţi respiratorii la animalele cu antecedente pulmonare.

ELECTRICITATEA ATMOSFERICĂ (STAREA DE IONIZARE A AERULUI)

ACTIUNEA PATOGENĂ

A ENERGIEI RADIANTE

"L i fe on ear th has deve loped wi th an ever present back ground of

rad iat ion . I t i s not something new, invented by the wi t o f man:

rad iat ion has a lways been there . “ E r ic J Hal l , "Radiat ion and L i fe" .

Radiaţii electromagnetice de mare energie – X, γ

Radiaţii corpusculare încărcate electric - β, α,

Radiaţii corpusculare neutre – neutronii , protoni .

Modificările produse la nivel molecular şi celular

care rezultat al expunerii la radiaţii ionizante

Tabel 6-3 Cronologia fenomenelor biologice induse de expunerea la radiaţii

Timpul după iradiere

Fenomenul

Etapa

10-16 sec. Interacţiunea dintre radiaţie şi materie: apariţia ionizărilor Fizică

10-12 sec. Acţiunea indirectă a radicalilor apei: OH*, H* Fizico-chimică

10-6 sec. Procese de oxidoreducere Biochimică

100 sec. Modificări biofizice şi biochimice: Îndepărtarea enzimatică a H2O2 şi O2. Repararea enzimatică a moleculelor lezate

Biochimică

1 h – 4 zile Efecte celulare: - modificări cromozomiale şi moarte celulară - diminuarea activităţii mitotice - repararea leziunilor subletale

Celulară

4 zile – 1 lună

Efecte tisulare şi organice Tisulară şi organică

Ţesuturi normale Ţesuturi tumorale

- resincronizare - regenerare - reparare

- resincronizare - reoxigenare - refacere parţială

1 lună Reacţii clinic observabile

2 luni – ani Leziuni cronice: efecte tardive şi sechele după iradiere prin diminuarea viabilităţii celulelor suşe sau deficienţa reţelei vasculare. Frecvent cancer şi malformaţii congenitale.

Sistemică

Efectele acute ale iradierii sunt determinate de administrarea unor doze masive de radiaţii ionizante și se manifestă clinic prin simptome de:

- hiperexcitabilitate nervoasă,

- enterită hemoragică,

- hemoragie internă,

- moartea în decurs de câteva zile.

Ansamblul modificărilor morfofuncţionale consecutive acţiunii nocive a radiaţiilor ionizante produc Boala de iradiere.

- etapa timpurie cu simptome digestive (ex:

inapetenţă, greaţă, anorexie, vomismente) după care animalele se remit aparent;

- etapa de remisie în care nu apar manifestări decelabile la examenul clinic;

- etapa de stare caracterizată prin:

- diaree,

- ulceraţii ale mucoaselor,

- fragilitate vasculară,

- hemoragii multiple,

- leucopenie marcantă,

- trombocitopenie.

Moartea se produce prin leziuni tisulare multiple şi îndeosebi prin infecţiile bacteriene secundare.

La administrarea unor doze moderate,

simptomatologia evoluează în 3 etape:

Tabel 6–4 Caracteristici clinice ale Sindromului de Iradiere Acută (SIA)

Categoria Doza / animal

(rem)

Simptome

Prognostic

Subclinic < 200 Manifestări de greaţă şi vomitare Limfocitopenie (<1 500/uL)

Supravieţuire 100%

Hematopoietic

200 - 600

Greaţă şi vomitări intermittente Peteşii şi hemoragii Neutropenie şi trombocitopenie (14 zile) Limfocitopenie (<1 000/uL)

Sensibilitate la infecţii Poate fi necesar trans-plantul de măduvă osoasă hematogenă

Gastrointestinal

600 - 1000

Greaţă, Vomitare, Diaree Hemoragii şi infecţii bacteriene (7-21 zile) Neutropenie şi trombocitopenie severe Limfocitopenie severă (< 500/uL)

Şoc şi moarte în 10-14 zile chiar şi în conditile instituirii tratamentului.

Sistem Nervos Central (SNC)

> 1 000

Greaţă şi vomitări incoercibile Confuzii, somnolenţă, convulsii Coma în 15 minute – 3 ore Limfocitele sunt absente în sânge

Moarte în 14 – 36 ore

Radiaţiile ultraviolete stimulează:

- formarea histaminei prin intensificarea decarboxilării histidinei - apariţia eritemului şi edemului local însoţit de senzaţia de durere-proces inflamator;

- acțiunea tirozinazei şi a dopa-oxidazei care intensifică formarea melaninei (culoare neagră) – rol de fotofiltru pentru ţesuturile subiacente.

- formarea vitaminei D3 prin transformarea 7-dehidrocolesterolului, a vitaminei D2 din ergosteroli precum şi degradarea vitaminei K in piele;

- circulaţia cutanată, eritro- şi leucopoeza, hemoglobinogeneza (fixarea Fe++ în nucleul tetrapirolic al moleculei de hemoglobină).

RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE

Forma primară - consumul unor medicamente,

cum sunt sulfamidele, coloranţi, derivaţii fenotiazinei.

Forma secundară este întâlnită în fascioloză, colică biliară, colecistite, abcese hepatice, intoxicaţii cu substanţe hepatotoxice;

- este consecinţa imposibilităţii excreţiei filoeritrinei (produs de scindare a clorofilei), absorbită normal din tractusul digestiv, şi eliminată pe cale biliară

FOTOSENSIBILITATEA PRIMARĂ / SECUNDARĂ

1) lipsa pigmentului melanic din piele;

2) prezenţa substanţei fotosensibilizante în organism/la nivelul tegumentului,

3) expunerea animalului la acţiunea radiaţiilor ultraviolete.

- Dacă unul din aceşti factori lipseşte, lanţul etiopatogenic este întrerupt, şi drept urmare manifestările de fotosensibilizare - sub forma dermatitei actinice - nu se mai produc.

Pentru apariţia fotosensibilizării este necesară

prezenţa a 3 factori sau condiţii obligatorii :

Radiaţiile care constituie lumina vizibilă pot inactiva pigmenţii retinei (rodopsina şi iodopsina) provocând astfel:

- orbirea,

- hemeralopia (reducerea acuităţii vizuale la lumină),

- nictalopie (neadaptarea vederii la întuneric, respectiv cecitatea nocturnă).

Acţiunea prelungită a luminii solare intense asupra pielii nepigmentate are şi un puternic efect carcinogenetic.

Lumina vizibilă dezvoltă consecinţe

nocive asupra organismului animal dacă

este de intensitate mare

ACȚIUNEA PATOGENĂ

A FACTORILOR CHIMICI

Substanţele chimice reprezintă o categorie importantă de agenţi patogeni, care acţionează asupra organismului printr-un complex de mecanisme, producând tulburări funcţionale şi leziuni cunoscute ca intoxicaţii sau otrăviri.

Substanţă toxică - compus chimic exogen care, odată pătruns în organism pe una din căile menţionate anterior, provoacă alterări morfologice, structurale şi funcţionale la diferite nivele de organizare a materiei vii, exprimându-se pe plan clinic printr-o stare sau un proces patologic.

TERMINOLOGIE UTILIZATĂ

Toxicitatea defineşte procesul biologic care exprimă răspunsul organismului viu în care au pătruns substanţe sau compuşi toxici, manifestat prin alterări:

- morfologice,

- funcționale,

- metabolice,

- enzimatice,

- histochimice,

a căror amplitudine în suprafaţă şi profunzime este corelată cu mecanismul patogenetic de acţiune

SUBSTANȚE TOXICE

Din punctul de vedere al proprietăţilor chimice, substanţele toxicele pot fi împărţite în:

- toxice anorganice - cuprinnd metale (ex: Mg, Cu, Na), metaloizi (As, P, Cl şi combinaţiile lor),

- toxice organice - acidul cianhidric, alcaloizi (ex: atropina, pilocarpina), glicoizi, saponinele, insecticidele organo-fosforice, tetraclorura de carbon, toxinele microbiene, parazitare, sau micotice.

Clasificarea factorilor patogeni de natură chimică

Hepatotoxice - arsenul, fosforul, tetraclorura de carbon (efect indirect/hipoxie hepatocitară);

Neurotoxice - stricnina, toxina tetanică;

Medulotoxice - sulfamide, benzenul;

Nefrotoxice - combinaţiile chimice ale mercurului la rumegătoare;

Toxicele hematice - care cuprind 3 subgrupe:

- hemolizante - saponinele;

- methemoglobinizante - oxidanţi, anilina;

- blocanţi ai capacităţii oxifore a hematiilor:CO

Considerând criteriul organo-tropismului, substanţele toxice se clasifică în:

- Gradul de toxicitate;

- Corelaţia doză/efect tisular

- Proprietăţile fizice şi chimice ale toxicului:

- hidrosolubilitatea,

- liposolubilitatea,

- natura,

- reactivitatea substanţei chimice,

- configuraţia moleculară.

- Căile de pătrundere şi absorbţie.

Factori care determină

toxicitatea unui compus chimic

Proprietăţile fizico-chimice ale toxicului (hidro-solubilitatea şi liposolubilitatea, natura şi reactivitatea substanţei chimice, configuraţia moleculară a agentului chimic), influenţează toxicitatea factorului chimic .

Alţi factori care determină toxicitatea:

- concentraţia;

- calea de pătrundere;

- viteza de pătrundere a toxicului în organism;

- specia, vârsta, sexul;

- greutatea corporală;

- predispoziţia individuală;

- obişnuinţa şi farmacodependenţa (la om);

- alimentaţia şi afecţiunile preexistente.

Corelaţia dintre doză (cantitate) şi efectul

tisular are o importanţă deosebită pentru

interpretarea datelor paraclinice experimentale.

Compuşii toxici ajung în organism pe mai multe căi:

- calea pulmonară - toxicele inhalatorii, absorbite sub formă de gaze, vapori, aerosoli, pulberi, fumuri;

- calea cutaneo-mucoasă în cazul toxicelor resorbtive, care pătrund sub formă de soluţii, emulsii;

- calea digestivă - toxicele absorbtive, care pătrund în orgasnism ca soluţii, comprimate, drajeuri,

- calea parenterală - substanţe toxice injectabile.

Organo-fosforicele beneficiază de posibilitatea pătrunderii în organism pe oricare din căile menţionate.

Căile de pătrundere şi absorbţie a toxicelor

în organism sunt dependente de caracteristicile

fizico-chimice ale substanţei toxice.

Toxicitatea unei substanţe se accentuează pe măsură ce aceasta se acumulează în celulă, determinând un răspuns cumulativ, care va condiţiona în cele din urmă nivelul maxim al efectelor toxice.

Expunerea la acţiunea unui factor toxic va duce la absorbţia acestuia în organism pe una din căile de intrare, proces urmat de distribuţia toxicului la nivel sistemic sau, în unele situaţii, la excreţia acestuia.

Absorbţia este urmată de metabolizarea toxicului la nivel celular, cu producerea de metaboliţi cu un grad de toxicitate mai ridicat.

- aceştia vor ajunge în circulaţia sanguină sistemică şi la nivelul unor ţesuturi/organe pentru care au tropism - interacţiuni cu macromoleculele celulare.

- în situaţiile grave, efectele toxice se repercutează la nivel genetic, determinând fie apariţia unor boli cu o importantă componentă genetică, fie tulburări imunotoxice, tulburări de fertilitate, cancer.

ETAPELE ABSORBŢIEI ŞI DISTRIBUŢIEI

SUBSTANŢELOR TOXICE ÎN ORGANISM

- afectează profund metabolismul celular şi funcţiile vitale, în urma unor interferenţe biochimice, cu producerea de tulburări structurale şi funcţionale.

Intoxicaţia este rezultatul unei serii de procese biologice, dintre care cele mai importante sunt:

- expunerea la toxic,

- absorbţia,

- pătrunderea toxicului în mediul intern ,

- distribuţia şi biotransformarea toxicului;

- eliminarea,

- interacţiunea toxic-structură biologică şi toxic-receptor.

INTOXICAŢIA - o entitate morbidă al cărui agent determinant este o substanţă chimică de natură organică sau anorganică, vegetală sau animală

Faza de expunere (farmaceutică)

Faza toxokinetică (farmacokinetică)

Faza toxodinamică (farmacodinamică)

EFECTUL TOXIC SE PRODUCE ÎN 3 ETAPE:

- dereglări ale metabolismului intermediar, cu acumularea unor cantităţi crescute de metaboliţi intermediari (ex: cetoza în dislipidemii);

- modificări cantitative ale unor constituenţi ai mediului intern (hipocalcemie, hipomagneziemie);

- tulburări funcţionale la nivelul organelor epuratoare (ex: uremia în insuficienţa renală) şi cu rol de detoxifiere (ex: icterul în afecţiuni hepatice);

- fermentaţii la nivelul tubului digestiv cu producerea unor substanţe biologic-active şi toxice (ex: enterotoxemia şi autointoxicaţia enterogenă);

- distrugerile tisulare masive, cum sunt strivirile musculare sau arsurile întinse, care prin produşii de clivaj ai proteinelor tisulare pot genera intoxicaţii.

Intoxicaţiile endogene se pot produce

prin mai multe mecanisme biochimice:

Inhibarea activităţii sistemelor enzimatice.

Mecanismul chelatării - combinarea chimică dintre toxic şi un metal din substratul afectat, (As, Mg, Pb, F).

Mecanismul neuro-hormonal (tetraclorura de carbon).

Mecanism antivitaminic - tiaminaza din ferigă inactivează aneurina (vit. B1) producând avitaminoza B1, acetilpiridina din porumb este o antivitamină PP, derivaţii dicumarolului din sulfină sunt antivitamine K.

Mecanism antihormonal - tioureea şi antitiroidiene.

Asupra elementelor de apărare, a balanţei de proteine din sânge, asupra sintezei celulare, imunitatea.

MECANISME DE ACŢIUNE

ALE SUBSTANŢELOR CHIMICE

Blocarea şi inhibarea coenzimelor (ex: Pb);

Degradarea sau inactivarea grupelor funcţionale esenţiale ale enzimelor (ex: esterificarea enzimelor în intoxicaţii cu compuşi organo-fosforici);

Combinarea inhibitorului cu o heloenzimă (CO, H2S);

Combinarea inhibitorului cu substratul (ex: narcoticele – absorbţia lor pe suprafaţa celulară împiedică pătrunderea oxigenului în celulă);

Combinarea cu un activator enzimatic indispensabil reacţiei enzimatice (ex: fluorurile chelatează Mg);

Inhibarea fosforilării şi pierderea energiei - căldură.

Cea mai importantă consecinţă nocivă a substanţelor toxice o reprezintă inhibarea activităţii sistemelor enzimatice celulare:

ACŢIUNEA PATOGENĂ

A FACTORILOR BIOLOGICI

Tipul 1 - toxinele bacteriene acţionează direct asupra miocardului - evoluţie brutală:

- scade accentuat debitul cardiac şi presiunea arterială, creşte presiunea venoasă, oligurie, acidoză.

Tipul 2 - metabolismul celular este mai sever perturbat, acidoza prezentă, pielea este cianozată şi rece.

Tipul 3 - rezultă din asocierea şocului bacterian cu pierderile de fluide bogate în proteine la nivelul seroaselor (peritonita) - tipul chirurgical al şocului septic.

Tipul 4 – este rezultatul evoluţiei celor 3 tipuri anterioare, când tratamentul a fost ineficient.

- îmbracă forme severe, asociate cu icterul, cord insuficient şi cu valori crescute ale presiunii venoase.

4 TIPURI CLINICE DE ŞOC BACTERIAN

Mecanismul predominant reflex

- componentele arcului reflex,

- funcționalitatea actului reflex;

- tulburările care afectează arcul/actul reflex.

Mecanismul predominant patochimic

- tulburări de înmagazinare a energiei metaboolice în compuși de tipul ATP-ului.

- explică dismetaboliile, disendocriniile, disenzimiile, disvitaminozele, intoxicațiile;

Mecanismul predominant nevrotigen

- suprasolicitarea funcțională a componentelor SNC,

- nevrozele – consecințe ale expunerii la Stress.

MECANISMELE ETIOPATOGENICE

MECANISMUL PREDOMINANT REFLEX

Durerea acută - apărută în urma unui accident sau intervenţii chirurgicale, constituie un semnal care conştientizează creierul despre distrugerea unor ţesuturi sau despre prezenţa unor stimuli periculoşi pentru organism

Durerea cronică – pe termen lung durerea este consecinţa unor modificări secundare în organism.

DUREREA ȘI ROLUL EI ÎN PATOGENIE

Printre cele mai importante criterii utilizate în clasificarea durerii se află sediul algorecepţiei, în funcţie de care durerea poate fi clasificată în:

1) cutanată sau superficială,

2) profundă sau musculară,

3) viscerală,

4) vasculară.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE DURERE

În urma acţiunii unui factor excitant algogen asupra pielii se percepe o durere imediată:

- nu prea intensă,

- bine delimitată,

- transmisă prin fibrele mielinice A-delta,

care provoacă reacţii neurovegetative de tip simpatic, prin eliberare crescută de adrenalină.

Durerea imediată este urmată de o durere mai difuză, mai intensă şi de durată mai lungă, reprezentată de durerea întârziată,

- transmisă prin fibrele de tip C, cu conducţie mai lentă - determină reacţii de tip parasimpatic.

Durerea cutanată sau superficială

Apare consecutiv unor modificări care afectează condiţiile biochimice locale, caracterizate prin:

- hipoxie cu formarea unor compuşi algogeni cum este acidul lactic,

- dezechilibre electrolitice care afectează K/Ca.

Una dintre formele clinice a durerii de tip mialgic o constituie crampa musculară, în producerea căreia sunt implicate cauze foarte variate, cum sunt:

- afecţiunile de origine nervoasă,

- tulburările circulatorii locale,

- anemia,

- dismineralozele de tipul hipocalcemiei, hipocloremiei, hiperpiruvicemiei, hiperlactacidemiei.

Durerea profundă sau musculară

Durerea viscerală în patologie este un proces reactiv complex care are trei componente principale:

1) durerea viscerală,

2) durerea parietală,

3) durerea proiectată sau referită.

Durerea viscerală sau internă

Durerea proiectată sau referită Dermatomerele equine ale lui Roger

Exogenă – medicamentoasă/iatrogenă,

Endogenă - primară sau secundară.

Durerea vasculară primară - prin obliterări acute ale arterelor - în caz de trombo-embolie.

Durerea vasculară secundară - consecinţa modificărilor vasculare - reprezintă un corolar al ischemiei regionale provocate de infarct, embolii, spasme arteriale, compresiuni pe vase.

DUREREA VASCULARĂ