Ești un nimic

Privesc spre cer, în sus.

După cum am presupus,

Ești un nimic, și mă urăsc

Că pe acel nimic îl iubesc.

Simt cum mă cuprinde vântul,

Și-mi surprinde cuvântul.

Mă aude,mă ascultă apoi mă ceartă,

Mă sfătuiește după care mă iartă.

Mi-a șoptit de atâtea ori

Să iau exemplu de la flori,

Să mă pastrez vie, parfumată,

Să-mi țin viața colorată,

Să te uit, să te las baltă,

Așa cum ai făcut-o și tu odată.

Dar eu mereu îl contrazic,

"Nu pot!", doar asta-i zic.

Mă doare că până și trupul,

Mă dă de gol precum coruptul.

Scoate la iveală tot ce-i invizibil,

Făcând orgoliul să nu mai fie credibil.

Pot să zic cu voce tare că te detest,

Pentru că m-ai supus unui test,

O evaluare de rezistență,

Pe care am transformat-o în pasiență.

O evaluare de personalitate,

Rezultatul e undeva în pustietate.

O evaluare de caracter,

Călcată în picioare de un pionier.

Nu-ți poți da seama cum mă simt.

La amintirea ta, este un instinct,

Să mă doară,să plâng,să sufăr.

Încerc să bag totul într-un cufăr,

Dar din nou țip la vânt și la cer:

"Nu pot!"...și îi ascult cu mult fler,

În speranța că mă vor ințelege...

Dar fără șanse...nu am ce alege.