Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)

Odată cu secolul XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din

Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele

setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.

Din Balcani, primii care se răscoală sunt sârbii, mânaţi pe rând de doi conducători ieşiţi

din ţărănimea chiabură: Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), este

primul care se proclamă principe al sârbilor în 1808, dar e învins şi în cele din urmă eliminat de

un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat şi mai şiret, care obţine în 1817 o cvasiindependenţă, el

devenind un fel de paşă, adică ţara rămâne sub suzeranitate otomană, fără mari schimbări, plătind

tribut, dar fără prezenţa trupelor turce.

Milos capătă în faţa marilor puteri titlul de principe. Serbia peste care domneşte e însă

departe de a-i cuprinde pe toţi sârbii. Milos duce, aparent, o viaţă de chiabur îmbogăţit; în

realitate, ca şi paşalele cărora le succedă, cam confundă vistieria statului cu caseta lui particulară

şi cumpără întinse moşii în Muntenia. Urmaşii lui vor da mai mulţi principi, apoi regi — dinastia

Obrenovici, cu regine alese din boierimea română, Keşcu, Catargi — alternând cu descendenţii

Karagheorghe viei, care în 1903 vor rămâne singuri, măcelărind tot neamul Obrenovici.

Mai importantă pentru urmările de la noi din ţară a fost revolta grecilor, care începe în

1821. Explicaţia este dată de faptul că domnii fanarioţi şi chiar a unii boieri români care au

crezut că dacă se aliniază cu grecii, vor ajunge să aibă mai multă libertate în Ţara Românească şi

în Moldova.

Asistăm deci la o dublă acţiune împotriva turcilor: în Grecia propriu-zisă (condusă de un

descendent din domnitori fanarioţi, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apărarea

orăşelului Missolonghi) şi în ţările române (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot,

Alexandru Ipsilanti).

Nu doar acestia au fost cei care s-au înscris în această „Eterie” grecească. Tudor

Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întâi, ca tânăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă.

În timpul războiului din 1806-1812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor

Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă alături de ruşi şi

chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc

armele moderne, tunurile.

După pacea de la Bucureşti din 1812 — catastrofală pentru Principate — începe agitaţia

şi la noi şi printre greci, şi ne punem problema cum să scăpăm de dominaţia turcă. Tudor

Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă împotriva otomanilor, iar, atunci când

izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de panduri, moşneni din

Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se înrolaseră la noi în ţară. Pentru

prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să constituie o pază împotriva

incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă de Vidin, Pasvantoglu, care devastase în

mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind panică la Bucureşti. (De pe

vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui Pasvante”!)

Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri

favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au însărcinat

să ridice „norodul”. Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la

Braşov, de teama unei răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat,

păstrează o ordine chiar brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi

provocat dezordini. La Bucureşti Tudor Vladimirescu se întalneşte cu comandantul armatei

greceşti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi

fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea

să lupte numai pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al

ţarului, minţise într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că

ţarul îl dezminte, fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa

regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul

nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor —

ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai

în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie

împotriva unei revoluţii la Napoli!

Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să sprijine revolta grecilor. Vestea

descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă seama că revoluţia este pierdută,

şi intră în negocieri secrete cu turcii. Cele două armate înaintează de la Bucureşti, spre vest, în

paralel (cea a lui Ipsilanti trecând pe la poalele munţilor, cea a lui Vladimirescu prin câmpie),

neştiind cum şi când să se unească în cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti interceptează

corespondenţa dintre comandantul turc de la Dunăre şi Tudor. Atunci grecii îl prind pe acesta în

conacul de la Goleşti şi, după un simulacru de proces, îl ucid mişeleşte şi îi aruncă trupul într-un

puţ. Ne miră totuşi faptul că mica trupă de eterişti, care l-au luat pe Tudor de la Goleşti, n-a

întâmpinat nici o împotrivire din partea pandurilor. Excesiva lui severitate cu trupa — până la

cruzime — poate fi o explicaţie, în momentul arestării, atârnau spânzuraţi într-un pom, din ajun,

tânărul Urdăreanu, frumos, zicese, ca un arhanghel, şi un alt căpitan, amândoi iubiţi de trupă.

Am mai putea trage şi alt învăţământ din jalnicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu:

Tudor, neam de moşnean din nord-vestul Olteniei, n-a avut alături de el în acţiunea

revoluţionară, totodată naţională şi socială, nici un „intelectual” pământean. Nu se încropise încă

în Principate o „burghezie” naţională. Exista deja o pătură destul de largă de negustori şi

meseriaşi (mulţi dintre ei însă străini) care-şi trimiteau copiii la Şcolile Domneşti, dar ei nu aveau

încă simţământul clar că formează o clasă, cu dreptul la revendicări şi, la conducere. Politica era

treaba boierilor. De altfel şi Vladimirescu trebuie să fi avut convingerea că, dacă ar fi ajuns la

putere, tot cu boierii trebuia să guverneze ţara

Este neîndoielnic faptul că Tudor Vladimirescu a sperat să ajungă domn al Ţării

Româneşti. Explicaţia este data de faptul că purta işlic alb, culoare rezervată domnitorului, şi lăsa

pe panduri să-i zică „Domnul Tudor”. Exemplele lui Karagheorghe şi Milos Obrenovici în ţara

vecină l-au putut.

După moartea lui Tudor, pandurii, rămaşi fără comandant, se împrăştie. Unii continuă

războiul alături de greci, alţii se întorc la căminele lor. Turcii au intrat în ţară, îi înving pe greci la

Drăgăşani („batalionul sacru” al „Mavroforilor” luptă eroic, până la ultimul, dar Ipsilanti fuge în

Austria, unde va fi închis şi va muri în captivitate). Astfel, Principatele devin din nou ocupate în

mod crunt de către turci pentru cel puţin un an, cu răzbunări, jafuri şi crime. Şi dacă au plecat

după un an, este fiindcă puterile occidentale i-au silit să plece de la noi.

Între timp, războiul continuase în Grecia continentală şi în Peloponez, unde orăşelul

Missolonghi, apărat de Alexandru Mavrocordat, opusese o lungă rezistenţă turcilor. Acest război

din Grecia, datorită prestigiului Greciei antice, s-a bucurat în ţările occidentale de un larg ecou şi

de multă simpatie, atrăgând luptători voluntari din Franţa, Anglia, Germania — cel mai ilustru

dintre ei fiind celebrul poet englez Lord Byron, care a şi murit de friguri la Missolonghi. Văzând

că nu răzbesc singuri, turcii au chemat în ajutor pe noul bei al Egiptului, Mehemet Ali, de origine

albaneză, care l-a trimis pe fiul său Ibrahim cu o flotă şi o întreagă armată. Atunci au intervenit,

pentru prima oară împreună (suntem în 1827), Rusia, Anglia şi Franţa — iar flotele lor reunite au

distrus, la Navarino, flota turco-egipteană. Intervenţia marilor puteri a constrâns pe turci, în

1830, să acorde independenţă Greciei, care în 1832 a devenit regat, cu un rege din familia regală

bavareză.

În linii mari, în 1821, Eteria a decis declanșarea revoluției, dar erorile făcute încă de la

început de Alexandru Ipsilanti, devenit epitrop general al Eteriei, aveau să-i creeze grave

dificultăți și să-l ducă în conflict cu Tudor Vladimirescu, care a condus Revoluția de la 1821. În

cele din urmă, eteriștii l-au asasinat pe Tudor Vladimirescu, care avea ca obiectiv nu numai

înlăturarea dominației Porții, ci și a domnitorilor fanarioți greci. Ca urmare a acțiunilor

nechibzuite a conducătorilor, revoluția eteriștilor eșuează, fiind înăbușită de puterea otomană, și

doar presiunea statelor occidentale îi silește pe turci, dupa nouă ani de lupte și de represiune, să

recunoască independența Greciei centrale (Etolia, Beotia, Eubeea, Atica, Peloponezul și ins.

Ciclade) în 1839.