ETAJELE DE VEGETAŢIE

  Vegetaţia, prin populaţiile sale, s-a adaptat diferitelor biotopuri, în cadrul cărora, unul dintre factorii abiotici cei mai importanţi este relieful. În mod natural, prin adaptare, diverse specii vegetale, în funcţie de altitudine, s-au zonat în anumite areale.

Etajele bioclimatice

  Etajul bioclimatic, reprezintă un areal determinat altitudinal prin modificările produse de relief (factor orografic), sol (factor edafic) şi de climă (factor climatic). La nivelul unui etaj bioclimatic predomină o anumită specie de plante sau anumite formaţii vegetale.  În condiţiile general-climatice de la noi, odată cu creşterea altitudinii, se observă o schimbare evidentă a fitocenozelor (biocenoze formate din populaţii vegetale), formându-se etaje distincte, în care flora forestieră, dar şi cea ierboasă, este diferenţiată, aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos (mai multe despre etajele bioclimatice).

Etaje bioclimatice

  Liniile de demarcaţie dintre etajele de vegetaţie, în realitate, nu sunt continue, ci ele  prezintă variaţii (discontinuităţi) determinate de factorii zonali. Astfel, există numeroase diferenţieri influenţate de clima locală, de expoziţie, de înclinaţia pantelor, de particularităţile solului (pantă, textură, structură, rocă, etc.) sau de activităţile omului (împăduriri, defrişări, culturi agricole, exploatarea resurselor solului şi subsolului, etc.). De asemenea, în unele zone montane, au loc frecvente fenomene de inversiune termică, ceea ce însemnă că în etajele mai înalte temperatura medie este mai ridicată decât la nivele mai inferioare. Ca urmare a tuturor acestor condiţii speciale, vegetaţia etajelor bioclimatice poate suferi modificări şi în unele regiuni, chiar poate să apară o tendinţă de inversare a repartizării ei pe verticală. De exemplu, în Munţii Coziei, se întâlnesc frecvent situaţii, în care gorunul (Quercus petrae) urcă mult peste limita altitudinală obişnuită, putând fi întâlnit şi la înălţimi mai mari de1200 de metri, în timp ce  fagul (Fagus sylvatica), specie caracteristică celor mai înalte regiuni pentru foioase, adesea coboară la sub 300 de metri altitudine.

Zona de stepă

  Zona de Stepă a României cuprinde o mare parte a Dobrogei, estul Munteniei şi sud-estul Moldovei. În aceste regiuni, solurile s-au format sub vegetaţie ierboasă, arborii, în mod natural fiind rari sau lipsind în totalitate. Pe alocuri, apar arbuşti de talie mică, adesea spinoşi şi cu totul izolat, în câmp, se poate întâlni câte un copac cu coroana mai bogată.  În zona de stepă, relieful este plan sau uşor înclinat, ploile sunt puţine, iar căldura verii este dogoritoare. În lipsa obstacolelor naturale, vântul este intens, contribuind şi mai mult la fenomenul de uscăciune. Austeritatea stepei este completată de nivelul apei freatice, care se află la mare adâncime, accesul plantelor la o astfel de sursă, fiind practic imposibilă.  Plantele care populează regiunile de stepă, numite xerofite, au cunoscut adaptări speciale, astfel încât ele au reuşit să supravieţuiască, să se dezvolte şi să se înmulţească, în aceste medii destul de ostile. Astfel, părţile subterane ale speciilor de stepă, prezintă o dezvoltare profundă sau posedă  metode de economisire a apei, aşa cum este de pildă apariţia unui bulb subpământean. Frunzele şi-au redus sau îngustat limbul, adesea suprafaţa ei devenind ceroasă sau păroasă, astfel încât, evaporaţia să fie cât mai mică. De asemenea,  multe vegetale au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor, mijloace de apărare împotriva animalelor ierbivore, exteriorizate prin prezenţa unor organe spinoase.  Dintre plantele spontane ierboase dicotiledonate specifice zonei de stepă de la noi, amintim: ciulinul  (Carduus nutans), pălămida (Cirsium arvense), holera (Xanthium spinosum), inul mare ( Linum hirsutum ) , cosacii (Astragalus cicer), zăvăcusta (Astragalus excapus), bujorul de stepă ( Paeonia tenuifolia ) , stânjeneii de stepă (Iris pumilla). Alături de acestea,

cresc numeroase specii de graminee, ca: obsiga (Bromus inermis), negara (Stipa capillata), colilia (Stipa pennata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), timoftica (Phleum pratense), bărboasa (Andropogon ischaemum), păiuşul (Festuca pseudovina, Festuca vaginata, Festuca vallensiaca), firiceaua (Poa bulbosa), orzul şoarecilor ( Hordeum murinium ) .  Arbuştii şi semiarbuşti care cresc în stepă, formează tufărişuri, adesea spinoase. Se întâlnesc specii ca: murul (Rubus sp.), migdalul pitic (Prunus tenella), lemnul bobului (Cytisus nigricans) osul iepurelui (Ononis spinosa), iasomia ( Jasminum fruticans ) . Un arbust spinos, cu o plasticitate ecologică deosebită, întâlnit în stepă, silvostepă şi în toate pădurile de foioase de la noi, urcând de la câmpie la munte, este păducelul (Crataegus monogyna).

Vegetaţia de stepă

  Arealul specific plantelor sălbatice din zona de stepă este relativ restrâns, suprafeţele cele mai mari fiind ocupate de terenurile agricole. Stepa fiind o zonă care prin definiţie este lipsită de arbori, în condiţiile schimbărilor climatice actuale, este cea mai expusă fenomenul de deşertificare. Această primejdie însă, pândeşte şi regiuni întinse din zona de silvostepă, aşa cum sunt: regiunile nisipoase din Oltenia, fâşia sudică a Câmpiei Române - care se întinde de-a lungul Dunării şi unele regiuni de şes din Banat. De aceea se impun luarea unor măsuri rapide, cele mai ieftine şi eficiente dintre acestea, fiind înfiinţarea unor cordoane arboricole de protecţie sau chiar a unor păduri.  Prin intervenţia pozitivă a omului, mai ales pe solurile uşoare (nisipoase) şi degradate din regiunile de stepă, dar şi în cele de silvostepă, au apărut în veacul trecut, arborete. Acest lucru, a devenit posibil doar după aclimatizarea unei specii lemnoase din import, astăzi foarte întâlnită în flora României, şi anume; salcâmul.

  • Salcâmetele

  Salcâmetele sunt arborete formate din salcâmi ( Robinia pseudacacia ) . Plantaţiile de salcâm, care în Europa şi la noi, în unele locuri, formează azi adevărate păduri, au fost înfiinţate după anul 1852, în urma aducerii acestei specii de pe continentul american, unde trăieşte ca plantă sălbatică indigenă.  Salcâmetele prezintă un rol ecologic deosebit de important, atât prin faptul că fixează solurile degradate sau nisipoase, cât şi ca o consecinţă a faptului că formează cordoane de protecţie în zonele în care obstacolele naturale lipsesc. Astfel, plantaţiile de salcâmi, reuşesc să diminueze consecinţele distructive ale fenomenelor meteorologice extreme. Despre salcâm, prof Simionescu, scria în 1939, în Flora României: "Fără exagerare poate fi asemănat, ca folosinţă, cu unii palmieri din insulele Oceanului

Pacific, fără care populaţia de acolo nu poate trăi, dând umbră, material de constructie şi hrană. Aşa e şi salcâmul la noi. Suportă căldura, seceta, dar nu se lasă biruit nici de frigul iernii".  Dacă în România de mâine nu vor exista regiuni deşertice, acest lucru se va datora cu siguranţă salcâmului. Pe nisipurile Olteniei, unde deşertificarea îşi găseşte cele mai bune condiţii, plantaţiile de salcâmi reprezintă singura soluţie. Rezultatele pozitive al împăduririlor cu salcâmi, se văd deja cu prisosinţă în zona Craiova - Bechet - Corabia, unde după 10 ani de efort, 3.000 de hectare de deşert au înverzit (vezi articol: Triunghiul Nisipurilor a înverzit).

Pădurea de salcâm

Zona de silvostepă

  Chiar dacă astăzi majoritatea zonelor de la câmpie, precum şi cele din regiunile colinare joase, prezintă preponderent o vegetaţie ierboasă, solurile specifice acestor areale (cu excepţia zonelor de stepă) s-au format sub păduri de foioase, care ocupau  întinderi imense, în urmă cu câteva secole. Astăzi, în aceste regiuni predomină terenurile agricole, ici-colo întâlnindu-se rămăşiţe din vechii codrii, care ne amintesc că ne aflăm în zona de silvostepă. Silvostepa la noi în ţară, ocupă centrul şi vestul Câmpiei Române, zona deluroasă mai înaltă din Dobrogea, Podişul Transilvaniei, regiunile de şes din Banat şi Crişana, precum şi majoritatea teritoriului Moldovei din stânga Siretului.  Regiunile silvostepice de la noi, fiind spaţii deschise relativ uscate şi calde, prezintă o vegetaţie ierboasă asemănătoare celei întâlnite în stepă. În unele regiuni, prin creşterea temperaturilor medii, corelată cu scăderea precipitaţiilor, toate diferenţele dintre stepă şi silvostepă s-au şters, planând aceiaşi primejdie; transformarea unor suprafeţe mari în deşert.

Etajul forestier de la şes şi din regiunea dealurilor joase şi medii

  Zona de silvostepă se continuă cu etajul forestier de mică altitudine, unde  vegetaţia lemnoasă predominată şi caracteristică este formată din specii aparţinătoare genuluiQuercus, care formează păduri numite cvercete. În trecut, arborii care aparţin acestui gen botanic, erau foarte răspândiţi în flora lemnoasă a României,  însă odată cu extinderea terenurilor agricole, un număr din ce în ce mai mare de exemplare, au căzut sub loviturile topoarelor. În prezent, după, scurgerea secolelor, se poate observa foarte bine urmările negative ale defrişărilor masive din trecut, procesele de eroziune, seceta şi furtunile violente, făcând din agricultură un joc al hazardului. Masacrarea pădurilor de mică altitudine a condus la propagarea repercusiunilor negative şi asupra zonelor din aval, regiuni cunoscute în trecut pentru marea lor productivitate, aşa cum este Bărăganul.

  În zonele forestiere de la câmpie şi din regiunile colinare joase, apar ca specii forestiere dominante, stejarul (Quercus robur), stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora). Aceste specii, formează păduri numitestejărete. Urcând uşor în altitudine, stejarul se amestecă cu gorunul (Quercus petrae), care devine specia lemnoasă dominată a regiunilor dealurilor medii, unde formează codrii cunoscuţi sub denumirea de gorunete. Stejăretele şi gorunetele pot fi reunite în cadrul cvercetelor,  întinderi împădurite în care predomină specii lemnoase aparţinătoare  genului Quercus.

  • Cvercetele

  În cadrul cvercetelor, pădurile de stejar (stejăretele) ocupă zonele cele mai joase (100-150 m altitudine), în timp ce gorunul urcă până la 400-500 m altitudine, unde apare în amestec cu fagul (Fagus sylvatica). Uneori cvercetele înaintează până la 1250 m altitudine, mai a ales în partea sudică şi vestică a Carpaţilor Meridionali.

Pădure de stejar

  În zona de câmpie, precum şi în regiunile colinare joase, alături de stejarul comun (Quercus robur), de stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi de stejarul pufos (Quercus pubescens), apar, mai ales în sudul şi vestul ţării, alte două specii înrudite, care însoţesc şi gorunul în zonele forestiere mai înalte. Acestea sunt; gârniţa (Quercus frainetto) şi cerul (Quercus cerris). Stejarul comun (Quercus robur) formează păduri în care domină, acolo unde solurile au o umiditate ridicată. Celelalte specii de Quercuscaracteristice stejăretelor, nu au pretenţii deosebite cu privire la acest factor abiotic, astfel încât se întâlnesc şi în regiunile mai uscate. Însoţind cursurile de apă, stejarul (Quercus robur) poate fi întâlnit şi în regiunea de stepă şi de silvostepă.  Dacă în zona stejăretelor solurile sunt  relativ uşoare şi permeabile, în zona mai înaltă, a gorunetelor, acestea devin mai grele, argiloase, mai puţin permeabile. Dar tocmai astfel de  condiţii, corelate cu o temperatură medie anuală cu ceva mai scăzută şi cu mai multe precipitaţii, avantajează  două specii ale genului Quercus, cunoscute sub denumirea populară de gorun, şi anume Quercus petraea şi Quercus dalechampii, ultima fiind mai rară la noi.  Toate speciile genului Quercus se dezvoltă pe soluri cu destul humus, neutre sau uşor acide. Prezenţa acestor arbori în zonele mai joase, pe soluri cu pH alcalin, este posibilă doar prin prezenţa în sol a unor mucegaiuri asemănătoare celor care sintetizează penicilina (mucegaiuri   Penicillium ). Aceste ciuperci, se îngrămădesc în jurul rădăcinilor arborilor, formând un tampon viu, care modifică reacţia solului, aceasta devenind favorabilă dezvoltării speciei lemnoase. Existenţa cvercetelor în multe zone de

silvostepă sau de stepă, este posibilă doar graţie acestui tip de micoriză.  Cvercetele reprezintă ecosisteme în care, ca specii secundare, se dezvoltă numeroşi alţi arbori şi arbuşti, dintre care amintim: frasinul ( Fraxinus excelsior ) , carpenul (Carpinus betulus), ulmul de câmp (Ulmus foliaceae), jugastrul (Acer campestre), teiul (Tilia tomentosa), cireşul păsăresc (Cerasus avium), sângerul ( Cornus sanguinea ) .  În pădurile de Quercus, se dezvoltă de asemenea şi multe plante ierboase ca: bujorul românesc   (Paeonia pregrina var. romanica) , spânzul verde ( Helleborus odorus ) ,nemţişorii fisuraţi ( Delphinium fissum ) , laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), tâlhăreaua (Mycelis muralis), colţunii popii ( Viola silvestris ) , rodul pământului (Arum maculatum), păiuşul de pădure (Festuca sylvatica, Festuca heterophyla), păiuşul mare (Festuca gigantea), etc..  În partea anterioară a regiunii stejăretelor, apare o vegetaţie de tranziţie, în care se îmbină flora xerofilă, cu cea caracteristică cvercetelor. La fel se întâmplă şi în partea superioară a gorunetelor, unde îşi fac prezenţa populaţii vegetale caracteristice făgetelor.Etajul forestier corespunzător dealurilor mai înalte şi a zonei premontane

  Începând de la altitudinea de 350 - 400 m, gorunul (Quercus petrae) se răreşte şi se amestecă cu fagul (Fagus sylvatica), formând păduri mixte. Apoi fagul preia controlul, până pe la 700-1000 m altitudine, înălţime de la care intră în amestec cu molidul (Picea abies). Altitudinal, fagul începe să îşi facă apariţia de la 350 m şi rămâne prezent până la 1400 m - în Carpaţii Orientali sau chiar până la 1600 m - în partea sudică a Carpaţilor Meridionali, atingând astfel 3 etaje bioclimatice. În general, între 500 şi 1000 m altitudine,  această specie lemnoasă, formează pădurile în care predomină, ce poartă numele de făgete.

  • Făgetele

  Făgetele sunt arborete în care predomină fagul. Aceste păduri, ocupă zona deluroasă mai înaltă, unde formează făgetele de dealuri, precum şi regiunea premontană sau chiar montană, alcătuind făgetele de munte. Nu rar se întâlnesc situaţii în carecvercetele să urce şi să se îmbine cu molidul, fagul rămânând un conlocuitor secundar al acestor codrii. În alte cazuri, îndeosebi în zonele muntoase mai calde din vestul Carpaţilor Meridionali, făgetele pot ajunge la limita forestieră superioară, molidul făcându-şi apariţia doar ca specie secundară. Insular, făgete se pot întâlnii şi în zone mai joase, uneori chiar şi la câmpie (Pădurea Bârnova, jud. Iaşi; pădurea de lângă Mănăstirea Ţigăneşti, jud. Ilfov; etc.).  În ciuda defrişărilor masive din ultimii 20 de ani, încă făgetele sunt bine reprezentate în România, cuprinzând o mare parte din zonele colinare şi muntoase ale ţării. Însă, dacă nu se iau măsuri concrete şi urgente, zona forestieră specifică dealurilor mai înalte, se va diminua dramatic în următorii ani.

Pădurea de fag

  Peisajul dezolant din multe zone colinare şi premontane, terenurile degradate expuse intemperiilor, invadate de tufărişuri spinoase şi de buruieni cu valoare furajeră mică, scurgerile de ape şi de grohotişuri, alunecările de teren, toate amintesc de  faptul că până nu demult, arealul respectiv era unul împădurit, în care fagul predomina. Lăcomia omului, care a condus în multe locuri la defrişarea necontrolată a făgetelor, nu numai că a produs pierderi ireparabile ecosistemelor zonale, dar pe termen mediu şi lung, va aduce mari pagube tocmai comunităţilor umane din apropiere sau chiar din zone mai îndepărtate, care vor fi pândite mereu de inundaţii, deplasări ale solului şi fenomene meteorologice extreme. Mai mult, păşunatul şi agricultura pe terenurile defrişate este cu mult mai puţin eficientă şi mai nerentabilă (cere investiţii mari, greu de rambursat) decât aceea practicată pe terenurile consacrate acestor scopuri, iar agroturismul îşi pierde orice semnificaţie, în lipsa pitorescului.  În pădurile de fag încă intacte, alături de gorun - în aval şi de molid - în amonte, mai cresc şi alţi arbori şi arbuşti, ca: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul pucios (Tilia cordata), mesteacănul (Betula verrucosa), ulmul de munte (Ulmus montana), plopul tremurător (Populus tremula), tisa (Taxus baccatta), socul (Sambucus nigra),  alunul (Corylus avellana), alunul turcesc (Corylus  colurna) - apare pe versanţii sudici din vestul Carpaţilor Meridionali, lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul (Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), pinul de pădure (Pinus sylvestris), etc.. În unele locuri din Munţii Apuseni şi din Munţii Maramureşului, în făgetele montane apare liliacul carpatin (Syringa josikaea), iar în partea de sud-vest a ţării, pe lângă fagi creşte liliacul (Syringa vulgaris).  Pe arborii de fag, nu rareori se căţăra liane ca iedera (Hedera helix) sau curpenul de pădure (Clematis vitalba).  Dintre plantele ierboase, în făgete, se dezvoltă diferite specii, ca: ghiocelul (Galnthus nivalis), vinariţa (Asperula odorata), pochivnicul (Asarum europaeum), spânzul (Helleborus purpurascens), popâlnicul iepuresc (Hepatica nobilis), salata câinilor (Aposeris foetida), breiul (Mercurialis perennis), floarea paştelui (Anemone nemorosa), ciuboţica cucului (Primula officinalis), pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum), păiuşul (Agrostis tenuis), firuţa (Poa nemoralis).  La umbra fagilor, în zonele mai umede, se dezvoltă numeroase specii de muşchi,ferigi, ciuperci şi licheni.  Această floră caracteristică, a apărut ca urmare a condiţiilor specifice regiunii pădurilor de fag, unde pH-ul solului este acid, umezeala solului relativ ridicată, temperatura aerului mai scăzută decât în zona cvercetelor, iar precipitaţiile sunt destul de abundente.  În interiorul făgetelor, sau pe lângă acestea, de obicei crescând pe soluri improprii fagului (grohotişuri) adesea îşi fac apariţia mesteceni. Uneori, în cadrul făgetelor, sau chiar de sine stătător, mestecenii pot forma arborete

denumite mestecănişuri.

  • Mestecănişurile

  Mesteacănul (Betula verrucosa) are un areal întins de dezvoltare, crescând de la câmpie (cu excepţia zonelor de stepă) până în zona montană. Cu toate că se dezvoltă aproape oriunde şi se instalează imediat în tăiăturile de pădure, acest arbore, în condiţiile ţării noastre, rar reuşeşte să formeze păduri, ca o consecinţă a faptului că este eliminat uşor de către celelalte specii lemnoase. Cele mai favorabile premize pentru formarea mestecănişurilor se găsesc în regiunea dealurilor înalte şi în zona premontană, acolo unde solul nu oferă condiţii optime de dezvoltare pentru fag, de obicei din cauza unui volum edafic redus.

Pădurea de mesteacăn

Etajul forestier montan

  De pe la 1000 m altitudine, pădurea se schimbă foarte mult, foioasele fiind înlocuite de către conifere. Dacă în zona premontană răşinoasele apar în amestec cu speciile de foioase, cel mai adesea cu fagul, odată cu înaintarea în altitudine, ele devin dominate. Pentru zona montană a României, specia lemnoasă majoritară este molidul (Picea abies), care formează păduri întinse, numite molidişuri.

  • Molidişurile

  Molidul   fiind cel mai înalt arbore de la noi, formează codrii semeţi foarte deşi şi întunecoşi, în interiorul cărora aerul este ionizat negativ, ozonat şi încărcat cu esenţe terpenice, având efecte deosebit de favorabile asupra sănătăţii omului (vezi silvoterapia).  În zonele mai reci ale ţării, aşa cum sunt văile şi depresiunile din Carpaţii Orientali (Valea Bistriţei, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Ciucului, Depresiunea Oaşului, Depresiunea Giurgeului), molidişurile apar pe pantele cu expoziţie nordică,  încă din zonele mai joase (550 - 650 m), în timp ce în regiunile sudice ale Carpaţilor Meridionali, unde clima este mai blândă, pădurea de molid începe să se instaleze de la o altitudine de 1500 - 1600 m. În Munţii Banatului, molidul cunoaşte o dezvoltare mai slabă, astfel încât, se întâlnesc situaţii în care pădurile montane din această regiune, să fie formate,  până la limita superioară, din amestecuri de foioase cu molid.  Cel care urcă pe munte, poate observa trecerea treptată, graduală, de la pădurea de foioase la aceea de conifere, zona de îmbinare al celor două grupe fiind relativ întinsă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre limita superioară a molidului. Astfel, molidişurile, după ce urcă în altitudine dominând pantele, îşi încheie brusc ascensiunea, liziera superioară fiind evidentă şi relativ continuă, aşa cum se poate observa din imaginea de mai

jos.

Liziera superioară a molidişurilor

  De cele mai multe ori, limita superioară a molidului depăşeşte cu puţin altitudinea de 1600 m. Doar în sudul Carpaţilor Meridionali şi în Munţii Şureanu molidişurile urcă până la 1860 m.    Regiunile pe care se întind pădurile de molid, se caracterizează prin temperaturi anuale destul de scăzute, precipitaţii multe, soluri acide, cu un strat subţire de acumulare a humusului. Deoarece, în aceste condiţii, descompunerea substanţelor organice este lentă şi condiţiile de mediu sunt austere, flora ierboasă este relativ săracă.  În pădurea de molid, îndeosebi în zona inferioară şi medie a etajului montan, apar ca însoţitori, diferite specii lemnoase foioase, din rândul arborilor, ca: fagul (Fagus sylvatica), mestecănul (Betula verrucosa), mesteacănul pufos (Betula pubescens), ulmul de munte (Ulmus montana), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), salcia căprească (Salix caprea), plopul tremurător (Populus tremula), etc.. De asemenea, în desişul molidişurilor, prin poieni sau la marginea acestor codrii, îşi fac apariţia majoritatea coniferelor spontane de la noi: bradul (Abies alba), zada sau laricele (Lariix decidua), ienupărul comun (Juniperus communis), pinul de munte (Pinus sylvestris), tisa (Taxus baccatta).

Pădurea de molid

  Dintre arbuştii, semiarbuştii şi lianele care se întâlnesc în pădurea de molid, enumerăm: zmeurul (Rubus idaeus), coacăzul de munte (Ribes alpinum), afinul (Vaccinum myrtillus), cununiţa (Spiraea ulmifolia), caprifoiul de munte (Lonicera nigra), tulichina (Daphne mezereum), arinul de munte (Alnus viridis), curpenul de munte (Clematis alpina).  Caracteristic plantelor ierboase care cresc la umbra molizilor, este corola relativ mică şi fără o coloraţie pronunţată, aşa cum se poate observa la: măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), sugătoare (Monotropa hypopitis), mălaiul cucului (Luzula luzuloides), păiuşul roşu (Festuca rubra), lăcrimiţa (Majanthemum bifolium), ş.a.. În aceste condiţii puţinele plante cu petalele mai mari şi colorate, ies imediat în evidenţă. Dintre ierburile cu florile colorate, care cresc în pădurea de molid, amintim: gălbinelele de munte (Ranunculus carpaticus), clopoţeii de pădure (Campanela abietina), crinul de pădure (Lilum martagon), breab ănul (Cardamine glanduligera) .  Mediul întunecos şi umed din interiorul molidişurilor nu este foarte favorabil dezvoltării plantelor mai vivace, care formează covoare, în acest etaj, mai mult prin poieni şi luminişuri. Nu acelaşi lucru se poate spune, în schimb, despre muşchi, ferigi, licheni şiciuperci (fungi), care aici găsesc condiţii dintre cele mai optime de viaţă, fie trăind pe sol sau în sol, fie vegetând pe trunchiurile arborilor vii sau doborâţi. Adesea, de pe cetina

molizilor, se poate observa atârnând un lichen fibros şi foarte ramificat, numit mătreaţa bradului (Usnea barbata), iar pe resturile lemnoase intrate în putrefacţie pe sol, se văd crescând numeroase ciuperci.  O problemă gravă pentru pădurile de molid de la noi, o constituie impactul brutal exercitat de către om, asupra acestui habitat, atât înainte de cel de-al doilea război mondial (vezi), cât şi după Revoluţie. Defrişările necontrolate ale molidişurilor s-au constituit şi se constituie în acţiuni barbare, extrem de dăunătoare, care conduc la distrugerea totală a unor ecosisteme şi la pierderea, de multe ori definitivă, a numeroase specii de plante şi de animale. Pe lângă această crimă, au loc accentuate schimbări de mediu, cu atât mai grave cu cât se petrec la altitudini înalte, toate repercusiunile negative propagându-se în aval. Deşi, de mai multe ori într-un an, puhoaiele coborâte de pe munte, fără opreliştea naturală a pădurilor de conifere, provoacă adevărate catastrofe cu pierderi de vieţi omeneşti, nicio voce cu putere decizională nu îşi exprimă măcar intenţia de a curma acest atentat împotriva naturii şi a României implicit, în condiţiile în care cu toţii se declară a fi "susţinători ai interesului naţional".Etajul subalpin

  Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia lemnoasă devine scundă, neforestieră, formată din: molizi (Picea abies) piperniciţi şi zdrenţuiţi, jneapăn (Pinus mugo), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), salcie pitică (Salix reticulata, Salix  herbaceea), smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi), afin (Vacinum myrtillus), merişor de munte (Vacinum vitis-idaea), azaleea de munte (Loiseleuria procumbens) şi brăduţ roşu sau coacăz (Bruckenthalia spiculifolia). Doar pe alocuri, printre stânci sau din pâlcurile de jepi, se ridică zâmbrul (Pinus cembra), arbore relict, semeţ, declarat monument al naturii. Acest arbore confer, poate fi întâlnit izolat sau în grupuri mici, în câteva locuri din Munţii Retezat, Munţii Rodnei, Munţii Călimani, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Iezer, Munţii Cibinului, Munţii Lotrului, Munţii Ţarcului, Munţii Godeanu.  De la această altitudine (1400-1800 m - în funcţie de zona montană), nu numai flora lemnoasă  se schimbă, ci şi cea ierboasă. Acesta din urmă, a cunoscut adaptări, care au permis speciilor să supravieţuiască condiţiilor ostile de mediu întâlnite aici. Expunerea permanentă la bătaia vânturilor puternice, verile scurte şi iernile lungi, gerurile năprasnice, lumină puternică, sunt condiţii la care aceste plante rezistă, graţie unor caractere morfologice speciale (înălţime mică sau tulpini târâtoare, internoduri scurte, frunze ceroase sau pubescente).  În regiunile subalpine lipsite de vegetaţie lemnoasă şi mai puţin stâncoase, apar unele graminee, care intră în componenţa păşunilor (pajiştilor) subalpine şi alpine, ca: păiuşul de munte (Festuca versicolor), credeii de munte (Luzula sudetica, Luzula spicata), părul porcului sau ţepoşica (Nardus stricta), iarba mieilor (Agrostis rupestris). Dintre plantele dicotiledonate ierboase din zona subalpină, printre stânci sau pe pajişti, apar specii ca: arginţica (Dryas octopetala), clopoţeii de munte

(Campanula alpina), degetăruţul (Soldanella pussila), scânteiuţa de munte (Potentilla ternata), vulturica de munte (Hieracicum alpinum), ochii găinii (Primula minima), bulbucii de munte (Trollius europaeus), pelinul de munte (Artemisia petrosa),  piciorul cocoşului de munte (Ranunculus platanifolius), Ranunculus glacialis, ş.a.. Cele mai întinse pajişti subalpine şi alpine se întâlnesc în: Munţii Rodnei, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Călimani, Munţii Retezat, Munţii Parâng, Munţii Ţarcu-Godeanu şi Munţii Ciucaş.  În regiunile subalpine, pe lângă plantele angiospeme, cresc feluriţi muşchi, dintre care  se evidenţiază speciile de Sphagnum (muşchi de turbă). Aceste vegetale, prezente şi în etajul alpin, formează mlaştinile montane, numite şi tinoave.  Chiar dacă pădurile lipsesc din etajului subalpin, se pot adesea întâlni tufărişuri dese, greu de străbătut, formate din cea mai importantă specie lemnoasă caracteristică zonei. Este vorba despre jep sau jneapăn (Pinus mugo sin. Pinus montana), care apare atât izolat, ici pe colo, cât şi în pâlcuri mai mult sau mai puţin întinse, cele din urmă purtând numele jenpenişuri. În unele locuri, mai ales în Munţii Retezat, ienupărul pitic (Juniperus sibirica) reprezintă specia care formează tufărişurile subalpinedominante.

  • Jnepenişurile

  Jnepenişurile sunt formaţiuni lemnoase neforestiere foarte dese, întinse pe suprafeţe relativ restrânse, alcătuite din jepi (jenpeni). Aceste tufărişuri stufoase, înalte de 4-7 m,  prezintă un rol ecologic deosebit, prin faptul că fixează grohotişurile, protejează startul ierbos adiacent - mai ales împotriva păşunatului, şi oferă viaţă zonelor pietroase sterpe. Iarna, jnepenii blochează troienele de zăpadă diminuând în mare măsură riscul avalanşelor. Graţie jnepenişurilor, avalanşele din Carpaţi sunt de mult mai mică amploare decât cele din Alpi - unde jneapănul nu este prezent, cunoscute prin efectul lor devastator.  Despre jnepenişuri, prof. Simionescu, scria în 1939 în "Fora României" : "Vai de călătorul nebăgător de seamă, care pierde cărarea tăiată printre coltucele de jepi; până ce străbate desişul ieşind din nou la pajiştea deschisă, îl trec sudorile ca şi când s'ar acăţăra pe pieptişul cel mai stâncos al muntelui. Încâlcitura deasă a ramurilormlădioase, adevărate gânjuri înfrunzite azvârlite grămadă pe plaiu, constitue însă apărarea cea mai sigură contra vârtejurilor năprasnice şi contra gerurilor aprige. Furtunile alunecă peste acoperişul de frunze. Valul vântului greu străbate împletitura ramurilor, pierzându-şi puterea, după cum valul mării n'are niciun efect asupra oamenilor cari se ţin lanţ de mână pentru a ajunge să salveze echipajul unui vapor aruncat spre coastă".  Defrişarea jnepenişurilor, în scopul lărgirii terenurilor de păşunat, a fost şi încă mai este o gravă greşeală, cu consecinţe negative şi care îi afectează inclusiv pe ciobani. În lipsa acestor formaţiuni vegetale, grohotişurile se

scurg pe versanţi, pericolul avalanşelor este sporit, iar vegetaţia ierboasă din etajul subalpin rămâne neprotejată. Mai mult,  jnepenişurile sunt de mare folos crescătorilor de animale,  fiind adăposturi naturale pentru  rumegătoare - le fereşte de intemperii şi de animalele carnivore sălbatice. De asemenea, jepul oferă combustibil şi chiar leac - ca plantă medicinală, păstorilor. Decât defrişarea lor, o măsură cu mult mai bine venită, ar fi înfiinţarea de noi jnepenişuri şi lărgirea arealelor celor deja existente, mai ales în zonele cu scurgeri de grohotiş şi cu avalanşe frecvente.

Etajul alpin

  Mai sus de zona subalpină, spre piscurile cele mai înalte din Carpaţii Orientali şi Meridionali (acest etaj lipseşte în Munţii Apuseni), se întinde etajul alpin. Aici altitudinea depăşeşte 2000 m, iar temperaturile medii anuale sunt negative. La această înălţime, vânturile puternice şi reci se abat fără oprire, iar ninsorile pot fi prezente în orice zi din an. În aceste condiţii climatice asemănătoare tundrelor, vegetaţia este săracă, iar plantele lemnoase aproape că lipsesc în totalitate. Jneapănul, afinul sau merişorul nu urcă până aici, mai curajoase, dovedindu-se a fi salcia pitică (Salix reticulata) şi azaleea de munte (Loiseleuria procumbens), specii târâtoare, care îşi fac apariţia pe alocuri. Doar în Munţii Bucegi, smârdarul (Rhododendron kotschyi) se înalţă deasupra etajului subalpin, urcând până la 2200 m.

Salcia pitică (Salix reticulata)

  Etajul alpin, prin condiţiile climatice apropiate de cele din zonele adiacente cercului polar, a adus la apariţia unor specii vegetale arctice, aşa cum sunt: lichenul renilor (Cladonia rangiferina), lichenul islandez (Cetraria islandica), păiuşul arctic (Festuca supina), arginţica (Dryas octopetala). Pe lângă aceste specii, mai cresc muşchi, precum şi unele ierburi prezente în zona subalpină.  În regiunile calcaroase cele mai înalte din Carpaţi, se întâlnesc pe sol sau pe stânci, câteva specii de plante rare, aşa cum sunt: macul galben de munte (Papaver pyrenaicum), florea de colţ (Leontopodium alpinum) şi Senecio carpaticus.

Vegetaţia etajului alpin

  Chiar şi la această altitudine, impactul omului asupra naturii este unul cât se poate de negativ. Prin păşunatul excesiv şi turismul iraţional, o mare parte din speciile vegetale, unele foarte rare, au dispărut sau sânt ameninţate cu dispariţia. Dacă nu se vor lua din timp măsuri de protecţie, precum zonele stepice de la câmpie şi acest etaj se va deşertifica.Concluzii şi completări

  Vegetaţia sălbatică ţării noastre, nu este omogenă, ci prezintă particularităţi, existenţa fitocenozelor fiind influenţată de mai mulţi factori abiotici, care variază în raport cu altitudinea, clima şi microclima, solul, etc..  În aceste condiţii, se formează pe verticală,etaje bioclimatice  în cadrul cărora vegetaţia este relativ distinctă. Caracteristicile zonelor şi etajelor bioclimatice de la noi, sunt redate în detaliu, în tabelul de mai jos.

ZONA SAU ETAJULDE VEGETAŢIE

 ALTITUDINEA

[m] 

TEMPE-RATURAMEDIE

ANUALĂ[oC]

PRECIPITAŢIIANUALE

[mm]

PERIOADA DE

VEGETAŢIE[zile]

  Zona de stepă

  - Dobrogea 

        0-100   10-12     sub 400   199-207

  - Vestul Câmpiei Române şi sud-estul Moldovei

      20-70   10-11     400-500   200-205

  Zona de silvostepă

  - Podişurile  Dobrogei

      80-230   10-11     400-500   190-200

  - Câmpia Română, Oltenia şi sudul Moldovei

      35-100   10-11     400-600   190-205

  - Jijia şi Bahluiului

      50-215     9-10     400-500   190-198

  - Centrul Transilvaniei

    280-500     8-9     500-600   170-180

  - Banat       60-100   10-11     500-600   196-200  Etajulcvercetelor de la câmpie si din zona dealurilor joase

  - Câmpia Română, Oltenia şi sudul Moldovei

      80-280   10-11     500-600   185-200

  - Centrul şi estul Moldovei

    150-280     8-9     500-600   185-195

  -     350-500     8-9     500-600   185-200

Transilvania

  Etajul cvercetelor de dealuri     300-600     8-10     600-800   160-185

  Etajul cvercetelor submontane

  - Nordul Dobrogei

    300-460     9-10     500-600  170-185

  - Carpaţii Meridionali

    400-1000     8-9     800-1000   135-185

  - Munţii Apuseni

    600-1250     6-9     700-1000   110-160

  Etajul făgetelor de dealuri     250-700     8-10     600-800   152-185  Etajul făgetelor montane     600-1200     8-9     750-1200   115-160  Etajul pădurilor de amestec (foioase şi răşinoase)

    550-1400     3-8     800-1200     95-160

  Etajulmolidişurilor

  - Carpaţii Meridionali, la est de Olt

  1300-1750     1-5   1000-1400     75-110

  - Carpaţii Meridionali, la vest de Olt

  1450-1800     1-5   1200-1400     70-100

  - Munţii Banatului şi Munţii Apuseni

  1400-1830     1-5   1200-1400     70-100

  - Carpaţii Orientali

    550-1600     0-4     700-1400     70-110

  Etajul subalpin şi etajul alpin  1600- 2544   -7-0   1400-2000     50-70