Etic si deontologic

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus. 

DEONTOLOGÍE s.f. 1. Parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei activități profesionale. ◊ Deontologie medicală = totalitatea regulilor și uzanțelor care reglementează relațiile dintre medici sau dintre aceștia și bolnavii lor; etică medicală. 2. Teorie despre datorie, despre originea, caracterul și normele obligației morale în general. [Gen. -iei. / < fr. déontologie, cf. gr. deon – ceea ce trebuie făcut, logos – studiu]. 

Aspecte ale eticii jurnalistice[modificare | modificare sursă]

Etica jurnalistică are două fatețe, de unde rezultă două moduri diferite de abordare: sunt luate în calcul, pe de-o parte, amenințările la adresa jurnaliștilor, iar pe de alta, amenințarea pe care jurnalismul și mass-media în general o reprezintă pentru societate. În primul caz, răspunsul la aceste amenințări vine din partea societății, prin instituțiile statului, și se concretizează prin reglementări având conținut juridic, ce protejează jurnalismul și sistemul mediatic. În al doilea caz, răspunsul vine din partea comunității profesionale a mass-media și capătă forma unor prescripții etico-deontologice, ce încearcă să protejeze societate/publicul în raport cu jurnaliștii și sistemul media. Trebuie precizat că eficiența acestor reacții și măsuri este scăzută, arareori acestea având efect real. Pe de altă parte, există o asimetrie în aceste încercări de reglementare: jurnaliștii sunt mai puțin protejați decât sunt considerați a fi ei înșiși o amenințare. În măsură în care statul emite măsuri brutale uneori, greoaie, ineficiente și deseori conjuncturale, etica autoimpusă de comunitatea mediatică este la rându-i laxă, generală, lipsită de profunzime și adesea ignorată. Motivele pentru care statul reacționează în acest fel sunt cunoscute și intuibile, câtăvreme reprezentanții lui sunt politicieni dominați de interese, conservatori în privința pozițiilor și privilegiilor puterii, dominatori sau acaparatori.

Cauze ale marginalizării eticii[modificare | modificare sursă]

Sunt identificabile și o serie de motive pentru care etica jurnalistică este marginalizată sau ignorată în însuși sânul comunității media:

Instituțiile de presă caută să stabilească reguli cât mai generale și mai flexibile, cât mai puțin autoconstrângătoare, crezând că astfel își acordă o șansă în plus.

In delictele de presă (însulta, calomnia), invocarea conduitei etice folosește mai ales victimelor mass-media.

Odată cu tabloidizarea mass-media, normele etice sunt tot mai greu de implementat, de agreat și de aplicat.

Diferența mare dintre instituțiile mediatice, reflectată în standardele etice diferite, dependente de tradiție sau de cei care vremelnic se află la conducerea acestora.

Un rol important în corijarea acestor neajunsuri și în educarea sistemului media îl pot avea mediul concurențial și pluralitatea mijloacelor de informare, multitudinea și diversitatea acestora. Este limpede că soluțiile cele mai bune

1

ar fi atât educarea jurnaliștilor, cât și a publicului, pe cât de ușor de spus, pe atât de greu de realizat. Valorile cheie sunt autonomia profesională și responsabilitatea, adică cele două axe ale deontologiei unei profesiuni. În raport cu activitatea mediatică, etica are o relevanță în plus: eficacitatea unui produs mediatic este dată nu doar de măiestria și forța cu care sunt produse și difuzate, ci și de capitalul de încredere care există între canalul mediatic și publicul său, iar credibilitatea se bazează pe un set de valori precum adevărul, libertatea, utilitatea, responsabilitatea, reciprocitatea ce sunt valori etice sau un un intrinsec conținut etic. Așadar, instituția produce și trebuie să producă valori etice, dar este necesar să se și supună acestora, evitând abuzul de libertate și încredere, incompetența, manipularea. În concluzie, se poate spune că obiectele eticii în media sunt două: pe de-o parte, este de vorba de o serie de reguli profesionale autoimpuse ce privesc limitele libertății de expresie și mijloacele folosite pentru practicarea meseriei, pe de altă parte, e vorba despre forme de autocunoaștere și autocontrol în interiorul câmpului profesional. Cele două planuri, ce interferează și sunt greu de delimitat, definesc, pe de-o parte, deontologia, iar celălalt, conturează etica aplicată profesiunii de jurnalist. Diferențele dintre cele două decurg din natura profesiei și din modul în care aceasta este structurată. Înțelegem deci prin etică mass-media totalitatea valorilor și normelor, în formă codificată sau nu, exprimate sub forma unor demersuri sistematice, privitoare la limitelor libertății de expresie și la mijloacele exercitării profesiunii. Cu alte cuvinte, ce putem face, cum putem face.

Principiile eticii[modificare | modificare sursă]

Problema etică fundamentală a sistemului mass-media este de a cuantifica responsabilitățile fiecărei părți, indentificând, din acest punct de vedere, trei nivele decizionale: jurnalistul (individul, angajatul în media), redacția din care face parte (ca structură colegială și profesională) și patronatul, ca instituție tutelară. Produsul mediatic final este rezultatul compus a mai multor tipuri de activități: cea editorială specifică, cea editorială generală (contextualizare, divertisment), activitate publicitară și autopromovarea (marketing, PR). Corespunzător acestor tipuri de activități diferite din sfera media, identificăm mai multe comportamente etico-deontologice:

Deontologia jurnalistică, cea mai bine structurată și cunoscută, cuprinde mai puțină etică și mai multă pricepere profesională

Etica și deontologia publicitarului, amestec de norme profesionale și etice Etica instituției de presă, aproape deloc norme deontologice, cât codificare etică a comportamentului

acesteia

Principiile fundamentale[modificare | modificare sursă]

Respectul acordat persoanei Veracitatea faptelor (principiul adevărului, al corectitudinii informațiilor) Interesul public Loialitatea (față de public, față de instituția mediatică, față de comunitatea jurnalistică)

Principiile nu sunt norme, dar pot sta la baza lor, pentru că implică deopotrivă valori profesionale și etice. Spre deosebire de normele juridice, acestea nu sunt imperative, ci doar orientative și, asemenea altor principii, asigură unitatea, coerența și omogenitatea normelor.

Respectul acordat persoanei[modificare | modificare sursă]Persoana este privită aici ca ființa umana având identitate socială (nume, înfățișare, drepturi etice și juridice) și prezență socială ca ființă dotată cu conștiință. Privită astfel, persoana are astăzi un profil juridic și etic foarte bine

2

conturat, cu drepturi și datorii obligatorii bine delimitate. Distincția dintre public și privat este importantă pentru lumea modernă: persoana aparține sferei private, iar statul și componentele sale, cetățeni sau comunități, aparțin sferei publice. Statul și mass-media sunt considerați azi ca principali inamici ai spațiului privat și ai persoanei, iar cele mai dese încălcări se fac în privința dreptului la demnitate personală și intimitate. Din perspectiva demersului jurnalistic, principiile etice care trebuie să guverneze în vederea protejării persoanei sînt următoarele: dreptul la intimitate al persoanei, protecția victimei și protecția demnității personale, respectul diferenței și a credințelor, egalitatea ca normă a vieții sociale. Trebuie făcută distincția dintre persoane publice și persoane private. Persoanele publice, ce ocupă funcții publice (alese sau numite) sau au expunere publică mare (prin celebritate, notorietate, supraexpunere mediatică) suportă/trebuie să suporte o limitare a dreptului la intimitate, deoarece au acceptat voluntar aceste funcții/poziții publice și beneficiază de pe urma lor. Echilibrul ce trebuie găsit este între dreptul la informare (art. 31 Consttituția României) și respectul vieții private. Forme principale de agresiune la viața privată:

intruziunea dezvăluirea de fapte jenante punerea într-o lumină falsă publicitatea numelui și a imaginii proprii fără acordul subiectului.

Exemple de intruziune a jurnalistului[modificare | modificare sursă]

Violarea de domiciliu (faptă penală) – încălcarea dreptului de proprietate Încălcarea spațiului privat intim fără acordul persoanei (locuință, birou, toaletă, dormitor, budoar etc.) Încălcarea intimității în sine prin dezvăluirea de acțiuni din spațiul public, dar având caracter privat

(manifestări publice – meciuri, mitinguri, shopping-ul personal etc.) Încălcări ale intimității din spațiul privat, dar care au caracter public (acțiuni și raporturi de familie, prieteni,

viață amoroasă, documente personale) Publicitatea domeniului privat: locuința sau altă formă de proprietate, spațiul de muncă, acte și scene

intime (familiale, de grup), documente personale, fotografii etc.

Dezvăluirea de fapte jenante – se referă nu atât la documentarea jurnalistului, cât la con ținutul efectiv al mesajului jurnalistic. Faptele jenante ale unei persoane pot avea caracter public, dar nu sunt de interes public, iar altele privesc publicitatea vieții personale: informații medicale, familiale, sentimentale, financiare etc. Acestea pot fi reale, dar nu au carater public (cele care nu au). Faptele jenante pot apărea prin efortul propriu al jurnalistului (relatare, filmare, fotografiere directă) sau prin contribuția mediată a unor organe ale statului ce fac anchete, dar care nu sunt de interes public. Trebuie făcută distincția dintre fapte jenante (dar adevărate) și calomnie (fapte grave neadevărate), între dezvăluirea fapte jenante și compromitere sau șantaj. Prezentarea persoanei într-o lumină falsă – se referă la interpretarea tendențioasă, vădit interesată, a unor fapte reale, asociere brutală de fapte, unidirecțională, interpretare reducționistă a acestora cu scopul de a produce daune onoarei sau demnității unei persoane. Instrumentalizarea poate ascunde intenția de șantaj, dezinformare sau manipulare, propagandă sau răzbunare. Excepție fac situațiile de documentare superficială sau neprofesională și alegerea unei perspective greșite din partea jurnalistului. Publicitatea imaginii și a numelui fără acordul persoanei – privește demersul editorial și mai puțin documentarea. Este vorba de publicitatea abuzivă a vieții personale a persoanelor, fie că se află în

3

spațiul public, fie în cel privat: simpli cetățeni în spațiul public, persoane publice surprinse în spațiul public sau privat fără acordul lor în poziții jenante sau defavorabile. Interzisă este exploatarea mediatică a suferinței: publicarea numelor și imaginilor unor victime (violuri, catastrofe), cultivarea unui fals sentiment de compasiune publică împotriva dorinței victimei. Codurile deontologice recomandă protejarea numelui și imaginii delicvenților minori, plecând de la premisa că șansele de reabilitare ale lor sunt mai mari decât ale adulților. Respectarea demnității persoanei din perspectivă publică, cele mai cunoscute aspecte ale principiului respectării demnității persoanei sunt insulta și calomnia, pentru că există norme juridice care pedepsesc drastic aceste fapte, inclusiv cu închisoarea. Insulta este definită ca acea faptă care aduce atingere onoarei ori reputației unei persoane, fie prin cuvinte, fie prin gesturi, fie prin oricare altă categorie de mijloace sau prin expunerea la batjocură. De asemenea, este tratată asemănător orice referință având caracter jignitor la un defect, infirmitate fizică, boală sau altă afecțiune, indiferent dacă este reală sau nu (art. 205 CP). Calomnia este definită ca „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiunea penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public” (Art. 206 CP). În ambele cazuri este acceptată proba verității „dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrșită pentru apărarea unui interes legitim”(Art.207 CP), fără a fi definit cu precizie ce este „interes legitim”.

Principiul veracității, al corectitudinii faptelor[modificare | modificare sursă]Prezentarea adevărului trebuie să fie fundamentală pentru jurnaliști, deoarece adevărul este sursa principală de legitimitate și credibilitate a acestora. Adevărul comun - un enunț care corespunde realului sau corespunde intenției inițiale, a ceea ce se pretinde a fi Adevărul jurnalistic este un demers legat de un fapt oarecare și prezentat cu mijloacele jurnalistului. Adevărul mediatic - este adevărul despre un fapt care rezultă din demersul întregului sistem media. Adevărul științific - presupune un demers metodologic mai complex și cu mijloace de expresie diferite. Intre aceste accepțiuni ale adevărului există diferențe mari, ce privesc forma și mijloacele utilizate în cercetarea sau enunțarea lui.

Corectitudinea faptelor

Demersul jurnalistic în sine presupunea activitatea de documentare, redactare și prezentare a unor materiale mediatice. Acesta are o componentă de autonomie, dar este și parte a demersului media. Criteriul principal de apreciere (măsurare) a adevărului în jurnalism este corectitudinea faptelor prezentate, adică jurnalistul nu tinde spre un adevăr universal și absolut, ci doar spre unul factual. Ceea ce publică jurnaliștii este întotdeauna urmarea unui acord spontan între public, jurnaliști, editori și patroni cu privire la relevanța publică sau pentru public a unui eveniment, fapt, întâmplare. Se pot identifica patru criterii ale acestui acord perpetuu: interesul public, interesul publicului, interesul profesional al jurnalistului și potențialul mediatic al faptului prezentat. Adevărul așadar înseamnă a prezenta în mod veridic, pe cît posibil complet, cauzal și explicativ, desfășurarea unui eveniment sau natura unei probleme/situații, pornindu-se de la evidențe, faptele cele mai primare și incontestabile, uneori prezente în formă fizică. Corectitudinea ar trebui să urmărească întregul demers jurnalistic, de la documentare, până la editare. Pentru documentare, din perspectiva adevărului, sunt importante alegerea subiectului și a unghiului de abordare, iar marele pericol în constituie tematizarea (ideologizarea). Neutralitatea surselor ca și a documentării impune prezervarea surselor, verificabilitatea lor publică, apelul la practici de documentare care să nu mutileze într-un fel sau altul realitatea. Din perspectiva redactării materialului, adevărul ar însemna:

stabilirea naturii evenimentului, a cauzelor, consecințelor, persoanelor implicate și a celor responsabile prezentarea editorială precisă a evenimentului, în datele lui fundamentale

4

prezentarea completă e evenimentului, fără scăpări editoriale sau stilistice prezentarea naturii surselor și a nivelului de credibilitate al acestora citarea cu acuratețe a opiniilor, în spirit, nespeculativă; limitarea parafrezelor acordarea dreptului la opinie a tuturor celor implicați semnificativ în eveniment evitarea implicării personale prezentarea faptului în conformitate cu importanța socială a lui evitarea interferenței, cu excepțiile de rigoare, cu viața personală a indivizilor implicați în eveniment

Importante sunt conținutul și registrul stilistic în care sunt prezentate. În privința conținutului, este de reținut:

omisiunea este la fel de gravă ca și falsificarea faptelor sau ficționalizarea lor este obligatorie distincția între factual și ficțional, jurnalistul prezintă fapte, nu ficțiuni este de preferat ca între criteriul jurnalistic al verosimilității și criteriul etic al veridicității distanța să fie cît

mai mică alegerea comentariului explicit în defaoarea celui implicit

Câteva reguli stilistice de respectare a verosimilității:

coerența și claritatea contribuie la evitarea interpretărilor abuzive citarea obligatorie și cu exactitate a surselor evitarea judecăților de valoare în materialele informative, locul lor fiind rezervat secțiunii de opinii evitarea interferențelor genurilor jurnalistice (relatare cu editorial), a expresiilor foarte dure, a judecărilor

severe, a metaforelor și formulelor retorice în articole de tip relatare, anchetă, reportaj etc. imparțialitate și reținere în cazul situațiilor neclare, nelămurite.

Corectitudinea faptelor din perspectiva demersului media

Demersul media, ce implică intervenția editorilor, ar fi combinația dintre demersul editorial și demersul comercial al unei organizații media. În mod normal, în țările cu presă puternică, din punct de vedere administrativ, patronatul este separat de redacție, la fel, deciziile editoriale de cele economice. În unele cazuri, redacțiile au o mare independență în raport cu patronatul. În cazul în care, proprietarul întreprinderii de presă este implicat în redactarea unor articole pentru ziar, acestea nu pot fi decît de opinie și trebuie semnalate ca atare. O situație mai delicată este aceea a interferării intereselor comerciale ale proprietarilor cu demersul publicistic al ziarului, lucru care poate afecta credibilitatea publicației. În cazul publicității, prima grijă a unei instituții mediatice ar fi să delimiteze demersul publicistic de cel publicitar. Indiferent de tipul de întreprindere mediatică, este obligatoriu să se facă o clară distincție între personalul care produce conținutul publicistic și cel care îl vinde, fie ca spațiu publicitar, fie ca produs propriu-zis. Agenții publicitari nu trebuie să aibă nici un fel de influență asupra conținutului editorial.

Interesul public[modificare | modificare sursă]Interesul public este interesul general al comunității căreia jurnalistul i se adresează și privește probleme comune la nivel local, național, politic, economic, sportiv etc. Nu este același lucru cu interesul publicului, adică ceea ce este trezește interesul, în sensul de curiozitate, pentru public și este diferit și de publicul țintă. Interesul public este ceea ce percepe în mod liber și consimțit în redacția unui canal media ca fiind agenda unui moment și grila de interpretare a realității. Interesul public s-ar regăsi prin câteva principii de bază, cum ar fi transparența vieții publice, protecția valorilor democratice, dreptul la informare. Media are datoria de face publice toate informa ții de interes

5

public, dar informația nu poate fi utilizată contra persoanei în scopuri de divertisment sau cu finalitate instrumentală nemotivată.

Loialitatea față de public, față de instituția media și față de profesia de jurnalist[modificare | modificare sursă]În fond, natura acestor trei loialități este aproape identică, adesea greu de pus în evidență și poate naște contradicții. Loialitatea față ar trebui să fie sinonimă cu loialitatea față de profesiune. Pe de altă parte, loialitatea față de instituția de presă de cine/ce este determinată de un contract juridic saunu de unul de onoare. David Randall afirmă, în mod paradoxal, că „Jurnalistul nu trebuie să datoreze loialitate nimănui", punând totul în ecuația unor interdicții, din care cea mai importantă este cea a angajamentului politic al jurnalistului. Dacă acesta dorește să adere la anumite idei, platforme, curente sau grupări politice, atunci trebuie să anunțe public acest lucru. Același lucru îl poate face explicit și o instituție media, o practică de altfel frecvent întâlnită mai ales în presa scrisă. De obicei însă, când un jurnalist face o asemenea declarație de partizanat, el va evita să se implice în activități jurnalistice care au o legătură cu acel curent sau grup politic la care el este atașat, iar dacă aceasta nu este posibil, va încerca să fie imparțial în demersul său și să evite comentariile care ar putea fi interpretate ca fiind tendențioase. De asemenea, este de la sine înțeles că un jurnalist nu poate ocupa, în același timp, și o funcție guvernamentală, decât dacă încetează calitatea de jurnalist pe parcursul ocupării funcției oficiale. În caz contrar, s-ar afla sub efectul interdicției dublei loialități.

Coduri etice și deontologice[modificare | modificare sursă]

Etica profesională se naște pornind de la discurs, prin tematizarea sensibilității etice prezente, și ajungând la transformarea sa în practică efectivă. Așadar, aceasta ia naștere prin convertirea acestei sensibilități în norme obligatorii, punerea lor în practică, controlul respectării acestor proceduri, integrate într-un mecanism instituționalizat de codificare.

Reglementări[modificare | modificare sursă]

Norme obligatorii cu un anume nivel de rigurozitate Recomandări și angajamente voluntare, autoimpuse

Pentru că cele autoimpuse sunt de obicei rare și destul de generale, există preocuparea din partea societății și a puterii mai ales de a reglementa prin norme juridice activitatea media. În interiorul structurii profesionale există de obicei două nivele de legiferare: cel al corpului profesional și cel al unor structuri profesionale specializate sau chiar al unor întreprinderi de presă. Unele coduri deontologice aparținând unor instituții de presă beneficiază de suportul și mijloacele de coerciție administrativă și pot fi confundate cu regulamentele de ordine interioară, plasându-se la jumătatea drumului dintre legislația autoimpusă și dreptul comun. Cel mai adesea, ele fac parte din contractul de muncă pe care jurnalistul îl semnează la angajare.

Coduri autoimpuse în mass-media[modificare | modificare sursă]

Coduri de instituție, publică sau privată, parțial autoimpuse, obligatorii pentru angajații respectivi, parte a contractului de muncă sau de colaborare - Codul Realitatea TV, Standardele profesionale pentru jurnaliștii din SRR, Ghid de bune practici , Ediția I 2010)

6

Coduri mutuale - ale unor organizații sindicale sau corporative, complet autoimpuse, organizații ale jurnaliștilor sau mediilor profesionale și organizații patronale - Codul Deontologic al Ziaristului (Clubul Român de Presă)

Coduri co-impuse, coduri cu caracter juridic, impuse - Codul CNA de reglementare a conținutului audiovizual, prin decizia nr. 187 din 3 aprilie 2007, actualizat în mai multe rînduri de atunci (ultima in martie 2011). Aceasta stabilește regulile jocului, cine vrea să intre în joc trebuie să-l respecte; nu are un caracter juridic plenar, sursă fiind CNA-ul și nu Parlamentul.

Deontologia este folosită astăzi cu două accepțiuni:

un discurs etic general asupra unei profesiuni un set de reguli și principii codificate într-un ansamblu coerent, cu rol de text regulator al vieții interne a

unei profesiuni

Tezele deontologice nu devin normative și pragmatice decât atunci când sunt proiectate într-un cod autoimpus, la rândul lui asumat de o comunitate profesională.

Principii generale în redactarea codurilor profesionale[modificare | modificare sursă]

probitatea în exercitarea profesiunii caracterul dezinteresat al acesteia echilibrul în atitudini ce privesc activitatea profesională respectul onoarei de sine și a comunității profesionale

Codurile conțin de obicei interdicții și sancțiuni și deloc recompense, iar sancțiunile sunt de ordin moral sau disciplinar, niciodată sancțiuni penale. Instanțele obișnuite de judecată nu intervin în mod obișnuit în deciziile interne și respectă dreptul corpului profesional de a emite judecăți calificate în cazuri penale. Dreptul de jurisdicție al corpurilor respectiv se exercită exclusiv asupra culpelor deontologice, iar în anumite cazuri instanțele ordinare pot dispune anularea lor, dacă au fost încălcate norme ale dreptului comun, cum ar fi dreptul la apărare sau drepturile omului. Dar, uneori, competența instanțelor comune poate fi și mai mare, mergînd pînă la dreptul a anula decizii ale instanțelor profesionale. Legiferarea în materie deontologică se face este de două feluri: internă și ordinară sau comună. Primul se referă la codurile autoimpuse, iar în al doilea caz este vorba de coduri sau prescripții deontologice emise de sistemele legale comune. Codurile autoimpuse au menirea de a creea cadrul profesional pentru libera exercitare a profesiunii de jurnalist, dar și de a proteja societatea împotriva abuzului generat de aceste libertăți. În general, acestea sunt adaptate specificului activității, sunt flexibile, neabuzive, agreate de comunitatea în cauză. Primele coduri etice datează din perioada interbelică, în SUA, preocupări existând și în Europa, dar fără rezultate concrete. De observat că niciunul din aceste încercări de coduri nu au caracter obligatoriu, fiind mai degrabă declarații de intenții. Tendința de astăzi este însă de a se prefera reglementările deontologice autoimpuse. În aproape toate țările cu o presă liberă există organizații profesionale sau sindicale ale ziariștilor și editorilor, care au emis coduri proprii pentru membrii asociației lor. În România periodei postcomuniste, dezbaterea deontologică a fost greu sau imposibil de realizat. În condițiile istorice date, interesul mediilor profesionale se concentra mai ales asupra apărării libertății și independenței presei și mai puțin asupra propriei activități. Deși au existat mai multe forme asociative ale jurnalistilor, Societatea ziariștilor români (SZR), Asociația ziariștilor din România (AZR), Uniunea ziariștilor profesioniști (UZP), de sorginte sindicală, care luptau pentru drepturile jurnaliștilor, niciuna n-a produs un cod deontologic. Singura construcție de acest gen, în bună

7

măsură recunoscută, aparține Clubului Român de Presă (CRP), care a convenit asupra unui Cod deontologic al jurnalistului. Reunind reprezentanți ai principalelor trusturi de presă din România cu jurnaliști, mai mult patronală decât sindicală, asociația CRP funcționează în egală măsură ca instanță profesională și ca structură de lobby economic sau profesional. Ceea ce lipsește în jurnalismul românesc este tocmai o organizație puternică de largă recunoaștere și acoperire și care să desfășoare o activitate eficientă de susținere și reprezentare.

8