Eseu “Lectura nuvelei “Sărmanul Dionis” mi-a prilejuit o experienţă unică de cunoaştere”

„Sărmanul Dionis ” este prima nuvelă fantastică din literatura romînă , Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu planul abstract – filozofic al gîndirii . Tema nuvelei este reflectarea subiectivă asupra lumii şi reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală : natura , iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi societatea . Tema transmigraţiei sufletelor valorifică ideea conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează veşnic , compusă dintr-un număr de arhei – de modele eterne – „ umbre ” ale individului fizic. Incipitul ni-l prezintă pe eroul principal , Dionis , un adolescent , acesta aflîndu-se într-o perioadă a vieţii , cînd are loc formarea eului personal . Visătorul incurabil , modest copist „vizat a se cultiva pe apucate , singur ” , „iubitor de singurătate” ... reflectă asupra conceptelor de timp şi de spaţiu : „nu există nici timp , nici spaţiu , ...ele sînt numai în sufletul nostru ” . El ne impune să medităm că dacă lumea este rodul eului propriu , în care se petrec toate fenomenele în aparenţă , înseamnă că omul , purtător de scînteie demiurgică , este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea viselor sale , el poate să se deplaseze pe verticalele timpului şi orizontalele spaţiului. Prin intermediul meşterului Ruben , găsim exprimată şi teoria reîncarnării : „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu ...Omul are-n el numai şir , fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi ...numai că moartea îl face pe om să uite că a mai trăit ” . Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt relevate tot prin intermediul lui Ruben , care spune că „Dumnezeu e vremea însăşi” , pe cînd omul ocupă numai loc în vreme . Şi sufletul omului este veşnic , „dar numai bucată cu bucată ”.

Trecerile bruşte de la realitate la vis şi invers , au loc cu atîta repeziciune , încît personajul principal îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de imaginaţie. Întrucît, în entuziasmul şi extazul momentului , tînărul consideră că poate controla universul şi gîndeşte într-un mod nefericit : „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...” . Astfel atingerea absolutului nu se împlineşte , deoarece acest gînd profanator îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis , sugerînd că limitele obiective ale gîndirii umane nu pot fi depăşite . Împlinirea cuplului în finalul nuvelei , singura operă eminesciană în care iubirea se realizează , simbolizează faptul că dragostea este singura cale de a accede spre cunoaştere în aspiraţia spre absolut . Atingerea absolutului este fericirea supremă , iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire . În final , autorul prin intermediul naratorului , invită la ultima reflectare asupra unei idei filozofice , şi anume „lumea văzută ca teatru” în care oamenii interpretează roluri predestinate : „Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor , a cărui existenţă n-o putem explica ?... Nu sunt aceeaşi actori , deşi piesele sunt altele ? ”.